Ministerul Educației, Culturii și Cercetării al Republicii Moldova

Universitatea de stat ‘’Bogdan Petriceicu Hasdeu’’din Cahul

Facultatea de Drept și Administrație Publică

REFERAT

TEMA:Separația puterilor în stat

DISCIPLINA:Teoria generală a dreptului

Verificat:Bodlev Sergiu
Nume,prenumele studentului:Mantu Cristina
Grupa Academică:D2001

Cahul,2020
 Cuprins
I.Introducere……………………………………………………………………2
II.Noțiuni generale cu privire la separarea puterilor în stat……………………2
II.Teoria separaţiei puterilor în stat…………………………………………….4
III. Influenţa formelor de guvernămînt asupra separării puterilor în Republica
Moldova………………………………………………………………………..6
IV. Interdependenţa şi corelarea puterilor politice în Republica Moldova: aspecte
actuale şi perspective…………………………………………………………..8
V.Concluzie…………………………………………………………………….10
VI.Bibliografie…………………………………………………………………11

1
 Introducere
Una dintre înclinațiile omului este de a dobândi cât mai multe bunuri,bani,putere,lezând astfel
interesele semenilor lui.De-a lungul timpului oamenii au căutat prin diferite mijloace să
stăvilească această tendință de acumulare.Istoria ne arată că atunci când puterea a aparținut unui
singur om,s-au produs grave abuzuri asupra celor mulți.
Orice proces de conducere social – politică desfăşurat în vederea unor obective de interes
general, sau prin care se urmăreşte „binele comun” al naţiunii, presupune specializarea
activităţilor statale, adică stabilirea unor orcanizme investite cu autoritate care se desfăşoară
neîntrerupt şi potrivit anumitor metode acelaş tip de activităţi. Chiar şi în cele mai vechi state ale
antichităţii s-au stabilit în timp modelele de distribuire autorităţii de guvernare anumitor
organizme specializate.În concepţia şi filosofia politică antichităţii elene găsim primele
informaţii despre distribuirea autorităţii – puterea aparţinea şi era exercitată, fie de un singur
individ, fie de un corp politic restrîns. Astfel apare necesitatea separării puterilor. Aristotel
menţiona că în orce stat, sunt trei părţi, de care legiutorul se va ocupa, dacă e înţelept să le
rînduiască cît mai bine şi avînd în vedere, înainte de orce, interesele fiecăruia.Cea din tîi din
aceste trei părţi este Adunarea generală, care deliberează cu privire la afacerile publice; a doua
este Corpul majistraţilor, căruia trebuie să-i se hotărască natura, atribuţiile şi modul de numire; a
treia este corpul judecătoresc.

1. Noţiuni generale cu privire la separarea puterilor în stat

Marele gînditor şi filosof Platon afirma cu referire la stat şi la puterile lui „eu prevăd apropiata
pierire a acelui stat, în care legea nu are forţă şi se află sub puterea cuieva. Acolo, însă, unde
legea e regină asupra guvernaţilor iar aceştea din urmă sunt robii ei, eu prevăd salvarea statului”.

O viziune nouă a separării puterilor în stat apare în lucrările lui John Locke şi Montesquieu.
Astfel Locke considera că cetăţenii au dreptul la control asupra guvernului iar puterea legislativă
fiind o putere supremă în stat, în acelaş timp el subliniază că ea prezintă în sine numai o putere
împuternicită, care trebuie să acţioneze pentru trasarea scopurilor şi de aceea puterea supremă
rămîne în mîinile poporului care poate înlătura ori schimba componenţa organului suprem cînd
vede că el perde încrederea acordată. De asemenea garantarea principiului separării puterilor în
stat el o vede în dreptul la răscoală, însă aceasta avînd un caracter excepţional.Aceasta este
ultima şansă a poporului care nu vine în contrazicere cu formele constituţionale de control asupra
activităţii statului.

Însă pentru a nu ajunge la aceasta Locke recomandă trei principii de separare a puterilor care i-ar
păzi pe oameni de la conducere să nu cadă în ispită şi să-şi concentreze toată plinătatea de putere
în mîinile lor în folosul personal. Ca aceasta să nu se întîmple, Locke propune separarea puterii
legislative de cea executivă şi supunerea legislatorilor legilor elaborate de ei înşişi şi realizate de
către puterea executivă. Aceasta este unul din cele mai importante principii în învăţătura lui
Locke care a acordat o influienţă puternică asupra gîndirii şi practicii politicii ulterioare,
devenind unul din principiile de bază .ale statului.

