VALENŢELE FORMATIVE ALE JOCULUI

DIDACTIC ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL PRIMAR

Autor: Profesor învățământul primar: Asaftei

Nicoleta Claudia
Școala cu clasele I-VIII Temelia, nr. 210,
comuna Gura-Văii, județul Bacău
Coautor: Profesor învățământul primar: Asaftei
Mădălina Elena
Grădinița Excellence din Iași

Jocul este o activitate foarte importantă, sub variatele sale forme, pentru
dezvoltarea copilului, importanţă subliniată de numeroase teorii ale jocului din
literatura pedagogică şi de locul acestuia în diferite sisteme de educaţie. Jocul are
o valoare funcţională ce rezidă în faptul că el transpune simbolic copilul în rolurile
adultului. De aici decurge importanţa îmbogăţirii impresiilor copiilor despre viaţa
şi activitatea oamenilor dintr-o sferă largă de domenii profesionale accesibile
înţelegerii lor.
Copilul se joacă,,de-a ceea ce a văzut sau a auzit. Modele de urmat pe care el
le transpune în joc izvorăsc din realitatea apropiată, din viaţa şi activitatea adulţilor
din preajma lui. Pe această cale îşi asimilează semnificaţia socială a rolurilor care îl
aşteaptă în viaţă. Prin joc, copilul învaţă cu plăcere, devine interesat de activităţile
ce se desfăşoară.”(5,p.56-57)
Datorită conţinutului şi modului de desfăşurare, jocurile didactice sunt
mijloace eficiente de activizare a întregului colectiv al clasei, dezvoltă spiritul de
echipă, de întrajutorare, formează şi dezvoltă unele deprinderi elementare şi de
muncă organizată.
Mult timp s-a considerat că jocul este o activitate minoră, proprie numai
vârstei copilului preşcolar. Deşi a fost folosită ca metodă educativă în grădiniţele
de copii nu i s-a acordat importanţa cuvenită, fiind socotit mai mult ca mijloc de
divertisment.
Cercetările teoretice şi experienţa la clasă ne demonstrează că jocul nu
caracterizează numai vârsta copilăriei, ci pe om în general, la toate vârstele şi că
importanţa lor educativă este mult mai mare. În joc, individul îşi încearcă iscusinţa,
caută să atingă obiective propuse, realizează performanţe, învinge,,un adversar”
real sau imaginar.
Stările psihice provocate de joc sunt legate de risc. Jocul îl pune pe copil în
situaţii noi, pe care le caută să le rezolve punând în acţiune iniţiativă, multă
fantezie, perseverenţă şi spontaneitate.
Încorporat în activitatea didactică, jocul imprimă acesteia un caracter mai viu
şi mai atrăgător, aduce varietate şi o stare de bună dispoziţie, destindere, ceea ce
previne apariţia monotoniei şi a plictiselii, a oboselii, dar fortifică energiile
intelectuale şi fizice ale şcolarilor, generând o motivaţie secundară şi stimulatoare.
Jocul didactic consolidează, precizează, verifică şi îmbogăţeşte cunoştinţele, pune
în valoare şi antrenează capacităţile creatoare ale acestora.
Jocurile didactice prin marea lor diversitate, prin variantele pe care le
poate avea fiecare dintre ele, precum şi prin faptul că pot fi jucate de o clasă
întreagă sau de grupe de elevi şi chiar individual constituie un instrument didactic
foarte flexibil şi polivalent.
Ele au calitatea de a fi adaptate nivelului de dezvoltare al fiecărui elev (după
experienţa pe care o are, după numărul de exerciţii similare făcute anterior) şi de a
permite repetarea exerciţiilor de atâtea ori cât este necesar pentru a se obţine saltul
calitativ pe o treaptă superioară de dezvoltare a copilului. Permit trecerea de la uşor
la greu cu paşi mărunţi în funcţie de dezvoltarea individuală a copilului. Gradul de
dificultate poate fi mărit fără a diminua atractivitatea, fără să devină obositor.
Prin joc se satisface o anumită trebuinţă de afirmare şi de realizare în ciuda
riscurilor care apar.
Integrarea jocului didactic în activitatea de învăţare a şcolarilor mici este de
natură să contribuie la realizarea unor obiective majore ale afirmării personalităţii
copilului. Şcolarul mic trebuie să simtă că este acceptat aşa cum este, că se doreşte
întâlnirea cu el, că vine la şcoală să desfăşoare o activitate ce-i solicită efort în
cooperare cu ceilalţi copii.
Învăţarea prin efort personal şi în grup, prin manifestarea independentă în
acţiune, gândire şi limbaj, însoţită de satisfacţii, va fi temeinică şi va genera
interesul profund, stabil pentru cunoaştere.(21,p.103) Prin folosirea jocului didactic
se poate instaura un climat favorabil conlucrării fructuoase dintre copii în
rezolvarea sarcinilor instructive, se stimulează dorinţa de a-şi aduce contribuţia
proprie.
Învăţătorul poate sugera copiilor să exploreze mai multe alternative, se
poate integra în grupul de elevi în scopul clarificării unor probleme sau alegerii
celor mai bune soluţii de rezolvare.
 Folosind jocul didactic ca procedeu, mânuit cu pricepere, învăţătorul,
manifestând el însuşi creativitate, va determina exprimarea potenţialului creativ al
elevilor săi, va realiza formarea gândirii logice, raţionale şi flexibile.
Învăţarea este o activitate dificilă ce solicită efort voluntar pentru punerea în
acţiune a disponibilităţilor psihice, morale şi sociale.
Efortul elevilor este cu atât mai eficient când se folosesc resursele jocului,
când între joc şi învăţare se întind punţi de legătură reprezentate de varietatea
formelor jocului didactic.
Prin intermediul jocului didactic se pot asimila noi informaţii, se pot verifica
şi consolida anumite cunoştinţe, priceperi şi deprinderi, se pot dezvolta capacităţi
cognitive, afective şi volitive a copiilor, se pot educa trăsături ale personalităţii
creatoare, se pot asimila modele de relaţii interpersonale, se pot forma atitudini şi
convingeri. Copiii pot învăţa să utilizeze bine informaţiile, timpul, spaţiul şi
materialele puse la dispoziţie, li se poate dezvolta spiritul de observaţie, spiritul
critic şi autocritic, capacitatea anticipativ-predictivă, divergenţa şi convergenţa
gândirii, flexibilitatea şi fluiditatea.

