Curs 1.

Definiţia microbiologiei şi a microorganismelor (eucariote,

procariote, virusuri). Scurt istoric al microbiologiei.Bacterii: structuri
constante.

Bacteriile

Au metabolism energetic:Prin sisteme enzimatice proprii obţin energia necesară

proceselor vitale;

Au metabolism de sinteză:Işi realizează biosinteza enzimelor şi a altor structuri

celulare;

Au informaţie genetică: Pentru structurarea enzimelor şi a proteinelor proprii;

Informaţia genetică este transmisă:Aparatului de biosinteză din citoplasmă;

Urmaşilor, prin diviziune.

Structura celulei bacteriene

Structuri constante:material nuclear sau nucleoid;citoplasmă;membrană

citoplasmatică;perete celular

Structuri facultative:glicocalix;flageli;pili comuni (fimbrii) şi pili sexuali;endospor

-Nucleoplasma:

Este echivalentul nucleului celular;Este format din cromozom unic, o moleculă de

ADN circulară, dublu catenară, sediul informaţiei genetice;

-Citoplasma:

Pe preparate colorate uzual se observă citoplasma bazofilă;Conţine ribozomi cu rol

în sinteza proteică bacteriană.

-Incluziuni citoplasmatice:

Au caracter de specie;Funcţional sunt rezerve de nutrienţi (e.g., incluzii de volutină

la Corynebacterium diphtheriae)

-Membrana citoplasmatică:

Are structurile şi funcţiile unei membrane biologice;Este lipsită de steroli;Este sediul

respiraţiei celulare.Are rol:în digestie;transportul transmembranar;în biosinteză.
Peretele celular

structură particulară celulelor procariote;înveleşte protoplastul în contact intim cu

membrana citoplasmatică;

structura sa diferită condiţionează comportamentul bacteriilor în coloraţiile

diferenţiale Gram şi Ziehl-Neelsen

peptidoglicanul sau mureina reprezintă constituentul de bază, constant prezent la

bacterii ( excepţie chlamidiile şi micoplasmele)

Peretele bacterian

Situat la exteriorul celulei;Este un înveliş rezistent şi rigid;Conferă bacteriilor o

anumită formă:Sferică – coci,De bastonaş – bacili,,Filamentoasă rigidă, ramificate –
actinomicete (~ fungii),Filamentoasă flexuoasă şi spiralată – spirochete.

Caracterele morfologice ale bacteriilor

Bacteriile pot fi:Izolate,În perechi / in diplo: pneumococi, meningococi, gonococi,În

gramezi: stafilococi,În lanţuri: streptococi, streptobacili.

Coci:Sferici: stafilococi, streptococi;Ovali, lanceolaţi: pneumococi;Reniformi:

meningococi, gonococci

Bacili:Cu capete tăiate drept;Încurbaţi, în formă de virgulă sau S: vibrioni.

Singurele bacterii lipsite de peretele celular sunt micoplasmele;

Micoplasmele sunt polimorfe şi au dimensiuni reduse: 0,125 – 0,250 micrometri;

Prezintă forme filamentoase ramificate.

Structura peptidoglicanului

reţea macromoleculară alcătuită din lanţuri glicanice legate prin punţi

peptidice;este mai bine reprezentat cantitativ la bacteriile gram-pozitive;lanţurile
glicanice sunt formate din alternanţa a două aminozaharuri: N-acetilglucozamina şi
acidul N-acetilmuramic;de grupările carboxil ale acidului N-acetilmuramic se leagă
lanţuri tetrapeptidice constituite din alternanţa unor aminoacizi în forma L sau D;la
bacteriile gram-pozitive unităţile tetrapeptidice ale lanţurilor glicanice adiacente
sunt legate prin punţi transversale polipeptidice.
Fuctiile peptidoglicanului

structură rigidă şi rezistentă, previne explozia protoplastului în medii

hipotone;conferă forma stabilă caracteristică: coci, bacili, cocobacili, spirili,
spirochete;participă la diviziunea celulară;reprezintă ţinta de acţiune pentru lizozim
şi unele antibiotice

Peretele bacterian de tip gram pozitiv versus negativ

GRAM POZITIV:Peptidoglican în reţea tridimensională, groasa, omogena;Acizi

teichoici;Acizi teichuronici;Lipoglicani.

GRAM NEGATIV:Peptidoglican subţire, reţea neomogenă, bidimensională

laxă;Membrana externă:Porine;Proteine specifice;Lipoproteine;Lipopolizaharid
(LPS):Lipid A;Ag R;Ag O;

Structuri speciale ale peretelui la bacterii gram-pozitive

-acizi teichoici (legaţi de peptidoglican) şi lipoteicoici (legaţi de membrana

citoplasmatică);apar ca structuri fibrilare pe suprafaţa celulei;au următoarele
funcţii: Ag de specificitate; leagă ioni de Mg şi enzime autolitice; se ataşează de
suprafaţa celulelor eucariote (factori de colonizare); se leagă de receptori de pe
suprafaţa macrofagelor, cu eliberare de citokine proinflamatorii; prezintă receptori
pentru bacteriofagi sau bacteriocine;

-polizaharide neutre (Ag Lancefield la streptococi):proteine de suprafaţă cu funcţie

de adezine sau cu efect antifagocitar (proteina M, proteina A proteine de legare la
fibronectină etc)

Structuri speciale ale peretelui la bacterii gram-negative

-membrana externă reprezentată de:

-2 straturi asimetrice din fosfolipide;

-stratul extern include LPS, moleculă complexă cu trei regiuni: lipidul A

(endotoxina), core sau Ag R de natură polizaharidică şi Ag O cu specificitate de
grup format din unităţi oligozaharidice repetate;

-lipoproteine care leagă membrana externă de peptidoglican;porine, molecule

proteice în triplet care formează pori pentru pasajul unor molecule hidrofile;

-proteine cu rol în transportul specific al unor molecule (vit.B12, aa, nucleozide);

-proteine cu rol în patogenitate ( adezine sau cu efect antifagocitar).

Membrana externă opreste accesul spre protoplast al unor substanţe cu greutate
moleculară mare şi al unor molecule hidrofobe potenţial nocive.

In consecinţă, bacteriile gram-negative sunt mai rezistente decât cele gram-

pozitive la dezinfectante, antiseptice, antibiotice.

Spaţiul periplasmic

-situat între membrana externă şi membrana citoplasmatică;

-conţine peptidoglican, lipoproteine, proteine de transport şi enzime degradative

(hidrolaze, enzime de degradare a unor antibiotice);

-enzimele stocate în spaţiul periplasmic sunt eliberate după necesităţi in mediul

extracelular, spre deosebire de bacteriile gram-pozitive care le eliberează imediat
după ce au fost sintetizate.

Structuri speciale ale peretelui bacteriilor a.a.r.

-arabinogalactan, polizaharid cu unele proprietăţi ale endotoxinei;

-acizi micolici – acizi graşi cu catene lungi (C70-C90) ce conferă: proprietăţi

hidrofobe;comportarea particulară în coloraţia Ziehl-Neelsen; rezistenţa la factori
de mediu (desicaţie, dezinfectante, antibiotice)

-lipide de suprafaţă (sulfolipide, fosfolipide, cord factor), cu rol in patogenitate

-micozide (peptidoglicolipide, glicolipide), ce contribuie la supravieţuirea in celule

fagocitare.

Bacterii cu perete modificat

-protoplaşi (la bacterii gram-pozitive ) şi sferoplaşti (la bacterii gram-

negative):apar sub efectul unor agenţi inhibitori ai peptidoglicanului (lizozim,
antibiotice);pot supravieţui în medii hipertone, pot fi metabolic active dar nu pot să
se multiplice;sferoplaştii, în absenţa agentului inductor, pot reveni la forma de
origine.

-forme L:apar spontan sau sub efectul unor agenţi inductori (şoc osmotic sau
termic, antibiotice);pot să se multiplice (mai lent), dând colonii cu aspect particular
(ou prajit);pot fi reversibile sau stabile.

Este posibil ca în medulara renală, sub efectul unor antibiotice beta-lactamice

să apară sferoplaşti care pot explica recăderi ale infecţiei renale după întreruperea
antibioterapiei.
Curs2. Bacterii: structuri facultative.
Relaţiile microorganism-gazdă umană. Microbiota indigenă a omului.

Patogenitatea microorganismelor.

Structuri facultative

Glicocalix:

-Unelele bacterii (e.g., pneumococii) apar înconjurate de o capsulă transparentă,

dispusă la exteriorul peretelui bacterian

-Capsula / glicocalixul funcţionează ca ligand la mucoase, celule eucariote, bacterii,

suprafeţe inerte;

-Ca ligand are rol în nutriţia şi virulenţa bacteriilor.

-a treia structură de înveliş, constiuită din polizaharide ( la B.anthracis structură
polipeptidică);

-se prezintă sub două forme:capsula (glicocalix dens);glicocalix lax (slime)

-funcţii:

conferă rezistenţă la fagocitoză şi agenţi chimici (complement, antibiotice);

ligant la receptorii de pe suprafaţa celulelor eucariote;

Ag de specificitate (Ag K).

Flageli:

-Organite cu aspectul firelor de păr, lungi, subţiri, flexuoase;

-Conferă mobilitate bacteriilor;

-Pot fi observaţi la microscopul optic doar în coloraţii speciale;

-Au dispoziţii particulare:Peritrich la enterobacteriacee;Bipolar la vibrionii holerici

structuri filamentoase lungi şi subţiri, de natură proteică (flagelina);

-constituiţi din filament flagelar articulat prin croşet la corpusculul bazal - cilindru
axial asociat cu unul sau două perechi de inele (la gram-pozitivi, respectiv gram-
negativi);
-numărul şi dispoziţia flagelilor reprezintă un caracter taxonomic;

-conferă mobilitate bacteriilor (bacili, vibrioni, spirili, spirochete);

-prezintă Ag cu specificitate de tip (Ag H).

Pili comuni (fimbrii) şi pili sexuali:

-Sunt organite filiforme, rigide, mai scurte şi mai subţiri decât flagelii;

-Pot fi observaţi doar la microscopul electronic;

-Pilii asigură aderarea la receptorii specifici de pe suprafeţele celulare;

-Favorizează acapararea substanţelor nutritive de la nivelul mucoaselor.

Fimbrii (pili comuni):

-structuri fibrilare , mai scurte decât flagelii, prezenţi pe toată suprafaţa unor
bacterii gram-negative;

-constituite din subunităţi proteice (pilina);

-aderă la receptori specifici celulari (importanţi factori de colonizare);

-pot funcţiona ca Ag specifice.

Pili sexuali:

-structuri fibrilare în număr mai redus, mai lungi decât flagelii, cu extremitatea
liberă butonată;

-au rol în transferul ADN prin conjugare

Endospori:

-Corpusculi transparenţi, sferici sau ovali, dispuşi câte unul singur în centrul sau
spre extremitatea bacililor;

-Bacilii care formează spori au două forme de existenţă:Forma vegetativă;Forma

sporulată;

-Sporii au conţinut scăzut în apă şi deţin învelişuri impermeabile la substanţe

antimicrobiene, radiaţii;
-În condiţii de uscăciune sporii supravieţuiesc mulţi ani, iar in condiţii favorabile de
mediu germinează: invelişurile sporale se rup şi bacteria rehidratata işi reia viaţa
activă în forma vegetativă.

Endospor:

-celulă bacteriană inactivă metabolic, cu citoplasma deshidratată, protejată de

structuri de suprafaţă suplimentare (cortex, tunica, exosporium);

-conţine cantităţi mari de dipicolinat de Ca;

-posedă rezistenţă deosebită la factori de mediu (agenţi fizici şi chimici);

-prezenţa, forma şi dispoziţia sporului constituie criteriu taxonomic;

-poate germina în condiţii favorabile de mediu, generând bacteria de origine.

Relaţiile microorganism-gazdă umană: simbioza şi ipostazele ei.

Microbiota indigenă a omului.

Simbioza

-Orice organism viu poate deveni gazdă pentru alte forme de viaţă;

-Simbioza = asociere de vieţuitoare din specii diferite care işi duc viaţa în comun;

-Organismele asociate se numesc simbionte;

-Orice organism viu poate deveni gazdă pentru alte forme de viaţă mai mici.

Tipuri de relaţii în cadrul simbiozei

În raport cu dependenţa fizică şi fiziologică a partenerilor asociaţiei, convenţional,

pot fi diferenţiate 4 ipostaze ale simbiozei:forezia;comensalismul;mutualismul;

parazitismul.

Forezia:

-Relaţie fizică, întâmplătoare, neobligatorie, care nu implică interdependenţa

partenerilor;

-Exemple:muştele transportă microbi din fecale pe alimente;personalul medical

poate transporta pe degete şi mâini microrganisme din propriul nas pe tegumente,
mucoase şi plăgile pacienţilor
Comensalismul:

-Adăpost şi hrană oferite de gazdă unui organism mai mic, fără ca la rândul său să
beneficieze de această asociere;

-Omul găzduieşte foarte multe microorganisme pe tegumente, în gura, în colon

ş.a.;

-Relaţia este una sistematizată prin anumite capacităţi adezive ale

microorganismelor sau preferinţa pentru anumite condiţii fizico-chimice de
găzduire.

Mutualismul:

-Beneficiu reciproc al organismelor simbionte;

-Microorganismele găzduite normal pe tegument şi pe mucoase constituie o barieră

care previne implantarea unor microorganisme patogene;

-Bacteriile găzduite în intestinul gros completează necesarul organismului uman în

vitamine din grupul B.

Parazitismul:

-Beneficiu unilateral pentru un organism mai mic care se dezvoltă pe seama gazdei,
căreia îi aduce un prejudiciu manisfestat prin boală;

-Bacteriile, virusurile, fungii, protozoarele, viermii paraziţi pot determina boli

infecţioase;

-Paraziţii capabili să producă boli infecţioase sunt organisme patogene.

-Ectoparaziţii: relaţia cu gazda este la nivelul tegumentului;

parazitarea cu ectoparaziţi – infestare;

-Endoparaziţii penetrează cavităţile gazdei sau îi invadează ţesuturile;

parazitarea cu endoparaziţi - infecţie.

-Parazitismul poate fi:

permanent – infecţii cu organisme strict patogene;

temporar – prânzul sanguin al ploşniţelor, puricilor;

ocazional – infecţii cu bacterii oportuniste.

Dinamica relaţiilor în cazul simbiozei

-Microbii nepatogeni: organisme autotrofe, saprofite ale mediului extern;

-Microbii strict patogeni sunt paraziţi cu capacităţi invazive, cu 3 posibilităţi

evolutive:distrugerea microorganismului – vindecarea bolii;trecerea la
mutualism;trecerea la comensalism.

-Microbii condiţionat patogeni devin patogeni:când apar deficienţe în sistemul

barierelor antimicrobiene;dobândesc capacităţi patogene suplimentare.

Microbiota indigenă a omului

-Contaminarea şi colonizarea microbiană a organismului uman

-contaminare – depunerea unor microorganisme pe o suprafaţă;

-colonizare – multiplicarea microorganismelor pe suprafeţele gazdei fără o reacţie

detectabilă din partea acesteia;

-microbiota indigenă – flora microbiană normală;

-microorganisme rezidente versus microorganisme flotante.

Zonarea organismului

-Zone normal sterile: mediul intern, ţesuturile, cavităţile seroase;

-Zone ocazional contaminate, dar necolonizate: urechea medie, sinusurile

paranazale, căile genitale interne, etajul subglotic al căilor respiratorii, căile biliare,
căile urinare de la rinichi la uretra proximală;

-Zone periodic contaminate dar necolonizate: stomacul, duodenul, jejunul;

-Zone normal colonizate: tegumentul, conjunctiva, nările, naso- şi orofaringele,

ileonul terminal şi colonul, uretra distală şi vaginul.

Componenta microbiotei indigene

-Bacteriile şi fungii constitue majoritatea microbiotei indigene;

-Bacteriile anaerobe sunt de 10 – 100 ori mai numeroase decât cele aerobe;

-Virusurile practic lipsesc.

-Condiţiile nutritive şi fizico-chimice oferite de organism conturează 3 mari

sectoare:
 -Primul sector: colonul şi crevasele gingivale

-cantităţi mari de materie organică moartă (resturi alimentare, resturi

celulare, secreţii);

-10 11 – 12 bacterii per gram conţinut.

-Al doilea sector: căile aero-digestive superioare, vaginul, vulva

-cantităţi relativ mari de materie organică moartă: 109 bacterii/ gram

de conţinut bucal sau vaginal.

-Al treilea sector: tegumentul

-umiditate redusă, prezenţa unor cantităţi mari de cheratină, de lipide

şi un pH uşor acid;

-densitatea microorganismelor de la 103 la 106 organisme / cm 2

tegument;

Functiile microbiotei indigene

-Funcţii nutritive:

microbiota colonului furnizează gazdei cantităţi importante de vitamine din grupul

B, E şi K;

-Funcţii de protecţie:

microbiota indigenă se opune invadării suprafeţelor organismelor de către microbii

de contaminare, cum ar fi cei patogeni, prin competiţie pentru: nutrienţi;locuri
libere pe suprafaţa celulelor;producere de metaboliţi cu acţiune
antimicrobiană;exemplu: gonococi care nu se pot dezvolta pe mucoasa vaginală a
femeilor adulte

Colonizări microbiene anormale: disbioze

-Dizbiozele fac trecerea de la relaţia de comensalism / mutualism la cea de

parazitism;

-Sunt “boli ecologice” care apar ca urmare a perturbărilor colonizării microbiene a

organismului uman:administrarea per os de antibiotice cu spectru larg;modificarea
condiţiilor de găzduire;lipsa sau insuficienţa unor bariere antimicrobiene;vârstnici şi
pacienţi spitalizaţi pentru boli grave – colonizarea orofaringelui cu bacili gram
negativi.
-Admistrarea per os de antibiotice cu spectru larg:terapia cu tetracicline: candidoze
orale, vaginale, intestinale;diareea / colita pseudomembranoasă cu S. aureus sau
Clostridium difficile.