Montesquieu, deasemenea, a rămas în istoria gîndirii politice, în egală măsură şi în istoria

doctrinelor politice şi prin faptul că el a reluat teoria separării puterilor întîlnită de noi la John
Locke. Gînditorul arată, că în fiecare stat există trei puteri: „puterea legislativă, puterea executivă
care rezolvă problemele de drept internaţional şi puterea executivă care conduce cu întrebările
dreptului civil”. În continuare el lămureşte că prima putere în persoana diriguitorului ori a unei
instituţii emite legi temporare ori permanente, corectează sau abordă legile existente. Puterea a
doua declară război sau încheie pace, primeşte ori trimite ambasadori, asigură securitatea,
2
preîntîmpină invaziile. Puterea a treia pedepseşte infractorii, rezolvă problemele apărute între
persoanele particulare. Ultima, după Montesquieu, poate fi numită judecătorească, iar a doua
simplu – putere executivă de stat.

Raţiunea divizării puterilor reiese din necesitatea asigurării libertăţii şi îngrădirii abuzului.
Montesquieu justifică această separare prin faptul că atunci cînd puterea legislativă şi executivă
sunt în mîinile unui corp sau ale unei persoane, nu există libertate, deoarece există teama că
acelaşi senat sau monarh pot face legi tiranice şi le pot aplica în mod tiranic. De asemenea, el
menţionează că nu există libertate dacă puterea judecătorească nu este separată de puterea
legislativă şi executivă, deoarece judecătorul ar putea fi şi legiuitor, şi agresor.Ideile sugerate de
Montesquieu în modelul său teoretic de separaţie a puterilor şi-au găsit pe deplin aplicarea în
practică, implimentîndu-se în normele constituţionale ale marii majorităţi a statelor lumii.

Montesquieu este interesat îndeosebi, de separarea celor trei puteri, întrucît de modul în care
acestea sunt separate şi se exercită sau nu libertatea politică. Atunci cînd în mîinele aceloraşi
persoane sau ale aceluiaş corp de dregători se află întrunite puteri legiuitoare şi puterea
executivă, nu există libertate deoarece se naşte teama că acelaşi monarh sau acelaşi senat să nu
întocmească legi tiranice, pe care să le aplice în mod tiranic. Nu există, deasemenea, libertate,
dacă puterea judecătorească nu este separată de legislativă şi cea executivă.De asemenea, puterea
executivă trebuie „să ia parte la legiferare prin dreptul său de veto; altminteri, ia va fi curînd
deposedată de prerogativele sale”. Monarhului – care deţine dreptul de veto, în virtutea căruia se
poate împotrivi voinţa puterii legislative – îi este interzis să ia parte la ligiferare, adică să
statuieze. În schimb, puterea legislativă, - deşi nu ar trebui „să aibă, la rîndul ei, dreptul de a ţine
în loc puterea executivă, căci activitatea executivă fiind limitată prin natura ei, este inutil de a o
îngrădi”, - are dreptul „şi trebuie să aibă împuternicirea de a examina în ce chip au fost puse în
aplicare legile pe care le-a făcut ea”.

Montesquieu a intuit că separarea puterilor aplicată în mod apsolut şi apsurd ar bloca practic,
procesul de guvernare. Dacă cele trei puteri nu ar coopera şi s-ar înfrîna neproductiv şi ne
eficient una pe alta, doar de dragul înfrînării, ar ajunge la un punct mort, adică la
inacţiune.Remediul unei asemenea impas este colaborarea puterilor. „Datorită mersului necesar
al lucrurilor ele sunt silite să funcţioneze, vor fi nevoite să funcţioneze de comun acord.

În plus, fiecare putere are o posibilitate legală şi materială de a supraveghea cealaltă putere şi,
dacă observă încercări ale acesteia de a-şi asuma puteri suplimentare faţă de o altă putere, fie
prin preluarea unor prerogative ce aparţin altei puteri, fie prin adăugarea unor puteri suplimentare
de natura celor care i-au fost conferite, trebuie să sancţioneze această încercare.

După cum se vede, în învăţătura lui Montesquieu separarea puterilor nu este o separare simplă a
funcţiilor între diferite organe ale forţelor politice, înfăptuită în numele realizării libertăţii
politice.

Teoria separării puterilor şi-a găsit reflecţie în Constituţia Franţei din anul 1791 şi în Constituţia
SUA din anul 1787, serveşte ca exemplu pentru toate ţările lumii.

