CĂTĂLIN DÎRŢU

Unitatea de învăţare 2.
STRUCTURALISMUL GERMAN ȘI AMERICAN

1. W. WUNDT
Câteva date biografice
Wilhelm Wundt (1832-1920) - A făcut studii complexe de anatomie, fiziologie, fizică, chimie şi
medicină, conform tradiţiei încetăţenite în universităţile germane în acea epocă. A studiat o scurtă
perioadă fiziologia cu Johannes Müller şi, după ce şi-a luat doctoratul în fiziologie în 1856, a devenit
asistentul lui Helmholtz la Heidelberg, din 1858, până în 1864. Acest curs al evenimentelor părea să-l
îndrepte pe Wundt spre o strălucită carieră de fiziolog, numai că experimentele făcute în laboratorul de
fiziologie a lui Helmholtz i-au părut lui Wundt a fi o sarcină insipidă, plictisitoare, o muncă de rutină.
Astfel, interesul lui Wundt se va deplasa treptat spre un nou domeniu de cercetare, psihicul uman.
Pentru prima dată Wundt foloseşte termenii de psihologie experimentală în cartea “Contribuţii la teoria
percepţiei”, publicată pe secţiuni între 1858 şi 1862. Această carte, împreună cu “Elemente de
psihofizică” a lui Fechner, publicată în 1860, este considerată ca marcând naşterea literară a noii ştiinţe,
psihologia.
Începând din 1867, Wundt a ţinut un curs de psihologie fiziologică la Heidelberg, curs ce a stat
la baza cărţii considerată de mulţi psihologi ca fiind cea mai importantă din istoria psihologiei, “Principii
ale psihologiei fiziologice”, carte apărută în două părţi în 1873 şi 1874. În această carte Wundt îţi
trasează drept scop să “delimiteze un nou domeniu al ştiinţei”, stabilind ferm că psihologia trebuie să fie
o ştiinţă de laborator cu propriile probleme şi metode de experimentare. Wundt a proclamat alianţa
dintre psihologie şi fiziologie, utilizând în psihologia sa metodele de cercetare dezvoltate în fiziologie.
Cea mai importantă perioadă a carierei lui începe în 1875, după ce a fost numit profesor de filosofie la
Leipzig, unde a lucrat 45 de ani. La Leipzig, Wundt şi-a stabilit vestitul său laborator la o dată ce este
subiectul unor vii controverse. Unii istorici ai psihologiei consideră că Wundt şi-a deschis laboratorul în
1875, anul sosirii lui la Leipzig, alţii susţin că dovezi sigure despre activitatea acestui laborator nu sunt
decât din anul 1879. Controversa nu e lipsită de o oarecare importanţă, deoarece anul înfiinţării acestui
laborator este unanim considerat drept anul naşterii psihologiei experimentale.
Cursurile lui Wundt, şi mai ales faima laboratorului lui a atras un mare număr de studenţi din
Europa (inclusiv din România) şi chiar din America. Prin aceşti studenţi, laboratorul de la Leipzig a
exercitat o imensă influenţă asupra dezvoltării psihologiei. El a servit ca model pentru multe noi
laboratoare, care au apărut în diferite părţi ale lumii spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul
secolului XX.
În 1881, Wundt a început să publice jurnalul “Studii Filosofice”, care în ciuda numelui său a fost
revista oficială a noului laborator şi a noii ştiinţe.
Prin toate aceste contribuţii aduse la constituirea psihologiei ştiinţifice, Wundt este primul om
din istoria psihologiei care poate fi numit fără rezerve psiholog şi fondator al psihologiei ştiinţifice.

Poziţia sistematică a lui Wundt

În concepţia lui Wundt psihicul uman se poate constitui ca obiect al demersului ştiinţific
experimental numai dacă sunt urmărite trei obiective principale: a) analizarea proceselor conştiinţei,
până când se ajunge la elementele lor de bază; b) descoperirea conexiunilor între aceste elemente;
c) determinarea legilor ce permit această conexiune. Astfel, conform concepţiei lui Wundt, obiectul
psihologiei este experienţa imediată, liberă şi neafectată de nici un nivel superior de interpretare. Dacă
privim o floare, spune Wundt, şi spunem: “Floarea e roşie”, propoziţia afirmă că obiectul interesului
nostru este floarea şi nu experienţa roşului. Dar aceasta este experienţa mediată, provenită din
prelucrarea informaţiilor având ca sursă experienţa imediată, care este în cazul nostru experienţa
roşului, experienţa senzorială. Întreaga noastră experienţă mediată poate şi trebuie descompusă de

