Sunteți pe pagina 1din 4

Tema 20. Perioada adolescenţei.

Conținutul temei:
20.1 Adolescentul și societatea.
20.2 Dezvoltarea personalităţii.

20.1 Adolescentul și societatea


În perioada adolescenței are loc o evoluție intensă în plan psihic, stabilizându-se
structurile de personalitate, desprinzându-se următoarele trei subperioade:
 subperioada preadolescenței (14-16 ani) se caracterizează printr-o stabilizare a maturizării
biologice, dezvoltarea conștiinței în general și conștiinței de sine în special. Dezvoltarea
psihică este intensă și încărcată de conflicte interioare și ca urmare a menținerii unor stări
de agitație și impulsivitate, a unor momente de neliniște și anxietate. Identitatea de sine și
adoptarea de comportamente individuale se dezvoltă sub influența planurilor intelectuale
și de relaționare.
 subperioada adolescenței propriu-zise (16-18 ani) este centrată pe o intelectualizare
intensă, pe îmbogățirea experienței afective și structurarea conduitelor ca insemn al
personalității complexe. Deși din punct de vedere psihologic adolescentul este pregătit
pentru a raspunde dificultăților ivite, în plan biologic se menține o oarecare fragilitate la
boli tip nevroze, psihoze și la conduite deviante pe un fond de condiționare și de adaptare
dificilă.
 subperioada adolescenței prelungite (18-20/25 ani) cuprinsă între cele două perioade mari
adolescența și tinerețea este postată de uni autori în prima, iar de unii în a doua, în care
independența este dobândită în mare măsură ceea ce duce la dezvoltarea personalității și
afirmarea tânărului prin stiluri personale de conduite prin interesul pentru viața social
culturală care crește și se nuanțează ca și pentru dobândirea unui statut profesional mai
complex.
Se trăiește intens sentimental manifestându-se totuși o anumită instabilitate în plan afectiv
învățându-se rolul sexual au loc angajări matrimoniale ceea ce constituie noi responsabilități
legate de întemeierea unei familii.
Prefacerile psihice la care este supus sunt generate de nevoile şi trebuinţele pe care el
le resimte, atât de nevoile apărute încă în pubertate, care acum sunt convertite în alte forme,
cât şi de nevoile apărute la acest nivel de dezvoltare.
M. Zlate, urmărind evoluţia trebuinţelor, subliniază că „nevoia de a şti a şcolarului,
convertită în nevoia de creaţie a puberului, devine şi mai acută la adolescent, luând forma
creaţiei cu valoare socială, nu doar subiectivă”. Nevoia de a fi afectuos se amplifică, luând la
început forma unui nou egocentrism afectiv, pentru că pe parcurs să fie înlocuit cu
„reciprocitatea afectivă”, simte nevoia de a i se împărtăşi sentimentele. Nevoia de grupare se
destramă şi e înlocuită cu nevoia prieteniei selective, nevoia unui cerc de prieteni intimi.
Relaţiile dintre sexe sunt romantice şi cu încărcătură de reverie, fantezie, de proiectare în
viitor sau cu descărcări furtunoase, uneori dramatice, răvăşitoare. Nevoia de distracţie din
pubertate se menţine, dar și se intelectualizează; în cadrul acestora aspectele de ordin cultural,
estetic au o pondere. Nevoia de independenţă şi autodeterminarea puberului se regăseşte în
nevoia de desăvârşire, autodepăşire, autoeducare a adolescentului. Nevoia de imitaţie a
şcolarului mic, convertită în nevoia de a fi personal a puberului, suportă în adolescenţă noi
transformări. Iniţial ia forma nevoii de singularizare, de izolare, când adolescentul este