O altă concepţie despre separarea puterilor în stat o regăsim la J.Rousseau. În modelul politic
conceput de Rouseau, voinţa generală a poporului adică puterea legislativă trebuie să fie
suverană, celelalte puteri în stat fiindui subordonate. Rousseau acceptă astfel implicit existenţa
unor puteri în stat: poporul stabilit într-un corp politic( Parlamentul), care stabileşte legile, şi
Guvernămîntul, compus din indivzi care le pun în executare. Executivul ar fi deci un simplu
agent de executare a legilor votate de Parlament. Guvenămîmtul deţine puterea ca depozitar, el
neavînd o putere proprie. Ceea ce compun Guvernămîntul, fiind , prin graţia suveranului
3
( poporului), depozitari temporari ai puterii şi exercitînd în această calitate anumite prerogative
de putere, adoptă diferite acte, pe care suveranul le poate modifica, limita sau anula, după bunul
său plac. Puterea legislativă fiind supremă, rezultă că putere executivă este supusă acesteia, ceea
ce exclude independenţa puterilor.Îmbătrînirea teoriei separaţiei puterilor este explicată prin acea
că a fost elaborată într-o perioadă în care nu se înfiinţaseră încă partidele politice şi că
principalele probleme puse de putere erau de ordin instituţional.Apariţia partidelor politice, rolul
lor deosebit în configurarea instituţiilor politice şi juridice, determină ca astăzi apărarea sau
echilibrul să nu se realizeze între parlament şi guvern, ci între o majoritate, formată dintr-un
partid sau partide învingătoare la alegeri şi care dispun în acelaş timp de parlament şi de guvern
şi o opoziţie (sau opoziţiei) care aşteaptă următoarele alegeri pentru „ aşi lua revanşa”.
Manifestîndu-se rezerve faţă de teoria clasică a separaţiilor puterilor nu trebuie să se interpreteze
că ea şi-a pierdut din importanţă şi actualitate şi că deci rămîne o teorie a trecutului.

Separarea puterilor – principiul major al democraţiei moderne, conform căruia puterea este
distribuită între cele trei ramuri ale guvernării – puterea legislativă, puterea executivă şi puterea
judecătorească. Fiecare putere este localizată într-o instituţie separată, iar cei ce o aplică sânt
selectaţi prin diferite proceduri, au diferite termene şi sânt independenţi unii faţă de alţii.

Separarea nu înseamnă însă izolare. Fiecare ramură a puterii participă la funcţionarea celeilalte
printr-un sistem de control şi echilibrare reciprocă a puterilor în stat.

2.Teoria separaţiei puterilor în stat

Originea şi conţinutul teoriei

Teoria separaţiei puterilor a apărut în secolul Luminilor. Ea a fost o reacţie împotriva monarhiei
absolute, considerate de drept divin. Monarhia absolută este formă de guvernământ în care regele
concentrează în mâinele sale puterea supremă, considerându-se personificarea statului de unde şi
celebra formulă a regelui Ludovic al XIV-lea: „statul sânt eu”(„L’etat c’est moi”).

Se consideră că teoria dată a apărut încă în timpurile antice. Aristotel, în lucrarea sa „Politica”,
vorbeşte că în orice orânduire statală exista trei părţi. Cum stau lucrurile în fiecare dintre aceste
părţi, aşa stau lucrurile şi în întreaga orânduire statală.Aceste părţi sânt:

–                      Adunarea generală care delibera afacerile publice;

–                      Corpul magistraţilor (funcţionarilor) căruia îi aparţinea comandamentul;

–                      Corpul judiciar ce avea ca misiune înfăptuirea justiţiei.

Aristotel descrie diverse forme de activitate ale organelor statului, dar nu stabileşte nici o
repartiţie a funcţiilor dintre aceste organe, el admite ca aceeaşi persoană să exercite în acelaşi
timp toate trei funcţii.

Cel care a dat prima formulare doctrinei moderne a separaţiei puterilor în stat a fost filosoful
englez John Locke (1632-1704) în opera sa „Essay on Civil Government”. El i-a atribuit teoriei
date valoarea unui principiu general de organizare a statului. În lucrarea dată, scrisă în 1688, el
distinge în stat trei puteri:

1) puterea legislativă;
4
2) puterea executivă;

3) puterea federativă: puterea de a face război, pace şi de a încheia tratate.