-Modificarea condiţiilor de găzduire:persoanele care nu digeră lactoza fac diaree

după consum de lapte;umidifierea tegumentului prin transpiraţie excesivă
favorizează colonizarea epidermei cu levura Malassezia furfur care determină
pitiriazis versicolor;lipsa igienei buco-dentare conduce la apariţia plăcii dentare -
depozit alb gălbui pe suprafaţa dinţilor (streptococi viridans şi Streptococcus
mutans).

-Lipsa sau insuficienţa unor bariere antimicrobiene:la pacienţii cu aclorhidrie

gastrică duodenul este colonizat cu bacterii anaerobe şi bacili coliformi, ceea ce
favorizează apariţia infecţiei căilor biliare;plăgile pot fi tranzitoriu colonizate cu
bacterii condiţionat patogene;fumătorii şi persoanele expuse la gaze iritante au
receptivitate crescută la infecţiile bronhopulmonare.

-Vârstnici şi pacienti spitalizaţi pentru boli grave:colonizarea orofaringelui cu bacili

gram negativi;apare riscul de infecţii cu aceste bacterii.

Motivaţii pentru cunoaşterea microbiotei indigene în practica

medicală şi chirurgicală

-Pe planul asepsiei şi antisepsiei:antiseptizarea riguroasă a pielii pacientului şi a

mâinilor operatorului înaintea unui act medical;

-Pe planul tehnicii microbiologice:reducerea la maximum a contaminării în timpul

prelevării;prevenirea înmulţirii contaminanţilor până la examinare;cunoaşterea
speciilor microbiene şi a proporţiilor normale în cavităţile respective.

Caracteristicile parazitismului

-S-au atrofiat sau au dispărut organele care asigură viaţa liberă:virusurile;bacteriile

patogene au pierdut capacitatea de a sintetiza mulţi metaboliţi pe care îi obţin din
organismul gazdei;treponema sifilisului, bacilul leprei;

-În schimb au apărut şi s-au dezvoltat:organe de fixare – fimbriile;organe şi enzime

de penetrare şi de invazie;capacităţi de neutralizare a fagocitelor:
capsula;producerea de toxine bacteriene: endotoxine vs exotoxine

-Dezvoltarea unor structuri de rezistenţă: învelişurile virionului, sporii bacterieni.

Curs3. Patogenitatea microorganismelor.
Apărarea anti-microbiană a gazdei (nespecifică şi specifică).

Patogenia bacteriilor

-Patogenitate = ansamblul proprietăţilor biologice ale unui microorganism care îi

permit să determine îmbolnăvirea gazdei

-Clasificarea bacteriilor în raport de patogenitate

-nepatogene (prezenţa lor nu determină înbolnăviri)

-înalt patogene sau patogene primare (determină cel mai frecvent îmbolnăviri la
gazda normoreactivă dar lipsită de apărare specifică)

-condiţionat patogene sau oportuniste (prezente pe suprafeţele de înveliş, pot

determina înbolnăviri când :apar disfuncţii ale barierelor de apărare
antimicrobiană ,variaţia genetică le conferă factori de patogenitate

Atributele majore ale unei bacterii patogene

-transmisibilitatea = posibilitatea de a trece de la o gazdă la alta;

-infectivitatea = abilitatea de a pătrunde, de a persista prin depăşirea sau

neutralizarea barierelor şi a mecanismelor antimicrobiene, de a se multiplica şi de a
invada el însuşi sau prin produsele sale organismul gazdei;

-virulenţa = capacitatea microorganismului de a vatama gazda.

Transmisibilitatea conferita de :

-prezenţa endosporilor ce asigură indefinit supravieţuirea în condiţii nefavorabile

(specii Bacillus şi Clostridium);

- rezistenţa la condiţii de desicaţie (M.tuberculosis, S.aureus, C.diphtheriae etc);

-supravieţuirea şi chiar multiplicarea în medii umede minimale nutritiv (specii din

familia Enterobacteriaceae, P.aeruginosa);

-adaptarea la transmiterea directă (ex. transmitere sexuală) sau prin vectori

biologici (artropode hematofage) în cazul speciilor extrem de fragile în mediul
extern (N.gonorrhoeae, T.pallidum, specii Rickettsia, Borrelia).

Infectivitatea:

-Depăşirea barierelor externe de apărare

-discontinuităţi ale tegumentului;

 -discontinuităţi ale stratului de mucus (la nivelul plăcilor Peyer);

-producere de neuraminidază (determină hidroliza stratului de mucus);

-producere de urează care neutralizează bariera acidă gastrică (H.pylori,

H.heilmannii);

Menţinerea prin aderare la suprafeţele de înveliş

-necesită participarea a doi factori:

-adezină sau ligant – componente macromoleculare pe suprafaţa celulei bacteriene,

receptori celulari prezenţi pe suprafaţa celulelor gazdei;

-adezinele şi receptorii interacţionează în manieră complementară şi specifică

-conferă rezistenţă la spălarea mecanică (prin secreţii sau excrete) sau prin mişcări
peristaltice;

-structuri de suprafaţă cu rol de liganzi: fimbrii, glicocalix, proteine de suprafaţă

(proteina M, proteina F), acizi teichoici şi lipoteichoici.

Invazia:

-majoritatea bacteriilor îşi exercită efectul patogen prin invazia ţesuturilor,

precedată de aderarea la suprafaţa mucoaselor;

-invazia pote fi din aproape în aproape, pe cale limfatică sau hematogenă;

-bacteriile invazive sunt capabile să penetreze în celulele nefagocitare prin

endocitoză, graţie unor proteine de suprafaţă – invazine;

-unele bacterii posedă factori de difuziune (hialuronidază, colagenază, fibrinolizine),

exoenzime ce degradează ţesutul conjuctiv care se opune invaziei (ciment
intercelular, membrană bazală, depozite de fibrină, fascii).

Supravietuirea in organismul gazdei

-protecţia faţă de fagocite şi complement prin:inhibarea chemotaxiei fagocitelor şi

uneori a producerii şi eliberării lor din măduva hematogenă;sinteza de polizaharide
capsulare;supravieţuirea şi multiplicarea în celulele fagocitare;liza celulelor
fagocitare (leucocidine);

-eludarea supravegherii imunevariaţia antigenică;identitatea antigenică cu celulele

gazdei;diversitatea antigenică;localizarea în situsuri privilegiate anatomic sau
celular;supresia răspunsului imun.
Virulenta:

-reprezintă capacitatea microorganismelor de a vătăma gazda;

-este un atribut de tulpină cuantificabil (DLM; DL50);

-condiţii majore pentru recunoaşterea unui constituient celular ca factor de

virulenţă (postulatele moleculare Koch):este prezent numai la tulpinile
virulente;inactivarea prin mutaţie a genei care-l codifică duce la pierderea
virulenţei;reversia la gena sălbatică restaurează virulenţa;produsul genei induce de
regulă un răspuns imun protector;

-genele de virulenţă sunt cel mai frecvent prezente pe elemente genetice mobile
(plasmide, fagi, transpozoni).

Mecanisme de lezare a gazdei

-mecanisme directe:

-exotoxine, produse de metabolism bacterian de natură proteică, eliberate în

mediul extracelular atât de bacterii gram-pozitive cât şi gram-negative;

-endotoxine, prezente numai la bacterii gram-negative, eliberate numai în

momentul lizei celulei bacteriene;

-agresine, exoenzime capabile să determine alterări tisulare.

-mecanisme indirecte:reacţii de sensibilizare de tip II, III sau IV (Coombs şi Gell).

Proprietati comparative:

exotoxine endotoxine

- în general termolabile - termostabile

- intens antigenice - slab antigenice

- pot fi transformate în anatoxine - nu pot fi transformate

- DLM ng/Kg corp - DLM µg/Kg corp

- acţiune specifică (enterotoxine, - acţiune nespecifică

neurotoxine, citotoxine) (febră, leucopenie urmată de
leucocitoză, CID, şoc endotoxinic)
Clasificarea exotoxinelor

-citolitice:atacă fosfolipide din membrana citoplasmatică (fosfolipaze);crează pori

prin membrana celulară (hemolizine, leucocidine).

-bipartite, constituite din două subunităţi:subunitatea B permite legarea toxinei la

un receptor celular;subunitatea A, cu proprietăţi enzimatice, pătrunde în celulă
acţionând asupra unor ţinte moleculare.

-superantigene:activează limfocitele T prin legare simultană la receptori de pe

suprafaţa acestora şi la CMH clasă II de pe suprafaţa macrofagelor;este stimulată
eliberarea unor mari cantităţi de limfokine, mediatorii fenomenelor morbide.

Efecte biologice ale endotoxinelor

-activarea complementului pe cale alternativă cu stimularea procesului inflamator;

-fixarea pe suprafaţa macrofagelor, cu eliberare de de citokine (IL-1, IL-6, IL-8,

FNT etc), mediatori ai inflamaţiei şi şocului endotoxic;

-activarea unor factori ai coagulării ce conduce la CID;

-activarea plasminei cu apariţia de hemoragii;

-fixarea pe celule endoteliale cu creşterea permeabilităţii vasculare.

-În infecţii cu bacterii gram-pozitive sau a.a.r., peptidoglicanul, acizii teichoici şi

respectiv arabinogalactanul pot determina efecte endotoxină-like.

Patogenitatea microorganismelor

-Un microorgansim poate deveni patogen când are sau poate dobândi structuri şi
funcţii prin care:penetrează tegumentul / mucoasa;se menţine pe suprafeţele
gazdei;supravietuieşte;se înmulteşte în gazdă;invadează ţesuturile: hialuronidaza /
mobilitate;supravietuieşte răspunsului imun;supravietuieşte între două gazde
succesive – spori;determină leziuni.

-virulenţa măsoara patogenitatea unui microorganism şi se exprimă în doze minime

letale (DLM), mai precis în doze letale 50% (DL50)

Postulatele moleculare ale lui Koch

-fundamentează teoria germenilor:fenotipul investigat trebuie să fie asociat

tulpinilor patogene ale unei specii, sau speciilor patogene ale unui gen;inactivarea
specifică a genei care codifică fenotipul patogen suspectat trebuie să ducă la o
pierdere cuantificabilă a virulenţei;reversia sau substituţia alelică a genei mutante
trebuie să restaureze patogenitatea
Lezarea structurilor gazdei

-Lezarea directă:

-Relaţiile cu bacteria producatoare:toxine proteice - exotoxine;toxinele

lipopolizaharidice – endotoxine

-Codificarea genetică:exotoxina difterică, botulinică

-Stabilitatea termică:endotoxinele sunt termostabile;exotoxinele sunt termolabile

-Toxicitatea:exotoxinele au DLM de ordinul ng/kg corp;endotoxinele au DLM de

ordinul µg/kg corp

-Mecanism şi specificitate de acţiune:endotoxinele produc: febră, leucopenie,

leucocitoză, hiperglicemie, colaps cardiovascular, coagulare diseminată
intravasculară;Exotoxinele:Citotoxine ,Toxinele A-B

-Lezarea indirectă – efectul sensibilizării la antigene microbiene:reacţii de tip I,

anafilactice (bronşita);reacţii de tip II, citolitic – citotoxice (glicoproteine
virale);reacţii de tip III, prin complexe imune cu participarea complementului
(pneumonii pneumococice);reacţii de tip IV, sensibilizare întârzâiată (de tip
tuberculinic).

Apărarea antimicrobiană nespecifică a gazdei

Bariere antiinfecţioase nespecifice:reduc numărul microorganismelor care:rămân pe

suprafeţe,pătrund în cavităţi sau ţesuturi;distrug microbii pătrunşi în mediul
intern;bariere externe antiinfecţioase;apărarea antiinfecţioasă a mediului intern.

Bariere externe antiinfecţioase

Apărarea învelişurilor organismului este asigurată de

bariere:mecanice;chimice;celulare;ecologice.

Bariere externe antiinfecţioase: tegumentul

-cea mai eficientă barieră mecanică în calea invaziei microbiene a ţesuturilor;

-descuamarea stratului cornos superficial al epidermei elimină microorganismele;

-uscăciunea relativă şi pH-ul slab acid creează un mediu neprielnic dezvoltării

microbilor de contaminare.
Bariere externe antiinfecţioase: mucoasele

-Bariera mai puţin eficientă decât tegumentul:descuamarea epiteliilor pavimentoase

stratificate (mucoasele bucală, faringiană, esofagiană şi vaginală);mucusul opreşte
accesul microorganismelor spre celulele epiteliale;transportul mucociliar care
elimină spre exterior microrganismele de contaminare;lizozimul – enzimă care
omoară bacteriile gram pozitive;microbiota unor mucoase oferă protecţie
antiinfecţioasă.

Apărarea antiinfecţioasă a ţesuturilor

-Fagocitoza:fagocitele – celule mari capabile să ingere particule mici cu care vin în

contact, inclusiv microorganisme;fagocitoza – înglobarea particulelor mici; microbii
fagocitaţi sunt omorâţi şi digeraţi;excepţie: bacilii tuberculozei, leprei, treponema
sifilisului = organisme facultative intracelulare;virusurile, rickettstsiile şi chlamidiile
care sunt organisme parazite intracelulare

-Sistemul complement=complex de molecule proteice dotate cu capacităţi biologice

potenţiale, care devin efective numai după activare prin unele polizaharide
microbiene sau prin complexe ale anticorpilor cu antigene microbiene;

-Molecule active cu variate efecte antimicrobiene:chemotaxie şi favorizarea

fagocitozei;perforarea peretelui bacterian urmată de liza unor microorganisme
(bacterii gram negative, spirochete);fenomene inflamatorii în focarul infecţios.

-Fenomene inflamatorii în focarul infecţios manifestate prin:congestie (vasodilataţie

cu înroşirea tegumentului sau mucoaselor);tumefiere (datorită extravazării plasmei
sanguine şi acumulării de fagocite);căldura locală (eliberată în cursul chemotaxiei şi
fagocitozei active);durere (iritarea terminaţiilor nervoase);apariţia de puroi
(acumulare fagocite).

Imunitatea antimicrobiana

-Imunitatea naturală activă:apare după infecţie la gazde imunocompetente;induce

memorie imunologică şi este de durată

-Imunitatea artificială activă:apare prin vaccinarea unei persoane

imunocompetente;induce memorie imunologică

-Imunitatea naturală pasivă:asigurată de anticorpii materni transmişi nou-

născutului transplacentar sau prin lapte

-Imunitatea artificială pasivă:injectare anticorpi preformaţi, este activă imediat,

persistă până la catabolizarea imunoglubulinelor injectate.
Apărarea antiinfecţioasă specifică (imunitatea)

-răspuns specific dirijat faţă de structuri recunoscute ca non-self (Ag) de către

sistemul imunocompetent;

-răspunsul primar (după un prim contact) necesită mai multe zile pentru ca
efectorii imuni să devină operanţi;

-răspunsul specific este intensificat prin expuneri repetate (răspuns secundar);

răspunsul imun poate fi :de tip umoral (sau seric), asigurat de Ac specifici produşi
de limfocite B;de tip celular, fiind implicate limfocite T.

Clasificarea imunităţii după modul de obţinere

Imunitate activă :naturală – postinfecţie;artificială - după vaccinări.

Imunitate pasivă:naturală - Ac materni transmişi la nou-născut ,transplacentar

(IgG),prin lapte (IgA);artificială – seroterapie sau seroprofilaxie.

Raspunsul imun umoral

-este asigurat de Ac serici specifici pentru un anumit tip de epitopi antigenici ( IgM,
IgG, IgA, IgE, IgD), produşi de plasmocite;

-limfocite B recunosc şi se leagă de un anumit Ag, maturarea în plasmocite şi

proliferarea acestora fiind ajutată de limfocite T (răspuns imun T-dependent);

-IgM apar primele în cadrul rspunsului imun primar;

-unele limfocite B devin celule cu memorie, responsabile de răspuns imun

secundar;

-unele Ag polizaharidice (Ag capsulare, LPS) pot activa limfocitele B fără intervenţia
limfocitelor T (răspuns imun T-independent).

Raspunsul imun celular

-limfocitele T joacă un rol major în apărarea imună faţă de patogenii intracelulari;

-sunt implicate două subpopulaţii celulare

-limfocite T citotoxice care identifică celule infectate ce exprimă pe suprafaţa lor

Ag virale asociate MHC clasă I şi le omoară prin perforine sau inducerea apoptozei;

-limfocite T ajutătoare
 -prin subpopulaţia Th-1, activată de Ag asociate cu MHC clasă II de pe suprafaţa
celulelor prezentatoare de Ag (macrofage, celule dendritice), stimulează apărarea
celulară prin producere de limfokine (o parte din aceste celule devin cu memorie);

-prin subpopulaţia Th-2 stimulează răspunsul imun mediat de Ac.

Mecanismele imunităţii antimicrobiene

-Bariera imună a epiteliilor secretorii şi funcţia de excludere imună;

-Bariera imună a corionului mucoaselor şi dermului;

-Mediul intern şi ţesuturile:reacţia de neutralizare a toxinelor, invazinelor

bacteriene, unele virusuri;reacţia de opsonizare;reacţii bacteriolitice şi citolitice
controlate de anticorpii umorali;mecanismele imunităţii antibacteriene.

Statusul imun al nou-născutului

-Nou-născutul:are capacitatea de a monta răspuns imun,dar este lipsit de

experienţa antigenică;nu are efectori imunitari proprii.

