UNIVERSITATEA TEHNICĂ A MOLDOVEI

Valeriu Blajă
Nicolae Bejan

Notiţe de curs

Chişinău
2019
 Universitatea Tehnică a Moldovei
Facultatea Electronică şi Telecomunicaţii

Departamentul Sisteme Electronice

Valeriu Blajă
Nicolae Bejan

SISTEME RADIO
Notiţe de curs

Chişinău
U.T.M.
2019
 Prezentul manual este elaborat conform programei de
învăţământ la disciplina „Radi şi Televiziune” ţinute studenţilor
facultăţii de Electronică şi Telecomunicaţii. Lucrarea îşi propune
prezentarea teoriei de bază, a principiilor şi regimurilor de funcţionare,
a domeniilor de utilizare în practică a sistemelor de emisie şi recepţie
radio. Fără a utiliza un aparat matematic prea sofisticat, în lucrare se
explică clar principiile de funcţionare, modelele matematice,
caracteristicile şi parametrii şi circuitele electronice ale sistemelor de
emisie şi recepţie radio. Lucrarea este adresată studenţilor tuturor
specialităţilor cu profil electric şi electronic (atât cursuri de zi, cât şi
fără frecvenţă) şi poate fi de asemenea utilă masteranzilor şi
doctoranzilor.

Referent ştiinţific: conf. univ., dr.

Recenzent: conf. univ., dr.

© U.T.M., 2019
 SISTEME RADIO 3
1. SISTEME DE EMISIE ȘI RECEPȚIE
1.1. Noțiuni generale
Informația reprezintă o serie de detalii despre careva
evenimente, fenomene sau obiecte, care sunt destinate pentru a fi
transmise recepționate, păstrate (în memorie), sau folosite în scopuri
concrete (afișare, reproducere etc.). Conform lui Claude Shannon,
care a publicat în 1949 cartea sa „The Mathematical Theory of
Communication”, informația este un mesaj care reduce
incertitudinea.
Informația este transmisă prin mesaje. În sistemele de
telecomunicații mesajele sunt transmise în formă de semnale
electrice (sau optice).
Parametrii semnalului electric ca mesaj sunt:
Ts – durata mesajului,
ΔF – lățimea benzii spectrului semnalului,
În comunicații ΔF este redusă deoarece canalul fizic are
posibilități reduse – în special datorită perturbațiilor și
zgomotului. Spre exemplu, în comunicațiile telefonice:
ΔF =0,3÷5 kHz.
⎛U ⎞
Ds = 20 lg⎜⎜ max. ⎟⎟
–
⎝ U min. ⎠ domeniul dinamic este raportul valoarea
(nivelul) maximă la valoarea minimă a semnalului.
Umin este determinat de nivelul zgomotului în canal, iar
Umax - de nivelul admis al distorsiunilor neliniare.
Exemple: dictor TV – Ds=20÷30 dB, orchestra simfonică –
Ds=75÷100 dB.
Vs – volumul semnalului este produsul acestor parametrii
Vs = Ts·ΔF·Ds, și reprezintă volumul posibil de informație
care poate fi transmis într-un mesaj menținându-se nivelul
necesar de calitate.
Comunicațiile radio sunt modul de transmitere a informației prin
oscilații electromagnetice (unde radio). Sistemul de radiocomunicații
reprezintă setul de resurse tehnice destinate pentru transmiterea
mesajelor de la sursa de informație spre consumator. Orice sistem de
radiocomunicații este constituit din emițător, canal (mediu) de
transmisie și receptor.
© Valeriu Blajă
4 SISTEME DE EMISIE ȘI RECEPȚIE
În figura 1.1 este reprezentat cel mai simplu sistem de
comunicaţii, în care o singură sursă transmite către o singură
destinaţie. Un astfel de sistem se numeşte sistem simplex.
Sursă de Procesarea Emiţător
informaţie informaţiei

Mediu de
transmisiune

Destinaţia Procesarea Receptor

informaţiei informaţiei

Fig.1.1. Schema bloc a unui sistem de comunicaţii

În cazul în care se folosesc două astfel de linii de legătură, a
doua trimiţând informaţii de la locul destinaţiei către locul sursei se
numeşte sistem duplex. Dacă cele două căi se utilizează câte una
singură la un moment dat, se spune că sistemul este semi-duplex.
Multe sisteme de
radiocomunicaţii sunt mult
mai complexe decât legăturile
simplex sau duplex. De
exemplu, sistemele
„broadcast” au o configuraţie
a b de tip stea în care un emiţător
Fig.1.2.Configurații de tip „stea” transmite către mai mulţi
receptori (vezi fig.1.2.a).
Tot în configuraţie stea poate fi organizată şi o reţea de
colectare a datelor, în care un receptor primeşte informaţii de la mai
multe emiţătoare (vezi fig.1.2.b).
O altă configuraţie mult utilizată este cea cu reţea de radio-
relee (sau transpondere).

© Valeriu Blajă
 SISTEME RADIO 5
1.2. Clasificarea sistemelor de radiocomunicații
Clasificarea sistemelor de radiocomunicații este realizată pe
căteva criterii, după cum urmează:
Tipul mesajului:
• Telefonie- audio,
• Telegrafie – text,
• TV – imagini dinamice,
• Telemetrie - date,
• Telecomandă – comenzi, date.
Destinație:
• de informare în masă (mass-media), spre exemplu
„broadcast”
• profesionale pot fi simplex, duplex sau semi-duplex.
Număr canale:
• Monocanal,
• Policanal – multiplex. Multiplexarea canalelor poate fi:
9 în timp,
9 în frecvență,
9 nivel – domeniu dinamic (formă) de semnal.
De regulă, informația este reprezentată prin semnale electrice de
joasă frecvență (în televiziune fmax.=6 MHz), care se numesc semnale
primare. Semnalele de joasă frecvență pot fi transmise direct numai
prin intermediul conductoarelor sau cablurilor, datorită
particularităților răspândirii undelor electromagnetice și, deoarece în
această bandă spectrală există foarte multe perturbații de origine
industriaslă, transport și fon (perturbații provenite din rețele de
alimentare cu energie electrică).
Pentru transmiterea informației fără fir la distanțe este folosit
efectul modulației oscilațiilor de înaltă frecvență (oscilațiilor radio),
numite de aici oscilații pilot. Informația este „încălecată” pe
oscilațiile pilot prin modulația unui parametru al oscilațiilor radio
u(t)= Um sin(ωt+ψ):
AM – Um este variată în timp conform semnalului primar.
FM – este ω variată în timp conform semnalului primar.
Din acestea rezultă structura sistemelor de emisie și recepție
(vezi figura 1.3).

© Valeriu Blajă
6 SISTEME DE EMISIE ȘI RECEPȚIE

Sursa de
informație
A
Convertor Modulator Amplificator
informație- de putere
semnal electric
Sistem de emisie
Generator
oscilații pilot
A
Reproducere Demodulator Circuit
informație (detector) selectiv

Sistem de recepție
Fig.1.3. Structura sistemelor de emisie și recepție
Oscilațiile de înaltă frecvență modulate sunt semnale secundare
și sunt numite semnale radio. Procesul modulației reprezintă
deplasarea spectrului semnalului primar spre înalte frecvențe cu fp
(vezi fig. 1.4).

ΔF fp- ΔF fp fp+ ΔF
Fig.1.4.
Convertorul de informație în semnal poate fi microfonul sau
camera de luat vederi.
Sistemele de emisie și recepție au antene pentru plasarea
oscilațiilor în eter și, respectiv, captarea lor.
Pentru a asigura răspândirea undelor la distanțe puterea
semnalului la ieșirea emițătorului este amplificată într-un
amplificator de putere.
Circuitul de intrare al sistemului de recepție este unul selectiv
(de regulă reglabil) pentru a extrage semnalul căutat din mulțimea
oscilațiilor din eter.
Detectorul extrage semnalul primar din cel secundar.

© Valeriu Blajă
 SISTEME RADIO 7

1.3. Propagarea undelor radio. Câmpul electromagnetic

Câmpul electromagnetic este rezultanta câmpurilor variabile,
electric şi magnetic, care se formează în jurul unui conductor prin
care circulă un curent electric variabil. S-a arătat, teoretic şi
experimental, că orice sistem care produce câmp electric sau
magnetic variabil poate radia, în principiu, unde electromagnetice în
spaţiu. Radiaţia va fi eficientă numai dacă sunt îndeplinite şi
următoarele condiţii:
9 frecvenţa câmpului electromagnetic să fie suficient de
ridicată,
9 dimensiunile sistemului radiant să fie comparabile cu
lungimea de undă.
Undele radio reprezintă variaţii periodice în timp şi spaţiu ale
câmpului electromagnetic. Ele sunt generate în jurul antenelor de
emisie, care reprezintă sisteme oscilante deschise şi se propagă în
spaţiu cu viteza luminii. Sunt caracterizate de o serie de parametri
ca: intensitatea, polarizarea, lungimea de undă, etc.
Distanţa parcursă în spaţiu, în intervalul de timp corespunzător
unei perioade de oscilaţie, se numeşte lungime de undă (λ). Întrucât
viteza de propagare este de 300000 km/s, relaţia dintre lungimea de
undă şi frecvenţă este:

La distanţă foarte mare de antena de emisie, undele

electromagnetice sunt plane şi sunt caracterizate numai de doi
vectori: intensitatea câmpului electric (E) şi intensitatea câmpului
magnetic (H). Aceşti doi vectori sunt perpendiculari reciproc (între
ei) şi, în acelaşi timp, perpendiculari pe direcţia de propagare. Planul
descris de vectorul intensitate a câmpului electric (E) se numeşte
plan de polarizare. Dacă antenele de emisie radiază câmpuri
electromagnetice cu vectorul E orizontal avem unde radio polarizate
orizontal. Acestea vor induce o tensiune electromotoare maximă
numai în conductoarele (antenele de recepţie) cuprinse în planul de
polarizare şi paralele cu vectorul E.