Dezvoltarea jocului de tip uman trebuie legată de diferite momente ale

antropogenezei umane şi raportată la acel ansamblu de schimbări biologice,
psihologice şi sociale ce caracterizează istoria umanităţii de la începuturile sale
până în zilele noastre.
Jocul a căpătat treptat, chiar în copilăria străveche, anumite caracteristici
mereu noi, datorită influenţelor directe şi indirecte ale procesului evolutiv care a
dus la formarea omului şi la perfecţionarea lui continuă.
Mediul cultural influenţează multilateral jocurile copiilor. Modul în care se
comportă copiii în joc, modul în care se duc dialogurile - tonul, coerenţa,
vocabularul, caracteristicile problematicii jocului, formele de strategie şi aspecte
legate de logica acţională din jocurile copiilor - reflectă întotdeauna elementele
mediului social. (4,p.127)
Dacă la toate vârstele omul se joacă, există totuşi în cadrul acestora, anumite
diferenţe între atitudinea faţă de joc şi funcţiile sale psihologice şi pedagogice.
Există vârste ale jocului. Acestea sunt vârstele copilăriei.
În anii copilăriei, jocul este o activitate centrală, odată cu intrarea copiilor la
şcoală, jocul trece de pe primul plan în cel de-al doilea plan, pentru ca la tinereţe să
devină o activitate de canalizare şi consum de energie, iar la vârstele de muncă,
devine o activitate de reconfortare, relaxare, deconectare.
Jocul a căpătat în viaţa contemporană funcţii foarte complexe - repertoriul de
joc s-a diversificat foarte mult la toate vârstele şi mai ales la vârstele celei de-a
doua şi a treia copilării, datorită faptului că s-a diversificat foarte mult viaţa
socială, ori aceasta constituie izvorul repertoriului de joc, în timp ce factorii ceilalţi
au funcţii de condiţionare şi diferenţiere a jocului. Jocurile atestă permanenta
relativă a spiritului de creaţie uman, din vârstele copilăriei.
Jocul este o metodă bazată pe acţiune simulată, care realizează un scop şi o
sarcină din punct de vedere matematic. Jocul propus elevilor în anumite secvenţe
de instruire este un ansamblu de acţiuni specifice:
 utilizează reguli de joc;
 introduce elemente de joc pentru rezolvarea unei sarcini;
Ca metodă, jocul se regăseşte pe anumite secvenţe de învăţare în majoritatea
sarcinilor din clasele primare. Chiar dacă este propusă elevilor o sarcină cu
caracter euristic, elementele de joc (competiţia, surpriza, aşteptarea)
motivează participarea activă a copiilor.
Utilizarea jocului accentuează rolul formativ al învăţării prin:
 exersarea operaţiilor gândirii (analiză, sinteză, comparaţie, clasificare);
 însuşirea cunoştinţelor într-un cadru ludic;
 dezvoltarea spiritului imaginativ-creator, de observaţie şi de iniţiativă;
 dezvoltarea spiritului de competiţie şi de echipă;
Caracteristic pentru această formă de învăţare este modul sui-generis în care
se îmbină jocul cu învăţătura, primul asigurând motivarea intrinsecă, prin plăcerea
pe care o generează şi întreţine cealaltă vizând obţinerea unor rezultate (de natură
intelectuală sau motrică). (20,p.197)
În acest caz, copilul învaţă sau munceşte stimulat fiind de satisfacţiile pe
care i le asigură jocul, în final înregistrând anumite rezultate concrete.
Jocul îi conferă cadrul de manifestare care din punct de vedere psihologic
declanşează şi întreţine o motivare intrinsecă, activitatea vizând însă finalităţi
axiologice. În asemenea condiţii elevii trec pe nesimţite de la joc la muncă.
Plăcerea imensă pe care o produce jocul se substituie cu înţelegerea semnificaţiei
socio-umane a muncii. Aşa zisele jocuri didactice din şcoală, sunt tipice din acest
punct de vedere.
Sensul lor este predominant instructiv, urmărindu-se asimilarea cunoştinţelor
şi formarea priceperilor şi deprinderilor, elementele de joc având însă menirea de
a-i stimula şi antrena pe copii. Alături de învăţare, muncă şi creaţie, jocul
reprezintă una din modalităţile esenţiale prin care omul se raportează la realitatea
înconjurătoare. Prin joc, copilul învaţă şi se dezvoltă totodată. Jocul înseamnă o
explorare a universului, a realităţii: tot prin joc el reproduce, reconstruieşte
secvenţe din viaţă sau creează o nouă lume, o altă realitate. Ursula Şchiopu
surprindea caracterul universal al jocului în afirmaţia: ,,De fapt, omul se joacă la
toate vârstele. Chiar şi la vârsta a treia” (31,p.28) Pentru copil, totul este joc: în
primele luni de viaţă acesta se joacă cu corpul său, mai apoi copilului îi face
plăcere să reproducă elemente din ambianţa lui apropiată; într-o următoare etapă,
copilul începe să imite adultul (mama, medicul, cadrul didactic) şi de aici se naşte
jocul de rol – atât de utilizat astăzi şi în lucrul cu adulţii- în care identificarea este
obiectivul fundamental. Urmează jocul cu reguli în care copilul învaţă elemente
fundamentale de socializare, convenţionalitate, acordul cooperarea şi competiţia.
Jocul, învăţarea, munca şi creaţia sunt formele prin care se manifestă
activităţile umane. La vârsta copilăriei, pe primul loc este jocul, învăţarea ocupând
locul secund; odată cu intrarea la şcoală, învăţarea trece pe primul loc şi este
urmată de muncă şi, pe alocuri, este împletită cu creaţia. De fapt, omul nu
încetează la nici o vârstă să se joace, jocul fiind una dintre cele,,ecologice”
modalităţi atât pentru minte, cât şi pentru corp - de a te recreea, de a-ţi petrece
timpul cu cei mai apropiaţi ţie sau a-ţi exersa diferite abilităţi. Jocul nu dispare din
viaţa individului odată cu înaintarea în vârstă, ci îşi modifică ponderea temporală
sau cadrul.

