Sunteți pe pagina 1din 100

UNIVERSITATEA „GEORGE BACOVIA” din BACĂU

FACULTATEA DE STIINTE ECONOMICE, JURIDICE ȘI ADMINISTRATIVE

PROGRAMUL DE STUDII UNIVERSITARE DE LICENȚĂ DREPT

LUCRARE DE LICENŢĂ

Coordonator științific,

Conf. univ. dr. NELU NIȚĂ

ABSOLVENT,

RAMONA C. MURARU

BACĂU

2021

1
UNIVERSITATEA „GEORGE BACOVIA” din BACĂU
FACULTATEA DE STIINTE ECONOMICE, JURIDICE ȘI ADMINISTRATIVE

PROGRAMUL DE STUDII UNIVERSITARE DE LICENȚĂ DREPT

Devianţă şi delincvență în rândul minorilor.


Factorii care o determină
(Studiu de caz: Factorii favorizanți ai delincvenței și devianței juvenile
în comuna Sărata)

Coordonator științific,

Conf. univ. dr. NELU NIȚĂ

ABSOLVENT,

RAMONA C. MURARU

BACĂU

2021

2
CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I. Delimitări conceptuale ale devianței și delincvenței în contextul noii ere a


digitalizării
1.1. Definiri și delimitări conceptuale ale devianței și a comportamentelor deviante
1.2. Scurt istoric al teoriilor delincventei juvenile și forme de manifestare a acestora în zilele noastre
1.2.1. Teoria asocierii diferențiate
1.2.2. Teoria frustrării și a rezistenței la frustrare
1.2.3. Teoria subculturii delincvente
1.2.4. Teoria dezorganizării sociale
1.2.5. Teoria etichetării sociale
1.2.6. Teoria învățării sociale a agresiunii
1.2.7. Teoria anomiei
1.2.8. Teoria controlului social
1.3. Delincvența juvenilă în România secolului al XXI-lea și factorii bio, psiho-sociali implicați în
etiologia acesteia
1.4. Trăsăturile caracteristice ale personalității delincvente a minorului

CAPITOLUL II. Principalii factori de risc în apariția comportamentului deviant și delincvent la


minori
2.1. Factori endogeni, ce țin de structura internă a minorilor
2.1.1. Factori privind personalitatea minorului
2.2.2. Factori implicați de tulburările de comportament
2.2. Factori exogeni, ce țin de familie și societate
2.2.1. Factori de risc ce implică familia minorului
2.2.2. Factori de risc pe care îi implică societatea
2.2.2.1. Inadaptarea școlară și eșecul școlar
2.2.2.2. Influențele determinate de modul de petrecere a timpului și de grupul de prieteni
2.2.2.3. Influențele determinate de digitalizare și de tehnologiile moderne ale prezentului
2.2.3. Alți factori exogeni de natură socială
2.2.3.1. Diferențele dintre modul de viață urban și cel rural
2.2.3.2. Deficiențele în activitatea instituțiilor de control social și îndrumare educativă

CAPITOLUL III. Prevenirea devianței și delincvenței în rândul minorilor


3.1. Rolul familiei în prevenirea devianței și delincvenței minorilor
3.2. Rolul societății în prevenirea devianței și delincvenței minorilor
3.2.1. Rolul școlii în prevenirea comportamentelor deviante ale elevilor
3.2.2. Rolul structurilor specializate de asistență socială
3.2.3. Rolul poliției în cunoașterea și gestionarea comportamentelor deviante și delincvente ale
minorilor
3.3. Prevenirea prin utilizarea digitalizării și a noilor tehnologii
3.3. Cooperarea interinstituțională pentru prevenirea devianței și delincvenței minorilor

3
CAPITOLUL IV. STUDIU DE CAZ - Factorii favorizanți ai delicnvenței și devianței juvenile în
comuna Sărata
4.1. Scurte repere istoriografice, demografice si economice
4.2. Problematica delincvenței juvenile în municipiul Bacău
4.3. Delincvența juvenilă în comuna Sărata
4.4. Prevenirea delincvenței juvenile în comuna Sărata
4.4.1 Proiectul ,,Școala de vară,,
4.4.2. Proiectul ,, Nu frânge aripile copilului tău,,
4.4.3. Proiectul ,, În linie dreaptă,,
4.4.4. Ansamblul Sărățelul
4.4.5. Servicii comunitare pentru bătrâni
4.4.6. Proiectul fundației Terre des hommes
4.5. Studiu de caz privind factorii ce influențează devianța sau delincvența în comuna Sărata
4.5.1. Studiu de caz privind modele comportamentale minori
4.5.2. Studiu de caz privind factorii de risc privind delincvența și devianța

CONCLUZII
ANEXE
BIBLIOGRAFIE

4
INTRODUCERE

Studiul și analiza factorilor favorizanți ai devianței și criminalității constituie un domeniu


important de studiu al sociologilor, psihologilor și organelor abilitate ale statului. A cunoaște factorii
care pot favoriza sau declanșa comportamentul în afara normelor reprezintă un pas înainte în
prevenirea manifestării de astfel de conduite. Colectivitatea locală ca și proces participativ a
factorilor de decizie constituie un mediu puternic și sănătos de abordare a problematicii delicvenței
juvenile. Prin contribuția unitară a tuturor instituțiilor colectivității locale semnele timpurii ale unui
comportament deviant sunt ,,tratate,, integrat având ca și obiectiv comun obținerea unor rezultate
calitative de durată .
Multe situații de violență se petrec în spatele ușilor închise și atunci când copiii devin tineri,
adulți, carențele în dezvoltare necesită timp îndelungat de terapii, iar lipsa terapiei duce la copierea
modelului parental și perpetuarea lui în societate. Societatea rurală este diferită în
manifestarea/conservarea tradițiilor, accentuează aceste forme de ”educare” a copiilor.
În primul capitol al prezentei lucrări am studiat principalele teorii formulate cu privire la
delincvența juvenilă și formele de manifestare a comportamentului deviant sau delincvent în secolul
XXI în zilele noastre raportat la trăsăturile caracteristice ale personalității delincvente a minorului,
trăsături care pot constitui puncte de plecare în prevenirea faptelor care contravin legii.
Capitolul al doilea se referă la principalii factori de risc în apariția comportamentului deviant
și delincvent în rândul minorilor, pentru că oricare ar fi trăsăturile caracteristice ale unui copil
acestea pot fi potențate sau din contră ,,inhibate,, de mediul în care acesta conviețuiește. Astfel
familia, frupul de prieteni, școala, societatea devin ,,actori,, importanți în educarea formală sau non-
formală a minorilor și în netezirea drumului spre un comportament conform sau nu.
Pentru că simpla cunoaștere a teoriilor privind devianța și delincvența, a trăsăturilor
caracteristice ale unei personalități delinvente, a factorilor ce pot influența astfel de comportamente
nu sunt suficiente fără o acțiune preventivă desfășurată într-o manieră unitară, interinstituțională, în
capitolul al treilea am analizat rolul intervenției familiei, societății, școlii, al poliției și al structurilor
de asistență socială în prevenirea devianței și delincvenței în rândul minorilor. Totodată am analizat
distinct modalități de prevenire ce se pot realiza raportându-ne la digitalizare, la ușurința cu care
copii asimilează informațiile transmise cu ajutorul tehnologiei sau prin mediul on-line.
Chintesența acestei lucrări o reprezintă studiul de caz realizat în cadrul unei comunități rurale
apropiate de județul Bacău, comunitate în care mi-am desfășurat activitatea aproximativ 5 ani și în
care am avut posibilitatea să observ și uneori să influențez comportamentele deviante sau delicvente.
Studiul de caz atrage atenția asupra modelelor comportamentale imitate de către copiii comunei

5
Sărata, pornind de la personalitățile ce se remarcă cel mai mult în viața comunității și implicit a
copiilor.
Totodată am analizat factorii interni și externi ce au influențat comportamentul deviant al
minorilor implicați în cursul anului 2019-2020 în cercetări privind infracțiuni săvârșite de aceștia pe
raza comunei Sărata. Deoarece comunitatea studiată reprezintă o rată a infracționalității minorilor
foarte mică am analizat contribuția preventivă a activităților desfășurate în cadrul interinstituțional
de către Poliție, Primărie și organizații non-guvernamentale, reliefând rolul prioritar pe care acest tip
de activități îl au în modelarea comportamentală a minorilor.

6
CAPITOLUL I

DELIMITĂRI CONCEPTUALE ALE DEVIANȚEI ȘI DELINCVENȚEI ÎN


CONTEXTUL NOII ERE A DIGITALIZĂRII

Societatea ca spațiu de conviețuire și dezvoltare reprezintă mediul în care indivizi cu


personalități și nevoi distincte intră în contact reciproc direct sau indirect . Diversitatea și diferențele
culturale duc la manifestarea de comportamente eterogene nivelate de existența unor norme scrise sau
morale ce definesc binele și răul. Pe scara valorilor umane, nevoia de recunoaștere socială și de
apartenență reprezintă necesități importante care pot genera acțiuni pozitive sau negative raportat la
colectivitate.
,,După anul 1990, problematica devianţei sociale a început să fie abordată sistematic, existând
preocupări pentru elaborarea şi fundamentarea unui cadru teoretic şi metodologic. În plan teoretic-
conceptual s-au reelaborat şi redefinit noţiuni şi concepte de bază ale criminologiei, fundamentându-se
un cadru general etiologic al infracţionalităţii, iar în plan metodologic s-au elaborat şi validat metode
de investigaţie a diferitelor tipuri de manifestări şi comportamente antisociale, identificând şi evaluând
factorii şi mecanismele care le generează sau favorizează, atât ca fenomen de grup, cât şi ca
manifestare specifică a comportamentului individual. Un rol important în cercetarea criminologică din
România, începând cu anul 1990 a revenit Societăţii Române de Criminologie şi Criminalistică,
înfiinţată în acest an şi afiliată la Societatea Internaţională de Criminologie. Concomitent, un rol
important l-a avut şi revitalizarea învăţământului superior în domeniul criminologiei, precum şi
înfiinţarea unor colective de cercetări criminologice în cadrul Inspectoratului General al Poliţiei
Române, în cadrul Parchetului General, precum şi pe lângă Administraţia Generală a Penitenciarelor
din cadrul Ministerului de Justiţie,,. 1

1.1. Definiri și delimitări conceptuale ale devianței și comportamentelor deviante


Norma reprezintă o prescripție ideală a comportamentului, o conformare la regulile scrise sau
nescrise ale unei comunități. Conformitatea se defineşte prin compatibilitatea comportamentului cu
norma, caracterizată în elaborarea unor răspunsuri normale prescrise de normă. Conformitatea cu
normele sociale este o rezultantă a acţiunii conjugate a cel puţin patru factori: presiunea grupului social
exercitată asupra individului - un factor de presiune pentru al determina să se integreze prin procesul
de influenţare socială; procesul de socializare şi învăţare socială de către individ a normelor;
conştientizarea faptului că încălcarea normelor conduce la sancţiuni represive, în timp ce conformitatea

1
Niță Nelu, Criminologie generală – Curs Universitar, p.23

7
reprezintă un proces socialmente normal recompensat pozitiv; faptul că  uneori indivizii nu
conştientizează posibilitatea alegerii unor alternative de comportament în raport cu cel conformist.2
Devianţa constă în nonconformitatea cu normele sociale sau un conflictul normativ cu
standardele comportamentale ale unei comunităţii. În cursul timpului autorii au considerat că devianţa
include acele comportamente care intră în conflict sau se abat de la standardele acceptate social sau
cultural în cadrul unui grup, familie, societate. Astfel Sellin afirma că devianţa este ansamblul
comportamentelor îndreptate împotriva normelor de conduită sau a ordinii instituţionale 3,
R.K.Merton a desemnat prin comportament deviant o reacţie normală a oamenilor normali, plasaţi în
condiţii normale4 Emile Durkheim defineşte devianţa ca fiind acel comportament care depăşeşte
limitele instituţionale şi sociale acceptate de societate ca fiind un mediu moral 5, Cusson M. defineşte
devianţa ca ansamblul conduitelor şi stărilor pe care membrii unui grup le judecă drept neconforme
cu aşteptările lor şi care în consecinţă riscă să trezească sancţiuni6 .
În toate definițiile prezentate anterior se poate observa că în definirea devianţei intervin mai multe
elemente constante, respectiv norma sau prescripţia ideală a comportamentului. Normele sunt în esenţă
judecăţi de valoare cu privire la modalităţile de comportament adecvat în anumite situaţii sociale. 7 O
normă prescrie forme specifice de conduită, obligând indivizii să se  conformeze unor exigenţe, să
întreprindă anumite acţiuni compatibile cu religiile, interesele sau valorile grupului social din care fac
parte. Indiferent de formă, norma socială se caracterizează prin următoarele trăsături: are un caracter
general deoarece stimulează anumite cerinţe specifice, obligatorii pentru toţi indivizii care se găsesc în
situaţii similare sociale; are un caracter impersonal, fiind produsul violenţei colective a grupului social
care a adoptat obligaţia respectivă; norma se aplică în instituirea unui sistem complex de sancţiuni,
având rol stimulativ sau restrictiv prin intermediul cărora se realizează evaluarea acţiunilor membrilor
grupului.8
În orice societate funcţionează următoarele categorii de norme:
- norme prescriptive care indică indivizilor ceea ce trebuie să facă;
- norme proscriptive care indică indivizilor ceea ce nu trebuie să facă;
- norme formale exprimare sub forma regulilor scrise elaborate de autorităţi;
- normele informale exprimate sub forma regulilor nescrise dar subânţelese;

2
Cristina Nemțeanu, Devianță școlară- Ghid de intervenţie în cazul problemelor de comportament ale elevilor, Editura Polirom, 2003,
p.16
3
Dragomirescu V.T., Psihosociologia comportamentului deviant, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976, p.25
4
Merton R.K. , Éléments de théorie et de méthode sociologique, Plon, 1965, p. 16
5
Apud Banciu D., Control social şi sancţiune socială, Editura Victor, 1994, p. 14
6
Cusson M. Devianţa//R. Boudon (coord.),Tratat de sociologie, Editura Humanitas, 1997, p. 440
7
Cristina Nemțeanu, Devianță școlară- Ghid de intervenţie în cazul problemelor de comportament ale elevilor, Editura Polirom, 2003,
p.14
8
Rădulescu S. ,Sociologia devianţei, Editura Victor, 1998, p.17

8
- normele generale caracteristice unei întregi societăţi;
- normele specifice pe care le găsim doar la anumite grupuri sociale.
Există mai multe criterii de definire a devianţei în literatura de specialitate .
Criteriul static, ce se referă la faptul că conceptul de devianţă şi normalitate vehiculează un sens
static. Perspectiva interacţionistă asupra devianţei poate fi rezumată la următoarea idee: societatea
creează devianţă, deoarece stabileşte şi impune norme şi reguli, definind gradul de libertate individuală
posibil în interiorul societăţii.
Criteriul normativ ce defineşte devianţa ca o încălcare a normelor sociale. Potrivit acestui criteriu,
devianţa nu apare ca o trăsătură intrinsecă a comportamentelor indivizilor care încalcă normele sociale,
ci ca o caracteristică atribuită acestora de către norme, care stabilesc ceea ce este dezirabil sau
indezirabil, licit sau ilicit, normal sau deviant.
Criteriul magnitudinii şi gravităţii actului comportamental definește ca devianțe numai conduitele
care se abat semnificativ de la expectanţele normative ale celorlalţi şi care sunt prin urmare,
considerate periculoase. Pragul de intoleranţă socială a grupului cu privire la gradul de apropiere dintre
conduita unui individ şi normă depinde şi de importanţa normei respective.
Criteriul reacţiei sociale consideră că devianţa apare în legătură cu  intensitatea reacţiei emoţionale
a publicului în faţa unei anumite conduite nonconformiste care utilizează diferite definiţii în
caracterizarea unui act ca fiind deviant sau non – deviant.
Criteriul medical consideră ca devianţa rezultă ca urmare a incapacităţii unor indivizi de a respecta
normele sociale, incapacitate determinată de existenţa deficienţelor fizice şi psihice.
Societățile sunt însă diferite, fiecare având propiul set de reguli și norme astfel că un comportament
deviant într-o anumită societate, poate fi caracterizat ca non-deviant într-alta. ,,Se poate contura astfel
ideea conform căreia devianță socială va depinde de contextul normativ în care apare ,, .9
Incestul, homosexualitatea sau pedofilia sunt câteva exemple de practici controversate în societatea
modernă, unele din ele fiind chiar interzise prin lege. Spre exemplu incestul, este în societatea modernă
actuală interzis prin lege, dar în trecut a fost o practică larg răspândită, în special în familiile regale.
Astfel în Egiptul antic, Peru dar şi în Thailanda, Mexic şi Africa Centrală acest fenomen a fost larg
răspândit. Chiar și în Biblie, în povestea lui Lot, care „se uneşte” cu fiicele sale se vorbește despre
aceasta practică. În timp, relaţiile intime în cadrul familiei au fost permise doar între veri, observându-
se evidente probleme de sănătate în cazul copiilor născuţi din părinţi înrudiţi. Dincolo de problema
morală care apare, este evident riscul legat de sănătatea urmaşilor. Cei care moştenesc de la părinţi
gene asemănătoare (cum ar fi de la frate şi soră) au un risc mult mai mare de a primi o genă defectă

9
George Nemțeanu, Grupuri deviante, Editura Performantica, 2008, p.17

9
recesivă. În trecut însă, nimeni nu ştia de existenţa acestui risc, iar incestul părea o soluţie la îndemână
pentru a păstra unitatea unui trib sau puterea în cadrul unei familii.
Pe de altă parte comportamentele deviante s-au adaptat și erei digitalizării. Astfel infracțiunile
informatice sunt comportamente deviante generate de accesul la tehnologii noi și necunoscute în
trecut.
Se poate afirma că definirea noțiunii de devianță se face prin sublinierea caracterului său
relativ, dar concomitent și prin afirmarea caracterului său universal. În concluzie, acest concept poate
fi evaluat numai prin intermediul instanțelor culturale (valori, norme, simboluri) existente la un
moment dat în societatea de referință.10

1.2. Scurt istoric al teoriilor delincvenței juvenile și forme de manifestare a acestora în zilele
noastre
Delincvența juvenilă este analizată în mod diferențiat de la o societate la alta, fiind elaborate
multiple teze, orientări și teorii explicative, toate urmărind identificarea și evaluarea cauzelor și
mecanismelor de bază care determină producerea unor fapte și manifestări cu caracter penal în rândul
tinerilor. Deoarece fenomenul de delincvență juvenilă are o serie de condiționări și determinări cauzale
multiple, în cadrul diferitelor abordări intervin și se conjugă multiple definiții și explicații aparținând
mai multor discipline științifice, fiecare dintre ele valorizând o anumită perspectivă teoretică: din punct
de vedere juridic este o abatere de la normele penale, sociologic este o devianţă, iar în concordanţă cu
evaluările psihologilor sau psihiatrilor apare ca o inadaptare socială ori o tulburare de comportament.
Începând cu deceniile 6-7 ale secolului XX s-a impus concepţia juridică, fapt recunoscut şi la cel de al
şaselea Congres al Naţiunilor Unite pentru Prevenirea Criminalităţii şi Tratamentul Delincvenţilor
(1980), unde noţiunea de delincvent juvenil a fost considerată ca "produs al unei categorii a sistemului
penal, care nu corespunde naturii sau stilului de viaţă a individului".
Fenomenul delincvenţei juvenile cuprinde o arie largă de comportamente, cu consecinţe mai mult
sau mai puţin grave. Tinerii din ziua de azi se implică în mult mai multe comportamente riscante decât
generaţiile anterioare. Din perspectivă juridică, un comportament devine o problemă dacă este
sancţionat de codurile legale. Din perspectivă psihologică, acelaşi comportament poate să nu fie
considerat o problemă dacă se întâmplă o singură dată în anumite circumstanţe. În funcţie de disciplina
prin prisma căreia definim delincvenţa juvenilă, vom avea o focalizare diferită asupra fenomenului.
Aşadar, din punct de vedere juridic, delincvenţa juvenilă este o devianţă de natură penală ce
constă în ansamblul conduitelor minorilor şi tinerilor aflate în conflict cu valorile ocrotite de norma
penală. Perspectiva juridică nu oferă însă delimitări categorice între specificul conduitelor delictuale
10
George Nemțeanu, Grupuri deviante, Editura Performantica, 2008, p.18

10
ale tinerilor şi cel al comportamentelor infracţionale ale adulţilor, căci nu se interesează de cauzele
acestor comportamente, ci doar de stabilirea unui criteriu unilateral cu ajutorul căruia se poate distinge
între o conduită ilicită sub aspect penal şi un comportament normal, acceptat de societate. Astfel, spre
deosebire de criminalitatea (infracţionalitatea) actelor adultului, delincvenţa juvenilă cuprinde acele
conduite comise de persoane imature, care nu au responsabilitate socială sau juridică.

1.2.1. Teoria asocierii diferențiale


Prima teorie în privința devianţei explicată prin intermediul procesului de învăţare este cea pe care
o propune în anul 1939 Edwin Sutherland, membru al şcolii de la Chicago. Această teorie pornește de
la următorul postulat : înclinaţia spre infracţiune şi comportamentul infracţional, nu sunt nici
înnascute şi nici nu rezultă din dispoziţiile psihologice dobândite, ele sunt mai degrabă, învăţate.
Teoria asocierilor diferenţiale a fost concepută pentru a oferi o explicaţie la întrebarea de ce un
anumit individ se angajează într-o anumită activitate deviantă.
Edwin Sutherland arată că teoria anomiei şi cea a dezorganizării sociale, eşuează în explicarea
conduitei individuale ale celor care încalcă normele sociale. În opinia sa, asemenea explicaţii de nivel
macrosocial nu pot oferi un model teoretic explicativ al mecanismelor psiho-sociale prin care factorii
de mediu influenţează motivaţia indivizilor pentru angajarea în conduite deviante.
Teoria asociaţiilor diferenţiale se situează în cadrul teoriilor interpersonale şi situaţionale,
întemeindu-se pe următoarele deziderate :
- comportamentul uman, inclusiv comportamentul deviant, are un caracter flexibil, şi se schimbă
în funcţie de circumstanţe şi situaţii;
- societatea şi persoanele delincvente nu sunt „rele” în sine, iar comportamentele infracţionale apar
în aceleaşi condiţii sociale ca şi cele conformiste, iar o persoană poate realiza ambele tipuri de
comportamente în perioade de timp diferite;
- multe din comportamentele infracţionale sunt realizate în contextul unui grup sau bande. Dacă
condiţiile particulare în care apare comportamentul deviant sunt schimbătoare în timp şi spaţiu, banda
sau grupul oferă un mediu stabil caracterizat de norme sau de modele de comportament;
- comportamentul infracţional, la fel ca şi cel conformist, se învaţă. Această asumţie reprezintă
principiul de bază al teoriei elaborată de E. Sutherland.
Ideea fundamentală care stă la baza teoriei asocierilor diferenţiale este aceea că comportamentul
deviant este un comportament învăţat în contextul interacţiunilor cu alţii, la fel ca şi comportamentul
conformist.
Conceptul fundamental utilizat de E. Sutherland pentru a descrie procesul de învăţare a
comportamentelor deviante este cel de „asociere diferenţială”. Acesta exprimă faptul că individul este

11
supus unei alegeri între norme care susţin comportamentele conformiste şi norme care susţin
comportamentele deviante (infracţionale). Potrivit lui Sutherland acest proces are loc în contextul
interacţiunilor cu membrii grupurilor primare şi cu persoanele semnificative. Prin intermediul acestor
interacțiuni indivizii îşi însuşesc definiţii cu privire la comportamentele potrivite şi nepotrivite.
Eficacitatea procesului de asociere diferenţială depinde de frecvenţa, durata şi intensitatea
expunerii individului la definiţii şi atitudini favorabile violării normelor sociale comparativ cu cele
favorabile respectării normelor sociale.
Comportamentul deviant este învăţat şi modificat,achiziţionat, realizat, repetat, menţinut şi
schimbat prin intermediul aceloraşi mecanisme comportamentale şi cognitive, ca şi cel conformist.
Diferenţele constau în direcţia, conţinutul şi natura acestor comportamente învăţate.
Mecanismele implicate în învăţarea comportamentelor deviante sau conformiste sunt exprimate
de două concepte: întărirea diferenţială (învăţarea instrumentală prin intermediul pedepselor şi
recompenselor) şi imitaţia (învăţarea observaţională).
Ambele mecanisme de învăţare produc comportamente şi definiţii care funcţionează ca stimuli
discriminativi pentru geneza comportamentelor. Teoria asocierilor diferenţiale se concentrează asupra
a patru concepte: asocierea diferenţială, întărirea diferenţială, imitaţia şi definiţiile.
Posibilitatea apariţiei comportamentelor deviante ca urmare a combinării acţiunii celor patru
variabile menţionate, poate fi exprimată astfel: „Probabilitatea ca o persoană să se angajeze în
comportamente deviante sau infracţionale creşte şi cea de conformare la normele sociale descreşte,
atunci când aceasta se asociază cu alte persoane care comit infracţiuni şi este expusă la definiţii
favorabile încălcării normelor sociale; este expusă direct sau indirect (la nivel simbolic) la modele
infracţionale, la definiţii care apreciază aceste comportamente ca dezirabile sau justificative într-o
situaţie în care există posibilitatea de a face alegeri,(...) şi a anticipat în situaţia curentă sau în una
anticipată, în mai mare măsură, recompense comparativ cu pedepse.”11.
Aşadar, este mai probabil ca un individ să se angajeze în comportamente deviante atunci când:
- se asociază cu alţi indivizi care comit violări ale normelor sociale, care oferă modele de
comportamente deviante şi susţin violarea normelor sociale;
- comportamentele care încalcă normele sociale sunt întărite în mai mare măsură decât cele care
se conformează normelor sociale;
- individul observă și este expus mai multor modele comportamentale deviante decât
conformiste;
- a învăţat definiţii favorabile comiterii de acte deviante.
Teoria asocierii diferenţiale poate fi sintetizată prin intermediul următorului set de enunţuri:
11
Ronald L.Akers, Social learning theory, 1998, p.50

12
- comportamentul deviant (infracţional) este învăţat şi nu moştenit - indiviziii nu se angajează în
comportamente infracţionale datorită unor predispoziţii înnăscute ci acest lucru se datorează
antrenamentului şi experienţei anterioare în comiterea de infracţiuni.
- comportamentul infracţional este învăţat în interacţiune cu alte persoane prin intermediul unui
proces de comunicare- această comunicare are în general un caracter verbal dar poate include şi alte
forme.
- procesul de învăţare are loc cu precădere în cadrul unor grupuri cu caracter intim şi personal-
acest lucru semnifică faptul că agenţii de comunicare impersonali cum sunt televiziunea, ziarele joacă
un rol mai puţin important în geneza comportamentelor infracţionale decât relaţiile personale.
-învăţarea comportamentelor infracţionale cuprinde:tehnici de comitere a infracţiunii care uneori
sunt foarte simple alteori foarte complicate, direcţiile specifice ale motivelor, impulsurile,
raţionalizările şi atitudinile necesare pentru comiterea unor astfel de comportamente.
Astfel, învăţarea comportamentelor infracţionale cuprinde nu doar modalităţile de realizare a acestora,
ci şi motivaţia necesară pentru a le comite.
-direcţiile specifice ale motivelor şi impulsurilor sunt învăţate atât prin intermediul definiţiilor
defavorabile cât şi favorabile violării normelor sociale - în unele societăţi, individul este încurajat de
persoane care definesc în mod invariabil codurile legale ca reguli ce trebuie respectate, în timp ce în
altele, individul este încurajat de persoane a căror definiţii sunt favorabile încălcării normelor sociale.
- o persoană devine delincventă datorită expunerii excesive la definiţii favorabile încălcării
normelor sociale comparativ cu cele favorabile conformării la normele sociale -aceasta este principiul
asocierii diferenţiale şi se referă deopotrivă la asocieri infracţionale şi asocieri noinfracţionale precum
şi la forţele care se opun unor asemenea asocieri. O persoană devine delincventă datorită contactelor
excesive cu modele infracţionale şi datorită distanţei faţă de modelele noninfracţionale. Reciproca
acestui enunţ este de asemenea adevărată.
Asocierile neutre nu au nici un efect sau au un efect redus asupra apariţiei comportamentelor
infracţionale. Mare parte din experienţa unei persoane este neutră din acest punct de vedere. Asemenea
experienţe nu au nici un efect pozitiv şi nici unul negativ asupra genezei comportamentelor
infracţionale atâta timp cât nu sunt asociate cu normele morale.
- asocierea diferenţială variază în ceea ce priveşte frecvenţa, durata, prioritatea şi intensitatea
-frecvenţa şi durata asocierii au aceeaşi semnificaţie ca şi în limbajul comun şi nu necesită explicaţii.
Prioritatea expunerii se referă la selecţia sau predominanţa unui model comportamental în
cursul copilăriei şi este importantă deoarece comportamentele indezirabile învăţate în timpul copilăriei
ca şi comportamentele care violează normele sociale dezvoltate în aceeaşi perioadă a vieţii, pot persista

13
toată viaţa. Intensitatea asocierii nu este clar definită dar se referă la aspecte cum sunt prestigiul sursei
modelului comportamental, puterea de influenţă a acestuia şi reacţiile emoţionale la această asociere.
- procesul învăţării comportamentelor infracţionale prin intermediul asocierii cu modele
infracţionale sau conformiste, implică aceleaşi mecanisme de învăţare ca şi în cazul
comportamentelor conformiste- aceasta înseamnă că învăţarea comportamentelor infracţionale este un
proces complex care nu poate fi redus la procesul imitării. Actele criminale sau conformiste sunt
învăţate în acelaşi mod. Comportamentele rezultate sunt diferite, dar procesul învăţării este identic.
-comportamentele infracţionale ca şi cele conformiste sunt expresia aceloraşi nevoi şi valori
sociale -din acest motiv încercarea de a explica comportamentele infracţionale prin intermediul
motivaţiilor financiare, căutarea plăcerii, dobândirea unui statut social sau starea de frustrare, este
inutilă întrucât, aceleaşi motive caracterizează şi comportamentele legitime. Astfel, de exemplu un hoţ
fură pentru a obţine bani sau diferite bunuri dar aceeaşi motivaţie o are şi angajatul care lucrează cinstit
într-o firmă privată sau instituţie publică. Scopurile urmărite de către delincvenţi sau nondelincvenţi
sunt identice, semnificaţile acestora sunt însă, diferite.
Meritul principal al teoriei elaborate de Edwin Sutherland este acela de a fi evidenţiat faptul că,
conduitele deviante au aceiaşi origine ca şi cele conformiste şi se dobândesc în cadrul procesului de
socializare având aceleaşi motivaţii. Printr-o asemenea explicație se depăşesc unele limite explicative
ale teoriilor precedente care prezentau geneza comportamentelor deviante independent de cele
conformiste şi nu reuşeau să răspundă la întrebarea „de ce unii comit infracţiuni şi alţii nu?”. De
asemenea, un alt merit al teoriei asocierilor diferenţiale este acela de a fi explicat caracterul relativ al
devianţei şi variaţiile sale de la un context socio-cultural la altul. Ca urmare, un grup poate fi organizat
fie de manieră a favoriza dezvoltarea fenomenului criminal, fie de manieră a i se opune. Majoritatea
grupurilor sunt însă ambivalente, iar rata criminalităţii este expresia unei organizări diferenţiate a
grupului. Organizarea diferenţiată a grupului, înţeleasă ca explicaţie a variaţiei ratei criminalităţii,
corespunde explicaţiei, prin teoria asociaţiei diferenţiate a procesului prin care indivizii devin
criminali.12

1.2.2. Teoria frustrării și a rezistenței la frustrare


Această teorie ține cont de punctul de vedere psihologic și cel sociologic, acordând un rol
central structurii interne, psihice, a individului. Teoria rezistenţei la frustrare – containment theory –
este elaborată de W. C. Reckless, ce explică delincvenţa juvenilă prin posibilitatea individului de a-şi
înfrâna pornirile delictuoase, cu ajutorul a două "bariere" una externă şi alta internă.

12
Niță Nelu, Criminologie generală – Curs Universitar, p.128

14
Bariera externă este o structură socială, alcătuită din grupurile sociale în care s-a integrat
minorul – familie, vecinătate, colegi de şcoală, prieteni– ce acţionează pentru protecţia individului în
calea agresivităţii și a frustrării prin mecanisme specifice, cum ar fi: oferă posibilitatea dobândirii unui
status, asigură mijloace legitime de realizare a scopurilor, sentimentul identificării cu grupul,
moralitatea, disciplina, regulile grupului, controlul respectării normelor de convieţuire socială etc.
Bariera internă este o structură psihică, fiind exprimată de factori precum: percepţia,
discernământul, toleranţa, simţul responsabilităţii etc. Structura de rezistenţă interioară capătă o
importantă semnificaţie aparte în anumite momente, reprezentând o adevărată "matrice" ce asigură
tânărului conştiinţa identităţii de sine, a imaginii de sine în raport cu alte persoane sau grupuri,
convingerea orientării spre scopuri dezirabile şi toleranţa la frustrare. Dacă unul sau mai multe
componente ale celor două structuri lipsesc, ori sunt slabe, tânărul devine vulnerabil, fiind predispus la
comiterea actului delincvent.13 Acordând un rol predominant structurii interne de rezistenţă, totuşi
Reckless nu acceptă ideea unei corelaţii directe între frustrare şi agresivitate.
Ultimul concept al lui Reckless este acela de impulsuri (pushes), ce includ diferite grade de
agresivitate, ostilitate, sugestibilitate, rebeliune, reacţii de vinovăţie, sentimente de inferioritate,
precum şi unele leziuni ale creierului sau epilepsia. Unele dintre aceste impulsuri sunt prea puternice în
raport cu frânele interne şi externe şi explică în acest fel producerea actului criminal.
Preluând şi dezvoltând ideea anterioară, alţi autori consideră că manifestările deviante ale
minorilor se datorează capacităţii reduse de a depăşi situaţiile de frustrare. Starea de frustrare poate
apărea ori de câte ori tânărul se confruntă cu un obstacol sau o barieră socială, care-l împiedică să-şi
satisfacă interesele şi scopurile personale. Strâns legată de noţiunea de frustrare este cea de
agresivitate, care este o componentă normală a personalităţii şi care devine distructivă numai atunci
când scapă de sub controlul raţiunii.
Problema raportului frustrare-agresivitate se pune sub două aspecte:
a) frustrarea, prin ea însăşi, nu declanşează în mod automat un comportament agresiv, ci mai
degrabă o stare de anxietate şi de tensiune afectivă, care poate declanşa sau nu reacţia agresivă;
b) nu orice comportament agresiv este rezultatul unei frustrări, fiind posibile şi alte cauze precum
sunt cele patologice, agresivitatea accidentală, cea câştigată, cea imitată etc.
Unii autori vorbesc de disonanţa cognitivă şi afectivă, care apare în cazul unor conflicte sau dizarmonii
în mediul de socializare al minorului (de exemplu, probleme în familie, dificultăţi de integrare în
grupul şcolar etc.).