Între acestea, puterea supremă este cea legislativă, deoarece adoptă norme general obligatorii.
Puterea executivă are caracter limitat şi este încredinţată monarhului. Potrivit concepţiei sale,
puterea legislativă şi cea executivă trebuie să fie separate, adică să fie încredinţate unor organe
separate. Puterea executivă şi puterea federativă trebuie să fie întrunite în aceleaşi mâini. John
Locke nu menţionează puterea judecătorească ca o putere deosebită, ci o consideră dependentă
de cea legislativă.

Influenţat de doctrina engleză, Charles Montesquieu (1689-1755) în cartea sa „L’esprit des lois”
a reluat şi adâncit problema separaţiei puterilor.

După Montesquieu, în orice stat există trei puteri distincte: puterea legislativă, executivă şi
judecătorească. Aceste trei puteri trebuie atribuite unor organe separate şi independente unele de
altele .

Teoria separaţiei puterilor în stat este baza Constituţiei Statelor Unite ale Americii de Nord din
1787 şi a constituţiilor diferitor state care alcătuiesc această federaţie.

Articolul 16 al Declaraţiei franceze a dreptului omului şi cetăţeanului din 26 august 1789 a

ridicat-o la rangul de principiu esenţial al oricărei constituţii: „Orice societate în care garanţia
drepturilor nu este asigurată, nici separaţia puterilor determinată, nu are Constituţie”.

Această teorie a jucat un rol important în evoluţia statelor lumii.

În forma sa cea mai simplă, principiul separaţiei puterilor în stat presupune exercitarea de către
stat a trei a trei funcţii principale:

–            funcţia legislativă, prin care se înţelege elaborarea şi adoptarea normelor general

obligatorii, destinate reglementării relaţiilor sociale;

–            funcţia executivă: asigură aplicarea acestor norme, cu împuternicirea statului de a

recurge la forţa de constrângere;

–            funcţia jurisdicţională: cuprinde activitatea de soluţionare a litigiilor apărute în

societate, în cadrul unei proceduri publice şi contradictorii.

Fiecare dintre aceste funcţii ale statului sânt delegate unor organe distincte şi relativ
independente unul faţă de altul:

–            funcţia legislativă – parlamentul;

–            funcţia executivă – şeful statului şi/sau guvernul;

–            funcţia jurisdicţională – organe judiciare.