Prin intermediului jocului, copilul dobândeşte deprinderea modului de

autoservire în satisfacerea propriilor trebuinţe ca apoi, însăşi jocul să devină mai
complex, să se structureze tocmai acţiunii cu diverse instrumente. Contactul adult-
copil oferă în mod curent copilului modele de conduită, stimulând dorinţa copierii
acestora.
Jocul evoluează odată cu constituirea primelor reprezentări ce permit
elevului să opereze pe plan mental cu experienţa pe care o dobândeşte în fiecare zi.
La copii, tendinţa spre joc nu echivalează însă cu tehnica jocului. Jocul
achiziţionându-se şi modificându-se foarte mult în timpul copilăriei, pe când
tendinţa spre joc este de natură mai complexă de la început. Cea mai veche teorie
explicativă a jocului şi, în acelaşi timp, cea mai simplă, este aşa numită teoria a
recreaţiunii. (1,p.126)
În genere ideea de recreaţiune este corelată cu aceea a unei activităţi care să
aibă caracteristici contrare activităţii de muncă. Ori în mica copilărie (1-3 ani) şi în
copilăria mijlocie (3-7ani) copiii de joacă aproape tot timpul. Abia în anii de şcoală
se constituie condiţia ca jocul să fie considerat distracţie şi deci activitate
recreativă.
Eduard Claparède consideră că jocul drept un exerciţiu pregătitor pentru viaţa
adultă, fiind de aceeaşi părere cu Karl Gross, care afirmă că de fapt,,copilul nu se
joacă pentru că e copil, ci este copil pentru că se joacă”(5,p.95) Ceea ce interesează
în teoria psihologului Eduard Claparède, este modul în care copilul reuşeşte să-şi
exercite funcţiile motrice şi mintale prin intermediul unor activităţi similare cu cele
ale adultului.(6,p.68) În legătură cu această teorie se pun următoarele probleme:
 De ce imită copilul?
 Ce imită şi cum imită?
 Claparède respinge ideea instinctului de imitare, afirmând că în timp ce
instinctul este un act bine determinat, actele imitate sau care le imităm sunt
nedefinite.
Copilul are tendinţa de a repeta o mişcare până ce ea devine conformă cu
modelul. ,,După părerea mea - spune Claparède - partea instinctivă a procesului de
imitaţie rezidă tocmai în acest fenomen, al căutării unor conformităţi. Aceasta fiind
de fapt o tendinţă bine determinată, o putem considera drept instinct şi anume,
instinctul căutării conformităţii”.
Copilul nu imită totul. Puterea sa de imitare este limitată de structura
anatomică, structură care predispune la reproducerea unor anumite fenomene, într-
o măsură mai mare decât a altora.
Alegerea modelului de imitat prin joc variază după vârstă, după nevoile
momentului. Copilul imită ceea ce prezintă interes pentru perfecţionarea sa.
Adesea, el imită nu pentru că-l interesează actul, ci persoana care execută obişnuit
acest act. Claparède conchide că: ,,nu poate fi vorba de joc decât în măsura în care
avem de-a face cu exercitarea unei activităţi, mai mult sau mai puţin imperfecte.
Îndeplinirea unei activităţi stăpânite de perfecţie nu este joc” (5,p.109)
Referitor la funcţiile jocului, el apreciază că funcţia principală a jocului este
aceea de a permite individului să-şi realizeze eul, să-şi manifeste personalitatea, să
urmeze pentru un moment, linia interesului său major, atunci când nu o poate face
prin activităţi serioase.
Astfel, jocul ar fi un înlocuitor al activităţii serioase, o sustragere a
individului din realitate, prin crearea unei realităţi libere, potrivit satisfacerii nevoii
sale de realizare. ,,Curentul dorinţelor noastre, al intereselor care alcătuiesc eul
nostru caută o ieşire în ficţiune prin joc, atunci când realitatea nu-i oferă suficient
loc de manifestare”-spune Claparède.(5,p.146) Teoria lui rămâne ca una din cele
mai complete teorii despre joc, oferind multe deschideri pentru stabilirea unei
viziuni clare asupra naturii, esenţei şi funcţiei jocului.
J. Piaget (25,p.123) acordă un rol deosebit factorului ,,imitaţie” în evoluţia
jocului, în timp ce alţi pedagogi şi psihologi socotesc de maximă importanţă
evoluţia proceselor de cunoaştere şi mai ales trecerea de la planul concret la cel
abstract al acţiunii.
Având în vedere că esenţa jocului este concentrată în procesul de reflectare
şi transformare pe plan imaginar a realităţii concrete, proces prin care devine
posibilă şi plăcută posibilitatea pătrunderii copilului într-o realitate complexă pe
care o cunoaşte activ, factorii cu rol principal în evoluţia jocului izvorăsc din
contactul copilului cu realitatea apropiată lui, îmbrăcând forma unor contradicţii:
contradicţia dintre nivelul deprinderilor şi dorinţa copilului de a le
stăpâni, de a le utiliza conform destinaţiei lui;
 contradicţia dintre tendinţa copilului către o viaţă la acelaşi nivel cu
adulţii şi dependenţa lui reală faţă de adult;
contradicţia dintre aspiraţiile copilului şi posibilităţile lui;
contradicţia dintre libertatea de acţiune a copilului şi necesitatea de a se
conforma la regulile jocului;
contradicţia dintre imitaţie şi creativitate (mă refer la problema
acomodării,,eu-lui” la realitate sau asimilarea realităţii la,,eu”);
contradicţia între planul real-fictiv (jocul stimulează procesul dezvoltării
imaginaţiei, obligându-l pe copil să facă apel la imaginaţie fără a fi un efect al
acesteia);
contradicţia între elementul de învăţare, de asimilare din joc şi jocul
propriu-zis;
contradicţia plan practic-plan mental, considerând jocul şi o formă de
trecere de la acţiuni exterioare la acţiuni interioare;
contradicţia dintre caracterul concret al jocului didactic şi caracterul
abstract, determinat de acţiunea mentală a însuşirii regulilor de joc;
Deci se poate spune că îndrumarea şi controlul jocului de către adult este
absolut necesară, poziţie ce se opune total teoriilor educaţiei libere a neintervenţiei
adultului în jurul copilului.
Voi prezenta în continuare câteva dintre poziţiile teoretice ale unor
psihopedagogici de renume, cu privire la jocul în viaţa copilului.
a)Conform teoriei biologice a lui Karl Gross (27,p.62-70) jocul ar fi un
