SISTEMUL SOLAR

Sistemul solar (scris și Sistemul Solar) este format din Soare împreună cu sistemul său planetar
(care cuprinde opt planete împreună cu sateliții lor naturali) și alte obiecte non-stelare.
În afară de cele opt planete, oamenii de știință au emis ipoteza existenței unei alte planete,
denumită provizoriu A noua planetă. Această ipotetică planetă gigantă s-ar afla la marginea
Sistemului Solar. Existența planetei ar explica configurarea orbitală neobișnuită a unui grup de
obiecte transneptuniene (OTN) La 20 ianuarie 2016, cercetătorii Konstantin Batygin și Michael E.
Brown de la Institutul de Tehnologie din California au anunțat că există dovezi suplimentare
indirecte privind existența unei a noua planete dincolo de orbita planetei Neptun. Aceasta ar
orbita în jurul Soarelui între 10.000 și 20.000 de ani. Conform studiului publicat în Astronomical
Journal,„Planeta Nouă” ar avea o masă de aproximativ 10 ori mai mare decât Terra și s-ar afla la
minim 200 UA.
Sistemul este situat într-unul dintre brațele exterioare ale galaxiei Calea Lactee (mai precis în
Brațul Orion), galaxie care are cca. 200 de miliarde de stele.
El s-a format acum 4,6 miliarde de ani, ca urmare a colapsului gravitațional al unui gigant nor
molecular. Cel mai masiv obiect este steaua centrală - Soarele, al doilea obiect ca masă fiind
planeta Jupiter. Cele patru planete interioare mici, Mercur, Venus, Pământul și Marte, numite
planete terestre / planete telurice, sunt compuse în principal din roci și metal. Cele patru planete
exterioare, numite giganți gazoși, sunt mult mai masive decât cele telurice. Cele mai mari două
planete, Jupiter și Saturn, sunt compuse în principal din hidrogen și heliu; cele două planete mai
îndepărtate, Uranus și Neptun, sunt compuse în mare parte din substanțe cu o temperatură de
topire relativ ridicată (comparativ cu hidrogenul și heliu), numite ghețuri, cum ar fi apa, amoniacul
și metanul. Ele sunt denumite „giganți de gheață” (termen distinct de cel de „gigant gazos”).
Toate planetele au orbite aproape circulare dispuse într-un disc aproape plat numit plan ecliptic.
Sistemul solar prezintă câteva regiuni unde se află diferite obiecte mici. Centura de asteroizi,
situată între Marte și Jupiter, este similară din punct de vedere al compoziției cu planetele
terestre, deoarece o mare parte dintre obiecte sunt compuse din rocă și metal. Dincolo de orbita
lui Neptun se află centura Kuiper și discul împrăștiat; multe dintre obiectele transneptuniene sunt
în mare parte compuse din ghețuri. Printre aceste obiecte, de la câteva zeci până la mai mult de
zece mii de obiecte pot fi suficient de mari pentru a fi fost rotunjite de propria gravitație. Astfel de
obiecte sunt denumite planete pitice. Planetele pitice identificate până în prezent includ
asteroidul Ceres și obiectele transneptuniene: Pluto, Eris, Haumea și Makemake.[b] În plus, în
aceste două regiuni se află diferite alte corpuri mici, cum ar fi comete, centauri și materie
interplanetară. Șase planete, cel puțin trei planete pitice și multe alte corpuri mici au sateliți
naturali care se rotesc în jurul lor.Fiecare planetă exterioară este înconjurată de inele planetare
alcătuite din praf și alte obiecte mici.
Vântul solar (un flux de plasmă de la Soare) creează în mediul interstelar o bulă cunoscută ca
heliosferă, care se extinde până la marginea discului împrăștiat. La limita sa exterioară se află
Norul lui Oort, care reprezintă doar un câmp de resturi rămase după crearea planetelor, fiind
considerat a fi sursa pentru cometele cu perioadă lungă. El se întinde până la o distanță
aproximativ de o mie de ori mai mare decât heliosfera. Heliopauza este punctul în care
presiunea vântului solar este egală cu presiunea opusă a vântului interstelar.

Descoperire și explorare
Timp de câteva mii de ani umanitatea, cu puține excepții, nu a recunoscut existența sistemului
solar. Oamenii credeau că Pământul se află în centrul Universului și este cu totul diferit de
celelalte obiecte divine și eterice care se mișcă pe cer. Deși filozoful grec Aristarh din Samos a
speculat despre reorganizarea heliocentrică a cosmosului,Nicolaus Copernicus a fost primul
astronom care a dezvoltat un sistem matematic heliocentric predictiv.Succesorii săi din secolul al
XVII-lea (Galileo Galilei, Johannes Kepler și Isaac Newton) au avut o înțelegere a fizicii care i-a
condus la admiterea graduală a ideii că Pământul se rotește de fapt în jurul Soarelui și că
celelalte planete sunt guvernate de aceleași legi ale fizicii care guvernează și Pământul. În plus,
inventarea telescopului a condus la descoperirea unor planete și sateliți noi. În timpurile mai
recente, îmbunătățiri ale telescoapelor și folosirea navelor spațiale fără echipaj au deschis
drumul studierii fenomenelor geologice din sistemul solar (studiul munților și craterelor de impact)
și a fenomenelor meteorologice sezoniere de pe unele planete (cum ar fi norii, furtunile de nisip
și calotele de gheață).

