Povestea lui Harap – Alb

Particularități de construcție

„Povestea lui Harap – Alb”, scris de Ion Creangă, și publicat în anul 1877 în revista „Convorbiri
Literare” este un basm cult reprezentativ pentru creația autorului și pentru evoluția ulterioară a prozei
românești. Textul urmărește drumul inițiatic al protagonistului și dificultățile inerente acestuia.

O primă particularitate de construcție o constituie oralitatea limbajului, care conferă discursului

narativ unicitate. Limbajul bogat în arhaisme precum „felușag” și regionalisme: „arzuliu” și „teleagă”
evidențiază originalitatea operei, iar utilizarea exclamațiilor, interjecțiilor: „hai, hai”, „măi!”, „Ei!” și a
prozei ritmate conferă textului un aspect viu și  dinamic. Oralitatea limbajului și aspectul popular,
respectiv, regional al vorbirii sunt întărite de utilizarea enumerațiilor și a juxtapunerilor de cuvinte în
enunțuri lipsite de predicat :„La plăcinte înainte,/ La război înapoi”. Prezența proverbelor, numite arhaic
„vorbe de duh”, introduse prin expresia fixă, recurentă, „vorba ceea” subliniază caracterul moralizator al
basmului, urmărind modelul popular în care binele, prin eforturi semnificative, învinge răul. Stilul
particular al prozatorului, încărcat de ironie și umor, evidențiat de secvența: „Că e laie,/ Că-i bălaie;/ Că
e ciută/ Că-i cornută”, contribuie la dinamicitatea si originalitatea operei.

O altă particularitate a textului o reprezintă umanizarea fantasticului prin personaje și locuri. Astfel,
participanții la acțiune sunt construiți pe baza unor tipare bine definite în care aceștia au atât calități cât
și defecte. Spre deosebire de basmele populare obișnuite, în care eroul are puteri supranaturale, în
„Povestea lui Harap – Alb”, protagonistul este înfățișat atât cu calități (altruism, perseverență), cât și cu
defecte (naivitate, nerespectarea vorbei părintești). Acestea sunt conturate încă de la începutul textului
prin sfaturile craiului, pe care tânărul nu le respectă: „să te ferești de om’ roș, iar mai ales de omul spân”.
Întâlnirea cu Sfânta Duminică conturează caracterul mezinului prin juxtapunerea judecății aparenței și a
esenței; eroul refuză sfatul acesteia, datorită înfățișării ei, însă după ce bătrâna sugerează că destinul lui
este altul („Fecior de craiu, vede-te-aș împărat”), tânărul îi acceptă sfaturile.

Tema basmului „Povestea lui Harap – Alb” este conflictul dintre bine și rău, în care binele învinge
întotdeauna, însă, textul abordează și alte teme secundare precum destinul sau maturizarea. Secvența în
care Spânul profită de naivitatea fiului de împărat reprezintă prima confruntare între bine și rău, când
răul învinge prin viclenie, declanșând procesul de inițiere al protagonistului: ignorând sfatul părintesc,
Harap Alb este înșelat de Spân și este convins să coboare într-o fântână neobișnuită, simbol al renașterii
eroului, care devine sluga antagonistului, subordonată unui jurământ. Secvența care marchează finalul
basmului reprezintă o turnură de situație. Spânul conștientizează nivelul de maturitate al eroului,
dobândit în urma probelor. Deznodământul confirmă amenințarea antagonistului: acesta îl decapitează pe
Harap – Alb, însă eroul este readus la viață de fata Împăratului – Roș, astfel simbolizând încheierea
procesului de inițiere. Spânul este ucis de cal, dovadă că răul va fi întotdeauna pedepsit.