exerciţiu pregătitor pentru viaţa adultului, prin faptul că jocul este un mijloc de
exersare a predispoziţiilor în scopul maturizării. Acesta ajunge să identifice jocul
copiilor cu cel al animalelor, biologizând esenţa socială a jocului. Se spune că
autorul în discuţie, subordonează copilăria jocului, apreciind că copilul se joacă nu
pentru că este copil, ci pentru că se joacă este copil (deci ar fi ca o răsturnare a
raportului cauză-efect).
b) De pe poziţie tot biologizată, H. Spencer (idem,p.70-78) elaborează teoria
surplusului de energie conform căreia jocul este o modalitate de a cheltui acest
surplus.
c) Usinschi a încercat o definire a jocului privindu-l ca formă de activitate
liberă prin care copilul cunoaşte şi se autodezvoltă (idem, p.78-82)
d) Preocupat de valoarea jocului, A.S. Makarenko încearcă o analogie între joc
şi muncă, stabilind unele asemănări şi deosebiri între aceste două realităţi.
Socoteşte că în ambele situaţii este vorba de un efort fizic şi intelectual. (27, p.84-
86)
Ambele (jocul şi munca) au un colorit emotiv pozitiv şi produc plăcere, fără
ca plăcerea să fie cauza determinantă. În amândouă situaţiile apare simţul de
răspundere. Makarenko semnalează concomitent faptul că munca produce bunuri
materiale social-utile, în timp ce jocul nu are această finalitate.
Preocuparea esenţială i-a fost aceea de a găsi premisele necesare trecerii de
la joc la muncă.
Din multitudinea şi varietatea încercărilor de a surprinde şi descifra esenţa
acestui proces complex-jocul, pornind de la definiţii care determină jocul ca
fenomen tranzitoriu, mijloc de exprimare şi exteriorizare a trăirilor, ca ,,formă de
conduită”(U. Şchiopu) sau ca ,,proces, cale de modelare” (J.Chateau) sau ca
activitate în care se prefigurează diferite genuri de activităţi (după alte opinii) mă
voi opri asupra definiţiei dată de A.N.Leontiev după care ,,jocul este o activitate
cu caracter dominant la această vârstă, fapt demonstrat de modul în care
polarizează asupra celorlalte activităţi din viaţa copilului, după durata şi
ponderea sa, după eficienţă în sensul că jocul este activitatea care conduce la cele
mai importante modificări în psihicul copilului” (14,p.132)
Încercând să răspundă la întrebarea: de ce se joacă copilul? J.Chateau
(4,p.105-109) face următoarele consideraţii spunând că ,,omul nu este întreg decât
atunci când se joacă...”
 jocul oferă posibilitatea descătuşării fiinţei umane de lumea înconjurătoare;
 jocul anticipă conduitele superioare pentru copil, orice activitate fiind joc;
 copilul se dezvoltă prin joc, copilăria fiind ucenicia vârstei mature;
 copilul traduce prin joc potenţele virtuale succesiv la suprafaţa fiinţei sale.
J. Chateau conchide: (4,p.96-98)
 a te juca înseamnă a-ţi propune o sarcină de îndeplinit, a te obosi, a face
efort pentru a îndeplini sarcina jocului;
 scopul jocului este arbitrar, dar aduce la suprafaţă scopuri ale activităţii;
 jocul este un jurământ făcut, în primul rând ţie însuţi, apoi altora, de a
respecta anumite regului;
 jocul se manifestă ca acţiune în grup la vârsta preşcolară;
 atracţia jocului este una specifică şi superioară iar nesocotirea ei duce la
greşeli pedagogice grave;
 educaţia prin joc trebuie să fie o sursă atât de efort fizic cât şi de bucurie
morală;
 înclinaţia pentru regulă în joc trebuie folosită pentru stabilirea ordinei,
disciplinei;
 şcoala trebuie să se sprijine pe rolul mare al jocului în realizarea spiritului
de disciplină la copii;
 jocul rămâne în afara activităţii propriu-zise (a muncii) face abstracţie de
situaţia reală, nu ţine seama de loc şi oră (în consecinţă o educaţie numai prin joc
rămâne în afara timpului şi al spaţiului, deci în afara epocii);
 jocul nu este substitut al muncii;
  jocul nu este decât o pregătire pentru muncă, un exerciţiu pregătitor;
 copilul este serios, nu admite schimbarea regulilor pentru că prin joc îşi
proclamă forţa şi autonomia;
 jocul la copil are rolul pe care îl îndeplineşte munca la adult;
În concluzie, referitor la conceptul de joc, este important să subliniez că prin
activitatea de joc copiii:
 îşi formează identitatea personală (se joacă la început cu propriul corp,
înţeleg că nu este una şi aceeaşi cu mediul, ci sunt separaţi);
 învaţă acte, acţiuni, operaţii, conduite care îl ajută să rezolve probleme din
mediul său;
 învaţă să fie mai flexibili în gândire, să creeze diferite soluţii;
 îşi dezvoltă atenţia, motivaţia, abilităţile sociale;
 învaţă să comunice(vorbire, ascultare, înţelegere);
Copilul schimbă prin joc realitatea lui imediată, învaţă să fie cu ceilalţi,
învaţă lucruri noi, toate acestea într-o stare de relaxare şi plăcere; totodată prin joc
se dezvoltă întreaga sa fiinţă, i se conturează personalitatea. Prin joc, el reproduce,
reconstruieşte secvenţe din viaţă sau creează o nouă lume, o altă realitate. Jocul
urmăreşte fixarea unor termeni lexicali fundamentali, corectarea şi îmbunătăţirea
pronunţiei, cristalizarea structurilor gramaticale, îl promovează pe copil să-şi
exprime imresiile, părerile şi dorinţele de joc. Jocul este o bună şcoală a relaţiilor
între copii întrucât în acest context sunt acceptaţi, valorizaţi şi dezirabili ca
parteneri acei care se manifestă corect, cooperant, care îşi înfrânează emoţiile
negative. Aceasta oferă o motivaţie extrinsecă copiilor pentru a-şi forma unele
deprinderi de comportament, norme de disciplină, pentru a-şi exersa perseverenţa,
stăpânirea de sine, onestitatea, competivitatea, conduita, fair-play.
Jocul reprezintă instrumentul prin care îşi descarcă energia, îşi întăreşte
organismul. La această vârstă, înregistrându-se o creştere accelerată a organismului
copilului, au loc intensificări în funcţionarea aparatelor respirator şi circulator.
Jocurile didactice contribuie la dezvoltarea unei gândiri creatoare, la
formarea priceperilor şi deprinderilor de activitate independentă. De aceea, metoda
jocurilor trebuie să facă parte din strategiile didactice de predare-învăţare.

