SUPORT PSIhosoc IDBREBAN 841410172572675

UNIVERSITATEA DE VEST VASILE GOLDIS ARAD
FACULTATEA DE ŞTIINTE ALE EDUCAŢIEI , PSIHOLOGIE SI

EDUCATIE FIZICA SI SPORT
PSIHOLOGIE SOCIALĂ
SUPORT DE CURS
MELINDA BREBAN
1
CUPRINS
1. Noţiuni introductive
1.1. Ce este psihologia socială
1.2. Problematica psihologiei sociale
2. Metodologia cercetării în psihologia socială
2.1. Ancheta
2.1.1. Etapele anchetei
2.1.2. Chestionarul
2.2. Interviul
2.2.1. Tipuri de interviu
2.2.2. Distorsiuni care apar în relaţia operator- subiect
2.3.Focus grupul
2.3.1. Descrierea metodei
2.3.2. Avantaje şi dezavantaje ale metodei focus grup
2.4.Experimentul
3. Atitudinea şi schimbarea atitudinii
3.1. Definiţii, proprietăţi şi funcţii
3.2. Structura atitudinilor
3.3. Măsurarea atitudinilor
3.4. Schimbarea de atitudine
4. Comunicarea
4.1.Conţinutul mesajelor în comunicarea interpersonalā
4.1.1. Metalimbajul
4.1.2. Mesaje transmise prin paraverbal
4.1.3. Mesaje transmise prin nonverbal
4.2. Blocaje în comunicare
4.3. Principii care trebuie respectate pentru rezolvarea conflictului prin dialog
5. Elemente de psihosociologia grupului
5.1. Noţiunea de grup social
5.2. Tipologia grupului
6. Grupurile sociale mici
6.1. Caracteristicile grupului mic
6.2. Funcţiile grupului mic
2
6.3. Status şi rol
7. Familia - grup social primar
7.1. Tipologia familiei
7.2. Tipuri de mariaj
7.3. Funcţiile familiei
7.4. Ciclul vieţii familiale
8. Grupul de muncā
9.1. Definirea grupului de muncă
9.2. Procese în grupul de muncā
9.3. Funcţiile grupurilor de muncā
9. Tehnici de grup
10.1. Grupul de decizie
10.2. Reuniunea brainstorming
10.3. Grupul sinectic
10.4. Discuţia panel
10. Dinamica grupului. Facilitarea socială
11.Comportamentul prosocial
11.1. Ipoteze explicative ale comportamentului prosocial
11.2. Factori care influenţeaza comportamentul prosocial
12. Agresivitatea
12.1 Definirea agresivităţii
12.2. Teorii care explică agresivitatea
Bibliografie
3
1.NOŢIUNI INTRODUCTIVE
La finalul acestui curs, studentii vor fi capabili să:
-definească psihologia socială
-înţeleagă principalele teme de interes ale psihologiei sociale
-cunoască principalele subramuri ale psihologiei sociale.
Concepte cheie: individ, societate,context social, relaţii interpersonale.
Conţinut: 1.1 Ce este psihologia socială
1.2Problematica psihologiei sociale
1.1. CE ESTE PSIHOLOGIA SOCIALĂ ?

Psihologia socială este o disciplină de graniţă. Ea îşi revendică teritoriul aflat la intersecţia
psihologiei cu sociologia, preluând ceea ce este social în psihologia generală şi ceea ce este
psihologic în sociologie. Serge Moscovici spunea că este o ştiinţă – punte.
Specific psihologiei sociale este faptul că abordează concomitent ambii termeni ai cuplului
individ - societate renunţând la obişnuinţa de a-i trata ca pe entităţi separate. Omul psihologiei
sociale, aflat mereu în interacţiune cu alţii, este un om relaţional, pentru că se găseşte în raporturi de
comunicare şi interacţiune cu alţii sau cu grupuri de concrete ca familia, colegii de joacă sau de
muncă, dar şi cu mediul cultural-ideologic în care evoluează.
Definiţia dată de Floyd Allport (1924) psihologiei sociale rămâne de referinţă: „Psihologia
socială are ca obiect de studiu relaţiile reale sau imaginare între persoane, într-un context social dat,
de natură să afecteze persoana implicată în această situaţie dată.”
Cu alte cuvinte, psihologia socială studiază relaţiile, interacţiunile sociale şi schimburile
dintre indivizi.
Sursele de inspiraţie ale psihologiei sociale sunt oferite de societate. De exemplu, preocuparea
pentru creşterea randamentului în muncă a inspirat celebrele investigaţii asupra grupurilor mici,
imigraţia masivă în Statele Unite a stimulat studiile asupra atitudinilor, stereotipurilor şi
prejudecăţilor, nazismul a relansat cercetările asupra influenţei şi supunerii (Neculau,2003).