© Valeriu Blajă
8 SISTEME DE EMISIE ȘI RECEPȚIE

Polarizarea undelor depinde în primul rând de poziţia şi

construcţia antenei de emisie. Polarizarea poate fi: orizontală,
verticală sau circulară (când vârful vectorului E descrie o elice în
spaţiu). Polarizarea orizontală se foloseşte îndeosebi în emisiunile de
televiziune, întrucât undele polarizate orizontal sunt mai puţin
atenuate de suprafaţa Pământului şi sunt mai puţin reflectate.
Intensitatea câmpului electromagnetic se exprimă în [V/m] şi
reprezintă intensitatea câmpului electric. Ea arată, numeric, ce
tensiune electrică poate induce câmpul electromagnetic într-un
conductor de 1m, când îl intersectează cu viteza luminii.
În propagarea lor, undele radio sunt supuse fenomenelor de
reflexie, refracţie, difracţie, schimbarea planului de polarizare, etc.
Particularităţile propagării depind în primul rând de frecvenţă.
Ajungând la diferite obiecte înconjurătoare, undele radio creează în
acestea curenţi electrici. Aceşti curenţi variabili creează, la rândul
lor, câmpuri electromagnetice proprii, dând unde reflectate.
Corpurile metalice reflectă mai bine undele radio decât cele
nemetalice. Reflexia undelor electromagnetice respectă aceleaşi legi
ca reflexia optică. Reflexia poate avea loc şi pe neuniformităţile din
troposferă sau pe straturile ionizate din ionosferă.
Într-un mediu omogen undele electromagnetice se propagă în
linie dreaptă. Întâlnind straturi neomogene în atmosferă, traiectoria
undelor se curbează, adică apare refracţia. Uneori, în anumite
condiţii meteorologice, această refracţie este atât de puternică încât
undele radiate în sus se întorc înapoi pe Pământ. Aici poate avea loc
o reflexie pe suprafaţa solului, creându-se o nouă undă care se
propagă astfel la distanţe mari.
Anumite obiecte întâlnite pe direcţia de propagare pot fi ocolite
de undele radio, fenomen ce poarta numele de difracţie. Explicaţia
fenomenului constă în aceea că suprafaţa obiectului reradiază undele
în toate direcţiile. Difracţia este mai evidentă atunci când
dimensiunile obstacolului sunt de acelaşi ordin de mărime cu
lungimea de undă.
Unde de difracţie poate da suprafaţa sferică a Pământului
(pentru unde lungi) sau culmile munţilor (pentru undele ultrascurte).

© Valeriu Blajă
 SISTEME RADIO 9
La propagarea undelor radio are o mare importanţă starea şi
structura atmosferei. Din punctul de vedere al compoziţiei şi
proprietăţilor, atmosfera este împărţită în:
∗ troposfera (cu limita superioară de (10 ÷ 12) km);
∗ stratosfera (cu limita superioară de (60 ÷ 80) km);
∗ ionosfera (50 ÷ 20000) km.
Ionosfera este caracterizată de o densitate mică a gazelor şi o
concentraţie mare de ioni şi electroni liberi, formaţi prin acţiunea
radiaţiilor solare ultraviolete asupra moleculelor de gaze. Ionosfera
se compune din câteva straturi cu concentraţii mari de ioni, cu
proprietăţi bune conducătoare de electricitate, care pot reflecta
undele radio. Aceste straturi sunt notate cu literele D, E, F.
Gradul de ionizare în aceste straturi depinde de radiaţia solară, el
modificându-se în funcţie de ciclul solar, anotimp sau ora zilei.
Mărimea energiei electromagnetice reflectată de la straturile ionizate
depinde de frecvenţa undelor, starea atmosferei şi unghiul de
incidenţă.
Stratul D (60 ÷ 90) km.
Stratul E (100 ÷ 120) km.
Stratul F (120 ÷ 450) km.
Undele radio se pot clasifica după drumurile posibile de
propagare, şi anume:
• unde de suprafaţă (ajung la punctul de recepţie
propagându-se la suprafaţa Pământului) şi
• undele spaţiale (ajung la locul de recepţie după reflexie
în troposferă sau ionosferă).

© Valeriu Blajă
10 SISTEME DE EMISIE ȘI RECEPȚIE

1.4. Spectrul de radiaţii electromagnetice

Spectrul de radiaţii electromagnetice în ordinea frecvenţei în
creştere sunt (vezi fig. 1.5):
• unde audio
• unde radio;
• radiaţii infraroşii;
• radiaţiei luminoase;
• raze X;
• radiaţii Gamma.

Fig.1.5. Spectrul de radiaţii electromagnetice

Undele radio sunt unde electromagnetice cu o lungime de undă
λ>0,1 mm (frecvenţă f <3⋅ 1012 Hz =3000 GHz).
Undele radio sunt împărţite în:
• unde extra–lungi, f <30 kHz, cu o lungime de undă
λ >10 km;
• unde lungi – kilometrice ΔF = (30÷300) kHz,
λ = (10÷1) km;

© Valeriu Blajă
 SISTEME RADIO 11
Undele lungi prezintă proprietăţi de difracţie. Pot
înconjura suprafaţa Pământului şi ocoli obstacolele. Se
propagă în ghidul de unda format între suprafaţa
Pământului şi troposferă. Straturile D şi E au concentraţii
suficiente de ioni pentru a le asigura reflexia. Apa mărilor
şi oceanelor, precum şi solul umed constituie pentru aceste
unde, medii conductoare, reflectându-le, indiferent de
unghiul de cădere. Se pot realiza legături stabile, indiferent
de anotimp, dar necesită puteri mari de emisie.
• unde medii – hectometrice ΔF = (0,3 ÷3) MHz,
λ = (1÷0,1) km;
Undele medii pătrund mai adânc în ionosferă decât
undele lungi. Ziua undele medii sunt atenuate puternic de
stratul E, iar noaptea sunt reflectate parţial de ionosferă.
De aceea, undele medii sunt ziua unde de suprafaţă, iar
noaptea de suprafaţă şi spaţiale, ceea ce explică
posibilitatea de recepţionare în timpul nopţii a staţiilor
foarte îndepărtate.
• unde scurte – decametrice ΔF =(3÷30) MHz, λ =(100÷10) m;
Undele scurte sunt caracterizate de o foarte mică zonă
de propagare a undelor de suprafaţă. Aceasta se datorează
faptului că atenuarea undelor la suprafaţa Pământului se
măreşte pe măsura creşterii frecvenţei. În undele scurte,
modul principal de propagare îl constituie undele spaţiale,
rezultate prin reflexie ionosferică, ceea ce determină
posibilitatea stabilirii unor legături la distanţe foarte mari,
folosind puteri de emisie reduse. Deoarece structura
ionosferei se modifică în permanenţă, fiecare emiţător
trebuie să fie capabil să lucreze pe câteva frecvenţe.
Frecvenţele de lucru se repartizează folosind grafice
speciale şi studii de prognoză. Noaptea se foloseşte partea
inferioară a gamei (de exemplu (40 – 100) m), iar ziua,
partea superioară (de exemplu (10 – 25) m).
Datorită faptului că în punctul de recepţie apar unde
ce au urmat drumuri diferite, precum şi a faptului că
straturile ionizate pe care se face reflexia sunt într-o
continuă mişcare, apare fenomenul de „fading”, adică de
variaţie aleatoare a intensităţii semnalului recepţionat.
© Valeriu Blajă
12 SISTEME DE EMISIE ȘI RECEPȚIE
De asemenea, la o anumită distanţă de staţia de emisie
apare o zonă numită zonă de tăcere, în care nu ajung nici
undele de suprafaţă, nici undele spaţiale.
• unde ultrascurte – metrice ΔF = (30 ÷300) MHz,
λ = (10 ÷1) m.
Undele ultrascurte trec prin ionosferă, fără să fie
reflectate, şi se pierd în spaţiu. De aceea legăturile între
staţiile terestre pe undele ultrascurte se realizează prin
unde de suprafaţă. Undele ultrascurte se aseamănă, ca
proprietăţi, cu undele luminoase: se difractă puţin şi
legăturile stabile se realizează numai în limitele
vizibilităţii directe.
Undele ultrascurte, la rândul lor, se împart în:
• unde metrice,
• microunde.
Undele cu lungimea de undă λ < 1 m (frecvența f> 300 MHz) se
numesc microunde sau unde de frecventa ultra înaltă (UHF).
Spectrul de microunde:
• Bandă W, ΔF = (75 ÷110) GHz, λ ≈(2.7÷4) mm.
Banda W este folosită în comunicații prin satelit,
radare cu microunde pentru investigații, radare
militare pentru direcționare și urmărire.
• Bandă V, ΔF = (40 ÷ 75) GHz.
Banda V nu este folosită foarte mult cu excepția
radarelor cu microunde și alte aplicații pentru
cercetări științifice.
• Bandă Q, ΔF =33 ÷ 50 GHz
Vaporii de apă în atmosferă au frecvența de
rezonanță proprie (maximumul de absorbție) la
f=22.24 GHz, (λ=1.35 cm). Prin urmare, aceste
frecvențe nu pot fi folosite pentru aplicații de
distanțe lungi.

© Valeriu Blajă
 SISTEME RADIO 13
Din aceste considerente banda originală K a fost
împărțită în trei benzi:
• Bandă Ka, K-above band, ΔF=(26.5 ÷ 40) GHz,
Banda Ka preponderent este folosită pentru radare
și comunicații experimentale.
• Bandă K, ΔF =(18 ÷26.5) GHz
Banda K poate fi folosită numai pentru aplicații
de scurte distanțe.
• Bandă Ku K-under band, ΔF =(12 ÷ 18) GHz,
Banda Ku preponderent este folosită pentru
communicații prin satellit, televiziune difuzată
direct prin satelit, comunicații terestre prin
microunde și radare, în special pentru poliție
pentru detectarea vitezei în trfic.
• Bandă X approximativ ΔF =(7.0 ÷ 11.2) GHz,
Banda X este folosită pentru radare, communicații
prin satellit și rețele de calculatoare fără fir (Wi-Fi).
• Bandă S – ΔF = (2 ÷ 4) GHz,
Banda S este folosită pentru radare climaterice,
radare pentru ghidare terestră și unele comunicații
prin satelit, în special cele practicate de NASA
pentru comunicații cu Space Shuttle și Stația
Spațială Internațională.
Banda S deasemenea cuprinde banda de (2.4÷
2.483) GHz ISM band (Industrial, Scientific and
Medical bands). Banda S deasemenea conține
frecvențele folosite pe larg pentru așa aparate de
mică putere cu microunde cum ar fi telefoane fără
fir, căști fără fir (Bluetooth), rețele de calculatoare
fără fir (Wi-Fi), telecomandă la lacăt de garaj, lacăt
fără cheie în automobil, baby monitors, aparate
medicale pentru diatermie și cuptoare cu
microunde (frecvența tipică este de 2.495GHz).

© Valeriu Blajă
14 SISTEME DE EMISIE ȘI RECEPȚIE
• Bandă C – ΔF = (4 ÷ 8) GHz,
Banda C este folosită în special pentru
transmisiuni de comunicații prin satelit, unele
aparate Wi-Fi, unele telefoane fără fir și unele
radare climaterice.
Banda C este prima bandă de frecvențe alocată
pentru telecomunicații comerciale prin satelit.
• Bandă L – ΔF = (1 ÷ 2) GHz,
Aplicațiile benzii L sunt:
Comunicații terestre mobile/fixe – (1452÷1492) MHz,
Navigație prin satelit – 1176.45 MHz (L5),
1227.60 MHz (L2),
1381.05 MHz (L3),
Ghidare avioane – (962 ÷ 1213) MHz,
Banda pentru amatori radio – (1,240 ÷ 1,300) MHz.
Spectrul de radiaţii electromagnetice continuă cu:
• unde milimetrice,
• unde submillimetrice sau micrometrice,
• radiaţii infraroşii şi
• radiaţii optice.
Spectru optic este gama de lungimi de undă ale undelor
electromagnetice în gama de la 2⋅10-6 m =2 μm până la 10-8 m =10 nm
(frecvenţă de la 1.5⋅1014 Hz până la 3⋅1016 Hz).
Culorile pure (monocromatice) vizibile sunt prezentate în
figura 1.6.