Jocul este definit de J. Piaget (26,p.18) ca ,,pol al exerciţiilor funcţionale în

cursul dezvoltării individului”, celălalt pol fiind,,exerciţiul neludic, când subiectul
învaţă să învaţe într-un context de adaptare cognitivă şi numai din joc”.
El denumeşte jocul ca un anumit tip de activitate, ca,,un exerciţiu
funcţional” cu funcţia de ,,extindere a mediului”. Pe de altă parte, se desprinde
ideea conform căreia jocul este adaptare, adică asimilare şi acomodare. 826,p.38)
În evoluţia jocului, Piaget stabileşte existenţa a trei categorii principale de joc, la
care adaugă a patra, cu rol de a face tranziţia dintre simbolic şi activităţile neludice
sau aşa-numitele,,adaptări serioase”. Punctul de pornire al jocului, forma sa
primitivă, singura prezentă la nivelulsenzorio-motor, dar care se păstrează parţial
în continuare, prin includerea sa în formele imediat superioare este:
a) Jocul de exersare sau jocul funcţional. Pentru fiecare achiziţie nouă a
copilului există o perioadă în care acesta exersează prin joc respectiva achiziţie,
doar pentru plăcerea de a o putea realiza cât mai bine fără a o integra în altă
activitate. Exersează mişcarea sărind cât poate de mult într-un picior, aruncând
obiecte cât poate de departe, transportă obiecte grele, răvăşeşte obiecte mărunte
pentru a vedea ce se întâmplă, cum se mişcă, umple şi goleşte recipiente, frământă
plastlina etc.(26,p.93)
Jocul de exersare constă în ,,repetarea pentru plăcerea activităţii însuşite pe
alte căi în scopul adaptării” (26,p.79) La originea sa senzorio-motorie, jocul nu este
decât o asimilare a realului la eu în sensul dublu a termenului, în sensul biologic, al
asimilării funcţionale, care explică de ce jocuri de exersare dezvoltă afectiv
organele şi conduitele în sensul psihologic al unei încorporări a lucrărilor în
activitatea proprie. Jocul de exersare se manifestă şi prin plan intelectual: se joacă
amestecând silabe şi construind cuvinte fără sens, inventează un răspuns sau o
poveste voit neverosimile, pentru a distra, se străduieşte să alcătuiască un şir
nesfârşit de întrebări sau de consideraţii, pe o anumită temă. Jocurile de exersare,
ca orice tip de joc de altfel, sunt indispensabile. De aceea ele trebuie tratate ca
utile şi admirate sau măcar acceptate, nu interzise.
Dacă a fost corect educat, copilul, chiar nesupravegheat, face deosebirea
între jucării şi obiecte cu alte întrebuinţări şi nu le strică pe acestea din urmă decât
rareori. Exemple de jocuri de exersare la diferite discipline: Limba română: ,,Cine
este...?”, ,,Cui ne adresăm aşa?”, ,,Să cunoaştem sunetele!”
Matematică: ,,Adu atâtea obiecte câte arată cartonaşul!”, ,,Numără corect!”,
,,Numără mai departe!”, ,,Caută vecinul!”
Geografie: ,,Despre ce se spune că...”
Educaţie fizică: ,,Din cerc în cerc”, ,,Oglinda”, ,,Mingea după linie”, ,,Ştafeta
într-un picior”
b) Prin jocul simbolic activitatea ludică a copilului ajunge la apogeu între
2-3 ani şi 5-6 ani. (26,p.97-99) Jocul simbolic cunoscut în literatura noastră
pedagogică sub numele de joc de creaţie, este jocul prin care copilul redă prin
gesturi, cuvinte şi eventual cu ajutorul unor obiecte, jucării, un aspect al realităţii.
Redarea va fi mai mult sau mai puţin veridică în funcţie de reprezentările de
care dispune copilul şi de mijloacele materiale pe care le are la îndemână.
Poate să ia receptorul şi să simuleze că vorbeşte la telefon. Poate lua un alt
obiect, de exemplu o cutie care să simbolizeze receptorul telefonului la care
vorbeşte sau poate schiţa doar gestul de a duce receptorul lângă cap, pentru a vorbi.
Trupul propriu poate imita gesturile altei persoane, ale unui animal, un pod sau
orice altceva. Conţinutul jocului simbolic poate fi extrem de divers. Şi relaţiile
dintre învăţător şi copii sunt privilegiate de joc.
Situaţiile frustrante pentru copil, greşelile lui, interdicţiile adulţilor pe care
le acceptă greu, cazurile în care îi este frică, precum şi bucuriile deosebite se
reflectă şi ele în jocul copilului.
În joc, neplăcerile pot fi mai uşor făcute să dispară. La început, jocul
simbolic se manifestă prin repetarea activităţilor proprii în context de joc, rupt de
realitate, care prin transpunerea activităţilor sale pe obiecte pe care le însufleţeşte.
Păpuşa va mânca, va fi plimbată. Mişcarea unei maşinuţe şi cea a unei mingi
rostogolite induc impresii de animism, de puteri spectaculoase legate atât de
posibilităţile jucăriei cât şi de propriile posibilităţi de intervenţie în mediu. Modul
de complexitate şi durata jocurilor simbolice sunt foarte variabile. Se pot relua în
forme diferite din punct de vedere al detaliilor dar progrese semnificative de
conţinut se înregistrează de la un an la altul. De la reprezentarea de activităţi
simple, de atitudine, de exprimări pregnante, de moduri de întrebuinţare a
obiectelor, copilul va trece la jocul cu roluri. Rolul din joc este o încercare de
reconstituire amplă a unei imagini concludente a unui personaj prin acţiuni
omoloage cu ale acestuia, atitudini, exprimări verbale, folosire de instrumente,
unelte specifice pentru activităţi noi.
Exemple de jocuri simbolice la diferite discipline:
Limba română: ,,La librărie!”, ,,Poştaşul”, ,,Telefonul”, ,,Ghici cine este
personajul?”
Educaţie fizică: ,,Hrănirea păpuşii”, ,,De-a mama”, ,,La masă”;
Educaţie civică: ,,Bibliotecara şcolii”, ,,Medicul”, ,,Poliţistul străzii”
c) O altă categorie este reprezentată cu jocurile cu reguli ce se transmit în
cadrul social de la copil la copil şi a căror importanţă creşte odată cu vârsta.
(26,p.127)
Cauza pentru care jocurile cu reguli se constituie mai greu la copii, este ceea
ce Piaget numeşte ,,efectul egocentrismului iniţial”, efect observat în primul rând,
în comportamentul copiilor mici. În jocurile lor, aceştia prezintă o conduită
caracteristică. Le place să fie împreună şi adesea caută grupările de doi sau trei, dar
nici în cadrul acestor grupări nu încearcă să-şi coordoneze eforturile; fiecare
acţionează pentru sine, cu sau fără asimilare reciprocă. Piaget consideră că tocmai
acest tip de joc, jocul cu reguli, pe care copilul începe să-l utilizeze, este unul din