1.2.3. Teoria subculturii delincvente


13
D. Banciu, S. M. Rădulescu, Evoluții ale delicvenței juvenile în România. Cercetare și prevenire socială, Editura Lumina Lex,2002,
p. 103-107

15
Elaborările teoretice sunt considerate ca având rădăcini în primele decenii ale secolului XX,
venind apoi, în anii 50, în completarea teoriilor dezorganizării sociale şi anomiei a lui R.Merton.
Aceste subculturi apar când indivizi aflaţi în condiții asemănătoare, izolaţi din punct de vedere social şi
nevalorizați de societate, se adună, se grupează pentru a-și asigura suport reciproc. Subculturile
deviante există în cadrul unei societăţi mai largi şi nu în afara acesteia, iar membrii acestora prezintă
particularități în comparaţie cu membrii culturii dominante.
Noţiunea de subcultură delincventă a fost rezultatul analizei şi interpretării modelelor culturale
şi a stilurilor de viaţă ale unor grupuri sociale minoritare din Statele Unite (mexicani, portoricani,
italieni, africani), care care potrivit statisticilor oficiale, ar fi resposabile pentru un număr mai mare de
infracţiuni decat alte grupuri minoritare (germani, scandinavi, japonezi), ajungându-se astfel, la ideea
că unele sunt mai înclinate să încalce legea, decât altele. 14
Teoriile subculturilor deviante explică maniera în care aceste grupuri se formează, modul în
care acestea se reproduc de la o generaţie la alta. Cele mai importante contribuţii teoretice în acest
sens, aparţin unor sociologi precum Albert Cohen, Richard Cloward şi Loyd E. Ohlin, Walter Miller,
Marvin Wolfang şi Franco Ferracuti.
Există o serie de elemente comune, care se regăsesc în teoriile dezvoltate de aceşti autori:
- comportamentele deviante se produc în cadrul unui grup sau al unei bande care exercită asupra
membrilor o influenţă puternică;
- un rol important în modelarea comportamentelor indivizilor şi bandelor, cât şi în geneza
comportamentelor deviante o au clasa socială, grupul de egali, sau alte contexte sociale;
- subculturile deviante pot fi reactive atunci când membrii săi dezvoltă norme şi valori sociale
care sunt un răspuns faţă de cultura dominantă şi totodată opuse ei, sau subculturile pot fi independente
când cuprind membrii unui grup social care susţin norme şi valori sociale specifice, diferite dar nu
opuse culturii dominante, fiind astfel o soluţie alternativă la cea dominantă, la problemele cu care se
confruntă membrii grupului;
Cracteristicile prezentate de subculturile deviante sunt :
a) nonutilitarismul, referitor la faptul că frecvent membrii grupului aparţinând unei subculturi se
angajează în activităţi delincvente fără a urmări beneficii materiale ci mai degrabă dorind să-şi exprime
astfel solidaritatea față de grup ;
b) maliţiozitatea, se referă la faptul că actul deviant se explică de fapt nu prin câştigul material ci
prin plăcerea de a încălca regulile de a sfida autortăţile ;
c) negativismul, constă în atitudinea de negare a valorilor şi regulilor specifice culturii dominante ;

14
Sorina Poledna, Devianță și control social, Note de curs, Cluj Napoca 2017, p. 37

16
d) versatilitatea, exprimă faptul că membrii subculturilor delincvente nu sunt specializaţi pe
anumite activităti infracţionale, trecând de la un gen de fapte infracţionale la altele ;
e) autonomia grupului delincvent, se referă la faptul că relaţiile din interiorul grupului delincvent
sunt caracterizate de coeziune şi exprimă solidaritate pe când relaţiile cu membrii altor grupuri sau
subculturi sunt conflictuale şi ostile.

1.2.4. Teoria dezorganizării sociale


Această teorie a fost formulată de școala sociologică de la Chicago. Conform ideilor de bază
ale acestei teorii explicative atât problemele sociale cât şi devianţa, sunt determinate de dezorganizarea
socială, care este produsă la rândul său, de procesele de industrializare şi urbanizare, pe care societatea
le trăieşte .
Astfel, delincvenţa este percepută ca un produs al factorilor de mediu, aceasta fiind o
perspectivă explicativă ecologică, care vine in prelungirea altor cercetări şi teoretizări asemănătoare
acceptate in secolul al XIX lea. Teoria dezorganizării sociale a avut rolul să explice şi să orienteze
interpretările și rezultatele cercetărilor deja existente, într-o analiză coerentă făcută asupra legăturii
dintre delincvenţă și dezorganizarea socială .
Contribuţia esenţială în formularea şi susţinerea acestei perspective explicative aparţine lui
Clifford Show şi Henry McKay, doi sociologi şi cercetători aparţinând şcolii de la Chicago.
Rezultatele studiilor lor privitoare la delincvenţa juvenilă în oraşul Chicago, au fost prezentate într-o
serie de lucrări precum ”Ariile delincvenţei” (1929) sau” Delincvenţa juvenilă în ariile urbane”
(1942).15
Unul dintre obiectivele de bază urmărite de acești cercetători a fost evaluarea efectelor asupra
comportamentelor indivizilor din societate, ale procesului de industrializare rapidă, proces cunoscut de
societatea americană în primii ani ai secolului trecut. Această evaluare a fost realizată mai ales din
perspectiva lucrărilor lui Emile Durkheim, dar au mai existat şi alte influenţe, ca de exemplu concepţia
darwinismului social.
Fiind interesaţi de legătura dintre oameni și mediul lor fizic, sociologi aparţinând Şcolii de la
Chicago, cum a fost cazul lui Robert Park, au fost preocupaţi de modul în care „lupta pentru spaţiu”
poate influența comportamentul indivizilor. Astfel, Park a observat că valurile succesive de emigranţi
care soseau în oraşele americane, aveau un efect negativ asupra constituirii unor comunităţi stabile.
Asemenea teme au fost încorporate şi dezvoltate,inclusiv pe o bază empirică, în teoria
dezorganizării sociale elaborată de Clifford Show şi Henry D. McKay.

15
Sorina Poledna, Devianță și control social, Note de curs, Cluj Napoca 2017, p. 18

17
Principiile ecologiei umane enunţate de către Robert Park au inspirat şi cercetările asupra
delincvenţei juvenile realizate de către Show şi McKay în oraşul Chicago şi în alte 20 de oraşe
americane şi care au acoperit o perioadă de 30 de ani. Cei doi cercetători au folosit în analiza lor
asupra delincvenţei juvenile, conceptul de „zone concentrice” elaborat de către Burges pentru a descrie
dezvoltarea urbană.
Conceptul de zone concentrice se referă la zonele din cadrul unui oraş care prezintă
caracteristici distincte şi care apar în diferitele stadii de dezvoltare ale acestuia ca urmare a creşterii şi
expansiunii urbane .
Analiza dezvoltării urbane a condus la identificarea a cinci zone concentrice distincte care sunt
caracteristice procesului de dezvoltare al oraşelor americane:
- prima dintre acestea este Zona I situată în centrul oraşului şi cuprinde centrul administrativ şi
comercial al acestuia;
- aceasta este înconjurată de Zona II, cea mai veche secţiune a oraşului şi care este denumită zona
interstiţială sau zona de tranziţie. Această zonă este afectată de expansiunea industrială şi a activităţilor
comerciale pierzându-şi valoarea de zonă rezidenţială şi fiind locuită în majoritate, de emigranţi sau
noi veniţi;
- Zona a III-a se situează în exteriorul zonei de tranziţie şi cuprinde cartierele muncitoreşti, locuite în
majoritate de muncitori calificaţi care formează o populaţie stabilă;
- Zona a IV-a, formată din cartierele rezidenţiale locuite în majoritate de reprezentanţii clasei de
mijloc;
- Zona a V-a este reprezentată de suburbii şi localităţi satelit ale oraşului.
Descrierea zonelor oraşului nu epuizează toate tipurile posibile de zone urbane. Ratele de delincvenţă
în oraşul Chicago au fost măsurate în trei perioade distincte, respectiv 1900 – 1906, 1917 – 1923,
1927 – 1933.
Aceste analize ale delincvenţei s-au bazat pe statisticile oficiale şi au avut în vedere tinerii
delincvenţi între 10 şi 16 ani care au fost cercetaţi pentru diferite infracţiuni, indiferent dacă au fost
condamnaţi sau nu în zona de rezidenţă a acestora şi locul în care au fost comise infracţiunile.
Rezultatele obţinute au arătat că zona urbană care înregistrează cele mai mari rate de
delincvenţă este zona de tranziţie sau zona interstiţială. Aceasta este zona mahalalelor unde locuiesc
familiile de emigranţi sau noi veniţi în oraş. Pe măsură ce avansăm spre centrul oraşului sau spre
exteriorul acestuia, ratele de delincvenţă scad.
De asemenea, s-a constatat că indiferent de compoziţia etnică a zonei interstiţiale, ratele mari
de delincvenţă se menţin la nivelul cel mai ridicat. Cei doi autori au concluzionat în consecinţă, că nu

18
caracteristicile biologice, psihice sau specificul cultural explică tendinţele spre delincvenţă ale tinerilor
ci, ecologia oraşului.
O altă constatare a investigaţiilor conduse de cei doi cercetători americani, a fost faptul că
ratele de delincvenţă se corelează puternic cu frecvenţa şi severitatea altor probleme ale comunităţii
cum ar fi: abandonul şcolar, mortalitatea infantilă, tuberculoza şi bolile mentale .16
De asemenea, Show şi Mc Kay au evidenţiat faptul că ratele de delincvenţă se asociază puternic
cu o serie de caracteristici economice ale zonei urbane care reprezintă indicatori ai nivelului de
dezvoltare economico-socială precum proporţia de proprietari de locuinţe în populaţia zonei, nivelul de
dependenţă economică, declinul populaţiei etc.
Aşadar, cauza principală a ratelor ridicate de delincvenţă este reprezentată de caracteristicile
zonei de rezidenţă afectate de fenomenele de urbanizare şi de migraţie în care constituirea unor
comunităţi stabile capabile să asigure un control social eficace nu este posibilă. În aceste zone urbane
se formează comunităţi eterogene, caracterizate de un grad scăzut de coeziune socială, unde controlul
social este scăzut sau ineficace şi prin urmare, se înregistrează rate mari de delincvenţă.
Show şi McKay au utilizat conceptul de dezorganizare socială pentru a descrie schimbările
suferite de zonele urbane, schimbări care conduc la delincvenţă. Potrivit celor doi autori, o societate
este organizată atunci când există un consens al membrilor societăţii cu privire la valorile şi normele
care trebuie să ghideze comportamentele indivizilor, când există o coeziune şi o dependenţă reciprocă
între indivizi şi instituţii.
O societate este dezorganizată atunci când ordinea socială este afectată de slăbirea coeziunii
sociale și ruperea consensului moral, determinate de incapacitatea normelor şi valorilor tradiţionale de
a regla în mod adecvat conduitele indivizilor şi de apariţia unor conflicte între valori şi sisteme
normative diferite. O asemenea situaţie apare în cursul perioadelor de schimbare socială rapidă în viaţa
indivizilor şi comunităţilor, sporirea tendinţelor de dezvoltare inegală determină creşterea frecvenţei
manifestărilor de dezorganizare socială şi în consecinţă, a celor delincvente.
În concluzie, teoria dezorganizării sociale poate fi sintetizată de următoarele idei principale :
- delincvenţa este rezultatul slăbirii capacităţii instituţiilor din cadrul comuniății de a realiza în
mod eficace controlul social. Indivizii care locuiesc în comunităţi caracterizate de dezorganizare
socială nu sunt persoane dezorientate ci, ele doar răspund la starea de dezorganizare ce caracterizează
comunitatea.
- starea de dezorganizare a comunităţii este determinată de procesul rapid de industrializare şi
urbanizare ca şi de procesul de emigraţie care se produce în aceste zone.

16
Shoemaker, Betty Jean Eklund, Integrative education, În ..OSS Bulletin,, 33, 2 octombrie 1989, ED 311602, p. 87

19
- eficienţa instituţiilor comunitare ca şi valoarea rezidenţială şi comercială a zonelor urbane,
corespund conceptelor şi principiilor ecologice influenţate de conceptele de competiţie şi dominare.
- zonele dezorganizate social conduc la formarea unor subculturi delincvente care iau locul
culturii dominante şi care tind să se repete. 17
Una dintre cele mai importante critici aduse acestei teorii, este aceea că, deşi conceptul de
dezorganizare poate fi util, este dificil de susţinut conceptul „comportament dezorganizat”, deoarece în
fapt, nici un tip de comportament uman nu poate fi considerat „dezorganizat” pentru protagoniştii lui,
deşi poate părea aşa pentru ceilalţi. În al doilea rând, dezorganizarea socială este în acelaşi timp, cauză
şi efect. Astfel, dezorganizarea socială determină rate crescute de delincvenţă, iar ratele crescute de
delincvenţă determină dezorganizarea socială.

1.2.5. Teoria etichetării sociale


Rădăcinile teoriei etichetării pot fi găsite în perioada ulterioară primului război mondial, în
lucrările şi în studiile lui Ch. Cooley, W.I. Thomas şi nu în ultimul rând, în contribuţia teoretică a lui
H. Mead. Aceştia, considerau că sinele uman este format prin intermediul unui proces de interacţiune
socială, ei fiind de aceea consideraţi reprezentanţii interacţionismului social. Conform lui Mead,
etichetarea separă ceea ce e bun de ceea ce este rău, separă convenţionalul, de deviant. Astfel, interesul
său pentru devianţă se centrează pe interacţiunile sociale prin care individul devine deviant. Mead
consideră de aceea că şi comportamentul social se dezvoltă într-un proces continuu de acţiuni şi reacţii
la acestea.18
Rezentanţii interacţionalismului simbolic iniţiat de George H. Mead şi dezvoltat ulterior de
Herbert Blumer şi discipolii săi Erving Goffman, Howard S. Becker şi Edwin Lemert, au susţinut ideea
că faptele sociale se formează în cadrul proceselor de interacţiune socială dintre indivizi, în condiţiile
participării acestora la lumea cotidiană a simbolurilor şi semnificaţiilor reciproc împărtăşite în care
totul se negociază, nimic nefiind predeterminat 19. Această orientare teoretică precum şi metodologia
reprezentată de Harold Garfinkel şi Erving Goffman, care şi-a propus să înlăture bariera artificială
dintre cunoaşterea ştiinţifică şi cea comună, au realizat o mutare a centrului de interes a sociologilor de
la aspectele deterministe ale acţiunii sociale, către preocuparea pentru descrierea şi interpretarea
acesteia.
Opinia împărtăşită de către adepţii acestei noi teorii este aceea că, nici un comportament în sine
nu este deviant ci, este definit ca atare în urma interacţiunilor sociale în cursul cărora indivizii

17
Shoemaker, Betty Jean Eklund, Integrative education, În ..OSS Bulletin,, 33, 2 octombrie 1989, ED 311602, p.82
18
AdlerFreda, Mueller Gerhard.O.W., Laufer William.S, Criminology, McGraw-Hill Education 8th edition 2012, p.182.
19
Rădulescu S. ,Sociologia devianţei, Editura Victor, 1998, p.95

20
reacţionează faţă de conduitele altor indivizii care nu seamănă cu cele ale majorităţii, astfel, aceste
comportamente, ajungând să fie etichetate ca deviante.
Unul dintre primii sociologi care au susţinut această idee, a fost Frederick Thrasher (1927) care
în lucrările sale referitoare la bandele de delincvenţi tineri, a evidenţiat potenţialul negativ al etichetei
oficiale/formale, de delincvent. Atitudinea atorităţilor faţă de grupul de tineri din clasa de jos era,astfel
una de „dramatizare a răului”, de accentuare a pericolului social al comportamentelor lor şi din acest
motiv, de pedepsire excesivă, a acestor comportamente prin internarea autorilor lor în şcoli de corecţie
etc. Ca urmare a acestor sancţiuni, comportamentele tinerilor se agravau şi mai mult, pentru că, nu de
puţine ori, şcolile de corecţie reprezentau o ocazii de a învăţa tehnici de comitere a infracţiunilor. După
eliberare, aceşti tineri, respinşi de societate şi având şanse reduse de reabilitare, se angajau cu adevărat,
în cariere infracţionale, acceptând eticheta, ideea că sunt cu adevărat delincvenţi.
Edwin Lemert, este sociologul american considerat întemeietorul abodării „reacţiei sociale”,
care în anii 40, a dus mai departe ideile lui Tannenbaum şi a formulat consideraţiile de bază ale teoriei
etichetării. Lui i se datorează elaborarea conceptelor de devianţă primară şi devianţă secundară :
Devianţa primară reprezintă actele deviante iniţiale care conduc către primul răspuns social.
Aceste acte nu afectează concepţia, imaginea de sine a individului.
Devianţa secundară, constă în actele care urmeză răspunsului social faţă de devianţa pimară,
acestea sunt cele care îngrijorează, deoarece ele sunt acte ce rezultă din schimbarea de la nivelul
concepţiei de sine, ca urmare a procesului de etichetare. Conform lui Lemert, devianţa secundară apare
după ce comunitatea a devenit conştientă de devianţa primară. Astfel, indivizii vor avea experianţa
unui sens continuu al injustiţiei, reîntărit de respingerea de către angajatori, de atenţia marită din partea
poliţiei care îi iau la ochi, de reacţiile tensionate cu ceilalţi. Prin urmare indivizii devianţi poartă
stigmatul etichetei de ”delincvenţi”, aşa cum în secolul al XIX lea, condamnaţii din Anglia purtau
stigmatul sub forma literei C de la criminal sau H de la hoţ, inscripţionat pe corp, cu fierul roşu.
În ciuda elaborărilor consistente ale lui Lemert, teoria etichetării nu a căpătat recunoaștere,
pâna când, atât în Europa cât şi în USA evenimentele politice mai ales, nu au creeat oportunităţi în
acest sens .20
O altă problemă tratată de teoreticienii teoriei etichetării, a fost felul în care persoana etichetată
ca deviantă reacţionează la etichetă. Potrivit acestor autori, persoanele care primesc eticheta de
devianţi încearcă să reziste efectelor negative ale etichetării; în timp ce unele reuşesc acest lucru,
altele, eşuează şi se comportă în concordanţă cu rolul atribuit. Este posibil deasemenea, ca unele
persoane etichetate ca deviante să-şi modifice comportamentul ca urmare a dorinţei de a evita efectele
negative ale etichetării.
20
AdlerFreda, Mueller Gerhard.O.W., Laufer William.S, Criminology, McGraw-Hill Education 8th edition 2012, p.183

21
Deşi autorii teoriei etichetării au definit devianţa în termenii interacţiunilor sociale, au
accentuat şi importanţa grupurilor şi asocierilor de persoane cu etichetă de deviant în acceptarea
reacţiei sociale faţă de comportamentele definite ca deviante. Aşadar, din punctul de vedere al teoriei
etichetării, devianţa nu este o caracteristică a unui comportament realizat de o persoană, ci este
consecinţa aplicării de către alţii a unor reguli şi sancţiuni asupra acesteia.
Teoria a fost testată prin numeroase investigaţii empirice, realizate de cercetători din diferite
domenii, nu doar sociologi sau criminologi. Rezultatele susţin în bună masură, presupunerile de bază
ale teoriei etichetării.
Există însă şi critici care se aduc acestei teoorii , printre cele mai importante amintesc:
- impresia pe care o lasă explicatiile teoriei etichetării ar fi aceea că indivizii sunt nişte actori pasivi
într-un proces prin care ”sistemul cel rău” îi etichetează declarându-i prin aceasta, socialmente
inacceptabili, diferiti. Criticii sugerează faptul că etichetele pot să identifice comportamente reale, mai
21
degrabă decât să le creeze. Mai mult, există destui indivizi care au în spate o lungă instorie
infracţională fără ca ei să fi fost vreodată să fi fost prinşi şi stigmatizaţi.
- alte critici au în vedere faptul ca teoria etichetării nu poate da o explicaţie şi pentru situaţia acelora
care au comis infracţiuni, au trecut prin întreg procesul de justiţie, dar cu toate acestea ei nu şi-au
continuat stilul de viaţă deviant. Adepţii acestei critici, atrag atenţia asupra faptului că, în realitate, în
multe cazuri, pedeapsa chiar are un efect descurajator.

1.2.6. Teoria învățării sociale a agresiunii


Teoria învăţării sociale explică procesele prin care se deprinde un comportament sau o secvenţă
de comportament, se iniţiază comportamentele şi se menţin pattern-urile de comportament. Cel mai
cunoscut psiholog care a abordat această teorie este Albert Bandura care a aplicat teoria învăţării
sociale în studierea agresivității. Potrivit acestuia, viața socială ar fi imposibilă dacă oamenii ar învăța
numai prin încercări și greșeli. Observarea constituie un mijloc rapid și eficient pentru achiziționarea
cunoștințelor și deprinderilor care vor îndruma acțiunea. Ceea ce nu înseamnă că, odată acțiunea
efectuată, individul nu utilizează consecințele acesteia în scopuri corrective, dar, în fața unei situații
care cere o conduita nouă, individul recurge la experiența sa socială. Conform lui Bandura,
comportamentul social nu este înnăscut, ci învăţat de la modele adecvate. Teoria sa susţine că dacă
orice schimbare de comportament implică o schimbare cognitivă, pentru a schimba cogniţiile trebuie
să acţionăm asupra comportamentului. Cercetările sale demonstrează că schimbările comportamentale
produse prin condiţionarea clasică sau prin condiţionarea instrumentală nu sunt doar asocieri ale
răspunsurilor la stimuli, ci ele sunt mediate cognitiv. Bandura consideră că achiziţia de noi

21
Viorica Palaria , “Violenţa în societatea de tranziţie”, Conferinţă ştiinţifică internaţională din 15-17 mai, p. 352

22
comportamente are loc în cadrul unei interacţiuni între mediu şi caracteristicile personale ale
individului. Comportamentul este influenţat de atitudinile persoanei, de convingerile sale, de istoria
intăririlor anterioare dar şi de stimulii din mediu. De asemenea, un comportament odată produs, poate
determina schimbări ale mediului, la fel cum şi aspecte ale personalităţii pot fi influenţate de acţiunea
mediului. Prin cercetările realizate, Bandura atrage atenţia asupra faptului că oamenii învaţă deseori
numai privindu-i pe ceilalţi şi astfel individul codează informaţia despre comportamentul lor, iar în
ocazii ulterioare foloseşte această informaţie codată drept ghid pentru acţiunile proprii, fără a fi nevoie
de vreo întărire pentru producerea răspunsului.
O mare parte a procesului de învăţare socială se realizează prin expunerea la modele de viaţă
reale care produc, intenţionat sau nu, structuri de comportament ce pot fi imitate de către alţii. Bandura
consideră că învăţarea socială se produce în principal prin aportul proceselor de imitare şi identificare:
- de la început, copilul observă şi imită persoanele din jurul său;
- deseori, copiii mici se simt foarte bine când sunt lăsaţi să facă lucruri „pentru oameni mari”,
de exemplu, să ajute la spălat;
- deasemenea, copiii mici se joacă, de multe ori, adoptând roluri sociale şi imitând adulţii pe
care i-au văzut în astfel de roluri.22
Toate aceste lucruri fac parte din procesul prin care copilul învaţă o gamă largă de
comportamente sau deprinde o serie de abilităţi. Imitarea prin definiţie presupune copierea unei
anumite acţiuni sau a unui set de acţiuni permiţând fiinţei umane să dobândească o serie de deprinderi,
foarte rapid şi eficient. Imitarea înseamnă apariţia unei similitudini între comportamentul unui model şi
cel al unui subiect, în condiţiile în care comportamentul primului a servit drept indice pentru
comportamentul celui din urmă.
Bandura delimitează doua faze ale procesului de imitare: faza de achiziţie -în care subiectul
învaţă comportamentul unui model și faza de performanţă - în care subiectul manifestă un
comportament ce reproduce comportamentul modelului.
De cele mai multe ori învăţarea socială (observaţională) este un proces ce se desfăşoară în
două etape.
Învăţarea socială începe prin procesul de imitare, învăţarea interiorizându-se rapid, astfel încât
copilul ajunge să se identifice cu persoana din rolul respectiv.
Identificarea are loc într-o perioadă mai mare de timp decât imitarea şi se crede că, în mare
măsură, învăţarea rolurilor sociale, cum ar fi învăţarea rolului de gen, are loc prin procesul de
identificare. Procesul de învăţare a reacţiilor emoţionale prin observarea altor persoane este numit
condiţionare vicariantă şi este un proces ce a fost observat atât la oameni cât şi la animale. Aşa cum
22
Albert Bandura, Social Foundations of Thought and Action: A social Cognitive Theory, Editura Prentice Hall, 1985, p.121

23
sublinia Bandura, se întâmplă destul de frecvent ca indivizii să dezvolte reacţii emoţionale intense faţă
de locuri, persoane sau obiecte, fără să fi avut vreun contact personal cu ele.
Printr-un experiment realizat in anul 1961 "Papusa Bobo", Albert Bandura reușește să
demonstreze că modelele comportamentale sunt învățate de copii prin observarea directă și imitarea
celor din jur. Etapele experimentului sunt următoarele:
1. El a realizat un film cu unul dintre studenții săi, o tânără femeie, care bătea o papușă Bobo.
Femeia lovea cu pumnul papușa, țipând la ea „fraiere!”. O lovea cu piciorul, stătea pe ea, o lovea cu un
ciocan mic, și așa mai departe, strigând diferite fraze agresive.
2. Bandura a introdus trei grupuri de copii într-o cameră semiobscură unde exista un televizor
care prezenta fiecărui grup câte o altă înregistrare. Pentru primul grup, înregistrarea conţinea un model
care agresa fizic şi verbal o păpuşă (Bobo-doll) şi era apoi recompensat pentru aceste comportamente,
iar pentru celelalte două grupuri, modelul nu era recompensat şi, respectiv, nu erau prezentate
consecinţele comportamentului.
3. În faza a doua, copiii erau duşi într-o altă cameră, plină cu jucării, printre care şi un Bobo-
doll similar celui din înregistrarea televizată. După ce au fost informaţi că se pot juca cu absolut orice
vor ei din acea cameră, copiii au fost lăsaţi singuri şi mai mulţi observatori le-au înregistrat
comportamentele.
4. Într-o ultimă fază, experimentatorul lua în particular fiecare copil şi îl punea să imite
comportamentul fizic şi pe cel verbalal modelului, promiţându-i că îi va oferi o recompensă dacă îl
imită corect. Foarte important este faptul că recompensele erau la vedere, acţionând astfel ca stimulenţi
asupra performanţei subiectului. 23
Rezultatele au arătat că copiii vor imita mai multe comportamente agresive dacă acestea au fost
recompensate în înregistrarea care le-a fost prezentată, decât dacă acestea au fost pedepsite sau nu au
fost prezentate consecinţele. De asemenea, copiii imită mai multe comportamente dacă le sunt oferite
stimulente şi dacă sunt recompensaţi pentru imitarea fiecăruia dintre ele, iar băieţii au performanţe mai
ridicate decât fetele. El a numit fenomenul învățare observațională sau modeling, și această teorie este
de obicei numită teoria invățării sociale. Teoria învăţării sociale a lui Albert Bandura pune accentul pe
importanţa observării şi modelării comportamentului, atitudinilor şi reacţiilor emoţionale a celorlalţi.
Bandura crede că oamenii îşi însuşesc atitudinile prin observarea celorlalţi, imitând ceea ce au văzut. 24
Agresivitatea este învăţată printr-un proces numit modelare comportamentală. Individul în sine nu
moşteneşte aceste tendinţe violente ci le modelează. Copiii învaţă în cea mai mare parte a cazurilor,
reacţiile violente observându-i pe ceilalţi, personal sau prin intermediul mediului înconjurător şi a

23
Idem 20, p.186
24
Idem 20, p.215

24
mass-media. În experimentul cu păpuşa Bobo, copiii nu fac altceva decât să imite agresivitatea
prezentă la modelul adult de pe casetă. Principalul mediu cu care aceştia interacţionează este familia,
copiind comportamentul pe care adulţii îl dezvălui în relaţiile cu ceilalţi. Raportarea la modele şi
imitarea comportamentului observabil al modelului constituie o formă de învăţare prezentă încă de la
vârstele cele mai fragede, fiind ulterior întâlnită în variate contexte de viaţă cotidiană.
În cadrul ciclului copilăriei (3–10/11 ani), modelele sunt reprezentate în mod semnificativ de
persoane adulte (părinţi, membri ai familiei, profesori).
Începând cu preadolescenţa (11–14/15 ani) şi, mai târziu, în adolescenţă (14/15–18/19 ani),
modelele familiale trec în plan secund, fiind înlocuite de grupul de aceeaşi vârstă (colegi de clasă,
prieteni), care le oferă norme, valori de referinţă şi opinii specifice. Deseori, adolescenţii îşi aleg
modele dintre vedetele cele mai prezente în viaţa cotidiană (sport, muzică sau mass-media). Modelele
pot fi reale, dar şi simbolice (cuvinte, idei, acte comportamentale care sunt valorizate social, imagini
sau evenimente cu un anumit impact cultural).

1.2.6. Teoria anomiei


Atât actul de naştere, pe care îl găsim in teoria socială formulată de către Emile Durkheim
(1850-1917), cât şi afirmarea ca domeniu distinct al sociologiei, ce se produce la sfârşitul anilor 30, in
spaţiul sociologiei americane, evidenţiază faptul că „devianţa este o trăsătură a
modernităţii….modernizarea referindu-se la întreaga colecţie de procese sociale implicate în apariţia
capitalismului industrial şi în formarea statului bunăstării”. Potrivit teoriei anomiei sociale,
criminalitatea reprezintă reacţia individului faţă de neconcordanţa dintre scopurile vehiculate şi
valorizate, la nivelul societăţii şi mijloacele permise pentru a le realiza.25
În acest sens, procesul care contează în înţelegerea devianţei şi în clarificarea contextului istoric
al naşterii sale, este deseori descris in sociologie prin sintagma „prăbuşirea controlului social
tradiţional”, iar în criminologie, prin „creşterea criminalităţii”. 26
De numele sociologului francez Emile Durkheim (1850-1917) se leagă naşterea sociologiei
devianţei. El a fost primul gânditor care a conceput şi construit un cadru de referinţă sistematic în care
sociologia poate exista şi opera ca o ştiinţă de sine stătătoare şi viabilă. Faptele pe care ea le studiază
sunt tot atât de obiective precum sunt fenomenele pe care le studiază ştiinţele naturii.Totodată, el a
insistat asupra ideii că fenomenele sociale sunt fapte sociale şi că tocmai acestea constituie obiectul
sociologiei.27

25
Niță Nelu, Criminologie generală – Curs Universitar, p.123
26
Sumner Colin Buckingham, The Sociology of deviance, Editura Open University Press, 1994, XIII, p. 128
27
Mihu Achim, Introducere în sociologie, Editura Dacia, 1992, p.82

25
” Să tratăm faptele sociale ca lucruri” ne îndemna E. Durkheim, acesta devenind un postulat al
sociologiei, care ne conduce spre ideea că, pe de o parte, dacă faptele sociale sunt lucruri atunci ele
trebuie observate empiric, iar pe de altă parte, pentru individul care acţionează, faptul social este
exterior, i se impune acestuia într-un mod consrângător, fiind parte a mediului înconjurător obiectiv.
Pentru a-şi concretiza ideile, Durkheim a studiat sinuciderea. Colectând şi analizând date despre
statistica sinuciderii în diferite ţări europene, într-o anumită perioadă de timp, Durkheim a prezentat
sinuciderea într-o nouă perspectivă, descoperindu-i cauzele la nivelul mediului social. El a demonstrat
existenţa unei relaţii indubitabile între gradul în care indivizii sunt integraţi în grupurile sociale din
care fac parte şi înclinaţia lor către anumite tipuri de sinucidere. Astfel, au fost identificate următoarele
tipuri de sinucidere:
- sinuciderea egoistă, produs al unei relativ slabe integrări în grup, de exemplu persoanele
singure;
- sinuciderea anomică, datorată nerespectării normelor sociale, este încurajată de schimbările
bruşte, caracteristice timpurilor moderne;
- sinuciderea altruistă, se leagă de ideea de solidaritate, de exemplu cazul militarilor;
- sinuciderea fatalistă, de leagă de cvasi-absenţa oricărei schimbări in grupurile/societatea din
care individul face parte.
Ideea fundamentală a teoriei anomiei este aceea că conduitele deviante sunt produsul disoluţiei
conştiinţei colective şi a solidarităţii morale, fenomene ce se produc în condiţiile schimbărilor sociale
profunde şi rapide. Analiza lui Durkheim asupra procesualității schimbărilor sociale implicate în
industrializare, este realizată în prima sa lucrare majoră publicată în 1893 ”Diviziunea muncii
sociale”.
Contextul istoric în care a trăit Durkheim şi a elaborat teoria a fost unul marcat de profunde
transformări economice şi sociale şi de procesul de tranziţie de la societatea tradiţională la cea
modernă. Revoluţia industrială şi procesul de expansiune al capitalismului ca sistem politic şi
economic, au generat o serie de probleme sociale noi cum ar fi şomajul, perturbarea ordinii sociale,
crizele economice, inegalitatea socială, alienarea etc. Încercările de descriere şi analiză a acestor
fenomene sociale au introdus în cadrul ştiinţelor sociale din aceea perioadă, o serie de noţiuni noi cum
sunt: dezordine socială, criză socială, conflict social, patologie socială etc. În acelaşi timp, apariţia
acestor noi fenomene sociale a condus la ideea că noul sistem social este caracterizat de iraţionalitate şi
are o problemă în asigurarea ordinii sociale. Durkheim aprecia că, în comparaţie cu societatea
tradiţională, caracterizată prin stabilitate, conformism, slabă mobilitate socială şi o ierarhie clară a
autorităţii, societatea modernă se caracterizată prin instabilitate, nonconformitate, o mobilitate socială
accentuată şi o disoluţie a autorităţii.