Fig. 1.6. Culorile pure (monocromatice) vizibile

© Valeriu Blajă
 SISTEME RADIO 15

2. SISTEME DE EMISIE
2.1. Structura emițătorului
Emițător este un sistem radio, care transformă semnalele
primare în semnale radio cu puterea necesară pentru asigurarea
comunicațiilor radio cu gradul necesar de stabilitate și fiabilitate.
Schema generală a unui emiţător poate cuprinde:
∗ Partea de radiofrecvenţă RF (Frecvenţă Foarte Înaltă: FFÎ),
cu rol de generare, amplificare şi modulare, sau numai unele
dintre ele.
∗ Partea de joasă frecvenţă JF (video frecvenţă VF), pentru
amplificarea şi prelucrarea semnalului modulator.
∗ Partea de automatică şi alimentare.
Din această structură se deduc funcţiile principale ale unui
emiţător, şi anume:
™ Generarea oscilaţiilor de RF, cu o putere stabilită,
™ Modularea acestora după o lege dată,
™ Transferul oscilaţiilor modulate spre sarcină (antenă).

Clasificarea emiţătoarelor se poate face după diferite criterii, ca

de exemplu:
• După nivelul puterii oscilaţiilor generate
(mică sau mare putere),
• După lungimea de undă (λ) a oscilaţiilor generate
(metrice, centimetrice, milimetrice, etc.)
• După locul şi condiţiile de funcţionare
(terestre, navale, la bordul avianelor, rachetelor,
sateliţilor)
• După destinaţie
(ştiinţifice, medicale, radiocomunicaţii, radare, etc.)

© Valeriu Blajă
16 SISTEME DE EMISIE

Circuit de
oscilator AP acordare

Semnal Spre antena de

primar emisie
SA

Fig.2.1. Structura emițătorului radio

Structura unui emițător radio poate fi prezentată în primă
aproximație în modul prezentat în figura 2.1. În această structură
intră:
Oscilatorul transformă semnalele primare în semnale radio,
AP – amplificatorul de putere – amplifică semnalele radio,
asigurând puterea necesară pentru comunicațiile radio
respective,
Circuitul de acordare asigură acordarea cu antena de emisie,
SA – sursa de alimentare – furnizează energia necesară pentru
funcționarea tuturor componentelor sistemului de emisie și
pentru formarea semnalului radio la ieșire.
Un sistem de emisie mai conține sisteme de comandă, blocare,
semnalizare, răcire forțată etc.
Să prezentăm câteva variante de scheme bloc mai detaliate ale
emiţătoarelor. În figurele 2.2 şi 2.3 sunt prezentate scheme bloc ale
emiţătoarelor cu emisie continuă, iar în figura 2.4 – schema bloc a
emiţătorului cu emisie în impulsuri.
A
Sursă Oscilator Defazor

Generator de cod

Fig.2.2.
© Valeriu Blajă
 SISTEME RADIO 17

A
Oscilator
Sursă f0±∆f Multiplicator AFFÎ

Modulator Legea de modulaţie

Fig.2.3.
Emiţătoarele cu emisie continuă pot fi cu o structură minimală
(sursă – oscilator – antenă sau sursă – oscilator – amplificator -
antenă), folosite de exemplu de radioamatori, sau mai complexă, ca
de exemplu sursă – oscilator – defazor comandat de un generator de
cod (fig. 2.2), sau cu semnalul final modulat (fig. 2.3).
În figura 2.4 se prezintă o structură de emiţător cu emisie în
impulsuri. Generatorul de frecvenţă foarte înaltă (FFÎ) poate fi un
oscilator de putere mare (de exemplu magnetron), sau un oscilator
de putere mică şi un AFFÎ (Amplificator de Frecvenţă Foarte Înaltă),
în secvenţă mono sau multi-etaj. Impulsurile pot fi simple (cele
pentru care este valabilă aproximarea adică banda=1/τi,

τi fiind durata impulsului), sau complexe (cele pentru care ∆f·τi>>1,

caracterizate de un spectru foarte larg.

TraseuFFÎ A
ghid de undă
cablu coaxial
Canal Modulator
Alimentare în mpulsuri Generator
Sursă şi (formator) FFÎ
Automatică

Circuite de măsură şi control

Fig.2.4.
© Valeriu Blajă
18 SISTEME DE EMISIE
2.2. Caracteristicile emițătorului radio
1) Banda de emisie este reprezentată prin:
fmin. – valoarea minimală în spectrul de emisie,
fmax. – valoarea maximală în spectrul de emisie,
f
kf – factorul de suprapunere a benzii: k f = max . ,
f min .
Pentru intervalul dat între valorile vecine ale
frecvențelor de lucru Δf este determinat numărul de
frecvențe de lucru la care poate fi acordat emițătorul
f − f min .
radio: N f = max . .
Δf
2) Forma semnalelor radio formate de emițător. Deosebim
trei grupe:
• de telefonie – cu modulație,
• telegrafice – cu manipulare,
• digitale.
3) Puterea emițătorului, care determină nivelul semnalului
de recepție și, prin urmare, distanța de comunicare și
stabilitatea ei. Puterea este determinată în lipsa
semnalului primar, adică„în regim de tăcere”:
I A2 r A
PA = ,
2
unde IA este amplitudinea curentului semnalului radio la
intrarea antenei,
iar rA – rezistența de intrare a antenei.
4) Stabilitatea frecvenței de emisie a semnalelor radio
determină stabilitatea comunicațiilor radio respective.
Aici deosebim:
• Stabilitate absolută: Δf=f-f0,
unde f este valoarea curentă a frecvenței,
iar f0 – valoarea nominală a frecvenței.
Δf
• Stabilitatea relativă δ = ,
f0
δ poate atinge valori de 10-7.

© Valeriu Blajă
 SISTEME RADIO 19
5) Suprimarea (filtrarea) oscilațiilor laterale, adică emise
de antenă extra benzii de bază de emisie a semnalului
radio. Deosebim două tipuri de emisii laterale:
• armonici ale frecvenței de bază, apărute datorită
distorsiunilor în AP,
• frecvențe combinate, apărute datorită distorsiunilor
neliniare în sistemul de excitație.
Conform normelor:
9 frecvențele situate la (±3,5 ÷ ± 25) kHz de la
banda de bază trebuie să fie atenuate cu 80 dB,
9 frecvențele situate la (±25 kHZ ÷ ± 10 % f0) de la
banda de bază trebuie să fie atenuate cu 120 dB,
9 iar frecvențele situate la > 10 % f0 de la banda de
bază trebuie să fie atenuate cu 140 dB,
9 armonicile la f0≤ 30 MHz trebuie să fie atenuate
cu 40 dB,
9 iar armonicile la f0=(30 ÷235) MHz trebuie să fie
atenuate cu 60 dB.
6) Timpul de reacordare – timpul de trecere de la o
frecvență de lucru la alta. (< 102 s).
PA
7) Randamentul: η= ,
P0
unde PA este puterea semnalului radio în
antenă,
iar P0 – puterea consumată de la sursa de
alimentare.
8) Fiabilitatea
9) Stabilitatea la eforturi mecanice.

© Valeriu Blajă
20 GENERATOARE CU EXCITAȚIE EXTERNĂ
3. GENERATOARE CU EXCITAȚIE EXTERNĂ
3.1. Conversia energiei în GEE
Generatorul cu excitație externă transformă energia sursei de
alimentare de curent continuu în energie de curent alternativ de
înaltă frecvență. Pentru a obține oscilațiile de înaltă frecvență vom
excita circuitul la frecvențele specifice.
Circuitul reprezentativ în acest scop
este cicuitul oscilant (LC). Dacă vom aplica
E o tensiune de curent continuu pe un circuit
C
L oscilant (vezi fig.3.1), în urma proceselor
tranzitorii condensatorul se va încărca până
la o tensiune aproape de tensiunea sursei de
alimentare, deci în condensator se va
înmagazina energie în formă de câmp
Fig.3.1. Cicuit oscilant electric. După deconectarea sursei în circuit
se vor declanșa oscilații amortizate:
1/4 Condensatorul se descarcă prin bobină și energia câmpului electric
dintre armăturile condensatorului se transformă în energia câmpului
magnetic al bobinei.
2/4 Condensatorul este încărcat de curentul bobinei și energia câmpului
magnetic al bobinei se transformă în energia câmpului electric dintre
armăturile condensatorului, tensiunea pe armăturile condensatorului
va avea polaritate inversă celei obținute de la sursa de alimentare.
3/4 Condensatorul se descarcă prin bobină și energia câmpului electric
dintre armăturile condensatorului se transformă în energia câmpului
magnetic al bobinei cu sens opus celui precedent.
4/4 Condensatorul este încărcat de curentul bobinei și energia câmpului
magnetic al bobinei se transformă în energia câmpului electric dintre
armăturile condensatorului, tensiunea pe armăturile condensatorului
va avea polaritate analogică celei obținute de la sursa de alimentare.
Oscilațiile obținute sunt amortizate datorită pierderilor în rezistența
de pierderi a bobinei și datorită pierderilor în dielectricul din
condensator. Pentru a menține aceste oscilații va fi necesar să le
menținem energia introducând porții noi de energie de la sursă în timpul
fiecărei perioade ale oscilațiilor. Acest proces de alimentare este realizat
și comandat de dispozitivul activ (neliniar), care poate fi tub electronic
cu vid, tranzistor bipolar, tranzistor cu efect de câmp, etc.
© Valeriu Blajă
 SISTEME RADIO 21
3.2. Structura GEE
Un emițător este constituit din câteva etaje cu funcții și destinații
diferite. Majoritatea acestor etaje sunt formate într-o structură, care
include un element activ (neliniar), un circuit de excitație, sursă de
alimentare și sarcină. Aceste etaje sunt reunite prin denumirea de
generator cu excitație externă (GEE). Generatoarele cu excitație
externă pot realiza funcții de amplificare, multiplicare a frecvenței,
modulație, etc. În calitate de element activ (care transformă energia
de curent continuu în oscilații radio) sunt folosite tuburi cu vid
(triode, tetrode, pentode etc.), tranzistoare bipolare sau FET.
Schema de structură a unui generator cu autoexcitație poate fi
reprezentată după cum este prezentat în figura 3.2, iar pentru un GEE
schema de structură este reprezentată în figura 3.3.

VL
Buclă
de L
reacţie C
Eg Ea a

VT
R C
L

EB EC b

Fig.3.2. Structura generatorului cu autoexcitație:

a – cu tub electronic, b – cu tranzistor bipolar
Dispozitivul activ este excitat pe intrare de tensiunea de
excitație Uex aplicată pe terminalul de comandă (grilă, bază). Pentru
a obține în conturul oscilant oscilații cu frecvența radio excitarea
trebuie să aibă aceeași frecvență. Tensiunea de excitație poate fi
aplicată printr-o buclă de reacție pozitivă (generator cu autexcitație)
sau de la o sursă externă (GEE).