1.2. PROBLEMATICA PSIHOLOGIEI SOCIALE

Ce studiază psihologia socială? I.Radu numeşte următoarele teme ca fiind domeniile
predilecte ale psihologiei sociale(I.Radu,1994):
a) Persoana în context social. Psihologia socială este domeniul ştiinţei care caută să
înţeleagă natura şi cauzele comportamentului individual în situaţii sociale. Ea are în obiectiv
4
investigarea fenomenelor psihice şi a trăsăturilor de personalitate în cadrul relaţiilor sociale ale
individului. Interesează două aspecte:
 impactul social asupra comportamentului individual
 contribuţia personală în iniţierea şi cristalizarea unor fapte sociale.
Tot ceea ce caracterizează un individ rezultă din contactele cu alţii şi capătă un sens datorită
cadrului social. De exemplu imaginea de sine nu se construieşte doar uitându-te în oglindă. În
absenţa contactelor cu alţii nu am putea ajunge la ideea de fire închisă sau deschisă, la noţiunea de
impulsivitate sau calm, chiar şi trăsăturile fizice - înălţime, greutate – capătă semnificaţie prin
raportare la alţii.
b) Relaţiile interpersonale şi grupul mic.
Scena vieţii noastre cotidiene este formată din grupul mic, constând în familie, grupul de
studii, grupul de muncă, comunitatea în care trăim. Între indivizii care compun aceste există
interacţiune şi comunicare. Noţiunea corelativă este grupul, chiar şi în forma cea mai mică, diada.
Relaţiile interpersonale nu pot exista decât în cadrul unui grup.
Există o psihologie socială a personalităţii , care are drept obiect de studiu atitudinile, opiniile,
motivaţiile, contactele şi schimbările individuale în context social, după cum există şi o psihologie
socială a grupului, de exemplu a colectivului de muncă. Psihologia socială a grupului studiază opinia
grupului, reprezentări colective, climatul psiho – social,structura comunicării, configuraţia socio –
afectivă în colectiv, al căror suport şi cadru este grupul, fiind ireductibile deci la fenomene
individuale, proprii persoanelor izolate sau în condiţii de simplă apropiere spaţială.
c) Fenomene social –psihologice în grupurile mari.
Lărgirea orizontului spre macrogrup (cum ar fi poporul, naţiunea, clasele sociale, grupurile de
vârstă, grupuri profesionale) a conturat o problematică nouă concretizată în următoarele teme:
psihologia popoarelor sau etnopsihologia, informare colectivă şi opinie publică, difuziunea
zvonurilor, percepţia copilului de către societate, reprezentarea socială asupra sănătăţii şi bolii, ideea
de spaţiu, forme istorice de psihologie colectivă, percepţia timpului.
d) Cercetări interculturale.
În psihologia socială se studiază şi variaţii interculturale. Se studiază configuraţii preferenţiale
şi comunicaţionale în grup, atitudini faţă de anumite valori, legităţi ale performanţei colective, ale
dinamicii de grup. Unele dintre aceste fenomene şi relaţii diferă în funcţie de contextul social –
istoric. Experimente repetate în ţări diferite (ex. S.U.A. – Franţa) au dat rezultate diferite. Se constată
diferenţe semnificative când se compară la intervale de timp mari sau spaţii îndepărtate fenomene
psihosociale purtând acelaşi nume. De pildă prietenia, comportamentul de doliu sunt diferite de la un
meridian la altul al globului(I.Radu,1994).
5
S-au întreprins o serie de studii în condiţii naturale despre vecinătatea spaţială (Aiello,
1987).
Persoane – complice cu experimentatorul s-au aşezat alături de persoane singure instalate
deja pe bănci în parcuri publice (la o distanţă de 15 cm). În 60% din cazuri subiecţii şi-au părăsit
locul după 15 minute de la sosirea intrusului. Invazia spaţiului personal este trăită ca o frustrare.
Nu distanţa în sine cât regulile care o reglementează într-o cultură, contează mai mult. La
arabi, popoarele din sudul Europei, în America Latină, distanţele fizice în relaţiile interpersonale sunt
sensibil mai mici comparativ cu popoarele nordice, atât din Europa cât şi din America.
Subramuri ale psihologiei sociale:
 Psihologia socială aplicată în industrie ( şi organizaţională);
 Psihologia socială a educaţiei;
 Psihologia socială a ştiinţei;
 Psihologia socială a religiei;
 Psihologia modului de trai;
 Psihologia socială a opiniei publice;
 Psihologia socială a artei.