punctele de pornire ale procesului de socializare progresivă.
La punctul de plecare, copilul nu cunoaşte nici reguli, nici semne şi trebuie
să cucerească printr-o adaptare treptată, formată din asimilarea altora la sine şi
acomodarea lui la alţii, ceea ce se realizează în joc, în primul rând, în jocul cu
regului.
 Jocul cu reguli are două caracteristici esenţiale: existenţa cel puţin a unei
reguli şi caracterul competitiv. Regula este o convenţie între persoane cu privire la
un mod de a proceda sau de a aprecia. Acest tip de joc poate fi preluat de la alţi
copii, de obicei mai mari sau poate fi inventat de participanţi care stabilesc ei înşişi
regulile. Apare după 4 ani dar se dezvoltă deplin după 7 ani. Jocurile de mişcare
sunt foarte îndrăgite de copii.
Exemple de jocuri cu reguli la diferite discipline:
- Limba română: ,,Să cunoaştem sunetele!”, ,,Cum a rostit”, ,,Aşa da!, Aşa
nu!”, ,,Cum aş proceda eu!”;
- Matematică: ,,Hora cifrelor”, ,,Ce semn s-a ascuns!”, ,,Numără
corect!”, ,,Completează corect!”;
- Educaţie fizică: ,,Mergi drept!”, ,,Prinde mingea!”, ,,Mingea la coş!”;
d) O altă categorie de jocuri este reprezentată de jocurile de construcţii
dezvoltate pe baza jocului simbolic după 5-6 ani. (26,p.178)
La început jocurile de construcţie sunt integrate în simbolismul ludic, ca mai
târziu să constituie adevărate adaptări (de exemplu construcţiile mecanice) sau
rezolvări de probleme şi creaţii inteligente. Obligat să se adapteze neîncetat lumii
sociale a celor mari ale căror interese şi reguli îi rămân exterioare şi unei lumi
fizice pe care deocamdată o înţelege greu şi eronat, copilul nu reuşeşte să satisfacă
trebuinţele afective ale propriului eu în cursul acelor adaptări care pentru copil
rămân cu atât mai nedesluşite, cu cât el este mai nedesluşite, cu cât el este mai mic.
Este deci, necesar pentru echilibrul său afectiv şi intelectual ca el să poată dispune
de un sector de activitate a cărei motivaţie să nu fie adaptare la real, ci dimpotrivă,
asimilarea realului la eul său, fără constrângeri şi sancţiuni. Prin acest tip de joc
copilul poate realiza îmbinări fanteziste, poate să redea configuraţia aproximativă a
unor obiecte care să încerce să reproducă fidel obiecte, respectând proporţiile,
detaliile. În primele două cazuri jocul de construcţie este apropiat de jocul
simbolic, iar în al treilea caz el face trecerea spre muncă. Această formă de joc
solicită în special reprezentările spaţiale şi abilităţile manuale. Disponibilităţile
copiilor pentru joc sunt mari. Materialele fabricate din lemn, mase plastice sau
metal sunt diverse din punct de vedere al dimensiunilor şi deprinderilor de
combinare pe care le presupune.
Materialele naturale cele mai diverse pot oferi nebănuite ocazii de
ingeniozitate.
Exemple de jocuri de construcţie la diferite discipline:
- Educaţie fizică: ,,Cine construieşte mai repede!”, ,,Piramida”
- Matematică: ,,Ghiceşte din 10 întrebări!”
Conform teoriei lui Claparide, jocurile se împart în două categorii, după cum
ele exersează funcţii generale sau numai unele funcţii speciale.(6,p.96)
Din prima categorie fac parte:
 o jocurile senzoriale (cu trâmbiţe, fluiere, desene, desene cu degetele etc);
o jocurile motrice (cu mingea, cu coarda, cu coarda de gimnastică);
o jocurilor psihice care sunt de două feluri:
- intelectuale (loto, domino, asociaţii verbale, ghicitori);
- afective (cele ce antrenează emoţii precum satisfacţie, ca în cele de tip
farsă, emoţii estetice, ca în pictură).
Din a doua categorie fac parte:
o cele de luptă;
o de vânătoare;
o sociale (,,De-a plimbarea”);
o familiale (,,De-a mama”);
o de imitaţii (adoptarea unor roluri, imitarea unor activităţi cotidiene).
Oprindu-se aspra jocurilor în care imaginaţia este procesul de bază, afirmă
că:,,copilul dovedeşte o neînchipuită bogăţie a fanteziei când atribuie unui obiect
neînsemnat cu care se joacă, toate calităţile dorite de el”.
Clasificarea jocurilor a preocupat pe mulţi specialişti, dar nu s-a ajuns la o
clasificare unanim acceptată, datorită abordărilor deosebite ale acestei fascinante
activităţi a copilului.
Personal, am opera o clasificare a jocurilor care ar distinge mai întâi între
jocurile spontane şi jocurile didactice, cu menţiunea că de fapt, multe dintre
jocurile spontane pot căpăta o notă didactică prin intervenţia cadrului didactic, care
poate adapta unele momente ale jocului în vederea obţinerii unei finalităţi
didactice.
Pentru jocurile spontane, foarte semnificativă este clasificarea pe criteriul
evolutiv făcută de Piaget, conform căreia tipurile fundamentale de joc sunt:
o jocul de exersare;
o jocul simbolic;
o jocul cu reguli;
o jocul de construcţie.
Jocul didactic poate fi văzut ca o fază intermediară şi pregătitoare pentru
copil în trecerea de la jocul liber la învăţare.
Jocul didactic este organizat şi propus de învăţătoare. Aceasta urmăreşte
realizarea unei sarcini didactice prin acceptarea de către copil a unui joc în care se
exersează un conţinut corespunzător cu respectiva sarcină didactică. Jocurile
didactice pot fi foarte diverse, jocurile de mişcare organizate sunt frecvente ca
jocuri didactice cu reguli. Alteori se pot împleti cu jocurile simbolice şi jocurile cu
reguli.
Jocurile didactice intelectuale pot fi şi ele foarte diferite:
  jocuri senzoriale, de ghicire, recunoaştere a unui obiect cu ajutorul altui
simţ decât văzul;
 jocul de analiză perceptivă, vizuală, de reconstituire de imagini din
bucăţele;
 jocuri logice, de combinare a obiectelor după criterii date şi de analiză, de
scriere, clasificare;
 jocuri gramaticale, de exemplu,,Eu spun una-tu spui mai multe!”
 jocuri muzicale, de reproducere de ritmuri, de recunoaştere de sunete.
Atractivitatea şi eficienţa jocului depinde de ingeniozitatea învăţătoarei de a
îmbina o sarcină educativă, de către copii, nici prea grea, nici prea uşoară, cu un
joc simbolic sau cu reguli atrăgătoare.
Elementele de joc artificiale, nestimulative, îngreunează învăţarea şi
plictisesc copiii. Plăcerea cu care participă copiii la joc este singura justificare a
recurgerii la jocul didactic.