© Valeriu Blajă
22 GENERATOARE CU EXCITAȚIE EXTERNĂ
Pentru a exclude căderile de tensiune ale oscilațiilor radio pe
impedanțele interne ale surselor de curent continuu, sursele de c.c.
sunt șuntate de condensatoare de capacitate înaltă (condensatoare de
blocaj).

VT
C L
uex ~
a
EB EC

VL
C L
uex ~
b
Eg Ea

Fig.3.3. Structura GEE:

a – cu tub electronic, b – cu tranzistor bipolar

3.3. Funcționarea GEE

Vom analiza schema reprezentată în figura 3.3. În continuare
vom nota:
E - tensiunea sursei de alimentare de curent continuu,
U, I – amplitudinile tensiunii și curentului (de c.a.),
u, i – valorile instantanee ale tensiunii și curentului (de c.a.),
R și X – rezistența și reactanța circuitului oscilant derivație.
Dacă tensiunea pe terminalul de intrare (comandă) (grilă, bază)
variază sinusoidal:
eg= – Eg + uex = – Eg + Ugcosωt,
unde Eg este tensiunea de polarizare a grilei.

© Valeriu Blajă
 SISTEME RADIO 23
Pentru a simplifica analiza proceselor în GEE vom neglija
variația curentului anodic provocată de variația tensiunii anodice,
deoarece permitivitatea tuburilor moderne este foarte redusă. Prin
urmare, putem considera că curentul anodic variază numai sub
acțiunea tensiunii pe grilă.
Diagramele care reprezintă evoluția curenților pot fi obținute în
baza caracteristicilor dispozitivului activ (tub, TB...). Spre exemplu,
în cazul nostru fiind considerată clasa B de funcționare a etajului
obținem diagramele prezentate în figura 3.4.

i a, i g i a, i g

Iam

Igm ωt
Eg eg
eg
egmax
Ug
Fig.3.4. Diagramele temporale –
evoluția curenților (clasa B)

ωt
Observăm, că curentul anodic are evoluția în timp în forma unor
fragmente repetate periodic de alternanțe cosinusoidale. Prin urmare,
curentul de ieșire (anodic) poate fi reprezentat prin seria Fourier:
Ia(t)=Ia0+Ia1cosωt±Ia2cos2ωt±Ia3cos3ωt±...±Iancosnωt=

=Ia0±ΣIaicosiωt.

© Valeriu Blajă
24 GENERATOARE CU EXCITAȚIE EXTERNĂ
Aici:
π π
1 1
I ao =
π ∫ i a (ω t )d (ω t ),
0
I ai =
π ∫ i (ω t )cos (i ω t )d (ω t ).
0
a

Prin urmare, spectrul curentului anodic este constituit din

componenta de c.c. și o serie de armonici: pornind de la armonica
fundamentală Ia1cosωt a cărei frecvență coincide cu frecvența de
excitație și continuând cu armonici superioare.
Menționăm că:
9 toate armonicile au valoarea instantanee maximală în
faza inițială,
9 iar componenta de c.c. este numeric egală cu media
curentului anodic calculată pe parcursul unei perioade a
evoluției sale.
Observăm că curentul grilei are același caracter de evoluție în timp:
Ig(t)=Ig0+Ig1cosωt±Ig2cos2ωt±Ig3cos3ωt±...±Igncosnωt.
Circuitul oscilant va fi acordat la una din armonicile curentului
anodic. Vom considera că circuitul oscilant este acordat la armonica
fundamentală. Dacă factorul de calitate al circuitului oscilant este
suficient de înalt (Q=100÷200), atunci căderile de tensiune create de
armonicile superioare pe circuitul oscilant pot fi neglijate. Pentru
armonica fundamentală, care este egală cu frecvența de rezonanță a
circuitului oscilant serie (rezonanța curenților), impedanța circuitului
oscilant este egală cu rezistența de pierderi a circuitului oscilant R.
Prin urmare, tensiunea pe circuitul oscilant va fi:
uc= Uccosωt= R Ia1cosωt,

iar tensiunea anod-catod este ea= Ea – Uc cosωt.

Rezultă că componenta variabilă a tensiunii anodice este în
antifază cu armonica fundamentală a curentului anodic și tensiunea
pe circuitul oscilant, și numeric este egală cu ultima.
Diagramele energetice reprezentative ale proceselor fizice în
GEE sunt prezentate în figura 3.5.

© Valeriu Blajă
 SISTEME RADIO 25

eg= - Eg + Ugcosωt
Eg max.= - Eg + Ug

t
Eg
Ug

ia

Ia m
t
ia1

t
Uc=ia1R

t
Uc

ea= Ea - uc
Uc

Ea
t
ig

Fig.3.5. Diagramele energetice în GEE

© Valeriu Blajă
26 GENERATOARE CU EXCITAȚIE EXTERNĂ
Diagramele temporale care reprezintă evoluția curenților în
cazul clasei A de funcționare a etajului sunt prezentate în figura 3.6.
ia ia

Ia1

Ia0

ωt
Eg eg
eg
egmax
Ug
Fig.3.6. Diagramele temporale –
evoluția curenților (clasa A)

ωt

ia

Ia m
ωt
2θ
Fig.3.7. Unghi de tăiere
Regimul de funcționare a GEE este caracterizat de unghiul de
conducție (tăiere), care reprezintă jumătate din intervalul de timp în
care dispozitivul activ este în conducție (vezi fig.3.7). În așa mod
fiind definit unghiul de conducție el va avea următoarele valori:
clasa A θ=180 0,
clasa B θ=90 0,
clasa C θ<90 0.

© Valeriu Blajă
 SISTEME RADIO 27
3.4. Relațiile energetice în GEE
Relațiile principale folosite pentru calculul parametrilor GEE sunt:
1. Puterea utilă este puterea furnizată de sursa de alimentare în c.c.
în circuitul anodic – puterea medie consumată pe parcursul unei
perioade a oscilațiilor radio:
Relația poate fi scrisă: P0=Ea0·Ia0.
π π
1 1
Po = ∫E i (ω t )d (ω t ) = E a ∫ i (ω t )d (ω t ).
π π
a a a
0 0
2. Puterea de ondulație este puterea medie a armonicii
fundamentale în circuitul oscilant calculată pentru o perioadă:
P=½Ic2R=½UcIa1.
Dacă sarcina nu este conectată la circuitul oscilant, atunci
această putere este disipată pe rezistența de pierderi a circuitului
2
oscilant în formă de căldură: P=½Ic r,
unde Ic este curentul în circuitul oscilant,
iar r - rezistența de pierderi a circuitului
oscilant. R
Egalăm expresiile de mai sus și obținem: Ic = Ia1 = Ia 1Q.
r
Prin urmare, intensitatea curentului în circuitul oscilant este
de Q (factorul de calitate) ori mai mare ca intensitatea curentului
de armonică fundamentală.
3. Puterea disipată pe anod: Pa= Po- P.
Pa 1UC ⋅ Ia1
4. Randamentul GEE: η = = .
P0 2Ea ⋅ Ia0
Deoarece acest parametru caracterizează eficacitatea conversiei
energiei cinetice a electronilor în tub în energia oscilațiilor radio
în circuitul oascilant el este numit randament electronic al GEE.
5. Factor de utilizare a tensiunii anodice este raportul tensiunii în
U
circuitul oscilant la tensiunea sursei anodice. ξ = C .
Ea
Acest parametru definește clasa de funcționare a GEE.

© Valeriu Blajă
28 GENERATOARE CU EXCITAȚIE EXTERNĂ
3.5. Etajul de ieșire al emițătorului radio
Etajul de ieșire al emițătorului radio este destinat pentru obținera
puterii necesare a oscilațiilor radio și transmiterea lor spre antena de
emisie, și determină caracteristicile energetice ale emițătorului radio.
O condiție arhi importantă este să obținem eficiența energetică
înaltă.
Altă funcție importantă a etajului de ieșire alături de asigurarea
puterii oscilațiilor este selectivitatea, adică asigurarea unei filtrări
perfecte a armonicilor superioare. Regimul de funcționare a etajului
de ieșire foarte mult depinde de caracteristicile antenei și de factorul
de cuplaj al antenei cu ieșirea amplificatorului.
Destul de frecvent rezistența antenei este mult mai mică ca
impedanța de ieșire a amplificatorului. Din aceste raționamente
elementele de cuplaj ale circuitului oscilant cu antena asigură și
acordarea între rezistența antenei și impedanța de ieșire a etajului de
putere a emițătorului. Ajustarea acordului antenei la frecvența
circuitului oscilant din circuitul de ieșire al amplificatorului de
putere se face cu condensatoare cu capacitate fixă și condensatoare
cu capacitate variabilă.
Lb Cd Cs Cd Ls

CA CA
Ea VL VL Ea
Lc RA Lc RA
Eg Eg Lb
a Cb b

Lb Cd Ls

CA
VL
Cc RA Fig.3.8.
Ea Etaje de ieşire cu
Eg cupajul antenei simplu
c

© Valeriu Blajă
 SISTEME RADIO 29
În funcție de tipul conexiunii antenei etajele de ieșire se clasifică
în simetrice și asimetrice. În amplificatoarele asimetrice o bornă de
ieșire este legată la masă (potențialul nul). Dacă antena este
conectată direct în circuitul anodic schema este numită simplă (ca în
fig.3.8.a, b, c); iar în cazul conexiunii antenei la ieșirea etajului
printr-un contur intermediar schema este numită compusă (ca în
fig.3.9.a, b, c, d).
Ls Cd Ls
Lb
VL CA CA
C L Lc
Eg VL L
RA
R E C
Cb A a Cc
Ea Lb Eg b
a

Cs Cd Ls
Lb
VL
C L Lc CA
Eg LA
VL
Cb Ea C RA
L
Ea Lb RA
Eg d
c
Fig.3.9. Etaje de ieşire cu cupajul antenei compus
Schema simplă de este utilizată foarte rar deoarece este
caracterizată de o serie de dezavantaje, după cum urmează:
9 Rejecția armonicilor superioare este mică deoarece circuitul
oscilant este unic (constituit din sarcina anodică a
amplificatorului, elementele de acordare a antenei și antenă);
9 Procesul de acordare (ajustarea acordării) este dificil,
9 Dacă în antenă vor apărea ruperi, tubul electronic va fi supraîncărcat.
Menţionăm însă că caracteristicile energetice ale circuitului cu
schemă simplă sunt mai înalte în comparație cu circuitul cu schema
compusă. Prin urmare, pierderile în circuitul oscilant intermediar
sunt reduse.
© Valeriu Blajă
30 GENERATOARE CU EXCITAȚIE EXTERNĂ

3.6. Acordarea antenei emițătorului radio

Schema etajului amplificatorului de putere (de ieșire) în formă

generalizată poate fi reprezentată în modul ilustrat în figura 3.10,
unde cu linii punctate sunt prezentate elemente de cuplaj și de
adaptare a antenei și antena.
Rs xs

VL xcuplaj xA

Rcuplaj RA

Fig.3.10. Modelul cuplajului

etaj de ieşire – antenă

Pentru obținerea puterii maximale în antenă este necesar:

9 Circuitul oscilant să fie acordat la rezonanță,
xcuplaj + xs + xA = 0, sau: xcuplaj = - ( xs + xA );
9 Amplificatorul de putere trebuie să funcționeze în regim
optimal, deci:

Rc =
ρ2
=
2
xcuplaj
=
( xs + x A )
2
,
Rcuplaj + Rs + RA Rc Rc
unde ρ= xcuplaj este impedanța specifică (ondulatorie) a circuitului,
iar Rc este rezistența globală a circuitului oscilant.
De aici obținem relațiile principale pentru dimensionarea
circuitului schemă simplă a etajului final.
Puterea disipată pe rezistența antenei (RA) este determinată din
relația:
PA =IA2 RA,
unde IA este valoarea eficace a curentului în antenă, [A],
RA este rezistența antenei, [Ω],
iar PA – puterea, [W].