Test de autoevaluare
1. Definiţi psihologia socială.
2. Explicaţi care sunt domeniile de interes ale psihologiei sociale.
3. Enumeraţi subramurile psihologiei sociale.
BIBLIOGRAFIE
Iluţ, Petru (2000) „Iluzia localismului şi localizarea iluziei – teme actuale ale
psihosociologiei”, Iaşi, Editura Polirom
Iluţ, Petru (2001) „Sinele şi cunoaşterea lui - teme actuale de psihosociologie”, Iaşi,
Editura Polirom
Iluţ, Petru (2005) „Sociopsihologia şi antropologia familiei”, Iaşi, Editura Polirom
Neculau, Adrian(2003) “Manual de psihologie socială”, Iaşi,Editura Polirom
Radu, Ioan(Coord.), 1994, „Psihologie socială”, Cluj Napoca, Editura Exe
6
2.METODOLOGIA CERCETĂRII ÎN PSIHOLOGIA SOCIALĂ
-cunoască principalele metode de cercetare utilizate de psihologia socială
-înţeleagă diferenţele dintre principalele metode de cercetare
-conceapă un chestionar aplicabil
-reţină principalele etape ale cercetării.
Concepte cheie: metodă de cercetare, instrument al metodei, anchetă, operaţionalizarea
conceptelor, interviu, experiment, focus grup, triangulaţie metodologică, variabilă.
Conţinut: 2.1. Ancheta pe bază de chestionar
2.2 Interviul
2.3. Focus grupul
2.4. Experimentul
Principalele metode de cercetare utilizate în ştiinţele sociale sunt observaţia, ancheta pe bază
de chestionar şi pe bază de interviu, experimentul ,studiul de caz, metoda documentară. Psihologia
socială utilizează toate aceste metode însă se poate remarca o predilecţie pentru cercetarea
experimentală. Aşa cum ancheta este metoda centrală în sociologie, în psihologia socială şi în
psihologie în general, experimentul este metoda predilectă. De cele mai multe ori celelalte metode
sunt utilizate fie pentru completarea datelor, fie în scop explorator, în vederea identificării unor
ipoteze sau construcţiei instrumentelor de cercetare.
2.1.ANCHETA PE BAZĂ DE CHESTIONAR

2.1.1. Etapele anchetei
Ancheta este o metodă de cercetare bazată pe selectarea datelor de la un eşantion extras
dintr-o populaţie mai largă, în scopul prelucrării lor şi generalizării rezultatelor. Unităţile de analiză
pot fi persoane, grupuri, organizaţii, zone geografice sau culturale, instituţii. Ancheta presupune
utilizarea unor instrumente de investigaţie standardizate. Forma, numărul şi ordinea întrebărilor, ca şi
volumul eşantionului şi costurile sunt de la bun început stabilite. Modalităţile principale de culegere a
datelor într-o anchetă sunt chestionarea şi intervievarea subiecţilor. O formă particulară a anchetei este
sondajul de opinie.
„ Votul de paie ” reprezintă originea sondajului de opinie, sec. XIX SUA, semnificând un vot
fictiv.
Ancheta este un demers complex de cercetare care se derulează în mai multe faze.
Teoreticienii anchetei au identificat de la 4 – 5 etape până la câteva zeci. Cele mai reprezentative
etape ale anchetei:
7
TEORIE  FORMULAREA IPOTEZELOR OPERAŢIONALIZAREA
CONCEPTELOR  EŞANTIONAREA  COLECTAREA DATELOR  INTERPRETAREA 
VALIDAREA
a)Formularea ipotezelor
De regulă, o anchetă răspunde unei necesităţi de ordin practic, cum ar fi găsirea unei soluţii la
o problemă socială, obţinerea unor informaţii necesare unei campanii electorale, promovării unui
produs comercial.
După ce au fost stabilite liniile mari ale cercetării, se elaborează ipotezele. O ipoteză de studiu
este ideea fundamentală a oricărei cercetări, o prezumţie care va fi supusă ulterior verificării. Ipoteza
trebuie să fie verificabilă, verosimilă, să justifice metoda folosită.
b)Operaţionalizarea conceptelor
În esenţă, operaţionalizarea presupune transformarea unui concept în indicatori direct
observabili şi măsurabili, trecând printr-un set de constructe intermediare numite dimensiuni.
Conform lui A.Neculau, nu este obligatoriu ca în urma operaţionalizării să fie reţinuţi toţi
indicatorii rezultaţi, reţinându-se doar cei importanţi pentru cercetarea respectivă. Desigur, alegerea
potrivită a indicatorilor reprezintă, probabil, una dintre cele mai dificile părţi ale anchetei.