Structură și compoziție
Componentul principal al sistemului solar este Soarele, o stea de tip G2 din secvența principală
ce conține 99,86 % din masa cunoscută a sistemului și îl domină din punct de vedere
gravitațional. Cele mai mari patru corpuri ce orbitează în jurul Soarelui, giganții gazoși, constituie
circa 99 % din masa rămasă, Jupiter și Saturn deținând împreună mai mult de 90 %.
Majoritatea obiectelor mari care orbitează în jurul Soarelui se află în apropierea planului orbitei
Pământului, cunoscut și ca ecliptică. Orbitele planetelor sunt foarte apropiate de ecliptică în timp
ce orbitele cometelor și ale obiectelor din centura Kuiper au adesea unghiuri de intersecție cu
ecliptica destul de mari. Toate planetele și majoritatea celorlalte obiecte orbitează în jurul
Soarelui în aceeași direcție în care se rotește acesta (în sens invers acelor de ceasornic, privit
de deasupra polului nordic solar).] Există excepții, cum ar fi cometa Halley.
Structura generală a regiunilor cartografiate ale sistemului solar constă din: steaua centrală –
Soarele, patru planete interioare relativ mici înconjurate de o centură de asteroizi din rocă și, alți
patru giganți de gaz – înconjurați la rândul lor de centura Kuiper și alte obiecte înghețate.
Sistemul Solar interior include primele patru planete terestre și centura de asteroizi. Sistemul
solar exterior se află dincolo de centura de asteroizi, incluzând cei patru giganți gazoși (cunoscuți
și ca planete joviene). După descoperirea centurii Kuiper, zonele mărginașe ale sistemului solar
sunt considerate a fi o regiune distinctă, aflată dincolo de orbita planetei Neptun.
Majoritatea planetelor din sistemul solar posedă un sistem secundar propriu, fiind orbitate de
obiecte planetare denumite sateliți naturali, sau luni (dintre care două sunt mai mari decât
planeta Mercur) sau, în cazul giganților gazoși, de către inele planetare (benzi subțiri de particule
mici care gravitează în jurul planetei la unison). Majoritatea celor mai mari sateliți naturali se află
în rotație sincronă cu perioada lor de revoluție, una dintre fețele lor fiind totdeauna îndreptată
către planeta orbitată.
Legile lui Kepler cu privire la mișcarea planetară descriu orbitele obiectelor din jurul Soarelui.
Urmând legile lui Kepler, fiecare dintre aceste obiecte se mișcă de-a lungul unei elipse, într-unul
dintre focarele acesteia aflându-se Soarele. Obiectele mai apropiate de Soare (cu o semiaxă
majoră mai mică) se deplasează mai repede, fiind influențate mai puternic de către gravitația
Soarelui. Pe o orbită eliptică, distanța unui corp față de Soare variază de-a lungul perioadei sale
de revoluție (denumită „an”). Cel mai apropiat punct față de Soare de pe orbita unui obiect este
numit periheliu, în timp ce punctul cel mai îndepărtat se numește afeliu. Orbitele planetelor sunt
aproape circulare, dar multe comete, asteroizi și obiecte din cadrul centurii Kuiper au orbite
foarte eliptice. Pozițiile corpurilor în sistemul solar pot fi prezise folosindu-se modele numerice.
Deși Soarele domină sistemul prin masa sa, el măsoară doar 2 % din momentul cinetic,datorat
rotației diferențiale din interiorul Soarelui gazos.Planetele, dominate de Jupiter, măsoară cea mai
mare parte din restul momentului cinetic datorat combinației dintre masele, orbitele și distanțele
lor față de Soare, cometele având cel mai probabil și ele o contribuție semnificativă la total.
Datorită distanțelor vaste implicate, multe reprezentări ale sistemului solar arată orbitele la
aceeași depărtare. În realitate cu cât o planetă sau o centură este mai departe de Soare, cu atât
distanța dintre ea și orbita precedentă este mai mare, existând totuși și unele excepții. De
exemplu, Venus se află la aproximativ 0,33 unități astronomice (UA) mai departe de Soare decât
Mercur, în timp ce Saturn se află la 4,3 UA depărtare de Jupiter, iar Neptun la 10,5 UA de
Uranus. Au fost făcute încercări pentru a determina relația dintre aceste distanțe orbitale (de
exemplu, legea Titius–Bode), dar nu a fost acceptată nicio teorie de acest fel.
Soarele – ce cuprinde aproape toată materia din sistemul solar – este compus în proporție de
aproximativ 98 % din hidrogen și heliu. Jupiter și Saturn, care cuprind aproape întreaga materie
rămasă, au în compoziția atmosferei circa 98 % din aceleași elemente. Există un gradient al
compoziției în sistemul solar, determinat de căldura și presiunea de radiație a luminii care provin
de la Soare; obiectele care sunt mai apropiate de Soare, sunt mult mai afectate de căldură și
presiunea luminii, fiind compuse din elemente cu temperaturi de topire ridicate. Obiectele care
sunt mai depărtate de Soare sunt compuse în mare parte din materiale cu temperaturi de topire
mai mici. Granița din sistemul solar, dincolo de care aceste substanțe volatile se pot condensa
este cunoscută sub numele de linia de îngheț și se află la aproximativ 5 UA de la Soare.
Obiectele din sistemul solar interior sunt compuse în mare parte din roci, materiale ce conțin
compuși cu puncte de topire ridicate cum sunt silicații, fierul sau nichelul, care au rămas în stare
solidă în aproape toate condițiile din nebuloasa protoplanetară. Jupiter și Saturn sunt compuși în
mare parte din gaze, materiale cu puncte de topire extrem de scăzute și presiunea de vapori
mare, cum ar fi hidrogenul molecular, heliul și neonul, care s-au aflat întotdeauna în fază
gazoasă în nebuloasa inițială. Ghețurile, ca apa înghețată, metanul, amoniacul, hidrogenul
sulfurat și dioxidul de carbon, au puncte de topire de până la câteva sute de grade Kelvin, în timp
ce stările lor depind de presiunea și temperatura ambiante. Ele pot fi găsite sub formă de gheață,
lichide sau gaze, în diferite locuri din sistemul solar, în timp ce în nebuloasa inițială ele erau fie în
stare solidă, fie în stare gazoasă. Substanțe înghețate se găsesc în compoziția majorității
sateliților planetelor gigante, precum și în cea a planetelor Uranus și Neptun (așa-numiții giganți
de gheață) și în numeroase obiecte mici care se află dincolo de orbita lui Neptun. Împreună,
gazele și ghețurile sunt cunoscute și ca volatile.
Un număr de modele ale sistemului solar de pe Pământ au încercat să redea la scară relativă
obiectele sistemului solar, dar în mediul antropic. Unele astfel de modele sunt mecanice -
cunoscute și ca planetarii - în timp ce altele se pot extinde de-a lungul mai multor orașe sau
regiuni. Cel mai mare model la scară, Sistemul Solar Suedez, folosește arena Ericsson Globe de
110 metri amplasată în Stockholm drept Soare și, respectând scara, un Jupiter de 7,5 metri la
Aeroportul Internațional Arlanda, de la 40 km depărtare, în timp ce cel mai depărtat obiect,
Sedna, este o sferă de 10 cm din Luleå, de la 912 km depărtare.

Geneză și evoluție
Sistemul solar s-a format acum 4,568 miliarde de ani, în urma colapsului gravitațional al unei
regiuni din cadrul unui vast nor molecular. Acest nor inițial avea un diametru de mai mulți ani-
lumină și a dat naștere, probabil, mai multor stele. La fel ca și majoritatea norilor moleculari,
acesta era constituit, în principal, din hidrogen, mai puțin heliu și cantități mici de elemente mai
grele formate în generațiile anterioare de stele. Când regiunea care avea să devină sistemul
solar, denumită și nebuloasă pre-solară, a suferit un colaps, conservarea momentului cinetic a
determinat-o să se rotească mai repede. Centrul, unde s-a concentrat cea mai mare parte a
masei, a devenit din ce în ce mai fierbinte în raport cu discul din jur. Nebuloasa în contracție,
rotindu-se tot mai repede, a început să se aplatizeze și a luat forma unui disc protoplanetar cu un
diametru de aproximativ 200 UA, având o protostea fierbinte și densă în centru. Protoplanetele
formate în urma acreției din acest disc de praf și gaz interacționau gravitațional, formând - prin
contopire - corpuri din ce în ce mai mari. Sute de protoplanete au putut exista în sistemul solar
timpuriu, dar acestea fie au fuzionat, fie au fost distruse, formând planete și planete pitice, iar
resturile devenind obiecte minore.
Din cauza punctului lor de fierbere foarte mare, numai metalele și silicații au putut rezista în
sistemul solar interior fierbinte, aproape de Soare, iar acestea au format planetele de rocă
Mercur, Venus, Terra și Marte. Deoarece elementele metalice constituiau doar o fracțiune foarte
mică din nebuloasa solară, planetele terestre nu au putut deveni foarte mari. Giganții gazoși
(Jupiter, Saturn, Uranus și Neptun) s-au format mai departe de Soare, dincolo de linia de îngheț:
punctul dintre orbita lui Marte și a lui Jupiter începând de la care materia este suficient de rece
pentru a permite compușilor volatili să rămână solizi. Ghețurile care formau aceste planete au
fost mai numeroase decât metalele și silicații, care formau planetele terestre interioare,
permițându-le să devină destul de masive pentru a capta atmosfere mari de hidrogen și heliu,
elementele cele mai ușoare și mai abundente. Resturile care nu au devenit planete s-au
concentrat în regiuni ca centura de asteroizi, centura Kuiper și norul lui Oort. Modelul de la Nisa
este o explicație a creării acestor regiuni, precum și a modului în care planetele exterioare s-au
putut forma în poziții diferite și au migrat, ajungând să aibă orbitele lor actuale prin diverse
interacțiuni gravitaționale.