© Valeriu Blajă
 SISTEME RADIO 31
2
Puterea disipată pe tot circuitul oscilant (de ieșire) este: PA =IA ·Rc.
Randamentul circuitului oscilant al antenei este:
P I2R R
η = A = A2 A = A .
PAc I A Rc Rc
Randamentul se poate mări prin reducerea pierderilor pe
rezistențele de pierderi ale elementelor de acordare a antenei, care
poate fi efectuată prin condensator. Randamentul circuitului antenei
poate atinge valori (20÷80) %.
Circuitul de tip schemă simplă al etajului de ieșire poate fi
acordat urmărindu-se valoarea maximală a curentului antenei IA sau
valoarea maximală a curentului anodic al amplificatorului Ico.
Caracteristicile respective sunt prezentate în figura 3.11.
Pa IA0

IA PA
Ic0

fr f
Fig.3.11. Caracteristicile de
rezonanţă în cuplajul antenei
În emițătoarele radio, de regulă, este folosit circuitul de tip
schemă compusă a etajului final deoarece se poate obține:
9 Filtrare mai bună a armonicilor superioare cu circuitul
intermediar și circuitul antenei,
9 Rezistență optimală a sarcinii amplificatorului de
putere, care depinde de ajustarea cuplajului între
circuite,

© Valeriu Blajă
32 GENERATOARE CU EXCITAȚIE EXTERNĂ
9 Ajustarea circuitului antenei la rezonanță nu depinde de
alegerea rezistenței optimale a sarcinii anodice ca în
schema simplă,
9 Dispare pericolul de suprasarcină a tubului în cazurile
când antena nu este acordată.
Și în cazul schemă compusă ca și în cazul schemă simplă pentru
obținerea puterii optimale în antenă este necesară acordarea
circuitului la rezonanță și acordarea ieșirii amplificatorului cu
sarcina.
Cuplajul circuitului intermediar cu antena poate fi mutual (vezi
figura 3.9.a şi figura 3.9.b), capacitativ (vezi figura 3.9.c) sau prin
autotransformator (vezi figura 3.9.d). Deasemenea el poate fi reglabil
(vezi figura 3.9.a, figura 3.9.b şi figura 3.9.d), sau nereglabil (vezi
figura 3.9.c).
În emițătoarele radio moderne se practică cuplajul reglabil
(grosolan – în trepte și fin). Acest cuplaj permite obținerea unei
puteri constante în circuitul antenei pentru toată banda de frecvențe,
asigurând ajustare (acordarea) sarcinii la fiecare din frecvențele de
lucru. Cuplajul nereglabil este practicat mai rar și poate fi folosit
când emițătorul funcționează la o singură frecvență fixă sau într-o
bandă foarte îngustă.

© Valeriu Blajă
 SISTEME RADIO 33
4. OSCILATOARE
4.1. Noţiuni generale
Oscilatoarele electronice sunt circuite electronice neliniare,
care transformă energia de curent continuu a surselor de alimentare
în semnale periodice de formă aproximativ sinusoidală.
ª Deosebesc oscilatoare cu excitaţie externă şi cu autoexcitaţie.
Oscilatoarele cu excitaţie externă sunt amplificatoare de
rezonanţă, care funcţionează în regim de semnal mare.
Oscilatoarele cu autoexcitaţie sunt circuite autonome, în care
oscilaţiile sinusoidale la ieşire (fără semnal de intrare) sunt căpătate
datorită îndeplinirii condiţiilor de autoexcitaţie. Ele sunt, de regulă,
folosite ca etaj iniţial, după care urmează un etaj de putere sau un
oscilator cu excitaţie externă.
ª După banda de frecvenţă, în care funcţionează, deosebim:
• oscilatoare de joasă frecvenţă ( de audiofrecvenţă),
• oscilatoare de înaltă frecvenţă ( de radiofrecvenţă),
• oscilatoare de foarte înaltă frecvenţă.
ª După principiul de funcţionare deosebim:
• oscilatoare cu rezistenţă negativă,
• oscilatoare cu reacţie.
ª După natura circuitelor, care intervin în structura lor, deosebim:
• oscilatoare RC,
• oscilatoare LC,
• oscilatoare cu cuarţ.
Un oscilator se caracterizează prin următorii parametri:
; frecvenţa de oscilaţie,
; amplitudinea de autooscilaţie,
; impedanţa de ieşire a sursei echivalente,
; impedanţa de sarcină, în care debitează,
; stabilitatea frecvenţei de autooscilaţie,
; stabilitatea amplitudinii de autooscilaţie,
; coeficientul de distorsiuni neliniare ale semnalului
generat,
; posibilitatea reglării frecvenţei de autooscilaţie,
; tensiunea şi curentul de alimentare.

© Valeriu Blajă
34 OSCILATOARE
Prin urmare, oscilatoarele pot fi privite ca amplificatoare cu
reacţie pozitivă (vezi fig. 4.1), care îndeplinesc condiţia:
&
K
&
K RP = &
→∞, (4.1)
1 − x&K
care este echivalentă cu condiţia:
& = 1.
x&K (4.2)
Relaţia (4.2) se mai numeşte condiţia Barkhausen. Ea este
echivalentă cu două relaţii:
• relaţia între module, care conduce la condiţia de amorsare a
oscilaţiilor, condiţia de amplitudine:
x ⋅ K =1. (4.3)

• relaţia între faze, condiţia de fază:

ϕA+ϕR=2πn, (4.4)
unde ϕA este defazajul introdus de amplificator,
ϕR este defazajul introdus de bucla de reacţie,
n este un număr întreg.
Această condiţie presupune, că după
parcurgerea întregii bucle semnalul
trebuie să se regăsească în fază.
Prin urmare, amplificatorul trebuie să
aibă factor de amplificare, care R
recuperează pierderile în bucla de reacţie.
Această condiţie de reacţie pozitivă Fig.4.1. Schema bloc a
asigură apariţia unui semnal la ieşire, fără oscilatorului
aplicarea unui semnal de intrare.
Explicaţia constă în faptul, că semnalul dat de cuadripolul de reacţie,
aplicat la intrarea amplificatorului, reprezintă chiar semnalul necesar
pentru întreţinerea oscilaţiilor.
Deşi, din relaţia Barkhausen rezultă o valoare infinit de mare
pentru KRP, nelinearitatea elementelor active folosite duce la
limitarea oscilaţiei de ieşire, a cărei amplitudine este determinată de
parametrii elementului activ şi ai cuadripolului de reacţie. La

© Valeriu Blajă
 SISTEME RADIO 35
proiectare trebuie urmărit ca în momentul iniţial (deci regim de
pornire şi, prin urmare, la amplitudini mici ale semnalului) este
necesară îndeplinirea condiţiei:
χ ⋅ K >1. (4.5)
În acest caz, dacă la intrarea amplificatorului apare un semnal
cât de mic cu frecvenţa, pentru care se respectă condiţia Barkhausen
(de exemplu, zgomotul, care apare la conectarea sursei de
alimentare), la ieşire vom avea tensiune (semnal) progresiv în
amplitudine. Pe măsura creşterii amplitudinii tensiunii de ieşire,
datorită nelinearităţii caracteristicii de amplitudine, factorul de
amplificare se micşorează. Oscilatorul se stabileşte în regim
staţionar, pentru care se respectă expresia (4.3).
Sunt posibile două regimuri de autoexcitaţie în funcţie de
forma caracteristicii de amplitudine a amplificatorului (vezi fig. 4.2):
moale şi rigid.
Uieş. χ Uieş. χ
A A
Uieş.staţ. Uieş.staţ.
K K
A1
Uieş.1 Uieş.1

Uint.1 Uint.staţ. Uint. Uint.1 Uint.staţ. Uint.

a b
Fig. 4.2. Caracteristici de amplitudine:
a − cu regim moale, b − cu regim rigid
Pentru apariţia oscilaţiilor în regim moale este destulă
respectarea condiţiei Barkhausen, adică expresiilor (3) şi (4). Pe când
în regim rigid de autoexcitaţie pentru apariţia oscilaţiilor este
necesar, suplimentar, ca în momentul iniţial:
Uint. > Uint.1. (4.6)

© Valeriu Blajă
36 OSCILATOARE

4.2. Oscilatoare cu rezistenţă negativă

Oscilatoarele cu rezistenţă negativă au în structura sa un
element activ cu caracteristica statică neliniară în “N” sau în “S”
(vezi fig.4.3).
Dispozitive cu caracteristica
statică în “N” sunt: tetroda, dioda
tunel, dioda Gunn, etc., care se mai I I
numesc elemente cu rezistenţă
negativă controlată prin tensiune
sau V.N.R. (voltage controled
negative rezistence).
Dispozitive cu caracteristica a U b U
statică în “S” sunt: tiristorul, Fig. 4.3.
tranzistorul unijoncţiune etc., care Caracteristici statice:
se mai numesc elemente cu a − V.N.R., b − C.N.R.
rezistenţă negativă controlată prin
curent sau C.N.R. (current controled negative rezistence).
În cazul dipolului V.N.R. se obţine un oscilator electronic, dacă
se înseriază dispozitivul V.N.R. cu un circuit oscilant derivaţie şi cu
o sursă de tensiune continuă constantă E0 (vezi fig.4.4.a). Pentru a fi
posibilă amorsarea oscilaţiilor în circuitul cu V.N.R. este necesar ca
rezistenţa R (sarcina dinamică la rezonanţă, S.D.R.), conectată în
circuitul oscilant în paralel cu L şi C, să fie mai mare ca rezistenţa
dinamică negativă (R.D.N.) a V.N.R. (vezi fig.4.4.b).
L
I R.D.N.
R
UN=E0−Us C Us P

V.N.R. E0 S.D.R.

E0 U
a b
Fig.4.4. Oscilator cu dispozitiv V.N.R.:
a − schema, b − caracteristica dinamică
© Valeriu Blajă
 SISTEME RADIO 37
În cazul dipolului C.N.R. se obţine un oscilator electronic, dacă
se conectează în paralel cu dispozitivul C.N.R. un circuit oscilant
serie şi o sursă de alimentare, ce furnizează un curent constant I0.
Deci rezistenţa, conectată în circuitul oscilant serie (S.D.R.), trebuie
să fie mai mică ca rezistenţa dinamică a elementului neliniar
(R.D.N.).
Frecvenţa de oscilaţie este determinată de elementele circuitului
oscilant, iar amplitudinea este limitată de domeniul de existenţă a
rezistenţei dinamice negative.