-Imunitatea antiinfecţioasă:pasivă, asigurată de anticorpii materni: IgG primiţi

transplacentar şi IgA prin lapte

-Rata catabolismului anticorpilor materni versus rata sintezei anticorpilor proprii

determina cateva perioade particulare ale imunitatii:

- Hipogamaglobulinemia fiziologică şi “fereastra imună” – lunile a 2-a şi a 4-a de

viaţă;

-Receptivitatea crescută a nou născutului la infecţii;

-Particularităţi în diagnosticul infecţiilor neonatale;

-Calendarul vaccinărilor la nou-născut, sugar şi gravidă:

-vaccinările care vizeaza raspunsul:

-imun celular pentru n-n: la termen (vaccinarea antituberculoasă);

-imun umoral încep cu “fereastra imună” pentru a evita eşecul prin feed back
anticorpic;

-antitetanică a gravidei în trimestrul III al sarcinii previne tetanosul neonatorum.

Infecţia şi boala infecţioasă. Infestarea. Infecţia de spital.

Definitii:

Infecţie = ansamblul proceselor biologice care caracterizează interacţiunea dintre

organismul gazdă şi microorganismul agresor (care pătrunde şi se multiplică în
zone unde, în mod natural, nu are acces).

Sepsis = infecţie (în orice parte a corpului) + modificări ale homeostaziei cunoscute
sub numele de sindrom inflamator sistemic (febră, tahicardie, tahipnee,
leucocitoză).

Sepsis sever = sepsis + unul sau mai multe disfuncţii de organ (cardio-vasculare,
renale, hepatice etc).

Şoc septic = sepsis sever + hipotensiune care nu răspunde la administrarea de

lichide în perfuzie.

Clasificari:
-În raport cu forma de manifestare:

-infecţii aparente (simptomatice): se manifestă prin semne sau simptome;

-infecţii inaparente (asimptomatice sau sub-clinice): singura manifestare este

răspunsul imun.

Indice de manifestare = câţi din cei infectaţi fac forma manifestă clinic.

-În raport cu gradul de virulenţă al agentului cauzal

-infecţii primare, determinate de microorganisme înalt patogene la gazda cu

reacţie de apărare normală;

-infecţii secundare, determinate de microorganisme oportuniste, după infecţii

primare care alterează apărarea antiinfecţioasă a gazdei

-În raport cu provenienţa agenţilor cauzali

-infecţii endogene = determinate de microorganisme care colonizează suprafeţele

de înveliş şi trec de la relaţia de comensalism la cea de parazitism;

-infecţii exogene = microorganismele provin dintr-o sursă exterioară; presupun

existenţa unui rezervor al agentului infecţios, o cale de transmitere şi o gazdă
receptivă.

-Boli transmisibile = manifestarea clinică a infecţiilor exogene, transmiterea fiind

-orizontală (de la om, animal sau elemente de mediu la om);

-verticală (de la mamă la făt sau nou născut).

-Boli contagioase = boli infecţioase cu potenţial înalt de transmitere.

A. Infecţii exogene

1.Rezervorul de agenţi infecţioşi (elimină agentul infecţios prin exsudate, secreţii,

excrete, scuame)

Omul

-bolnav cu formă acută sau cronică de infecţie;

-purtător sănătos

-convalescenţi (eliminatori în perioada de convalescenţă a infecţiei);

-cronici (persistenţa eliminării > 1 an);

-contacţi (cu pacienţi cu boli transmisibile):

-cu infecţii inaparente

-în perioada de incubaţie

-non-contacţi (colonizaţi prin convieţuire în colectivităţi închise)

Rezervorul de agenţi infecţioşi

Animale (domestice, peridomestice sau sălbatice) cu:manifestări clinice de

boală;infecţii inaparente.

Elemente de mediu extern:solul (C.tetani, C.perfringens, N.asteroides etc);apa

(specii Legionella, specii Vibrio, pseudomonade);alimente (S.enterica, B.cereus).

2. Căi de transmitere a infecţiei

A. Infecţii deschise

Propagarea agenţilor infecţioşi

-directă: contact tegument-tegument, tegument-mucoasă, mucoasă-mucoasă;

-indirectă: vehiculare prin elemente de mediu (aer, apă, alimente, diferite obiecte).

B. Infecţii inchise

agentul infecţios este prezent în sânge;

transmiterea infecţiei poate fi:

-directă (transfuzii, transplacentar);

-indirectă (vectori biologici, instrumentar, medical sau chirurgical).

3. Gazda receptivă

-poate fi normoreactivă sau imunologic compromisă;

-accesul agentului infecţios poate avea loc prin diferite porţi de intrare (mucoasa
tractusului respirator, mucoasa tractusului digestiv, mucoasa tractusului urinar,
mucoasa tractusului genital, mucoasa conjunctivală, inoculare directă).

Tipuri de boli infecţioase în raport cu mecanismul de virulenţă al agentului

microbian:

-multiplicare unei bacterii invazive netoxigen (ex S.pneumoniae, N.meningitidis, H.

influenzae etc);

-eliberare de exotoxine (toxiinfecţii – ex C.tetani; intoxicaţii ex C.botulinum);

-invazie + eliberare de toxine (majoritatea agenţilor etiologici).

Modele patogenetice ale infecţiei

-infecţii localizate la poarta de intrare;

-infecţii propagate în suprafaţă (din aproape în aproape);

-extinderea infecţiei

-pe cale limfatică;

-pe cale sanguină (bacteriemie pasageră, intermitentă sau continuă);

-pe cale nervoasă.

Etapele evolutive ale bolilor infecţioase

-perioada de incubaţie (de la pătrunderea microorganismului care determină

infecţia până la apariţia primelor manifestări clinice de boală);toxiinfectie
alimentara: 1 – 48 ore;guturai, gripa, dizenteria: 2 zile;febra tifoida: 10 – 21
zile;hepatita cu VHB, VHC: 180 zile;lepra, HIV: cativa ani

-perioada de debut (manifestări nespecifice de infecţie):indispozitie, frison, febra,

cefalee.

-perioada de stare (manifestări clinice caracteristice sau manifestări clinice comune

diferitelor etiologii):semne caracteristice diferitelor boli infectioase;complicatii prin
agravarea leziunilor: perforatii intestinale, suprainfectii pulmonare in gripa;aparitia
de noi leziuni la distanta: glomerulonefrita streptococica

-perioada terminală

-vindecarea clinică ± vindecare microbiologică;

-vindecare = disparitia simptomatologiei clinice, disparitia microbului infectant

din leziuni si cicatrizarea acestora;

-leziuni importante – sechele (paralizii post poliomielita)

-cronicizarea infecţiei: persistenta indelungata a microbului in tesuturile gazdei, cu

intretinerea leziunilor, cum ar fi hepatita cu VHB, tuberculoza.

-deces.

Manifestarea infecţiilor transmisibile în populaţii umane

-infecţii sporadice – număr redus de imbolnăviri, diseminate teritorial şi fără filiaţie

între ele;

-infecţii endemice – prezenţa constantă a unei boli infecţoase într-un teritoriu, cu o

frecvenţă redusă ce variază puţin de la un an la altul;

-infecţii epidemice – creşterea bruscă a numărului de îmbolnăviri, cu filiaţie între

ele;

-izbucnire epidemică – infecţie epidemică intr-o colectivitate redusă numeric

(familie, grădiniţă, şcoală, unitate militară etc);

-infecţie pandemică – infecţie epidemică care cuprinde unul sau mai multe
continente

Infecţia nosocomială

-infecţii localizate sau sistemice care apar în cursul spitalizării, consecutiv condiţiilor
de vieţuire în acest ambient şi/sau actului medical sau chirurgical, explorator sau
terapeutic;

-reactivitatea antiinfecţioasă scăzută a bolnavilor, fragilizaţi de afecţiunea care a

determinat spitalizarea sau terapii imunosupresive reprezintă un factor de risc
suplimentar;

-pot evolua ca infecţii sporadice sau izbucniri epidemice;

-sursa de infecţie poate fi exogenă (de la un alt pacient, de la personalul de spital
sau din mediul ambiant – fondul microbian de spital) sau endogenă;

-tulpinile “periculoase” de spital sunt multirezistente la antibiotice şi cu capacităţi

de colonizare şi de virulenţă crescute.

Investigaţia microbiologică a infecţiilor nosocomiale:

-precizează sursa şi a modul de transmitere a infecţiei prin demonstrarea identităţii

izolatelor (de la pacienţi, personal de spital, elemente de mediu) prin

-metode fenotipice: biotip, serotip, lizotip, bacteriocinotip, rezistotip;

-metode moleculare: profilul elecroforetic al ADN sau proteine din membrana

externă şi enzime constitutive celulare, analiza endonucleazelor de restricţie a ADN
cromozomal sau plasmidic etc.

-urmăreşte eficienţa metodelor antiepidemice instituite.

Infecţii emergente şi reemergente

Infecţie emergentă = infecţie apărută pe glob sau într-un teritoriu datorită unui
microorganism necunoscut până în urmă cu aprox. 20 ani sau cauzată de un
microorganism binecunoscut dar care prezintă un nou fenotip de rezistenţă (ex
infecţia HIV, enterocolita hemoragică cu E.coli O157H7, infecţia holerică cu
serotipul O139, infecţia cu S.pneumoniae multirezistent la antibiotice etc).

Infecţie reemergentă = boală infecţioasă a cărei incidenţă creşte semnificativ într-

un teritoriu unde era considerată a fi menţinută sub control (ex tuberculoza,
toxiinfecţia difterică).

Infestare

Până recent termenul însemna pătrunderea unui parazit în organismul gazdei, prin
analogie cu termenul de infecţie, care se referea la bacterii şi la virusuri;

În prezent: termenul este folosit doar pentru artropodele ectoparazite, cel de

infecţie fiind utilizat atât pentru virusuri şi bacterii, cât şi pentru paraziţi;

Infestare = interacţiunea gazdei cu un ectoparazit care nu depăşeşte învelişurile

externe: e.g., Sarcoptes, Pedicullus, capuşe ori alte artropode.
Curs4. Bazele microbiologice ale profilaxiei infecţiei. Bazele
microbiologice ale tratamentului etiologic al bolilor infecţioase.

Controlul infecţiei

A. Măsuri profilactice, individuale şi colective

B. Terapia etiotropă a infecţiei

A. Bazele microbiologice ale profilaxiei infecţiei

-Măsurile de prevenţie reprezintă dezideratul medicinii moderne.

-Prevenţia la nivel individual sau populaţional include măsuri care anulează una din
cele trei componente ale lanţului epidemic:

- măsuri nespecifice se adresează sursei şi modului de transmitere;

-măsuri specifice vizează gazda receptivă.

Măsuri profilactice nespecifice

1. Controlul sursei de infecţie

-izolarea şi tratarea bolnavilor cu boli transmisibile;

-măsuri particulare de carantinare privind diferitele categorii de purtători sanătoşi;

-diluarea surselor (bolnavi, purtători);

-distrugerea surselor animale (zoonoze).

2. Intreruperea căilor de transmitere a infecţiei

-infecţii cu poartă de intrare digestivă:

-amenajarea şi funcţionarea corectă a unui sistem de colectare şi evacuare a

excretelor;

-controlul apei potabile;

-controlul alimentelor;
 -spălarea cu apă şi săpun şi apoi uscarea mâinilor are un rol major în profilaxia
infecţiilor cu transmitere fecal-orală.

-infecţii cu poartă de intrare respiratorie:

-reducerea densităţii microbilor din aer;

-evitarea aglomeraţiilor în conjunctură epidemică;

-măsuri de igienă individuală: folosirea batistelor dispozabile în timpul tusei şi

strănutului şi spălarea mâinilor după utilizarea batistei;

-folosirea măştii de tifon în conjunctură epidemică.

-infecţii cu transmitere sexuală:

-contact sexual protejat;

-educaţie sexuală.

-întreruperea transmiterii infecţiilor închise:

- dezinsecţia vizând vectorii biologici;

-triajul donatorilor de sânge;

-utilizarea de instrumentar medical de unică folosinţă sau sterilizarea celui

reutilizabil.

Măsuri profilactice specifice

1. Imunizarea artificială activă prin vaccinare

-vaccinurile sunt produse de natură microbiană care induc rezistenţa specifică faţă
de infecţii;

-tipuri de vaccinuri:

-vaccinuri vii atenuate (vaccinul BCG, antipoliomielitic, antirujeolic, antirubeolic,

antivariolic etc);

-vacinuri corpusculare inactivate (anti-pertussis, anti-holeric, antigripal,

antipoliomielitic etc);

-componente microbiene purificate: anatoxine (tetanică, difterică etc), polizaharide

capsulare (meningococ, pneumococ), componente ale peretelui bacterian (anti-
pertussis purificat), subunităţi antigenice virale;
-vaccinuri clonate : clonarea în celule bacteriene sau fungice a genelor care codifică
Ag vacinante (anti-hepatită B)

-vaccinuri sintetice: polipeptide sau oligopeptide reprezentând epitopi ai antigenelor

de virulenţă.

-condiţiile eficienţei unui vaccin:să fie imunogen;să fie inofensiv;organismul vacinat

să posede capacitatea de a elabora efectorii imunităţii umorale sau celulare;să
existe un interval de timp suficient pentru montarea răspunsului imun.

-calea de administrare: parenterală;orală (stimuleaza IgA secretor).

Indicaţiile vaccinărilor:

-vaccinări generale: vacinuri obligatorii la populaţia infantilă (anti-tuberculoasă,

anti-hepatită B, anti-pertussis, anti-difterică, anti-tetanică, anti-poliomielită, anti-
rujeolică);

-vaccinări selective: administrate la grupe de populaţie care prezintă un risc crescut

pentru o infecţie (anti-gripală la vârstele extreme, anti-hepatită B la personalul
medical, anti-holerică la turiştii care se deplasează în zone endemice etc);

-vaccinări elective: vizează pacienţi la care anumite infecţii sunt iminente

(vacinarea antirabică la cei muşcaţi de animale suspecte, anti-Pseudomonas la cei
cu arsuri).

Complicaţiile vaccinărilor:

-boală infecţioasă indusă prin vaccinuri vii atenuate la persoane cu deficienţe ale
apărării imune (ex cei infectaţi cu HIV);

-reacţii alergice mediate umoral sau celular la persoane sensibilizate la antigene

vaccinale sau din impurităţi ale mediului de cultivare ( ou embrionat, creier de
animal etc).

Contraindicaţiile vaccinărilor:

-temporare: sarcina sau tratamente imunodepresive (vaccinuri vii atenuate), boli

febrile, sugari sub protecţia Ac materni;

-permanente: persoane cu teren atopic (astm bronşic, urticarie, eczeme etc),

infecţia cu HIV (pentru vaccinuri vii atenuate).
2. Imunizarea artificială pasivă prin seroprofilaxie

administrare de Ac preformaţi de la un donor:animal (seruri heterologe brute sau

purificate);om (Ig standard sau specifice);

-asigură imediat protecţie specifică;

-eficienţă limitată în timp;

-indicaţii:persoane cu hipo- sau agamaglobulinemii;persoane nevaccinate în condiţii

de risc;manifestări secundare după administrare de seruri heterologe:şoc anafilactic
(sensibilizare de tip I),boala serului (sensibilizare de tip III).

3. Chimioprofilaxie

-prevenirea unei infecţii sau a unor complicaţii postinfecţioase prin administrare de

agenţi terapeutici antimicrobieni ;

-eficienţă imediată dar numai pe durata administrării;

-indicaţii:

individuale (administrare de eritromicină la copil nevaccinat, contact cu tuse

convulsivă; chimioprofilaxia cu HIN la copii cu viraj tuberculinic, penicilinoprofilaxia
reinfecţiilor cu S.pyogenes la pacienţi cu boală reumatismală etc);

colective (stingerea unei izbucniri epidemice în colectivităţi închise);

-dezavantaje

individuale – fenomene de disbioză;

colective – amplificarea fondului genetic de rezistenţă la antibiotice.

Profilaxia infecţiilor nosocomiale

Include măsuri care reduc riscul câştigării şi transmiterii infecţiei la pacienţii

spitalizaţi prin:

-izolarea pacienţilor colonizaţi sau cu infecţii determinate de tulpini “periculoase”;

-măsuri care să evite ca personalul de spital să constituie sursă de infecţie;

-spălarea mâinilor înainte şi după orice contact cu pacientul;

-sterilizarea sau dezinfecţia instrumentarului folosit în intervenţii exploratorii sau

-terapeutice;

-respectarea cu rigurozitate a metodei lucrului aseptic în orice manevră invazivă;

-colectarea materialului contaminat (ace, seringi, pansamente etc) în cutii sau
pungi etanşe şi incinerarea acestora;

-circuite distincte pentru materialul steril şi cel contaminat;

-izolare de protecţie a pacienţilor cu receptivitate înaltă la infecţii etc

Bazele microbiologice ale terapiei etiotrope a bolilor infecţioase

Calităţile ideale ale unui agent terapeutic

-proprietăţi antimicrobiene:toxic pentru microorganism, de preferat efect –

cid;spectru antimicrobian suficient de larg;să nu favorizeze dezvoltarea
fenomenului de rezistenţă secundară;

-proprietăţi farmacologice:lipsa de toxicitate faţă de organismul gazdă;persistenţa

în organism un interval de timp suficient de lung;bună distribuţie tisulară, inclusiv
în l.c.r.;lipsa reacţiilor de sensibilizare;lipsa interacţiunii cu alte medicamente;

-condiţii de ordin economic:preţ de cost scăzut.

Criterii de clasificare a agenţilor terapeutici antimicrobieni

- după modul de obţinere:diferenţierea în chimioterapice şi antibiotice a pierdut din

importanţă;termenul de antibiotice este acceptat pentru toţi agenţii antimicrobieni.