26
Tranziţia de la societatea tradiţională la societatea modernă face să se piardă ataşamentul faţă
de valorile comune, prin urmare, se pierde sentimentul apartenenţei la comunitate iar normele sociale
îşi pierd astfel, capacitatea de influenţare a comportamentelor nemaiputând să definească raporturi
echitabile între membrii societăţii.
Pentru a descrie şi explica această ruptură a solidarităţii morale a indivizilor datorată proceselor
de schimbare socială, Durkheim a elaborat conceptul de anomie.
Eetimologic, termenul provine din limba greacă (a nomos – fără norme) şi semnifică o stare de
dezordine, nedreptate şi abuz. Semnificaţia conferită de Durkheim acestui termen este aceea de stare a
societăţii caracterizată printr-o dereglare normativă, o incapacitate a normelor sociale de a coordona
adecvat conduitele şi o dislocare a conştiinţei colective şi a moralităţii. În opinia sociologului francez,
moralitatea este o sursă a solidarităţii sociale şi are un rol important în limitarea reciprocă a intereselor
egoiste ale indivizilor. Potrivit lui S. M. Rădulescu, „Este moral – sublinia Durkheim tot ce leagă
indivizii între ei, tot ce îi limitează în libertatea lor absolută, pentru a-i face dependenţi unul de
celălalt, în cadrul aceleiaşi forme de asociere umană. Este moral tot ceea ce contribuie la asigurarea
solidarităţii umane, aşa cum este cazul religiei sau dreptului. Pentru acest motiv, principala regulă de
conduită morală care acţionează în fiecare societate – consideră Durkheim – este realizarea în
fiecare individ a tipului uman colectiv, adică capacitatea de a semăna cu ceilalţi, de a se raporta la ei,
de a le împărtăşi sentimentele şi credinţele. Este imoral dimpotrivă tot ce se abate de la caracterele
tipului colectiv, toate acele conduite prohibite sau ilicite care deviază de la exigenţele întăririi
conştiinţei colective şi de la similitudinea cu conduitele celorlalţi”. 28
Conceptul de anomie a fost utilizat pentru prima dată de Durkheim în lucrarea sa „Diviziunea
muncii sociale” în care a dezvoltat o teorie referitoare la procesul de evoluţie al societăţilor de la o
stare simplă (societate tradiţională) la una complexă (societatea modernă). Pe măsură ce societatea
evoluează, viaţa economică se dezvoltă, iar tehnologiile se perfecţionează, populaţia sporeşte numeric,
creşte şi densitatea acesteia, societatea devine mai complexă, sarcinile devin mai specializate iar
structura relaţiilor sociale se modifică şi evoluează spre un nou tip de solidaritate socială numit de
Durkheim solidaritate organică.
În societatea modernă oamenii nu mai dezvoltă în aceeaşi măsură ca în societatea tradiţională
relaţii sociale strânse, personalizate, ci acestea, tind să devină impersonale. În cadrul aceleiaşi lucrări
sociologul francez a susţinut că funcţionarea adecvată a sistemelor sociale este dependentă de
integrarea părţilor lor component, iar diviziunea socială a muncii nu afectează solidaritatea socială ce
caracterizează orice societate funcţională deoarece, această solidaritate cere indivizilor să acţioneze
convergent în spiritul valorilor promovate de către societate şi la care membrii săi aderă .
28
Rădulescu S. ,Sociologia devianţei, Editura Victor, 1998-p.126

27
Aşadar, dacă solidaritatea socială trebuie să existe în orice societate, formele prin care acestea
se exprimă diferă. Astfel, în societatea tradiţională diviziunea socială a muncii este bazată pe
solidaritatea mecanică. În opoziţie cu societatea tradiţională, societatea modernă este menţinută de un
sistem de interdependenţe funcţionale, rolurile şi poziţiile sociale sunt diferenţiate şi specializate, iar
oamenii depind unii de alţii pentru a supravieţui. Solidaritatea socială se exprimă sub forma
solidarităţii organice.
Trecerea naturală de la societatea tradiţională la societatea modernă şi de la solidaritatea
mecanică la solidaritatea organică, nu se realizează întotdeauna uşor. Durkheim a considerat că starea,
numită de el stare de anomie este caracteristică societăţii moderne şi împiedică diviziunea socială a
muncii să conducă la integrarea părţilor şi la funcţionarea adecvată a societăţii, deoarece părţile
acţionează independent unele de altele, necorelate şi nu se realizează coordonarea adecvată a funcţiilor
sociale.
Anomia reprezintă aşadar, o stare de dereglare normativă determinată de incapacitatea de a
realiza conştiinţa colectivă, stare ce afectează grupurile sociale prin ruperea echilibrului ordinii sociale,
prin starea de dezorientare normativă. Anomia apare ca efect al ruperii solidarităţii sociale la nivelul
instituţiilor sociale mediatoare (familie, şcoală, comunitate, etc.) şi ca urmare a neputinţei de a asigura
integrarea socială a indivizilor în societate deoarece nu mai există repere,norme clare. Existenţa stării
de anomie nu înseamnă însă o absenţă a normelor sociale ci mai degrabă, o suspendare temporară a
capacităţii acestora de a regla comportamentele indivizilor, ceea ce conduce la apariţia
comportamentelor deviante.
În situaţiile în care societatea este caracterizată de o stare de anomie, indivizii sunt aruncaţi
într-o situaţie inferioară celei anterioare şi o parte dintre ei nu se mai supun regulilor impuse de
societate din exterior iar societatea la rândul ei ca urmare a acestor schimbări bruşte, nu mai este
capabilă să impună respectatea normelor sociale.
În lucrarea ” Regulile metodei socilogice ” publicată pentru prima oară de E. Durkheim in anul
1895, acesta argumenta ideea conform căreia, infracţiunea este un aspect inevitabil şi normal al vieţii
sociale. Infracţiunea este prezentă în toate tipurile de societăţi, rata infracţionalităţii fiind mai ridicată
in societăţile avansate, industrializate. Conform lui Durkheim, infracţiunea este o „ parte
integrantă a tuturor societăţilor sănătoase”.
Ea este inevitabilă pentru că nu fiecare membru al societăţii este la fel preocupat de
sentimentele colective (valori şi convingeri morale împărtăţite) în societate. Indivizii sunt expuşi unor
influenţe şi circumstanţe diferite de-a lungul vieţii lor , astfel încât, este imposibil ca toţi, tot timpul, să
fie prin comportamentul lor, în conformitate cu aceste sentimente colective. Infracţiunea nu este în
concepţia durkheim-iană doar inevitabilă, ci şi funcţională; infracţionalitaea devine disfuncţională

28
(dăunătoare societăţii ) abia atunci când ratele sale devin neobişnuit de ridicate sau de scăzute. 29
Durkheim argumentează şi faptul că toate schimbările sociale încep cu anumite forme de devianţă.
Pentru ca schimbarea să se producă, ceea ce ieri era devianţă azi devine normalitate.

1.2.8. Teoria controlului social


Teoria controlului social se centrează pe tehnicile şi strategiile care reglează comportamentul
uman şi conduc după caz, către conformitate , sau către obedienţă faţă de regulile societăţii –
influenţele familiei, şi ale şcolii, convingerile religioase, valorile morale, prietenii şi chiar convingerile
despre guvernare. Cu cât o persoană este mai implicată şi mai preocupată de valori şi activităţi
convenţionale şi cu cât este mai puternic ataşamentul său faţă de familie, persoana iubită şi prieteni, cu
atât este mai mică probabilitatea ca el sau ea, să încalce regulile societăţii şi astfel să-şi compromită
relaţiile şi aspiraţiile 30.
Astfel un număr de teoreticienii au adopat perspectiva conform căreia controlul social constă în
reprezentarea sa ca un mecanism prin care societatea reglementează comportamentul membrilor săi,
definind ceea ce este considerat comportament deviant, ce este considerat corect sau ce este greşit sau,
ce reprezintă o violare a legii. Aceştia au examinat problematica complexă a controlului social, unii din
perspectivă macrosociologică, alţii dintr-o perspectivă microsociologică. Studiile macrosociologice,
explorează sistemele formale care asigură controlul la nivelul grupurilor: sistemul legal, legile,
modurile specifice de aplicare a legii, grupurile de putere în societate, etc. Aceste tipuri de control
social pot fi atât pozitive ele împiedicând comportamentele de încălcare a legii printr-un tip de ghidaj
social, cât şi negative, în sensul în care uneori, ele pot să promoveze practici restrictive, opresive, sau
chiar corupte, ale celor care deţin puterea.
Perspectiva microsociologică, la fel ca cea macrosociologică explică de ce oamenii se
conformează şi consideră sursa controlului a fi una externă, exterioară persoanei. Purtătorul de cuvânt
cel mai important al perspectivei microsociologice a fost Travis Hirschi, odată cu publicarea lucrării
sale ”Causes of Delinquency”(1969). Sub numele de teoria controlului social au fost prinse însă, de-a
lungul timpului, o gamă largă de elaborări teoretice dintre care, cele mai importante sunt: teoria
înfrânării (W. Reckless), sau teoria elaborată de T.Hirschi.
Aceste teorii au la bază ideea că indivizii umani au o tendinţă naturală către devianţă şi de aceea,
conformarea la normele sociale este posibilă doar în condiţiile în care, aceştia sunt supravegheaţi sau
controlaţi.

29
Haralambos Michael, Sociology : Themes and Perspectives, Collins Educational, 2000, p.353
30
AdlerFreda, Mueller Gerhard.O.W., Laufer William.S, Criminology, McGraw-Hill Education 8th edition 2012, p.160.

29
Una dintre cele mai importante construcţii teoretice referitoare la geneza devianţei conţinută în
cadrul teoriilor controlului social, este teoria înfrânării (teoria controlului personal) elaborată de
Walter Reckless şi care a fost considerată o explicaţie de natură psiho-socială ca şi teoria asocierilor
diferenţiale, a lui E. Sutherland.
Ideea de bază a acestei teorii este aceea că imaginea pozitivă de sine a unui individ îi oferă
acestuia capacitatea de a rezista presiunii şi influenţelor care conduc la devianţă indiferent de clasa
socială din care face parte el sau ea, sau indiferent de condiţiile de mediu. Din perspectiva acestei
teorii, comportamentul uman este rezultatul confruntărilor dintre presiuni, impulsuri, influenţe pe de o
parte, şi mecanismele psihologice de control şi represiune. Cel mai important factor de control al
comportamentelor este conştiinţa de sine. Semnificaţia acestui concept este aceea de imagine pe care o
persoană o are despre sine, despre valoarea personală şi valoarea sa în ochii celorlalţi membri ai
societăţii. Aşadar, din punctul de vedere al teoriei înfrânării, pentru evitarea comportamentelor
deviante este necesar ca impulsurile şi tendinţele naturale ale individului spre devianţă, să fie înfrânate,
supravegheate sau controlate.
Travis Hirschi căutând factorul cel mai important care explică conformarea, a extins explicaţia
înfrânării tendinţelor deviante de la nivelul caracteristicilor de personalitate la nivelul societăţii. Teoria
elaborată de el devenit cea mai cunoscută teorie a controlului social.
El nu a fost însă, cel dintâi care a examinat problematica la nivel individual a controlului social.
Înaintea sa J.Toby(1957) a introdus noţiunea de angajament (commitment) ca pe puternică forţă
determinantă în controlul social al comportamentului.
Potrivit lui T.Hirschi, devianţa rezultă din slăbirea, sau ruperea legăturilor individului cu
societatea. Conceptul cheie al teoriei controlului social este cel de legătură socială (social bond). El se
referă la conexiunea dintre individ şi societate, care se realizează prin intermediul instituţiilor sociale.
Conform lui T.Hirschi, această conexiune este compusă din patru elemente: ataşamentul,
angajamentul, implicarea şi credinţa.
Ataşamentul semnifică legătura socială de natură afectivă pe care cineva o trăieşte faţă de o altă
persoană sau grup, el cunoaşte trei forme: ataşamentul faţă de părinţi, faţă de profesori şi ataşamentul
faţă de egali.
1. Conform lui Hirschi, copiii care şi-au format un ataşament puternic faţă de părinţi este mai
puţin probabil să se angajeze în conduite ilegale care ar periclita relaţia la care ţin atât de mult. Astfel,
legătura afectivă dintre părinte şi copil reprezintă cel dintâi factor care descurajează asemenea
comportamente delincvente. Forţa acestei legături este dată de profunzimea şi de calitatea interacţiunii
părinte-copil. Contează în acest sens, volumul de timp petrecut cu copilul de catre părinţi, intimitatea
comunicării dintre părinte şi copil şi nu în ultimul rând, identificarea afectivă dintre cei doi.

30
2. În ceea ce priveşte ataşamentul faţă de şcoală, Hirschi a legat inabilitatea de a avea o bună
funcţionare în şcoală de delincvență, prin intermediul următoarelor aspecte: incompetenţa şcolară
conduce spre performanţe şcolare slabe, acestea fac să nu-i placă şcoala unui asemenea copil, iar faptul
că nu-i face pălăcere să mergă la şcoală îl conduce pe copil către respingerea profesorilor ca autorităţi.
Rezultatul este delincvenţa. Prin urmare, ataşamentul faţă de şcoală depinde de aprecierea pe care
copilul o are faţă de instituţie, de percepţia sa în legătură cu felul în care este apreciat de către profesori
şi de către colegi, dar şi de nivelul rezultatelor sale la clasă. Hirschi crede că ataşamentul faţă de părinţi
şi faţă de şcoală pune în umbră legătura formată cu prietenii, colegii, cu grupul de egali.
Angajamentul reprezintă dimensiunea raţională a legăturii sociale. Din această perspectivă,
adoptarea unui comportament sau al altuia, este rezultatul unei calcul raţional, o analiză costuri–
beneficii în care sunt cântărite pe de o parte, investiţiile în comportamentele convenţionale (timp, bani,
status), iar pe de altă parte, pierderile ce ar putea fi suferite prin adoptarea unui comportament deviant.
Conceptul de angajament arată faptul că societatea este astfel organizată încât, încălcarea normelor
sociale poate avea consecinţe asupra intereselor celor care fac o asemenea alegere.
Cei mai mulţi oameni, datorită vieţii în societate câştigă bunuri, apreciere şi prestigiu, reputaţie şi nu
doresc să piardă toate aceste lucruri ca urmare a unui comportament deviant sau, chiar infracţional.
Convingerile implică acceptarea şi însuşirea de către individ a sistemului de valori sociale
promovate de către societate. Potrivit teoriei controlului social, societatea dispune de un sistem unitar
de valori care pot fi violate. O altă explicaţie este aceea că indivizii tind să raţionalizeze
comportamentele asfel încât, pot încălca o normă, o normă morală şi, în acelaşi timp, pot să-şi păstreze
credinţa în acea normă morală. În ciuda faptului că teoria controlului social a reprezentat decenii la
rând un reper în sociologia devianţei şi în criminologie, ea are nu doar virtuţi explicative certe, ci şi
puncte slabe. Astfel, pe baza cercetărilor care au încercat să verifice sau să dezvolte baza empirică a
teoriei controlului social, s-a constatat că nu toate şi nu întru-totul tezele teoriei se verifică.
O primă critică ce se aduce teoriei este că ea explică comportamentul delincvent nu şi cel
infracţional al adulţilor. Pe de altă parte, descrierea traseelor care pot duce la delincvenţă nu are în
atenţie şi comportamentul postadolescenţă.
Semne de întrebare s-au ridicat şi în legătură cu legăturile sociale teoretizate de Hirschi mai
ales pentru că ele nu au fost niciodată destul de clar definite. Studiile ulterioare au arătat că distincţia
facută în teoria controlului social, între angajare şi implicare, în realitate nu se poate evidenţia,
deoarece, angajarea în şi pentru o anumită activitate, nu se poate realiza fără implicare.
Cu toate acestea, teoretizările şi studiile actuale, mai ales din criminologie, reevaluează şi
revalorizează construcţia teoretică a lui Hirschi în sensul în care sunt luate în considerare nu doar

31
efectele controlului social asupra delincvenţei ci şi efectele delincvenţei asupra forţei şi conţinutului
legăturilor sociale cu rol în funcţionarea şi exprimarea controlului social.

1.3 Delincvența juvenilă în România secolului al XXI-lea și factorii bio, psiho-sociali implicați în
etiologia acesteia

Delincvența juvenilă, la nivel național, reprezintă un fenomen care a determinat, în ultimele


decenii, orientarea cercetătorilor din mai multe domenii de studii (sociologie, psihologie, criminologie,
medicină, pedagogie, etc.) în vederea explicării și predicției comportamentelor deviante și delincvente
la minori, precum și în scopul declarat (în repetate rânduri) de combatere a acesteia.
Fenomenul delincvenței juvenile a fost perceput ca exploziv după anul 1990 nu numai datorită
creșterii amplorii și intensității acestuia, cât și datorită aspectelor calitative noi pe care le-a cunoscut
față de perioada anterioară, concretizate în creșterea gravității infracțiunilor comise, în special a celor
comise cu violență și agresivitate, precum și în tendința minorilor de a se asocia în grupuri mai mult
sau mai puțin organizate în vederea săvârșirii de infracțiuni.
Deși nu atinge nivelul și formele grave ale acestui fenomen în țările capitaliste avansate
delincvența juvenilă se manifestă și în țaranoastră, constituind un motiv de îngrijorare pentru întreaga
noastră societate. În țara noastră, există unii tineri și minori care participădestul de activ la săvârșirea
unor fapte penale. Ei participă și șăvârșesc îndeosebi infracțiunea de furt și cele de vagabondaj
șicerșetorie. Într-un număr destul de mare de cazuri, violuri, vătămări corporale, iar într-un număr mic,
săvârșesc infracțiuni de lovituri cauzatoare de moarte, omor și tentativă de omor. Analizând acest
fenomen, pe genuri de infracțiuni s-au desprins următoarele cauze specifice și generale generatoare ale
comportamentului deviant sau delincvent.
Cauze specifice :
– creșterea după 1989, a situațiilor de abandon școlar a unor elevi cunoscuți cu comportament deviant
sau preocupări antisociale, lipsaunei activități utile ;
– lipsa de supraveghere permanentă de către părinți, supraveghetori, tutori și în special a celor
“problemă”;
– familiile dezorganizate din rândul cărora provin unii minori infractori ai căror părinți sunt cunoscuți
cu antecedente penale ;
– discontinuitatea în educație a minorilor de către școală, unități de ocrotire ( case de copii, școli de
reeducare, școli speciale ) alteinstituții cu atribuții în acest sens ;
– necunoașterea din timp a anturajului, a locurilor și mediilor frecventate de minori ;
– lipsa unei legături permanente între familie și școală;

32
– influența unor infractori majori aflați în anturajul minorilor prin determinarea acestora de a comite
fapte antisociale ;
– consumul de către unii minori de substanțe halucinogene și alcool pentru creșterea unei stări
euforice.

Dintre cauzele generale ale acestor comportamente amintesc :


– modificările esențiale intervenite în viața economică, socială, culturală, administrativă și juridică și
dificultățile de adaptare a unorpersoane la acestea.
– structurile și mecanismele controlului social, specifice statului de drept care nu sunt în totalitate
constituite și nu funcționează laparametrii doriți.
– influențele externe prin activitatea infracțională desfășurată în România de cetățenii străini.
– menținerea, păstrarea anumitor structuri cu disfuncționalitate în educația cetățenilor.
– situația venitului național și a celui individual.
– efectele produse de criza economică cu urmări nefaste asupra vieții materiale și spirituale a
cetățenilor.
– apariția pe piață a unor produse, bunuri și obiecte de valoare și tentația unor persoane de a intra în
posesia lor.
– apariția și creșterea numărului locurilor unde sunt amplasate jocuri distractive și de noroc.

1.4 Trăsăturile caracteristice ale personalității delincvente a minorului

Principala cauză a apariției atitudinilor antisociale o constituie influența mediului social și


proceselor psihice la nivelul conștiințeiindividului. Luarea hotărâri infracționale este rezultatul
proceselor psihice care au loc pe planul conștiinței. Un rol important îl au și împrejurările concrete de
viață ale individului. În acest context actul infracțional nu trebuie examinat ca o simplă reacție la
factorii externi, deoarece situația concretă de viață dă naștere prin ea însăși la un act de voință, ci
numai când se corelează cu personalitateaunui individ, când trece prin interesele, obiceiurile,
mentalitățile, particularitățile psihice ale individualității sale. Deci, pentru a găsi cauzele și condițiile
care favorizează delincvența juvenilă, trebuie să pornim de la analiza structurii interne ale individului
și a factorilorexterni, care pot fi cauze ale acestui fenomen negativ sau condiții care influențează și
alimentează manifestările de acest gen.31
Personalitatea copilului începe să se contureze după vârsta de 2 ani, vârstă la care copilul
începe să perceapă și să fie atent la ceea cese întâmplă în jurul său. Familia este prima care trebuie să

www.criminalistic.ro/delincventa-juvenila-cauze-si-conditii-favorizante, accesat 07/04/2021 ora


31

15.10

33
vegheze la formarea și modelarea personalității copilului.În perioadaadolescenței, continuă în ritm alert
procesul de desăvârșire a personalității individului. Apar așa numitele ” crize ” ale adolescenței,care
apar și în raport cu situația familiei, cu societatea în care trăiește adolescentul.În această perioadă în
care a crescut capacitateade abstractizare și sinteză, când copilul devine puternic, capabil de eforturi
mari, colectivul în care învață, grupul de prieteni își punea mprenta pe formarea personalității. Tot
acum gândirea lui, păstrează o doză mare de subiectivism, în această privință exemplul deobiectivitate
al părinților și profesorilor fiind foarte important.Toate frământările adolescenței duc la cristalizarea
personalității, laformarea unui ideal de viață și al unui sistem de valori care nu se schimbă ulterior.În
cazul în care copilul crește și se dezvoltă încondiții nesănătoase, într-o familie dezbinată, când
influențat negativ de colegi, de prieteni, etc., personalitateea poate deveni aceeaa unui infractor.
Personalitatea infractorului minor, este rezultatul unei îmbinări neizbutite, a tuturor factorilor care
concură la formarea personalității umane, îmbinare care dă naștere unei personalități temporar
imperfecte care îmbină greutăți de diferite grade în procesul de adaptare la cerințele vieții în societate.
Tulburările de comportament, reprezintă una din cauzele de natură bio – psihică ale
delincvenței juvenile. Aceste tulburăricomportamentale se pot manifesta prin comportamente
suicidare, fugile, comportamentale agresive și delincvența juvenilă atoxicomanilor. Delincvența
juvenilă este determinată de imaturitatea afectivă, intelectul liniar, dezvoltarea dizarmonică
apersonalității. Comportamentul antisocial, la adulți, este anunțat de aceste tulburări comportameentale
la copil, care pot lua și forma încăpățânării, întârzierilor acasă, agresiune fizică, impulsivitate.
Fuga și vagabondajul reprezintă alte două tulburări de comportamente grave, care se asociază,
de regulă, cu abandonarea școlii și cualte tulburări de comportament. Fuga nu reprezintă o infracțiune
dar este un început de comportament delincvent. Vagabondajul este oformă de fugă organizată,
determinată de o insatisfacție față de mediul natural. Victime ale vagabondajului sunt adesea copiii
crescuți în orfelinate unde regimul de viață este sever. În general, sunt înclinați spre vagabondaj copiii
cu o personalitate dezarmonică, cei careau suferit unele modificări psihice în urma leziunilor și
infecțiilor cerebrale și copiii schizofrenici. La adolescenți vagabondajul sedatorează, spiritului de
aventură al unor minori care se asociază în grupuri sub conducerea unei personalități psihopate ce
determină lamanifestări antisociale. De obicei, fuga se caracterizează prin bruschețe și adesea ea poate
fi primul semn de inadaptare. Dintre factoriicare duc la acest fenomen, ar putea fi menționați : spiritul
de revoltă, dorința de independență, plictiseala, spiritul de aventură, căutarea fericirii în ideal, în
mistic. Pentru autorul francez menționat mai sus, vagabondajul adolescent este un ” simbol ” al izolării
într-un univers dezumanizat din punct de vedere al universului familial.
Bolile psihice - dacă tulburările de comportament nu înseamnă neapărat boală psihică și ar
putea în anumite condiții să nu ducă la delincvență, tulburările patologice de personalitate se manifestă

34
în copilărie prin manifestări delincvente. Asfel, personalitatea structurală dizarmonic de tip antisocial,
se manifestă în copilărie prin chiulul repetat, purtare necorespunzătoare, minciuna persistentă, furturi,
vagabondaj, vandalism. Aceste tulburări reprezintă o cauză de natură strict psihică.Tot în această grupă
de cauze intră debilitățile mintale, organice, sau întârzierile în dezvoltarea intelectuală.
Infirmitățile și bolile somatice- este vorba despre deficiențe de ordin psihic, infirmități care
determină la individ un sentiment de inferioritate și de aici ura împotriva celor sănătoși, agresivitatea și
uneori comportament delincvent. Un copil handicapat fizic, poatedeveni egoist, datorită infirmității
sale. Totul depinde de mediul social în care trăiește, pentru că, dacă nu sunt priviți cu dispreț, dacănu
sunt marginalizați de ceilalți, ei se pot integra psihic în colectivitate. Dintre bolile psiho – somatice aș
aminti anorexia mintală, carese caracterizează prin alimentație precară, urmată de toate consecințele
metabolice. Are ca simptome : depresie, anxietate, stare detensiune, ostilitate, atitudine disperată, ură.
Obezitatea este o altă boală somatică ce însoțește pe plan psihic complexul deinferioritate, cu toate
consecințele negative, pe care le poate avea pentru un copil cu psihic labil și de care nu se ocupă
nimeni pentru a-i înlătura acest complex.
Vârsta - unii autori consideră că există o strânsă relație între vârstă și comiterea unor fapte
antisociale. Asfel, s-a constatat că cel maimare număr de infracțiuni este săvârșit de adolescenți și
tineri pentru că această vârstă presupune mai multă forță fizică și temeritatesau chiar nesăbuință.
Ereditatea- s-a pus problema dacă ereditatea este o cauză a fenomenului infracțional. Prin
intermediul comunicației efective, al simpatiei, copilul asimilează dintr-o dată o gamă de trăsături și
tipare. Ca urmare el devine capabil să influiențeze mediul extern prin prisma unor mecanisme
reglatoare colective, creând impresia posedării unor adaptări sociale înăscute.
Carențele de afectivitate - reprezintă altă cauză a delincvenței juvenile, de natură psihologică.
Astfel majoritatea delincvenților minorisunt copiii proveniți din familii dezorganizate, fie din casele de
copii. Aceștia au o personalitate dizarmonică datorită lipsei afecțiunii șiimpulsurilor afective.
Afectivitatea are un rol deosebit de important în formarea unui comportament adecvat, în adaptarea la
mediu. Un copil lipsit de căldura unei familii, de afectivitateea celor din jur, nu va ști să dăruiască
sentimente frumoase și se va contura ca opersonalitate egocentrică, cu reacții instinctive primare.
Cauze de natură socială - un psihic labil, un psihic bolnav, nu este o cauză a delincvenței
juvenile, decât dacă anumite cauze de mediufavorizează acest lucru. Un copil cu un psihic sănătos,
normal ajunge în mod sigur la delincvență dacă mediul social în care trăiește este negativ. Între cauzele
de ordin social care generează delincvența juvenilă se desprind câteva care sunt în general, sesizate,
acceptate și analizate de majoritatea sociologilor și a oamenilor de știință.

35
Acestea ar fi : disfuncții ale mediului familial ; eșecul școlar și inadaptarea școlară ;
inadaptarea și neintegrarea socio – profesională; insuficiențe ale grupului de prieteni și ale modului de
petrecere a timpului liber ; alte cauze de natură socială.
Disfuncții ale mediului familial - în familie copilul își petrece cea mai mare parte din timp.
Personalitatea în formare a copilului estestrict influențată de modelul oferit de părinți. Familia își
pregătește copilul pentru viață, ea poate fi mediu educativ sau dimpotrivă, guvernator de deviații
comportamentale până la forma gravă a delincvenței juvenile. Disfuncțiile sistemului familial,
constituie cauza principală a comportamentului deviant la copii. Reconstituirea unei familii din văduvi
sau divorțați, cu copii rezultați din famili anterioare poate exercita o influență negativă asupra
copilului. Un copil crescut într-un asemenea mediu va fi cu ușurință expus influiențelor
nociveantisociale ale mediului și va trece ușor la săvârșirea de delicte. Pentru o dezvoltare psihică
normală, minorul trebuie să aibă unsentiment de siguranță, necesar dezvoltării sale echilibrate. Acest
sentiment depinde de următoarele condiții: protecție împotrivaloviturilor din afară, satisfacerea
trebuințelor elementare, coerența și stabilitatea cadrului de dezvoltare, sentimentul de a fi acceptatde ai
săi. Copilul trebuie să fie iubit, să dăruiască dragoste, să fie condus și îndrumat, dobândind încetul cu
încetul o experiență afectivăși socială complexă. Carențele educaționale manifestate la nivelul familiei
pot fi cauze ale delincvenței juvenile. Asfel de carențe sunt : lipsa unui climat de calm și înțelegere în
familie, nivelul profesional sau cultural scăzut al părinților, schimbarea frecventă amediului familial,
regimul educativ familial deficitar.
Eșecul școlar și incapacitatea școlară- este o cauză a delincvenței juvenile, o condiție care în
prezența unor factori face posibilă apariția fenomenului de delincvență, dar este și un efect al
disfuncțiilor psiho – sociale ale familiilor din care provin minorii. Totodată, eșecul școlar se datorează
și faptului că unele cadre didactice nu găsesc întotdeauna metodele cele mai bune pentru educarea
elevului.
Intrarea în mediul școlar, trecerea de la comunitatea afectivă a familiei la comunitatea de
disciplinare a școlii, are adesea pentru copilsemnificația și proporțiile unei adevărate crize. Depinde de
familie și de cadrele didactice de felul în care copilul depășește aceastăcriză.
Insuficienta școlarizare a minorilor este o altă cauză a inadaptibilității minorului. Aceasta se
datorează fie atitudinii indiferente față deșcoală, fie situației materiale grele, opoziției părinților,
atragerii lor în grupuri de prieteni cu preocupări negative.Totodată, necunoașterea de către cadrele
didactice a situației familiale ale elevilor slabi, indiferența față da aceștia, săvârșirea unor greșeli
graveîn aprecierea activității lor, favorizează eșecul școlar și inadaptarea școlară.
Inadaptarea și neintegrarea socio – profesională se datorează educației primite la locul de
muncă, acesta putând exercita asupra individului influențe negative, nu prin sine însuși, ci prin

36
ansamblul de elemente materiale și socio – umane pe care le cuprinde. Astfel,un rol negativ îl au :
nivelul școlar și profesional scăzut al unora dintre colegii de muncă, disprețul față de legi al acestora,
indisciplinala locul de muncă, absenteismul, relațiile conflictuale cu colegii de muncă, consum de
alcool la locul de muncă, organizareanecorespunzătoare a procesului muncii, neacordarea unei atenții
suficiente tinerilor pentru rezolvarea unor probleme ( cazare, servireamesei ) sunt greșeli ale celor care
au atribuții în acest sens, ale celor cu funcții de conducere și organizare a producției.
Insuficiențe ale grupului de prieteni și ale modului de petrecere a timpului liber- prietenii,
ca și grupurile stradale, au reprezentat înmulte cazuri, grupuri de socializare “negativă ” chiar de
delincvență pentru unii minori și tineri. Aceste grupuri sunt constituite cel mai adesea din tineri
proveniți din familii cu disfuncții, tineri ce prezintă deficit de școlarizare, eșec școlar, neânțelegerea
profesională, parazitism. Asemenea grupuri se orientează spre comiterea unor activități aflate la
marginea devianței sociale, ajungând frecvent la acomite infracțiuni. Din cercetările efectuate rezultă
că grupul de prieteni în care este integrat minorul delincvent este constituit, deobicei, din indivizi de
aceeași vârstă și sex cu al minorului cercetat. De cele mai multe ori în grupul de prieteni apar infractori
minorisau majori, care de obicei sunt liderii grupului. Minorul trebuie îndrumat în modul de petrecere
a timpului liber. Părinții trebuie să-l orienteze nu numai spre activități sportive și distractive, ci și spre
lectura unor cărți bune și instructive, spre spectacole, expoziții etc. Este bine ca minorului să i se
impună o oră de întoarcere acasă seara, pentru a nu-i da posibilitatea de a folosi în detrimentul său
timpul de odihnă. Școala are un rolfoarte important în modul de petrecere a timpului liber, prin
acțiunile pe care le organizează, pe care le propune elevilor. De asemeneas-a constatat o legătură între
nivelul de instruire și educație al elevilor și modul de petrecere al timpului liber.
Alte cauze de natură socială.
a) S-a constatat că trecerea de la un tip de viață la altul, la modul de existență urbană de la cea rurală,
poate determinacomportamente deviante. Astfel, s-a relevat faptul că în condiții de industrializare și
urbanizare accelerată, unele grupuri sociale nu reușesc să se adapteze rapid la noua situație, ceea ce
conduce la apariția unor disfuncții în procesul de socializare.
b) Apoi, în condițiile actuale de industrializare, specializare, urbanizare, birocratizarea organizațiilor și
instituțiilor umane în continuă dezvoltare tehnologică, are loc o maturizare psihică timpurie a
minorului, aflată adeseori în conflict cu întârzierea maturizării sociale,care presupune prelungirea
studiilor, întârzierea lansării în viața socială activă. De multe ori, minorul, adolescentul, de 14, 15, 16
aniconsiderându-se mare, vrând să pară matur, încercând să imite comportamentul unor adulți pentru a
fi considerați ei însăși adulți,ajung să comită acte antisociale, infracțiuni, considerând că în felul acesta
își dovedesc curajul și maturitatea.

37
c ) O altă cauză ar fi constituit-o deficiențele de activitate a unor instanțe de control social și îndrumare
educativă cum sunt: organele judiciare și reprezentanții autorității tutelare. Lipsa lor de operativitate,
neinregistrarea tuturor situațiilor care impuneau luarea unormăsuri de ocrotire socială, creează condiții
favorizante pentru devianța penală a minorului. Astfel, în cazurile în care se dovedește că familia este
un mediu nociv pentru creșterea și educarea copilului, autoritatea tutelară trebuie să acționeze pentru
scoaterea lui din acest mediu și încredințarea lui, unei instituții de ocrotire a minorilor.
d ) În fine, s-a pus problema dacă televiziunea și cinematograful pot genera delincvența juvenilă,
întrucât s-a constatat că minorii își petrec o mare parte a timpului liber în fața televizorului sau la
cinematograf. Este vorba în special de emisiunile și filmele care au scene de violență, acestea
constituind un pericol pentru copii, cu unele perturbări afective și caracteriale, datorată frustării, ele
putând favoriza delincvența. In general ca o opinie personala expusa si in lucrarile de specialitate,
televiziunea și cinematograful, nu sunt cauze ale delincvenței juvenile, însă ele sunt condiții care pot
influența, pot alimenta starea infracțională, incitând la săvârșire aunor fapte antisociale.

CAPITOLUL II

PRINCIPALII FACTORI DE RISC ÎN APARIȚIA COMPORTAMENTULUI


DEVIANT ȘI DELICVENT LA MINORI

Pe parcursul ultimilor ani, escaladarea comportamentului deviant și delicvent al minorilor se


datorează în multe dintre cazuri nivelului scăzut de trai, diminuării sistemului de valori, prezenței din
ce în ce mai accentuate a tehnologiilor moderne ce țin locul grupului de prieteni, precum și a modului
in care minorul își alege grupul de prieteni și timpul petrecut cu aceștia. Grija pentru cei care mâine
vor deveni forţa motrice a procesului de dezvoltare umane este o constantă a vieţii sociale, o garanţie a
viitorului, de aceea devianţa şi delincvenţa minorilor este o abatere ce trebuie permanent să fie în
atenția autorităților.
Infracțiunile sunt generate de o serie de factori interni ce țin de temperament, caracter, pasiuni,
stare psihică, etc. și factori externi ce țin de condițiile de viață gradul de civilizație, deficiențe de
integrare socio-profesionale, etc.