216
 
PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII

psiholog până se ajunge la adevărata experienţă, experienţa imediată care este reprezentată de două
forme elementare ale vieţii psihice: senzaţiile şi sentimentele primare (sau dispoziţiile de bază).
Senzaţiile ca forme elementare ale experienţei au fost clasificate cu atenţie de Wundt după
modalitatea lor, (vizuale, auditive etc.), intensitate sau durată. El n-a făcut nici o distincţie între senzaţii
sau imagini, dar are meritul de a fi considerat că senzaţiile pot fi studiate ca fenomene psihice prin
introspecţie, şi nu legate în mod necesar de procesele fiziologice aşa cum au făcut-o predecesorii lui.
Sentimentele primare, a doua formă elementară a conştiinţei, a fost considerată de Wundt ca
fiind un complement subiectiv al senzaţiilor dar care nu provin direct din nici un organ de simţ. Senzaţiile
sunt acompaniate de sentimente şi când senzaţiile se combină pentru a forma stări mai complexe, o
nouă calitate a sentimentului va rezulta din această combinare de senzaţii. După observaţii introspective
atente Wund a elaborat controversata doctrină a celor trei dimensiuni ale sentimentului. Considerând că
a descoperit trei dimensiuni independente şi distincte ale sentimentului: a) plăcere-neplăcere,
b) tensiune-relaxare, c) excitaţie-depresie, el a afirmat că orice sentiment pate fi localizat undeva în
acest spaţiu tridimensional, Emoţiile provin după Wundt, din combinarea acestor sentimente
elementare, iar fiecare din sentimentele elementare poate fi efectiv descris prin definirea poziţiei lui pe
fiecare din cele două dimensiuni. La fel ca percepţiile, emoţiile pot fi reduse la elemente primare
considerate de Wundt ca fiind conţinuturi conştiente ale psihicului. Teoria lui asupra sentimentelor, deşi
a stimulat multe cercetări în propriul laborator sau în alte laboratoare, n-a rezistat probei timpului.

ÎNTREBARE
De ce poate fi considerat Wundt un psiholog al personalității elementarist și asociaționist?

Wundt a trebuit însă să explice şi faptul că noi trăim într-o lume a percepţiilor şi nu într-una a
senzaţiilor. Pentru a explica existenţa experienţei mediate, el a postulat doctrina apercepţiei. Aspectele
elementare ale vieţii psihice, (senzaţiile şi sentimentele primare), ar fi organizate şi unificate ca urmare a
procesului de sinteză creativă. Există după Wundt, un principiu al sintezei creative în virtutea căruia se
realizează combinarea elementelor şi apar noi proprietăţi ale proceselor psihice. Apercepţia este astfel
un proces activ şi creativ datorită căruia părţile devin un întreg, dar din păcate Wundt a neglijat aproape
total să cerceteze empiric acest presupus proces. Totuşi, faptul de a fi inclus conceptul de sinteză
aperceptivă în sistemul său are o semnificaţie istorică, deoarece această noţiune va influenţa alte
sisteme psihologice.
Calea regală de observare a experienţei imediate a fost după Wundt introspecţia, o metodă
utilizată mult până la el şi de psihologia filosofică. Contribuţia lui Wundt la perfecţionarea acestei
metode a constat în aplicarea controlului experimental precis, la condiţiile introspecţiei. El nu s-a inspirat
din introspecţia filosofică, ci a luat ca model introspecţia folosită în fizică şi fiziologie pentru studiul
senzaţiilor. El a impus reguli clare pentru ca introspecţia să poată fi considerată validă: a) observatorul
să fie capabil să determine timpul optim când procesul trebuie introdus, b) el trebuie să fie în stare de
atenţie maximă, c) observaţiile să poată fi repetate (verificate) şi d) condiţiile experimentale trebuie să
fie capabile de variaţie în termenii manipulării controlabile a stimulilor. Astfel, în accepţiunea lui Wundt,
introspecţia devine riguroasă, sistematică, o metodă ce poate fi cu succes utilizată în cercetarea
ştiinţifică. În laboratorul său, Wundt şi-a impus propriile teme de cercetare. Poziţia lui teoretică a
îndreptat întreaga cercetare realizată în laborator spre procesele psihice elementare, deoarece Wundt a
considerat că procesele psihice superioare, precum gândirea, memoria etc., nu pot fi obiectul cercetării
experimentale. Studiile realizate în laboratorul de la Leipzig şi publicate în revista lui Wundt, “Studii
Filosofice”, s-au circumscris unor domenii limitate precum senzaţia şi percepţia, atenţia, sentimentele
primare, tipul de reacţie şi asociaţia, domenii ce au devenit capitole de bază în cărţile pe care Wundt
le-a scris. Metoda introspecţiei sistematice a fost aplicată în condiţiile laboratorului, dar studenţii au fost
lăsaţi să o utilizeze numai după o perioadă de specializare. Boring afirmă (1953), că în cazul