După 50 de milioane de ani, presiunea și densitatea hidrogenului din centrul protostelei au

devenit suficient de mari pentru ca să înceapă fuziunea termonucleară. Temperatura, viteza de
reacție, presiunea, precum și densitatea au crescut până când a fost atins echilibrul hidrostatic:
presiunea termică a egalat forța gravitațională. În acel moment, Soarele a devenit o stea din
secvența principală de stele. Vântul solar a creat heliosfera și a măturat gazul și praful rămase
din discul protoplanetar în spațiul interstelar, punând capăt procesului de formare a planetelor.

Sistemul solar va rămâne aproximativ așa cum îl știm astăzi până când hidrogenul din nucleul
Soarelui va fi complet transformat în heliu, eveniment ce va avea loc peste 5,4 miliarde de ani.
Acest lucru va pune sfârșit perioadei principale de viață a Soarelui. În acel moment, nucleul
Soarelui va suferi un colaps, iar energia produsă va fi mult mai mare decât în prezent. Straturile
exterioare ale Soarelui se vor extinde, diametrul ajungând de circa 260 de ori mai mare decât în
momentul actual și Soarele va deveni o gigantă roșie. Din cauza faptului că suprafața sa va
crește foarte mult, ea va fi considerabil mai rece decât va fi fost în perioada principală a vieții lui
(cu maximum 2600 K). În urma măririi Soarelui, Mercur și Venus se vor vaporiza iar planeta
Pământ va deveni nelocuibilă, zona locuibilă mutându-se la orbita lui Marte. În cele din urmă,
nucleul nu va mai fi suficient de fierbinte pentru fuziunea heliului; Soarele va arde heliul pentru o
fracțiune a timpului în care a ars hidrogenul din nucleu. Soarele nu este destul de masiv pentru a
începe fuziunea elementelor mai grele, și reacțiile nucleare din nucleu vor scădea. Straturile sale
exterioare vor fi ejectate în spațiu, lăsând în urmă o pitică albă, un obiect extraordinar de dens,
având jumătate din masa inițială a Soarelui (de mărimea Pământului).[50] Straturile exterioare
ejectate vor forma ceea ce este cunoscut sub numele de nebuloasă planetară, împrăștiind în
mediul interstelar unele din materialele din care s-a format Soarele, dar și elemente mai grele,
cum ar fi carbonul, create în Soare.

Soarele
Soarele este steaua sistemului solar și de departe cel mai important component al acestuia.
Masa sa mare (egală cu 332.900 de mase terestre) produce în nucleul său temperaturi și
densități suficient de ridicate ca să susțină fuziunea nucleară, care eliberează o cantitate
enormă de energie, din care cea mai mare parte radiază în restul sistemului sub formă de
radiații electromagnetice, cu vârful situat în spectrul de 400-700 nm al luminii vizibile.

Stelele sunt clasificate cu ajutorul diagramei Hertzsprung–Russell, o diagramă care

reprezintă grafic luminozitatea stelelor împreună cu temperatura de la suprafața lor. În
general, stelele mai fierbinți sunt mai luminoase. Stelele care satisfac această relație sunt
denumite stele din secvența principală, iar Soarele se află chiar în mijlocul acestei secvențe.
Totuși, stelele mai luminoase și mai fierbinți decât Soarele sunt rare, în timp ce stelele cu
mult mai fade și mai reci, cunoscute și ca pitice roșii, sunt comune, reprezentând 85 % din
totalul stelelor din galaxie.

Unele dovezi sugerează că poziția Soarelui în secvența principală poate înseamnă că

acesta se află la mijlocul ciclului de viață al unei stele, pentru că nu și-a consumat încă
rezerva de hidrogen folosit pentru fuziunea nucleară. Soarele devine tot mai luminos; mai
devreme în evoluția sa, luminozitatea era doar 70 % din cea actuală.

Soarele face parte din populația I de stele; a luat naștere în faza târzie a evoluției universului
și astfel conține mai multe elemente mai grele decât hidrogenul și heliul (numite „metale”, în
context astronomic) decât stelele mai vechi ce fac parte din populația a II-a. Elementele
chimice mai grele decât hidrogenul și heliul s-au format în nucleele stelelor vechi care au
explodat, așadar prima generație de stele a trebuit să dispară pentru ca universul să se
poată îmbogăți cu aceste elemente. Stelele mai vechi conțin mai puține metale, în timp ce
stelele născute mai târziu conțin mai multe. Se crede că acest conținut mai bogat în metale
a fost crucial pentru ca Soarele să dezvolte un sistem planetar, deoarece planetele se
formează prin acreția „metalelor”

Mediul interplanetar
Împreună cu lumina, Soarele radiază un flux continuu de particule încărcate (plasmă)
cunoscute ca vânt solar. Acest flux de particule se răspândește spre exterior, cu o viteză de
aproximativ 1,5 milioane de kilometri pe oră,[59] creând o atmosferă fragilă (heliosfera) care
pătrunde în sistemul solar până la cel puțin 100 UA (vezi heliopauză).[60] Această materie
extrem de rarefiată este cunoscută sub numele de mediu interplanetar. Activitatea de pe
suprafața Soarelui, cum ar fi erupțiile solare și ejecția masei coronale, perturbă heliosfera,
generând vremea cosmică și cauzând furtuni geomagnetice.[61] Cea mai mare structură din
cadrul heliosferei este stratul de curent heliosferic, în formă de spirală, creat de acțiunea
câmpului magnetic rotativ al Soarelui asupra mediului interplanetar.[62][63]

Câmpul magnetic al Pământului împiedică atmosfera sa de a fi deposedată de vântul solar.

Venus și Marte nu au câmp magnetic și ca rezultat, vântul solar face ca atmosferele lor să
se împrăștie treptat în spațiu.[64] Ejecțiile masei coronale și alte fenomene similare aruncă
în spațiu un câmp magnetic și cantități imense de materie de pe suprafața Soarelui.
Interacțiunea acestui câmp magnetic și a materialelor cu câmpul magnetic al Pământului
provoacă apariția de particule încărcate în atmosfera superioară a Pământului, unde
interacțiunea lor creează aurorele observabile în apropierea polilor magnetici.