Introducerea jocului în diferite etape ale demersului didactic conduce la un

plus de eficienţă formativă în planul cunoaşterii, dezvoltă la elevi atitudini afective
şi conduite conştiente de acţiune. În acest fel, învăţătorul reuşeşte să activeze copiii
din punct de vedere cognitiv, operaţional şi afectiv sporind gradul de înţelegere şi
participare activă a elevului la actul de învăţare, să evidenţieze modul de acţiune în
diverse situaţii, să formeze deprinderi de interacţiune în cadrul grupului şi nu în
ultimul rând contribuie la formarea deprinderilor de autocontrol a conduitelor
operatorii şi a achiziţiilor cognitive ale copiilor. Este foarte importantă ponderea pe
care o acordă învăţătorul jocului, ca metodă în cadrul strategiei alese căci, în
funcţie de complexitatea obiectivelor, opţiunea pentru una sau alta dintre metodele
specifice impune respectarea unor criterii în aşa fel încât metoda aleasă:
să asigure realizarea obiectivelor proiectate;
să angajeze copilul în activitate directă de asimilare a conţinutului;
să formeze deprinderi de autoevaluare;
să optimizeze utilizarea timpului didactic şi să raţionalizeze efortul
elevilor;
Jocul este o metodă bazată pe acţiune simulată care realizează un scop şi o
sarcină. Jocul propus elevilor în anumite secvenţe de instruire este un ansamblu de
acţiuni specifice.
utilizează reguli de joc;
introduce elemente de joc pentru rezolvarea unei sarcini.
Ca metodă jocul se regăseşte pe anumite secvenţe de învăţare în majoritatea
sarcinilor matematice din primele clase primare. Chiar dacă este propusă elevilor o
sarcină cu caracter euristic, elementele de joc(competiţia, surpriza, aşteptarea)
 motivează participarea activă a copiilor. Utilizarea jocului accentuează rolul
formativ al învăţării prin:
exersarea operaţiilor gândirii (analiză, sinteză, comparaţie, clasificare);
însuşirea cunoştinţelor într-un cadru ludic;
dezvoltarea spiritului imaginativ-creator, de observaţie şi de iniţiativă;
dezvoltarea spiritului de competiţie şi de echipă.
Jocul este una dintre cele mai importante forme de manifestare a copilului.
Asemenea activitate este izvorâtă din nevoia de acţiune, de mişcare a copilului
- o modalitate de a-şi consuma energia sau de a se distra, un mod plăcut de a utiliza
timpul liber şi nu numai.
Jocul reprezintă un ansamblu de acţiuni şi operaţiuni care urmăresc
obiective de pregătire intelectuală, tehnică, morală, fizică a copilului.
Jocul este un tip specific de activitate prin care învăţătorul consolidează,
precizează şi chiar verifică cunoştinţele elevilor, le îmbogăţeşte sfera lor de
cunoştinţe, pune în valoare şi le antrenează capacităţile creatoare ale acestora.
Atunci când jocul este utillizat în procesul de învăţământ el dobândeşte
funcţii psihopedagogice semnificative, asigurând participarea activă a elevului la
lecţii, sporind interesul de cunoaştere faţă de conţinutul lecţiei.
O dată cu împlinirea vârstei de 6 ani, în viaţa copilului începe procesul de
integrare în viaţa şcolară, ca o necesitate obiectivă determinată de cerinţele
instruirii şi dezvoltării sale multilaterale. De la această vârstă, o bună parte de timp
este rezervată şcolii, activităţi de învăţare, care devine o preocupare majoră. În
programul zilnic al elevului intervin schimbări impuse de ponderea pe care o are
acum şcoala, schimbări care nu diminuează însă dorinţa lui de joc, jocul rămânând
o problemă majoră în perioada copilăriei.
Ştim că jocul didactic reprezintă o metodă de învăţământ în care predomină
acţiunea didactică simulată. Această acţiune valorifică la nivelul instrucţiei
finalităţile adaptive de tip recreativ proprii activităţii umane, în general, în anumite
momente ale evoluţiei sale ontogenetice, în mod special.
Psihologia jocului evidenţiază importanţa activării acestei metode mai ales
în învăţământul preşcolar şi primar. Analiza sa permite cadrului didactic
valorificarea principalelor cinci direcţii de dezvoltare, orientate astfel:
de la grupurile mici spre grupurile tot mai numeroase;
de la grupurile instabile spre grupurile tot mai stabile;
de la grupurile fără subiect spre cele cu subiect;
de la şirul de episoade nelegate între ele spre jocul cu subiect şi cu
desfăşurare sistematică;
de la reflectarea vieţii personale şi a ambianţei apropiate, la reflectarea
evenimentelor vieţii sociale;
 Această metodă dinamizează acţiunea didactică prin intermediul
motivaţiilor ludice care sunt subordonate scopului activităţii de predare-evaluare
într-o perspectivă pronunţat formativă.
Prin joc, elevii pot ajunge la descoperiri de adevăruri, îşi pot antrena
capacitatea lor de a acţiona creativ, pentru că strategiile jocului sunt în fond
strategii euristice, în care se manifestă isteţimea, spontaneitatea, inventivitatea,
iniţiativa, răbdarea, îndrăzneala.
Jocurile copiilor devin metoda de instruire în cazul în care capătă o
organizare şi se succed în ordinea implicată de logica cunoaşterii şi învăţăturii.
În acest caz, intenţia principală a jocului nu este divertismentul, rezultat din
încercarea puterilor, ci învăţătura care pregăteşte copilul pentru muncă şi viaţă.
Pentru a atinge aceste scopuri, jocul didactic trebuie să fie instructiv, să le
consolideze cunoştinţele.
Folosirea jocului ca activitate de completare cu întreaga clasă, aduce
variaţie în procesul de instruire a copiilor, făcându-l mai atractiv.
După obiectivele urmărite, jocul este folosit în cadrul tuturor ariilor
curriculare, iar după tipul lecţiei, jocul este folosit ca mijloc de predare, asimilare,
mijloc de consolidare, sistematizare, recuperare a cunoştinţelor.
Indiferent de modul de folosire, jocul îl ajută pe elev să-şi angajeze întregul
potenţial psihic, să-şi cultive iniţiativa, inventivitatea, flexibilitatea gândirii,
spiritul de cooperare şi de echipă.