5
 3.Influenţa formelor de guvernămînt asupra separării puterilor în Republica Moldova
Un rol important în cadrul separării puterilor îl are forma de guvernămînt, pe care statul o
îmbracă. Forma statului este un mijloc de organizare şi realizarea puterii de stat. Prin forma de
guvernămînt se înţelege modul de organizare a puterii supreme de stat, competenţa organelor
supreme ale puterii de stat, caracterul autorităţii pe care ele o exercită. Astfel, după forma de
guvernămînt se poate constata cine se află în fruntea statului, cum este organizată instituţia
şefului statului, dacă ea este instituită prin lege sau succesiune, are o putere limitată sau nu. Cele
mai răspîndite forme de guvernămînt sînt monarhia şi republica.
În ceea ce priveşte republica (din care face parte şi Republica Moldova) este o formă de
guvernămînt în care puterea supremă aparţine unui organ ales pe un timp determinat. Controlul
asupra guvernului se exercită de către parlament şi de către preşedintele republicii. În literatura
de specialitate se evidenţiază mai multe tipuri de republici:
1. Republica parlamentară ce presupune că parlamentul din competenţa sa şi a fracţiunilor
majoritare formează guvernul (monopartinic sau de cualiţie), care poartă în faţa lui
răspundere pentru activitatea desfăşurată.
2. Republica prezidenţială ce presupune că Guvernul este format nemijlocit de preşedintele
republicii, sub un control parlamentar, şi este responsabil în faţa parlamentului pentru
activitatea sa. Drept exemplu tipic de republică prezidenţială poate servi SUA.
Aceste două varietăţi de republici în multe ţări se îmbină, constituind o nouă formă de
guvernămînt – republica semiprezidenţială sau semiparlamentară, cum sunt, de exemplu
România, Bulgaria.
În cazul în care abordăm forma de guvernămînt a Republicii Moldova, putem menţiona în acest
sens, că Republica Moldova pe parcursul unei perioade mici de timp (adică de la declaraţia de
independenţă şi suveranitate), a avut două forme de guvernămînt, prima fiind cea
semiprezidenţială sau semiparlamentară şi a doua fiind cea parlamentară (2000).
Dacă să ne referim la Constituţia Republicii Moldova adoptată la 29 iulie 1994, în cea ce priveşte
forma de guvernămînt, subliniază că statul nostru este republică (regim politic în care puterea
constituie „un lucru public”, ceea ce înseamnă că deţinătorii ei o exercită nu în virtutea unui
drept propriu ci a unui mandat conferit de către corpul social), fără să specifice dacă ea este
parlamentară, prezidenţială sau semiparlamentară. Însă, ţinînd cont de alte prevederi
constituţionale, se poate afirma că ea se apropie mult de regimul semiprezidenţial.
Această formă de guvernămînt în cazul Republicii Moldova pune o mare amprentă asupra
separării puterii în stat reeşind mai ales din poziţia puternică a Preşedintelui Republicii Moldova
(care este un mediator între cele trei puteri: legislativă, executivă şi judiciară) deoarece are
dreptul de a recurge la referendum, de a conduce şedinţele Guvernului, de a dizolva Parlamentul.
Din cele menţionate mai sus putem conchide că Preşedintele Republicii Moldova poate influenţa
într-o formă sau alta toate celalte puteri, adică putea influenţa veaţa politică a ţării.Aşadar,
regimul politic semiprezidenţial din Republica Moldova care într-o formă sau alta a fost instaurat
prin Constituţia Republicii Moldova din 29 iulie 1994 prezintă următoarele caracteristici, care
reese nemijlocit din articolele acestei:
 Preşedintele nu este ales de Parlament ci de corpul electoral, prin sufragiul universal (art.
78); din acest punct de vedere putem afirma că preşedintele se află pe picior de egalitate
în ce priveşte reprezentativitatea, cu autorităţile legiuitoare;
6
  Preşedintele are dreptul de a recurge la referendum, aceasta constituind de fapt un mijloc
de presiune în potriva Parlamentului. Astfel, aceasta ne demonstrează echilibrul puterilor,
dintre puterea executivă şi cea legislativă, care se datorează rolului Preşedintelui.
 Preşedintele nu poate să numească descreţionar Guvernul, el trebuind să-l desemneze
astfel încît aceasta să se bucure de încrederea majorităţii.
Din cele menţionate mai sus am putea spune că regimul semiprezidenţial  care a fost prezent în
Republica Moldova pînă la întroducerea regimului parlamentar reprezenta o combinaţie de
elemente aparţinînd unor regimuri politice diferite, în special regimului prezidenţial şi cel
parlamentar, care  subliniază că şefului executivului (şeful de stat) nu răspunde în faţa
parlamentului, dar guvernul trebuie să fie aprobat de către parlament.
O nouă etapă a evoluţiei statalităţii Republicii Moldova a fost cea cînd, Partidul Popular Creştin
Democrat împreună cu Partidul Comunist au votat în ceea ce priveşte modificarea formei de
guvernămînt, astfel, noua formă de guvernămînt devenind cea parlamentară, stîrnind multe critici
şi obecţii. Însă, acest pas după părerea majorităţii parlamentare va influenţa pozitiv
democratizarea societăţii şi avînd la bază ideea colaborării puterilor. Regimul parlamentar
instaurat a dat posibilitate separaţiei suple sau a colaborării puterilor în Republica Moldova, în
care gestinarea afacerilor publice este asigurată de colaborarea dintre executiv şi legislativ, prin
intermediul unui guvern, responsabil în faţa parlamentului.
Regimul parlamentar din Republica Moldova are următoarele caracteristice:
1. Puterea executivă (Guvernul) este responsabil în faţa Parlamentului şi prezintă
informaţiile şi documentele cerute de acesta, de comisiile lui şi de deputaţi.
2. Executivul este compus dintr-un şef de stat iresponsabil din punct de vedere politic şi
dintr-un guvern numit de şeful de stat şi responsabil în faţa parlamentului;
3. Datorită faptului că şeful statului este iresponsabil din punct de vedere politic, actele sale
sunt contrasemnate de un ministru;
4. Executivul este responsabil nu numai în faţa parlamentului dar şi în faţa şefului de stat.
Dubla responsabilitate a guvernului îi permite acestuia de a se prevala pe lîngă fiecare
dintre ele (şeful statului sau parlament) de încrederea şi voinţa celuilalt şi de a încerca să
realizeze, prin sinteza aspiraţiilor lor, o politică acceptabilă pentru a mîndouă părţi;
5. Guvernul este sprijinit în activitatea sa de o majoritate parlamentară ori de o coaliţie
parlamentară; dacă guvernul pierde încrederea parlamentului, este obligat să se retragă;
6. Guvernul, prin şeful statului, poate să determine dizolvarea parlamentului, provocînd noi
alegeri;
7. Legislativul dispune de prerogativa adoptării legilor şi de a controla activitatea
executivului;
8. Relaţiile dintre executiv şi legislativ sînt caracterizate de un echilibru garantat prin
ezistenţa mijloacelor de acţiune reciproce.
Separarea puterilor în regimul parlamentar al Republicii Moldova este evidentă şi reese
nimijlocit din capitolul VII al Constituţiei Republicii Moldova, care este denumit „Raporturile
Parlamenului cu Guvernul” .  Acest raport,  echi-libru îl putem deduce din articolele aceluiaş