Radiațiile cosmice provin din afara sistemului solar. Heliosfera și câmpurile magnetice
planetare (pentru planetele care le au) apără parțial sistemul solar de particulele interstelare
cu înaltă energie care formează razele cosmice. Densitatea razelor cosmice în mediul
interstelar și puterea câmpului magnetic al Soarelui se schimbă în perioade lungi de timp,
astfel încât nivelul de penetrare a radiațiilor cosmice în sistemul solar variază, deși este
necunoscut cât de mult.[65]
Mediul interplanetar conține cel puțin două regiuni în formă de disc alcătuite din praf cosmic.
Prima, norul de praf zodiacal, se află în sistemul solar interior și cauzează lumina zodiacală.
Probabil ea s-a format în urma coliziunilor din centura de asteroizi provocate de
interacțiunea cu planetele.[66] Cea de-a doua se întinde de la aproximativ 10 UA până la
aproximativ 40 UA și a fost creată, probabil, de coliziuni similare din cadrul centurii Kuiper.
[67][68]

Sistemul solar interior

Sistemul solar interior este numele tradițional pentru regiunea care cuprinde planetele terestre și
asteroizii.[69] Obiectele din această regiune sunt compuse în mare parte din silicați și metale, fiind
relativ aproape de Soare; raza întregii regiuni este mai mică decât distanța dintre orbitele lui
Jupiter și Saturn.

Planete interioare

Planetele interioare. De la stânga la dreapta: Mercur, Venus, Pământ și Marte în culorile originale, cu
dimensiuni la scară (excepție fac distanțele dintre planete).

Cele patru planete interioare sau telurice / terestre au o compoziție densă, de roci, cu puțini sau
chiar fără sateliți și fără sisteme de inele. Ele sunt compuse în mare parte din minerale
refractare, cum ar fi silicații, care formează scoarțele și mantalele planetelor, și metale ca fierul și
nichelul, care formează nucleele planetare. Trei din cele patru planete interioare (Venus, Terra și
Marte) au o atmosferă destul de densă pentru a genera vremea; toate au cratere de impact și
caracteristici tectonice de suprafață, cum ar fi rifturi și vulcani. Termenul de „planetă interioară”
nu trebuie confundat cu termenul de „planetă inferioară”, care desemnează planetele mai
apropiate de Soare decât Pământul (adică Mercur și Venus).
Mercur

Mercur (0,4 UA de la Soare) este cea mai apropiată planetă de Soare și cea mai mică
planetă din Sistemul Solar (0,055 mase terestre). Mercur nu are niciun satelit natural, iar
singurele caracteristici geologice cunoscute, în afara craterelor de impact, sunt crestăturile
din scoarță, care cel mai probabil se datorează unei perioade timpurii de contracție din
trecutul său.[70] Atmosfera planetei Mercur este aproape neobservabilă și este formată din
atomi desprinși de pe suprafața sa de către vântul solar.[71] Apariția nucleului său de fier
relativ mare și mantaua subțire nu au fost încă suficient explicate. Ipotezele includ faptul că
straturile exterioare au fost dezagregate în urma impactului cu un obiect gigantic și că acreția
completă a fost împiedicată de energia Soarelui tânăr. [72][73]

Venus

Planeta Venus (0,7 UA de la Soare) este asemănătoare ca mărime cu Pământul (0,815

mase terestre) și, la fel ca și Terra, are o manta subțire de silicat deasupra unui nucleu de
fier, o atmosferă substanțială și indicii ale unei activități geologice interne. Totuși, planeta
este mult mai uscată decât Pământul iar atmosfera sa este de nouăzeci de ori mai densă.
Venus nu are niciun satelit natural. Este cea mai fierbinte planetă, temperaturile de la
 suprafață depășind 400 °C, cel mai probabil din cauza cantității de gaze cu efect de seră din
atmosferă.[74] Nu a fost detectată nici o dovadă definitivă a unei activități geologice la
momentul actual pe Venus, dar planeta nu are un câmp magnetic care să prevină epuizarea
atmosferei sale substanțiale, ceea ce sugerează că aceasta este încontinuu alimentată de
către erupțiile vulcanice.[75]

Pământ

Pământul (de asemenea și Terra; 1 UA de la Soare) este cea mai mare și cea mai densă
planetă interioară, singura despre care se cunoaște la momentul actual că este geologic
activă și singurul loc din Sistemul Solar unde se cunoaște că există viață.[76] Hidrosfera sa
lichidă este unică printre planetele terestre, iar Terra este singura planetă unde au fost
observate plăci tectonice. Atmosfera Pământului diferă radical față de cea a altor planete,
fiind schimbată de prezența vieții și conținând aproximativ 21 % de oxigen liber.[77] Planeta
Pământ are doar un satelit natural, Luna, care este singurul satelit mare al unei planete
telurice din Sistemul Solar.

Marte

Marte (1,52 UA de la Soare) este mai mic decât Terra și Venus (are 0,107 mase terestre).
Planeta posedă o atmosferă formată în mare parte din dioxid de carbon, cu o presiune la
suprafață de 6,1 milibari (aproximativ 0,6 % din presiunea atmosferică de la suprafața
Pământului).[78] Suprafața sa, brăzdată de vulcani vaști ca Olympus Mons și rifturi cum ar fi
Valles Marineris, reprezintă o dovadă a activităților geologice care au persistat până relativ
recent, cu două milioane de ani în urmă.[79] Culoarea sa roșiatică provine de la oxizii de fier
(rugină) din sol.[80] Marte are doi sateliți naturali foarte mici (Deimos și Phobos) despre care
se crede că au fost asteroizi capturați de gravitația planetei.[81]

Centura de asteroizi
Articol principal: Centură de asteroizi.

Imagine ce reprezintă centura de asteroizi (cu alb), troienii lui Jupiter (cu verde), familia Hilda (cu
portocaliu) și asteroizii din apropierea Pământului.

Asteroizii sunt obiecte mici din Sistemul Solar[b], compuse în mare parte din roci refractare și
minerale metalice, la care se mai adăugă gheața.[82]
Centura de asteroizi se află între planetele Marte și Jupiter, la o distanță cuprinsă între 2,3 și 3,3
UA de la Soare. Se crede ea e alcătuită din resturile rămase în urma formării Sistemului Solar,
care nu au reușit să se unească din cauza interferenței gravitaționale a lui Jupiter. [83]
Mărimea asteroizilor variază de la câteva sute de kilometri până la mărimi microscopice. Toți
asteroizii, cu excepția celui mai mare, Ceres, sunt clasificați ca obiecte mici ale Sistemului Solar.
[84]

Centura de asteroizi conține zeci de mii, posibil milioane, de obiecte ce au un diametru mai mare
de un kilometru.[85] Cu toate acestea, masa totală a centurii de asteroizi măsoară în jur de o
miime din masa terestră.[20] În centura de asteroizi, obiectele sunt foarte rarefiate; navele spațiale
au trecut cu ușurință prin aceasta fără niciun incident. Asteroizii cu diametre între 10 și 10 −4 metri
sunt denumiți meteoroizi.[86]
Ceres