aproape în permanenţă preocupat de propria persoană pentru ca spre sfârşitul acestei etape să
ia forma nevoii de a se manifesta ca personalitate în diferite activităţi utile, valoroase,
recunoscute social. Adeseori această trebuinţă se manifestă prin tendinţa către originalitate, fie
prin creaţie fie prin excentricitate. Pentru satisfacerea acestor trebuinţe, adolescentul îşi
elaborează instrumentarul psihic necesar.
Se vorbeşte la adolescenţă de atitudini verbale, stiluri verbale, niveluri verbale etc.
Domeniul verbal este foarte divers şi complex în ceea ce priveşte învăţarea. De altfel,
verbalizarea are indici şi curbe diferite de dezvoltare ontogenetică pentru diferite feluri de
relatări.G.A. Miller, care s-a ocupat de descrierea acestui fenomen a denumit verbalizarea,
datorită importanţei lui în comunicare, în dezvoltarea psihică, „sângele vieţii limbajului”.
Privind felurile verbalizării, au fost identificate:
- verbalizarea percepţiei şi a imaginilor;
- verbalizarea evenimentelor şi a situaţiilor;
- verbalizarea unor trăiri emoţionale şi de identificări;
- verbalizarea de descriere a momentelor unei activităţi, a modului cum acţionează un
aparat, a modului cum se efectuează o compunere, de descriere a unor momente de creaţie;
- comportamente verbale în conversaţii.
Ursula Şchiopu apreciază că proiecţia în limbaj include fragmente de biografie şi
experienţă, termeni şi conflicte, emoţii critice, atitudini, dar şi planuri mai puţin
conştientizate.N. Chomsky consideră limbajul ca o structură generativă înnăscută, fapt ce
explică fenomenul de folosire în zeci şi sute de combinaţii şi flexionări a unui cuvânt ce se
învaţă la un moment dat.De fapt analiza psihologică atestă că privind dobândirea conduitei
verbale se pot distinge 2 mari probleme: prima a învăţării limbajului şi alta, a învăţării prin
limbaj.Ştim cu toţii că există vorbire regională, dialecte, limbajul fiind dependent în mare
măsură de istoria formării sale în spaţiul de viaţă concret. Constatăm că adolescenţii vorbesc
limbajul aşa cum l-au învăţat în copilărie, cu accentele, cu elementele regionale asimilate din
familie, din mediul imediat de viaţă. Pe de altă parte, învăţarea şcolară, în afara şcolii, cu
ajutorul limbajelor încărcate de termeni specifici din disciplinele şcolare, constituie o altă
formă de limbaj. În aceeaşi categorie intră şi limbajul literar (expresii, figuri de stil etc.) care
este forma cea mai rafinată a limbajului. Acesta se însuşeşte încă din perioadele anterioare dar
în adolescenţă este căutat, selectat, devine chiar una din preocupări şi afirmări ale eu-lui.La
toate acestea se adaugă utilizarea de jargoane şcolare, care iau naştere din mixturi ale
limbajului, extrase din vocabularul diferitelor discipline, limbajul curent, cuvinte din limbajul
pitoresc, acesta fiind preluat din informaţii suburbane pline de preţiozitate, de haz şi de
amuzament a vorbirii necultivate, chiar bulevardice. Cu timpul, asemenea fenomene sunt
abandonate şi adolescentul dovedeşte preocupări conştiente pentru dezvoltarea comunicării
literare şi culte, adoptă formele complexe pentru exprimarea gândurilor, a stărilor lăuntrice,
care conţin adeseori şi cuvinte de specialitate cu mare încărcătură semantică.Limbajul se
afirmă evident ca sistem hipercomplex de autoreglare şi autoperfecţionare a întregii activităţi
psihice.