38
Nevoile criminogene sunt nevoile care îi fac pe tineri să comită infracțiuni, fiind grupate în
următoarele categorii32 :
• Atitudini şi gândire pro-infracţională : prezența unor convingeri care minimizează suferința
produsă celorlalți și dezumanizează victimele, prezența justificărilor infracționale – „el m-a provocat,
ea a căutat-o, societatea este de vină pentru ce am făcut” -, negarea propriei responsabilități, mândrie
infracțională, se vede pe sine ca fiind unic și special;
• Asociere infracţională : găști, brigăzi, apartenența la un clan;
• Consum de substanţe : alcool, nicotină, etnobotanice, solvenți, heroină etc.;
• Tulburare de conduită : comportamente de rănire și lovire a celorlalți, distrugere de bunuri,
minciună, fugă de acasă, abandon școlar etc.;
• Abilităţi reduse de rezolvare de probleme : lipsa abilităților cognitive, incapacitatea de a face
un plan de viață, incapacitatea de a se pune în pielea altcuiva etc.;
• Abilități reduse de autoreglare emoțională : nu știu să se descurce cu furia, frica, plictiseala;
• Atașament dezorganizat : dificultate de a se comporta într-o relație predictibil și coerent, ceea
ce-i duce la dificultatea de a construi și menține relații de încredere cu ceilalți.
Delincvenţa juvenilă este o componentă a fenomenului criminalităţii, cu o identitate proprie
conferită de categoria de indivizi la care se referă. Particularitatea acestui segment infracţional este
reflectată şi de faptul că nu se suprapune pe evoluţia înregistrată de criminalitate în general, cauzele
generatoare fiind, de asemenea, diferite de situaţiile în care sunt implicate persoane adulte.
Delincvenţa juvenilă reprezintă ansamblul conduitelor copiilor aflaţi în conflict cu normele de
convieţuire socială, acceptate şi recunoscute în societate şi are motivaţii de ordin bio-psiho-social.33

2.1 Factori endogeni ce țin de structura internă a minorului


Factorii individuali tin de capacitatea personala a fiecarui copil, a fiecărui tânăr de a reacționa,
adică de resursele personale, de bogăția și calitatea "schemelor de adaptare". Unii minori au un
potential mai mare de adaptare, de maleabilitate, comunicare, acceptare a interdictiilor, de toleranță la
frustrare, iar alții unul mai redus, sunt mai rigizi, mai intoleranti, mai putin permisivi in raportul cu
ceilalti. În general, acești factori individuali pot fi grupați în două categorii:
- factori constituționali, dependenți de zestrea ereditară și de structura neuro-psihică a copilului
(de exemplu, debilitate mentala, hiper-emotivitate, autism, tendințe agresive etc.);

32
Manual de intervenție pentru reducerea comportamentelor infracționale ale adolescenților aflați la risc, Terre des hommes, Chișinău
2017, p.14
33
Prevenirea delicvenței juvenile și acordarea de servicii specifice minorilor care săvârșesc infracțiuni și nu răspund penal, Editura
Ministerului Afacerilor Interne, 2014, pag. 9

39
- unele particularități ale personalității în formare (de exemplu, diferite tulburări de caracter sau
atitudini negative, formate sub influența unor factori defavorabili ai mediului).
Determinările ereditare, deși importante, nu trebuie să ducă la exagerări de genul "inadaptat
prin naștere", care favorizează un anumit "fatalism" educațional. Adevărul este că, factorii ereditari sau
predispozanți acționează nu direct, ci prin intermediul celor de mediu, care vor favoriza sau nu
exprimarea acestor potențialități ereditare.
Deficientele intelectuale
Se apreciază astăzi tot mai mult că întârzierile mintale reprezintă o premisa a devianței
comportamentale, mai ales atunci când nivelul mintal scăzut se asociază cu tulburări afective și cu
condiții defavorabile de mediu. Deficiențele intelectuale exprimă, de regulă, dificultatea sau
imposibilitatea, celui în cauză, de anticipare, pe plan mental, a urmărilor inevitabile ale atitudinilor
deviante adoptate. Altfel spus, ele exprimă slaba capacitate de a trăi anticipativ o serie întreagă de
efecte sau stări emotive, motiv pentru care persoana respectivă trăiește mai mult în prezent, sub
presiunea tiranică a pulsiunilor și trebuințelor sale primare.
Modificări accentuate ale vieții afective și ale voinței
Dintre aceste modificări, cu un puternic substrat ereditar, menționez: toleranța foarte scăzută la
frustrare, o pronunțată labilitate afectivă, un potențial agresiv ridicat, indiferența afectivă (absenta
emoțiilor altruiste). Astfel se știe că sentimentul de frustrare exprimă starea noastră de disconfort în
raport cu o trebuință sau aspirație care, din diferite motive, nu a fost satisfăcută. Oamenii au diferite
praguri de rezistență la privare, la frustrare, în funcție de cât de mult sunt dispuși să realizeze un dialog
flexibil cu ceilalți, respectiv de a face schimburi de valori materiale și spirituale cu cei care îi
înconjoară. Minorii "problemă" sub raport comportamental (disciplinar) sunt, de obicei, persoane
încorsetate de egoism în interpretarea situațiilor sociale, sunt persoane dominate de incapacitatea de a
se detașa de propriile trăiri și tendințe egocentrice, ceea ce le determină să creadă că au numai drepturi,
nu și îndatoriri. Incapacitatea de a accepta o frustrare, un reproș sau o sugestie constructivă îi face pe
aceștia să recurgă la încercări de satisfacere a trebuințelor lor egoiste pe alte căi decât cele legale.
Pe de altă parte labilitatea afectivă reprezintă una din caracteristicile personalității
delincvenților, ea manifestându-se prin sugestionarea rapidă în raport cu impresiile de moment
formate, reacții imprevizibile din cauza insuficienței dezvoltări a autocontrolului afectiv, lipsa unei
autonomii afective determinate de o slabă dezvoltare a emoțiilor și sentimentelor superioare, îndeosebi
a celor morale.
Deși nu se poate pune semn de egalitate între "caracteriali" și delincvenți, deoarece nu toți
copiii cu tulburări de caracter devin delincvenți, și nu toți delincvenții au cunoscut în copilărie sau
adolescență o faza "caracteriala", se constată totuși faptul că în numeroase cazuri, delincvența juvenilă

40
este precedată de tulburări de caracter care apoi, prin cronicizare, s-au fixat în structura caracterului
respectivilor minori.

2.1.1 Factori privind personalitatea minorilor


Actul delincvent nu este doar un fenomen de masă legat de organizarea şi funcţionarea
societăţii, ci şi un fenomen individual. In acest sens se poate afirma că actul delincvent este unui
individual, deoarece, fiind contrar normelor legale, el este intâi de toate comis de către un individ sau
un mic grup de indivizi. Este semnificativ faptul că altădată acest comportament era perceput ca un act
concret individual, şi numai abia începând cu sec. XIX este tratat şi ca un fenomen colectiv.
Există două maniere de intrepretare şi explicare a genezei delictului: prima constă în intrebarea:
de ce un anumit număr de indivizi devin delincvenţi?. A doua face referire la întrebarea: de ce
majoritatea indivizilor nu devin totuşi delincvenţi? Desigur,orice act exteriorizat uman este indisolubil
legat de aspectul interiorizat al subiectului, adică de personalitatea individului. Temeiul acestei legături
rezidă în faptul că solicitările externe impuse minorului, înainte de a duce la anumite rezultate şi de a
se concretiza în anumite performanţe, se răsfrâng prin prisma condiţiilor interne ale personalităţii
minorului, cu ansamblul ei de caracteristici individuale şi de vârstă. Variabilele psihologice care
mediază performanţele şi manifestările sunt numeroase: trebuinţele şi interesele, disponibilităţile şi
înzestrările generale, aptitudinile specifice, structurile tipologice şi temperamentale, fondul emoţional,
atitudinile caracteriale, însuşirile intelectuale, achiziţiile anterioare. Ele acţionează ca un filtru, ca o
grilă de recepţie selectivă, imprimând o notă de specificitate individuală proceselor de învăţare şi
conduitelor infantile. Dar, concomitent cu fenomenul variabilităţii şi dispersiei, generat de
particularităţile psihoindividuale ale copiilor, acţionează şi legea aderenţei personalităţii individuale la
tabloul de valori medii ale caracteristicilor psihice induse de apartenenţa mai multor copii la acelaşi
stadiu de dezvoltare psihică, cu însuşirile lui generale, comune, repetabile. 34 Mulţi autori au legat
apariţia identităţii de sine de momentul în care copilul se recunoaşte în oglindă. Darwin consideră că
acest fenomen are loc la 17 ani, Payer – la 19 luni, Gesell – la 2 ani, iar Rene Zazzo – la 3 ani. Fiecare
avea dreptate, pentru că identitatea de sine este un proces complex, în mai multe etape, care nu se
realizează brusc.
Noţiunea de personalitate aparţine primordial psihologiei, fiind cercetă sub mai multe aspecte şi
invocată şi de alte ştiinţe. Noţiunea de personalitate are în vedere individualitatea umană unică,
irepetabilă, anticipativ modificatoare a mediului, deci creatoare, în integralitatea determinărilor sale
bio-psiho-socio-culturale. Trecerea de la o stare la alta a sistemului de personalitate este o permanentă
devenire, ea fiind determinată nu numai de ceea ce este sistemul actual, fizic, psihic sau social, nu
34
Pantelimon Golu, Emil Verza, Mielu Zlate, Psihologia copilului. –Bucureşti : Editura didactică şi pedagogică, 1995, p.195.

41
numai de ceea ce a fost experienţa complexă a persoanei şi societăţii, ea este determinată şi de ceea ce
vrea, persoana şi societatea, să fie acea personalitate în viitor.35
Din punct de vedere criminologic şi al delincvenţei juvenile, se poate distinge personalitatea
minorului în momentul trecerii la actul delincvent (factori declanşanţi) şi factori care anterior au
influenţat formarea personalităţii delincventului (factori predispozanţi).
Dezvoltarea personalităţii este determinată şi de influenţa celor cinci crize de vârstă prin care
trece omul în evoluţia sa şi care la fiecare se manifestă mai mult sau mai puţin accentuat.
Printre diferitele etape de vârstă ale minoratului, adolescenţa se dovedeşte a fi cea mai
problematică. Ea se situează la hotarul între copilărie şi maturitate, iar dorinţa de autoafirmare poate fi
uneori excesivă, transformindu-se în devianţă. Psihopedagogul francez Maurice Debesse, analizând
adolescenţa, stabilea mai multe funcţii ale acesteia:
 funcţia de adaptare la mediu, de punere în acord cu solicitările mediului, de integrare în viaţa
socială prin asimilarea unor deprinderi adecvate;
 funcţia de depăşire, care îl împinge pe adolescent deasupra lui însuşi, nu numai deasupra a ceea
ce era în copilărie, ci chiar dincolo de ceea ce va deveni la vârsta adultă, fapt care apare ca o sursă de
progres moral şi spiritual, ca o adevărată forţă de şoc în faţa lumii adulţilor, pe care adolescenţii o
descoperă şi o judecă fără menajamente;
 funcţia de definire a personalităţii, de închegare şi structurare, de afirmare treptată şi sigură a ei,
căci numai definidu-se pe sine ca personalitate adolescentul se va putea adapta la mediu, se va putea
autodepăşi.36

2.1.2 Factori implicați de tulburările de comportament


Tulburările de comportament reprezintă una din cauzele de natură bio – psihică ale delincvenţei
juvenile. Delincvenţa juvenilă este determinată de imaturitatea afectivă 37 , intelectul liniar38 ,
dezvoltarea dizarmonică a personalităţii. Comportamentul antisocial, la adulţi, este anunţat de aceste
tulburări comportamentale la copil, care pot lua şi forma încăpăţânării, întârzierilor acasă, agresiune
fizică, impulsivitate.

35
Carcea Maria Ileana, Cunoaşterea personalităţii: – Suport de curs IDD, partea I. – Iaşi:Universitatea Tehnică Gh. Asachi 2000, p.14.
36
Pantelimon Golu, Emil Verza, Mielu Zlate.Psihologia copilului,Bucureşti ,Editura didactică şi pedagogică,1995, p.161.
37
Emma Sargent ,, Este o disfunctie a personalitatii unui individ, ce consta in recurgerea la comportamente infantile, precum plansul,
pentru obtinerea unor placeri minore, fiind predispus la manifestari si comportamente antisociale cu urmari deosebit de grave. ,,Parintele
perfect, Ed. Polirom, 2011, p.163
38
Dragomirescu Virgil ,,In urma masurarii coeficientului de inteligenta cu ajutorul testelor, a coeficientului de dezvoltare psihica, a
evaluarii posibilitatilor de adaptare si integrare, de elaborare a comportamentelor comunicationale si de relationare cu cei din jur se
distinge intelectul liniar – intre normal si deficientul de intelect se interpune o categorie specifica si anume intelectul de limita sau liinar
cu un QI intre 80-85-90.,, Psihologia comportamentului deviant, Ed.Stiintifica si Enciclopedica, 1976, p. 36

42
Fuga şi vagabondajul reprezintă alte două tulburări de comportamente grave, care se asociază,
de regulă, cu abandonarea şcolii şi cu alte tulburări de comportament. Fuga nu reprezintă o infracţiune
dar este un început de comportament delincvent. Vagabondajul este o formă de fugă organizată,
determinată de o insatisfacţie faţă de mediul natural. Victime ale vagabondajului sunt adesea copiii
crescuţi în orfelinate unde regimul de viaţă este sever. În general, sunt înclinaţi spre vagabondaj copiii
cu o personalitate dezarmonică, cei care au suferit unele modificări psihice în urma leziunilor  şi
infecţiilor cerebrale şi copiii schizofrenici.
La adolescenţi vagabondajul se datorează, spiritului de aventură al miniorilor care se asociază
în grupuri sub conducerea unei personalităţi psihopate ce determină la manifestări antisociale. De
obicei, fuga se caracterizează prin bruscheţe şi adesea ea poate fi primul semn de inadaptare.
Dacă tulburările de comportament nu înseamnă neapărat boală psihică şi ar putea în anumite
condiţii să nu ducă la delincvenţă, tulburările patologice de personalitate se manifestă în copilărie prin
manifestări delincvente. Asfel, personalitatea structurată dizarmonic 39 de tip antisocial, se manifestă în
copilărie prin chiulul repetat, purtare necorespunzătoare, minciuna persistentă, furturi, vagabondaj,
vandalism. Aceste tulburări reprezintă o cauză de natură strict psihică.Tot în această grupă de cauze
intră debilităţile mintale, organice, sau întârzierile în dezvoltarea intelectuală.
Infirmităţile şi bolile somatice - este vorba despre deficienţe de ordin psihic, infirmităţi care
determină la individ un sentiment de inferioritate şi de aici ura împotriva celor sănătoşi, agresivitatea şi
uneori comportament delincvent. Un copil handicapat fizic, poate deveni egoist, datorită infirmităţii
sale. Dintre bolile psiho – somatice 40 amintim anorexia mintală, și obezitatea ce însoţeşte pe plan
psihic complexul de inferioritate, cu toate consecinţele negative, pe care le poate avea pentru un copil .
Carenţele de afectivitate reprezintă altă cauză a delincvenţei juvenile, de natură psihologică.
Astfel majoritatea delincvenţilor minori sunt copiii proveniţi din familii dezorganizate, fie din casele
de copii. Afectivitatea are un rol deosebit de important în formarea unui comportament adecvat, în
adaptarea la mediu.
Un psihic labil, un psihic bolnav, nu este o cauză a delincvenţei juvenile, decât dacă anumite
cauze de mediu favorizează acest lucru. Un copil cu un psihic sănătos, normal ajunge în mod sigur la
delincvenţă dacă mediul social în care trăieşte este negativ.

2.2 Factori exogeni, ce țin de familie și societate

39
Gerald Matthews ,,Nefiind considerata boala, aceastea mai este denumita si structura de personalitate dizarmonica si este situata intre
normalitate si patologie. Ea este observabila inca din copilarie, se cristalizeaza in adolescenta, odata cu structurarea personalitatii si
urmareste individul pe tot parcursul vietii sale.,, Inteligență emoțională ,Ed. Polirom, 2012, p.318
40
Gerald Matthews, Inteligență emoțională ,Ed. Polirom, 2012, p.336-342

43
Familia este o unitate de bază în care copii se dezvoltă și își modelează propria personalitate,
influentați în mod direct de primele modele cu care iau contact- membrii de familie. Parintii formeaza,
se stie, miezul grupului familial. Absența temporară a unuia dintre părinți, situația de deces a unuia sau
a ambilor părinți etc. reprezintă tot atâtea condiții cu răsunet diferit asupra mediului familial și al
echilibrului psihic al copilului, în familia adoptivă, de exemplu, alcătuită, de obicei, din părinți mai
vârstnici și dintr-un singur copil, înfiat sau luat sub ocrotire, întreaga afecțiune și grijă se îndreaptă de
regula spre acest copil; saturat și plictisit de atâtea atenții, copilul va adopta atitudinea minimei
rezistențe față de greutăți, față de efort, în familiile disociate, deseori cei doi părinti, deși despărțiți,
revendică, în aceeași măsură copilul, fiecare dintre ei căutând să-l atragă de partea lui și să-l instige
împotriva celuilalt, pentru a-l compromite. Impresionante sunt, în această privință, cazurile acelor copii
deveniți confidentul unuia sau altuia dintre părinți aflați în postura de consolator, de "suport afectiv" al
unuia dintre părinți, acești copii își dau seama de prăbușirea condițiilor securității vieții lor de familie,
ceea ce-i face să devină blazați și neîncrezători în oameni, în cazul copiilor orfani sau abandonați, care
se află în grija asistenței publice, cu toată atenția care li se acordă aici, le lipseste tocmai mediul afectiv
familial. De aceea, din rândul acestora se detașează, uneori, copilul depresiv, descurajat, aflat în
continua cautare de afectivitate, de încredere și înțelegere din partea celor din jur. Familiile
reconstituite din persoane divorțate, cu copii rezulțati din căsătorii anterioare, vin de obicei cu principii
și deprinderi de educație total diferite, fapt ce poate favoriza o atmosfera de nesiguranță și neliniște sau
apariția unor conflicte și tensiuni fie între părinți, fie între părinți și copii. O situație specială o
reprezintă acele familii cu o ambianță a căminului apăsătoare, ca rezultat al unor certuri continue dintre
părinți. Aceste familii creează un mediu nefavorabil dezvoltării psihice normale a copilului: o
atmosferă familială, prea tristă sau prea agitată, caracterizată de certuri, injurii, brutalități, se rasfrânge
în sens negativ asupra psihicului copilului, provocându-i tulburări emoționale puternice.
Nici un om nu poate fi considerat ca fiind o fiinţă socială, ca membru al societăţii, dacă nu
aparţine unei culturi. Conform specialiştilor în sociologie, cultura se dobândeşte prin convieţuire
socială, transferurile ereditare având un rol minor. Cultura, în acelaşi timp, oferă oamenilor posibilităţi
multiple, de adaptare la medii naturale şi sociale foarte diferite.
În criminologie, prezintă interes, în mod deosebit, toţi acei factori culturali care au un rol
predominant în socializarea pozitivă sau negativă a indivizilor şi care, finalmente, îi conduc pe indivizi
la săvârşirea de fapte antisociale.41

2.2.1 Factori de risc ce implică familia minorului

41
Niță Nelu , Criminologie generală – Note de curs,p.146

44
Ca şi celulă de bază a societăţii, aşa cum a mai fost denumită, familia îşi are originea în
căsătorie, fiind alcătuită din soţ, soţie şi copiii născuţi din unirea lor, pe care îi unesc drepturi şi
obligaţii morale, juridice, economice, religioase şi sociale.42
Migrația populației din zona rurală în cea urbană : determină modificări semnificative în
modul de trai și habitat , cu implicații mari în stabilitatea mediului familial.
Dispariția unității conștiinței familiei: în fazele istorice primordiale familia era formată din
membrii aparținând aceleiași comunități, cu origini culturale comune. Dinamica istoriei și modificările
sociale au dus la formarea de familii din membrii a căror origine culturală diferă, fapt ce poate genera
în mediul intern al unității de bază – familia- stări de tensiune și un sentiment de distanțare de valori
comune .43
Modernizarea familiei : familia în prezent este formată dintr-un număr restrâns de membrii, 2-4
membrii . Modelul familial modern aduce cu sine o puternică flexibilitate a structurii de autoritate 44 și
putere spre deosebire de familia tradițională în care această structură se baza în primul rând pe putere
și capacitatea individului de a produce o serie de rezultate.
Reducerea funcțiilor familiei moderne : o parte din funcțiile de bază ale familiei tradiționale 45
precum funcția productivă, funcția educațională și cea reproductivă a familei au fost diminuate .
Totodată componentele funcției economice s-au redimensionat de-a lungul timpului, prin trecerea de la
familia existentă la cea nucleară, rolurile economice ale membrilor familiei au o distribuție
extrafamiliară .
Abandonul : în unitatea elementară a familiei abandonul se manifestă printr-o diversitate de
forme analizate de specialiști precum cel fizic, emoțional, moral sau educațional al copilului. Departe
de a fi doar o noțiune definită de norma juridică abandonul 46 reprezintă un cumul de factori sociali,
psihologici și emoționali complexi, cu o amprentă adâncă asupra dezvoltării minorilor.
Autoritatea educațională : falsa autoritate, cea impusă, ce folosește unelte traumatizante
precum forța, brutalitatea fizică, comportamentală sau verbală, duce la reacții violente, conflincte și

42
Idem 40, p.147
43
Georgeta Panisoara , Familia trebuie privita ca un sistem, in care personalitatea colectiva a familiei se poate afirma si dezvolta sau
poate sa involueze si sa zdrucine unitatea familiei,, Psihologia copilului&parenting, Ed.Polirom 2011, p.43
44
Helene Renaud, Jean-Pierre Gaqne ,,Chiar dacă ne place sau nu, aşa este rânduită viaţa noastră, încât tot timpul suntem supuşi unei
autorităţi, fie cea a statului, fie cea din şcoală, de la locul de muncă sau din familie. Iar cea din urmă este piatra de căpătâi a celorlalte.
Dacă învăţăm să respectăm autoritatea din familie care este exercitată de părinţi, vom fi în stare mai târziu să le acceptăm şi pe celelalte.
Este o condiţie sine qua non a ascultării care ne ajută să ne adaptăm corect în societate. Psihologia copilului&parenting, Ed. Polirom
2010, p.175
45
Marina Mary ,,În familia tradiţională puterea este inegală. În această familie cel care domina cel mai mult
era bărbatul. Însă, cel puţin din sec. 19 românesc, norma autorităţii masculine pare să nu servească decât cafaţadă. În familiile boierilor,
soţia poate influenţa decizia soţul, chiar şi copiii, ori de câte ori este în jocun aspect al vieţii familiale. Familia traditionala si familia
moderna ,2010, p.2
46
,, Părăsire împotriva regulilor morale și a obligațiilor materiale a copiilor, a familiei ,,https://dexonline.ro/definitie/abandon,
04.02.2021, ora 14.20

45
stări de tensiune fiind des folosită în detrimentul autorității adevărate ce aduce cu ea sentimente de
securitate și relații familiale amiabile. Educația prin violență reprezintă o formă de manifestare a
eșecului educațional atât în familie cât și în școli sau grădinițe .
Infidelitatea unuia dintre soți : determină stări tensionate cu manifestări graduale diferite
pornind de la gelozie, violență verbală, scandaluri și uneori chiar și manifestări criminale .
Consumul exagerat de alcool : ce poate fi privit ca declanșator al factorilor anterior menționați
dar și ca mod de manifestare a unor neajunsuri materiale, emoționale, sociale .
Lipsa locurilor de muncă : are urmări majore precum instabilitatea economică, sărăcia.
Migrarea unor membrii ai familiei în străinatate duce la zdruncinarea nucleului familial ce lasă
amprente adânci asupra copiilor minori ce sunt lipsiti de un mediu familial sănătos .
Criza familiei : din punct de vedere economic cele mai mari dificultăţi le întâmpină familiile cu
doi sau mai mulţi copii. O consecinţă directă este scăderea numărului de copii într-o familie. Puţini
adulţi se încumetă să-şi dorească mai mult de doi copii, iar unii dintre ei nu vor avea nici unul. Există,
însă, şi unele excepţii, respectiv familiile de ţigani, caracterizate de interesul relativ redus pentru
asigurarea unor condiţii optime de trai minorului, iar în lipsa barierelor economice dispar şi temeiurile
limitării natalităţii. Efectele pentru viitorul copil sunt, fireşte, dezastruoase dacă avem în vedere că
populaţia rromă se confruntă cu cea mai mare rată a sărăciei, şi vor fi exprimate prin lipsa unor condiţii
minime de hrană, îmbrăcăminte, şi igienă, eşecul socializării şcolare şi abandon şcolar, deficienţe de
educaţie, marginalizarea socială datorată factorilor menţionaţi anterior şi altor factori negativi, apariţia
sentimentului de frustrare şi a fenomenului de etichetare socială etc.
Însă, chiar familiile de alte etnii cu doi sau mai mulţi copii se pot confrunta cu probleme
economice grave, date de şomaj, incapacitatea de a le asigura condiţiile de viaţă cu care minorul intră
în contact în anturajul său, creşteri de preţuri etc. În sens contrar, alte familii deţin resurse financiare
suficiente, chiar în surplus, dar pentru a le obţine sacrifică timpul destinat educaţiei şi socializării cu
copiii lor. Astfel, părinţii îi neglijează, le dau libertate deplină, nu-i supraveghează, nu ţin legătura cu
şcoala, ori, dimpotrivă, pentru că nu le înţeleg necesităţile afective, adoptă măsuri punitive prea severe
sau chiar îi maltratează, nu le asigură o educaţie corespunzătoare etc. Drept urmare, a crescut numărul
de minori inadaptaţi social, cu carenţe de educaţie şi conduite deviante, la fel ca şi numărul acelora
care evadează, temporar sau definitiv, din familie pentru a se alătura mediului stradal.
Dar criza familiei nu se consumă doar în cadrul acestui micromediu social. Sunt tot mai
numeroase cazurile de abandon sau pruncucidere. Tot mai multe mame îşi abandonează copii în
maternităţi sau instituţii de ocrotire a minorilor. Din punct de vedere legal, un copil poate fi
instituţionalizat numai dacă are probleme grave de sănătate sau deficienţe care impun o îngrijire
particulară, dar în realitate majoritatea copiilor sunt abandonaţi din motive de sărăcie. La împlinirea

46
vârstei de 18 ani copilul trebuie să părăsească instituţia de ocrotire, dacă nu îşi continuă studiile, fără
nici un sprijin, fără protecţie din partea statului, singura soluţie care-i rămâne fiind aderarea la
grupurile stradale şi bandele delincvente sau folosirea altor mijloace ilicite sau la limita legalităţii. Cele
mai frecvente cauze ale abandonului invocate de părinţi sunt: sărăcia, în special în rândul anumitor
categorii ale populaţiei (ţigani, şomeri, părinţi alcoolici etc.); în cazul abandonului comis de mamele
minore predomină teama acestora de reacţia familiilor lor, a propriilor părinţi, care de cele mai multe
ori, nu vor să accepte naşterea nou-născutului; lipsa susţinerii din partea partenerului, cel mai adesea
concubin; lipsa interesului faţă de copii şi familie în general (de exemplu, în cazul femeilor practicante
ale prostituţiei); căutarea unui loc de muncă în străinătate etc. Ca soluţie extremă, atunci când sunt
copleşite de teamă, unele mame, paradoxal cu precădere adolescente sau tinere, recurg la pruncucidere.
Tot mai des se semnalează în mass-media deficienţele de socializare prin care trec copiii ai căror
părinţi îşi caută de lucru în străinătate. Lipsiţi de afectivitatea şi îndrumarea părinţilor într-o perioadă
când psihicul şi caracterul lor se află în formare, aceşti minori cad pradă repede indiferenţei mediului
din care fac parte, precum şi influenţelor nefaste ale anturajului şi lipsei de control şi supraveghere.
Conduitele deviante generate de criza care apare în sânul familiei sunt, cel mai adesea, autodistructuve
(introvertire, izolare, tendinţe de suicid, sau dimpotrivă, evadare în lumea predelincventă, abandon
şcolar pasiv şi chiar activ etc.), dar pot reprezenta şi un pericol pentru societate prin fapte predelictuale
sau chiar infracţionale (vagabondaj, consum de droguri, furturi, violenţe fizice etc.). Totuşi, trebuie
făcută distincţie între părinţii care îşi lasă copiii în grija unor rude responsabile, interesându-se periodic
de soarta lui, şi cei care îi abandonează efectiv în seama unor rude incapabile de a îngriji un minor (din
cauze de vârstă, situaţie materială, lipsa interesului etc.), sau chiar fără protecţia unui adult.

2.2.2 Factori de risc ce implică societatea


Între cauzele de ordin social care generează delincvenţa juvenilă se desprind câteva care sunt în
general, sesizate, acceptate şi analizate de majoritatea sociologilor şi a oamenilor de ştiinţă. Acestea
sunt disfuncţii ale mediului familial , eşecul şcolar şi inadaptarea şcolară, inadaptarea şi neintegrarea
socio – profesională, insuficienţe ale grupului de prieteni şi ale modului de petrecere a timpului liber ,
alte cauze de natură socială.
În România, schimbările postrevoluţionare survenite atât în plan politic, cât şi economic, au
antrenat mutaţii sociale, însoţite de fenomene de migraţie, dar şi de marginalizare socială, şi chiar de
excludere socială a unor categorii de populaţie. Pe acest fond, la începutul anilor 1990 a avut loc o
creştere a criminalităţii în general, şi implicit a delincvenţei juvenile. Totodată, se remarcă dezvoltarea
unor forme noi de delincvenţă juvenilă, mai grave, cu grad sporit de pericol pentru societate .

47
Explicaţiile oferite de specialişti pentru acest fenomen variază în funcţie de perspectiva abordată în
analiză.47

2.2.2.1 Inadaptarea școlară și eșecul școlar


O discuție asupra factorilor externi în determinarea conduitelor de dezadaptare școlară este
motivată de faptul că motivația elevului pentru învățare, perseverența acestuia în activitate, atitudinea
sa față de școală sunt în relație strânsă cu realitatea psiho-pedagogică din școală, cu climatul afectiv
din familie, cu gradul de dificultate al activității școlare impuse de profesori sau părinți.
Factori psiho-pedagogici de ordin familial
Familia, prin tonalitatea și atmosfera sa afectivă, prin dimensiunea sa culturală și gradul ei de
integrare socială, constituie un mediu educativ determinant. Orice dezacorduri și tensiuni existente în
mediul familial vor genera în conștiința copilului îndoieli, reticențe sau reacții neadaptative. Dintre
factorii familiali care pot genera tulburări comportamentale la copii, amintesc:
- deficite de climat familial și de structură familială: familia reprezintă "un soi de personalitate
colectivă", a cărei armonie generală influențează echilibrul psihologic al fiecăreia dintre părți. Faptele
de viață arată, în acest sens, că diferitele însușiri moral-volitive ale copilului, cum ar fi de exemplu,
inițiativa și fermitatea în acțiuni, curiozitatea, spiritul obiectiv de autoevaluare etc. depind de o serie
de trăsături pe care le are familia în care copilul trăiește.
- copilul și divergențele educative dintre membrii adulți ai familiei : este știut că mediul familial nu se
limitează strict la membrii grupului familial nuclear (adică numai la părinți și copii). Cel mai adesea și
alți adulti, cum ar fi: bunici, mătuși, unchi, veri, prieteni, vecini iau parte, în mod permanent sau doar
din când în când, la viața familiei respective. Aceste persoane pot să joace un rol important
influențănd, în unele cazuri, natura relațiilor copilului cu părinții. "Ceea ce complică pedagogia
familiala, arata Andre Berge, este numărul de jurisdicții cărora trebuie să li se supună copilul... Sunt
familii în care cea mai mică măsură de ordin educativ stârnește strigătele de indignare ale bunicilor,
unchilor, mătușelor, prietenilor etc., care își prezintă opiniile, se contrazic, reproșează severitatea sau
indulgența, sugerează sisteme și soluții salvatoare. Copiii sunt abili când este vorba să profite de aceste
divergențe pentru a se elibera de orice regulă" .
- grupul fratern: este cunoscut faptul că, în familie, copilul suferă influența nu numai a membrilor
adulți, ci și a celorlalți copii, frați și surori, verisori etc. Desigur, aceste influențe depind de numărul
copiilor în familie, de vârstă și sexul fiecăruia, de poziția copiilor în colectivul familial. Faptul, de
exemplu, ca un copil mai are 3-4 frați și surori, îl face să intre în relații umane mai bogate, mai variate,

47
Banciu, D. şi Rădulescu, S. M. Introducere în sociologia delincvenţei juvenile.Adolescenţa între normalitate şi devianţă. Editura
Medicală.Bucureşti,1990, p. 86

48
în comparație cu copilul unic în familie. Adesea, în sânul familiei își fac simțită prezenta, printre copii,
unele grupuri ostile: cel al copiilor mici împotriva celor mari, al fetelor împotriva băieților, al fraților
împotriva verilor etc. Faptele de viață arată că, de cele mai multe ori, conflictele dintre frați sunt
determinate de poziția copilului pe scara vârstei.
- dezacordul dintre cerere si oferta : părinții trebuie să facă dovada unui simț al măsurii în atitudinea și
exigențele preconizate față de copil, dublat de capacitatea de a prevedea reacțiile și stările interne ale
copilului, apărute atunci când iau o măsura educativă. Exigențele exagerate, manifestate de unii părinți
față de copiii lor, favorizează eșecurile școlare, provoacă "intoxicații intelectuale", generatoare de
irascibilitate și chiar agresivitate în raport cu sarcinile școlare.
Factori psiho-pedagogici de ordin școlar
Mediul școlar poate prezenta uneori influențe psiho-pedagogice negative, care să determine
fenomene de dezadaptare școlară la elevi. In continuare sunt prezentate cateva dintre aceste posibile
influente negative:
- sub si supraaprecierea capacităților reale ale elevului: un factor deosebit de important al reușitei
școlare a copilului îl reprezintă încrederea lui în forțele proprii. Aceasta încredere este însă, în mare
masură, ecoul aprecierii profesorului, al încrederii pe care el o acordă acestuia. Când exigențele
profesorului față de unul din copii, considerat submediocru, sunt superficiale și formale, învățarea
acestuia devine formală și mecanică. Sarcinile școlare prea ușoare au ca efect slăbirea energiei
nervoase și stingerea intereselor de cunoaștere.
- dezacordurile de conduită dintre elev si profesor :pot să apară dezacorduri importante cu privire la
motivele reale care explică reușitele sau nereușitele sale școlare. Astfel, în timp ce profesorul atribuie
comportamentului elevului un motiv pe care el, ca educator, îl consideră real, elevul în cauză nu se
arată de acord cu motivele ce i se atribuie în legatură cu o faptă săvârșita de el și, în consecință,
respinge măsurile luate de profesor împotriva lui. Acest dezacord și protestul lăuntric pot duce la
apariția sentimentului elevului că este victima unei nedreptăți sau a unei neînțelegeri, precum și a
convingerii sale că pedeapsa la care a fost supus este nemeritată.
- conflictele individuale în cadrul clasei de elevi : stările de tensiune dintre elevii clasei, ca urmare a
competiției acerbe care apare uneori între aceștia, sau ca urmare a conflictului de interese dintre elevi,
pot să ducă la crearea unor subgrupuri și fracțiuni cu caracter închis, care nu comunică decât în cadrul
lor strâmt și care se izolează de restul clasei, devenind "bisericuțe" , cum sunt denumite de restul
clasei. In aceste grupuri se cultivă, adesea, preocupări și atitudini cu caracter predelictual sau
infracțional, de tipul: practicarea jocurilor de noroc, vizionarea de filme pornografice, hoinărirea pe
străzi, furturi sau tâlhării.