Ceres (2,77 UA de la Soare) este cel mai mare asteroid, o protoplanetă și o planetă pitică.[b] Are
un diametru puțin mai mic de 1000 km și o masă destul de mare pentru ca propria gravitație să-i
confere o formă sferică. Când a fost descoperită în secolul al XIX-lea, Ceres a fost considerată o
planetă, dar a fost reclasificată ca asteroid în anii 1850, când observațiile mai ample au dezvăluit
existența altor asteroizi asemănători. [87] În anul 2006 a fost clasificată ca planetă pitică.
Grupuri de asteroizi

Asteroizii din centura de asteroizi sunt divizați în grupuri de asteroizi și familii de asteroizi, în
funcție de caracteristicile orbitale pe care le au. Sateliții asteroidali sunt asteroizii care orbitează
în jurul unor asteroizi mai mari. Ei nu sunt distinși atât de clar ca și sateliții planetari, câteodată
fiind la fel de mari ca și asteroidul în jurul căruia gravitează. Centura de asteroizi conține de
asemenea și comete de centură principală, care se poate să fi fost sursa de apă a Pământului. [88]
Troienii lui Jupiter sunt localizați în punctele Lagrange L4 sau L5 ale lui Jupiter (regiuni stabile din
punct de vedere gravitațional care precedă sau urmează planeta pe orbita sa); termenul de
troian este folosit de asemenea pentru a desemna corpuri mici din orice punct Lagrange al unei
planete sau unui satelit. Asteroizii din familia Hilda sunt într-o rezonanță de 2:3 cu planeta
Jupiter; aceasta înseamnă că ei orbitează în jurul Soarelui de trei ori la fiecare două orbitări ale
lui Jupiter.[89]
În Sistemul Solar interior există de asemenea asteroizi hoinari, mulți dintre ei traversând orbitele
planetelor interioare.[90]

Sistemul solar exterior

Regiunea exterioară a sistemului solar este locul unde se află giganții gazoși și sateliții lor. Multe
comete cu perioadă scurtă, inclusiv centaurii, orbitează de asemenea în această regiune. Din
cauza distanței foarte mari de la Soare, obiectele solide din sistemul solar exterior conțin o
proporție mai mare de substanțe volatile cum ar fi apa, amoniacul și metanul, decât planetele de
roci din sistemul solar interior, deoarece temperaturile mai reci permit menținerea acestor
compuși în stare solidă.

Planetele exterioare
Articol principal: Gigant gazos.
 De sus în jos: Neptun, Uranus, Saturn și Jupiter (Montaj cu culorile și dimensiunile aproximative)

Cele patru planete exterioare sau giganții gazoși (uneori numite planete joviene), dețin împreună
99 % din masa care orbitează în jurul Soarelui. [d] Jupiter și Saturn au, fiecare, o masă de zeci de
ori mai mare decât cea a Pământului și sunt formate preponderent din hidrogen și heliu; Uranus
și Neptun sunt mai puțin masive (având sub 20 de mase terestre) și sunt compuși mai mult din
ghețuri. Din această cauză, mulți astronomi cred că ei fac parte dintr-o categorie aparte, „giganții
de gheață”.[91] Toți cei patru giganți gazoși au inele, deși doar sistemul de inele al lui Saturn este
ușor de observat de pe Pământ. Termenul de planetă exterioară nu trebuie confundat cu cel de
planetă superioară, care desemnează planete din afara orbitei Pământului și include, astfel, atât
planetele exterioare cât și pe Marte.
Jupiter

Jupiter (5,2 UA), cu o masă de 318 ori mai mare ca cea a Pământului, este de 2,5 mai masiv
decât toate celelalte planete din sistemul solar laolaltă. El este compus în mare parte din
hidrogen și heliu. Căldura sa internă destul de mare creează un număr de caracteristici semi-
permanente ale atmosferei sale, cum ar fi benzile de nori și Marea Pată Roșie.
Jupiter are 67 de sateliți cunoscuți. Cei mai mari patru sateliți, Ganymede, Callisto, Io și
Europa prezintă similarități cu planetele terestre, cum ar fi vulcanismul și încălzirea internă. [92]
Ganymede, cel mai mare satelit din sistemul solar, este mai mare decât planeta Mercur.

Saturn

Saturn (9,5 UA), care se distinge prin sistemul său de inele ușor de observat de pe Pământ,
este asemănător cu Jupiter din punctul de vedere al compoziției atmosferice și al
magnetosferei. Deși Saturn are 60 % din volumul lui Jupiter, el are mai puțin de o treime din
masa acestuia (95 de mese terestre), fiind cea mai puțin densă planetă din sistemul solar.
Inelele lui Saturn sunt alcătuite din particule mici de rocă și gheață.
Saturn are 62 de sateliți confirmați; doi dintre ei, Titan și Enceladus, poartă semne de
activitate geologică, deși aceștia sunt în mare parte alcătuiți din gheață (criovulcani).[93] Titan,
al doilea satelit ca mărime din sistemul solar, este mai mare decât Mercur și singurul satelit
din sistemul solar care posedă o atmosferă substanțială.

Uranus

Uranus (19,6 UA), de 14 ori mai masiv ca Pământul, are masa cea mai mică dintre toate
planetele exterioare. Este singura planetă care orbitează în jurul Soarelui înclinată „pe o
parte”; înclinația axei de rotație este de peste nouăzeci de grade față de normala la ecliptică.
 Planeta are un nucleu mult mai rece decât ceilalți giganți gazoși și cantitatea de căldură
radiată în spațiu este foarte mică.[94]
Uranus are 27 de sateliți cunoscuți, cei mai mari fiind Titania, Oberon, Umbriel, Ariel și
Miranda.

Neptun

Neptun (30 UA), deși este puțin mai mic decât Uranus, este mult mai masiv (aproximativ 17
mase terestre) și prin urmare, mult mai dens. El radiază mai multă căldură internă, dar nu la
fel de multă ca Jupiter sau Saturn. [95]
Neptun are 13 sateliți cunoscuți. Cel mai mare, Triton, este geologic activ, având probabil
gheizere de azot lichid.[96] Triton este singurul satelit mare cu o orbită retrogradă. Neptun este
însoțit pe orbita sa de o mulțime de planete minore, numite troienii lui Neptun, care au o
rezonanță orbitală de 1:1 cu el.

Centauri

Centaurii sunt obiecte de gheață asemănătoare cometelor, cu o semiaxă mare mai mare decât
cea al lui Jupiter (5,5 UA) și mai mică decât cea a lui Neptun (30 UA). Cel mai mare centaur
cunoscut, 10199 Chariklo, are un diametru de aproximativ 250 km.[97] Primul centaur descoperit,
2060 Chiron, a fost, de asemenea, clasificat drept cometă (95P) deoarece acesta dezvoltă o
coadă ca și cometele, atunci când se apropie de Soare. [98]

Comete
Articol principal: Cometă.