7
capitol: Informarea Parlamentului art. 104; Întrebări şi interpelări art.105; Exprimarea
neîncrederii art. 106; Angajarea răspunderii Guvernului art. 106; Delegarea legislativă art. 1062.
Cea mai mare modificare care a fost făcută prin regimul parlamentar, este cea că Preşedintele
Republicii Moldova, care reprezintă cu Guvernul puterea executivă, nu mai este ales de către
populaţie prin vot universal,egal, discret şi liber exprimat, ci este ales de către parlament prin vot
secret (potrivit Constituţiei Republicii Moldova adoptată la 29 iulie 1994 cu modificări şi
completări conform situaţiei din 21 noiembrie 2002). Este nevoie de menţionat faptul că aproape
toate atribuţiile Preşedintelui Republicii Moldova în fond au rămas aceleaşi (Preşedintele poate
proceda la dizolvarea parlamentului,  desemnează un candidat pentru funcţia de Prim – ministru,
poate declara cu aprobarea prealabilă a parlamentului mobilizarea parţială sau generală, art. 87,
poate declara starea de război)  astfel, există multe opinii potrivit cărora regimul parlamentar din
Republica Moldova este doar o aparenţă, o dorinţă a unui stat în tranziţie de a imita alte state
democratice, dezvoltate din Europa.
Totuşi, regimul parlamentar din Republica Moldova este un regim politic în care organul
executiv şi organul legislativ, efectiv distincte, sunt ţinute să colaboreze în exercitarea funcţiilo
etatice şi dispun de mijloace politice care le permit să se controleze mutual.