Acțiunea este amplă, cu multe episoade care evoluează după un tipar narativ specific. Intriga conturează
evenimentele care conduc la destabilizarea situației inițiale. Primirea scrisorii de la Împăratul Verde îi
convinge pe fiii craiului să plece spre împărăția acestuia. Primii doi eșuează, însă mezinul reușește și este
sfătuit de crai să se ferească „de om’ roș, iar mai ales de omul spân”. Probele – pre inițiatice la care este
supus mezinul modifică echilibrul: încălcând sfatul părintesc, eroul devine Harap – Alb și sclavul
antagonistului. Acesta îl supune pe protagonist unor probe foarte dificile, care au ca scop uciderea
eroului, însă asistă la maturizarea și conducerea lui spre cea de-a doua renaștere. Sosirea fetei de împărat
și a lui Harap – Alb la curtea Împăratului Verde restabilește echilibrul inițial și dezvăluie adevărata
identitate a mezinului. Decizia antagonistului de a-l ucide pe erou reprezintă momentul culminant al
acțiunii, însă depășirea lui se face, ca și la probele anterioare, cu ajutorul ființelor supranaturale. Calul îl
ucide pe Spân, iar fiul craiului este readus la viață de către fata Împăratului Roș, astfel marcând
încheierea drumului inițiatic. Deznodământul urmărește tiparul popular în care binele este răsplătit
pentru efort, iar răul este pedepsit pentru viclenie.

Narațiunea la persoana a III-a este realizată de un narator omniscient, dar nu și obiectiv, deoarece
intervine adesea prin comentarii sau reflecții.

Modalitățile narării sunt povestirea și reprezentarea. Povestirea faptelor este uneori însoțită de
reflecțiile/comentariile naratorului și este dublată de un plan al semnificațiilor simbolice.

Oralitatea stilului se realizează prin diferite mijloace, precum: expresii narative tipice (și atunci, și apoi,
în sfârșit, după aceea); în exprimarea afectivă (implicarea subiectivă a naratorului) în propoziții
interrogative( ,,Că altă, ce pot să zic?”); inserarea de fraze ritmate sau versuri populare ( ,,De-ar ști omul
ce-ar păți,/Dinainte s-ar păzi!).

Clișeele compoziționale precum formulele specifice : inițială („Amu cică era odată”) , mediană
(„Dumnezeu să ne ție, că, cuvântul din poveste, înainte mult mai este”) și finală care extrage cititorul din
lumea ficțională și este diferită de cea specifică basmului popular, reliefează opoziția dintre lumea
ficțiunii, în care nu există convenții sociale și lumea reală în care banul creează diferențe între cei care
„beau”, „mănâncă” și care rabdă nedreptatea vieții „cine se duce acolo bea și mănâncă. Iar pe la noi, cine
are bani și bea și mănâncă, iară cine nu, se uită și rabdă”. De asemenea formula mediană apare în text de
șapte ori, evidențiind prezența numerelor magice, care sunt specifice basmului.

Caracterizarea eroului este făcută preponderent direct de către celelalte personaje sau narator. Sf.
Duminică îi spune acestuia că puterea milosteniei și inima ta cea bună, te ajută, fapt ce evidențiază
altruismul, milostenia și generozitatea acestuia. Fiicele de împărat sugerează, la rândul lor, aspectul lui
fizic prin replica: „Harap-Alb, sluga lui, are o înfățișare mai plăcută”. Naratorul, de asemenea, îi
atribuie direct unele calități și defecte, prin replici ușor umoristice: „boboc în felul său”, sugerând, în
acest fel, lipsa de experiență și de maturitate a tânărului.

„Povestea lui Harap-Alb” rămâne un basm memorabil, care, deși pornește de la tiparul popular, îl
depășește prin crearea unor personaje complexe, care folosesc un limbaj savuros în scene de un comic
inconfundabil, devenind, astfel, una dintre operele majore ale literaturii românești.

Construcția personajului

Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă este un basm cult, publicat în anul 1877 în revista Convorbiri

Literare, reprezentativ pentru creația autorului și pentru evoluția ulterioară a prozei românești. Textul
urmărește drumul inițiatic al protagonistului și dificultățile inerente acestuia.
Construcția personajului principal se desfășoară pe trei planuri distincte. Statutul social al eroului se
modifică pe parcursul acțiunii. Inițial, acesta este un fiu de crai, însă în momentul coborârii în fântână, el
se modifică fundamental, devenind sluga antagonistului, sub numele de Harap-Alb, fapt subliniat de
fraza: „Și de azi înainte eu o să fiu nepotul împăratului… iară tu sluga mea”. Deznodământul basmului
prezintă încă o modificare de statut, când eroul moare, iar prin renaștere își recapătă statutul de fiu de
crai și avansează pe plan social, devenind succesor al Împăratului Verde.