49
Eşecul şcolar şi incapacitatea şcolară- este o cauză a delincvenţei juvenile, o condiţie care în
prezenţa unor factori face posibilă apariţia fenomenului de delincvenţă, dar este şi un efect al
disfuncţiilor psiho – sociale ale familiilor din care provin minorii.
Intrarea în mediul şcolar, trecerea de la comunitatea afectivă a familiei la comunitatea de
disciplinare a şcolii, are adesea pentru copil semnificaţia şi proporţiile unei adevărate crize. Depinde de
familie şi de cadrele didactice de felul în care copilul depăşeşte această criză.
Insuficienta şcolarizare a minorilor este o altă cauză a inadaptibilităţii minorului. Aceasta se
datorează fie atitudinii indiferente faţă de şcoală, fie situaţiei materiale grele, opoziţiei părinţilor,
atragerii lor în grupuri de prieteni cu preocupări negative.Totodată, necunoaşterea de către cadrele
didactice a situaţiei familiale ale elevilor slabi, indiferenţa faţă de aceştia, săvârşirea unor greşeli grave
în aprecierea activităţii lor, favorizează eşecul şcolar şi inadaptarea şcolară.
Inadaptarea şi neintegrarea socio – profesională se datorează  educaţiei primite la locul de
muncă, acesta putând exercita asupra individului influenţe negative, nu prin sine însuşi, ci prin
ansamblul de elemente materiale şi socio – umane pe care le cuprinde. Astfel, un rol negativ îl au
nivelul şcolar şi profesional scăzut al unora dintre colegii de muncă, dispreţul faţă de legi al acestora,
indisciplina la locul de muncă, absenteismul, relaţiile conflictuale cu colegii de muncă, consum de
alcool la locul de muncă, organizarea necorespunzătoare a procesului muncii, neacordarea unei atenţii
suficiente tinerilor pentru rezolvarea unor probleme sunt greşeli ale celor care au atribuţii în acest sens,
ale celor cu funcţii de conducere şi organizare a producţiei. Aceste insuficienţe pot determina lipsa de
interes a tânărului pentru muncă, pentru activitatea productivă, el obţinând rezultate slabe sau foarte
slabe.

2.2.2.2 Influențe determinate de modul de petrecere a timpului și de grupul de prieteni


Insuficienţe ale grupului de prieteni şi ale modului de petrecere a timpului liber prieteni, ca şi
grupurile stradale, au reprezentat în multe cazuri, grupuri de socializare “negativă” 48 chiar de
delincvenţă pentru unii minori şi tineri. Aceste grupuri sunt constituite cel mai adesea din tineri
proveniţi din familii cu disfuncţii, tineri ce prezintă deficit de şcolarizare, eşec şcolar, neînţelegerea
profesională, parazitism. Asemenea grupuri se orientează spre comiterea unor activităţi aflate la
marginea devianţei sociale, ajungând frecvent la a comite infracţiuni. De cele mai multe ori în grupul
de prieteni apar infractori minori sau majori, care de obicei sunt liderii grupului.

48
Panisoara Ioan Ovidiu ,,Dupa scopul ei vorbim despre - Socializare anticipatorie- adica ne pregatim pentru roluri sociale pe care nu
le avem inca. Socializare negativa – tipul de socializare in cadrul careia sunt invatate modele comportamentale, valori, norme opuse celor
ale culturii dominante. Acest tip de socializare tinde sa conduca la comportament deviant, delicventa, izolare.  Resocializarea – se refera
la renuntarea la unele comportamente, norme, valori si adoptarea altora. Apare intrecerea de la o etapa a vietii la alta. Un caz aparte este
acela a institutiilor de reeducare.,, Comunicarea eficienta, Ed.Polirom 208, p.216

50
Delincvenţa în grup49: fenomenul este incipient, dar sunt deja indicii concrete că el se dezvoltă. O
adevărată explozie a consumului şi traficului de droguri, existenţa unei puternice pieţe subterane,
constituirea unor "grupuri de interese" în unele regiuni din Bucureşti, Braşov, Timişoara, Constanţa,
aşa cum rezultă din date ale Ministerului de Interne şi SRI, constituirea grupurilor de protecţie contra
unei taxe, textele muzicii hip-hop care descriu viaţa "băieţilor de cartier", unele incitând la acte de
bravadă sau chiar deviante şi delincvente, delimitarea zonelor de oraş prin graffitti etc.
Fenomenul "copiii străzii"50 : nu există o definiţie legală sau unanimă a copiilor străzii, cea mai
folosită fiind definiţia dată de Grupul de Studiu din Consiliul Europei "copii sau adolescenţi sub 18
ani, care trăiesc pe stradă pentru perioade de timp mai scurte sau mai lungi; ei se deplasează dintr-un
loc în altul şi îşi au propriul grup de prieteni şi propriile contacte, iar, oficial, domiciliul lor poate fi
cel al părinţilor sau al unei instituţii de stat pentru asistenţă socială". Deşi definiţia, dar şi doctrina,
vorbeşte de o vârstă între 5-18 ani, sau chiar până la 3 ani, în realitate vârsta poate depăşi cu mult 18
ani. În sfârşit, tot sub aspectul definirii, în ultima vreme se face diferenţa între "copiii străzii" – care
trăiesc exclusiv în stradă, şi "copiii din stradă" sau "copiii de pe stradă" – cei care au o locuinţă alături
de familie, dar îşi petrec mai mult timp în stradă, însă au contact zilnic cu familia, de regulă seara, când
se retrag la somn.
În prezent în România se estimează că sunt aproximativ 5.000-6.000 de copii în stradă. Numărul
lor real este dificil de stabilit cu exactitate datorită mobilităţii foarte mari a fenomenului. Cei mai mulţi
dintre minorii fugiţi de acasă sau din centrele de ocrotire părăsesc judeţul de domiciliu, pentru a nu fi
găsiţi de familie şi pentru a fi greu identificaţi. Aşadar, majoritatea copiilor străzii sunt fie fugiţi de
acasă, datorită crizei familiale (relaţii tensionate, lipsa afectivităţii şi sentimentului de protecţie,
agresiuni ale tatălui împotriva mamei, consumul sporit de alcool, maltratarea copilului, abuzul sexual
etc.) şi sărăciei (şomaj, lipsa serviciului pentru unul sau chiar ambii părinţi, absenţa perspectivelor
profesionale şi materiale favorabile pentru copil etc.), ca o evadare dintr-un mediu neprimitor, fie din
centrele de ocrotire pentru minori, din care fug de violenţa copiilor mai mari sau a personalului, de
condiţiile proaste de viaţă, precum şi datorită inadaptării la privaţiunile pe care le presupune mediul
social. La acestea se adaugă şi factori macrosociali, cum ar fi absenţa unei politici sociale coerente din
partea statului, incapacitatea acestuia de a susţine financiar programe adecvate într-un asemenea
domeniu sau un sistem de protecţie a minorilor depăşit ca pregătire şi logistică. De altfel, poliţia este
singura instituţie a statului care a desfăşurat o activitate constantă, dar în limitele unor dispoziţii legale
care nu îi acordă foarte multe posibilităţi de acţiune.
Se poate stabili următoarea clasificare a copiiilor care se află în stradă:
49
E. STĂNIŞOR, în lucrarea colectivă Justiţia pentru minori, coordonatori M. COCA-COZMA, C. M. CRĂCIUNESCU, L. V.
LEFTERACHE, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2003, p. 9-10 şi 20;
50
T. AMZA, Conotaţii criminogene şi noi riscuri pentru ordinea publică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 146-154.

51
a) copii care se află în stradă cea mai mare parte a zilei şi care au abandonat şcoala, dar care au
contact zilnic cu familia, aceştia reprezentând majoritatea (cca. 53 %); aceștia prezintă cea mai mare
şansă de recuperare socială.
b) copiii "fugari" de acasă sau din centrele de ocrotire, dar pentru perioade relativ scurte de timp,
de maxim câteva luni, şi aceştia prezintă şanse bune de resocializare;
c) copiii străzii permanenţi sau cvasipermanenţi, aceştia au abandonat definitiv instituţiile de
ocrotire şi păstrează legături ocazionale, rare cu familia; sunt cel mai dificil de controlat, având mare
nevoie de asistenţă socială deoarece au un comportament deviant structurat, fiind aproape
irecuperabili.
Majoritatea copiilor străzii provin din mediul urban (77%), iar fenomenul este de asemenea
întâlnit în mediul urban în proporţie hotărâtoare (95%). Explicaţia este dată de facilităţile pe care le
oferă marile oraşe: multitudinea de activităţi comerciale prin intermediul cărora se produc bani uşor,
fie prestând diferite munci pentru comercianţii din zonă, fie prin mijloace ilicite. Gara sau metroul şi
împrejurimile sale (trenuri, săli de aşteptare, canalizare etc.) oferă locuri bune de dormit; fluxul mare
de călători sau trecători pe stradă asigură câştiguri bune din cerşit, locurile de parcare a autocarelor
străine constituie surse de cerşit, furt sau prostituţie etc. Oraşele care se confruntă cu un fenomen acut
sunt: Bucureşti, "centrul de colectare" a copiilor străzii, Timişoara, Iaşi, şi, mai puţin, Constanţa,
Botoşani, Bacău, Ploieşti, Mureş şi Craiova. Ca vârstă, majoritatea au între 14-16 ani, iar ca durată de
"locuit" în stradă, fie mai puţin de 6 luni, fie mai mult de 3 ani. Se pare, deci, că primele 6 luni sunt
decisive, în acest interval urmând să se stabilească adaptabilitatea sau inadaptabilitatea minorului la
mediul stradal.
Viaţa străzii îşi pune serios amprenta asupra celor care îi urmează calea. Cei mai mulţi se
confruntă probleme precum abandonul şcolar, majoritatea fiind de etnie rromă, lipsa de igienă, boli,
între care predomină parazitozele (pe primul loc), boli de nas-gât-urechi, boli cu transmitere sexuală,
sarcini nedorite, infecţii pulmonare, tulburări neuro-psihice, consum de alcool, tutun (96%), aurolac
(cca. o treime), iar, mai recent, chiar droguri grele. Printre deficienţele psiho-intelectuale pot fi
amintite: vocabular sărac, gândire concretă şi imposibilitatea de a abstractiza, atenţie şi memorie de
scurtă durată şi instabile, capacitate de concentrare scăzută, labilitate comportamentală şi emoţională,
dorinţa puternică de integrare în grupurile stradale în opoziţie cu reticenţa sporită faţă de societate şi
lumea adulţilor.
Cele mai grave efecte ale mediului stradal sunt reprezentate de favorizarea unor conduite
predelincvente şi în cele din urmă infracţionale. Ca fapte infracţionale, pe primul loc se află cerşetoria,
majoritatea covârşitoare trăind dintr-o asemenea sursă de mijloace materiale. Urmează faptele de furt,
în special din zonele aglomerate: gări, mijloace de transport în comun, centre comerciale, parcuri,

52
terasele unor localuri etc., şi predominând furturile din buzunar şi cele de telefoane mobile. Într-o
pondere mai mică, dar în creştere, se află şi faptele de consum de stupefiante. Deşi mulţi dintre copiii
care trăiesc în stradă sunt organizaţi în grupuri, totuşi sunt puţine cazurile în care acestea sunt
structurate pe sistemul unei bande ce are drept obiectiv comiterea de infracţiuni. Pericolul mai mare
vine din partea grupurilor criminale constituite de adulţi, care vor reuşi să îi atragă pe minori în
mijlocul lor şi să îi folosească în diferite activităţi delictuale, cerşetoria, furtul şi prostituţia fiind
predilecte.
În concluzie, strada este mediul criminogen care favorizează în cel mai înalt grad contactul cu
modelele şi ocaziile criminale. Copiii străzii de azi sunt potenţialii infractori adulţi de mâine, pentru că
strada este o "şcoală" a vieţii şi a conduitelor deviante şi delincvente, unde copiii învaţă cum să se
descurce şi să supravieţuiască, chiar atunci când aceasta presupune folosirea unor mujloace nelegitime
sau ilicite.
Prostituţia juvenilă51: fenomenul exploatării sexuale a copiilor este dificil de identificat datorită
lipsei unor reglementări legislative adecvate şi a unor politici de coordonare dintre acestea şi
autorităţile competente. Foarte puţine cazuri au fost anunţate, şi mai puţine au ajuns în faţa instanţelor
de judecată, iar condamnările se pot număra pe degete. Fenomenul este şi mai grav dacă avem în
vedere că piaţa sexului cu copii este doar un aspect al unei probleme mai largi a traficului de fiinţe
umane.
Existând consumul de acte sexuale deviante, acesta duce implicit la fenomenele de prostituţie şi
pornografie infantilă. Deşi fenomenul nu aduce câştigurile financiare aşa cum se întâmplă cu piaţa
sexului cu adulţi, el există, fiind denumit "industria uşoară" a sexului. România a devenit un mediu
favorabil pentru racolarea minorilor datorită sărăciei, consumul fiind mult mai slab reprezentat. Cei
mai afectaţi sunt fireşte, copiii din familiile sărace şi copiii străzii. De asemenea, se constată o scădere
considerabilă a vârstei de stabilire a unui aşa-zis majorat, în acest sens, dacă un baiat la 14 ani trezeşte
doar interesul pedofililor, o fată de aceeaşi vârstă îşi poate începe "cariera" în lumea prostituatelor
adulte.
Reţelele de exploatare sexuală a minorului sunt adevărate pericole nu doar pentru copii, ci şi
pentru întraga societate. Ele îşi desfăşoară activitatea în secret, conform unor planuri bine puse la
punct, având legături cu corupţia politică şi socială şi cu fenomenele de spălare de bani. Astfel de
reţele îşi desfăşoară activitatea în trei direcţii: servicii sexuale, pornografie infantilă şi turismul sexual
al minorilor români în alte ţări consumatoare de prostituţie juvenilă. Piaţa serviciilor este mai
dezvoltată în oraşele de la graniță şi în cele cu potenţial turistic. Absenţa caselor de toleranţă legal

51
D. BANCIU, S. M. RĂDULESCU, Evoluţii ale delincvenţei juvenile în România. Cercetare şi prevenire socială, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2002, p. 140-146.

53
înfiinţate a dezvoltat alte modalităţi de practicare a prostituţiei: prostituţia pe drumul public sau în
preajma acestuia (parcări, străzi, campinguri, moteluri etc.); casele de "rendez-vous", apărute ca agenţii
matrimoniale, dar care prestează prostituţie de lux; reţelele de sex prin telefon, unele dintre acestea
permiţând şi stabilirea de întâlniri; saloanele de masaj erotic; cluburi de streap-tease etc.
Gravitatea fenomenului trebuie apreciată sub trei aspecte: încălcarea libertăţii fizice şi psihice a
minorului, inclusiv dezvoltarea corectă a vieţii sale morale şi socio-profesionale; traumatismele pe care
le provoacă unui psihic aflat în formare, unele dintre acestea generând fenomene ireversibile (nevroză,
anxietate, teamă, frustrare etc.), favorizarea unor conduite deviante şi infracţionale, prezente şi viitoare
(însuşindu-şi exemplul cunoscut, minorul poate deveni, la rândul său, un pedofil sau un proxenet).
Consumul şi traficul de droguri52 : o parte din ce în ce mai importantă a delincvenţei juvenile este
în legătură directă sau indirectă cu consumul şi traficul de droguri, precum şi cu consumul de alcool.
Fenomenul este foarte răspândit, de la anturajele stradale şi până la colectivităţile din şcoli, facultăţi,
cluburi sportive (mai ales dopaj) sau alte instituţii.
Folosirea regulată a drogurilor duce la dependenţă psihică şi dezvoltă toleranţă şi dependenţă
fizică. Pe măsură ce se instalează toleranţa, senzaţia de euforie, specifică stupefiantelor, dispare.
Consumatorul are nevoie de drog pentru a se simţi normal şi pentru a evita starea de rău datorată
sevrajului. Aceasta duce la o nevoie incontrolabilă în a continua să folosească drogul. Simptomele de
sevraj în mod obişnuit se dezvoltă în 6-12 ore de la ultima doză administrată. Odată ce o persoană este
dependentă de droguri, e în stare să facă orice ca să-şi obţină doza de drog. Costurile narcoticelor
ilegale sunt foarte mari şi dependenţii deseori recurg la furturi în familie, înşelarea familiei, ajungând
apoi la furturi, tâlhării şi chiar crimă în grupul de prieteni, de cunoştinţe şi în comunitate. De la
infracţiunile săvârşite individual în scop de procurare a dozelor se ajunge la constituirea de grupuri
criminale formate din prieteni şi "tovarăşi de consum". Dar cel mai grav aspect al problemei este
racolarea consumatorilor dependenţi de către reţelele ilegale ale traficului ilicit de droguri. Dependenţii
acceptă să vândă "marfa" în schimbul unor doze pentru consumul propriu. Astfel, orice consumator de
droguri este întotdeauna un potenţial "dealer", care sporeşte membrii crimei organizate.
Consumul de alcool constituie o problemă şi mai gravă, nu atât prin severitatea efectelor sale, cât
prin facilitatea sporită de procurare în raport cu drogurile. Alcoolul este responsabil de producerea a
cca. 80% din infracţiunile săvârşite de minori, în special a celor de violenţă. La începutul secolului
XX, E Ferri semnala că numărul infracţiunilor de omor, loviturile cauzatoare de moarte şi alte
infracţiuni de violenţă, creşte sau descreşte în acelaşi timp cu producţia de vin. Consumul de alcool

52
E. STĂNIŞOR, în lucrarea colectivă Justiţia pentru minori, coordonatori M. COCA-COZMA, C. M. CRĂCIUNESCU, L. V.
LEFTERACHE, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2003, p. 9-10 şi 20;

54
determină comiterea unor categorii diverse de fapte penale, de la cele din culpă (de exemplu, accidente
rutiere), până la cele intenţionate (omor, vătămare corporală, viol, tâlhărie, ultraj, distrugere etc.).

2.2.2.3 Influențe determinate de digitalizare și de tehnologiile moderne ale prezentului


Întotdeauna o tehnologie a constituit atât obiectul unei aplicări conform scopului pentru care a
fost creată, unei reutilizări, cât şi al unor abuzuri sau al unor accidente. Cu cât o tehnologie este mai
puternică atunci când este folosită corect, conform scopului pentru care a fost creată, cu atât ea este
mai nocivă atunci când este folosită în mod abuziv.
Telefonul, radioul, automobilul, avionul au fost inventate la sfârşitul secolului XIX şi în
primele decade ale secolului XX. Ele au schimbat modul în care muncim şi trăim şi în care obţinem
informaţia, modul în care interacţionăm cu vecinii (chiar şi modul în care definim noţiunea de vecin),
cu cunoscuţii, modul în care ne organizăm viaţa de familie. Schimbările provocate de aceste minuni au
fost globale, dar lente, s-au manifestat treptat, în timp, deşi, după unele date statistice, şi în prezent,
mai mult de o treime a populaţiei globului nu are acces la electricitate. 53
Calculatoarele au influenţat şi influenţează viaţa noastră din ce în ce mai intens. Ele se află
peste tot acum: la birou, la domiciliu, în gări, în bănci, în şcoli, în spitale, în parcuri de distracţie. Cu o
generaţie în urmă nu existau CD-uri, nu existau cabluri TV, nici maşini automate bancare, nici PC-uri.
Calculatoarele erau, în cel mai bun caz, nişte maşini de dimensiunile a trei – patru frigidere şi trebuiau
să lucreze în spaţiu climatizat.
Calculatoarele au accelerat evoluţia. În contrast, cele mai promiţătoare tehnologii, al căror
debut îşi face prezenţa actualmente, sunt datorate în primul rând comunicării între calculatoare, adică
conexiunilor între acestea, mai degrabă, decât computerizării. Tehnologiile inventate de-a lungul
timpului au avut drept scop tocmai comunicarea, eliminarea izolării.
Răspândirea tehnologiiilor informaţiei şi comunicaţiilor în aproape toate domeniile vieţii,
precum şi interconectarea calculatoarelor în reţele internaţionale au făcut ca afacerile, administraţia şi
societatea să depindă de eficienţa şi securizarea TIC. Această dependenţă este cu atât mai sensibilă cu
cât cadrul normativ care reglementează domeniul TIC încă nu a fost precis determinat, iar infracţiunile
din domeniul calculatoarelor au devenit mai diverse, mai periculoase, mai prezente la scară
internaţională.
Într-un studiu efectuat în anul 1998 de către Universitatea din Würzburg, la cererea Direcţiei
XIII a Comisiei Europene, se arăta că, fără a se face referiri la aspectele tehnice legate de securitatea

53
„Revista Română de Sociologie”, serie nouă, anul XVI, nr. 5–6, p. 449–468, Bucureşti, 2005, p.12

55
sau fiabilitatea insuficiente ale reţelelor informatice, impactul negativ al utilizării TIC se concretizase
în următoarele infracţiuni:54
Încălcarea caracterului privat al datelor personale
Calculatoarele pot să colecteze, analizeze, înmagazineze, să acceseze şi să distribuie mari
cantităţi de informaţie. Tot calculatorul a crescut viteza de acces şi a accentuat caracterul anonim al
celor care au accesat informaţia.
În condiţiile existenţei unor baze de date guvernamentale şi private care conţine date personale
ale cetăţenilor, aceştia riscă să devină victime ale „agresiunii informatice”, care se poate manifesta sub
următoarele forme:
– utilizarea neautorizată a datelor de către angajaţii a căror sarcină este să actualizeze fişierele
cu informaţii;
– scurgerea accidentală de informaţii prin neglijenţa sau lipsa de atenţie a unor angajaţi sau prin
accesul unor intruşi;
– propagarea de erori şi pagubele pricinuite de acestea;
– folosirea intenţionată a datelor în scopuri pe care unii oameni le consider obiecţionabile.
Violarea drepturilor de proprietate intelectuală
Cărţile, articolele, melodiile, lucrările de artă, filmele, piesele dramatice, interpretările artistice,
programele de calcul etc. sunt apărate prin dreptul de autor, care protejează creatorul în a-şi folosi,
conform opiniei sale, opera şi în a fi recompensat pentru ceea ce a creat. Din păcate însă, aceste valori
pot fi foarte uşor multiplicate şi difuzate.
Programe de calcul în valoare de miliarde de dolari sunt copiate ilegal în întreaga lume, an de
an. Programele multimedia difuzate prin internet au extins posibilităţile de încălcare a drepturilor de
proprietate intelectuală.
La începutul lunii martie 2005, Asociaţia pentru Combaterea Contrafacerilor a participat la
organizarea unui seminar, în cadrul căruia s-a arătat că în România piratarea a devenit o afacere
prosperă pentru contrabandişti, care realizează annual profituri de 50 milioane euro. Din 10 CD-uri cu
muzică, 7 sunt piratate.
Înregistrările de muzică românească sunt piratate în proporţie de 50%, iar cele de muzică
străină în proporţie de 80%. Aproximativ 97% din CD-urile cu jocuri pe calculator sunt piratate, iar
55% dintre români văd filme care încă nu au fost lansate pe piaţă, deoarece cumpără astfel de CD-
uri.
Infracţiuni economice

54
Idem 47, p.32

56
Calculatoarele au făcut ca multe activităţi economice să se desfăşoare mai uşor. În mod analog,
ele au făcut ca şi multe activităţi ilegale să fie efectuate mai facil de către infractori. Utilizarea TIC a
făcut posibil ca vechi infracţiuni (hold-up-ul bancar, de pildă, se efectuează fără arme şi măşti, de la
distanţă, cu ajutorul tastaturii şi capacităţii de a sparge coduri de securitate) sã fie efectuate pe căi noi
şi a creat noi posibilităţi de fraudă (dirijarea de fonduri de către personalul angajat, care are sarcina de
a actualiza fişierele).
Crima organizată, noţiune care nu mai înglobează numai mafiile tradiţionale, ci şi teroriştii şi alte
grupări de persoane asociate pentru a comite delicte şi al căror principal scop este de a realiza profituri
fără a respecta graniţele naţionale, utilizează de peste 20 de ani TIC, facilităţile reţelelor de
calculatoare, tot ceea ce conţine o valoare adăugată imaterială.
Diseminarea de materiale cu conţinut ilegal
Schimburile de mesaje prin internet sunt complet liberalizate şi pot fi inițiate de persoane fizice
sau juridice, fără nici o aprobare, diferenţiindu-se net de cele efectuate prin intermediul radioului sau
companiilor de televiziune.
Este adevărat că majoritatea fişierelor cu materiale pornografice explicite se află sub parolă,
care se distribuie contra cost numai după ce se identifică solicitantul ca fiind adult. Diseminarea de
materiale obscene este considerată de marea majoritate a legislaţiilor naţionale ca fiind ilegală. Este,
însă, foarte dificil, dacă nu imposibil, să se facă distincţie între un material obscen, unul pornografic şi
unul erotic.
O altă categorie de acte ilegale, produse prin internet, este constituirea de grupe e-mail de
pedofili, deşi este, de asemenea, ilegal să fotografiezi şi să diseminezi materiale pornografice cu copii.
Prin internet, contrar prevederilor legale, se diseminează informaţii privind fabricarea artizanală şi
utilizarea de materiale explozive, materiale care propagă ura de rasă, materiale ofensatoare pentru
anumite grupuri sau categorii de oameni etc.
În studiul menţionat al Universităţii din Würzburg se preciza că, pentru a se putea lupta
împotriva infracţiunilor comise prin intermediul TIC, trebuie stabilită o strategie pertinentă, la nivel
internaţional, care să urmărească:
– acţiuni de perfecţionare a cadrului legal existent în domeniul informatic;
– perfecţiuni tehnologice soft de cryptografie, care să elimine posibilitatea decriptării;
– creşterea performanţelor tehnologice de fabricaţie a hard-ului, care să diminueze posibilitatea
de acţiune a hackerilor;
– măsuri educaţionale prin care să se extindă conceptele preventive, apreciate ca fiind mai
eficiente decât cele punitive.

57
Au apărut noi generaţii de delincvenţi care, mai puţin ataşaţi de valorile tradiţionale şi ierarhiile
clasice mafiote, au devenit receptivi la formidabilele posibilităţi oferite de TIC de a se comite
infracţiuni. O deturnare electronică de fonduri într-o bancă poate aduce de o sută de ori mai mult decât
un banal hold-up şi asta cu un risc diminuat de tot atâtea ori. Comercializarea miilor de programe de
calcul, copiate ilicit, ar putea compensa pierderile valorice din confiscările de droguri. Clonarea
telefoanelor celulare este foarte importantă pentru comunicarea discretă din mişcare. Furtul unui stoc
de microprocesoare, a căror valoare este mai mare decât a greutăţii lor în aur, este un act relativ uşor de
realizat. Lansarea unor vaste escrocherii pe scară mondială, prin internet, a transformat această reţea
întrun paradis fiscal.
Crima organizată şi utilizarea TIC converg, din cauza evoluţiei „naturale” a delictelor
informatice, care se înmulţesc accentuat. O dată cu dezvoltarea TIC, persoanele delicvente s-a extins
pe următoarele patru direcţii:55
a. informatica a devenit şi o ştiinţă a delincvenţilor: aceştia caută să-şi însuşească ilegal conţinuturi de
fişiere, să identifice informaţii despre agenţii guvernamentale şi informatorii acestora, să copieze liste
de preţuri informatizate, fişiere clienţi, planuri de marketing, pe scurt, tot ce poate fi stocat în memoria
unui calculator şi poate fi valorificat pe piaţa neagră.
b. calculatorul a devenit şi un instrument al infracţiunii: în acest caz, infractorul urmăreşte programele
de lucru, pentru a comite fraude prin introducerea de coduri de acces – de exemplu, pentru a deturna
fonduri.
c. delicte care nu au o legătură directă cu calculatorul, putând fi comise şi în afara informaticii. De
exemplu, prin intermediul calculatorului, spălarea banilor se face mai simplu şi mai discret, iar
delincvenţa cu caracter sexual a căpătat o nouă cale de proliferare.
d. delicte a căror apariţie a fost favorizată direct de dezvoltarea informaticii :este vorba de
contrafacerea componentelor, furtul de materiale, clonarea telefoanelor portabile ale agenţilor oficiali.

2.2.3 Alți factori exogeni de natură socială


S-a constatat că trecerea de la un tip de viaţă la altul, la modul de existenţă urbană de la cea
rurală, poate determina comportamente deviante. Astfel, în condiţii de industrializare şi urbanizare
accelerată, unele grupuri sociale nu reuşesc să se adapteze rapid la noua situaţie, ceea ce conduce la
apariţia  unor disfuncţii în procesul de socializare.
Apoi, în condiţiile actuale de industrializare, specializare, urbanizare, birocratizarea
organizaţiilor şi instituţiilor umane în continuă dezvoltare tehnologică, are loc o maturizare psihică

55
„Revista Română de Sociologie”, serie nouă, anul XVI, nr. 5–6, p. 449–468, Bucureşti, 2005, p.35

58
timpurie a minorului aflată adeseori în conflict cu întârzierea maturizării sociale 56 care presupune
prelungirea studiilor, întârzierea lansării în viaţa socială activă. De multe ori, minorul, adolescentul, de
14, 15, 16 ani considerându-se mare, vrând să pară matur, încercând să imite comportamentul unor
adulţi pentru  a fi consideraţi ei însăşi adulţi, ajung să comită acte antisociale, infracţiuni, considerând
că în felul acesta îşi dovedesc curajul şi maturitatea.
O altă cauză o poate constitui deficienţele de activitate a unor instanţe de control social şi
îndrumare educativă cum sunt organele judiciare şi reprezentanţii autorităţii tutelare. Lipsa lor de
operativitate, neînregistrarea tuturor situaţiilor care impun luarea unor măsuri de ocrotire socială,
creează condiţii favorizante pentru devianţa penală a minorului.
Televiziunea şi cinematograful sunt condiţii care pot influenţa delincvenţa juvenilă, întrucât s-a
constatat că minorii îşi petrec o mare parte a timpului liber în faţa televizorului sau la cinematograf.
Este vorba în special de emisiunile şi filmele care au scene de violenţă, acestea constituind un pericol
pentru copii, cu unele perturbări afective şi caracteriale, datorată frustării, ele putând favoriza
delincvenţa.
Sărăcia cronică57 : România se confruntă în primul rând cu o criză a resurselor economice. După
anul 1989 formarea mecanismelor economiei de piaţă a înaintat foarte greu, reformele politice şi
sociale şi-au atins în mică măsură obiectivele, iar viaţa oamenilor s-a deteriorat continuu sub aspect
economic, atingându-se o rată a inflaţiei de până la 40%. Chiar în prezent salariul mediu pe economie
se găseşte cu mult sub media europeană. La aceste venituri scăzute se adaugă creşterea permanentă a
preţurilor în toate sectoarele economice.
Potrivit unui studiu elaborat de Institutul pentru Cercetarea Calităţii Vieţii, în urma unui proiect
aflat sub patronajul Programului Naţiunilor pentru Dezvoltare, românii sunt de peste 6 ori mai săraci
decât în anul 1989. Rata sărăciei a crescut de la 7% în 1989, la 44% în 2001. În cadrul populaţiei
sărace, 15 % se confruntă cu o sărăcie extremă. Sunt afectaţi cu precădere: şomerii (60% din ei sunt la
limita sărăciei), ţăranii (57% din ei) şi pensionarii. În funcţie de structura etnică, cea mai vulnerabilă la
sărăcie este populaţia rromă (peste 85%), urmată de cea românească (32%) şi cea maghiară (30%).
Criza economică într-o familie este resimţită cel mai mult de copii. Apariţia unui copil în familie
măreşte cu 50% riscul crizei financiare, motiv pentru care foarte multe familii de români au 1-2 copii,

56
Daniel Goleman ,, Maturitatea socială se dezvoltă în straturi succesive precum maturitatea cognitivă, progresând de la cea mai simplă
formă de înțelegere a lumii sociale la cea mai complexă. Mai multe aprecieri simple ale lumii sociale și ale emoțiilor umane sunt
fundamental inexacte și nu se potrivesc pentru complexitatea actuală a lumii în care trăim. Totuși ele reprezintă ceea ce oamenii pot cel
mai bine să facă în momentul de față. Aprecierile complexe ale lumii sociale evoluează în existență, așa cum o persoană devine capabilă
să aprecieze lucrurile abstracte. Indivizii sunt inițial încorporați în propria lor perspectivă. Ei văd lucrurile doar din propriul punct de
vedere și nu pot să înțeleagă cum se poate vedea din altă perspectivă. Nu sunt capabili să înțeleagă că felul cum arată în fața celorlalți
este, de fapt, esența și definiția a ceea ce înseamnă să fii subiectiv cu tine însuți. Atunci când ești capabil să apreciezi lucrurile din mai
multe perspective diferite, poți spune că ești relativ obiectiv.,,Inteligenta sociala. Noua stiinta a relatiilor umane, Editura Curtea Veche,
2007, p.318
57
F. Grecu,Ss. M. Rădulescu, Delincvenţa juvenilă în societatea contemporană, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 368-369.