217
CĂTĂLIN DÎRŢU

experimentelor privind timpul de reacţie, studenţii trebuiau să utilizeze în medie aproximativ 10.000 de
observaţii introspective înainte de a se considera că sunt destul de antrenaţi şi că pot produce date
valide.
Concluzii - Poziţia teoretică a lui Wundt suferă de numeroase neajunsuri. În primul rând,
orientarea lui atomistă, elementaristă, a făcut ca obiectul psihologiei experimentale să fie restrâns la
procese simple, iar ideea că procesele psihice complexe nu sunt obiect al ştiinţei i-a influenţat negativ
pe mulţi dintre studenţii lui. Neîncrederea în capacitatea metodei experimentale de a surprinde
caracteristicile proceselor psihice superioare l-a determinat chiar pe Wundt să neglijeze în bună măsură
activitatea laboratorului, astfel încât, în ultima parte a vieţii el a fost preocupat de scrierea şi publicarea
unei lucrări numite Völkerpsychologie (în traducere aproximativă, Psihologie populară), apărută între
1900 şi 1920. Această a fost consecinţa directă a neîncrederii lui Wundt în capacitatea ştiinţei de a
studia procesele psihice complexe şi a credinţei lui că ele pot fi studiate numai prin intermediul
metodelor non-experimentale ale sociologiei şi antropologiei, deoarece procesele psihice superioare ar
fi condiţionate de obişnuinţe lingvistice şi alte aspecte ale antrenamentului cultural. Astfel, putem afirma
că Wundt a plasat studierea personalităţii la intersecţia dintre psihologia experimentală şi ştiinţele care
au ca obiect relaţiile individului cu sistemul social.

ÎNTREBĂRI
1. De ce concepţia lui Wundt privind cunoaşterea personalităţii este una pesimistă?
2. Există asemănări între teoria lui Wundt şi teoriile behavioriste? (vezi și Unitatea de învățare 5)

2. E. TITCHENER

Transplantarea concepţiei structuraliste a lui Wundt despre psihic în America s-a datorat lui
Edward Titchener (1867-1927), care, deşi nu s-a numărat printre cei mai apropiaţi studenţi şi
colaboratori ai lui Wundt, a fost profund marcat de personalitatea acestuia. Englez prin origine,
Titchener s-a identificat aproape total cu maestrul său Wundt, şi după ce a eşuat în încercarea de a
implementa noua psihologie în Anglia a găsit teren propriu pentru aceasta în S.U.A., la Cornell
University. Aici el a înfiinţat un laborator după modelul laboratorului de la Leipzig şi a aplicat aproape
întocmai principiile de experimentare prin introspecţie ale lui Wundt. Cu toate că Titchener a fost
considerat, în linii mari, ca fiind un wundtian ortodox şi un psiholog dogmatic, rolul său în dezvoltarea
psihologiei în America a fost imens. Prin caracterul său autocratic şi energic el a contribuit decisiv la
răspândirea ideilor lui Wundt şi la recunoaşterea psihologiei ca disciplină ştiinţifică independentă în
S.U.A.
Diferenţele dintre concepţia lui Wundt şi cea a lui Titchener sunt destul de puţine, dar unele
dintre ele sunt importante. De exemplu, mult mai radical decât Wundt, Titchener a eliminat complet
termenul de voinţă, ca şi cel de apercepţie care aveau o mare importanţă în teoria lui Wundt. Rezultatul
a fost conturarea unei poziţii radical senzualiste şi complet analitice, deoarece Titchener nu a acceptat
decât existenţa senzaţiilor ca atomi psihici. Mai mult, psihologia nu ar trebui să-şi propună ca scop
principal explicaţia, ci scopul ei ar trebui să fie descrierea şi catalogarea cu mare atenţie a senzaţiilor.
Concepţia lui Titchener, care a dus elementarismul lui Wundt până la extrem, poate fi un bun exemplu
de definire a personalităţii ca o sumă de procese psihice elementare.

218