BIBLIOGRAFIE

1) Barbu, Hristu, Activităţi de joc şi recreativ distractive,E.D.P., Bucureşti, 1993

2) Barbu, Hristu, Pedagogie preşcolară didactică. Manualul pentru şcoli
normale, E.D.P., Bucureşti, 1995
3) Cerghit, Ioan, Metode de învăţământ, E.D.P., Bucureşti, 1976
4) Chateau, Jean, Copilul şi jocul, E.D.P., Bucureşti, 1982
5) Claparéde, Eduard, Despre natura şi funcţiile jocului, E.D.P., Bucureşti 1971
6) Claparéde, Eduard, Psihologia copilului şi pedagogia experimentală, E.D.P.,
Bucureşti, 1975
7) Cojocariu, Venera Mihaela, Fundamentele pedagogiei. Teoria şi metodologia
curriculum-ului. Texte şi pretexte, Editura V Integral, Bucureşti, 2008
8) Cojocariu, Venera Mihaela, Teoria şi metodologia instruirii, E.D.P.R.A.,
Bucureşti, 2008
9) Creţu, Elvira, Îndrumător metodic pentru dezvoltarea vorbirii şi activităţilor
recreative la clasa I, E.D.P., Bucureşti, 1981
10) Drăghici, Angela, Jocuri didactice pentru învăţarea aritmeticii în clasele
primare. Culegere metodică editată de Revista de Pedagogie , 1978
11) Dumitriu, Constanţa, Introducere în cercetarea psihopedagogică, E.D.P.,
Bucureşti, 2004
12) Frâncu, Angela, Jocuri didactice şi exerciţii distractive, E.D.P., Bucureşti,
1972
13) Ionescu, Miron, Chis, Vasile, Strategii de predare şi învăţare, Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1992
14) Joiţa, Elena, Didactica aplicată în învăţământul primar, Editura Gheorghe
Alexandru, 1994
15) Leontiev, A.N., Problemele psihologice ale formării personalităţii copilului
preşcolar, E.D.P.,Bucureşti, 1964
16) Lupu, Costică, Didactica matematicii pentru învăţământul preşcolar şi
primar, Editura Caba, 2006
17) Matei, Nicolae Constantin, Educarea capacităţilor creatoare în procesul de
învăţământ, E.D.P., Bucureşti, 1982
18) Mărcutoiu, Victoria, Rebusuri, careuri, ghicitori şi proverbe pentru ciclul
primar, Editura GH. Cârţu Elexandru, Craiova, 1994
19) Neagu, Mihaela, Mocanu, Mioara, Metodica predării matematicii în ciclul
primar, Collegium Polirom, 2007
20) Nicola, Ioan, Pedagogie, E.D.P., Bucureşti, 1994
21) Neveanu Popescu, Paul, Psihologie- manual pentru licee, E.D.P., Bucureşti,
1990
22) Oprescu, Nicolae, Modernizarea învăţământului matematic în ciclul primar,
E.D.P., Bucureşti, 1974
23) Oprescu, Nicolae, Metodica predării aritmeticii, E.D.P., Bucureşti, 1965
24) Pantelimon, Golu, Psihologia copilului- manual pentru clasa a IX a şcoli
normale, E.D.P., Bucureşti, 1995
25) Peneş, Marcela, Rebusuri pentru şcolarii claselor I-IV, Editura Aramis,
1997
26) Piaget, Jean, Psihologia copilului, E.D.P., Bucureşti, 1982
27) Piaget, Jean, Judecata morală la copii, E.D.P., Bucureşti, 1980
28) Popescu, Eugenia, Pedagogia preşcolară, E.D.P., Bucureşti, 1982
29) Popescu-Neveanu, Paul, Psihologie-manual pentru clasa a X a şcoli
normale şi licee, E.D.P., Bucureşti, 1990
30) Roşca, Al. Chircev, Psihologia copilului preşcolar, E.D.P., Bucureşti, 1972
31) Săvulescu, Dumitru, Lupu, Costică, Metodica predării matematicii în ciclul
primar, Editura Gh. Alexandru, Craiova, 2006
32) Sima, Ioan, Creativitatea de vârstă preşcolară şi şcolară mică,
E.D.P.,Bucureşti, 1996
33) Şchiopu, Ursula, Probleme psihologice ale jocurilor şi distracţiilor, E.D.P.,
Bucureşti, 1970
34) Şchiopu, Ursula, Psihologia vârstelor, E.D.P., Bucureşti, 1981
35) Tomşa, Gheorghe, Psihopedagogie preşcolară şi şcolară, E.D.P., Bucureşti,
2005
36) Vasile, Anton şi colaboratorii, Învăţământul primar-vol.I/1991, Imprimeria
Coresi, Bucureşti, 1991
37) Vasilescu, Anton, Învăţământul primar nr. 6-7/1994, Editura Publistar SRL
38) Voicu, Elena, Învăţarea prin jocuri didactice, Revista de Pedagogie nr.
12/1986