Statutul psihologic este strâns legat de cel social, acesta variind pe baza experienței dobândite. Inițial,
eroul manifestă o atitudine egoistă, impulsivă și superficială, lucru reliefat din întâlnirea cu Sf. Duminică
și din încercarea de a găsi calul din tinerețea tatălui său. În urma transformării lui în slugă, acesta
evoluează psihologic, devenind perseverent și sociabil, lucru care îl ajută în demersurile și încercările
sale și reușește să își facă prieteni loiali.

Statutul moral al eroului evoluează, de asemenea, pe parcursul desfășurării acțiunii. Acesta este reliefat
prin intermediul trăsăturilor morale ale individului. Inițial, acesta are atât calități, cât și defecte, precum
impulsivitatea sau naivitatea. Neascultarea sfatului părintesc este, de asemenea, un semn al lipsei de
experiență și duce la căderea lui pe plan social, prin acordarea de încredere spânului. Acest gest denotă și
incapacitatea personajului de a distinge minciuna de adevăr sau esența de aparență, fapt ce subliniază
lipsa de experiență, necesară pentru obținerea înțelepciunii. Calitățile eroului sunt evidențiate prin
atitudinea lui față de personaje, din care se remarcă bunătatea sufletească, altruismul, curajul, demnitatea
și încrederea în sine.

În basmele populare, protagonistul este caracterizat doar prin calități, însă în „Povestea lui Harap-
Alb” acesta are și defecte.

În primul rând, naivitatea protagonistului se naște din lipsa maturității, care reiese încă de la începutul
basmului. În cadrul întâlnirii cu Sf. Duminică, acesta refuză sfatul ei datorită înfățișării acesteia, însă se
răzgândește și o ajută după ce bătrâna îi sugerează faptul că destinul lui este altul: „Fecior de craiu,
vede-te-aș împărat”. Episodul prezentat reliefează atât superficialitatea eroului, cât și altruismul
acestuia.

În al doilea rând, naivitatea protagonistului este evidențiată și de secvența în care spânul profită de fiul
de împărat, subjugându-l. Răufăcătorul reușește fără prea mult efort să îl păcălească pe erou,
constrângându-l să coboare în fântână, moment ce simbolizează schimbarea destinului: fiul de crai
devine Harap-Alb, sluga antagonistului, legat prin jurământ de acesta.

Un element de structură relevant pentru caracterizarea personajului îl reprezintă acțiunea basmului.

Aceasta permite caracterizarea indirectă a fiului de crai, prin deciziile și acțiunile sale. În incipit, el
dovedește că este nepregătit pentru rolul său ca viitor împărat: superficialitatea întâlnirii cu Sf.
Duminică, nerespectarea sfatului părintesc, naivitatea de a-l accepta pe spân ca slugă.

Acesta, în urma coborârii în fântână, îi ia armele lui Harap-Alb ca „să mai prinză la minte”, sugerând că
eroul are nevoie de înțelepciune, nu de forță brută pentru experiențele ce aveau să urmeze, astfel spânul
se conturează ca un rău necesar maturizării tânărului.

Ulterior, cele trei probe, la care este supus la curtea Împăratului Verde evidențiază primele semne de
maturitate: răbdarea – proba aducerii salatelor din grădina ursului, rezistența la tentație – proba aducerii
nestematelor, generozitate, profunzime, sociabilitate și consecvență în atingerea scopului – aducerea
fetei Împăratului Roșu. Procesul de maturizare se încheie la finalul basmului, după ce protagonistul trece
prin cele mai importante  momente ale vieții: dragostea și moartea. Învierea sa încununează finalul
drumului inițiatic printr-o renaștere simbolică.