De exemplu, iată o posibilă operaţionalizare pentru o anchetă cu privire la consecinţele
consumului de alcool:
INDICATORI
Efecte alcool în sânge
fiziologice tremurături
tulburări hepatice
(Dimensiune A)
Consecinţele Efecte
consumului de alcool psihologice halucinaţii
pierderea motivaţiei
asupra rezultatelor muncii (Dimensiune B) tulburări de atenţie
(concept teoretic)
Efecte agresivitate
izolare
sociale
insolenţă
(Dimensiune C)
SURSA: Neculau,2003, adaptare după Bordeleau,1997
Este una din cele mai importante etape ale cercetării deoarece produsele finale ale
operaţionalizării sunt chestionarele, ghidurile de interviu, testele, grilele de observaţie.
8
c) Eşantionarea
Instrumentele constituite vor fi aplicate unui eşantion din populaţia ţintă a studiului. Prin
eşantionare se înţelege operaţia de selecţie şi construcţie a unui volum redus de subiecţi care reflectă
la scară proprietăţile populaţiei din care a fost extras. Există mai multe proceduri, clasificate de regulă
în două mari categorii:
 metode probabilistice;
 metode neprobabilistice.
Prin metodele probabilistice alegerea subiectului se face întâmplător. O procedură de
eşantionare este aleatorie atunci când pentru fiecare individ din populaţie există o şansă calculabilă şi
non-nulă de a fi ales din eşantion. Cea mai utilizată procedură probabilistică este eşantionarea simplă
aleatorie care seamănă foarte mult cu tehnica loteriei, tragere la sorţi conform unor reguli. De obicei
se apelează la un program computerizat.
În cazul eşantionării neprobabilistice cea mai cunoscută metodă este eşantionarea pe cote,
care se bazează pe calculul unor frecvenţe ale indivizilor care prezintă anumite caracteristici. De
exemplu, presupunem că într-o populaţie ne interesează caracteristica sex. În populaţia generală
avem 51% femei, 49% bărbaţi. Dacă eşantionul nostru are 100 de persoane atunci vom alege în
eşantion 51 femei şi 49 bărbaţi.
d)Desfăşurarea propriu–zisă a cercetării (colectarea datelor)

În această etapă se aplică instrumentul de cercetare tuturor subiecţilor eşantionului. În
această fază a cercetării cel mai important rol revine operatorilor. Este obligatoriu ca ei să participe la
un instructaj sub îndrumarea coordonatorilor cercetării.
Conform unor cercetări, profilul intervievatorului ideal este următorul: studii superioare,
femeie cu experienţă, să aibă între 35 – 44 ani, cu o personalitate introvertită, cu interese mai degrabă
literare decât comerciale ( 1948, Univ. din Chicago).
e)Analiza şi interpretarea datelor

În această etapă se transferă bazele de date obţinute în bazele de date proprii programelor
statistice. De o foarte mare importanţă pentru interpretarea datelor este acurateţea cu care s-au
colectat datele, eventualele erori afectând şi calitatea interpretării.
f) Redactarea raportului de cercetare
9
În această etapă a cercetării se comunică rezultatele obţinute, se popularizează aceste rezultate
în rândul cercetătorilor şi publicului larg. Raportul trebuie să fie redactat într-un stil simplu, accesibil,
fluid dar care să posede totuşi caracteristica de lucrare ştiinţifică.
2.1.2. Chestionarul
Definiţia dată de Chelcea (1975) chestionarului este următoarea: „o tehnică, şi corespunzător,
un instrument de investigare constând dintr-un ansamblu de întrebări scrise şi, eventual, imagini
grafice, ordonate logic, care, prin administrarea de către operatorii de anchetă sau prin
autoadministrare, determină din partea persoanelor anchetate răspunsuri ce urmează a fi
înregistrate în scris”.
După modul de administrare există chestionare:
 autoadministrate;
 administrate de operatorii de anchetă.
Chestionare autoadministrate: chestionare poştale, publicate în presă, administrate
colectiv (ultimele cu aplicabilitate în şcoală, armată, fabrici).
Chestionarele administrate de operatorii de anchetă sunt de două tipuri:
 faţă în faţă;
 administrate telefonic – metodă foarte avantajoasă din punct de vedere al
costurilor însă operatorul este privat de datele care ar putea fi obţinute prin observaţii
directe. În plus, apar erori de eşantionare atunci când se foloseşte lista abonaţilor
telefonici ca bază (unele persoane nu figurează în această listă).