20.2 Dezvoltarea personalităţii.


Jean Rousselet descrie 3 mari categorii de conduite ale adolescentului:
1. conduita revoltei – se manifestă în refuzul tânărului de a se supune, în
respingerea în bloc a ceea ce a învăţat şi i-a fost impus, în acte inutile, în
extravaganţe, forme de indisciplină etc., realizate prin ostentaţie, zâmbet
batjocoritor, fuga de acasă, de la şcoală, originalităţi de limbaj,
vestimentaţie;
2. conduita închiderii în sine – se bazează pe un examen de conştiinţă foarte
sever, pe analizarea în detaliu a faptelor, gesturilor, sentimentelor, pe lungă
introspecţie. Toate aceste manifestări evidenţiază preocuparea
adolescentului pentru a se cunoaşte, a se descoperi pe sine. Închiderea în
sine se soldează cu 2 categorii de efecte:
a. asigură o mai completă şi autentică autocunoaştere, îl obişnuieşte pe
adolescent să vehiculeze idei complexe, chiar abstracte, îl determină
să se preocupe şi de problemele altora;
b. fiind prea mult preocupat de situaţii care nu sunt ale lor, se
îndepărtează prea mult de problemele reale, autentice ale lor, reveria
îndepărtându-i atât de realitate cât şi de acţiune.
3. conduita exaltării şi afirmării – are specific confruntarea deschisă cu alţii,
căutări neîncetate, exacerbarea satisfacţiilor intelectuale, fiziologice,
sentimentale, tendinţe romanţioase sau mistice. Se conduce după maxima
„totul sau nimic” întrucât îşi propune să abordeze cele mai dificile sau mai
interesante probleme. Această conduită este rodul maturizării personalităţii
sale şi reprezintă de fapt o reacţie la visările sale de până acum.
Adolescentul este copilul-adult ce caută senzații și emoții puternice. El încearcă să
depășească limitele pe care adulți le impun, adeseori tocmai din dorința de a nu se supune lor,
căci ideea e să trăiești cât mai diferit și mai presus de ceilalți.
Experiența personală este dovada ceea mai puternică și mai convingătoare, care ține
loc de întrebările fără răspuns la care adulții, în general, nu se gândesc să caute soluții.
Tânărul adolescent simte însă și dorința de-a se retrage în sine ca la semnalul unei voci
interioare mai presus de voință. Aceasta presupune lupta între diferitele emoții ce-l încearcă,
momente de răscruce în conturarea modului de a gândi și de a acționa.
Relațiile cu cei din jurul său sunt în mare parte rezultate ale educației însușite în
copilărie și nu depind foarte mult, așa cum se crede, de calitatea de adolescent. Este drept că
tineri sunt impulsivi și ușor influențabili, dar valoarea lor constă în puterea de a diferenția
binele de rău și de a se corecta atunci când au greșit. Acest lucru este posibil doar în contextul
unei bune educații morale insuflate de familie. Părinții se dovedesc de multe ori a fi fără
răbdare și refuză să-i asculte și să-i înțeleagă. Frica de a comunica cu cei cărora le datorează
viața poate fi în egală măsură atribuită și tinerilor.
Adolescența, deși este o perioadă tulbure și plină de frământări, reprezintă vârsta
inteligentei nonconformiste, a marii sincerități. Imaginația, puterea de creație și
perspicacitatea ating forme maxime. Idealurile de viață și pregătirea profesională încep să
capete contur și dispar în mod evident pasiunile vechi din copilărie, și de ce nu chiar interesul
pentru scoală.
Problema orientării profesionale se pune diferit în funcție de capacitățile intelectuale
ale tânărului și de dorința profilării pe un anumit domeniu de activitate. Pentru unii tineri
viitorul profesional este un subiect central, clar și în acest scop ei acordă un interes deosebit
materiilor școlare corelate cu viitoarea profesie. Un alt gen de tineri adolescenți nu au fixată o
profesie anume sau sunt influențați de părinți și apropiați. Pentru ceilalți viitorul nu este
proiectat în nici un fel.
Variabilele stabile ale personalităţii sunt centrale şi periferice. Dintre centrale
menţionăm:
- ″automatisme″ ale capacităţii de recepţionare;
- senzorialitatea cu pragurile ei;
- modul de a comunica;
- modul de a memora;
- modul de a se adapta la condiţii diverse;
- deprinderile, abilităţile, obişnuinţele, deci şi standardele adaptării voinţei, gradul lor de
implicaţie în conduite şi, mai ales, în activităţi cu perseverenţă şi consum de energie
psihică, chiar în situaţii care nu sunt agreate.
- un rol important îl au mecanismele de apărare, care se exprimă prin efectele de distanţare.
- efectul de frondă se manifestă prin răspunsuri obscure, ambigue, negative voit. După
vârsta de 18 ani numărul acestor efecte de frondă scade, în schimb cel al efectului de
convenienţă creşte.
- efectul de originalitate deliberată domină prin răspunsuri originale, însoţite de tendinţa de
afirmare de sine. Până în jurul vârstei de 16 ani acest tip de efect este în creştere şi are o
evidentă agresivitate, după care originalitatea este mai puţin urmărită.
- mai apar efectele de reputaţie, de faţadă. Adolescentul doreşte să se prezinte în lumini
favorabile, care evidenţiază nu atât o formă de oportunism cât, dorinţa de a corespunde
imaginii idealului de sine sau de a fi acceptat de către ceilalţi.
În structura personalităţii, aptitudinile reprezintă dimensiuni deosebit de importante
care generează interese, aspiraţii, forme de învăţare specifice, perspicacitate, perseverenţă etc.
În adolescenţă se diferenţiază atât aptitudinile specifice cât, şi cele complexe (tehnice), iar
aptitudinile generale se organizează în structuri complexe. Aptitudinile se încarcă de abilităţi,
dexterităţi solicitate de anumite feluri de activităţi.