-după categoria de microorganisme asupra cărora acţionează:anti-bacteriene,

-fungice, -parazitare, -virale;

-după efectul asupra microorganismelor:-cid (omoară microorganismele);-static

(inhibă microorganismele, cooperând cu mecanismele de apărare antiinfecţioasă în
efectul final -cid).

-după mecanismul de acţiune:inhibarea sintezei peretelui celular;afectarea

structurii şi funcţiilor membranei celulare;perturbarea sintezei proteinelor
celulare;blocarea sintezei acizilor nucleici.

-după spectrul de activitate:spectru îngust (activitate numi pe bacterii gram-

pozitive, gra-negative sau a.a.r);spectru lărgit (faţă de bacterii gram-pozitive,
gram-negative şi bacterii atipice).

-o clasificare practică şi didactică a fost realizată după trei criterii esenţiale:

mecanism de acţiune, structura chimică de bază şi spectrul antibcterian (specii
natural sensibile).
I. Inhibitori ai sintezei peretelui celular
I.a: Antibiotice care inhibă sinteza peptidoglicanului

Betalactamice Glicopeptide Fosfomicina

- peniciline
- cefalosporine
- carbapeneme
- monobactam

I.b: Antibiotice care inhibă sinteza acizilor micolici sau arabinogalactanului

Izoniazida Pirazinamida Etambutol

II.Antibiotice care alterează structura şi funcţiile membranei celulare:Polimixine

III. Inhibitori ai sintezei proteice

Aminoglicozide Fenicoli Acid fusidic

Tetracicline MKLS Mupirocin

Oxazolidinone

IV. Inhibitori ai sintezei acizilor nucleici

Chinolone Sulfamide Metronidazol

Rifampicina Cotrimoxazol Nitrofurani

Consideratii generale

-Scopul îngrijirilor medicale:ameliorarea suferinţelor;evitarea complicaţiilor;evitarea

cronicizării, a sechelelor;prevenirea transmiterii infecţiei

-Izolarea – previne contagiul;

-Tratamentul simptomatic - ameliorează pentru moment suferinţa pacientului;

-Tratamentul igieno – dietetic şi cel patogenetic susţin funcţiile microorganismului;

-Tratamentul etiologic atacă direct cauza bolii: agentul infecţios sau toxina produsă
de acesta.
Tratamentul antimicrobian

Utilizează substanţe chimice care:omoară agentul infecţios;opreşte multiplicarea

agentului infecţios.

Mecanisme de acţiune a medicamentelor antimicrobiene

Antisepticele denaturează neselectiv proteinele, enzimele, acizii nucleici, membrana

citoplasmatică;toxicitatea antisepticelor este insuficient de selectivă;

Antibioticele au selectivitate mai bună decât antibioticele, graţie mecanismelor de

acţiune:inhibarea sintezei peretelui bacterian;perturbarea sintezei
proteice;inhibarea sintezei acizilor nucleici;alterează permeabilitatea membranei
citoplasmatice

Spectrul antimicrobian

Antisepticele, datorită acţiunii lor nespecifice, sunt active asupra unei game mai
largi de microorganisme;

Antibioticele au spectre antimicrobiene mai restrânse:antibiotice

antibacteriene;antibiotice antifungice;antibiotice antiprotozoare;antibiotice
antivirale.

Spectrul antimicrobian - antibiotice cu spectru larg

-amipicilina, cefalosporine, chinolone, sulfamide -antibiotice active

asupra:bacteriilor gram pozitive;bacteriilor gram negative;spirochetelor.

Spectrul antimicrobian- antibiotice cu spectru si mai larg

-tetraciclinele, cloramfenicolul - antibiotice active asupra:bacteriilor gram

pozitive;bacteriilor gram negative;spirochetelor;ricketsiilor;chlamydiilor.

Spectrul antimicrobian - antibiotice cu spectru restrâns

-penicilina - antibiotice active asupra:;bacteriilor gram pozitive;cocilor gram

negativi;Spirochetelor

-aminoglicozidele (streptomicina, kanamicina, gentamicina): active asupra bacililor

gram negativi;

-hidrazida acidului izonicotinic, etambutolul: bacilul tuberculozei.

Moduri de administrare a medicaţiei antimicrobiene

-Aplicaţii locale:
-Focarul infecţios este superficial

-Infecţii ale conjunctivei, mucoasei vaginale, ale pielii, plăgi şi arsuri;

-Soluţii antiseptice mai puţin iritante: apa oxigenată, hipocloriţi, cloramine, rivanol,
nitrat de argint;

-Efect mecanic al soluţiilor: îndepărtarea puroiului, exsudatelor stagnante,

favorizarea fluxului limfatic;

-Antibioticele pot fi incluse în pomezi, colire, supozitoare sau ovule.

-Per os / ingerate

-Parenteral / injectate:injectarea antibioticelor sau per os urmăreşte antrenarea lor

prin curentul sanguin către focarele de infecţie din ţesuturi;antisepticele, având
toxicitate mai mare decât antibioticele, nu pot fi administrate în aceste moduri.

Rezistenta la antibiotice

-Un microb care nu este omorât sau oprit să se multiplice în focarul de infecţie, de
către o substanţă chimioterapică, îl numim rezistent la acea substanţă;

-Unele specii microbiene sunt natural rezistente la anumite

antibiotice:micoplasmele, bacterii fără perete celular, sunt natural rezistente la
toate beta lactaminele;speciile de bacili gram negativi sunt rezistente la
penicilină;speciile de streptococi sunt rezistente la aminoglicozide.

-Rezistenţa naturală: nu creează probleme la prescrierea terapiei antimicrobiene,

pentru că are caracter de specie şi este cunoscută;

-Rezistenţa dobândită: creează dificultăţi pentru iniţierea şi conducerea terapiei

antimicrobiene:Intr-o specie bacteriană natural sensibilă la anumite antibiotice apar
la un moment dat tulpini rezistente;

-Rezistenţa apare:printr-o mutaţie genetică;transferul unui factor genetic

care;conferă dintr-o dată rezistenţă la mai multe antibiotice;;transferă rezistenţa
de la o specie bacteriană la alta.

-Mecanismele prin care o bacterie îşi asigură rezistenţa dobândită la antibiotice sunt
variate, dar mai larg răspândită este producerea de enzime care inactivează
antibioticele (e.g., penicilinaze);
-În condiţiile existenţei imprevizibile a unor tulpini bacteriene cu rezistenţa
dobândită la antibiotice, pentru iniţierea şi conducerea corectă a tratamentului
antimicrobian se impune efectuarea analizei de laborator – antibiograma

-Antibiograma testează creşterea tulpinii bacteriene care a determinat infecţia în

prezenţa uneia sau mai multor antibiotice

Măsuri pentru prevenirea rezistenţei dobândite la antibiotice

-Utilizarea restrictivă a chimioterapiei: când este posibilă şi necesară:în viroze nu

este posibilă;în toxiinfecţiile alimentare salmonelozice nu este necesară.

-Dozarea adecvată a unui chimioterapic corect ales pentru tratament:pentru a

omorâ toţi microbii din focarul infecţios,vindecarea clinică o precede pe cea
microbiologica.

-Asocierea a două sau mai multe antibiotice;

-Prevenirea infecţiei încrucişate şi a colonizării cu tulpini bacteriene periculoase de

spital.

Curs5. Staphylococcus, Streptococcus, Neisseria

Genul Staphylococcus
Caractere generale (minidefiniţie)

-coci sferici gram-pozitivi (0,5-1,5µm Ø), dispuşi izolat, in diplo, ocazional in scurte
lanţuri şi caracteristic în grămezi neregulate;

-imobili, nepretenţioşi nutritiv, aerobi-facultativ anaerobi, catalazo-pozitivi şi

oxidazo-negativi;

-cultivă pe medii cu concentraţii crescute de NaCl (7,5-10%);

-testul coagulazei îi clasifică în:

- coagulazo-pozitivi: S.aureus;
 - coagulazo-negativi: mai multe specii izolate de la om, dintre care S.epidermidis,
S.saprophyticus, S.haemolyticus, S.warneri, S.hominis, S.lugdunensis.

Staphylococcus aureus

Importanţa medicală

-determină infecţii comunitare sau nosocomiale care se remarcă prin frecvenţă şi

diversitate, unele cu evoluţie deosebit de gravă (bacteriemii cu localizări secundare,
şoc septic, şoc toxic stafilococic);

s-a dovedit capabil să dezvolte rezistenţă la toate antibioticele folosite în terapie.

Habitat

-20-70% purtători nazali (procente mai mari la personalul din spitale);

-prezenţă tranzitorie la nivelul tegumentului;

-contaminează mediul extern prin mâini, scuame, secreţii, excrete.

Caractere morfo-tinctoriale

-sunt cele caracteristice genului;

-în unele produse patologice poate predomina dispoziţia in diplo, fiind dificilă
diferenţierea de S.pyogenes;

-gram-variabili în frotiul din puroi provenit din colecţii închise sau din culturi vechi.

Caractere de cultură

-colonii mari, S, de consistenţă untoasă, pigmentate în galben-portocaliu sau

nepigmentate ( alb-cenuşii) pe geloză nutritivă;

-pe geloză-sânge coloniile pot fi hemolitice;

-dezvoltă colonii manito-pozitive pe mediul Chapman (mediu hiperclorurat cu

manită şi roşu fenol).

Rezistenţa la factori de mediu:rezistent la condiţii de desicaţie;rezistent la acţiunea

lizozimului şi a acizilor graşi de la nivelul tegumentului;sensibil la acţiunea unor
antiseptice şi dezinfectante: alcool etilic 700, alcool iodat, hexaclorofen etc;distrus
în 30 min la temperatura de 600C.
Factori de patogenitate

Virulenţa acestei specii este rezultatul efectului combinat al mai multor factori de
patogenitate

1.Structuri parietale:

-peptidoglicanul manifestă proprietăţi endotoxină-like;

-acidul ribitol teichoic, cu specificitate de specie, are proprietăţi adezive la receptorii

celulari şi determină reacţii de sensibilizare după infecţii repetate;

-proteina A leagă IgG prin Fc şi impiedică opsonizarea şi fagocitoza;

-adezine la proteine ale gazdei: fibrinogen/fibrină (coagulaza legată), fibronectină,

colagen;

-microcapsula polizaharidică cu efect antifagocitar.

2. Exoenzime

-coagulaza liberă:se leagă de protombină şi determină conversia fibrinogenului în

fibrină;înglobează cocii în trama de fibrină, protejându-i de fagocite;formează
trombi, implicaţi în patogenia tromboflebitelor septice;

-stafilokinaza :activează plasminogenul, detreminând disoluţia cheagurilor de

fibrină;

-hialuronidaza:hidrolizează matricea intercelulară;

-lipaze:active pe lipidele din plasmă şi sebum, explicând tropismul pentru unitatea

pilo-sebacee.

3. Exotoxine

-citotoxine

-hemolizine α, β, γ şi δ, active pe eritrocite provenite de la diferite specii animale;

cel mai bine caracterizată este hemolizina α, incriminată în manifestări ale şocului
septic;

-leucocidina care are efect leucolitic, prezentă în special la tulpini izolate din
leziuni dermonecrotice;

-toxine exfoliative (A şi B):au activitate proteazică, determinănd ruperea

desmozomilor de la nivelul stratului granulos, cu formare de bule
epidermice;implicate în sindromul pielii opărite (boala Ritter la copil sau Lyell la
adolescent şi adult);
-toxina 1 a sindromului şocului toxic :

-funcţionează ca superantigen, stimulând nespecific limfocitele T cu eliberare de

citokine în cantitate mare;

-determină febră, erupţie eritematoasă cu descuamare, hipotensiune şi

insuficienţe funcţionale multiorgan;

-manifestările au fost asociate cu utilizarea tampoanelor hiperabsorbante

intravaginale dar şi cu infecţii extragenitale;

-enterotoxine:mai multe tipuri antigenice (A – G);funcţionează de asemena ca

superantigene;termorezistente;detremină toxiinfecţii alimentare; enterotoxinele B
şi C pot detremina şi manifestări sistemice (şoc toxic stafilococic).

Manifestări clinice ale infecţiilor stafilococice supurative

-infecţii cutanate şi ale glandelor anexe: foliculite, impetigo, furuncul, carbuncul,

hidrosadenite, panariţii etc;

-infecţii ale mucoaselor: otite, sinusite;

-infecţii ale părţilor moi: abcese, flegmoane;

-infecţii profunde: osteomielite, osteoartrite, pneumonii, abcese hepatice,

cerebrale, meningite, endocardite;

-bacteriemii cu sepsis sever sau şoc septic.

Imunitatea antistafilococică

-fagocitoza este mecanismul major de apărare;

-cu excepţia Ac antileucocidină, nu există o corelaţie între receptivitatea la infecţie

şi titrul Ac.

Diagnosticul de laborator al infecţiilor supurative

-se bazează pe examen bacteriologic;

-produsul patologic variază în raport cu localizarea infecţiei;

-examenul microscopic are în special valoare în cazul produselor provenite din zone
normal sterile;
-izolarea S.aureus o realizăm prin însămânţare pe geloză-sânge iar în cazul
produselor contaminate pe mediul selectiv Chapman;

-identificarea se bazează pe caracterele de cultivare, microscopice, testul catalazei

şi coagulazei;

-în investigaţii epidemiologice (izbucniri epidemice) se poate recurge la lizotipare

sau tipare moleculară.

Principii de terapie a infecţiilor stafilococice

-în infecţii cutanate ca şi în colecţii purulente profunde , drenajul chirurgical este

esenţial;

-antibioterapia infecţiilor sistemice este ghidată de rezultatele antibiogramei.

Fenotipuri de rezistenţă

-antibiotice beta-lactamice

-rezistenţă la peniciline prin producere de penicilinază;

-rezistenţă omogenă sau heterogenă la oxacilină prin prezenţa unei PLP 2a

suplimentară, care se extinde la toate antibioticele beta-lactamice (tulpini
meticilino-rezistente);

-macrolide şi lincosamide

-rezistenţa inductibilă la eritomicină antrenează rezistenţă la macrolide cu 14 şi

15 atomi de C; pot fi înregistrate eşecuri terapeutice şi la clindamicină;

-aminoglicozide

-testare curentă la kanamicină, tobramicină şi gentamicină;

-rezistenţa enzimatică la kanamicină se extinde la amikacină;

-rezistenţa la kanamicină, tobramicină şi gentamicină este predictivă pentru

rezistenţa la amikacină şi netilmicină;

-fluorochinolone

-rezisteţa frecvent prezentă la tulpinile meticilino-rezistente;

-utilizarea în monoterapie favorizează emergenţa rezistenţei;

-noi fenotipuri de rezisenţă

-recent raportate tulpini cu rezistenţă intermediară sau înaltă la

glicopeptide;necesită confirmarea prin teste cantitative şi trimiterea tulpinii la un
centru de referinţă.

Epidemiologie

În infecţii nosocomiale se urmăresc :rezervorul :bolnavi,pacienţi sau personal de

spital colonizaţi;transmitere:direct, prin picături Flugge ;indirect, vehiculare prin
obiecte , alimente sau mâini contaminate.

Profilaxie

măsuri riguroase de asepsie şi antisepsie;sterilizarea purătorilor nazali prin aplicaţii

topice de unguente cu antibiotice antistafilococice (mupirocin);în experiment un
vaccin antistafilococic (StaphVAX)

Stafilococii coagulazo-negativi

-constituienţi ai florei bacteriene rezidente de la nivelul tegumentului şi mucoaselor

colonizate;

-pot determina infecţii legate de prezenţa unor implante protetice şi catetere, grave
în special la imunodepresaţi;

-sinteza unor exopolizaharide favorizează ataşrea la suprafaţa acestor dispozitive;

-cea mi frecventă specie implicată este S.epidermidis;

-diagnosticul bacteriologic impune criterii care să stabilească semnificaţia clinică a

izolatului, eliminand o posibilă contaminare;

-stafilococii coagulazo-negativi sunt frecvent meticilino-rezistenţi;

-S.saprophyticus ocupă o nişă specială, fiind cauza unor infecţii ale tractusului
urinar in special la femeia tânără; sensibil la majoritatea antibioticelor, inclusiv
benzil-penicilină (rezistenţă naturală la novobiocină).
Genul Streptococcus

Caractere generale

-coci gram-pozitivi sferici sau ovalari, dispuşi în perechi sau lanţuri de lungimi
variabile;

-unele specii posedă capsulă;

-imobili;

-pretenţioşi nutritiv, facultativ anaerobi, unele tulpini carboxifile în culturi primare;

-catalază şi oxidază negativi, fermentează glucoza fără gaz, cu producere de acid

lactic.

Clasificare

-aspectul coloniilor pe geloză-sânge:β-hemolitice (zonă completă de hemoliză);α-

hemolitice (zonă incompletă de hemoliză, de culoare verzuie);nehemolitice (colonii
care nu modifică mediu);

-structura antigenică (Ag parietal-carbohidratul C sau Ag Lancefield):streptococi

grupabili (20 grupe serologice);streptococi negrupabili – S.pneumoniae şi
streptococi orali;

-caractere biochimice:diferenţiază specii din acelaşi grup serologic şi streptococii

negrupabili;

-patogenitate:piogeni - patogeni la om sau animale;condiţionat sau accidental

patogeni.

Streptococcus pyogenes (grup A)

Importanţa medicală:patogen strict uman;cel mai frecvent agent etiologic al

anginelor bacteriene;determină variate infecţii cutanate;complicaţii
poststreptococice supurative şi tardive prin mecanism imunopatologic;infecţii
sistemice rare dar unele deosebit de grave.

Habitat:prezent la purtători pe mucoasa faringiană, nazo-faringiană sau

nazală;poate coloniza mucoasa vaginală, rectală sau tegumentul.

Caractere microscropice:coci sferici în diplo sau scurte lanţuri;morfologie

caracteristică în culturi pe medii lichide.