Cometa Hale–Bopp

Cometele sunt obiecte mici din sistemul solar,[b] de obicei cu dimensiuni de doar câțiva kilometri,
compuse în mare parte din gheață volatilă. Au orbite puternic excentrice și în general periheliul
lor se află între orbitele planetelor interioare iar afeliul, la mare distanță dincolo de planeta pitică
Pluto. Când o cometă intră în sistemul solar interior, apropierea sa de Soare cauzează
sublimarea și ionizarea suprafeței sale înghețate, creându-se astfel o coamă, urmată de o coadă
lungă de gaz și praf care este adesea vizibilă cu ochiul liber.
Cometele de perioadă scurtă au perioada orbitală mai scurtă de două sute de ani, iar cele de
perioadă lungă au perioade orbitale de ordinul miilor de ani. Se crede că cometele de perioadă
scurtă își au originea în centura Kuiper, în timp ce cele de perioadă lungă (cum ar fi Hale–Bopp),
în norul lui Oort. Multe grupuri de comete, ca Kreutz Sungrazers, s-au format prin fragmentarea
unei comete-părinte.[99] Unele comete cu orbite hiperbolice pot să provină din afara sistemului
solar, dar determinarea precisă a orbitelor lor este dificilă. [100] Cometele bătrâne, care și-au
consumat mare parte a materialului volatil datorită încălzirii solare, sunt categorisite de obicei ca
asteroizi.

Mecanică cerească
Mecanica cerească este o ramură a astronomiei și a mecanicii clasice care se ocupă cu
studierea și descrierea mișcărilor obiectelor cerești, cum sunt stelele, planetele, asteroizii și
cometele, cu ajutorul teoriilor fizicii și matematicilor.

Domeniile fizicii cele mai direct vizate sunt cinematica, dinamica, mecanica clasică și
relativistă.

În Antichitate, se distingeau mecanica cerească de mecanica terestră, cele două lumi fiind,
potrivit gânditorilor epocii, conduse de legi complet diferite (aici, pe Pământ, lucrurile cad, iar
sus, pe Cer, ele „se plimbă”). Această concepție se integra în concepția ptolemeică a
geocentrismului.

În astronomie, Legile lui Kepler descriu proprietățile principale ale mișcărilor planetelor în
jurul Soarelui. Ele au fost descoperite de Johannes Kepler pornind de la observațiile și
măsurătorile poziției planetelor, dar și prin influența astronomului marocan Al-Betrugi
(Alpetragius), care, în modelul său planetar, introduce o cauză fizică a mișcărilor cerești[1] și
deschide astfel calea lui Johannes Kepler[2] și astronomiei moderne. Aceste legi se
generalizează tuturor obiectelor cerești. Primele două legi ale lui Kepler au fost publicate în
1609, iar a treia lege în 1618.

În 1687, Isaac Newton pornind de la Legile lui Kepler a descoperit Legea atracției universale
(gravitația).
La începutul secolului al XX-lea, Einstein a generalizat gravitația incluzând-o în teoria sa a
relativității generale
Soare
Soarele este steaua din centrul Sistemului Solar. Este o sferă aproape perfectă din plasmă
fierbinte,[15][16] ținută de gravitație și modelată de un câmp magnetic.[17] Este de departe
cea mai importantă sursă de energie pentru viața de pe Pământ. Diametrul său este de
aproximativ 1,39 milioane de kilometri (sau este de 109 ori mai mare decât al Terrei), iar
masa sa este de aproximativ 330.000 de ori mai mare decât a Terrei. Reprezintă
aproximativ 99,86 % din masa totală a Sistemului Solar.[18] Aproximativ trei sferturi din
masa Soarelui este formată din hidrogen (~ 73 %); restul este în mare parte heliu (~ 25 %),
cu cantități mult mai mici de elemente mai grele, inclusiv oxigen, carbon, neon și fier.[19]

Soarele este o stea cu secvență principală de tip G (G2V). Ca atare, este denumită în mod
informal și nu complet exact o pitică galbenă (lumina ei este mai aproape de alb decât de
galben). S-a format cu aproximativ 4,6 miliarde de ani în urmă[a][11][20] din colapsul
gravitațional al materiei într-o regiune a unui nor molecular mare. Cea mai mare parte a
acestei materii s-a adunat în centru, în timp ce restul s-a aplatizat într-un disc orbitant care a
devenit Sistemul Solar. Masa centrală a devenit atât de fierbinte și densă încât în cele din
urmă s-a inițiat fuziunea nucleară în nucleul său. Se crede că aproape toate stelele se
formează prin acest proces.

În prezent, Soarele fuzionează aproximativ 600 de milioane de tone de hidrogen în heliu în

fiecare secundă, transformând 4 milioane de tone de materie în energie. Această energie,
care poate dura între 10.000 și 170.000 de ani să scape din nucleul său, este sursa luminii și
a căldurii Soarelui.

Când fuziunea hidrogenului din nucleu se va diminua până la punctul în care Soarele nu mai
este în echilibru hidrostatic, nucleul său va suferi o creștere însemnată a densității și
temperaturii în timp ce straturile sale exterioare se extind, transformând în cele din urmă
Soarele într-o gigantă roșie. S-a calculat că Soarele va deveni suficient de mare pentru a
încorpora orbitele actuale ale lui Mercur și Venus și va face Pământul de nelocuit – dar după
aproximativ cinci miliarde de ani. După aceasta, își va revărsa straturile exterioare și va
deveni un tip dens de stea în răcire cunoscută sub numele de pitică albă și nu va mai
produce energie prin fuziune, dar va continua să strălucească și va elibera căldură din
fuziunea sa anterioară.

Efectul enorm al Soarelui pe Pământ a fost recunoscut încă din timpurile preistorice, iar
Soarele a fost considerat în unele culturi o zeitate.

Stea
O stea (latină stella) este un obiect astronomic format dintr-un sferoid luminos de plasmă
ținut împreună de propria sa gravitație. Cea mai apropiată stea de Pământ este Soarele.
Multe alte stele sunt vizibile cu ochiul liber de pe Pământ în timpul nopții, apărând ca o
multitudine de puncte luminoase fixe pe cer datorită distanței lor imense de Pământ. Istoric,
cele mai proeminente stele au fost grupate în constelații și asterisme, dintre care cele mai
strălucitoare au obținut nume proprii. Astronomii au realizat cataloage de stele care identifică
stelele cunoscute și oferă o satndardizare a denumirilor stelare. Universul observabil conține
o valoare estimată de 1×1024 stele,[1][2] dar majoritatea sunt invizibile pentru ochiul liber,
inclusiv toate stelele din afara galaxiei noastre, Calea Lactee.

Cel puțin pentru o parte a existenței sale, o stea strălucește datorită fuziunii termonucleare a
hidrogenului în heliu în nucleul său, eliberând energie care traversează interiorul stelei și
apoi radiază în spațiul exterior. Aproape toate elementele mai grele decât heliul sunt create
de nucleozinteza stelară în timpul vieții stelei, iar pentru unele stele prin nucleosinteza
supernovei atunci când explodează. Aproape de sfârșitul vieții sale, o stea poate conține și
materie degenerată. Astronomii pot determina masa, vârsta, metalicitatea (compoziția
chimică) și multe alte proprietăți ale unei stele prin observarea mișcării sale prin spațiu,
luminozitatea ei și, respectiv, spectrul. Masa totală a unei stele este principalul factor care
determină evoluția acesteia și sfârșitul. Alte caracteristici ale unei stele, inclusiv diametrul și
temperatura, se schimbă de-a lungul vieții sale, în timp ce mediul stelei afectează rotația și
mișcarea acesteia. O diagramă a temperaturii multor stele în raport cu luminozitățile lor
produce o diagramă cunoscută sub numele de diagrama Hertzsprung–Russell (diagrama H–
R). Plasarea unei stele particulare pe acea diagrama permite determinarea vârstei și stării
evolutive a stelei respective.