4. Interdependenţa şi corelarea puterilor politice în Republica Moldova: aspecte

actuale şi perspective.
După adoptarea noii Constituţii s-a purces la implimentarea prevederilor ei în cadrul construcţiei
statale. Au fost adoptate un şir de legi ce realizează normele constituţionale referitoare la
organizarea şi activitatea Parlamentului, a Curţii Constituţionale, a Guvernului, a Curţii de
Conturi, legi ce determină autonomia puterii judecătoreşti, locul şi rolul instanţelor în cadrul
sistemului statal, precum şi referitoare la statutul judecătorilor etc.
Realizarea prevederilor constituţionale ne va arăta pe parcurs cît de obectiv şi de potrivit au fost
chibzuite normele legii supreme, care reflectă relaţiile politice, juridice, economice, sociale şi
spirituale de moment şi de perspectivă.
Cît priveşte soluţiile politice şi juridice date de normele constituţionale, ale căror obecte de
reglementare este sistemul de organizare a puterii în stat, acestea, pe parcursul mai multor ani, au
fost obectul principal al dezbaterilor publice. Aceste dezbateri include aprecieri şi obiecţii ce
vizează raţionalitatea şi oportunitatea normelor referitoare la repartizarea atribuţiilor
constituţionale ale Preşedintelui Republicii, Guvernului şi Parlamentului. Altfel spus, se pune la
îndoială modelul de separaţie a celor trei ramuri ale puterii statului, determinat de Constituţie.
Drept urmare a acestor discuţii publice s-a organizat un referendum republican, la care 21 la sută
din voturi s-au expus asupra necesităţii modificării modelului de guvernămînt în folosul puterii
executive. În consecinţă au fost propuse cîteva proiecte de modificare a Constituţiei, ale căror
obiecte principale de reglementare sunt atribuţiile Parlamentului, Preşedintelui Republicii şi
Guvernului.
Făcînd o apreciere a situaţiei şi a împrejurărilor ce le-a influenţat, constatăm că la baza
conflictelor ce s-au declanşat între ramurile puterii au stat premise obiective şi subiective, de
ordin teoretic şi practic. Fiecare din ramurile puterii, nefiind capabilă să amelioreze situaţia de
una singură, încearcă să atribuie rezultatele negative pe seama activităţii altei ramuri a puterii sau
să dobîndească atribuţii suplimentare ca o condiţie pentru a-şi asuma responsabilitatea de
soluţionare a problemelor dificile. Un alt factor subiectiv dar foarte important este
8
comportamentul liderilor politici, exponenţi ai ramurilor puterii, comportament influenţat şi
determinat de intelect, instruire, nivelul de educaţie, capacităţi şi cunoştinţe, de tactica politicii
promovate, de împrejurări preelectorale şi necesitatea de a avea simpatia electorului etc.
Referindu-ne la obiecţiile sau sugestiile critice abordate, care reflectă neajunsurile modelului de
separaţie şi colaborare a puterilor, model determinat de normele constituţionale din ţara noastră,
reţinem proiectul legii de modificare a Constituţiei înaintat de Preşedintele Republicii, din care
rezultă:
1. Atribuţiile Preşedintelui privind participarea acestuia la formarea Guvernului,precum şi
cele referitoarela remanierile guvernamentale sunt neînsemnate şi se reduc doar la
legiferare formală a unor acţiuni, la propunerea prim-ministrului
2. Preşedintele republicii nu dispune de pîrghiile constituţionale necesare pentru a influenţa
asupra politicii promovate de Guvern în diferite domenii, precum şi asupra actelor
Guvernului
3. Pe marginea ce vizează raporturile dintre Preşedinte şi Parlament, la realizarea procesului
legislativ, se propune modificarea art.93 din Constituţie, prin care se stabileşte
obligaţiunea revotării cu două treimi a legilor remise spre reexaminarea în cadrul
procedurii de promulgare etc.
Toate aceste proceduri şi tendinţe, caracteristice pentru majoritatea ţărilor, sunt descrise în
literatura de specialitate. Ele sunt apreciate ca tendinţe ale ramurilor puterilor şi mai cu seamă a
puterii executive de a-şi asuma atribuţiile altor puteri, fapt ce poate conduce la uzurparea puterii
de stat.
În contextul dezbaterilor asupra sistemului de organezare a puterilor în stat au fost înaintate încă
o dată proiecte de legi pentru modificarea Constituţiei, în care s-au făcut propuneri privind
învestirea Guvernului cu:
1. dreptul de a emite ordonanţe în cadrul institutului de delegare legislativă în domeniile şi
termenile stabilite de Parlament;
2. dreptul procedurii legislative de urgenţă care ar permite examinarea cu precădere a unor
proiecte de legi propuse de Guvern, ceea ce ar favoriza determinarea priorităţilor
legislative în dependenţa directă de necesităţile Guvernului.
Parlamentul revine a patra oară asupra conceptului reformei administrative şi odată cu adoptarea
Legii privind administraţia publică locală nr. 186 din 6 noiembrie 1998 părea că s-a pus temelia
unor noi concepte în dezvoltarea puterii locale. În contextul realizării noilor principii referitoare
la autonomia locală, a fost soluţionată şi problema reprezentantului Guvernului în teritoriu.
Astfel, prefectul asigura realizarea intereselor naţionale, respectarea legilor în teritoriu şi a
ordinii de drept etc. Însă, după adoptarea Legii nr. 781 – XV din 28 decembrie 2001, prin care s-
a modificat legea administraţiei publice locale, instituţia prefectului a fost lichidată şi s-a