Caractere de cultivare:dezvoltă pe geloză-sânge colonii mici β-hemolitice;tulpinile

capsulate dau colonii cu aspect mucos.
Antigene de specificitate:

-cu specificitate de specie:carbohidratul C cu specificitate de grup A;proteina MAP

(asociată proteinei M);

-cu specificitate de tip (markeri epidemiologici):proteina M (numeroase

serotipuri);factorul de opacifiere serică (FOS);proteina T.

Factori de patogenitate

-factori de colonizare:proteina M şi acizii lipoteichoici realizează proiectii

filamentoase pe suprafaţa celulei bacteriene prin care se ataşează la celulele
gazdei;proteina F se ataşează de fibronectină (matrice proteică pe suprafaţa
celulelor gazdei);

-factori anti-fagocitari:proteina M şi capsula de acid hialuronic impiedică

interacţiunea bcteriilor cu celulele fagocitare;C5a-peptidaza inhibă fagocitoza prin
eliminarea efectului chemotactic al C5a.

-factori de invazie:streptokinaza (fibrinolizina) previne constituiea barierei de

fibrină;hialuronidaza degradează acidul hialuronic prezent în ţesutul
conjunctiv;dezoxiribonucleaza depolimerizează ADN rezultat din dezintegrarea
leucocitelor; din cele 4 tipuri antigenice (A-D), tipul B este produs caracteristic de
această specie.

-toxine citolitice:streptolizina O, antigenică, inhibată reversibil de prezenţa O2, are

efect litic faţă de numeroase tipuri de celule eucariote, inclusiv hematii;streptolizina
S, neantigenică, oxigen-stabilă, este responsabilă de caracterul hemolitic al
coloniilor dezvoltate in condiţii aerobe;

-toxina eritrogenă (sau pirogenă):corespunde la trei tipuri antigenice, A şi C

codificate de gene fagice (conversie lizogenă) şi tipul B codificat de gene
cromozomale;funcţionează ca superantigen, acţionând prin mecanisme
asemanatore cu cele determinate de toxina sindromului şocului toxic
stafilococic;evidenţiată la tulpini izolate de la cazuri cu scarlatină şi şoc toxic
streptococic;ocazional poate fi prezentă la stretococi aparţinînd altor grupe
serologice (C şiG);

-proteina M, peptidoglicanul, carbohidratul C au determinanţi antigenici comuni cu

epitopi prezenţi la nivelul ţesutului conjunctiv şi muscular.

Manifestări clinice

Infecţii neinvazive (la nivelul unui situs posibil colonizat)

-infecţii ale mucoaselor:faringite şi tonsilite (febră, disfagie, amigdale congestive şi
hipertrofiate, frecvent cu exsudat purulent în cripte, ganglioni submaxilari
hipertrofiaţi);otite sau sinuzite – consecutiv propagării infecţiei spre urechea mediie
sau sinusurile paranazale;vulvo-vaginite la fetiţe.

-infecţii cutanate (al doilea sediu ca frecvenţă):impetigo, piodermită extrem de

contagioasă, întâlnită mai ales la copii sub vârst de 6 ani.

2. Scarlatina:farigită streptococică asociată cu manifestări clinice determinate de

eritrotoxină la un copil lipsit de Ac specifici (erupţie cutanată eritematoasă
micropapuloasă, paloare periorală, limbă zmeurie).

3. Infecţii localizate cu risc bacteriemic

erisipel – dermo-epidermită edematoasă sub formă de plcard intens congestiv

localizat la faţă sau membre asociat cu stare generală puternic influemţată, care
evoluează la persoane in vârstă;

suprainfecţii ale unor leziuni cutanate (plăgi traumatice, chirurgicale, arsuri etc)
care pot evolua spre celulite, fasceite necrozante, miozite;

febra puerperală, endometrită acută nosocomială deosebit de gravă, frecventă în

perioada prepasteuriană;rar pneumonii, artrite, meningite, endocardite

4. Sindromul şocului toxic streptococic:manifstari clinice asemănătoare celor

determinate de S.aureus, asociate cu evoluţia bacteriemică a unei infecţii
streptococice (mai frecvent serotipurile M1, M3, M12 producătoare de eritrotoxină).

5. Complicaţii tardive nesupurative

-reumatism articular acut (RAA), după o faringită streptococică, care evoluează cu

febră, poliartrită, cu posibila interesare a cordului; leziunile cardiace pot fi agravate
de infecţii recidivante;

-glomerulonefrita acută (GNA), după o infecţie faringiană sau cutanată cu anumite

serotipuri M (nefritogene),care se manifestă cu hematurie, proteinurie, retenţie
azotată, hipertensiune arterială; recidivele sunt de excepţie.

Imunitate

-Ac anti-proteina M, cu specificitate de tip, au efect opsonizant;

-Ac anti-eritrotoxină previn raşul scarlatinos;

-Ac anti-MAP, anti-polizaharid C sau faţă de exoenzime (anti-SLO, anti-

streptodornaza B, anti-streptokinaza, anti-hialuronidaza) servesc drept markeri
serologici ai unei infecţii streptococice recente la pacienţii cu RAA sau GNA.
Diagnostic de laborator

-diagnostic bacteriologic

-examen microscopic direct: util numai pentru produse din zone necolonizate;

-izolare pe geloză-sânge; produse cu floră de asociaţie pot fi însamânţate pe

medii selective (NaCl 3,5%)

-identificare: colonii mici beta-hemolitice, catalază-negative, sensibile la

bacitracină; identificarea de certitudine prin evidenţierea carbohidratului C de grup
A prin reacţii de precipitare, latexaglutinare sau coaglutinare;

-diagnostic serologic: dozarea Ac anti-SLO şi anti-streptodornază B sunt folosite în

suspiciunea clinică de RAA sau GNA.

Principii de terapie etiotropă:

penicilina administrată oral, timp de 10 zile, pentru prevenţia RAA (nu a fost
semnalată rezistenţa secundară);persoanele sensibilizate pot fi tratate cu
macrolide, clindamicină, cefalosporine orale din generaţia 1 sau 2.

Epidemiologie

rezervor: omul este singura sursă,bolnav sau purtător;

transmiterea: predominent pe cale respiratorie sau contact direct;

receptivitatea este legată de absenţa Ac anti-proteină M cu specificitate de tip.

Profilaxie

infecţiile acute pot fi prevenite prin măsuri nespecifice;

profilaxia unui nou puseu de RAA prin administrarea de benzatin-penicilină la

interval de 2-3 săptămâni, până la vârsta de 25 ani.

Streptococi β-hemolitici din grupele C şi G

-din cele 4 specii din grupul C , S equisimilis (habitat uman) şi S.zooepidemicus

(prezent la animale) pot determina infecţii la om;

-o singură specie, S.canis cu habiat uman şi animal, corespunde grupului G;

-prezintă caractere fenotipice asemănătoare cu S.pyogenes, diferenţierea fiind

posibilă pe baza identificării Ag şi orientativ prin testul cu bacitracină;
-au echipament de patogenitate asemănător dar foarte rar au fost izolaţi de la
cazuri cu scarlatină sau sindromul şocului toxic;

-nu determină complicaţii tardive nesupurative;

-şi-au menţinut nemodificată sensibilitatea la penicilină.

Streptococcus agalactiae (grup B)

-are habitat uman sau animal, la om fiind prezent pe mucoasa vaginală, uretrală,
intestinală sau faringiană;

-pe geloză-sânge dezvoltă colonii mai mari, cu hemoliză îngustă, incompletă;

-sintetizează factorul CAMP în prezenţa căruia β-hemolizina stafilococică determină

o hemoliză completă;

-capsula polizaharidică reprezintă factorul major de patogenitate, permiţând

diferenţierea în tipuri serologice (I-VIII);

-Ag capsular stimulează sinteza de Ac protectori;

-poate determina infecţii la:

-nou-născuţi şi sugari

infecţii precoce: bacteriemie cu sepsis sever, cu sau fără pneumonie, în primele zile
după naştere, consecutiv contaminării intrapartum de la mama colonizată vaginal
cu streptococ de grup B;

infecţii tardive, după o săptămână de la naştere până la 3 luni, cel mai frecvent
meningite, cu transmitere orizontală;

-femeia gravidă: endometrite febrile cu posibilă evoluţie bacteriemică şi localizări

secundare;

-imunodepresaţi: bacteriemii cu localizări la nivelul meningelui, endocardului,

sistem osteo-articular, infecţii urinare etc

-imunitatea conferită de Ac anticapsulari cu rol opsonizant; pot fi transmişi

transplacentar la nou-născutul la termen;

-diagnosticul bacteriologic:examen microscopic direct, cu valoare

orientativă;izolarea pe geloză-sânge; produsele cu floră de asociaţie pot fi
insămânţate pe mediu selectiv (NaCl 3,5%);identificarea Ag de grup B sau
recurgând la alte teste: CAMP, hidroliza hipuratului de Na;Diagnostic rapid prin
evidenţierea Ag capsular în l.c.r.prin latexaglutinare, coaglutinare, ELISA;
-tratament: peniciline, în special aminopeniciline, în infecţii severe fiind asociate
aminoglicozide;

-profilaxia infecţiei la nou-născut:antibioticoprofilaxia în timpul travaliului la femeia

colonizată vaginal în caz de ruptură prelungită de membrane, nastere prematură,
febră peripartum; în studiu, vaccin pe baza Ag capsular la femeia gravidă

Streptococcus pneumoniae

Importanţa medicală:reprezintă cel mai frecvent agent etiologic al pneumoniei

lobare acute;mai mult de jumătate din otitele medii acute la copii sunt determinate
de această specie;figurează în primii trei agenţi etiologici majori ai meningitelor
purulente, meningita pneumococică având cel mai sever prognostic.

Habitat natural:prezentă în excusivitate la om;comensal al mucoasei tractusului

respirator superior, rata portajului variind în lmite largi (5-70%);colonizare rară a
mucoasei vaginale, în special la fetiţe şi femei tinere.

Caractere morfo-tinctoriale:diplococi gram-pozitivi,cu aspect lanceolat, dispuşi cu

axul lung în prelungire, privindu-se prin extremităţile rotunjite;în produse
patologice prezintă capsulă.

Caractere de cultivare:cultivă numai pe medii imbogăţite cu lichide biologice;unele

tulpini sunt strict carboxifile;dezvoltă pe geloză-sânge colonii mici α-hemolitice de
tip S care sub efectul autolizinei devin cu centru deprimat;coloniile au un aspect
mucos la tulpinile care sintetizează în cantitate importantă polizaharid capsular.

Criterii de diferenţiere de alţi streptococi α-hemolitici:sensibilitatea la

optochin;testul de solubilitate în bilă;patogenitatea pentru şoarece.

Rezistenţa în mediul extern:deosebit de vulnerabil în condiţii de desicaţie; este

fragil la temperaturi scăzute.

Antigene de specificitate:

-cu specificitate de specie

substanţa C, precipitaă de o β-globulină serică (CRP), prezentă în concentraţii

ridicate în boli acute inflamatorii;

-cu specificitate de tip

aprox.90 serotipuri pe baza polizaharidului capsular, identificate prin reacţia de

umflare a capsulei;proteina M, disatincă antigenic de a S.pyogenes, diferenţiază
pneumococul in serotipuri, diferite de cele capsulare.
Factori de patogenitate

-capsula , cu proprietăţi antifagocitare, reprezintă factorul major de patogenitate,

Ag capsulare stimulând Ac cu efect protector

-complexul peptidoglican-acizi teichoici are un efect endotoxină-like;

-proteine de suprafaţă:

-PspA (Pneumococcal surface antigen A) inhibă opsonizarea mediată de

complement şi se poate lega de lactoferină;

- CbpA (Cholin binding proteine A) este o adezină majoră la receptorii celulari;

autolizina LytA eliberează fragmente din peretele celular cu efecte inflamatorii şi

pneumolizina;

-citotoxine:pneumolizina exercită un efect citotoxic pe celulele epiteliului bronşic şi

alveolar;

-exoenzime: neuraminidaza, hialuronidaza, IgA1-proteaza.

Manifestări clinice

Infecţii ale tractusului respirator

pneumonii lobare:forma clinico-radiologică cel mai frecvent întălnită la adulţi, cu

leziuni de alveolită fibrino-leucocitară; clinic se manifestă cu febră, tuse productivă,
junghi toracic;otite medii acute: 2/3 din cazuri la copii de 6 luni-2 ani datorită
particularităţilor anatomice ale trompei Eustachio; sinuzite şi mastoidite acute;

Infecţii extrarespiratorii

bacteriemii în 20-30% din cazurile de pneumonie cu sepsis sever şi localizări

secundare;

meningite purulente, cu posibilă evoluţie deosebit de severă

endocardite , mai ales la cei cu valvulopatii;

peritonite primitive consecutive ascensiunii bacteriei din vagin (la fetiţe) sau pe cale
hematogenă la cei cu ascită;

alte tipuri de infecţii: conjunctivite purulente (la sugari), osteo-artrite, infecţii

urinare, infecţii genitale înalte la femeie.
Imunitatea

asigurată în special de Ac anticapsulari cu efect opsonizant.

Diagnostic bacteriologic

-examen microscopic direct se bazează pe caracterele morfotinctoriale şi asocierea

bacteriilor cu celule inflamatorii;

-izolarea pe geloză-sânge cu incubare in atmosferă cu CO2;

-identificarea pe baza caracterelor de cultură, sensibilitatea la optochin, testul

bilolizei sau antigenică (latexaglutinare);

-în meningite, poate fi decelat în l.c.r.Ag polizaharidic în printr-o reacţie de

latexaglutinare;

Principii de terapie etiotropă

-penicilina este antibioticul de elecţie în infecţii cu tulpini sensibile;

-infecţii cu tulpini penicilino-rezistente (prin modificarea PLP) pot fi tratate cu

cefalosporine din generaţia 2 sau 3, carbapeneme, macrolide, fluorochinolone din
generaţia 3 in raport cu rezultatele antibiogramei;

-tulpinile multirezistente beneficiază de tartament cu vancomicină sau linezolid

Elemente de epidemiologie

- infecţii exogene (pe cale respiratorie);

-infecţii endogene, cele mi fercvente, la purtători nazo-faringieni cu tulpini

capsulate în condiţii de risc (vârste extreme, malnutriţie, tare organice, asplenie
anatomică sau funcţională, viroze respirtorii).

Profilaxie specifică

vaccin polivalent capsular (23 serotipuri);

vaccin heptavalent conjugat la copii < 2 ani.

Streptococi viridans (orali)

-streptococi α, β sau nehemoliotici încadraţi în grupele anginosus, mitis, mutans,

salivarius;

-comensali ai cavitaţii bucale, dar pot fi prezenţi şi pe alte mucoase (intestinală,

genito-urinară, conjunctivală) sau tegument;

-importanţa medicală:

-implicaţi în apariţia cariilor dentare;

-pot determina endocardite subacute la cei cu valvulopatii congenitale sau post-

streptococice, consecutiv unor bacteriemii pasagere în caz de leziuni sângerânde la
nivelul mucoasei bucale; profilaxia cu peniciline (ampicilină, amoxicilină) a acestor
complicaţii la cei cu intervenţii stomatologice;

-majoritatea tulpinilor şi-au păstrat sensibilitatea la peniciline.

Genul Enterococcus

-Unitate taxonomică desprinsă în 1984 din genul Streptococcus pe criterii

moleculare şi unele caractere fenotipice;

-Ag cu specificitate de grup D este reprezentat de acidul glicerol-teichoic;

-E.faecalis şi E.faecium, speciile de interes medical, colonizează colonul şi mucoasa

genito-urinară ;

-caractere microscopice şi de cultivare:

-coci ovalari în diplo şi scurte lanţuri;

-dezvoltă colonii nehemolitice, α sau β-hemolitice,

-cultivă pe geloză esculină-bilă şi hidrolizează esculina; cultivă în bulion cu 6,5%

NaCl (caracter diferenţial de streptococi D non-Enterococcus);

-profilul zaharolitic diferenţiază cele două specii;

-pot determina :

-infecţii monobacteriene: infecţii urinare, endocardite, meningite;

-infecţii polimicrobiene: infecţii ale plăgilor, abcese intraabdominale;

multe infecţii sunt nosocomiale;

-multirezistente natural la antibiotice active pe alţi coci gram-pozitivi;

-în tratament se folosesc asociaţia aminopeniciline-aminoglicozide sau glicopeptide,

linezolid, quinupristină/dalfopristină;

Genul Neisseria

Caractere generale

-coci ovalari cu aspect reniform, dispuşi în diplo (“boabă de cafea”), gram-negativi;

-imobili;

-strict aerobi; în raport cu exigenţele nutritive sunt diferenţiate două grupe:

-specii pretenţioase nutritiv: N.gonorrhoeae, N.meningitidis

-specii nepretenţioase: N.lactamica, N.mucosa, N.sicca, N.subflava, N.cinerea

etc;

-catalază şi oxidază pozitivi; spectrul zaharolitic permite diferenţierea speciilor.

-posibilă rezistenţă dobândită faţă de toate antibioticele active, în special la tulpini

E.faecium.

Neisseria gonorrhoeae

Importanţa medicală

-agent etiologic al uneia din cele mai frecvente infecţii cu transmitere sexuală;

-evoluţie asimptomatică, mai ales la femei, cu două consecinţe

-infecţii ascendente, cauză de sterilitate sau sarcină ectopică;

-important rezervor de transmitere a infecţiei;

-posibile coinfecţii cu Chlamydia trachomatis sau alţi agenţi cu transmitere sexuală

(Treponema pallidum, HIV etc);

-rezistenţă dobândită la penicilină, tetraciclină, spectinomicină sau fluorochinolone,

cu diferenţe importante regionale.

Habitat

-omul – singura gazdă naturală;

-prezenţa pe mucoase (uretrală, endocervicală, rectală, faringiană) – întotdeauna
cu semnificaţie patologică.