Caracterizarea eroului este făcută preponderent direct de către celelalte personaje sau narator. Sf.
Duminică îi spune acestuia că puterea milosteniei și inima ta cea bună, te ajută, fapt ce evidențiază
altruismul, milostenia și generozitatea acestuia. Fiicele de împărat sugerează, la rândul lor, aspectul lui
fizic prin replica: „Harap-Alb, sluga lui, are o înfățișare mai plăcută”. Naratorul, de asemenea, îi
atribuie direct unele calități și defecte, prin replici ușor umoristice: „boboc în felul său”, sugerând, în
acest fel, lipsa de experiență și de maturitate a tânărului.

Construcția oximoronică ce reprezintă numele primit de la spân este alt mijloc de caracterizare,
semnificând statutul pe care îl are, dar și nepotrivirea dintre acesta și esența eroului: „slugă de
viță nobilă”. Simțul umorului este surprins din replicile protagonistului, când alege să facă haz de necaz
în situații de cumpănă: „dacă-i așa, hai și tu cu noi, că doară n-am a te duce în spinare”.

Relația dintre personaje

Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă este un basm cult, publicat în anul 1877 în revista Convorbiri
Literare, reprezentativ pentru creația autorului și pentru evoluția ulterioară a prozei românești. Textul
urmărește drumul inițiatic al protagonistului și dificultățile inerente acestuia.
Relația dintre protagonist și antagonist se fundamentează pe o serie de incompatibilități de statut între cei
doi.

Pe de-o parte, statutul social al eroului se modifică pe parcursul acțiunii. Inițial, acesta este fiul unui crai,
însă, în momentul coborârii în fântână, se modifică fundamental, devenind sluga antagonistului, sub
numele de Harap-Alb, fapt subliniat de fraza: Și de azi înainte eu o să fiu nepotul împăratului… iară tu
sluga mea. Deznodământul basmului prezintă încă o modificare de statut, când eroul moare, iar prin
renaștere își recapătă statutul de fiu de crai și avansează pe plan social devenind succesor al Împăratului
Verde.

Pe plan psihologic, statutul este strâns legat de cel social, acesta variind pe baza experienței dobândite.
Inițial, eroul manifestă o atitudine egoistă, impulsivă și superficială, lucru reliefat din întâlnirea cu Sf.
Duminică și din încercarea de a găsi calul din tinerețea tatălui său. În urma transformării lui în slugă,
acesta evoluează psihologic, devenind perseverent și sociabil, lucru care îl ajută în demersurile și
încercările sale, reușeșind să își facă prieteni loiali.

Statutul moral al eroului evoluează de asemenea pe parcursul desfășurării acțiunii. Acesta este reliefat
prin intermediul trăsăturilor morale ale acestuia. Inițial, el are atât calități, cât și defecte, precum
impulsivitatea sau naivitatea. Neascultarea sfatului părintesc este, de asemenea, un semn al lipsei de
experiență și duce la căderea lui pe plan social, prin acordarea de încredere spânului. Gestul denotă și
incapacitatea personajului de a distinge minciuna de adevăr sau esența de aparență, fapt ce subliniază
imaturitatea acestuia, necesară pentru obținerea înțelepciunii. Calitățile eroului sunt evidențiate prin
atitudinea lui față de personaje, din care se remarcă bunătatea sufletească, altruismul, curajul, demnitatea
și încrederea în sine.

Pe de altă parte, spânul este un personaj plat, din punct de vedere social, al cărui statut nu se modifică
deloc pe parcursul operei, însă acesta are funcție de mentor spiritual în dezvoltarea eroului. Din punct de
vedere psihologic, se remarcă faptul că face parte din altă tipologie umană: cea a omului viclean și
experimentat. El este un bun manipulator al psihologiei umane și este deținător al artei disimulării,
atrăgându-l pe Harap-Alb de partea sa.

Antagonistul este un personaj realist, subliniind concepția populară despre omul rău care este însemnat.
Acest fapt poate motiva psihologic ticăloșia acestuia în a-l supune prin vicleșuguri pe eroul imatur. În
cele din urmă, este orbit de statutul inedit de a dirija un destin. Din punct de vedere moral, spânul este
viclean, plin de răutate și lipsit de scrupule, lipsa sa de moralitate fiind constantă pe tot parcursul
desfășurării acțiunii. Inițial, este lingușitor și servil, însă, în urma transformării fiului de crai în Harap-
Alb, își manifestă adevăratul caracter autoritar și poruncitor.