59
sau chiar nici unul. Pe de altă parte, copilului provenit dintr-o familie săracă i se reduc semnificativ
şansele de a reuşi în viaţă, riscul abandonului şcolar, de exemplu, fiind de 2,5 ori mai mare decât în
alte cazuri.
Fară a se putea stabili un raport de cauzalitate directă între sărăcie şi delincvenţa juvenilă, ea este
responsabilă de modul în care familiile îşi cresc copiii, şi de aici se nasc o serie de factori favorizanţi
pentru o conduită deviantă, cum ar fi:
a) frustrarea unui mod de viaţă limitat în resurse faţă de cel al altor copii şi tineri din anturajul
minorului îl determină la utilizarea unor mijloace nelegitime, chiar ilicite, pentru atingerea scopurilor,
mijloace apreciate drept "soluţii de viaţă";
b) în unele cazuri, mai ales în rândul populaţiei rrome, chiar familia este cea care încurajează
minorul la comiterea unor acte deviante, în scopul obţinerii de resurse nu doar pentru el, ci pentru
întreţinerea întregului cămin;
c) părinţii folosesc diferite surse de trai aflate la limita legalităţii (cum ar fi colectarea de fier
vechi), ceea ce reprezintă un model negativ pentru minor sub aspectul formulării obiectivelor şi
mijloacelor de reuşită în viaţă;
d) apariţia fenomenului "copiii străzii", fie la instigarea familiei (de exemplu, copiii sunt trimişi
la cerşit de către unele familii de ţigani), fie din proprie iniţiativă, ca evadare dintr-o "viaţă grea" cu
sărăcie şi lipsă de socializare.
Un alt fenomen negativ, provocat de carenţele comunicării între parinţi şi copii, este aşa numitul
fenomen "emo" (din englezul emotion = emoţie, emotivitate). Comportamentul specific se
caracterizează prin exacerbarea emoţiilor negative, prin explorarea sentimentelor de frustrare, umilinţă,
durere, printr-o concepţie nihilistă şi fatalistă. Tânărul "emo" se crede inferior şi inutil, pentru el viaţa
nu are orizonturi luminate, societatea nu îl doreşte, ascultă muzică rock, se îmbracă neîngrijit, cu haine
negre sau alte culori sumbre, îşi lasă părul lung, neîngrijit sau cu frizuri care imită părul neîngrijit.
Suntem, aşadar, în faţa unui comportament nevrotic, autodistructiv, motiv pentru care aceşti copii
comit, în primul rând, acte prin care se pun în pericol pe ei înşişi (izolare, abandon şcolar, automutilare
psihică sau fizică, înfometare sau alte tehnici în scopul producerii de suferinţă, suicid etc.), şi mai rar
constituie un pericol pentru comunitate.
În sfârşit, un real pericol pentru societate, dar şi pentru minori, îl reprezintă fenomenul satanist.
Curentul satanist face parte din mişcarea New Age, în care se regăsesc, pe lângă "Biserica lui Satan",
şi alte entităţi sectante, cum ar fi Asociaţia Vrăjitoarelor sau Biserica Scientologică. Sataniştii au drept
scop "slujirea autentică" a lui Satan şi proclamarea lui ca "singur Dumnezeu". Adepţii satanismului
sunt grupaţi în trei structuri organizaţionale: categoria ocultă a vrăjitorilor şi vrăjitoarelor, urmaşi
direcţi ai unor zeităţi malefice din culturile asiriene, babiloniene, iudaice, aztece etc. – reprezintă linia

60
iniţiatică; biserica satanistă, o desprindere din linia iniţiatică; şi o mişcare la modă a tinerilor, în special
sub 20 de ani, care reprezintă sursa de racolare pentru primele două categorii de grupări sataniste. În
România se cunoaşte doar existenţa ultimei forme de adulaţie satanistă, dar se cunosc încercări de
infiltrare a unor secte autentice New Age. Dificultatea de a obţine informaţii este dată si de caracterul
strict secret şi ascuns al primelor două categorii de grupări sataniste pe care îl promovează membrii lor.
Fenomenul satanist constituie un pericol la adresa tinerilor prin două aspecte: comportamentul
cotidian pe care îl impune şi ritualurile de slujire a diavolului. Comportamentul cotidian se
caracterizează prin: consum de alcool în cantităţi ridicate; consum de droguri; clişee verbale în jurul
unor cuvinte cheie, ca "sânge", "bestie", "lanţuri", "mormânt" etc.; în timpul dansului se foloseşte
violenţa (mosh); se practică sexul sau violul în grup; se promovează şi practică complexul
brâncovenesc; se promovează principii de viaţă de tipul: "Ceea ce te iubeşte, te ucide. Ucide, deci, tot
ceea ce te iubeşte!", "Fă tot ce vrei!", "Puterea este în tine!" etc. Comportamentele ritualice presupun:
întâlniri în cavouri, grote, cimitire etc.; pângărirea rugăciunilor creştine; sacrificii cu animale sau chiar
umane; supunerea unor membrii ai grupului sau terţi la tortură fizică; sinucideri ritualice etc.
Deşi orientarea satanistă se află în stadiu incipient la noi în ţară, totuşi se impune supravegherea
fenomenului pentru a se evita exitnderea lui, cu atăt mai mult cu cât victimele sale imediate sunt
tinerii, categoria socială cea mai vulnerabilă datorită unui discernământ în formare şi a proceselor
specifice vârstei adolescenţei.

2.2.3.1 Diferențe dintre modul de viață urban și cel rural


Orașul reprezintă un mediu complex si vast față de colectivitatea rurală. El reprezintă
un mediu creat în marea majoritate de către om. Numărul orașelor a crescut extrem de mult,
aglomerația de locuitori de la oraș ducând la creerea unui mediu de viață aglomerat, dinamic
dar și periculor în același timp.
În general zonele rurale sunt mai liniștite pe când cele urbane sunt factori generatori
de stres. Dintre factorii stresori urbani amintesc: aglomerația, zgomotul, criminalitatea,
poluarea, etc. Psihologii au măsurat chiar și viteza pietonilor idientificând variabila aceasta
cu ritmul vieții. Concluzile desprinse din studiu au relevat faptul că există un efect al mărimii
orașului, în sensul că pietonii se deplaseaza mai repede în orașele mari spre deosebire de
orașele mai mici sau de mediul rural unde aceștia se deplasează mai lent.
Pentru a pune în evidență potențialul stresor al orașelor, psihologii au intervievat
persoane care s-au mutat din mediul rural în mediul urban și invers concluzionând că cei ce

61
se mutau la sat, în mediul rural resimțeau mai puțin stres decât înainte, iar cei care se
stabileau la oraș resimțeau mai mult stres decât în zona rurală în care locuiseră anterior. 58
Din teroia suprasarcinilor putem înțelege că suprastimularea vieții urbane ne face să
filtrăm toate inputurile mai puțin importante – de exemplu, un străin care are nevoie de ajutor
va fi foarte greu ajutat de către un locuitor de la oraș, de asemenea un copil care cere ajutor
pentru că s-a pierdut de părinții lui va primi mai repede ajutor într-un oraș mic, decât într-un
oraș supraaglomerat. Alte studii au relevat că locuitorii de la oraș sunt mult mai puțin înclinați
să ofere ajutor spre deosebire de cei din mediul rural. Levine și colaboratorii săi (1994) s-au
opus acestor concluzii, reușind să demonstreze că nu mărimea unei localități este
importantă ci densitatea. Fischer (1976) a demonstart că diversitatea înfățișării și
comportamentul celorlați din mediul urban îi face pe oameni să nu se simtă în siguranță, și
implicit să nu acorde ajutor. În 1937 Wirth a încercat să demonstreze că cei crescuți la oraș
dezvoltă o personalitate urbană, care are mai puține înclinații spre comportamentul social.
Rata delicvenței și a delictelor este mult mai mare în cadrul urban decât în mediul
rural. Spre exemplu în Statele Unite proporția este de 8/1. Philip Zimbardo a oferti în anii 70 o
explicație credibilă pentru multitudinea actelor antisociale din orașe, respectiv
deindividualizarea. Locuitorii orașelor se simt membrii anonimi ai mulțimii și de aceea
inhibițiile lor privind actele antisociale dispar. Alte explicații pentru rata mare a criminalității
din mediul urban fac referire la șomaj, numărul mare de modele de rol antisocial și numărul
foarte mic de modele de comportament prosocial. Locuitorii din mediul ruabn sunt puternic
afectați de sentimentul de nesiguranță, având mult mai puțină încredere în vecini, în
concitadini față de locuitorii de la sat. Acest sentiment de nesiguranță se amplifică atunci
când autoritățile nu intervin cu promptitudine, sau când se observă dezorganizare socială .59

2.2.3.2 Deficiențe în activitatea insituțiilor de control social și îndrumare educativă


Lipsa de operativitate, neînregistrarea tuturor situațiilor care impun luarea de măsuri de
protecție specială, creează condiții favorizante pentru devianța comportamentală a copilului. Astfel în
cazurile în care se dovedește că familia este un mediu nociv pentru creșterea și educarea copilului,

58
George Neamțu, Tratat de asistență socială, Editura Polirom, 2011, p.218
59
George Neamțu, Tratat de asistență socială, Editura Polirom, 2011, p.222

62
serviciile de asistență socială trebuie să acționeze pentru scoaterea acestuia din acest areal și
încredințarea sa unei insituții de protecție specializată.
În privinţa colaborării Autorităţii Tutelare cu instanțele de judecată, colaborarea se rezumă la
faptul că i se solicit acesteia efectuarea anchetelor sociale şi la faptul că este citată la judecarea
cazurilor cu minori. Există o profundă nemulţumire legată de calitatea acestor anchete sociale şi faţă de
neprezentarea lor în instanţă. Afirmaţia cel mai frecvent făcută în privinţa Direcției pentru Protecția
Copilului este aceea că nu există nici un fel de colaborare între instanţa de judecată şi Direcției pentru
Protecția Copilului.
În privinţa colaborării cu Parchetul, aprecierile făcute sunt preponderent bune. Există însă și
excepții privind nemulțumiri legate de încadrările juridice care ar fi defectuoase. În privinţa
colaborării cu Poliţia unele persoane susţin că ar fi o colaborare relativ bună atât cât este ea. Există mai
puţine contacte directe între Instanţă şi Poliţie, această colaborare referindu-se mai mult la punerea în
executare a pedepselor şi la executarea mandatelor de aducere.60
În ce priveşte infractorii care nu răspund penal şi care intră în atenţia Direcției pentru Protecția
Copilului, situaţia este la momentul actual extrem de gravă. Dintre minorii intervievați în cadrul
studiului Practici privind sistemul de justiție juvenilă din România, realizat în colaborare de către
Ministerul Justiției și Unicef referitori la minorii delincvenţi de care se ocupă Direcţiile de Protecţie a
Copilului este destul de clar că doar în puţine cazuri această instituție are posibilitatea de a face ceva
efectiv pentru aceşti copii. În rest, în majoritatea cazurilor de infractori care nu răspund penal, povestea
copiilor urmează acelaşi fir: sunt prinși de poliţie, sunt duși la secţie, interogați , sunt duși la un
centrul de primire în regim de urgenţă de unde acestora de cele mai multe ore li se dă drumul, de unde
minorii fug sau vin părinţii să-i ia. Mulţi dintre aceşti copii continuă să comită infracţiuni, inclusiv
după ce trec de vârsta la care răspund penal şi atunci sunt preluaţi de sistemul juridic.61
În ce priveşte infractorii minori care ajung în contact cu justiţia, există mai multe elemente
relevante atât despre practica în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată. În primul rând este
de remarcat faptul că deşi mulţi dintre actorii instituţionali susţin aplicarea principiului celerităţii în
cazurile cu infractori minori, datele statistice arată că în 16% din cazuri şi urmărirea penală a durat cel
puţin un an, iar în aproape 10% din cazuri judecata a durat mai mult de un an. De asemenea, actorii
instituţionali au afirmat că minorii sunt arestaţi doar pentru infracţiuni foarte grave. Statistica arată că
unul din patru minori învinuiţi sunt arestaţi, în condiţiile în care 88% din cazuri au fost infracţiuni
contra proprietăţii, şi 81% sunt infractori primari. În al doilea rând datele statistice susţin din plin
afirmaţiile actorilor instituţionali referitoare la calitatea anchetelor sociale. Astfel în 52% din cazuri

60
Practici privind sistemul de justiție juvenilă din România, Editura Ministerul Justiției, 2016, p. 121
61
Idem 54, p. 139

63
ancheta socială nu conţine date referitoare la anturajul minorului, iar în 23% din cazuri nu se
precizează ocupaţia părinţilor.62
Nu în ultimul rând instanţele aplică pedepse şi nu măsuri educative şi de asemenea că preferă să
individualizeze pedeapsa prin suspendare condiţionată şi în puţine cazuri acordă suspendarea pedepsei
sub supraveghere.
Analizarea colaborării interinstituționale a relevat existenţa a patru mari domenii considerate
ca prioritare de actorii instituţionali şi acestea sunt:63
- specializarea instituţiilor din sistemul juridic care se ocupă de infractorii minori;
- reformarea sistemului de sancţionare a faptelor penale comise de minori;
- crearea unor mecanisme şi instituţii comunitare care să ofere servicii de supraveghere, asistenţă şi
consigliere minorilor care încalcă legea şi
- dezvoltarea unei strategii în ce priveşte prevenirea delincvenţei juvenile şi a unor programe susţinute
în acest sens.
Specializarea instituţiilor din sistemul juridic
Această prioritate are practic în vedere crearea unui sistem coerent de justiţie pentru minori.
Specializarea vizează crearea în cadrul instituţiilor din sistemul juridic a unor structuri specializate
pentru a trata cazurile de infracţiuni comise de minori. În primul rând, e nevoie de înfiinţarea
tribunalelor de minori, însă până a ajunge în instanţă minorul trebuie să fie anchetat de structuri
specializate din cadrul poliţiei şi parchetului. Această specializare vizează faptul că lucrătorii atât de
poliţie, cât şi procurorii şi judecătorii care se ocupă de cazurile de minori să nu mai aibă de îndeplinit
sarcini şi pe alte direcţii de muncă. Bineînţeles, lucrătorii din cadrul acestor structuri specializate au
nevoie de o pregătire profesională adecvată şi în plus ar trebui să poată tot timpul colabora cu psihologi
şi asistenţi sociali care să poată evalua situaţia minorului delincvent şi să poată propune măsurile pe
care le consideră adecvate. Este deci nevoie de un sistem juridic separat care să se ocupe de minori.
Reformarea sistemului de sancţionare
Se disting trei tipuri de propuneri în funcţie de aspectele asupra cărora sunt centrate. În primul
rând, sunt propunerile referitoare la schimbarea abordării actului de justiţie, în sensul că acesta trebuie
să se concentreze pe făptuitor şi pe procesul de reintegrare a lui în societate, şi nu pe fapta în sine şi pe
pedepsirea celui care a comis-o. În al doilea rând, este nevoie de lărgirea paletei de sancţiuni
alternative la detenţie pe care cadrul legal le prevede pentru infractorii minori. În al treilea rând, chiar
dacă i se aplică o sancţiune cu privare de libertate aceasta să se execute în instituţii specializate şi nu în
penitenciar.

62
Idem 54, p. 148
63
Idem 54, p. 145

64
Instituţii şi servicii
Există o multitudine de opinii care fac referire la necesitatea creării mai multor instituţii pentru
minorii care săvârşesc fapte penale. Unele fac referire la crearea de cât mai multe centre de reeducare
moderne, considerând că cele trei care există în acest moment sunt insuficiente. O altă opinie se referă
la centre de zi şi centre speciale pentru copii delincvenţi în care minorul să i se ofere consiliere şi
asistenţă specializată, să urmeze un program de reeducare. De astfel de instituţii ar fi nevoie atât pentru
faza de executare a unei sancţiuni, cât şi pentru a evita în faza de anchetare deţinerea lui în arestul
poliţiei. Legate de aceste instituţii sunt serviciile de consiliere psihologică considerate de foarte mulţi
dintre cei intervievaţi ca fiind obligatorii imediat după identificarea unui minor ca fiind cel care a
comis o infracţiune. Mulți specialiști afirmă că ar trebui sprijinite şi încurajate ONG-urile care oferă
astfel de servicii acestei categorii de minori.
În România la momentul actual, nu există nici o instituţie medico-educativă căruia să-i fie
încredinţat un minor cu probleme medicale care a săvârşit o infracţiune, deşi această măsură este
prevăzută în Codul Penal. Este deci necesară existenţa unor asemenea instituţii, mai ales că din
informaţiile culese de pe teren, sunt destui minori cu problem psihice care încalcă legea penală şi care
ajung în penitenciare sau centre de reeducare.
De asemenea extinderea aplicării medierii între autorul infracţiunii şi victimă atât din
perspectiva utilizării ei la nivel naţional, cât şi pentru a plajă mai largă de fapte penale.
Prevenirea delincvenţei juvenile
Nu în ultimul rând în ceea ce priveşte reformarea justiţiei pentru minori, necesitatea existenţei
unei strategii de prevenire atât a infracţionalităţii juvenile primare cât şi a celei secundare. Această
strategie trebuie însoţită de dezvoltarea unor programe concrete de care să fie implementate printr-o
colaborare a instituţiilor locale: şcoală, Poliţie, Consiliu local, Direcția pentru Protecția Copilului,
biserică. Dincolo de campanii de informare, e nevoie de crearea unor cluburi pentru copii unde să
poate desfăşura diverse activităţi recreative, e nevoie de identificarea grupurilor de risc infracţional
către care să fie direcţionate programele de asistenţă socială. În ce priveşte prevenirea recidivei la
minori asistenţa post-penală este una din soluţiile propuse, însă e necesar ca şi minorul în cazul căruia
nu se decide începerea urmăririi penale să fie preluat de anumite instituţii şi inclus în diverse programe
de supraveghere, consiliere şi asistenţă.
De asemenea este nevoie de identificarea unor soluţii pentru reducerea cazurilor în care minorii
lipsiţi de răspundere penală sunt utilizaţi de majori pentru a comite infracţiuni.

65
CAPITOLUL III

PREVENIREA DEVIANȚEI ȘI DELICVENȚEI ÎN RÂNDUL MINORILOR

Toate eforturile făcute în investigarea şi stabilirea cauzelor, factorilor delincvenţei juvenile, au


drept scop în sine trasarea unor politici de prevenire a delincvenţei juvenile.
Insăşi prevenirea tinde să reducă frecvenţa unor comportamente, de altfel incriminate în legea
penală, precum şi alte fapte decât cele penale, prin a evita comiterea lor viitoare, fie a evita aplicarea
unei sancţiuni.

3.1 Rolul familiei în prevenirea devianței și delicvenței minorilor


Familia ca instanță de socializare primară și continuă și în același timp, factor al controlului
social în cadrul societății, reprezintă o condiție ,,sine-qua-non a împlinirii personalității și a realizării

66
Structura
Structura
familiei
familiei

profesionale,,.64 Socializarea se prezintă ca un procesClimat


Climat educativ
complex
educativ
familial
familial de devenire a omului ca ființă socială,
de însușire a unor norme, valori șide roluri control
Sistemul
Sistemul de
sociale. Omul
control
este îndisciplinare:
Violența
permanentămodele
Metode
Metode interacțiune
Reacții
Reacții și
și
de
cu factorii
relații și parental și Violența disciplinare: modele de
relații și parental și familială sancțiuni și răspuns
comunicarea supraveghere familială sancțiuni și răspuns la
la
sociali ai existenței sale, precum este prezentat
comunicarea
in figura 1. În această
supraveghere
interacțiune
recompense
recompense
el asimilează norme
sancțiuni
sancțiuni

și valori sociale, modele de comportament, mijloace sociale


Abuzul
de comunicare umană. Prin aceasta el este
Abuzul asupra
asupra
copilului
copilului

pregătit pentru viața socială, pentru asumarea unor roluri și responsabilități sociale.
Efectele
Efectele
abuzului
abuzului și
și
factori
factori de risc
de risc
victimal
victimal

Fig.1 Rolul mediului familial în etiologia delincvenței juvenile


Factori
Factori de risc
de risc
în delicvența
în delicvența
juvenilă
juvenilă

Situația
Situația socio-
socio- Situația socio-
Situația socio-
Mediul
Mediul școlar
școlar Mass-media
Mass-media Grupul
Grupul de egali
de egali
profesională
profesională economică
economică

Acest proces se realizează de-a lungul diferitelor etape de viață, în cadrul unor forme specifice
de activitate socială și în cadrul specific al unor insituții sociale: familia, școala, instituțiile culturale,
politice, economice, împreună cu întregul sistem al mijloacelor moderne de informare și influențare.
Familia este instituția de bază a acestei societăți în care trăim, reliefându-și rolul deosebit de important
în fiecare domeniu abordat. Familia asigură hrana și îmbrăcămintea copiilor, îi ferește de pericole, le
lasă timp de joacă, le creează condiții cât mai bune de odihnă și se îngrijește de sănătatea lor. Un regim
rațional de viață nu poate avea decât urmări pozitive asupra dezvoltării sale fizice. Familia îi formează
copilului primele deprinderi de igienă personală și socială. Ca prim factor educativ familia oferă
copilului aproximativ 90% din cunoștințele uzuale. Aceasta se preocupă și de dezvoltarea proceselor
intelectuale ale copiilor, ajutând la dezvoltarea spiritului de observație, memoriei și gândirii.. Totodată
în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament precum respectul, politețea,
cinstea, sinceritatea, decența în vorbire și atitudini, ordinea, cumpătarea, grija față de lucrurile
întrebuințate.
În realizarea acestor sarcini modelul parental ajută cel mai mult, părintele fiind cel mai bun
exemplu pentru copiii săi. Pe lângă calitățile pe care familia le oferă și pe lângă influența pozitivă a
personalității copilului, familia poate reprezenta și un grup în care au loc tensiuni și conflicte, care nu
vor trece fără urmări în viața copilului. Istoria fiecărei familii, cu problemele ei specifice care-i conferă
o notă proprie în raport cu toate celelalte, contribuie în mod hotărâtor la conturarea profilului
personalității minorului. Drept urmare studiile de specialitate releva relația directă dintre climatul
educativ familial (stilul de educare, atmosfera din familie, tehnici de influență) și integrarea socială,
definită ca situația în care copilul se manifestă în cadrul unei colectivități, fiind capabil sau nu să
participe la viața acesteia, să recepteze și să prelucreze infotmația specifică, să comunice printr-un
ssitem simbolic împărtășit de toți, să ocupe poziții și să își asume roluri legitime. În cele mai multe
cazuri relația dintre stilurile educative parentale și devianța sau delicvența minorilor, este mediată de

64
Jina I, Negret I, Familia acest miracol înșelător , Editura didactică și Pedagogică, București 1999, p.127

67
variabile mai ușor de pus în evidență și de măsurat precum structuri familiale disimetrice, conflicte și
violențe conjugale asociate aproape în toate cazurile cu conflicte între părinți și copii și cu maltratarea
acestora din urmă.
La nivel social, în perioada preadolsecenței conformitatea cu părinții continuă să scadă, în timp
ce conformitatea cu cei de aceeași vârstă crește. Se transformă relațiile între membrii familiei,
predominând certurile dintre părinți și preadolescenți, deși nici una din părți nu cunoaște motivul exact
al acestora, pentru ca spre finalul perioadei adolescentine relația părinte-adolescent să se echilibreze în
direcția egalității. De asemenea, în preadolescență se remarcă, spre deosebire de perioada preșcolară,
creșterea numărului de prieteni cu care copiii își petrec timpul, dar și preocuparea pentru intimitate și
loialitate, dezvoltând încrederea în ceilalți și fiind mai capabili să se auto-dezvăluie. Conflictele
spontane, care au loc aproape în fiecare zi între părinți și copiii dumneavoastră, îi tulbură deopotrivă pe
copii cât și pe părinți. Aceste conflicte sunt, pentru adolescenți, doar un alt mod prin care arată
părinților că sunt indivizi cu identitate proprie sau un simplu mod de a se elibera de frustrările vârstei.
Părinții trebuie să-i asculte pe copii în mod activ – participativ, nu doar prin prisma propriilor
opinii. Astfel, vor crește cu o stimă de sine pozitivă și vor deveni adulți responsabili. Copiii trebuiesc
încurajați să se exprime liber, să fie independenți în gândire și să aibă libertatea de a face propriile
greșeli și de a învăța din acestea. 65

3.2 Rolul societății în prevenirea devianței și delicvenței minorilor


Toate eforturile făcute în investigarea şi stabilirea cauzelor, factorilor delincvenţei juvenile, au
drept scop în sine trasarea unor politici de prevenire a delincvenţei juvenile. Insăşi prevenirea tinde să
reducă frecvenţa unor comportamente, de altfel incriminate în legea penală, precum şi alte fapte decât
cele penale, prin a evita comiterea lor viitoare, fie a evita aplicarea unei sancţiuni.
Această activitate se materializează prin elaborarea unor programe şi proiecte de asistenţă
socială şi juridică, precum şi a unor măsuri de natură administrativă şi penală care pun accentul pe
caracterul reeducativ şi resocializator al sancţiunilor şi pedepselor şi pe diversificarea formelor de
prevenire şi recuperare socială a tinerilor.
Doar prevenirea socială este eficace pe termen lung, deoarece acţionează asupra tinerilor
inadaptaţi în contextele sociale în care trăiesc precum familie, şcoală, grup de prieteni, cartier,
localitate. In acest sens, acţiunile preventive au o dublă orientare: pe de o parte, spre factorii care
anticipează o dezvoltare inadecvată a persoanei şi a familiei sale şi, pe de altă parte, spre comunitatea
în care trăiesc aceştia. In mod deosebit, prevenirea socială dezvoltă programe de ameliorare precoce a
competenţelor de viaţă ale minorilor, de eliminare a carenţelor parentale, de creare a condiţiilor pentru
65
Liliana Foca , Ghid de prevenire a delincvenței juvenile, , Chișinău, 2016, p.14

68
o bună evoluţie intelectuală şi morală a familiei, de îmbogăţire a mediului educativ în care trăiesc
minorii. A te purta civilizat, a nu ţipa, a-ţi controla violenţa, a respecta regulile, a-ţi impune să fii bun
cu cei din jur, aţi oferi ajutorul, a face faţă fricii, a-i preţui pe cei apropiaţi, nu sunt achiziţii atât de
facile pe cât par la prima vedere. Cu cât vulnerabilitatea socială a copiilor şi părinţilor este mai mare,
cu atât riscul apariţiei şi menţinerii conduitelor antisociale este mai amplu.
Pentru că prevenirea are o aplicare şi o importanţă „locală” îndeosebi, subiecţi în acest caz ar
trebui să fie organismele de nivel local, şi care concomitent ar fi descentralizate, acest lucru ducând la
cunoaşterea necesităţile zonei respective.
Comunităţii îi revine un rol important in exercitarea prevenţiei. Prevenirea este un proces social
permanent, ce constă în aplicarea măsurilor sociale, culturale, economice, politice, administrative şi
juridice, în scopul de a evita săvârşirea faptelor prejudiciabile, prin identificare, neutralizarea şi
eliminarea cauzelor fenomenului criminal.

3.2.1 Rolul școlii în prevenirea comportamentelor deviante ale elevilor


Având un rol semnificativ în însuşirea şi învăţarea de către copil a sistemului de norme, valori
şi comportamente dezirabile, şcoala reprezintă de asemenea un puternic factor de socializare.
Potrivit specialiştilor, relaţia dintre inadaptarea şcolară şi delincvenţă este semnificativă şi
bidirecţională (Le Blanc, 1985). Pe de altă parte, conform studiilor întreprinse de Fréchette şi Le Blanc
(1991), între prima şi a doua jumătate a adolescenţei, relaţia dintre inadaptarea şcolară şi delincvenţa
juvenilă creşte foarte puternic, inadaptarea şcolară „anticipând” delincvenţa juvenilă. 66 Modelul
explicativ propus de Le Blanc şi alţi cercetători, incluzând cinci categorii principale de variabile
şcolare: condiţiile structurale (educaţia parentală, atitudinea faţă de educaţie a părinţilor), performanţa
şcolară (rezultate şcolare, retard mintal), legăturile cu şcoala (ataşamentul faţă de profesori,
angajamentul pentru şcoală), conduita în mediul şcolar şi sancţiunile impuse în acest mediu, arată că
delincvenţa juvenilă are legături directe doar cu două dintre variabilele incluse în model: performanţa
şcolară şi legăturile cu şcoala.67 În mod surprinzător, abandonul şcolar nu exercită în mod direct un
efect negative asupra conduitei delincvente, ci mai degrabă, având un rol important în procesul de
tranziţie de la şcoală pe piaţa muncii, este corelat cu disponibilitatea de a nu părăsi activitatea
delictuoasă. 68
Şcolile sunt centrele evidente ale treptei următoare a educării părinţilor deoarece toţi părinţii
sunt legaţi de ele mulţi ani în şir. Totuşi, în cele mai multe ţări, relaţiile dintre familie şi şcoală lasă
mult de dorit. Bineînţeles că nu este posibil ca şcolile să nu aibă nici o legătură cu părinţii. Rapoartele
66
Grecu, F. şi Rădulescu, S. M. Delincvenţa juvenilă în societatea contemporană. Bucureşti: Lumina Lex., 2003, p.65
67
Le Blanc, M. (1994a) La délinquance des adolescents, Québec- Institut québécois de recherche sur la culture, p.279
68
Le Blanc, M. (1994b) Traité de criminologie empirique, 2e édition, Montréal: Les Presses de l'Université de Montréal, p.49

69
din mai multe ţări subliniază lipsa unor relaţii sănătoase între şcoală şi familie şi, în momentul actual,
se recunoaşte din ce în ce mai mult că aceste relaţii trebuie puse pe baze noi. În Italia, de exemplu,
ruptura dintre şcoală şi familie s-a dovedit atât de gravă încât Ministerul Educaţiei a creat un organ
special cu scopul bine definit de a îmbunătăţi situaţia şi de a-i ajuta pe părinţi să înţeleagă menirea
şcolii, atrăgându-le atenţia asupra contribuţiei educative care revine familiei. Cele mai multe şcoli au
stabilit tradiţia comunicărilor scrise cu părinţii, a convocărilor ocazionale la şcoală. În anumite sisteme
de învăţământ (de exemplu Norvegia) profesorii au ore fixe de consultaţii pentru părinţi. În şcolile din
Marea Britanie e un lucru obişnuit ca directorul şcolii să aibă întrevederi cu părinţii, însă ocaziile
pentru întâlniri colective, ca de exemplu „Open Days” (Ziua uşilor deschise) sau anuala „Sports Day”
(Ziua sportului) ajută, într-o oarecare măsură, la stabilirea unor relaţii amicale, lipsite de formalisme,
între părinţi şi corpul profesoral.
În ultimii ani, în numeroase şcoli şi sisteme de învăţământ, contactele personale au devenit mai
intense şi mai sistematice. Colaborarea dintre familie şi şcoală nu poate fi considerată ca născându-se
şi desfăşurându-se de la sine. Dacă părinţii îşi propun să ajute şcoala, ei trebuie să înţeleagă ce
preconizeze aceasta să realizeze. Şcoala, deci, trebuie să se explice în faţa părinţilor. Toţi acei care
critică indiferenţa, incompetenţa, ostilitatea şi concepţiile greşite ale părinţilor trebuie să recunoască şi
faptul că toate acestea implică necesitatea educării prin intermediul şcolii.
În familie, şomajul, sărăcia şi numărul crescând de familii dezorganizate, liberalismul prost
înţeles al educaţiei se răsfrânge asupra copilului, determinând „anemierea” morală a acestuia, slăbirea
afecţiunii părinteşti, afectarea echilibrului psihic al protagoniştilor, abandonul şcolar, vagabondajul,
delincvenţa. În şcoală, deşi există consens explicit în ceea ce priveşte prioritatea formativului asupra
informativului, o programă, un inspector pe probleme educative, preocupările educative în general sunt
neglijate sau plasate în derizoriu; dirigenţia este mai mult decât oricând o cenuşăreasă; consilierea şi
orientarea reprezintă deocamdată doar concept frumoase, activităţile extracurriculare lipsesc aproape
cu desăvârşire fiind reprezentate, în cel mai fericit caz, de unele acţiuni circumstanţiale.
Educatorul nu este deprins încă cu dialogul persuasiv. Lipseşte comunicarea, apropierea de
elev. Anturajul este puternic marcat de climatul social: delincvenţa juvenilă este în creştere, fumatul,
consumul de alcool şi vagabondajul au câştigat teren printre tinerii de vârste fragede; violenţa,
pornografia şi promiscuitatea au invadat strada.
Audio-vizualul incubă adoraţia pentru o nouă „cultură” în care valorile perene ocupă din ce în
ce mai puţin loc. Prin contactul dintre familiile elevilor dintr-o clasă se determină unificarea
atitudinilor şi a acţiunilor educative ale părinţilor, înfiriparea unor relaţii de colaborare între aceştia şi
exercitarea unei corecte influenţe educative benefice.

70
Cu toate că aceste argumente demonstrează puternica valoare a adunărilor părinţiilor, în
practica, apar uneori aspecte deficitare în organizarea şi desfăşurarea lor, făcând astfel să scadă
efectele bune care ar putea decurge pentru activitatea şcolii şi a familiei.
Lectoratul pedagogic este forma cea mai reuşită de a dezbate în faţa părinţilor probleme de
educaţie a copilului în familie şi şcoală. Aceste întruniri ale părinţilor se pot organiza o dată pe
semestru.
Vizitele efectuate de cadrele didactice la părinţii copiilor realizându-se astfel contactul
nemijlocit al cadrelor didactice cu condiţiile concrete de viaţă şi educaţie ale copilului în familie.
Tocmai acest specific conferă vizitării elevilor o importanţă deosebită.Este ştiut faptul că, de cele mai
multe ori diferă imaginea pe care o avem despre un elev în şcoală de cea formată cu prilejul
surprinderii lui, chiar şi un singur moment, acasă,printre ai săi, tocmai pentru că atitudinea şi
comportarea generală a copilului este influenţată în mod puternic de ambianţa în care se găseşte. Ar fi
greşit să atribuim unui elev anumite trăsături, numai pe baza a ceea ce surprindem la el în şcoală, fără
a-l vedea şi acasă, în familie. Din acest punct de vedere şi, mai ales, în legătură cu depistare condiţiilor
educative, vizitarea elevilor acasă ne poate furniza adesea incomparabil mai mult material decât
studierea lor în procesul de învăţământ.
Consultaţiile acordate părinţilor au mai multe puncte comune cu vizitele. Conţinutul lor este,
în linii mari, acelaşi: discutarea unor probleme ivite în legătură cu anumiţi elevi care necesită soluţii
imediate. Aceste sunt stabilite, de regulă, o dată pe săptămână iar convorbirile decurg, de obicei, numai
între învăţător (diriginte) şi părinte.
Frecventarea acestora este deopotrivă utilă cadrelor didactice şi părinţilor. Pentru primii
reprezintă o cale operativă, directă de lucru cu părinţii, potrivită pentru rezolvarea problemelor speciale
ale unor elevi, iar pentru părinţi o posibilitate de contact organizat cu cadrele didactice, un sprijin
competent, la îndemână, în intervalul dintre adunările lunare.