Viața unei stele începe cu colapsul gravitațional al unei nebuloase gazoase din material
compus în principal din hidrogen, alături de heliu și urme de elemente mai grele. Când
nucleul stelar este suficient de dens, hidrogenul este transformat în heliu prin fuziunea
nucleară, eliberând energie în acest proces.[3] Restul interiorului stelei transportă energia
departe de nucleu printr-o combinație de procese de transfer de căldură radiativă și
convectivă. Presiunea internă a stelei o împiedică să colapseze sub propria sa gravitație. O
stea cu masa mai mare de 0,4 ori decât cea a Soarelui se va extinde și va deveni o gigantă
roșie când hidrogenul din nucleul său se va epuiza.[4] În unele cazuri, va fuziona elemente
mai grele în nucleu sau în stratul din jurul nucleului. Pe măsură ce steaua se extinde, ea
aruncă o parte din masa sa, îmbogățită cu acele elemente mai grele, în mediul interstelar.[5]
Între timp, nucleul devine o rămășiță stelară: o pitică albă, o stea neutronică sau, dacă este
suficient de masivă, o gaură neagră.

Sistemele binare și multi-stele constau din două sau mai multe stele care sunt legate
gravitațional și se deplasează una în jurul celeilalte pe orbite stabile. Când două astfel de
stele au o orbită relativ apropiată, interacțiunea lor gravitațională poate avea un impact
semnificativ asupra evoluției lor.[6] Stelele pot face parte dintr-o structură legată gravitațional
mult mai mare, cum ar fi un roi de stele sau o galaxie.

Cosmologie
Originea și evoluția Universului constituie obiectul de studiu al unui capitol din astromonie
numit cosmologie. Cosmologia studiază proprietățile fizice, structura și evoluția Universului
în ansamblu, în special, cu referire la spațiul cosmic accesibil observațiilor directe, numit
uneori Metagalaxie.

Clasificarea galaxiilor. În afara Galaxiei noastre, există și alte sistemele stelare uriașe numite
galaxii, al căror număr depășește 100 de milioane și care apar pe cer ca niște nebuloase.
Trei dintre acestea pot fi observate pe cer cu ochiul liber sub forma unor pete mici abia
vizibile: Norul Mare și Norul Mic ai lui Magellan, vizibili în emisfera de sud, și nebuloasa
Andromeda din constelația omonimă.

Galaxiile mai îndepărtate și deci cu o strălucire mai slabă au o deplasare spre roșu mai
mare, ceea ce înseamnă că ele se depărtează cu o viteză mai mare. Hubble a stabilit legea:

V=H*r,

unde V este viteza reltivă a galaxiilor, H - o constantă dependentă de timp, numită constanta
lui Hubble care are un profund sens fizic, iar r - distanța până la galaxie. Valoarea inversă a
acestei constante este egală cu „vârsta” Universului considerată a fi egală astăzi cu 13,7
miliarde de ani. Această valoare este în concordanță cu vârsta majorității galaxiilor și a celor
mai bătrâne stele din Galaxia noastră.

Marea explozie (Big Bang). Descoperirea expansiunii Universului conduce la teoria Marii
Explozii. Potrivit acestei teorii, inițial Universul se află într-o stare fierbinte superdensă,
numită singularitate, în care valorile presiunii și densității materiei tind către infinit. Starea
substanței în apropiere de singularitate nu poate fi descrisă cu ajutorul legilor fizicii
cunoscute astăzi. Dilatarea a început de la această stare într-un moment convențional numit
Marea Explozie.
Galaxiile diferă foarte mult unele de altele. După forma exterioară și strălucire, ele se împart
în falaxii eliptice, spirale, lenticulare și neregulate.

Miliarde de alte galaxii îndepărtate sunt atât de slabe, încât nu pot fi observate decât cu
ajutorul celor mai mare telescoape moderne. Se presupune că în regiunile exterioare ale
galaxiilor predomină așa-numita materie întunecată (ascunsă) de natură încă necunoscută,
a cărei masă este comparabilă sau chiar depășește considerabil masa totală a stelelor și a
gazului interstelar.

Metagalaxia. Clasificarea galaxiilor. Galaxii cu nuclee active. Quasarii. Expansiunea

Universului.
Expansiunea Universului. În anii 1920, astronomul american Edwin Hubble a demonstrat că
nebuloasele spirale observate sunt în realitate alte galaxii asemănătoare cu Galaxia noastră,
situate la milioane și miliarde de ani-lumină depărtare. El a descoperit că liniile din spectrele
majorității galaxiilor sunt deplasate spre roșu. Aceasta arată că galaxiile se depărtează unele
de altele, adică Universul este în expaniune.

Quasarii au proprietăți asemănătoare cu cele ale nucleelor galactice active. Ei reprezintă

obiecte compacte ce se caracterizează prin radiație variabilă de natură netermică de mare
intensitate. Observațiile ne demonstrează că mulți quasari sunt cu adevărat nuclee de
galaxii foarte active. Mecanismul degajării cantităților enorme de energie de către nucleele
galactice și quasari nu este încă cunoscut.

Quasarii. În 1963, unele surse de radiație radio de dimensiuni mici au fost identificate ca
fiind obiecte asemănătoare cu stelele. Ele au fost numite quasari, ceea ce înseamnă
radiosurse cvasistelare.

În prezent, se cunosc mii de asemenea obiecte. Liniile spectrale ale quasarilor reprezintă o
deplasare considerabilă spre roșu. Valorile mari ale deplasării spre roșu arată ca quasarii
sunt obiecte extragalactice, situate la miliarde ani-lumină depărtare. Unul dintre cei mai
apropiați quasari este 3C 273, observat la circa 3 mlrd. ani-lumină de Pământ.

Un rol foarte important în descoperirea a milioane de galaxii foarte îndepărtate care s-au
format în stadiile timpurii de evoluție ale Universului l-a avul telescopul spațial Hubble.

O confirmare a teoriei Marii Explozii elaborate în baza teoriei relativității generalizate a lui
Einstein este considerată descoperirea în 1965 a radiației radio cosmice de fond, care este
de natură termică, corespunde temperaturii de 2,73 K, și a fost emisă de materia fierbinte în
Universul foarte timpuriu.

Galaxiile spirale masive, în centrul cărora se observă o sursă de radiație de dimensiuni

unghiulare foarte mici, al cărei spectru nu este de natură termică, poarte numele de galaxii
Seyfert. O particularitate a acestor galaxii reprezintă faptul că radiația nucleului este
variabilă, având perioada de câteva luni, săptămâni, chiar zile.

Calea Lactee
Galaxiile spirale reprezintă circa jumătate din numărul galaxiilor, adică sunt cele mai
răspândite. Dintre ele face parte și Galaxia noastră, dar și nebuloasa Andromeda. Aleste
galaxii au o structură caracteristică de brațe spirale, care conțin stele tinere strălucitoare,
roiuri stelare și nebuloase gazoase luminoase.

În multe galaxii spirale stelele din regiunea interioară formează o punte de la capetele căreia
pornesc ramurile spirale.