IN= I0−Is I S.D.R.

R
P
L I0 I0
C.N.R.
R.D.N.
C
U
a b
Fig.4.5. Oscilator cu dispozitiv C.N.R.:
a − schema, b − caracteristica dinamică

© Valeriu Blajă
38 OSCILATOARE
4.3. Oscilatoare LC
Există diverse circuite de oscilatoare LC, diversitatea cărora
depinde de conexiunea circuitului oscilant şi metoda de formare a
buclei de reacţie pozitivă.
4.4.1. Oscilator Mayssner
Oscilatorul Mayssner este un Ld CS
oscilator electronic LC cu reacţie −EC +
pozitivă prin transformator
(oscilator cu cuplaj magnetic). RB
Schema este reprezentată în fig.4.6.
Funcţionarea circuitului:
VT
În momentul conectării sursei
de alimentare, în circuitul oscilant CE LB LC CC
LCCC se declanşează oscilaţii, care RE
sunt transmise în circuitul bazei
tranzistorului. Înfăşurarea LB este
conectată în aşa mod, ca Fig.4.6. Oscilator Mayssner
componenta alternativă a curentului
colectorului, care apare, amplifică oscilaţiile din circuitul oscilant.
Prin urmare, datorită cuplajului mutual este formată reacţie pozitivă.
Condensatorul CS separă circuitul oscilant de circuitul colectorului în
curent continuu (c.c.), iar droselul Ld evită şuntarea circuitului
oscilant în curent alternativ (c.a.) prin sursa de alimentare.
Condiţia de amplitudine este îndeplinită prin alegerea
factorului de inducţie mutuală M, iar condiţia de fază este respectată
prin conexiunea corectă a înfăşurării (bobinei) LB (în absenţa
oscilaţiilor la ieşire bornele sunt schimbate cu locul).

© Valeriu Blajă
 SISTEME RADIO 39

4.4.2. Oscilatoare “în trei puncte”

În oscilatoarele “în trei puncte” circuitul de oscilaţie este
conectat cu amplificatorul, având trei puncte comune la cele trei
terminale ale tranzistorului (elementului activ). Acest mod este
reprezentat în fig.4.5. În multe circuite se leagă la masă emitorul.
Pentru oricare tip de oscilator
Z1 aspectele cele mai importante sunt:
U1 9 relaţia, pe care trebuie să o
îndeplinească parametrii
VT Z3 circuitului pentru a asigura
U3
intrarea în oscilaţie (amorsarea
Z2 U2 oscilaţiilor).
9 valoarea frecvenţei de oscilaţie.
Determinarea lor se efectuează
Fig.4.5. Oscilator reieşind din condiţia Barkhausen.
în trei puncte Factorul de amplificare în formă
complexă poate fi scris în modul
următor:
K= −SZS, (4.7)
S este panta tranzistorului,
ZS este impedanţa de sarcină a montajului. Pentru acest montaj
ZS rezultă din conexiunea în paralel a Z3 şi (Z1+ Z2):
Z 3 (Z 1 + Z 2 )
ZS = . (4.8)
Z1 + Z 2 + Z 3
Prin urmare,
& = −S Z3 Z1 + Z 2
K . (4.9)
Z1 + Z2 + Z 3
Factorul de transfer al cuadripolului de reacţie, scris tot în formă
complexă, este:
U2 Z2
χ& = = , (4.10)
U 3 Z1 + Z 2
© Valeriu Blajă
40 OSCILATOARE
în care tensiunea de ieşire, U2 se obţine pe impedanţa Z2 în divizorul
potenţiometric, format de Z1 şi Z2, la bornele cărora se aplică
tensiunea U3.
Înlocuind expresiile (4.8) şi (4.9) în condiţia Barkhausen, se
obţine:

& χ& = − S Z 3 Z1 + Z 2 Z2
K ⋅ =1. (4.11)
Z1 + Z 2 + Z 3 Z1 + Z 2
Sau după simplificări se obţine:

& χ& = − S Z 2Z 3
K = 1 . (4.12)
Z1 + Z2 + Z3
din care rezultă: Z 1 + Z 2 + Z 3 + SZ 2 Z3 = 0 . (4.13)
Relaţia (4.13) reprezintă condiţia de oscilaţie în formă complexă
pentru oscilatoarele “în trei puncte”. Considerând cele două
impedanţe Z2 şi Z3 de acelaşi tip şi cu pierderi mici (R2<<X2 şi
R3<<X3), se observă, că, oricare ar fi natura impedanţelor (inductivă
sau capacitativă), produsul SZ2 Z3 este un număr real şi negativ:
Z2=R2+jX2, Z3=R3+jX3 şi R2<<X2, R3<<X3.
Prin urmare:
Z2 Z3=( R2+jX2)·( R3+jX3)≅ jX2· jX3= −X2·X3 . (4.14)
Cu această observaţie relaţia (4.13) poate fi scrisă:
R1+jX1+ R2+jX2+ R3+jX3 −S X2 X3=0. (4.15)

Dacă se notează: R1+ R2+ R3 = R, (4.16)

Se obţine: R−S X2 X3+j(X1 +X2 +X3) =0. (4.17)

© Valeriu Blajă
 SISTEME RADIO 41
Relaţia (4.17) este satisfăcută numai în cazul, când simultan,
atât partea reală, cât şi partea imaginară sunt nule. Prin urmare:
R−S X2 X3=0, (4.18)

R
de unde S= . (4.19)
X 2X 3
Expresia (4.19) reprezintă condiţia minimală de amorsare a
oscilaţiilor. Se observă, că panta tranzistorului (S) trebuie să fie cu
atât mai mare, cu cât mai mare este rezistenţa totală a circuitului.
A doua condiţie, pusă părţii imaginare, duce la relaţia:

X1 +X2 +X3 =0 sau X1 =−(X2 +X3), (4.20)

Care, ţinând cont, că impedanţele Z2 şi Z3 sunt de aceeaşi
natură, demonstrează, că:
• Z1 este de natură opusă acestora,
• suma X2 +X3 are sens opus şi este egală cu X1.
Rezultă, că oscilatoarele “în trei puncte” pot fi realizate
constructiv în două variante:
1. Impedanţele Z2 şi Z3 sunt de natură capacitativă,
iar Z1 − de natură inductivă (oscilator Colpitts),
2. Impedanţele Z2 şi Z3 sunt de natură inductivă,
iar Z1 − de natură capacitativă (oscilator Hartley).

© Valeriu Blajă
42 OSCILATOARE

4.4.3. Oscilator Colpitts

Oscilatorul Colpitts este un oscilator “în trei puncte”, în care
impedanţele Z2 şi Z3 sunt de natură capacitativă, iar Z1 − de natură
inductivă, şi mai poate fi reprezentat ca un amplificator cu filtru
trece-jos în bucla de reacţie pozitivă. În fig.4.6.a este reprezentată
schema de principiu tradiţională, în fig.4.6.b − schema analogică cu
fig.4.5, iar în fig.4.6.c − reprezentarea ca amplificator cu filtru trece-
jos.

C1 L
L
VT
L VT C1
C1 C2
C2 C2
c
a b
Fig.4.6. Oscilator Colpitts

Condiţia (4.20) conduce la determinarea frecvenţei de

oscilaţie. Astfel:
1 1
X3 = ,
X 1 = jω L, X 2 = jωC 2 , jωC1 (4.21)

şi condiţia (4.20) capătă forma:

1 1
jωL + + = 0. (4.22)
jωC2 jωC1
Notăm: 1 1 1, (4.23)
+ =
C1 C2 C
unde C este capacitatea echivalentă pentru circuitul, format din
conexiunea serie a capacităţilor C1 şi C2. În aşa mod, expresia (4.22)
se transformă în:
1 1
jωL + = 0 sau ωL − = 0, (4.24)
jωC ωC

© Valeriu Blajă
 SISTEME RADIO 43
1 1
din care rezultă: ω0 = şi f0 = .
LC 2π LC
(4.25)
Se observă, că f0 este chiar frecvenţa de rezonanţă a circuitului
acordat. Valoarea minimă pentru panta S este:
R R C 1C 2
S= = Rω 02C 1C 2 = . (4.26)
1 1 L C
⋅
jω 0 C 1 jω 0C 2
Oscilatoarele Colpitts pot genera oscilaţii de frecvenţă foarte
mare, dacă se aleg C1 şi C2 suficient de mici. Pentru frecvenţe de
ordinul sutelor de MHz rezultă valori pentru C1 şi C2 comparabile cu
valorile capacităţilor parazitare ale tranzistorului. În acest caz,
frecvenţa de oscilaţie va depinde variaţiile de temperatură şi de
variaţiile tensiunii sursei de alimentare prin intermediul acestor
capacităţi parazite. Pentru a înlătura acest dezavantaj se înlocuieşte
bobina L cu un circuit oscilant serie şi se obţine oscilatorul Clapp, a
cărui schemă este reprezentată în fig.4.7. conform schemei frecvenţa
oscilaţiilor va fi:
1 1 1 1 1
ω0 = , unde: = + + , (4.27)
LC C C1 C2 C3
Pentru reglarea +EC −
frecvenţei se variază
capacitatea C3, care
poate fi aleasă de valori R1 Ld
oricât de mici. Valoarea CS
capacităţii echivalente VT
va fi determinată de
capacitatea C3 şi practic C1 L
C≈C3. Prin urmare, C RS
b
condensatoarele C1 şi R2 RE C2
C pot fi alese cu C3
2
capacităţi mari şi, deci
nu vor mai fi şuntate de
capacităţile parazite ale Fig.4.7. Oscilator Clapp
tranzistorului.

© Valeriu Blajă
44 OSCILATOARE

4.4.4. Oscilator Hartley

Oscilatorul Hartley este un oscilator “în trei puncte”, în care
impedanţele Z2 şi Z3 sunt de natură inductivă, iar Z1 − de natură
capacitativă, şi mai poate fi reprezentat ca un amplificator cu filtru
trece-sus în bucla de reacţie pozitivă. În fig.4.8.a este reprezentată
schema de principiu tradiţională, în fig.4.8.b − schema analogică cu
fig.4.5, în fig.4.8.c − reprezentarea ca amplificator cu filtru trece-sus,
iar în fig.4.9 − o schemă practică.