3.2.2 Rolul structurilor specializate de asistență socială


Monitorizarea respectării principiilor şi drepturilor stabilite de Legea nr. 272/2004, republicată
şi de Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite cu privire la drepturile copilului, ratificată prin Legea nr.
18/1990, republicată, precum şi coordonarea şi controlul activităţii de protecţie şi promovare a
drepturilor copilului se realizează de către Ministerul muncii și protecției sociale .
În cadrul acestui minister funcţionează, la nivel central, Autoritatea Naţională Pentru Protecţia
Drepturilor Copilului şi Adopţie. Aceasta monitorizează respectarea drepturilor tuturor copiilor şi ia
măsurile necesare pentru a contribui la crearea unei societăţi demne pentru copii, implicând în acest
proces autorităţile administraţiei publice locale şi centrale, societatea civilă, părinţii şi copiii. Apărarea

71
drepturilor şi libertăţilor copilului în raporturile acestuia cu autorităţile publice, cu scopul de a
promova şi de a îmbunătăţi condiţia copilului, se realizează şi prin instituţia Avocatul Poporului.
Instituţia care are atribuţii directe privind situaţia copilului care a săvârşit o faptă penală şi nu
răspunde penal este Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului de la domiciliul
copilului sau în a cărei rază administrativ-teritorială a fost găsit copilul. Această instituţie funcţionează
în subordinea consiliului judeţean, respectiv a consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti
şi poate propune, în funcţie de situaţia copilului care a săvârşit o faptă penală, câteva măsuri speciale
de protecţie prevăzute la art. 59 lit. a) şi c) în Legea nr. 272/2004, respective plasamentul şi
supravegherea specializată.
Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului exercită, în domeniul protecţiei şi
promovării drepturilor copilului, următoarele atribuţii principale:
a) coordonează activităţile de asistenţă socială şi de protecţie a familiei şi a drepturilor copilului la
nivelul judeţului, respectiv al sectorului municipiului Bucureşti;
b) coordonează, la nivel judeţean, activităţile şi măsurile de implementare a obiectivelor strategiei
judeţene în domeniul protecţiei şi promovării drepturilor copilului;
c) asigură îndrumarea metodologică a activităţilor serviciilor publice de asistenţă socială;
d) asigură, la nivel judeţean, aplicarea unitară a prevederilor legislaţiei din domeniul protecţiei şi
promovării drepturilor copilului;
e) monitorizează şi analizează respectarea drepturilor copilului la nivelul judeţului/sectorului şi
propune măsuri pentru situaţiile în care acestea sunt încălcate;
f) monitorizează activitatea autorizată prestată de copii în domeniile cultural, artistic, sportiv, publicitar
şi de modeling, în raza sa de competenţă teritorială;
g) solicită informaţii şi documente, în condiţiile legii, de la orice persoană juridică publică sau privată
ori de la persoane fizice implicate în sfera sa de competenţă, acestea având obligaţia de a le pune la
dispoziţie în termen de 15 zile calendaristice de la data solicitării.
Serviciile Publice de Asistenţă Socială organizate la nivelul municipiilor şi oraşelor, precum şi
persoanele cu atribuţii de asistenţă socială din aparatul propriu al consiliilor locale comunale, urmăresc
evoluţia dezvoltării copilului şi modul în care părinţii acestuia îşi exercită drepturile şi îşi îndeplinesc
obligaţiile cu privire la copilul care a beneficiat de o măsură de protecţie specială şi a fost reintegrat în
familia sa; colaborează cu Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului în domeniul
protecţiei copilului şi transmit acesteia toate datele şi informaţiile solicitate din acest domeniu;
întocmesc planul de servicii care are ca obiectiv prevenirea separării copilului de părinţii săi şi îl pun în
aplicare. Acest plan constituie baza cererii de instituire a unei măsuri de protecţie specială a copilului
de către Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului. La încetarea măsurilor de

72
protecţie specială, urmăresc evoluţia dezvoltării copilului, precum şi modul în care părinţii îşi exercită
drepturile, întocmind rapoarte lunare, pe o perioadă de minimum 6 luni.
Comisia pentru Protecţia Copilului – este un alt organ de specialitate al Consiliului Judeţean,
fără personalitate juridică, ce are activitate decizională în domeniul protecţiei şi promovării drepturilor
copilului. În acest sens, aceasta dispune una din măsurile speciale de protecţie, atunci când există
acordul părinţilor sau al altui reprezentant legal al copilului.
Comisia are ca atribuţii principale:
a) stabilirea încadrării în grad de handicap a copilului;
b) pronunţarea, în condiţiile legii, cu privire la propunerile referitoare la stabilirea unei măsuri de
protecţie special a copilului;
c) soluţionarea cererilor privind eliberarea atestatului de asistent maternal;
d) alte atribuţii prevăzute de lege.
În situaţia în care Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului are în evidenţa
sa cazul unui copil care a săvârşit o faptă penală, dar care nu răspunde penal şi nu dispune de acordul
părinţilor în luarea unei măsuri speciale de protecţie, va face o cerere la instanţa de judecată, respectiv
la Tribunal – Secţia pentru Cauze cu Minori şi de Familie pentru a dispune instituirea uneia dintre ele.
Instanţa de judecată trebuie să soluţioneze cazul în regim de urgenţă, cu citarea reprezentantului legal
al copilului şi a Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului, participarea procurorului
fiind obligatorie.
Termenele de judecată pentru cauzele cu minori nu pot fi mai mari de 10 zile. Instanţa va audia
obligatoriu copilul care a împlinit vârsta de 10 ani, deoarece copilul are dreptul de a fi ascultat. Dacă
instanţa apreciază că audierea lui este necesară pentru soluţionarea cauzei, poate audia şi copilul care
nu a împlinit vârsta de 10 ani. Audierea are loc numai în camera de consiliu, în prezenţa unui psiholog
şi numai după o prealabilă pregătire a copilului în acest sens. Este indicată prezenţa unei persoane de
suport a copilului, la momentul audierii sale. Opiniile copilului ascultat vor fi luate în considerare în
raport cu vârsta şi cu gradul său de maturitate.
Obiectivele urmărite în acordarea de servicii copilului delincvent sunt:
 prevenirea şi combaterea repetării acţiunilor sau comportamentelor deviante ale copiilor;
 educarea copiilor în spiritul respectului faţă de lege şi faţă de valorile morale, în spiritul
toleranţei, demnităţii şi solidarităţii;
 încurajarea şi sprijinirea copiilor în evoluţia spre o viaţă responsabilă şi corectă;
 responsabilizarea şi conştientizarea copiilor faţă de factorii ce le-ar putea periclita dezvoltarea
fizică şi morală;

73
 reintegrarea şcolară, familială ori socială a copilului;
 prevenirea situaţiilor care favorizează infracţionalitatea;
 recuperarea şi reabilitarea copiilor delincvenţi.
În atingerea acestor obiective se vor organiza şedinţe periodice de consigliere
psihocomportamentală sau psihoterapie individuală ori derularea de programe de consiliere individuală
şi de grup cu beneficiarii.
Categoriile de beneficiari ai serviciilor specializate sunt :
 copiii care au săvârşit o faptă penală şi nu răspund penal;
 familia naturală, extinsă ori substitutivă, după caz, a copilului care a săvârşit o faptă penală şi
nu răspunde penal;
 alt reprezentant legal al copilului care a săvârşit o faptă penală şi nu răspunde penal;
 comunitatea locală din care fac parte copiii;
 alte instituţii partenere (şcoala, unităţi sanitare etc.).

Serviciile de care dispune Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului şi care acoperă
şi problematica copilului delincvent şi predelincvent sunt servicii de zi, servicii de tip familial și
servicii de tip rezidenţial.

3.2.3 Rolul poliției în cunoașterea și gestionarea comportamentelor deviante și delicvente ale


minorilor
Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, republicată în 2014,
reprezintă principalul act normativ care reglementează intervenţia Poliţiei în cazul minorilor sub 14 ani
care săvârşesc fapte penale.
În Codul penal şi Codul de procedură penală există referiri la cauzele cu infractori minori, însă
acestea sunt orientate către minorii care răspund penal . Pentru aceste categorii sunt menţionate
măsurile educative (privative sau neprivative de libertate) ce pot fi aplicate (art. 114, 115 Cod penal),
dispoziţii speciale privind măsurile preventive aplicate minorilor (Cod de procedură penală, art. 243,
244), Procedura în cauzele cu infractori minori (cap. III C.P.P.).
O cauză penală ce priveşte o persoană cu vârsta sub 14 ani care a săvârşit o faptă prevăzută de
legea penală şi care nu răspunde penal se soluţionează cu:
a) clasare atunci când nu se exercită acţiunea penală ori, după caz, se stinge acţiunea penală exercitată
întrucât există unul dintre cazurile prevăzute de art. 16 alin. 1 din C.P.P.;

74
b) renunţare la urmărirea penală când nu există interes public în urmărirea penală a faptei, iar potrivit
Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, republicată, se aplică măsurile
de protecţie specială, respectiv plasament şi supraveghere specializată.
Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, republicată în 2014,
prevede, la capitolul V – „Protecţia copilului care a săvârşit o faptă penală şi nu
răspunde penal”, ce măsuri pot fi luate faţă de aceşti minori şi cine are atribuţii în domeniu.
De reţinut, în special, pentru activitatea Poliţiei, este prevederea art. 88, alin. 3, conform căreia:
,,Copilul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi care nu răspundepenal va fi însoţit şi
asistat de către un psiholog sau asistentul social, desemnat de direcţia de asistenţă socială şi protecţia
copilului, în orice etapă a cercetării penale”.
De asemenea, este important ca în activităţile desfăşurate de organele de poliţie să se respecte
prevederea art. 87: ,,Este interzis să se dea publicităţii orice date referitoare la săvârşirea de fapte
penale de către copilul care nu răspunde penal, inclusiv date privitoare la persoana acestuia”
Codul de procedură penală stabileşte o procedură specială în cauzele cu infractori minori, însă
acest lucru vizează copiii peste vârsta de 14 ani care, în anumite condiţii, răspund penal. Normele
procesual-penale nu includ şi prevederi referitoare la copiii sub 14 ani care au săvârşit infracţiuni, atâta
timp cât aceştia nu răspund penal, fiind în afara procesului penal.
Audierea copiilor sub 14 ani, aflaţi în conflict cu legea penală, constituie o activitate diferită, în
esenţă, de audierea persoanelor majore, un mod de ascultare care impune acordarea unei atenţii
speciale, prin pregătirea organelor judiciare (ce trebuie să deţină atât o complexă pregătire juridică, cât
şi cunoştinţe de psihologie judiciară), dar şi a copilului, cu alegerea unor tehnici de ascultare care să
ţină seama de caracteristicile determinate de gradul de dezvoltare a acestuia ori de etapele
caracteristice vârstei biologice a minorului.
Ascultarea minorului sub 14 ani presupune o şi mai atentă pregătire, cerută de situaţia specială,
de necesitatea cunoaşterii personalităţii minorului sub multiplele ei aspecte, adoptând o tactică de
ascultare corespunzătoare vârstei acestuia. Trebuie cunoscute şi înţelese particularităţile psihologice
specifice fiecărei vârste din cadrul minoratului. Se vor obţine date prealabile din mediul familial,
şcolar, precum şi cu privire la preocupările, cercul de prieteni, activităţile preferate de minor.
Prevenirea criminalităţii constituie, alături de combatere, una din atribuţiile esenţiale ale
Poliţiei Române, care contribuie la apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanelor şi
ale comunităţii, a proprietăţii private şi publice, precum şi la apărarea ordinii publice.
Aceasta reprezintă ansamblul măsurilor menite să reducă ori să contribuie la reducerea
criminalităţii, a prejudiciilor cauzate de aceasta şi a sentimentului de insecuritate al cetăţenilor, prin

75
împiedicarea directă a activităţilor infracţionale şi/sau prin politici şi intervenţii destinate reducerii
potenţialului criminogen şi cauzelor criminalităţii.
Principalele obiective ale activităţii de prevenire sunt: reducerea numărului infracţiunilor şi al
participanţilor la săvârşirea acestora; reducerea riscului de victimizare; diminuarea consecinţelor
încălcării legii; creşterea încrederii populaţiei în Poliţie; asigurarea unui climat de siguranţă publică.
Prevenirea criminalităţii se desfăşoară în conformitate cu următoarele principii: al respectării
drepturilor şi libertăţilor omului, legalităţii, parteneriatului social, echidistanţei în relaţiile parteneriale,
transparenţei, continuităţii, flexibilităţii, respectiv al adaptării activităţii la diversitatea problemelor
comunităţii.
Activitatea derulată de Poliţia Română în acest domeniu cuprinde următoarele etape:
a) studierea fenomenului infracţional şi a cauzelor care îl generează şi analizarea schimbărilor
cantitative şi calitative ale structurii criminalităţii pe termen mediu sau lung, la nivel naţional, regional
şi local;
b) derularea unor activităţi menite să reducă riscul infracţional şi de victimizare;
c) evaluarea cantitativă şi calitativă a rezultatelor obţinute.
Structurile de analiză şi prevenire a criminalităţii din cadrul Poliţiei Române colaborează
conform relatiilor reprezentate în figura nr.2 în aceste activităţi cu formaţiunile operative, cu alte
unităţi ale Ministerului Afacerilor Interne, cu instituţii publice şi autorităţi locale, organizaţii
neguvernamentale, parteneri din sectorul privat, cu mass-media şi cu cetăţenii.
Activitatea de prevenire a criminalităţii se desfăşoară în mod unitar în întreaga ţară, atât în ceea
ce priveşte instrumentele de lucru, cât şi referitor la direcţiile de intervenţie. Astfel, toate demersurile
sunt procedurate, iniţiativele naţionale/regionale/ locale fiind materializate în programe, proiecte sau
campanii de prevenire. În fiecare an, Institutul de Cercetare şi Prevenire a Criminalităţii, în baza unor
criterii bine determinate şi în urma consultărilor cu direcţiile de ordine publică şi investigaţii criminale
din I.G.P.R., precum şi cu inspectoratele de poliţie judeţene, identifică domeniile prioritare naţionale
de acţiune ale Poliţiei Române pe linie de prevenire a criminalităţii.

76
Inspectoratul
Inspectoratul
General al Poliției
General al Poliției
Române
Române

Structuri
Structuri Alte structuri ale
Alte structuri ale
guvernamentale
guvernamentale Poliției Române
Poliției Române

Structuri
Structuri ale
ale
Structuri
Structuri Ministerului
neguvernamentale
neguvernamentale
Ministerului
Institutul
Institutul de
de Afcerilor Interne
Afcerilor Interne
Cercetare
Cercetare șiși
prevenire
prevenire aa
criminalității
criminalității

Structuri
Structuri
teritoriale de
teritoriale de
Structuri
Structuri similare
similare Analiză și
Analiză și
din alte
din alte state
state prevenire
prevenire a a
criminalității
criminalității

Organisme
Organisme
Mass media
Mass media internaționale
internaționale

Fig. 2 Principalele relații ale institutului de Cercetare și prevenire a criminalității

Documentul strategic elaborat pentru priorităţile naţionale de prevenire creează premisele unei
abordări coerente, integrate, eficiente, la nivel naţional. Prevenirea delincvenţei juvenile se realizează
prin intervenţia asupra cauzelor, condiţiilor şi circumstanţelor care pot genera sau favoriza acte
infracţionale, acţionându-se atât asupra minorilor, cât şi asupra mediului micro- şi macrosocial căruia îi
aparţin, prin elaborarea unui sistem unitar şi coerent de gestionare a comportamentului deviant al
minorilor. Acest mod de abordare a problematicii implică o colaborare a Poliţiei cu alte instituţii sau
organizaţii cu atribuţii ori preocupări în domeniul protecţiei copiilor.
În activitatea lor, structurile de analiză şi prevenire a criminalităţii îşi îndreaptă, cu precădere,
atenţia către copiii în situaţii de risc.

3.3 Prevenirea prin utilizarea digitalizării și a noilor tehnologii


De la ascensiunea internetului, modul în care minorii folosesc mijloacele de comunicare şi
tehnologia informaţiei şi comunicaţiilor (TIC) s-a schimbat considerabil, la fel şi infrastructura
internetului. Apariţia Web 2.0 în jurul anului 2005 a marcat trecerea către experienţele online centrate
pe utilizator, către conţinutul creat de utilizator şi către partajarea informaţiilor. Toate aceste aspecte au
culminat cu reţelele sociale şi site-urile de socializare. Mai mult decât atât, apariţia dispozitivelor
portabile şi conexiunilor mobile la preţuri accesibile au provocat o revoluţie a mobilităţii.
Copiii şi adolescenţii de astăzi petrec foarte mult timp online, în număr foarte mare. Cei mai
mulţi dintre adolescenţii europeni au acces zilnic la internet şi majoritatea dispun de conexiuni mobile.
Cele mai populare activităţi online în rândul minorilor sunt socializarea, muzica, videoclipurile şi
mesajele instantanee. Unele studii recente dezvăluie faptul că cei mici utilizează internetul de la vârste

77
tot mai fragede - începând chiar de la vârsta de 3 ani. Cerinţele privind vârsta minimă de acces pe
reţelele sociale nu au împiedicat fenomenul potrivit căruia utilizarea reţelelor sociale de către minori
este foarte răspândită şi se află în continuă creştere.
Copiii şi adolescenţii petrec timp online - foarte mulţi dintre ei. La nivel global, 71% dintre
tineri (cu vârste de 15-24 ani) intră online, faţă de numai 47% din totalul populaţiei. Copiii intră online
de la vârste tot mai mici, iar copiii şi adolescenţii (cu vârste cuprinse între 0 şi 18 ani) reprezintă acum
cel puţin o treime din populaţia online la nivel global . În Europa, copiii şi tinerii sunt vârful de lance
în trecerea către utilizarea dispozitivelor mobile pentru conectare la internet. Telefoanele inteligente
sunt acum omniprezente şi facilitează un stil de viaţă „mereu online”. În anul 2014, copilul european
mediu deţinea un telefon inteligent de la vârsta de opt ani, 69 şi au trecut deja câţiva ani buni de când
rata utilizării zilnice a internetului a depăşit-o pe cea a calculatorului.70
În anul 2018, 95% dintre europenii cu vârste cuprinse între 16 şi 19 ani foloseau internetul
zilnic, faţă de 76% din populaţia generală. Diferenţele de la o regiune la alta în această categorie de
vârstă sunt, de asemenea, mai mici decât cele de la nivelul populaţiei generale: utilizarea zilnică a
internetului în această categorie de vârstă este de cel puţin 89% în fiecare stat membru UE . Aceste
cifre mari indică, de asemenea, că, în ceea ce priveşte accesul la internet, diviziunile sociale (stabilite
în principal pe baza criteriilor de gen şi nivel de educaţie) au dispărut, practic, în rândul tinerelor
generaţii.71
Eurostat nu furnizează cifre exacte în privinţa tinerilor sub 16 ani, însă larga răspândire a
dispozitivelor mobile, ratele mari de conectare la internet, la domiciliu şi la cel mobil, sugerează faptul
că cei mai mulţi dintre copii încep să folosească internetul aproape imediat ce sunt capabili să
manevreze dispozitivul de conectare. Potrivit raportului EU Kids Online din 2014, 55% dintre copiii
cu vârste cuprinse între 9 şi 16 ani aveau acces zilnic la internet la vremea respectivă. 72 Acelaşi studiu
din 2014 dezvăluie că cele mai populare activităţi desfăşurate online de această categorie de vârstă
erau socializarea, ascultarea de muzică, urmărirea de videoclipuri şi mesageria instantanee . Ori de câte
ori cercetătorii au ocazia să discute cu copii mai mici, ei află că tehnologiile online sunt o parte
inerentă a vieţii acestora. În Bulgaria, de pildă, cei mai mulţi dintre copii au acces online de la vârsta
de şase ani, iar unii chiar de la trei sau patru ani.73
Campaniile social media nu sunt noi. Dacă o persoană îşi doreşte să li se adreseze minorilor,
trebuie să meargă acolo unde sunt ei: online. Întrebarea este cum poate face acest lucru într-o manieră
69
Giovanna Mascheroni & Andrea Cuman, Net children go mobile, Raport final, Milano: Educatt, 2014, p.10
70
Eurostat, Being young in Europe today – digital world, ec.europa.eu/eurostat/statistics-explained, decembrie 2017.
71
Eurostat, isoc_ci_ifp_fu: Individuals –frequency of internet use, ec.europa.eu/eurostat/, decembrie 2018
72
Giovanna Mascheroni & Andrea Cuman,Net children go mobile, Raport final, Milano:Educatt, 2014, p.5
73
Luiza Shahbazyan, Marko Hajdinjak,Antoaneta Kumanova, Young children (0-8) and the digital technology: a qualitative
exploratory study, Sofia: Bulgarian Safer Internet Center, 2016, p.214

78
eficientă. Acest scop ar putea necesita asistenţă de specialitate; înainte de orice altceva însă, necesită
foarte multă pregătire. Platforma de socializare aleasă, aspectul şi modul în care sunt percepute
imaginile şi materialele video, limbajul utilizat, referinţele culturale, utilizarea (sau neutilizarea) unor
opţiuni de publicitate ţintită şi modul de compunere a mesajelor - toate acestea decid în final dacă o
campanie de social media dă sau nu rezultatele scontate. O dată în plus, evaluarea este importantă,
deoarece ea permite ca aceste campanii să fie ajustate din mers.
Marketingul prin influenceri mobilizează mai degrabă persoanele influente decât piaţa-ţintă în
ansamblul ei. Ideea de bază este aceea că cele mai multe persoane sunt influenţate de un subgrup mult
mai mic de persoane, de la care se inspiră sau acceptă recomandări. Acest aspect poate fi aplicat şi în
campaniile de prevenire a infracţionalităţii: un influencer poate să transmită mesajul către grupul-ţintă
prin intermediul canalelor sale de comunicare.
Este important însă să se aleagă persoanele potrivite pe post de influenceri, să fiţi receptivi la
tendinţele din cultura populară, să se ia în considerare influencerii locali (nu neapărat celebrităţile) .
În sfârşit, noile tehnologii ale informaţiei şi comunicaţiilor pot fi utilizate nu doar pentru a
ajunge la copii şi adolescenţi, ci şi pentru a le furniza acestora opţiuni de accesare a informaţiilor
precum şi ajutor. Liniile de asistenţă telefonică sunt acum suplimentate cu aplicaţii, chat, resurse online
şi prezenţă pe reţelele sociale. Cu toate acestea, soluţiile optime presupun crearea unei legături
organice între diferite platforme pentru a garanta faptul că ele sunt complementare, menţin calitatea
serviciilor şi se axează pe conţinut pozitiv, mai degrabă decât pe avertismente.
Succesul prezenţei online a organelor de poliţie depinde de încrederea acordată acestei
instituţii. În plus, ofiţerii care activează online trebuie să fie conştienţi de rolul lor dublu de poliţişti şi
confidenţi online, în special în situaţiile în care au de-a face cu minori.

3.4 Cooperarea interinsituțională pentru prevenirea devianței și delicvenței minorilor


Cel mai important obiectiv la momentul actual pentru îmbunătăţirea implementării sistemului
legal de protecţie a copilului şi prevenire a infracţionalităţii juvenile în România este reprezentat de
asigurarea unei mai bune coordonări a activităţilor desfăşurate de diferite instituţii cu atribuţii în acest
domeniu.In figura nr.3 sunt prezentate principalele instituții implicate în această colaborare. Numai
printr-o bună colaborare între părinţi, unităţi de învăţământ, instituţii publice (poliţia, structurile de
asistenţă socială şi protecţie a copilului), autorităţile locale, reprezentanţi ai cultelor etc. se poate
asigura o intervenţie eficientă, pozitivă, cu rezultate pe termen lung asupra copiilor.

79
Servicii
sociale

Servicii
Educație
medicale
COPI
I

Poliție Biserică

Fig. 3- Instituții implicate în prevenirea delicvenței și devianței minorilor

Metodele şi intervenţiile sunt componente esenţiale pentru lucrul cu copilul care săvârşeşte
fapte penale, deoarece permit autorităţilor competente să reacţioneze eficient în cazurile de
infracţionalitate juvenilă, venind atât în sprijinul minorilor, cât şi al celorlalţi implicaţi. Pentru a-i
ajuta, pe termen mediu şi lung, pe copiii care săvârşesc fapte penale – în special pe cei cu debut
timpuriu – Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului elaborează strategii specifice
de prevenire (în special pentru serviciile sociale de la nivel local) şi iniţiază acţiuni, în cooperare, la
nivel naţional (în special între poliţie, şcoli şi servicii sociale).
De asemenea, Poliţia Română realizează, la nivel central, documente programatice care
stabilesc priorităţile în domeniul prevenirii – delincvenţa juvenilă fiind o constantă în topul
precupărilor instituţionale. Structurile de specialitate din cadrul inspectoratelor judeţene de poliţie
întocmesc programe, proiecte sau campanii destinate prevenirii delincvenţei juvenile pe care le
implementează cu sprijinul partenerilor tradiţionali: inspectoratele şcolare, direcţiile de asistenţă
socială şi protecţie a copilului, organizaţii nonguvernamentale.
Grupul copiilor cu debut timpuriu în infracţionalitate este, în continuare, cel care poate fi
abordat cel mai uşor şi mai eficient, folosind măsuri de prevenire cu ţintă precisă, care sunt menite să
aibă efect la mai multe niveluri (copil, părinţi, şcoală, grădiniţă).
Punctul de plecare în introducerea de măsuri de prevenire şi intervenţie, orientate în mod
specific către delincvenţa juvenilă trebuie fie o informare temeinică referitoare la situaţia de fapt, o
analiză competentă, urmată de o planificare riguroasă.
Procesul de colectare a informaţiilor trebuie să ia în considerare:

80
 aspectele individuale referitoare la copilul delincvent;
 aspectul local – recunoaşterea şi caracterizarea zonei în care apare problema (cartier, şcoală
etc.).
Obţinerea rapidă de informaţii despre comportamentul delincvent sau deviant al unui copil poate fi
crucială în ceea ce priveşte oferirea de ajutor specific, cât mai curând posibil.
În particular, procurorii responsabili de procesarea informaţiilor trebuie să cunoască nevoia de
a transmite informaţiile D.G.A.S.P.C., cât se poate de prompt. Furnizarea de informaţii este
independentă de evaluarea legală a conţinutului şi scopul este doar de prevenire a situaţiei de risc.
D.G.A.S.P.C. evaluează informaţia din punct de vedere al măsurilor necesare pentru a ajuta copilul şi
trebuie, deci, să aibă acces la toate informaţiile despre acesta. La fel ca şi aspectul delincvenţei, factori
precum neglijarea, abuzul sau absenteismul de la şcoală sunt foarte importanţi.
Din punct de vedere al rolului pe care statul îl are în procesul educaţional, şcoala trebuie să le
asigure elevilor un climat de siguranţă. Sarcina de a se încredinţa că această cerinţă este respectată
revine, în principal, directorului unităţii de învăţământ, profesorilor, autorităţilor locale dar şi
structurilor M.A.I. cu atribuţii în domeniu, altor autorităţi publice şi părinţilor.
Suportul specializat oferit de Poliţie şi Parchet trebuie încorporat şi el în acest proces.Dacă este
informată la timp, Poliţia poate depista comportamentul delincvent al elevilor sau pericolele la care
sunt supuşi aceştia şi, deci, poate acţiona din timp împotriva comiterii de delicte.
Raportarea faptelor de natură penală comise în contextual şcolii, către D.G.A.S.P.C., le permite
lucrătorilor din cadrul acestor structuri să aibă o imagine clară a infracţiunilor grave comise în şcoală
de copii sau împotriva lor. În felul acesta este posibilă şi aplicarea de măsuri pentru anumite grupuri-
ţintă şi situaţii speciale.
În cadrul cooperării, fiecare şcoală şi secţie locală de poliţie nominalizează o persoană de
contact care să fie accesibilă în orice moment. Cooperarea cu persoanele de contact se concretizează
atât în evaluările privind cazurile curente, cât şi în întâlniri regulate desfăşurate o dată pe trimestru sau
cel puţin de două ori în anul şcolar respectiv. În cazuri individuale, ei pot decide includerea şi a
reprezentanţilor Parchetului.
Conducerea şcolii are obligaţia de a informa poliţia (de obicei persoana de contact din cadrul
poliţiei, menţionată anterior) imediat ce află despre una dintre faptele penale prezentate mai jos, dacă
acestea au legătură cu şcoala, fiind comise de un elev/împotriva unui elev sau o astfel de faptă este
iminentă: omor; faptă penală de natură sexuală (viol sau abuz sexual); tâlhărie; vătămare corporală
gravă (cu arme sau obiecte periculoase ori comisă de un grup); încălcări ale reglementărilor privind
regimul armelor şi muniţiilor; fapte penale legate de consumul şi traficul de droguri.

81
Cadrele didactice au obligaţia de a informa conducerea şcolii imediat ce află despre aceste acte.
La sfârşitul anchetei penale realizate de poliţie se întocmeşte un raport asupra faptei penale/suspectului
minor respectiv. D.G.A.S.P.C. evaluează informaţiile deţinute de poliţie şi
decide – în cooperare cu poliţia – conceptele de prevenire adecvate, în special cele privind actele de
violenţă. Cooperarea interinstituţională în cazul minorilor care săvârşesc fapte penale îşi găseşte
expresia practică cea mai relevantă în activitatea comisiilor pentru protecţia copiilor. Acesta
funcţionează în cadrul Consiliului Judeţean şi au activitate decizională în domeniul protecţiei şi
promovării drepturilor copilului.Cazul deferit D.G.A.S.P.C. de către procurorul care a cercetat situaţia
minorului, va fi supus atenţiei Comisiei pentru Protecţia Copilului, care va decide una dintre măsurile
speciale de protecţie (plasament/supraveghere specializată), dacă există acordul părinţilor exprimat în
faţa membrilor.
Pe lângă activităţile desfăşurate în cadrul Comisiei pentru Protecţia Copilului, instituţiile
publice şi reprezentanţii autorităţilor locale colaborează şi în implementarea unor proiecte, campanii,
menite să reducă fenomenul delincvenţei juvenile şi să asigure o bună informare preventivă a
minorilor. Această cooperare este, de regulă, statuată prin protocoale de colaborare semnate între
instituţii, la nivel central sau/şi local, în baza cărora sunt desfăşurate activităţi comune.

CAPITOLUL IV

STUDIU DE CAZ
FACTORI FAVORIZANȚI AI DELICVENȚEI ȘI DEVIANȚEI
ÎN COMUNA SĂRATA
Comuna Sărata este situată în zona de contact dintre Subcarpaţii Moldovei și Culoarul
Siretului, la poalele de est ale Culmii Pietricica, în partea de vest a municipiului Bacău, la doar 6 km
de acesta şi în cea centrală a judeţului Bacău, fiind formată din satele Sărata (reşedinţă de comună) şi
Bălţata. Satul Sărata, la rândul său, se compune din fostele sate Chişeta, Dealu Nou, Sărata-Băi şi
Talpa.
Comuna Sărata face parte din comunele reînfiinţate în ultimii ani, în urma referendumurilor
organizate la cererea localnicilor. În anul 1968 , localitatea Sărata a fost inclusă în comuna Nicolae
Bălcescu iar în anul 2004, Sărata şi-a dobândit statutul de comună prin Legea înfiinţării comunelor nr.
84 din 5 aprilie 2004.

82
4.1. Scurte repere istoriografice, demografice si economice
Comuna Sărata are o suprafaţă de 2480 ha şi o populaţie de 1914 de locuitori, conform
Recensământului populaţiei şi al locuinţelor din 2011 și are în componenţă următoarele sate: Sărata și
Bălţata .
După rezultatele recensământului din 2011, publicate în iulie 2013 (rezultatele definitive),
structura și dinamica populației comunei Sărata se prezentau astfel:

300
250
200
150
Masculi
100 n

50
0

Fig. 4 Populația stabilă de 10 ani şi peste, pe sexe, după nivelul de educaţie

Majoritatea agenților economici din comuna Sărata sunt societăţi comerciale, acestea însumând
un procent de 76% din totalul agenţilor economici din comuna Sărata. Faptul oferă indicii despre
profilul afacerii. Datorită faptului că Sărata se învecinează cu drumul european E85, mulţi investitori
din municipiul Bacău au preferat să-şi localizeze afacerile pe teritoriul comunei , derulând activităţi
comerciale de anvergură . 74
Sistemul de educație în comuna Sărata cuprinde 2 unități de învățământ care acoperă
nivelurile preșcolar, primar, gimnazial. Numărul de elevi în anul școlar 2020-2021 este de 177 (din
care 153 elevi în învăţământul primar şi gimnazial) iar numărul personalului didactic pentru același an
școlar 20120-2021 este de 20.
Asistență socială și sănătate
La nivelul comunei Sărata nu există centre sociale de zi pentru copii (de tip after school) și se
impune construirea unui astfel de centru.
Referitor la alocaţia pentru susţinerea familiei, în anul 2019 au fost 136 familii beneficiare, în
anul 2020 au fost 126 familii, iar în anul 2021 numărul acestora este de 37 de familii pănă la finalul
lunii martie. Grafic datele se prezintă astfel:

74
Strategia de dezvoltare locală a comunei Sărata 2014-2020

83
136

136
134
132
2019 220
130 126
128
126
124
122
120
ASF

Fig. 5 Alocaţia pentru susţinerea familiei acordata în 2019 şi 2020

Nivelul cererilor pentru ajutor social a scăzut în 5 ani cu aproape 60 de procente pentru
solicitările privind ajutorul pentru încălzire, solicitările privind venitul minim garantat fiind de valoare
aproximativ egală.
Cultură și culte : în Sărata există două cămine culturale, unul în satul Sărata (aflat într-o stare
foarte buna, construcţia fiind finalizată în anul 2012) iar celălalt în cătunul Talpa, a fost modernizat și
dat în folosință în anul 2018.
În comună există ansambluri de dansuri şi cântece populare: Ansamblul Comunei Sărata și
Asociaţia culturală ”Sărăţelul - Măgurelul” .75
Primăria are 19 angajați care au participat în mod regulat la cursuri de perfecționare. Ciclic, o
dată la 2-3 ani, fiecare angajat urmează un curs.
Aparatul propriu de specialitate al Primăriei Comunei Sărata are următoarea structură
organizatorică :
- Compartiment amenajarea teritoriului, disciplina în construcţii, administrarea domeniului public şi
privat
- Compartiment de deservire
- Compartimentul finaciar-contabil
- Compartiment stare civilă, asistenţă socială, resurse umane, registrul agricol, relaţii cu publicul,
secretariat
- Compartiment SVSU
Structura decizională şi executivă a instituţiei este asigurată de primarul comunei, viceprimar şi
secretarul comunei. Comisiile de specialitate ale Consiliului Local Sărata sunt :
- Comisia programe de dezvoltare economico-sociale, buget, finanţe, administrarea domeniului public
și privat al comunei, gospodărirea comunală, protecţia mediului, servicii și comerț:

75
Idem 68

84
- Comisia pentru învățământ, sănătate, cultură şi culte, protecție socială, activităţi sportive şi de
agrement:
- Comsia pentru administrație publică locală, juridică, respectarea drepturilor şi libertăţilor cetățenilor,
apărarea ordinii și liniștii publice76.