întrodus instituţia preşedintelui comitetului executiv raional care trebuia să îndeplinească şi
atribuţiile prefectului. Reglementînd raporturile dintre autorităţile administraţiei publice locale şi
cele centrale, Parlamentul a adoptat, la 10 februarie 2000, Legea conteciosului administrativ nr.
739 – XIV, care stabileşte modalitatea de influienţă a puterii centrale asupra celei locale şi
invers, respectînd principiile autonomiei locale şi ale colaborării.
Drept cauză a conflictului apărut între ramurile puterii, parlamentarii au invocat atribuţiile
limitate ale Parlamentului asupra promovării politicii externe. Astfel, numirea personalului
9
diplomatic se efectuiază fără acordul Parla-mentului, de asemenea, se consideră marginalizată şi
influienţată asupra mini-sterelor de forţă. Aducînd învinuiri la adresa Preşedintelui Republicii,
unii deputaţi au calificat acţiunile acestuia ca tentativă de uzurpare a puterii de stat şi au înaintat
un alt proiect de legi pentru modificarea Constituţiei, în care se propune ca Preşedintele
Republicii să fie limitat în anumite atribuţii şi să fie ales de către Parlament.
Pentru a soluţionare a problemei abordate, Parlamentul a luat în dezbateri proiectele de legi
privind modificarea Constituţiei şi la 5 iulie 2000 a adoptat Legea nr. 1115 – XIV, prin care este
modificată Constituţia. Această lege a dispus alegerea Preşedintelui de către Parlament, a
introdus institutul delegării legislative şi a dat posibilitate Guvernului să-şi angajeze răspundere
în faţa Parlamentului pentru un program, o declaraţie de politică generală sau un proiect de legi.
În viziunea noastră, una din principalele probleme ale separaţiei puterilor este însăşi delimitarea
atribuţiilor între cele trei ramuri. Dacă puterea legislativă şi-a determinat locul în societate şi în
sistemul de drept al ţării, avînd o deosebită importanţă şi un rol decisiv în societate, iar puterea
executivă se afirmă pe deplin în acest sens, fiind învestită cu atribuţii ce pot conduce la luarea
sub control a echilibrului între puteri, atunci puterea judecătorească este doar pe cale de a se
afirma.
Locul şi rolul puterii judecătoreşti în Republica Moldova este determinat de jurisprudenţa şi
practica judiciară, prin care se realizează norma juridică. Puterea judecătorească în Republica
Moldova este întruchipată de o serie de organe, suprem în acest sens fiind Curtea
Constituţională. Fiind unica autoritate de jurisdicţie constituţională, la sesizare supune
controlului consituţionalităţii legilor, regulamentele şi hotărîrile Parlamentului, decretele
Preşedintelui RM, hotărîrile şi ordonanţele guvernului precum şi tratatele internaţionale la care
Republica Moldova este parte, toate acestea ne demonstrează că puterea judecătorească
colaborează cu celalte puteri. În viziunea noastră problema întăririi puterii judecătoreşti este cea
mai importantă la momentul de faţă, prin urmare, toată atenţia şi dizbaterele publice ar trebui
îndreptate anume în această direcţie.
5.Concluzie
Separarea puterilor în stat, numită adesea doar "separarea (sau şi separaţia) puterilor", este un
termen politic creat şi folosit pentru prima dată de gânditorul politic francez al
epocii Iluminismului Charles de Secondat, Baron de Montesquieu[1][2], constituind un model
de guvernare a tuturor statelor democratice de astăzi.
Conform acestui model, puterea statului trebuie divizată în diferite compartimente cu puteri şi
responsabilităţi separate şi independente. Cea mai normală separare a acestor puteri este cea
tripartită, care se întâlneşte la majoritatea naţiunilor moderne, unde este vorba de
puterile legislativă, judiciară şi executivă, cu menţiunea că aceste funcţii nu au voie să se afle în
aceeaşi mână. Acest principiu a fost enunţat încă de către John Locke ("Two treatises on
government", 1690) şi mai ales de către C. de Montesquieu ("De l'esprit des lois", 1748) în lupta
împotriva statului absolutist, principiul acesta devenind baza statului constituţional modern. Prin
separata transmitere a funcţiilor către parlament, guvern, administraţie, precum şi către judecători
independenţi, puterea statală este ţinută în echilibru prin intermediul unor controale reciproce
(echilibrul puterilor), apărând astfel pe cetăţeni de eventualele acţiuni despotice ale statului.

10
 Bibliografie
Avornic Gh., Aramă E., Negru B., Costaş R. Teoria Generală a
Dreptului – Chişinău, Ed. Cartier juridic, 2004, p.129.
Borodac A. Bazele statului şi dreptului Republicii Moldova  - Chişinău,
1997, ed. Ştiinţa,  p. 80.
Costachi Gh., Guceac I., „Fenomenul constituţionalismului în evoluţia
Republicii Moldova spre statul de drept”, Chişinău 2003 , p.90.
Materialele conferinţei internaţionale ştiinţifico-practice „Edificarea
statului de drept”, Transparency International Moldova, Chişinău 2003.
Raportul utilizat: Zmeu A.,„Originea şi instituirea principiului separaţiei
puterilor”, p.133.
Strah D. Istoria gîndirii politice – Chişinău, 1996, p. 235
https://administrare.info/drept/8073-teoria-si-practica-separatiei-
puterilor-in-stat-cazul-republicii-moldova
https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/drept-
constitutional/capitolul-9-separarea-puterilor-in-stat/

11