Caractere morfo-tinctoriale

-aspect caracteristic în uretrite acute la bărbat: diplococi gram-negativi în număr

important în citoplasma PMN (“celule burate”).

Caractere de cultură şi metabolice

-cultivă numai pe medii complexe, în atmosferă umedă cu prezenţa CO2;

-dezvoltă colonii S mici, transparente sau opace, nepigmentate, oxidazo-pozitive;

-descompune oxidativ numai glucoza (nu maltoza, zaharoza şi fructoza).

Rezistenţa în mediul extern

-specie extrem de fragilă, afectată de:temperaturi scăzute;desicaţie;prezenţa de

acizi graşi;antiseptice şi dezinfectante uzuale.

Factori de patogenitate

-pili:

-formaţiuni filamentoae fine pe suprafaţa celulei bacteriene, de natură proteică;

-constituiţi dintr-o regiune constantă şi o regiune hipervariabilă antigenic;

mediază ataşarea laxă a gonococilor la suprafaţa celulelor;

-proteina Opa (proteina II):facilitează aderenţa fermă, în al doilea stadiu de legare,

la celule;

-proteina Por (proteina I):

-formează canale în membrana extrenă;

-mediază penetrarea în celule;

-asigură supravieţuirea în PMN;

-proteina Rmp (proteina III):stimulează Ac care blochează răspunsul imun faţă de

Por sau LOS;

-proteine de legare a transferinei, lactoferinei şi hemoglobinei:asigură achiziţia

directă de fier;
-lipooligozaharid (LOS):compus cu structură asemanătoare LPS;are proprietăţi
endotoxinice;

-IgA1-proteaza:clivează IgA secretor, facilitând colonizarea

Manifestări clinice

- Infecţii la locul de pătrundere

-bărbat: uretrite

> 90% au o evoluţie simptomatică (secreţie uretrală purulentă, disurie);

frecvenţa maximă la tineri;

30-50% coinfecţii cu C.trachomatis, posibil şi cu alţi agenţi cu transmitere sexuală;

complicaţii locale rare (abcese periuretrale, stricturi uretrale);

-femeie: endocervicite

aprox. 50% evoluează asimptomatic;

complicaţii de vecinătate: uretrite, bartolinite;

frecvenţa maximă şi coinfecţii asemanator cu infecţia la barbat;

particularitatea infecţiei la fetiţe: vulvo-vaginite.

-comune la cele două sexe:

-proctite:după contact sexual anal;la femeie, prin autoinoculare;frecvent

asimptomatice;

-faringite:după raporturi sexuale orale sau autoinoculare;rar singurul sediu al

infecţiei;frecvent asimptomatice;

-conjunctivite:la nou-născut prin contaminare la naştere;netratate, pot determina

orbire;la adulţi posibil prin autoinoculare.

B. Infecţii ascendente

-Bărbat:rar prostatite, epididimite, epididimo-orhite;

-Femeie:boală inflamatorie pelvină (10-20%);pelviperitonite, perihepatite.

C. Infecţii diseminate :mai ales la femei (1-3%);evoluează cu localizări articulare şi

cutanate, mai rar meningite, endocardite;factori de risc:persoane cu deficit de C
seric;infecţii cu tulpini rezistente la acţiunea bactericidă a serului.
Imunitate

-Ac locali sau serici în special faţă de proteine fimbriale, Opa şi LOS;

-lipsa efectului protector, în parte explicat prin variaţia antigenică;

-Ac anti-Rmp blochează răspunsul imun faţă de Por şi LOS.

Diagnostic bacteriologic

-recoltarea şi transportul produselor patologice (uretră, endocol, rect,faringe,

conjunctivă):

-prelevare pe tampon din vată atoxică;

-însămânţare extemporanee pe medii speciale, selective şi neselective, cu

asigurarea atmosferei umede cu CO2 şi posibilă temporizare a incubării la 360C (5-
6 ore);

-alternativă: mediul de transport Amies;

-două frotiuri efectuate extemporaneu (Gram şi albastru de metilen);

-diagnostic prezumtiv:examen microscopic direct;exigenţe de cultivare şi aspectul

coloniiilor;testul oxidazei;

-diagnostic definitiv:identificarea la nivel de specie prin teste

biochimice;diferenţierea tulpinilor în scop epidemiologic:auxotipare;serotipare cu Ac
monoclonali faţă de proteina I.

Principii de trtament etiotrop

-administrare de antibiotice de preferat într-o singură doză, pe cale orală;

-alegerea antibioticului:

-în raport cu sensibilitatea tulpinii izolate:

-antibiotice active: peniciline, cefalosporine, fluorochinolone, spectinomicină,

tetracicline, cotrimoxazol;

-rezistenţă dobândită la toate antibioticele, cu excepţia cefalosporinelor cu

spectru extins;

-pe baza protocoalelor terapeutice standard;

-tratament asociat pentru o posibilă coinfecţie cu C.trachomatis:azitromicină, doză

unică;doxiciclină, doze multiple.
Epidemiologie

-rezervorul de infecţie reprezentat de pacienţi cu infecţii asimptomatice (mai

frecvent femei);

-transmiterea este predominent sexuală, la nou-născut în timpul trecerii prin

canalul de naştere;

-receptivitate generală.

Profilaxie

-în exclusivitate, măsuri nespecifice:

-depistarea şi tratarea infecţiilor simptomatice şi asimptomatice;

-tratarea contacţilor sexuali ai cazului index;

-educaţie sexuală, dublată de educaţie morală şi religioasă;

-instilaţii cu soluţie de azotat de Ag (1%) pentru profilaxia conjunctivitei

gonococice la nou-născut.

Neisseria meningitidis

Importanţa medicală

-unul din agenţii etiologici majori ai meningitelor purulente, unele cazuri evoluând
epidemic în colectivităţi de copii şi tineri;

-rare cazuri de meningococcemie fulminantă (Waterhouse Friderichsen) cu

mortalitate ridicată;

-penicilina este încă antibioticul de ales în tratamentul infecţiilor meningococice.

Habitat

-prezent exclusiv la om;poate coloniza asimptomatic mucoasa nazo-

faringiană;portaj mai ridicat în colectivităţi închise de copii şi tineri.

Particularităţi morfo-tinctoriale:în frotiul din l.c.r. apar diplococi gram-negativi

extra- şi intracelulari;

Particularităţi de cultivare şi biochimice:mai puţin exigent decât N.gonorrhoeae,

cultivă pe medii îmbogăţite (geloză sânge, geloză şocolat); fiind favorizat de
prezenţa CO2;dezvoltă colonii S nehemolitice şi nepigmentate;degradează pe cale
oxidativă glucoza şi maltoza.
Sensibilitatea la factori de mediu:ca şi N.gonorrhoeae, deosebit de sensibil la
condiţii de desicaţie, temperaturi joase, variaţii de pH, antiseptice şi dezinfectante.

Ag de specificitate

-Ag cu specificitate de grup:Ag polizaharidic capsular diferenţiază specia în 13

serogrupe;grupele A, B, C, Y, W135 sunt cele mai frecvent izolate din infecţii;Ag
capsular B este identic cu Ag K1 de E.coli;

-Ag cu specificitate de tip:proteine din membrana externă, LOS.

Factori de patogenitate

-fimbrii şi IgA-proteaza cu rol în colonizare;capsula polizaharidică cu rol

antifagocitar;endotoxina, sintetizată în exces şi eliberată în mediul extracelular este
responsabilă de manifestări clinice grave.

Manifestări clinice

-meningite purulente, cu evoluţie endemică sau epidemică:

-consecutiv unei infecţii faringiene fără expresie clinică (survine la 1/1000

infectaţi);

-evoluţie bacteriemică cu localizare la nivelul meningelui, dar posibil la nivelul

tegumentului;

-poate evolua recidivant la cei cu deficienţe în unele componente ale C seric (C6-
C8);

-meningococcemia:

-manifestările de meningită lipsesc sau trec pe plan secundar;

-evoluţie uneori fatală cu purpură hemoragică , hemoragii în glandele suprarenale,

hipotensiune, CID, şoc septic;

-alte sindroame :

-otite medii, pneumonie lobară (după viroze respiratorii);

-uretrite acute (după sex oral);

-conjunctivite purulente, artrite septice.

Imunitate

asigurată de Ac anticapsulari, cu excepţia meningococului de grup B;imunizare

după colonizarea nazo-faringiană cu meningococ;Ac materni transplacentari
protejează sugarul în primele luni de viaţă.

Diagnostic bacteriologic

-prelevate: l.c.r., sânge, aspirat din peteşii;

-metode rapide de diagnostic:examen microscopic direct (cu excepţia

sângelui);evidenţierea Ag capsular solubil prin latex-aglutinare (sensibilitate redusă
în meningitele cu meningococ grup B);

-izolare şi identificare:însămânţare pe medii îmbogăţite cu sânge (l.c.r.) sau medii

pentru hemoculturi fără inhibitori;identificarea coloniilor prin testul oxidazei,
spectrul zaharolitic, antigenic.

Principii de tratament etiotrop

-penicilina constiuie încă un antibiotic activ;

-recent au fost semnalate tulpini cu sensibilitate modificată la penicilină (CMI 0,1-

1µg/ml), ce impune o supraveghere epidemiologică a fenomenului;

-alternative terapeutice: ceftriaxona, cloramfenicol.

Epidemiologie

-sursa de infecţie: omul bolnav sau purtător;

-transmitere respiratorie (contact apropiat şi prelungit);

-persoane receptive: cei lipsiţi de Ac specifici anticapsulari;

-evoluţie endemică sau epidemică (frecvenţa maximă la grupele de vârstă 6 luni-4

ani şi 15-24 ani);

-în Europa predomină tulpinile de grup B şi C.

Profilaxie

-nespecifică:măsuri generale care previn infecţiile cu transmitere respiratorie;

-specifică:vaccin antimeningococic bivalent (A+C) sau tetravalent (A+C+Y+W135)

administrat numai la persoane cu risc;chimioprofilaxie cu rifampicină la la copii şi
tineri din colectivităţi unde a apărut un caz de meningită meningococică.
Moraxella (Branhamella) catarrhalis

-singura specie a genului prezentă la om;

-prezintă caractere asemănătoare morfo-tinctoriale (diplococi gram-negativi) şi

metabolice (catalază şi oxidază pozitiv) cu specii Neisseria;

-azaharolitică;

-comensală pe mucoasa tractusului respirator superior;

-poate detertmina:

-infecţii traheobronhice la cei cu afecţiuni cronice respiratorii;

-infecţii ORL (este al 3-lea agent etiologic ca frecvenţă în otite medii şi sinuzite
acute, după S.pneumoniae şi H.influenzae);

-rar izolat de la cazuri cu meningită, endocardită, pericardită;

-peste 90% din tulpini rezistente la peniciline prin beta-lactamază, fiind active
asocierea cu inhibitori, cefalosporine, macrolide, tetracicline, fluorochinolone.

Curs6

Neisseria meningitidis

Importanţa medicală

-unul din agenţii etiologici majori ai meningitelor purulente, unele cazuri evoluând
epidemic în colectivităţi de copii şi tineri;

-rare cazuri de meningococcemie fulminantă (Waterhouse Friderichsen) cu

mortalitate ridicată;

-penicilina este încă antibioticul de ales în tratamentul infecţiilor meningococice.

Habitat

-prezent exclusiv la om;poate coloniza asimptomatic mucoasa nazo-

faringiană;portaj mai ridicat în colectivităţi închise de copii şi tineri.

Particularităţi morfo-tinctoriale

-în frotiul din l.c.r. apar diplococi gram-negativi extra- şi intracelulari;

Particularităţi de cultivare şi biochimice

-mai puţin exigent decât N.gonorrhoeae, cultivă pe medii îmbogăţite (geloză sânge,
geloză şocolat); fiind favorizat de prezenţa CO2;dezvoltă colonii S nehemolitice şi
nepigmentate;degradează pe cale oxidativă glucoza şi maltoza.

Sensibilitatea la factori de mediu

-ca şi N.gonorrhoeae, deosebit de sensibil la condiţii de desicaţie, temperaturi

joase, variaţii de pH, antiseptice şi dezinfectante.

Ag de specificitate

-Ag cu specificitate de grup:Ag polizaharidic capsular diferenţiază specia în 13

serogrupe;grupele A, B, C, Y, W135 sunt cele mai frecvent izolate din infecţii;Ag
capsular B este identic cu Ag K1 de E.coli;

-Ag cu specificitate de tip:proteine din membrana externă, LOS.

Factori de patogenitate

-fimbrii şi IgA-proteaza cu rol în colonizare;capsula polizaharidică cu rol

antifagocitar;endotoxina, sintetizată în exces şi eliberată în mediul extracelular este
responsabilă de manifestări clinice grave.

Manifestări clinice

-meningite purulente, cu evoluţie endemică sau epidemică:consecutiv unei infecţii

faringiene fără expresie clinică (survine la 1/1000 infectaţi);evoluţie bacteriemică
cu localizare la nivelul meningelui, dar posibil la nivelul tegumentului;poate evolua
recidivant la cei cu deficienţe în unele componente ale C seric (C6-C8);

-meningococcemia:manifestările de meningită lipsesc sau trec pe plan

secundar;evoluţie uneori fatală cu purpură hemoragică , hemoragii în glandele
suprarenale, hipotensiune, CID, şoc septic;

-alte sindroame :otite medii, pneumonie lobară (după viroze respiratorii);uretrite

acute (după sex oral);conjunctivite purulente, artrite septice.

Imunitate

-asigurată de Ac anticapsulari, cu excepţia meningococului de grup B;imunizare

după colonizarea nazo-faringiană cu meningococ; Ac materni transplacentari
protejează sugarul în primele luni de viaţă.
Diagnostic bacteriologic

-prelevate: l.c.r., sânge, aspirat din peteşii;

-metode rapide de diagnostic:examen microscopic direct (cu excepţia

sângelui);evidenţierea Ag capsular solubil prin latex-aglutinare (sensibilitate redusă
în meningitele cu meningococ grup B);

-izolare şi identificare:însămânţare pe medii îmbogăţite cu sânge (l.c.r.) sau medii

pentru hemoculturi fără inhibitori;identificarea coloniilor prin testul oxidazei,
spectrul zaharolitic, antigenic.

Principii de tratament etiotrop

-penicilina constiuie încă un antibiotic activ;

-recent au fost semnalate tulpini cu sensibilitate modificată la penicilină (CMI 0,1-

1µg/ml), ce impune o supraveghere epidemiologică a fenomenului;

-alternative terapeutice: ceftriaxona, cloramfenicol.

Epidemiologie

sursa de infecţie: omul bolnav sau purtător;transmitere respiratorie (contact

apropiat şi prelungit);persoane receptive: cei lipsiţi de Ac specifici
anticapsulari;evoluţie endemică sau epidemică (frecvenţa maximă la grupele de
vârstă 6 luni-4 ani şi 15-24 ani);în Europa predomină tulpinile de grup B şi C.

Profilaxie

-nespecifică:măsuri generale care previn infecţiile cu transmitere respiratorie;

-specifică:

-vaccin antimeningococic bivalent (A+C) sau tetravalent (A+C+Y+W135)

administrat numai la persoane cu risc;

-chimioprofilaxie cu rifampicină la la copii şi tineri din colectivităţi unde a apărut

un caz de meningită meningococică.

Moraxella (Branhamella) catarrhalis

-singura specie a genului prezentă la om;

-prezintă caractere asemănătoare morfo-tinctoriale (diplococi gram-negativi) şi

metabolice (catalază şi oxidază pozitiv) cu specii Neisseria;
-azaharolitică;

-comensală pe mucoasa tractusului respirator superior;

-poate detertmina:

-infecţii traheobronhice la cei cu afecţiuni cronice respiratorii;

-infecţii ORL (este al 3-lea agent etiologic ca frecvenţă în otite medii şi sinuzite
acute, după S.pneumoniae şi H.influenzae);

-rar izolat de la cazuri cu meningită, endocardită, pericardită;

-peste 90% din tulpini rezistente la peniciline prin beta-lactamază, fiind active
asocierea cu inhibitori, cefalosporine, macrolide, tetracicline, fluorochinolone.

Familia Enterobacteriaceae.
Vibrio cholerae.

Familia Enterobacteriaceae

Importanta medicala

-cea mai vastă unitate taxonomică (28 genuri, peste 100 specii); include:

-specii cu habitat natural de predilecţie în intestinul omului sau animalelor,

patogeni oportunişti care determină în special infecţii extradigestive;

-specii patogene primare ce cauzează infecţii locale sau sistemice cu poartă de

intrare digestivă;

-specii saprofite ale mediului extern, care pot coloniza pasager mucoasa
tractusului digestiv sau alte suprafeţe de înveliş, mai rar implicate în infecţii.

Caractere generale

Caractere morfo-tinctoriale

-bacili gram-negativi cu extremităţi rotunjite, uneori cu aspect polimorf;

-Y.pestis are un aspect cocobacilar, cu coloraţie bipolară;

-specii Klebsiella pot prezenta o capsulă vizibilă în frotiul Gram.

Mobilitate

-majoritatea speciilor sunt mobile datorită unor multipli flageli cu dispoziţie

peritriche (specii Shigella şi Klebsiella sunt imobile).

Caractere de cultivare

-aerobi-facultativ anaerobi;

-nepretenţioşi nutritiv;

-izolarea poate fi realizată pe medii selective şi diferenţiale cu săruri biliare,

lactoză şi indicator de pH, fiind diferenţiate colonii:

-lactozo-pozitive (E.coli, K.pneumoniae, Enterobacter spp etc);

-lactozo-negative (S.enterica, Shigella spp, Proteus spp, Providencia spp

etc).