4.2. Problematica delicvenței juvenile în municipiul Bacău


O componentă continuă de preocupare în activitatea Poliției Municipiului Bacău este activitatea
de prevenire a comportamentelor infracționale ale copiilor și tinerilor precum și siguranța lor.
Statisticile desprinse din activitate ne arată că infracțiunile în care sunt implicați copii sunt în creștere
cu aproximativ 17 % în 2019 față de 2020, conform datelor statistice operate de Inspectoratul Județean
Bacău. Un semnal de alarmă îl constituie, potrivit aceleiași instituții, vârsta la care sunt comise aceste
infracțiuni – dacă în ceilalți ani, constanta de vârstă se situează la 17 – 18 ani, în 2020 s-au constatat
infracțiuni și la vârsta de 13 – 14 ani. Majoritatea celor care comit infracțiuni sunt copii care sunt în
situația de abandon școlar și dacă ar fi să ne raportăm tot la statistici oferite de Inspectoratul Județean
de Poliție, în 2019 aveam un procent de 43,6 % dintre minorii cu fapte penale frecventau cursurile
școlare, în 2020, 34, 2 % mai mergeau la școală și nu erau în situație de abandon școlar.
”Caracteristicile fizice și psiohocomportamentale plasează minorii într-una din categoriile
vulnerabile la criminalitate în ceea ce privește implicarea în comiterea de infracțiuni și situațiile de risc
la care aceștia pot deveni victime. Principalele motive pentru care adolescenții comit astfel de acte
antisociale sunt, educația deficitară, nevoia de a ieși în evidență, de a atrage atenția celorlați și dorința
de distracție.(...) Diversificarea formelor de manifestare a delincvenței juvenile din ultimii ani, în
special a infracțiunilor comise cu violență, impune realizarea de eforturi în scopul găsirii celor mai
eficiente mijloace de contracarare a efectelor nocive ale acestui fenomen. Este necesară, așadar, o
implicare și o colaborare mai strânsă între instituțiile guvernamentale și neguvernamentale care se
ocupă de educarea și protecția minorilor - familie, școală, poliție, autorități locale, comunitate, et. – în
vederea creșterii siguranței acestora, a imprimării unui comportament civilizat și a unui respect mai
mare față de lege.”
În acest sens, este important ca informarea cu caracter preventiv a minorilor să se desfășoare
constant și continuu pentru a constitui o componentă a procesului educațional. O parte semnificativă a
activităților de prevenire a criminalității în care sunt implicați copiii poate fi orientată către mediul
școlar, deoarece informația ajunge mai ușor la grupuri țintă mari, iar cadrele didactice pot sprijini
demersurile de informare, continuând dezbaterile activităților inițiate de poliție. 77

76
Idem 68
77
” Program de prevenire a delincvenței juvenile și a victimizării minorilor” - 2017

85
Având în vedere că prevenirea și combaterea delincvenței juvenile reprezintă o prioritate
națională începând cu anul 2017 și ținând cont că de cele mai multe ori tinerii din zona comunelor
aflate în apropierea municipiului Bacău intră foarte ușor în contact cu unități școlare sau puncte de
atracție și divertisment din municipiul Bacău putând deveni astfel victime sau generatori ai unor
activități infracționale (...) se impune organizarea unor activități preventive pentru prevenirea și
combaterea delincvenței juvenile la nivelul comunelor arondate Compartimentului de Ordine
Publică.”78

4.3. Delicvența juvenilă în comuna Sărata


Comuna Sărata este o comună ,,tânără,, desprinsă din comuna Nicolae Bălcescu în anul 2004
care are dret avantaj distanța foarte mică de municipiul Bacău, izvoarele de apă sărată și nu în ultimul
rând colectivitatea locală implicată în proiectele comune derulate de instituțiile principale ale
comunității : Primărie, Poliție, Școală, Biserică.
Datorită reorganizării administrative și teritoriale relativ recentă, problemele sociale au fost în
atenția personalului administrativ, mai ales din punct de vedere financiar, al oferirii prestațiilor sociale
care revin beneficiarilor datorită reglementărilor legislative în vigoare. UNICEF România a derulat în
perioada 2014 – 2018, un proiect – pilot la nivelul județului Bacau numit - ”Incluziune socială prin
furnizarea de servicii integrate la nivelul comunității”. Acest proiect a fost dezvoltat de către UNICEF
pentru a oferi un răspuns adecvat problemelor sociale apărute în contextul socio-economic național al
anului 2013 afectat puternic de criza economică care a condus la creșterea nivelului de sărăcie, un
procent de peste 40% din populație, respectiv 49% din populația de copii a României, fiind expusă
riscului de sărăcie si excluziune socială (EUROSTAT, 2015).
Oportunitatea de a oferi și alte servicii în afara celor bănești a apărut odată cu stabilirea ca
obiectiv în strategia de dezvoltarea comunitară pentru anii 2014 – 2020 a unui centru comunitar care
să reunească alt gen de activitate din sfera socială. Necesitatea oferirii de servicii sociale care să vizeze
identificarea și monitorizarea situațiilor dificile din punct de vedere social și prevenirea acestora s-au
făcut vizibile datorită proiectului – pilot - ”Incluziune socială prin furnizarea de servicii integrate la
nivelul comunității din județul Bacău” implementat de UNICEF.
La debutul proiectului s-a realizat, cu ajutorul unei aplicații inițiate de UNICEF, un
recensământ comunitar, care a avut ca scop reliefarea profilului social al comunității. Pregnant au fost
identificate probleme din sfera violenței domestice, ca urmare a consumul excesiv de alcool, probleme
familiale generate de lipsa suportului financiar în viața de zi cu zi, acest tip de probleme fiind reflectat
în neglijarea copiilor, din datele culese în timpul recensământului. O altă problemă accentuată care
78
”Plan de acțiune privind prevenirea și combaterea delincvenței juvenile la nivelul comunelor ” 2017

86
generează disfuncționalițăți familiale este aceea a copiilor cu părinți plecați la muncă în străinătate și
lăsați în grija părinților sau altor rude. Astfel, odată ce profilul social al comunei ne-a fost confirmat si
de datele obținute în urma recensământului comunitar, s-a conturat clar ideea că a devenit necesară
realizarea de activități menite să vină cu impact asupra comunității, astfel încât să fie cunoscute
implicațiile riscului acțiunii violenței asupra copilului și familiei.
Activitățile au fost orientate în direcția prevenirii comportamentelor generatoare de violență cu
precădere în rândul elevilor. Începând cu anul 2017, continuitatea sau aprofundarea activităţilor
comunitare au constituit o premisă importantă pentru dezvoltarea, pe plan local a practicilor non-
formale de implicare a comunității în activități de educare specifice vârstei și categoriei de
vulnerabilitate.

4.4. Prevenirea delicvenței juvenile în comuna Sărata


Colaborarea din Postul de Poliție Sarata și Primăria Sarata în ceea ce privește acțiunile de
prevenire a violenței s-au reliefat prin activități vizibile care au implicat peste 250 de copii și peste 150
de părinți pe tot parcursul anulilor 2017-2020.

4.4.1 Proiectul ,,Școala de vară,,


Organizarea școlii de vară a fost precedată de atelierul de creație dedicat părinților și copiilor.
Participarea factorilor importanți din comunitate ( Primărie, Poliție, Școală, Biserică ) a generat un
nucleu comun în jurul căruia s-au cristalizat părinți, bunici, copii interesați de a desfășura la nivelul
comunității a cât mai multe activități recreativ- educativ- preventive.
Pe parcursul celor două luni de școală de vară, iulie și august, am fost abordate activități care au
avut ca scop prevenirea comportamentului adictiv, delincvent cu accent pe oportunitatea petrecerii, în
mod constructiv a timpului liber ca o alternativă la socializarea online sau în locuri care pot prolifera
comportamentul deviant.
Debutul activității școlii de vară a fost punctat în atelierul în care părinții și copiii din grupul țintă
au fost informați despre ateliere și modul lor de organizare și și-au exprimat
acordul pentru participarea copiilor.
Cele opt activități s-au derulat pe parcursul lunilor de vară iulie – august și au abordat tematici care
au evidențiat socializarea, dezvoltarea deprinderilor de viață, exprimarea emoțiilor, lucrul în echipă,
îmbunătățirea abilităților, stimularea creativității, elemente de siguranță și încurajarea
comportamentelor pozitive. Atelierele au purtat denumiri apropiate de percepția copiilor precum :
Baloane dichisite, Atelier de împletituri, Exprimarea emoțiilor prin fotografie, Matematică

87
distractivă, Rochița păpușii,Sporul casei, Flori gigantice. Atelierele de creație au avut la bază teme
propuse de copii, adaptate universului acestora.
Ca și exemplu în cazul atelierului de creație intitulat ,, Comuna mea de vis ,, copiii au avut
libertatea de a exprima cum arată o comunitate ideală în percepția lor. Cu ocazia participării la acest
atelier copiii au învățat cum să lucreze în echipă încadrându-se într-un termen bine definit, cum se
planifică o activitate, cum se împart sarcini etc. La finalul atelierului o ,,delegație,, a copiilor au predat
macheta comunei de vis doamnei Primar a Comunei Sărata, macheta rămânând pentru a fi admirată în
cadrul acestei instituții. Astfel dacă la începutul activităților, media de copii participanți la ateliere era
de 25 de participanți, la finalul celor două luni, 56 de copii participanți au primit diplomă de
participare și implicare în activități.
În același timp cu școala de vară, prin colaborarea cu un antrenor profesionist și autorizat, s-au
realizat cursuri de autoapărare care i-au învățat pe copii că autoapărarea nu înseamnă violență ci
stăpânirea tehnicilor de a face față situațiilor dificile cu care ne putem confrunta în viață: de ex. cum
trebuie să efectuăm apel la numărul de urgență 112, mod de comportare în situație de incendiu, înec,
inundație, etc.

4.4.2. Proiectul ,, Nu frânge aripile copilului tău,,


Ideea proiectului a plecat de la oportunitatea colaborării între două instituții locale cu implicație
direcă în viața comunității locale: Primăria Sarata și Postul de Poliție Sarata.
Polițiștii consideră necesară prevenirea, în comunitate a oricăror forme de violență, consum de
alcool sau alte substanțe generatoare de comportamente la risc pentru copil și familie, factori
determinanți care stau la baza problemelor de delincvență juvenilă în rândul adolescenților.
La nivel local, agenții de la Postul de Poliție Local, au intensificat intervențiile de prevenire cu
precădere în rândul elevilor dar dincolo de porțile școlii sunt ceilalți membri ai comunității cărora
trebuie să li se facă și lor cunoscut faptul că generația de mâine este cea care astăzi este formată din
copii. Astfel că, două instituții, Primăria Sarata și Postul de Poliție Sarata, factori de decizie în
comunitate s-au reunit în a arăta că putem, împreună, preveni! Primăria Sarata, ca primărie care
implementează proiectul finanțat de UNICEF ”Incluziune socială prin furnizarea de servicii integrate
la nivelul comunității” a inclus în micrograntul ”Împreună pentru comunitatea de mâine” cu derulare
pe parcusul anului 2017, activități adresate copiilor din comunitate care au ca obiect prevenirea
comportamentelor de violență, în genere asupra copiilor.
Au fost fotografiați copiii în mediul lor de viață, fără pregătiri prealabile privind
imbrăcămintea, comportament potrivit evenimentului. Fotografiile au făcut parte dintr-o expoziție
organizată cu prilejul evenimentului de 1 iunie, ”Ziua Copiilor Noștri”. Au fost invitați părinți și copii

88
deopotrivă, tocmai pentru a sublinia importanța faptului că părinții trebuie să asigure copiilor
dezvoltarea și ocrotirea într-un mediu sigur, care să le permită creșterea în mod armonios.

4.4.3. Proiectul ,, În linie dreaptă,,


”În linie dreaptă”, echipa de adolescenți și-au propus realizarea unei campanii de conștientizare
la nivelul comunității din Sărata în scopul prevenirii consumului de alcool în rândul adolescenților și
un semnal de alarmă adresat adulților în ideea de a proteja copiii de riscul asociat consumului de alcool
în sensul de a fi responsabili în privința consumului de alcool în prezența copiilor. Sub egida
simbolului #zerograde, cei șase adolescenți au realizat împreună cu colegii lor de clasă, un ceas
asamblat pe un suport de lemn pe care au poziționat în dreptul fiecărei ore o doză de bere, cu cifra zero
în dreptul orei 12. Ceasul a fost realizat prin munca de echipă și discuții asupra riscului de consum
pentru copii și adolescenți și a fost expus, timp de o lună la barurile din comunitate, timp în care s-a și
discutat cu persoanele prezente la momentul respectiv despre alcool și motivația de a consuma într-un
loc public.
Copiii au fost implicați într-o campanie stradală la evenimentul cultural prin care s-a sărbătorit
ziua comunei Sarata și au împărțit pliante realizate în cadrul proiectului.
În perioada vacanței de vară au fost implicați și în alte activități de promovare a proiectului lor:
- participarea la o emisiune radio în care au expus părerile și mesajele lor către copii și adolescenți, cu
privire la consumul de alcool;
- un amplu eveniment a fost organizat la Ateneu, care a reunit toate echipele de inițiativă formate din
adolescenți care au fost constituite în cele 45 de comunități încluse în proiectul – pilot inițiat de
UNICEF în județul Bacău. A fost un prilej în care s-a făcut schimb de experiență între elevii
participanți, s-au prezentat metodele de abordare a problematicii consumului de alcool.
- copiii au redactat o scrisoare adresată autorităților prin care au făcut cunoscut riscul comercializării
de băuturi persoanelor în stare de ebrietate și comerțului în general, vizând punctul de vedere strict al
copiilor.
La finalul proiectului, cei șase adolescenți au fost motivați în a disemina experiența participării
lor și ei și-au exprimat dorința de a continua activitatea grupului prin implicare în diferite activități la
nivelul comunității privind prevenirea și consumul responsabil de alcool pentru adulți.

4.4.4. Ansamblul Sărățelul 


Ansamblul reprezintă un grup folcloric exemplar, pregătit cu materiale muzicale autentice ,
condus de un consilierul local.

89
Grupul folcloric este format din ,, tineri,, cu vârste intre 35 si 75 de ani constituind un grup de
comuniune autentică pentru vârstnicii comunei. De câte ori comuna se îmbracă cu haine de sărbătoare
sau la invitația comunelor învecinate ansamblu ,, Sărățelul,, senior poartă cu mândrie straiele
tradiționale și emblema folcorului autentic. In anul 2007, comunitatea locală impreună cu cadrele
didactice ale şcolii au sărbatorit un secol de la infiinţare. Cu această ocazie s-a infiinţat si ansamblul
folcloric "Sărăţelul" junior , a cărui componenţă este formată din elevi ai Şcolii nr1. Sărata. Atât
şcoala, cât şi comunitatea se mândresc cu acest ansamblu, intrucât el reuşeşte să păstreze şi să ducă
mai departe tradiţiile locale: Cântecul Stelei, Jocul Caprei, Jocul Visului, Colinde si Urături.

4.4.5. Servicii comunitare pentru bătrâni


Asociaţia creştină de caritate şi ajutor “Ovidenia Bacău 2005” este o prezenţă vie în viaţa
municipiului Bacău de mai bine de 12 ani. Acţiunile sale, atât cele de natură religioasă cât şi cele
sociale, schimbă destinele băcăuanilor cărora li se adresează, persoane aflate în situaţii dificile. În
noiembrie 2017 a demarat poriectului,, Servicii comunitare pentru bătrâni,, care a fost marcat de Sfânta
Liturghie oficiată de ÎPS Ioachim, arhiepiscopul Romanului şi Bacăului, la Biserica “Adormirea Maicii
Domnului” din Parohia Dealu Nou-Sărata. Cu această ocazie, ierarhul a binecuvântat demararea noului
proiect social ce se va desfăşura în cadrul Asociaţiei creştine “Ovidenia”. Astfel bătrânii în situații
dificile, din cadrul comnității, beneficiază de suport la domiciliu în realizarea treburilor domestice,
achiziția de produse alimentare, sau a unei vorbe bune din partea reprezentanților asociației. Proiectul a
fost bine primit în cadrul comunității care se bucură astfel de o atenție direcționată și spre persoanele în
vârstă.

4.4.6. Proiectul fundației Terre des hommes


Fundația "Terre des hommes" (Tdh), cu sediul în Elveția, ce activează la nivel mondial în peste
38 de țări, desfășoară, în perioada iunie 2017 - decembrie 2018, proiectul "Suport pentru infrastructura
socială, de sănătate și educație în județul Bacău". Demersul a venit în continuarea proiectului UNICEF
derulat în ultimii trei ani ce a urmărit furnizarea de servicii integrate la nivelul comunității din Sărata.
Proiectul "Suport pentru infrastructura socială, de sănătate și educație în județulBacău", implementat
de Fundația "Terre des hommes", este finanțat de Fundația Botnar. Urmare a procedurii de selecție
parcurse cu rigurozitate și impresionați de colectivitatea locală de la nivelul comunei Sărata fundația a
demarat procedurile pentru finanțarea achiziției subansamblelor unui loc de joacă pentru copii și tineri
în aer liber, întreaga comunitate din Sărata mobilizându-se pentru acordarea de sprijin în realizarea
proiectului.

90
4.5. Studiu de caz privind factorii ce influențează devianța sau delicvența în comuna Sărata
La nivelul Postului de Poliție Sărata numărul dosarelor penale ce implică fapte comise de
minori este relativ mic, astfel în anul 2020 fiind înregistrat 1 dosar penal în care s-au realizat cercetări
în privința săvârșirii de către un minor a unei infracțiuni de furt, iar în anul 2019 au fost înregistrate 1
dosar penal privind săvârșirea de către trei minori a infracțiunilor de distrugere, respectiv violare de
domiciliu. În perioada 2017-2019 nu au fost înregistrate dosare penale referitor la fapte sîvârșite de
către minori. Diversificarea formelor de manifestare ale delicvenței juvenile din ultimii ani, în special a
infracțiunilor comise cu violență impune acordarea unei atenții deosebite acestui gen de fapte.

4.5.1. Studiu privind modele comportamentale minori


Pentru a pute identifica factorii de risc prezenți la nivelul comunei Sărata ce pot genera
comportament deviant și delincvent în rândul minorilor a fost efectuat în cursul anului 2017 un studiu
calitativ în rândul elevilor Școlii Gimnaziale nr.1 Sărata .
Pe un eșantion de 123 de copii clasele I-VIII am realizat un studiu privind modelele
comportamentale alese de elevii din mediul rural folosind trei constrângeri teritoriale , respectiv :
- modele familiale
- modele din comunitatea rurală
- modele din orice domeniu
Caracteristici ale comunității rurale :
Populație: 1.914 locuitori
Suprafața: 2.180 ha 
Delicvența juvenilă cazuri raportate : 1 caz de furt, 1 caz violare de domiciliu și distrugere
Numar de scolari : 123 din care 72 fete și 51 băieți
Număr de preșcolari : 26 din care 14 fete și 12 băieți
Rezultatele studiului , conform celor prezentate în figura nr.6 relevă faptul că la nivel micro, în
mediul familial , figura cea mai pregnantă este mama indiferent de vârsta copiilor, urmată la diferență
semnificativă de tată, frați sau vecini. Fac precizarea că în comunitatea aleasa se evidențiează
probleme legate de plecarea părinților la muncă în străinătate și lăsarea minorilor în grija altor
persoane .

91
Fig.6 Modele familiale copii clasele I-VIII

51% dintre copii chestionați și-au ales ca model de comportament mama .


Beneficii și riscuri :
• Copiii își doresc să protejeze
• Copiii doresc să ofere afecțiune
• Copiii simt nevoia de a organiza familia
• Copiii sunt predispuși la șocuri emoționale
• Copiii sunt predispusi la sensibilizări premature
16% dintre copii chestionați și-au ales ca model de comportament tatăl .
Beneficii și riscuri :
• Copiii doresc sa modeleze caractere
• Copiii simt nevoia de a exercita autoritatea
• Copiii doresc statut familial
• Copiii sunt predispuși la comportament autoritar
• Copiii sunt predispuși la maturizare decizională prematură
9% dintre copii chestionați și-au ales ca model de comportament fratele
Beneficii și riscuri :
• Copiii doresc sa nu fie singuri
• Copiii simt nevoia de a se simti acceptați indiferent de percepția societății
• Copiii sunt predispuși la excese de competitivitate
• Copiii sunt predispuși către etichetări comportamentale
La nivelul comunității distribuția modelelor din cadrul comunei în rândul minorilor este prezentată în
figura nr.7

92
Fig.7 Modele din comunitatea rurală copii clasele I-VIII

Acesta prezintă ca model al copiilor din mediul rural profesorul/învățătorul, cu excepția clasei a
V-a. Totodată se observa că poziția 2 și 3 în ordinea preferințelor copiilor este ocupată de vecini și
primar. Un aspect important este reprezentat de faptul că primarul comunității studiate este femeie, și
totdată 90% din cadrele didactice sunt tot femei .

51% dintre copii chestionați și-au ales ca model de comportament cadre didactice
Beneficii și riscuri :
•Copiii își doresc să imite modelele prezente zilnic
•Copiii doresc să modeleze caractere
•Copiii simt nevoia de a exercita autoritate
•Copiii doresc să fie recunoscuți în societate
•Copiii doresc statut academic
•Copiii sunt predispuși la surmenaj intelectual
•Copiii sunt predispuși la nemulțumiri pecuniare
21% dintre copii chestionați și-au ales ca model de comportament un vecin
Beneficii și riscuri :
•Copiii iși doresc să ajute comunitatea
•Copiii doresc să ofere stabilitate
•Copiii doresc să fie utili celor apropiați
11% dintre copii chestionați și-au ales ca model de comportament primarul comunei
Beneficii și riscuri :
•Copiii copie modelele de referință din comunitate
•Copiii își doresc să dețină controlul
•Copiii doresc să se implice activ în viața comunității

93
•Copiii simt nevoia să fie văzuți
•Copiii vor sa genereze o schimbare
Analizând distribuția modelelor din mediul macro din figura nr.8 se observă că marea
majoritate a minorilor și-au ales modele de <cântareți> iar vârsta și preocupările copiilor din clasele I-a
si a II-a i-a determinat să aleagă modele din rândul eroilor de animație.

Fig.8 Modele din afara comunității copii clasele I-VIII

47% dintre copii chestionați și-au ales ca model de comportament artiști ( cântăreți ) :
Beneficii și riscuri :
• Copiii își doresc sa fie cunoscuți, simt nevoia de afirmare
• Copiii doresc să câștige bani cât mai ușor
• Copiii doresc să devină modele la scară largă
• Copiii sunt inspirați de imaginile promovate în media
• Copiii doresc să transmită mesaje și să fie auziți

23% dintre copii chestionați și-au ales ca model de comportament eroi de desene animate :
Beneficii și riscuri :
• Copiii își doresc să schimbe lumea în bine
• Copiii își doresc să fie recunoscuți ca model pozitiv în societate
• Copiii preschimbă temerile zilnice în puteri de supererou
• Copiii sunt predispuși în a trăi constant într-o lume imaginară
• Copiii sunt predispuși la negarea etapelor de creștere
11% dintre copii chestionați și-au ales ca model de comportament sportivi :
Beneficii și riscuri :
• Copiii își doresc un stil de viață activ

94
• Copiii sunt pregătiți să respecte reguli
• Copiii își doresc să lucreze în echipă
• Copiii își doresc să se implice în activități extrașcolare
• Copiii își doresc să-și depășească limitele
• Copiii sunt predispuși la accidente
• Copiii sunt predispuși la excese

4.5.2. Studiu privind factorii de risc privind delicvența și devianța


Pentru a aprofunda studiul privind identificarea factorilor generatori sau declanșatori ai
comportamentului deviant sau delicvent al copiilor am realizat interviuri cu copii minori implicați în
cursul anului 2019-2020 în cercetări privind infracțiuni săvârșite de aceștia pe raza comunei Sărata .
Copiii intervievați au vârste curpinse între 11-17 ani.
Demersul de faţă are la bază următoarele întrebări:
• Care sunt factorii ce determină apariţia unui comportament antisocial în rândul minorilor?
• Care sunt factorii (individuali, relaţionali,comunitari, societali, situaţionali) care pot juca un rol
semnificativ în controlul fenomenului delincvenţei juvenile la nivelul comunei Sărata ?
• Ce rol joacă şcoala, familia şi grupul de prieteni în dezvoltarea de comportamente antisociale în
rândul minorilor?
• Ce iniţiative de tip preventiv ar trebui adoptate pentru a împiedica proliferarea comportamentelor
antisociale în rândul minorilor?
Ipotezele cercetării au fost formulate pornind de la aceste întrebări, dar ţinând cont şi de
principalele teorii sociologice privind delincvenţa juvenilă, precum şi de rezultatele unor cercetări
similare în domeniu.
Ţinând cont de aceste considerente, ipotezele acestui studiu pot fi formulate, după cum
urmează:
• cu cât statutul economic al familiilor lor de origine este mai deficitar, cu atât indivizii sunt predispuşi
într-o măsură mai mare la comiterea de infracţiuni, în special a celor de furt;
• mediul familial dezorganizat şi conflictual îşi aduce aportul la dezvoltarea de comportamente
delincvente în rândul copiilor;
• abandonul şcolar contribuie la dezvoltarea de comportamente infracţionale, dar nu determină în mod
direct conduit infracţională;
• cu cât în anturajul minorului se află mai multe persoane delincvente, cu atât cresc şansele ca acesta să
devină la rândul său delincvent;
Familia

95
În general, există o tendinţă în a considera că majoritatea minorilor delincvenţi provin din
familii destructurate sau incomplete. Deşi nu există diferenţe semnificative între cele două grupuri de
minori delincvenţi (cei care provin din familii legal constituite, respectiv cei care provin din familii
dezorganizate), ponderea celor care provin din familii dezorganizate este mai mare, decât în cazul
celuilalt grup.

Fig.9 Distribuția eșantionului în funcție de dimensiunea familiei

Minorii analizaţi provin din familii cu mai mulți copii după cum se observă în figura 9,
neexeistând subiecți analizați din familii cu un singur copil. În ceea ce priveşte, modul în care
bunăstarea economică a familiei influenţează comportamentul delictual, 80% dintre minorii care au
comis infracțiuni fac parte din familii cu un nivel economic scăzut compus din alocații de stat sau
pensii bunici, în timp ce doar 20% dintre cei care au infracțiuni provin din familii cu un venit stabil.
Nu se observă diferențe semnificative între familiile ce dețin o proprietate personală și cele ce nu au o
stabilitate în privința domiciliului. Marea majoritate a copiilor care au comis infracțiuni pe raza
comunei Sărata provind in familii dezorganizate, respective 80% dintre aceștia precum se poate
observa și în reprezentarea grafică din figura nr.9.

96
Tipul familiei
20%

80%

Fig. 10 Distribuția eșantionului în funcție de tipul familiei

Totodată în privința tipului de locuința subiecții locuiesc în case cu 2-3 camere cu teren, fără
îmbunătățiri majore în privința calității locuinței.
Ponderea crescută a minorilor delincvenţi care provin din familii cu venituri scăzute confirmă o
supoziţie formulată de specialişti privind existenţa unei determinări indirecte între bunăstarea familiei
şi structurarea de conduit delincvente, dupa cum se observă în reprezentarea grafica din figura10.
Astfel, veniturile scăzute determină, prin dizarmonia parentală şi carenţele culturale manifestate în
interiorul familiei, conduite severe ale părinţilor faţă de copii, care conduc la creşterea agresivităţii
acestora, generând astfel dezvoltarea de comportamente delincvente .

Venitul familiei
20%

80%

Fig.11 Distribuția eșantionului în funcție de venitul familiei

Referitor la tipul relaţiilor familiale, analiza datelor relevă următoarele: majoritatea minorilor
delincvenţi fac parte din familii conflictuale (părinţi alcoolici, violenţă intrafamilială, limbaj violent).
În ceea ce priveşte prezenţa în familie a unor conduite antisociale, se observă că, cei mai mulţi dintre

97
minorii delincvenţi analizaţi fac parte din familii în care nu există modele antisociale (părinţii nu sunt
aflaţi în detenţie sau au executat pedepse cu închisoarea).

Inadaptarea şcolară
Aproximativ un sfert dintre minorii analizaţi (22 %) au abandonat şcoala, iar 78 % dintre ei se
află la școala gimnazială . În acest caz nu se confirmă ipoteza potrivit căreia abandonul şcolar nu
reprezintă în sine un factor determinant al conduitei delictuoase în schimb gradul de absenteeism al
copiilor ce au comis infracțiuni este foarte ridicat. În ceea ce priveşte performanţele şcolare, se
constată că 57,2% dintre ei înregistrează performanţe şcolare medii, în timp ce 42,8 % au performanţe
şcolare scăzute. Reprezentarea grafică a acestor date este prezentată în figura nr.11 .

Performanțe școlare

43%

57%

Fig.12 Distribuția eșantionului în funcție de performanțele școlare

Copiii analizaţi prezintă deficienţe de socializare familială şi socială, sunt inadaptaţi şcolar şi
aparţin unor grupuri care manifestă o atitudine ostilă faţă de respectarea normelor sociale.

CONCLUZII

98
Pentru a-și găsi locul în societate tinerii trebuie să treacă prin etapa identificării lor, ce este
influențată de două izvoare semnificative: modelele din jurul lor și studiul și experiențele
individuale . Astfel rolul modelelor comportamentale este foarte important în clădirea personalității
și valorilor viitorilor adulți. În ultimii ani se observă că sursele generatoare de modele se schimbă și
capătă valențe noi pornind de la accesul copiilor la foarte multe surse de informare. Probleme și
provocări noi trebuie luate în considerare în etapele de formare a acestora, iar adulții sunt nevoiți
să se adapteze și să treacă alături de copii prin aceste stadii de transformare abandonând confortul
de a lăsa această etapă în sarcina cadrelor didactice. Este vital deci să parcurgem împreună cu
copii acest drum al identificării și să prevenim formarea unor deprinderi deviante prin punerea
acestora în contact cu modele pozitive care să-i inspire și să le netezească drumul spre o dezvoltare
armonioasă.
Faptul că studiul de caz a reliefat faptul că mama și tata reprezintă modele comportamentale
importante ale copiilor din clasele I-VIII evidențiază rolul fundamental al familiei în educare și
formarea copiilor. Deși ca orice comunitate modernă și comuna Sărata se confruntă cu problema
adulților plecați la muncă în afara țării, sărățenii rămași se implică activ în activitățile organizate.
Lucrând împreună și comunicând eficient, colectivitatea comunei Sărata a reușit să fie receptivă la
problemele membrilor colectivității reușind să perceapă semnalele timpurii ale comportamentelor
deviante și să le trateze în mod individual în colaborare cu familiile și cu instituțiile implicate,
generând astfel un sistem puternic și de durată în lupta cu problemele generației actuale.
Privitor la faptul că din rândul comunității copii au ca reper cadrele didactice, relevă
împortanța vitală a educației în viața și evoluția copiilor. Baza a tot ce înseamnă conectare la
comunitate este educația. Fiecare individ școlarizat fără îndoială poate aduce plus valoare
comunității, iar decizile pe care la va lua atât la nivel de micro cât și de macroclimat social vor fi
decizii chibzuite, în beneficiul colectivității din care face parte. Pentru ca o comunitatea să
funcționeze bine are nevoie de laitmotive care să o unească. Astfel oamenii maturi din comunitatea
studiată au înțeles ce înseamnă puterea exemplului și astfel fiecare venind din medii semnificativ
diferite precum cel administrativ, militar, economic, social, artistic au înțeles că lucrurile făcute
judicios vor da un exemplu de urmat generației prezente și viitoare. Asfel de modele locale reușesc
să cristalizeze în jurul lor grupuri de copii și adulți dornici de a se lăsa inspirați de aceștia. La sat
este natural ca un consilier local provenit dintr-un mediu militar, să scrie o monografie a comunei,
să fie aplecat asupra rădăcinilor existenței acesteia, sau să mobilizeze copiii ,,militărește,, în
descoperirea ritmurilor de chitară. La fel de simplu pare ca un primar să facă parte din ansamblul

99
folcloric al comunei sau să ajute copiii în mod voluntar, să ajungă la activitățile de sâmbătă sau
duminică.
Cu privire la rezultatele interviurilor realizate cu copii ce au manifestat un comportament
infracțional în comuna Sărata acestea relevă importanța principalelor teorii teoriile sociologice ce
explică delincvența juvenilă.
Astfel inegalităţile sociale relevate de studiul efectuat reprezintă o cauză esenţială a creşterii
delincvenţei, evidențiat în Teoria ecologică.
Comportamentul delincvent este învăţat în familie sau în microgrupul delincvent, în cadrul
proceselor de comunicare şi relaţionare socială (Teoria asocierilor diferenţiate), copiii care au fost
implicați în activități delincvente acționând în cazul celor din comuna Sărata în grup sau fiind
influențați de comportamentul grupului.
Indivizii predispuşi devianţelor dovedesc un slab autocontrol, o rezistenţă scăzută la
frustraţii, lipsa responsabilităţilor şi o orientare inadecvată a scopurilor. Aceştia pot fi orientaţi şi
controlaţi prin familie, mediul şcolar, social şi judiciar. (Teoria controlului social) Comportamentul
delincvent și deviant este influențat în cazul copiilor analizați de inconsistența frecventării mediului
școlar, de modele familiale precare, nereprezentative, de părinți ce i-au abandonat sau care nu se
implică în educația acestora.
Delincvenţa are o raţiune proprie ce ţine de oportunităţile oferite. Omul întotdeauna doreşte
mai mult (putere, bogăţie) ceea ce îl determină de cele mai multe ori să modifice condiţiile impuse
pentru a obţine ceea ce doreşte. Astfel,în funcţie de oportunităţile avute, el utilizează mijloace mai
mult sau mai puţin legale legitime şi paralegitime. (Teoria strategiilor criminale) Comportamentul
deviant al minorilor analizați a fost în unele cazuri determinat de dorința de a se evidenția în grupul
de prieteni, de a devein lideri, sau aceștia au cedat tentației de a obține o sumă de bani importantă
pentru situația financiară a acestora, nemaițănând cont de consecințele juridice ale faptei lor sau
de felul în care pot fi percepuți de colegi sau de societate.
Studiile realizate, colaborat cu activitatea desfășurată în cadrul colectivității, întăresc
concluziile principalelor teorii formulate cu privire la delincvență și devianță si importanța pe care
o are fiecare membru al unei comunități în viitorul minorilor, al viitorilor adulți. Instituțiile ce pot
influența comportamentul viitor al acestora trebuie să conlucreze și să fie permanent interesate de
metode și tehnici noi de prevenire. Acestea trebuie să-și reinventeze abordările și să țină pasul cu
noile tehnologii pentru a reuși să-și facă simțită prezența în mediul în care copiii își petrec cel mai
mult timp, în mediul on-line. Actorii cei mai importanți ai unei comunități trebuie să conlucreze și
să atragă în efortul lor vectori de imagine importanți pentru copii, care să ,,traducă,, mesajele pe
înțelesul copiilor.

100