L1 C
VT C C
VT L1

L2 L1 L2
L2
a b c
Fig.4.8. Oscilator Hartley
Condiţia (4.20) conduce la determinarea frecvenţei de
oscilaţie. Astfel:
1 , X2=jωL2, X3=jωL1, (4.28)
X1 =
jωC
şi condiţia (4.20) capătă forma:
1
+ jωL1 + jωL2 = 0 . (4.29)
jωC
Notăm: L=L1+L2 , (4.30)
unde prin L este însemnată inductanţa echivalentă pentru
circuitul, format din conexiunea serie a inductanţelor L1 şi L2. În aşa
mod, expresia (29) se transformă în:
1 1
jωL + =0 sau ωL − = 0, (4.31)
jωC ωC
din care rezultă:
1 1
ω0 = şi f0 = . (4.32)
LC 2π LC

© Valeriu Blajă
 SISTEME RADIO 45
Se observă, că f0 este chiar frecvenţa de rezonanţă a circuitului
acordat. Valoarea minimă pentru panta S este:
LC
S=R . (4.33)
L1L2
1 1
jωL + =0 sau ωL − = 0 , (4.31)
jωC ωC
din care rezultă:
1 1
ω0 = şi f0 = . (4.32)
LC 2π LC
Se observă, că f0 este chiar frecvenţa de rezonanţă a circuitului
acordat. Valoarea minimă pentru panta S este:
LC
S=R . (4.33)
L1L2
Trebuie menţionat faptul, că relaţiile de mai sus sunt valabile
în momentul amorsării oscilaţiilor (etajul funcţionează în clasă A).
După acest moment apare limitarea amplitudinii ca urmare a
nelinearităţii caracteristicilor (clasa B sau C). Cerinţa de pantă mare
impune alegerea unor reactanţe X2 şi X3 cât mai mici. Acest lucru
înseamnă un cuplaj cât mai slab al tranzistorului cu circuitul acordat.
Printr-un cuplaj mai slab se evită şi influenţa variaţiei capacităţilor
sau rezistenţelor de intrare şi ieşire ale tranzistorului asupra
frecvenţei de oscilaţie. Trebuie menţionat faptul, că relaţiile de mai
sus sunt valabile în momentul amorsării oscilaţiilor (etajul
funcţionează în clasă A). După acest moment apare limitarea
amplitudinii ca urmare a nelinearităţii caracteristicilor (clasa B sau C).
Cerinţa de pantă mare impune alegerea unor reactanţe X2 şi X3 cât
mai mici. Acest lucru înseamnă un cuplaj cât mai slab al
tranzistorului cu circuitul acordat. Printr-un cuplaj mai slab se evită
şi influenţa variaţiei capacităţilor sau rezistenţelor de intrare şi ieşire
ale tranzistorului asupra frecvenţei de oscilaţie.

© Valeriu Blajă
46 OSCILATOARE
Ld CS R
−EC +
t

RB DA

L1
VT C Uieș.
L2 L
CE R C

Fig.4.10. Oscilator LC
Fig.4.9. Oscilator Hartley cu A.O.

Pentru realizarea oscilatoarelor LC sunt comode

amplificatoarele integrate:
• cu un etaj,
• diferenţiale,
• operaţionale etc.
Un exemplu de oscilator LC cu amplificator operaţional este
reprezentat în fig.4.10. Circuitul oscilant LC asigură reacţia pozitivă şi
frecvenţa oscilaţiilor. Termorezistorul R cu coeficient termic negativ
formează reacţie negativă, care menţine amplitudinea oscilaţiilor.

© Valeriu Blajă
 SISTEME RADIO 47

4.4. Oscilatoare RC
În banda frecvenţelor înalte (peste 100 kHz) oscilatoarele LC se
pot realiza cu bobine şi condensatoare de valori uşor realizabile. La
joase frecvenţe (mai mici de 50 kHz) apar dificultăţi în realizarea
oscilatoarelor, impunându-se valori mari, atât inductanţelor, cât şi
capacităţilor. Bobinele având un număr mare de spire prezintă
rezistenţă de pierderi mare şi, deci, un factor slab de calitate. În
această bandă se utilizează oscilatoare cu reacţie pozitivă selectivă,
având bucla de reacţie, formată din rezistenţe şi condensatoare.
Acestea-s oscilatoare RC.
Spre deosebire de oscilatoarele LC, la care frecvenţa oscilaţiilor
coincide cu frecvenţa de rezonanţă, în oscilatoarele RC frecvenţa
semnalului generat este acea frecvenţă, pentru care datorită reacţiei
pozitive factorul amplificare creşte la infinit. Ea se află, impunând
condiţia de fază, deoarece defazajele, introduse de diferite elemente
din circuit, depind de frecvenţă. De asemenea este necesară condiţia
de amplitudine pentru amorsarea oscilaţiilor. Oscilatoarele RC pot fi
clasificate:
ª după numărul etajelor:
• cu un etaj,
• cu două etaje, etc.
ª după configuraţia cuadripolului de reacţie:
• cu filtru trece-jos,
• cu filtru trece-sus,
• cu reţea Wien,
• cu punte “dublu T”.

© Valeriu Blajă
48 OSCILATOARE

4.4.1. Filtre RC
Pentru a avea posibilitatea să modificăm faza semnalului de
reacţie în intervalul de la 0 până la π sunt unite în lanţ celule
elementare, care reprezintă filtrele simple de formă “L”.
Mai frecvent elementele se aleg cu valori identice:
C1=C2=C3=C şi R1=R2=R3=R. În acest caz banda de trecere este
limitată de frecvenţa fl, calculată în cazul filtrului trece-sus conform
expresiei:
1 , (4.34)
fl =
2π 6 RC

iar în cazul filtrului trece-jos conform expresiei:

6 . (4.35)
fl =
2 π RC

χ
C1 C2 C3
χ max
2 b
R1 R2 R3

ψ fl f
a 3π
Fig.4.11. Filtru RC trece-sus 2
a – schema; b – CAF; c – CFF π c
π
2

fl f

© Valeriu Blajă
 SISTEME RADIO 49

χ
χ max
R1 R2 R3 b
2

C1 C2 C3 fl f
ψ
fl f
a
Fig.4.12. Filtru RC trece-jos − π2
a – schema; b – CAF; c – CFF c
−π

− 3π
2
Pentru a evita efectul de şuntare a celulei precedente de cea
următoare trebuie majorată impedanţa de intrare a celulei următoare.
Cu acest scop sunt formate reţelele progresive, în care: R2=mR1,
R3=mR2, C2=C1/m, C3=C2/m, iar m>1. În acest caz frecvenţa limită fl
şi factorul de transfer la frecvenţa limită, sunt calculate în cazul
filtrului trece-sus conform expresiilor:
1 , (4.36)
fl =
2 1
2π R 1C 1 3+ +
m m2
1 , (4.37)
χ l =
12 7 1
8 + + 2
+
m m m3
iar în cazul filtrului trece-jos conform expresiilor:
2 1
3+ +
fl = m m2 , (4.38)
2π R 1C 1
1 , (4.39)
χ l =
12 7 1
8+ + 2
+
m m m3

© Valeriu Blajă
50 OSCILATOARE

În calitate de filtre de bandă mai frecvent sunt folosite:

• filtru trece-bandă – reţeaua Wien (vezi fig.4.13)
• filtru de rejecţie– reţeaua „dublu T” (vezi fig.4.14.).
χ

C1 R1 b

R2 C2
f0 f
a
ψ
Fig.4.13. Reţea Wien π
a – schema; b – CAF; c – CFF 2 c
0
f0 f
− π
2

R1 R2 χ

C1 C2 b

R3 C3

f0 f
a
Fig.4.14. Reţea “dublu T” ψ
a – schema; b – CAF; c – CFF π
2 c
0
f0 f
− π
2

© Valeriu Blajă
 SISTEME RADIO 51

Frecvenţa de cvazirezonanţă (la care factorul de transfer capătă

valoarea maximală) f0 şi factorul de transfer la această frecvenţă χ0,
sunt calculate în cazul reţelei Wien conform expresiilor:
1
f0 = , (4.40)
2π R 1C 1 R 2C 2

1
χ0 = , (4.41)
C1 R2
1+ +
C2 R1
Pentru a obţine un factor de transfer aproape de zero la
frecvenţa de cvazirezonanţă (la care factorul de transfer capătă
valoarea minimală) în cazul filtrului dublu T elementele sunt alese:
R1=R2=2R3=R; C1=C2=C3/2=C. Atunci frecvenţa de cvazirezonanţă
f0 este:
1
f0 = . (4.42)
2 π RC

4.4.2. Oscilatoare RC cu celule de defazare

În aceste circuite se foloseşte proprietatea celulei RC de tip
trece-jos (T.J.) sau de tip trece-sus (T.S.) de a introduce un defazaj
cuprins între 0 şi π/2 la o frecvenţă finită diferită de zero. Frecvenţa
de oscilaţie a oscilatorului RC nu este prea stabilă, însă are avantajul
obţinerii unui domeniu larg de frecvenţe joase. Reglarea frecvenţei la
un oscilator RC se face prin reglarea rezistenţei sau capacităţii.
Se poate pune problema găsirii numărului minim de celule RC,
care îndeplinesc condiţia obţinerii defazajului de 180 o. pentru a
obţine un defazaj de π sunt necesare cel puţin trei celule. În fig.4.15
sunt prezentate schemele de oscilatoarelor cu celule de defazare. În
cazul acestor scheme, punând condiţia, ca factorul de reacţie χ să fie
real şi negativ, se obţin formulele:
• pentru oscilator cu celulă de tip T.S.
1 1
ω = , (4.43)
RC RS
6+4
R

© Valeriu Blajă
52 OSCILATOARE

• pentru oscilator cu celulă de tip T.J.

1 RS
ω = 6+4 . (4.44)
RC R
În cazul, când RS<<R, formulele se simplifică, obţinându-se:
• pentru oscilator cu celulă de tip T.S.
1 1
ω = , (4.45)
RC 6
• pentru oscilator cu celulă de tip T.J.
6
ω = . (4.46)
RC
Din relaţia referitoare la amplitudine se obţine cerinţa faţă de
factorul de amplificare: k≥45 .

C C C

R R R
a
R R R

C C C
b
Fig.4.15. Oscilator RC cu celule
de tip: a − T.S., b − T.J.

© Valeriu Blajă
 SISTEME RADIO 53
4.4.3. Oscilatoare cu reţea Wien şi “dublu T”
La frecvenţa de cuazirezonanţă f0 factorul de transfer al reţelei
Wien este real şi are valoarea maximală χ0=1/3, iar defazajul
introdus este nul (vezi fig.4.13). Prin urmare, amplificatorul va
conţine un număr par de etaje inversoare (care introduc fiecare
defazaj de 180o). Schema unui oscilator RC cu reţea Wien cu două
tranzistoare este reprezentată în fig.4.16.
+EC −

RB1 RC1 RB3 RC2 C

S2
C1 VT1 CS1 VT2
R3
C2 t
R1 R2 RE1 RB4 CE2
RE2
(RB2)

Fig.4.16. Oscilator RC cu reţea Wien

Pentru a îndestula condiţia de amplitudine, la frecvenţa de
cuazirezonanţă amplificatorul trebuie să aibă factorul de amplificare
k≥3, lucru uşor realizabil cu mare rezervă. Deci poate fi introdusă şi
reacţie negativă prin RE1 şi R3. Reacţia negativă prin termorezistorul
R3 cu coeficient termic negativ permite stabilizarea amplitudinii. De
regulă elementele reţelei Wien sunt alese egale: C1=C2=C,
R1=R2=R, şi atunci frecvenţa oscilaţiilor va fi :
1
f0 = . (4.47)
2π RC
În circuitele reale, deoarece are loc şuntarea rezistenţei R2 prin
impedanţa de intrare a amplificatorului şi divizorul de tensiune în
circuitul bazei tranzistorului VT1, condiţia R1=R2 nu se respectă.
Atunci f0 devine dependentă de parametrii amplificatorului, iar
factorul de amplificare al amplificatorului va trebui să fie mai mare
ca trei.
© Valeriu Blajă
54 OSCILATOARE
Oscilator RC cu reţea Wien poate fi format uşor pe baza A.O.
Reţeaua Wien este conectată în bucla de reacţie pozitivă (la intrarea
neinversoare), după cum este reprezentat în fig.4.17.a. Rezistenţa
variabilă R3, conectată în bucla de reacţie negativă permite
micşorarea amplitudinii oscilaţiilor cu scopul micşorării
distorsiunilor neliniare.