Galaxiile eliptice au forma de elipsă fără un contur distinct. Ele nu prezintă vreo structură în
interior. Aceste galaxii constituie aproximatic un sfert din numărul celor observate.

Galaxii cu nuclee active. Nucleele unor galaxii au un șir de proprietăți cu totul deosebite, iar
fenomenele care se produc în ele încă nu sunt studiate în măsură suficientă. Nucleele
multor galaxii emit cantități uriașe de energie, comparabile sau chiar mai mari decât energia
totală radiată de toate stelele din galaxie. Nucleele galaxiilor în care are loc degajarea
intensă de energie sunt numite nuclee active. Numărul galaxiilor cu nuclee active constituie
câteva proctente față de numărul galaxiilor normale.

Galaxiile neregulate au forme nesimetrice, gazul interstelar și stelele fiind împrăștiate pe

întreg discul galactic. Galaxiile respective conțin multe stele tinere.

Galaxiile lenticulare sunt asemănătoare cu cele eliptice, însă au discul din stele, fapt care le
aseamănă și cu galaxiile spirale, deși se deosebesc de acestea prin absența componentei
plane și a brațalor spirale.

Radiogalaxiile fac parte din galaxiile eliptice masive și se caracterizează prin radiații radio de
zeci de mii de ori mai intense decât radiația radio a galaxiilor normale. Această radiație
radio, numită sincrotronă, este determinată de mișcarea în câmp magnetic a unor nori de
particule relativiste. Radiogalaxia cea mai apropiată de noi se află în constelația Centaurul
(radiosursa Centaurus A).
 Tabloul stiintific al lumii

Tabloul stiintific al lumii

O componentă de bază a temeliilor ştiinţei este tabloul ştiinţific al lumii. Termenul de

“ tablou al lumii” a fost folosit pentru prima oară de fizicianul german Herz. El definea
tabloul fizic al lumii drept ansamblu de imagini ale obiectelor din care se pot obţine
pe cale logică informaţii despre activitatea acestora.Prin tablou ştiinţific al lumii se
subînţelege un sistem de reprezentări despre însuşirile şi legităţile realităţii naturale
şi sociale care apare ca rezultat al generalizării şi sintezei noţiunilor şi principiilor de
bază ale ştiinţelor filosofice, reale şi socioumaniste.

Primele tablouri

Primele tablouri ale lumii au fost conturate în cadrul filosofiei antice şi aveau un
caracter filosofico-natural. Tabloul ştiinţific al lumii s-a definitivat abia în epoca
dezvoltării furtunoase a ştiinţelor naturale, în secolele XVI-XVII (epoca lui Copernic,
Galilei şi Newton).

Tabloul particulat-stiintific
Tabloul particular-ştiinţific al lumii format pe baza cunoştinţelor unui singur domeniu
al ştiinţei, de exemplu, fizica, biologia, medicina, chimia etc. În această ordine de idei
putem vorbi despre tabloul fizic al lumii, biologic al lumii etc.

Tablou general-stiintific

Tabloul general-ştiinţiific al lumii ţine de apariţia domeniilor integrativ-ştiinţifice

(general-ştiinţifice) ca cibernetica, informatica, sinergetica, sistemotehnica etc. Azi
putem vorbi, deci, de tabloul cibernetic al lumii, de cel informaţional, sistemic,
funcţional etc.

Tablou folosofic al lumii

Tabloul filosofic al lumii ţine de explicarea realităţii obiective prin intermediul

categoriilor, legilor şi principiilor filosofiei, cît şi prin cele mai generale şi universale
unităţi (mijloace) de cunoaştere.

De exemplu, tabloul fizic al lumii şi-a început “viaţa” în a II-a jumătate a sec. al XVII-
lea ca tablou mecanic al acesteia, bazat pe principiile: lumea este compusă din
atomi indivizibili; interacţiunea lor se realizează ca o transmisiune fulgerătoare a
forţei pe o linie dreaptă; atomii şi corpurile formate din ei se deplasează într-un
spaţiu şi timp absolut.

Actualmente stilul de gîndire aliniar provocat de noile descoperirii ale ştiinţei (

teoria universală a relativităţii,teoria cuantică a cîmpului, termodinamica

dezechilibrată, cosmologia cuantică, biologia populaţionistă

) a determinat apariţia unui nou tablou al lumii - tabloului neliniar, sau tabloul
sinergetic al lumii,bazat pe ideile “istorismului” ireversibil al sistemului deschis, a
autoorganizării acestuia prin traversarea de la haos la ordine şi a autoacţiunei
spontane a sistemului în baza intercondiţionării limitate a întregului şi părţii.

Trecerea de la tabloul mecanic al realităţii fizice la cel electro-dinamic (sf. sec. XIX-
lea), iar mai apoi şi la cel cuantico-relativist (prima jumătate a sec. XX-lea) a fost
însoţită de schimbarea sistemului de principii ontologice ale fizicei. El a fost radical
schimbat mai ales în perioada devenirii fizicii cuantico-relativiste (revizuirea
principiilor indivizibilităţii atomilor, a exiztenţei spaţiului şi timpului absolut,
adeterminării laplasiene a proceselor fizice).

Actualmente se poate vorbi şi despre tabloul noosferic al lumii bazat pe paradigma

de dezvoltare durabilă.Aşadar, schimbarea radicală a tabloului ştiinţific al lumii
provoacă schimbări ale strategiei de cercetare şi întotdeauna reprezintă prin sine o
revoluţie ştiinţifică.

Concluzie:

Azi putem vorbi, deci, de tabloul cibernetic al lumii, de cel informaţional, sistemic și
funcţional.

Fiecare din tablourile ştiinţifice ale lumii nominalizate mai sus cunosc o continuă
evoluţie, şi deci o modificare.

După anologie, cu tabloul fizic al lumii poate fi jalonată modificarea tabloului realităţii
creat de alte ştiinţe (

chimia, biologia, medicina

). Ele deasemenea conturează tablouri ale lumii care istoric se schimbă unul pe altul,
fapt conştientizat odată cu analiza istorică a ştiinţei.

De

exemplu, imaginea medicală a lumii antice se deos

bea esenţial de cea medievală, dar şi mai mult se deosebeşte

de cea contemporană.
 Astronomia şi concepţia
ştiinţifică despre lume
În istoria astronomiei, mai multe teorii şi desco-
periri fundamentale au revoluţionat dezvoltarea

ştiinţei şi au contribuit la schimbarea concepţiei

ştiinţifice despre lume.
Prima revoluţie ştiinţifică a avut loc în secolele
VI–IV î.Hr., în urma căreia a luat naştere ştiinţa
astronomiei reflectată în lucrările lui Aristotel (384–
322 î.Hr.), Aristarh din Samos (320–250 î.Hr.) şi
Hiparh (190–125 î.Hr.).
Aristotel a alcătuit prima schemă geocentrică

a Universului, în centrul căreia a pus Pământul ne-

mişcat sub formă de sferă. Aristarh din Samos, su-
pranumit „Copernic al lumii antice”, a propus primul

sistem heliocentric cu Soarele în centrul lumii, sistem

redescoperit peste optsprezece secole de către mare-

le astronom polonez Nicolaus Copernic.