-dezvoltă în culturi primare colonii de tip S care prin repicaje pot deveni de
tip R (fenomen de rough-izare);

-aspecte particulare ale culturii:

-specii Klebsiella formeză colonii mucoase, confluente;

-P.mirabilis şi P.vulgaris cultivă în “văluri concentrice” pe medii neselective;

-unele specii Enterobacter sau Serratia pot dezvolta colonii pigmentate galben
sau roşu;

-coloniile de Yersinia spp sunt minuscule după 18 ore de incubare la 370C.

Caractere biochimice

-descompunerea glucozei pe cale fermentativă şi testul oxidazei negativ permit

diferenţierea de bacili gram-negativi din alte unităţi taxonomice ;

-identificarea la nivel de specie se realizează iniţial pe medii multitest – MIU, TSI

(teste de triaj) şi apoi pe o baterie extinsă de teste biochimice.

Rezistenţa în mediul extern

-sunt distruşi la fierbere în cel mult 5 min;

-sunt sensibili la antiseptice şi dezinfectante uzuale;

-în mediul extern supravieţuiesc un interval de timp variabil, în raport de gen sau
specie.

Structura antigenică

-Ag O din complexul LPS imprimă specificitate de grup la tulpinile aparţinând

aceleiaşi specii;

-Ag H cu specificitate de tip, prezent numai la tulpinile mobile, diferenţiază tulpinile

aparţinând aceluiaşi serogrup;

-Ag K (E.coli, Klebsiella) sau Ag Vi (Salmonella, Citrobacter), cu specificitate de tip,

de natură polizaharidică;

-Ag F de natură proteică, prezent la nivelul fimbriilor.

Escherichia coli

-singura specie a genului de interes medical major;

-asemănătoare genetic cu specii Shigella;

-constituent al florei comensale intestinale;

-poate determina infecţii oportuniste intra-abdominale (colecistite, abcese hepatice,

peritonite) sau extradigestive (infecţii ale plăgilor, pneumonii, endometrite după
avort septic), care pot evolua cu şoc endotoxinic;

-unele tulpini posedă factori particulari de patogenitate codificaţi de gene

plasmidice sau bacteriofagi, responsabile de 3 sindroame clinice:

-boală diareică acută;

-infecţii ale tractusului urinar;

-meningite neo-natale.

Patotipuri diareigene

E.coli enterotoxigen (ECET)

-factori de patogenitate (codificaţi plasmidic):

-enterotoxina termolabilă de tip A-B, asemănătoare structural şi funcţional cu

toxina holerică, activează adenilatciclaza cu creştera secreţiei de apă şi electroliţi;

-enterotoxina termolabilă activează guanilatciclaza, cu efect asemănător ;

-adezine fimbriale (CFA I, CFA II, CFA IV);

 -determină o diaree apoasă, cu caracter autolimitat, în special la sugari din ţări
subdezvoltate economic; reprezintă unul din agenţii etiologici ai bolii diareice a
voiajorilor.

ii) E.coli enterohemoragic (ECEH)

-factori de patogenitate:

-verotoxina 1 (asemănătoare structural şi funcţional cu toxina Shiga) şi

verotoxina 2, citotoxine codificate de gene fagice, cu tropism particular pentru
endoteliul vascular;

-adezine reprezentate de proteine din membrana externă (intimina);

-tulpinile corespund anumitor serotipuri, cel mai cunoscut fiind O157 H7 prezent în
flora intestinală la animale;

-determină boală diareică hemoragică, la vârstele extreme putând să survină o

complicaţie severă: sindromul hemolitic uremic.

(iii) E.coli enteroinvaziv (ECEI)

-factori de patogenitate:

-proteine Ipa (Invasion Plasmid Antigens) codificate plasmidic, responsabile de

penetrarea, multiplicarea intracitoplasmatică, liza celulei şi extinderea la
enterocitele din vecinătate;

-adezine non-fimbriale;

-determină o reacţie intensă inflamatorie cu leziuni ulcerative la nivelul mucoasei

colonului;

-clinic evoluează cu manifestări digestive acute de tip dizenteriform: febră,

tenesme, scaune cu mucus şi sânge.

(iv) E.coli enteropatogen (ECEP)

-factori de patogenitate:

-adezine fimbriale şi proteine din membrana externă (intimina) ce determină

aplatizarea microvililor de la nivelul intestinului subţire şi modificări de
infrastructură celulară, cu răspuns inflamator local;

-primul fenotip diareigen descris, aparţinând anumitor serotipuri;

-cauzează diaree apoasă la copilul sub vârsta de 2 ani, uneori cu evoluţie

prelungită;
-poate fi la originea unor episoade epidemice nosocomiale.

(v) E.coli enteroagreagtiv (ECEAg)

-factori de patogenitate:

-adezine fimbriale (AAF I şi II);

-citotoxine care determină necroza microvililor şi răspuns inflamator în

submucoasă;

-cauzează diaree apoasă cu caracter persistent la sugari şi imunodeprimaţi (SIDA).

(vi) E.coli aderent difuz (ECAD)

-factori de patogenitate:

-adezine fimbriale care determină alungirea microvililor ce includ aceste bacterii;

-incriminat în manifestări de diaree apoasă la copii de vârstă mai mare.

-diagnostic de laborator:

-tehnicile de identificare în probele de scaun a patotipurilor diareigene de E.coli

nu sunt accesibile laboratorului clinic (culturi de celule, metode imunologice sau
moleculare, teste de patogenitate pe animale).

-principii de tratament:

-esenţială este reechilibrarea hidro-electrolitică a bolnavului;

-tratamentul cu antibiotice de regulă nu este necesar.

-profilaxie:

-măsuri nespecifice comune pentru infecţiile cu transmitere digestivă;

-în studiu vaccinuri pentru profilaxia infecţiilor cu ECET şi ECEH.

Patotipul uropatogen

-factori de patogenitate:fimbrii de tip P (manozo-rezistente) şi tip 1 (manozo-

sensibile);adezine din membrana externă;capsula polizaharidică (anumite
serotiopuri capsulare);siderofori;hemolizine;

-colonizează intestinul, regiunea periuretrală şi uretra distală;

-determină >90% din infecţiile urinare necomplicate, mai frecvente la sexul

feminin; infecţiile urinare înalte pot evolua bacteriemic;
-diagnostic bacteriologic:

-piurie (10 leucocite/mmc);

-examen bacterioscopic: >1 bgn pe câmp microscopic cu imersie;

-urocultura cantitativă: 105 UFC/ml urină;

-tratament cu antibiotice în raport cu rezultatul antibiogramei (peniciline,

cefalosporine, cotrimoxazol, fluorochinolone, nitrofurantoin).

Patotipul bacteriemic

-Ag capsular K1 constituie factorul major de patogenitate;

-poate coloniza mucoasa vaginală şi contamina la naştere nou-născutul;

-reprezintă unul din agenţii etiologici ai meningitelor neo-natale, în cadrul unor

infecţii bacteriemice cu punct de plecare intestinal.

Genul Shigella

-include 4 specii prezente numai la om (diferenţiate pe baza Ag O): S.dysenteriae,

S.flexneri, S.boydii, S.sonnei;

-factori de patogenitate:

-proteine Ipa asemănătoare celor descrise la ECEI;

-S.dysenteriae serotip 1 (bacil Shiga) posedă gene cromozomale care codifică o

citotoxină identică Ag şi ca efecte biologice cu VT1 a ECET O157H7;

-determină leziuni ulcerative la nivelul mucoasei colonului;

-reprezintă agenţii etiologici ai dizenteriei bacteriene: scaune frecvente iniţial

apoase, apoi cu mucus şi striuri de sânge, febră, colici abdominale, tenesme;

-diagnostic de laborator:

-prezenţa leucocitelor în frotiul din materii fecale;

- izolare de colonii lactozo-negative pe medii selective (Hektoen, MacConkey);

-identificare la nivel de specie pe baza de :criterii biochimice;structură Ag.

-principii de tratament: reechilibrare hidroelectrolitică; antibioterapie în formele
severe de boală ( fluorochinolone).

Genul Salmonella

-S.enterica subspecia enterica determină marea majoritate a infecţiilor la om;

-include numeroae serotipuri pe baza Ag O şi H cu denumire binominală, notate cu

majusculă fără caractere italice; un număr restrâns de serotipuri posedă în pus Ag
Vi (Typhi, Paratyphi C, Dublin);

-factori de patogenitate:

-bacterii facultativ intracelulare capabile să inhibe fuzionarea fago-lizozomală;

-posedă invazine care mediază aderarea şi penetrarea celulelor epiteliului

intestinal;

-Ag Vi de înveliş la S.Typhi are proprietăţi antifagocitare;

-enterotoxine-like la serotipuri non-tifice

Tipuri de infecţii la om

(i) febre enterice

-determinate de S.Typhi (febra tifoidă), mai rar S.Paratyphi A, B sau C (febre

paratifoide);

-mecanisme patogenetice:

-pătrundere pe cale digestivă, cu depăşirea barierei acide gastrice;

-bacteriemie primară după translocarea mucoasei intestinale cu multiplicare în

sistemul reticulo-endotelial din ficat, splină, măduvă osoasă;

-a doua bacterimie (corespunde debutului clinic) urmată de eliminarea bacteriilor

prin bilă şi urină;

-în cursul celei de a doua prezenţe în intestin, poate determina leziuni inflamatorii
cu necroză şi hemoragii la nivelul plăcilor Peyer.

-manifestări clinice:

-după incubaţie de aprox.14 zile, apar primele manifestări nespecifice de boală;

 -perioada de stare: febră în platou, stare generală influenţată, erupţie lenticulară
tegumentară, bradicardie relativă, hepato-splenomegalie,

-eventual compliaţii după perforaţii intestinale;

-vindecarea clinică poate fi urmată de portaj intestinal.

-imunitate:mecanismele celulare au importanţă majoră în apărarea specifică;Ac

serici au un rol adiţional.

-diagnostic de laborator:

-diagnostic bacteriologic

-hemoculturi pe medii uzuale, cu randament maxim în prima săptămână de boală;

-coproculturi pe medii de îmbogăţire (bulion selenit de Na) şi selective (Hektoen,

MacConkey etc) din a doua săptămână de boală;

-uroculturi din sediment pe aceleaşi medii, din a treia săptămână de boală ;

-diagnostic serologic:evaluarea în dinamică a Ac specifici anti-O şi anti-H prin

reacţia de aglutinare Widal.

principii de tratament etiotrop

-antibiotice active, cu o bună penetrabilitate intracelulară (fluorochinolone,

ceftriaxona au înlocuit în ultimele decenii cloramfenicol sau cotrimoxazol);

-aminopeniciline cu o bună eliminare biliară sunt folosite în sterilizarea purtătorilor

fecali.

profilaxie specifică

-vaccin inactivat administrat pe cale injectabilă;vaccin viu atenuat cu administrare

orală;polizaharid Vi purificat cu administrare injectabilă.

(ii) toxiinfecţii alimentare/gastroenterite acute

-evoluează de regulă după consum de alimente contaminate, la nou-născuţi şi

sugari fiind posibilă transmiterea fecal-orală;

-după depăşirea barierei acide gastrice invadează celulele mucoasei intestinale,

declanşează un răspuns inflamator local cu activarea adenilatciclazei;
-evoluţie clinică cu caracter autolimitat: după 10-48 ore de incubaţie apare febra,
colici abdominale, scaune frecvente apoase;

-cu excepţia infecţiilor la sugari, se recomandă numai reechilibrare hidro-

electrolitică, antibioterapia fiind contraindicată (nu inflenţează duratat
manifestărilor clinice, putând prelungi portajul fecal);

-diagnosticul etiologic se bazează pe izolarea şi identificarea unui serotip

Salmonella în coprocultură;

-caracterul epidemic impune o anchetă cu evidenţierea aceluiaşi serotip în probe de

alimente şi la personalul implicat în manipularea şi prepararea acesatora.

(iii) bacteriemii cu sepsis sever determinate de salmonele non-tifice

-pot evolua la sugari, persoane vârstice, imunodepresaţi;

-pot determina localizări secundare la nivelul meningelui, os, articulaţii, plăci de

aterom;

-fenomenele digestive pot să lipsească;

-antibioterapie de urgenţă, orientată după rezultatele antibiogramei.

Genul Yersinia

-două specii cu poartă de intrare digestivă: Y.enterocolitica (mai frecvent izolată) şi

Y.pseudotuberculosis;

-Y.pestis transmisă prin puricele şobolanului sau interuman pe cale respiratorie.

-factori de patogenitate:

- comuni:proteina P1, cu rol în adezivitate;proteine Yops (Ag V şi W), sintetizate

numai la 370C, cu rol citotoxic şi antifagocitar;chelatori de Fe;

-particulari:invazine la Y.enterocolitica şi Y.pseudotuberculosis;capsula (Ag F1),

sintetizată numai la 370C, coagulaza, activator al plasminogenului la Y.pestis.
Y.Enterocolitica

Habitat natural

-prezent în flora intestinală la animale şi păsări;contaminant al solului şi apelor de

suprafaţă.

Patogenitate naturală la om

-boală diareică acută cu caracter autolimitat, mai ales la copii;

-sindrom pseudoapendicular (adenopatie mezenterică) la adulţi;

-artrite reactive şi eritem nodos, complicaţii posibile ale manifestărilor digestive la

adulţi;

-infecţii sistemice la imunodepresaţi;

-determinate de un număr limitat de serotipuri (O3 cel mai frecvent).

Diagnostic de laborator

-diagnostic bacteriologic:

-coproculturi pe medii selective şi diferenţiale cu identificarea biochimică şi Ag a

coloniilor suspecte;

-culturi din ganglionii mezenterici;

-hemoculturi la imunodepresaţi;

-diagnostic serologic: evidenţierea la cei cu artrite reactive sau eritem nodos a

aglutininelor specifice în titru semnificativ.

Principii de tratament

-regim dietetic şi reechilibrare hidro-electrolitică în boala diareică

acută;cefalosporine din generaţia 3 sau aminoglicozide în infecţii sistemice

Y. pestis

Habitat natural

-prezent la rozătoare (şobolani), cu transmitere prin ectoparaziţi

(purici);transmitere accidentală la om.
Patogenitate pentru om

-agent etiologic al pestei sau ciumei;

-aspirat din sângele animalelor infectate, se multiplică în tubul digestiv al puricelui

şi apoi este regurgitat în plaga înţepată, putând fi transmis accidental la om;

-în macrofage este posibilă sintetiza capsulei şi a altor factori de patogenitate

condiţionat la temperatura de 370C;

-bacilii capsulaţi sunt responsabili de adenite regionale (bubon pestos) cu evoluţie

bacteriemică şi localizări secundare;

-localizarea pulmonară, cu evoluţie extrem de severă, permite transmiterea

interumană pe cale respiratorie

Imunitate

-mecanisme umorale şi celulare asigură protecţia specifică.

Diagnostic bacteriologic

-examen microscopic direct al frotiului din aspirat ganglionar, sânge, spută;

-izolarea pe medii de cultură sau inoculare la animale de laborator, rezervată numai

laboratoarelor autorizate.

Tratament etiotrop

-instituit în regim de urgenţă;aminoglicozide (streptomicina, gentamicina) sunt

folosite de elecţie;tulpini rezistente recent semnalate în India.

Epidemiologie

-mari pandemii de pestă în evul mediu;în prezent cazuri sporadice în zone limitate
pe glob (Asia, Africa, America) unde persistă focare naturale.

Măsuri profilactice

-nespecifice: deratizare, dezinsecţie, izolarea şi tratarea bolnavilor;

-chimioprofilaxie cu doxiciclină sau ciprofloxacină la contacţi;

-vaccinarea persoanelor cu risc creascut de expunere.

Genurile Klebsiella, Enterobacter, Serratia

-bacili gram-negativi lactozo-pozitivi sau lactozo-pozitivi tardiv;

-produc caracteristic acetoină, evidenţiată prin reacţia Voges-Proskauer;

-determină infecţii oportuniste urinare, pulmonare, supuraţii ale plăgilor, infecţii de

cateter, bacteriemii ce pot evolua cu sepsis sever şi şoc endotoxinic;

-unele serotipuri capsulare de K.pneumoniae pot determina infecţii pulmonare

deosebit de severe;

-examen bacteriologic cantitativ în cazul produselor cu o floră asociată;

-rezistenţă variabilă la antibiotice, terapia fiind ghidată de rezultatele

antibiogramei.

Genurile Proteus, Morganella, Providencia

-bacili gram-negativi mobili, lactozo-negativi;

-produc în mod caracteristic fenilalanindezaminază;

-pot determina infecţii oportuniste, cele mai frecvente fiind infecţii urinare cu
P.mirabilis;

-antibioterapia orientată în raport cu rezultatele antibiogramei.

Genul Citrobacter

-bacili gram-negativi lactozo-pozitivi lardiv;

-C.freundii prezintă unele caractere biochimice comune cu S.enterica, fiind

necesare teste adiţionale de diferenţiere;

-tulpini multirezistente la antibiotice ale acestei specii pot fi implicate în infecţii

oportuniste nosocomiale.

Genul Edwardsiella

-E. tarda – bacil gram negativ lactozo-negativ;

-rar colonizant al intestinului la om;

-posibil agent etiologic al unor manifestări diareice acute;

-rar izolat din infecţii sistemice la imunodepresaţi.

Vibrio cholerae

Caractere generale

-bacili gram-negativi incurbaţi “în virgulă”;

-mobilitate asigurată de flageli cu dispoziţie polară;

-nepretenţioşi nutritiv;

-aerobi-facultativ anaerobi;

-speciile de interes medical pot fi clasificate în:

-vibrioni nehalofili: V.cholerae, V.mimicus

-vibrioni halofili: V.parahaemolyticus, V.vulnificus, V.alginolyticus etc;

-au habitat natural acvatic.