Acesta joacă rolul de pedagog în scenariul inițierii mezinului, și simbolizează experiențele nefaste din
viața omului, care pot apărea neașteptat, sub forme pe care nu le conștientizăm inițial, și care ne
alterează destinul, dar sunt vitale pentru maturizarea fiecăruia.

Relația dintre antagonist și protagonist este clar conturată în secvența coborârii în fântână. După ce fiul
de crai nu respectă sfatul părintesc și îl ia pe Spân ca slugă, acesta golește plosca de apă a tânărului,
constrângându-l să coboare în fântână. Viclenia personajului determină o schimbare a destinului, eroul
devenind Harap-Alb, inversând statutul cu răufăcătorul. De asemenea, finalul basmului reprezintă încă
un moment semnificativ pentru evoluția relației dintre cei doi. Spânul conștientizează nivelul de
maturitate al eroului, dobândit în urma probelor, și, din momentul trimiterii în căutarea fetei Împăratului
Roș, antagonistul hotărăște să-l ucidă: „Paloșul ista are să-ți știe de știre!”.

Amenințarea este confirmată prin tăierea capului mezinului, însă acest fapt îl eliberează și de jurământ.
Moartea sa este urmată de învierea lui de către fata Împăratului Roș; această renaștere fiind simbolul
încheierii procesului de inițiere. Antagonistul este ucis de calul eroului, dovadă că, specific basmelor,
răul este întotdeauna pedepsit. Așadar, relația dintre antagonist și protagonist se construiește pe baza
unor serii de opoziții între bine și rău, cinstit și necinstit, respectiv nobil și slugă.

Un element de structură relevant pentru caracterizarea personajului îl reprezintă acțiunea basmului.

Aceasta permite caracterizarea indirectă a fiului de crai, prin deciziile și acțiunile sale. În incipit,
dovedește că este nepregătit pentru rolul său ca viitor împărat, fapt ce reiese din superficialitatea
întâlnirii cu Sf. Duminică, nerespectarea sfatului părintesc, naivitatea de a-l accepta pe spân ca slugă.
Spânul, în urma coborârii în fântână, îi ia armele lui Harap-Alb ca „să mai prinză la minte”, sugerând că
eroul are nevoie de înțelepciune, nu de forță brută pentru experiențele ce aveau să urmeze. Astfel, spânul
se conturează ca un rău necesar maturizării tânărului.

Ulterior, cele trei probe la care este supus la curtea Împăratului Verde, evidențiază primele semne de
maturitate: răbdarea – proba aducerii salatelor din grădina ursului, rezistența la tentație – proba
aducerii nestematelor, generozitate, profunzime, sociabilitate și consecvență în atingerea scopului –
aducerea fetei Împăratului Roșu. Procesul de maturizare se încheie la finalul basmului, după ce
protagonistul trece prin cele mai importante  momente ale vieții: dragostea și moartea. Învierea sa
încununează finalul drumului inițiatic printr-o renaștere simbolică.

Personajele sunt caracterizate indirect ca două firi diametral opuse. În ultima poruncă a spânului, Harap-
Alb dă dovadă de altruism trecând apa în favoarea furnicilor, pe când antagonistul denotă egoism, fiind
interesat doar de propria persoană: „Și de azi înainte eu o să fiu în locul tău nepotul împăratului… iară
tu sluga mea”. Protagonistul este caracterizat direct și de Sf. Duminică, care îi spune acestuia că
„puterea milosteniei și inima ta cea bună, te ajută”, fapt ce evidențiază altruismul, milostenia și
generozitatea acestuia. Apoi este caracterizat direct de către narator, care îi atribuie direct unele calități și
defecte, prin replici ușor umoristice: „boboc în felul său”, sugerând, în acest fel, lipsa de experiență a
tânărului.

„Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult, care se remarcă în literatura românească, ieșind din tiparul
basmelor clasice și fiind reprezentativ pentru creația lui Ion Creangă. Acesta prezintă un erou cu un
caracter complex, supus unui proces de maturizare, ce îl expune la experiențe atât fericite, cât și
nefericite, sub influența semnificativă şi necesară a spânului.