R3 R2

∞ ∞ DA
DA

Uout Uout
R R
C1 R1
C C

C2 R2 a R1 2C R/2 b

Fig.4.17. Oscilatoare RC cu A.O.:

a − cu reţea Wien, b − cu reţea „dublu T”
La frecvenţa de cuazirezonanţă f0 factorul de transfer al reţelei
„dublu T” are valoarea minimală (vezi fig.4.14). Prin urmare, vom
folosi un amplificator inversor. Schema unui oscilator RC cu reţea
„dublu T” cu A.O. este reprezentată în fig.4.17.b.

© Valeriu Blajă
 SISTEME RADIO 55

4.5. Oscilatoare cu cristal de cuarţ

Deși există multe substanțe cristaline (cuarţul turmalina, sarea
de Seignette şi altele) care au caracteristici proprii unui element de
referință, cuarțul, datorită numeroaselor sale caracteristici dorite, a
devenit cel mai des folosit. Un element de referință cu cuarț a fost
folosit pentru prima dată într-un circuit oscilator în 1920, la
aproximativ 40 de ani de la descoperirea piezoelectricității. Din acel
moment, s-au realizat multe îmbunătățiri și se realizează încă în
tehnologia transformării cristalelor de cuarț brute într-un element de
referință utilizabil. Aceste schimbări în procese au dus la
descoperirea modificărilor comportamentale ale elementului de
referință. Aceste aspecte comportamentale influențează oscilatorul
și, ca atare, justifică o discuție considerabilă.
Piezoelectricitatea este proprietatea primară a unui cristal care îl
face utilizabilă ca un rezonator. Piezoelectricitatea, așa cum este
definită de Cady, este "polarizarea electrică produsă de forța
mecanică în cristale care aparțin anumitor clase, polarizarea fiind
proporțională cu forța și schimbarea semnului cu ea". polarizarea
electrică poate fi produsă prin efort, cum ar fi îndoirea, forfecarea,
torsiunea, tensiunea și compresia pe o bucată de cuarț. Polarizarea
electrică asigură o sursă de forță electromotoare (tensiune). În plus,
poate fi creat efectul invers, adică, o tensiune aplicată pe cristal
produce mișcare mecanică (vezi figura 4.18).

Fig.4.18.Efectul piezoelectric

© Valeriu Blajă
 56 OSCILATOARE
Atunci când este conectat într-un circuit amplificator, o cantitate
mică de energie este întoarsă în cristal, care îl face să vibreze. Aceste
vibrații acționează pentru a stabiliza frecvența generată la valoarea
de rezonanță. În acest moment, utilizatorul acestei frecvențe generate
trebuie să decidă asupra utilității sursei pentru aplicație. O privire
detaliată asupra fundamentelor oscilatorului de cristal poate ajuta la
luarea acestei decizii.
Aplicația de bază pentru rezonatorul de cuarț este conectarea
acestuia într-o manieră astfel încât vibrațiile mecanice să stabilizeze
frecvența oscilatorului. Acest lucru este posibil deoarece cristalul
acționează ca un circuit reglat când este plasat într-o buclă de reacție
a amplificatorului. Echivalentul electric al plăcii de cuarț este
prezentat în figura 4.19.
Se constată experimental, că o plăcuţă de cuarţ împreună cu
electrozii respectivi (rezonatorul de cuarţ) se comportă într-un
montaj oarecare ca un circuit RLC de tipul, reprezentat în fig.4.19.b.
ZQ Elementele schemei echivalente
a au semnificaţiile următoare:
L − echivalentul electric al masei
CS R cristalului,
L
CS − echivalentul electric al
Cp elasticităţii,
b R − echivalentul electric al
pierderilor prin frecare,
Fig.4.19. Rezonator de cuarţ:
a − simbolul, CP − capacitatea monturii,
b − circuitul echivalent capacitatea dintre electrozi.
X Caracteristica de frecvență
a rezonatorului de cuarţ este
prezentată în figura 4.20.
fs fA Circuitul are două frecvenţe de
f rezonanţă, din care una serie
(fs) şi alta derivaţie (fA).
Reactanța cristalului se apropie
de zero în punctul de rezonanță
Fig.4.20. Caracteristica de frecvență în serie și atinge un maxim la
a rezonatorului de cuarţ frecvența antiresonantă fA.

© Valeriu Blajă
 SISTEME RADIO 57
Circuitul posedă cel puţin două caracteristici esenţiale:
• rezistenţa de pierderi R este mult mai mică decât reactanţa X,
astfel încât factorul de calitate al circuitului este foarte mare,
ωL
putând atinge valori de ordinul sutelor de mii ( Q = 0 );
R
• valorile parametrilor R, L,CS, CP sunt foarte stabile în timp şi
influenţate puţin de elementele de circuit.
Aceste caracteristici explică marea stabilitate a oscilatoarelor cu cuarţ.
Frecvența cristalului, este determinată de grosimea, densitatea,
elasticitatea, modificările moleculare și suprafața de rezonanță la
care funcționează placa de cuart. Deoarece acești factori sunt
influențați de variațiile temperaturii, de timp, de energie și de alte
condiții de mediu, este rezonabil să se aștepte ca acești factori să
influențeze frecvența oscilatorului de cristal.
O influență majoră asupra frecvenței cristalului este aceea de a
funcționa asupra variațiilor de temperatură. Un oscilator exact pe
frecvența de 25 °C, cu o variație de frecvență de 5 părți per milion
(ppm) per °C, ar putea avea o deplasare de frecvență de 25 ppm, cu o
creștere a temperaturii de numai 5 °C. Valoarea variației frecvenței
se datorează coeficientului de temperatură a cristalului și, prin
urmare, depinde de tăierea cristalelor. Un exemplu de dependență
frecvență vs temperatură este prezentată în figura 4.21.
Δf, ppm

Temperatura, 0C
Fig.4.21.Dependența frecvenței de temperatură
pentru cristalul de cuarț tăiat DT
Frecvenţa de oscilaţie poate fi ajustată în limite mici prin
conectarea în serie cu cuarţul a unui condensator cu o capacitate mult
mai mare ca CS.

© Valeriu Blajă
58 OSCILATOARE
Sunt posibile două tipuri de oscilatoare LC cu cuarţ:
• cu contur oscilant LC,
• fără contur LC.
În prima variantă cuarţul este inclus în reţeaua de reacţie, iar
conturul oscilant LC este conectat în circuitul colectorului. În
fig.4.22 sunt reprezentate schemele a două oscilatoare de acest tip. În
fig.4.22.a cuarţul este inclus în reţeaua de reacţie a unui oscilator
Colpitts, iar în fig.4.22.b − în a unui oscilator Hartley.
+EC − +EC −

CC1
LC LC CC
C CC2 C
ZQ VT ZQ VT

R
R
a b
Fig.4.22. Oscilatoare cu cuarţul în reţeaua de reacţie:
a − oscilator Colpitts, b − oscilator Hartley
Pentru realizarea condiţiilor de autoexcitaţie este necesar ca
frecvenţa de rezonanţă a conturului oscilant LCCC să fie egală (sau
multiplă) frecvenţei de rezonanţă a cristalului de cuarţ.
Între frecvenţa de rezonanţă serie fs (mai mică) şi frecvenţa de
rezonanţă derivaţie fA cristalul se comportă inductiv. Prin urmare el
poate înlocui inductanţa într-un oscilator Colpitts (vezi fig.4.23),
obţinându-se un oscilator de foarte mare stabilitate.
În fig.4.24 este reprezentată schema unui oscilator cu cuarţ,
realizat în baza unui A.O. Aici cuarţul joacă rolul unui contur
oscilant derivaţie, conectat în reţeaua de reacţie pozitivă prin
divizorul de tensiune R3-R4. Condiţia de amplitudine este îndeplinită
în funcţie de raportul rezistenţelor divizorului de tensiune R3-R4 şi
reacţiei negative R1-R2.

© Valeriu Blajă
 SISTEME RADIO 59

−EC + RC R2

C1 ZQ
RB ∞ DA

C2 R1 R3
VT
CB Uout
ZQ
R4
Fig.4.23. Oscilator Colpitts cu
cuarţ în circuitul oscilant
Fig.4.24.Oscilator cu cuarţ cu A.O.

În oscilatoarele LC pentru a stabiliza frecvenţa oscilaţiilor pot fi

întreprinse o serie de măsuri.
Frecvenţa oscilaţiilor este influenţată de parametrii
amplificatorului, care la rândul lor depind de:
• variaţiile temperaturii,
• tensiunii de alimentare,
• presiune,
• umiditate,
• sarcină etc.
Influenţa lor este cu atât mai mare, cu cât mai mic este factorul de
calitate al conturului oscilant.
Pentru îmbunătăţirea factorului de calitate:
ƒ sunt folosite elemente (bobine, condensatoare) cu pierderi
reduse, ce micşorează şuntarea conturului oscilant din
partea de intrare şi ieşire a amplificatorului.
ƒ De asemenea poate fi introdusă o buclă de reacţie
negativă, care stabilizează parametrii amplificatorului.
Cu aşa măsuri se poate obţine o stabilitate a frecvenţei de circa:
Δf
= 10 − 4 ÷ 10 − 5
fs
Cea mai efectivă măsură însă este aplicarea cuarţului, care poate
avea factorul de calitate până la 106.

© Valeriu Blajă
60 OSCILATOARE
Avantajele oscilatoarelor cu cuarţ constau în:
• obţinerea unei bune stabilităţi a frecvenţei,
• o construcţie simplă şi robustă.
Dezavantajul constă în faptul, că oscilatoarele cu cuarţ nu pot
lucra decât la frecvenţe fixe, caracteristice cristalului, cuprinse între
100 kHz şi 40 MHz. La frecvenţe mai joase dimensiunile plăcii de
cuarţ devin mult prea mari, iar la frecvenţe mai înalte ar fi necesare
plăci prea subţiri, care ar deveni fragile.

© Valeriu Blajă