Rezistenţa în mediul extern

-sensibili la radiaţii solare şi pH acid (<6,5);mor instantaneu la 1000C căldură

umedă;distruşi de dezinfectantele uzuale.

Patogenitate naturală

-holera este o boală epidemică strict umană;

-după ingestia de apă sau alimente contaminate şi depăşirea barierei acide

gastrice, colonizează mucoasa intestinului subţire cu eliberarea de toxină;

- evoluează cu pierderi masive de apă şi electroliţi prin scaun;

-biotipul clasic V.cholerae şi V.cholerae O:139 determină formele cele mai severe
de boală.

Diagnostic bacteriologic

-coproculturi pe medii selective şi de îmbogăţire;

-identificarea serologică şi biochimică a coloniilor suspecte de V.cholerae;

-aspectul macroscopic al scaunului (aspect de fiertură de orez) şi examenul

microscopic direct (prezenţa de bacili gram-negativi cu aspect de virgulă, fără
celule inflamatorii) au valoare orientativă.
Principii de tratament

-reechilibrare hidro-electrolitică pe cale orală sau i.v.;

-administrarea de antibiotice (doxiciclină, FQ, cotrimoxazol, furazolidon) reduce

producerea de enterotoxină şi perioada de eliminare fecală a V.cholerae.

Măsuri profilactice

-igienă individuală şi colectivă, deosebit de importante;chimioprofilaxie cu

tetracicline la contacţi sau în deplasări de scurtă durată în zone endemo-
epidemice;vaccin inactivat sau pe bază de constituenţi purificaţi.

Epidemiologie

-V. cholerae poate trăi liber în mediu acvatic sau în asociere cu zooplanctonul
reprezentat de scoici, stridii, creveţi;

-are un mare potenţial epidemigen, putând fi transmis mai ales prin consum de apă
sau alimente contaminate;

-actuala pandemie evolează în special cu biotipul El Tor , serotip Inaba;

-din 1992 evoluţie epidemică în Sud-Estul Asiei cu serogrupul O:139 Bengal;

-la noi în ţară ultima epidemie de holeră a evoluat în 1977.

Curs7. . Pseudomonas aeruginosa, Acinetobacter, Haemophilus

influenzae. Treponema pallidum, Chlamydia
trachomatis,Mycoplasma pneumoniae.

Genul Pseudomonas

Caractere generale

-bacili gram negativi subţiri, drepţi sau uşor încurbaţi;

-mobili prin aparat flagelar de tip polar;

-nepretenţioşi nutritiv;

-strict aerobi;
-catalază şi oxidază pozitivi;

-degradează glucoza pe cale oxidativă;

-include numeroase specii cu largă răspândire în natură, majoritatea saprofite;

-P.aeruginosa este specia de interes medical, capabilă să determine o diversitate de

infecţii oportuniste

Pseudomonas aeruginosa

Caractere morfo-tinctoriale şi de mobilitate

-nu prezintă particularităţi care să permită diferenţierea de alţi reprezentanţi ai

genului;mobilitatea asigurată cel mai frecvent de un flagel polar.

Cactere de cultură

-pot dezvolta colonii cu aspect diferit (3 tipuri), pigmentate datorită:piocianinei

(verde-albastru) şi/sau pioverdinei (verde-galben fluorescent);

-tulpinile care sintetizează un exopolizaharid (alginat) sunt mucoase,

nepigmentate;

-degajă un miros caracteristic aromat;

-pe geloză sânge coloniile sunt hemolitice

Rezistenţa în mediul extern

-capabil să se multiplice în medii minimale nutritiv;sensibil la desicaţie;în spitale s-

au selectat tulpini cu rezistenţă la dezinfectante (săruri cuaternare de amoniu,
hexaclorofen, iodofori).

Habitat natural

-saprofit al mediului extern (sol, ape de suprafaţă, vegetale);rar constituent al

florei microbiene de pe suprafeţele de înveliş la om.

Patogenitatea pentru om

-determină variate infecţii oportuniste;

-în condiţii comunitare poate fi implicat în otite externe sau supuraţii ale ulcerelor
de gambă;

-majoritatea infecţiilor evoluază în condiţii de spital la cei cu lezarea integrităţii

tegumentului sau după intervenţii invazive terapeutice sau exploratorii: infecţii ale
--arsurilor, infecţii urinare, pulmonare, otice, oculare, meningite, endocardite etc;
-cele mai grave infecţii evoluează la cei cu afectarea importantă a mecanismelor
locale sau generale de apărare.

Diagnostic bacteriologic

-izolarea pe medii uzuale;

-identificarea pe baza caracterelor microcopice şi de cultivare;

-criterii suplimentare (testul oxidazei, cultivarea la 420C, alte caractere biochimice)

pentru tulpinile care nu produc piocianină.

Principii de terapie etiotropă

-natural sensibil numai la unele beta-lactamice (carboxi- şi ureidopeniciline,

ceftazidim, cefoperazonă, aztreonam, imipenem, meropenem), aminoglicozide
(gentamicină, tobramicină, amikacină, netilmicină), fluorochinolone (ciprofloxacina
este cea mai activă), polimixine;

-frecvent sunt izolate tulpini multirezistente la antibiotice din infecţii nosocomiale;

-în infecţiile cu tulpini sensibile se recomandă asocierea beta-lactamic +

aminoglicozid.

Acinetobacter

-bacili gram negativi strict aerobi, nonfermentativi

-prezinta frecvent morfologie cocobacilara

-specii reprezentative:Acinetobacter baumanii ,Acinetobacter lwoffii,Acinetobacter

haemolyticus

-Acinetobacter este frecvent implicat in infectii nosocomiale, in special in unitati

primire urgente, pneumonii de aspiratie, bacteriemii, meningite.

- A. baumannii  a castigat rezistenta la antibiotice, e.g., cephalosporinse,  β-

lactamice,  aminoglicozide, chinolone si carbapeneme.
Genul Haemophilus

Caractere generale

-cocobacili gram-negativi, frecvent polimorfi;

-imobili;

-dependenţi în cultivare de factorul de creştere X (hemina) şi/sau V (nicotinamid-

dinucleotid) prezenţi în hematii;

-favorizaţi sau dependenţi de prezenţa CO2;

-include specii prezente la om şi animale, cu specificitate de gazdă;

-H.influenzae este specia de interes medical major;

-alte specii întâlnite la om: H.parainfluenzae, H.aphrophilus, H.paraphrophilus,

H.haemolyticus, etc izolate mai rar din infecţii oportuniste

Haemophilus influenzae

Caractere morfo-tinctoriale

-bacili pleomorfi: cocobacili sau cu aspect filamentos;capsula, prezentă la tulpini

invazive, poate fi pusă în evidenţă microscopic prin metode imunologice (reacţia de
umflare a capsulei sau IF).

Caractere de culivare

-dependent de prezenţa în mediu a factorilor X şi V;

-cultivă pe geloză şocolat, în atmosferă umedă cu CO2;

-cultivă pe geloză sânge de berbec numai în vecinătatea coloniilor de S.aureus care

sintetizează factorul V (fenomen de satelitism);

-catalază şi oxidază pozitiv;

-unele caractere biochimice permit diferenţierea de alte specii şi în cadrul acestei

specii a 8 biotipuri.

Rezistenţa în mediul extern

-defavorabil influenţat de:desicaţie;temperaturi scăzute;

-distrus de:antiseptice şi dezinfectante uzuale.

Habitat natural

-omul este singura gazdă naturală;

-tulpinile necapsulate colonizează frecvent mucoasa oro- şi nazo-faringiană, rar

mucoasa vaginală sau uretrală;

-portajul tulpinilor invazive (Hib) este redus.

Tipuri de infecţii

(i) infecţii oportuniste

-sunt de origine endogenă;

-evoluează la nivelul tractusului respirator superior (otite medii, sinuzite) sau

inferior (bronşite cronice acutizate, pneumonii);

-determinate în special de tulpini necapsulte;

-favorizate de viroze respiratorii, boli cronice respiratorii;

-alte infecţii localizate (rare): conjunctivite, infecţii urinare;

(ii) infecţii invazive

-meningite purulente (cele mai frecvente), artrite septice, epiglotite, celulite,

pericardite;

-determinate în special de serotipul Hib;

-evoluează la copii < 5 ani, în absenţa Ac specifici

Diagnostic bacteriologic

(i) metode rapide

-examen microscopic direct :permite triajul citologic al produselor contaminate cu

flora oro- şi nazo-faringiană;diagnostic etiologic prezumtiv, pe baza caracterelor

morfo-tinctoriale sugestive pentru H.influenzae;

-decelarea Ag solubil capsular în l.c.r. prin latex-aglutinare;

(ii) izolarea pe medii de cultură cu factori X şi V;

(iii) identificarea
-biochimică la nivel de specie;

- antigenică (serotipul capsular) în infecţii invazive

Tratament:

-sensibil natural la aminopeniciline, cefalosporine din generaţia 2 şi 3,

carbapeneme, fluorochinolone, cloramfenicol, tetracicline, cotrimoxazol,
rifampicină;

-rezistenţă câstigată la peniciline prin:producere de beta-lactamază, inactivată de

acid.clavulanic; modificarea PLP (rar);

-ceftriaxona sau cefotaxim sunt folosite în tratamentul infecţiilor invazive;

-în infecţii la nivelul tractusului respirator se folosesc aminopeniciline iar pentru

tulpinile cu rezistenţă enzimatică pot fi utilizate aminopeniciline + inhibitor de beta-
lactamază, cefalosporine orale din generaţia 2 sau 3 sau fluorochinolone.

Treponema pallidum

Treponema pallidum subspecia pallidum

Caractere microscopice

-bacterii filamentoase foarte subţiri (6-15/0,1-0,2 μm), cu extremităţi efilate;

-aspect helicoidal cu spire regulate;

-vizualizate la microscop cu fond întunecat, prin IF sau prin impregnare argentică;

-miscări de înşurubare sau flexie datorită mai multor flageli endocelulari.

Caractere de cultivare

-nu a putut fi cultivată pe medii de cultură;

-poate fi menţinută în laborator prin inoculare intratesticulară la iepure.

Rezistenţa în mediul extern

-viabiliateta este puternic afectată de desicaţie, diferenţe de temperatură,

antiseptice.
Manifestări clinice la om

-infecţia luetică, cu transmitere perdominent sexuală, evoluează în trei stadii, după

o perioadă de incubaţie de 2-8 săptămâni:

-luesul primar caracterizat prin şancrul de inoculare, foarte bogat în treponeme,

care se vindecă spontan;

-luesul secundar care se manifestă cu leziuni cutaneo-mucoase diseminate,

uneori recidivante care se vindecă spontan → infecţie latentă;

-lues terţiar cu manifestări distructive tisulare (gome), endarterită obliterantă

(anevrism aortic) sau leziuni degenerative ale SNC (tabes, paralizie generală
progresivă);

-lues congenital:

-consecutiv infecţiei intrauterine;

-poate fi inaparent la nastere, cu manifestări de sifilis secundar sau pot apare

malformaţii multiorgan, unele incompatibile cu viaţa fătului.

Diagnostic de laborator

-diagnostic bacteriologic

-examen microscopic pe fond întunecat al secreţiei de la nivelul şancrului;

-testul de IF conferă specificitate maximă ex. microscopic;

-examinarea secţiunilor histologice prin impregnare argentică.

-diagnostic serologic

-teste nespecifice (VDRL, RPR)

-avantaje: ieftine, accesibile laboratorului clinic, permit evaluarea răspunsului la

tratamentul cu antibiotice, pot fi utilizate în diagnosticul neurosifilisului;

-dezavantaje: pot da reacţii fals pozitive.

-teste specifice (TPHA, FTA-ABS, ELISA)

-confirmă rezultatele pozitive ale testelor nespecifice;

-FTA-ABS sau ELISA sunt folosite în diagnosticul luesului congenital prin

evidenţiere IgM specificce la nou-născut.
Principii de terapie etiotropă

-penicilina reprezintă antibioticul de ales în toate stadiile de sifilis;

-doxiciclina poate fi utilizată la cei cu stări de sensibilizare la penicilină, cu excepţia

neurosifilisului sau a sifilisului la femeia gravidă (metode de desensibilizare).

Metode de profilaxie

-nu există metode de profilaxie specifică;

-se administrează penicilină la partenerii sexuali ai cazurilor cu infecţie

demonstrată;

-măsurile nespecifice, comune infecţiilor cu transmitere sexuală, constituie baza

profilaxiei antiluetice.

Familia Mycoplasmataceae

Caractere generale

-include două genuri de interes medical: Mycoplasma şi Ureaplasma;

-sunt cele mai mici microorganisme cu posibilităţi de sinteză, capabile să cultive pe

medii de cultură cu aport de steroli;

-sunt lipsite de capacitatea de sinteză a peretelui celular, având drept consecinţe:

-mare plasticitate morfologică;

-capabile să treacă prin membrane filtrante (pori de 450-200 μm);

-rezistenţă naturală la antibiotice care acţionează prin inhibarea sintezei peretelui

celular;

-cultivare inhibată de prezenţa Ac specifici.

Mycoplasma pneumoniae

-specie cu multiplicare lentă pe medii complexe cu steroli şi glucoză, în condiţii

anaerobe;

-pe medii agarizate formează colonii muriforme;

-patogen primar pentru om, cu tropism pentru tractusul respirator;

-determină angine, traheobronşite şi pneumonie atipică primară, uneori asociate cu
manifestări clinice prin mecanisme autoimune: anemie hemolitică, meningite,
polinevrite, miocardite, artrite etc;

-diagnosticul este în special serologic: Ac specifici IgM prin ELISA;

-tratament etiotrop cu tetracicline, macrolide, fluorochinolone.

Micoplasme genitale

-M.genitalium, M.hominis, U.urealyticum

-colonizează mucoasa uro-genitală după pubertate, odată cu debutul activităţii

sexuale;

-sunt implicate în uretrite non-gonococice la bărbat, sindrom uretral la femeie,

pielonefrite, bacteriemii postpartum sau postabortum, vaginoze, infecţii neonatale
etc;

-diagnosticul este bacteriologic:

-calitativ în cazul prelevatelor necontaminate;

-cantitativ (≥ 104 UFC) în uretrite sau infecţii urinare;

-tratament etiotrop cu tetracicline, fluorochinolone; faţă de U.urealyticum sunt

active şi macrolidele;

-măsuri de profilaxie nespecifică, comune pentru toate infecţiile cu transmitere

sexuală.

Familia Chlamydiaceae

Caractere generale

-include două genuri cu 3 specii de interes medical: genul Chlamydia şi genul

Chlamydophila;

-se deosebesc de restul bacteriilor prin:

-lipsa peptidoglicanului din structura peretelui celular de tip gram-negativ;

-incapacitatea de sinteză a ATP (parazitism energetic strict intracelular);

-prezintă un ciclu reproductiv particular în care apar două forme diferite morfologic
 -corpi elementari cu aspect cocoid (300 nm Ø), inactivi metabolic, forma
extracelulară infecţioasă;

-corpi reticulaţi (0,8-1,5 μm Ø) metabolic activi, care se divid şi formează o

microcolonie (incluzie) în citoplasma celulei parazitate;

-LPS este un Ag comun speciilor iar proteina majoră din m.e. are epitopi cu
specificitate de specie.

Chlamydia trachomatis

-specie patogenă primară pentru om;

-cultivă pe culturi de celule şi în sacul vitelin al embrionului de gaină, incluziile

intracitoplasmatice care conţin glicogen putând fi evidenţiate cu Lugol, coloraţia
Giemsa sau prin IF;

-sunt 15 serovaruri care determină diferenţiat:

-trahom (serovarurile A, B, Ba, C);

-uretrite, endocerrvicite şi complicaţii ale acestora, conjunctivite cu incluzii,

infecţii neo-natale (serovarurile D-K), singurele manifestări întâlnite în zona
noastră geografică;

-limfogranulomul venerian (serovarurile L1-L3);

-diagnosticul este în special direct: microscopic, izolare pe culturi de celule, metode

moleculare;

-tratament etiotrop: tetracicline, macrolide, fluorochinolone.

Chlamydophila pneumoniae

-specie patogenă primară pentru om , cu tropism pentru tractusul respirator;

-detremină faringite, sinuzite, otite medii, traheobronşite, pneumonii atipice

primare şi frecvent infecţii subclinice;

-diagnosticul de laborator este în special serologic: Ac specifici IgM sau IgG în

dinamică, prin microimunofluorescenţă;

-tratament etiotrop: tetracicline, mcrolide, fluorochinolone.

Chlamydophila psittaci

-specie cu patogenitate naturală pentru păsări şi animale;

-tulpinile aviare pot accidental determina infecţii pe cale respiratorie la om -
ornitoză;

-poate cauza pneumonii atipice severe, uneori cu evoluţie sistemică;

-diagnostic şi tratament asemănător cu specia precedentă.

Coxiella burnetii

-singura specie a genului, clasificată iniţial printre rickettsii;

-bacterie cu parazitism obligatoriu intracelular, se deosebeşte de rickettsii prin

rezistenţa particulară în mediul extern;

-se colorează prin metoda Gimenez, Giemsa, Macchiavello;

-prin subculturi în sacul vitelin al embrionului de găină, suferă o trecere de la faza I

virulentă la faza II lipsită de patogenitate, asemănător cu variaţia S-R a bacililor
gram- negativi din familia Enterobacteriaceae;

-transmisă de la vite sau oi la om pe cale respiratorie sau digestivă;

-poate determina infecţii acute (pneumonii interstiţiale) sau infecţii cronice

(endocardite) – febra Q;

-diagnosticul etiologic este serologic: Ac specifici faţă de Ag în fază II în infecţii

acute şi faţă de Ag în fază I în infecţii cronice;

-tratament etiotrop cu tetracicline, fluorochinolone.