Există trei tipuri (categorii) de întrebări pe care le putem întâlni într-un chestionar:
 închise;
 deschise;
 semideschise.
Întrebările închise obligă subiectul să aleagă dintre răspunsurile fixate dinainte. Se
pot solicita răspunsuri unice: „Care este religia dumneavoastră?”, „În ce an v-aţi născut?”, iar altele
răspunsuri pe scale dihotomice, de tip da / nu.
De asemenea, se folosesc scale cu răspunsuri multiple. Cel mai frecvent se
utilizează scalele Likert, care se prezintă ca un continuum între un pol foarte favorabil şi unul total
nefavorabil.
Exemplu de scală Likert în cinci trepte:
„Ce părere aveţi despre activitatea primăriei oraşului dumneavoastră?”
10
- Foarte bună
- Bună
- Nici bună nici proastră
- Proastă
- Foarte proastă
Întrebările deschise permit subiecţilor să-şi formuleze liber răspunsurile. Acest tip
de întrebări au ca efect îngreunarea codificării şi prelucrării statistice a informaţiei. Pe de altă parte,
permit culegerea unor informaţii mai bogate asupra tuturor temelor.
În cazul întrebărilor semideschise principalele răspunsuri sunt redactate deja, dar se lasă
posibilitatea adăugării răspunsurilor libere.
Exemplu de întrebare semideschisă:
„Religia dumneavoastră este:”
- ortodoxă
-greco-catolică
-romano-catolică
-reformată
-penticostală
-altă religie....................................
În ceea ce priveşte construcţia şi aplicarea chestionarului, acesta trebuie să aibă o ordine logică
a întrebărilor, să nu fie obositor pentru intervievat, temele să se succeadă natural; limbajul folosit să aibă
un asemenea nivel încât să nu creeze dificultăţi subiectului. Operatorul este dator să precizeze subiectului
caracterul anonim al chestionarului şi confidenţialitatea datelor obţinute. Trebuie să informeze subiectul
despre durata chestionarului, rolul acestuia în cercetare, în ce scop vor fi folosite datele obţinute.
Răspunsurile vor fi elaborate doar de către subiect (se vor evita răspunsurile colective atunci când
chestionarul se aplică la domiciliul subiectului).
2.2.INTERVIUL
Interviul este definit ca fiind o convorbire între două persoane, (intervievator şi intervievat),
condusă şi înregistrată de intervievator. Scopul acestei convorbiri este de a favoriza producerea unui
discurs pe o temă definită de un cadru de cercetare. Interviul de cercetare este o tehnică de obţinere prin
întrebări şi răspunsuri, a informaţiilor verbale de la indivizi şi grupuri umane, pentru descrierea ştiinţifică
a fenomenelor socioumane.
2.2.1.Tipuri de interviu
11
Interviul clinic (utilizat în psihoterapie) are rol terapeutic, există un număr redus de întrebări iar
acestea sunt formulate spontan, subiectul se poate manifesta liber.
Interviul în profunzime (utilizat în studiile de motivaţie) vizează doar un aspect al persoanei şi
permite exprimarea liberă a personalităţii individului.
Interviul cu răspunsuri libere – în acest caz tema este mai bine conturată, interesul pentru subiect
scade şi creşte interesul pentru o temă anume, dar se păstrează un grad mare de nondirectivitete
(răspunsuri libere).
Interviul centrat (sau focalizat) – tema este bine conturată, discuţia se desfăşoară doar în jurul
unei teme.
Interviul cu întrebări deschise – interviu structurat, libertatea respondentului rămâne numai la
nivelul formulării răspunsului.
Interviul cu întrebări închise – este asemănător cu chestionarul, unii autori considerând acest tip
de interviu chiar sinonim cu chestionarul.
 Ghidul de interviu este un ansamblu structurat de teme şi întrebări care
organizează activitatea de ascultare şi intervenţie a operatorului (intervievatorului). De
alcătuirea acestuia depinde succesul interviului. Temele şi întrebările cuprinse în interviu
trebuie să acopere întregul domeniu sau obiect cercetat. De asemenea, ca şi în cazul
chestionarului, trebuie să se adopte un limbaj accesibil subiectului.
2.2.2. Distorsiuni care apar în relaţia operator – subiect

- Tendinţa de faţadă – teama de a fi apreciat negativ, care se manifestă în refugiul în
clişee socialmente admise, răspunsuri socialmente dorite. S-a constatat că această tendinţă
creşte la persoanele instruite.
- Contracţia defensivă la întrebarea personalizată „Ce credeţi dumneavoastră?”
provoacă reacţia de apărare „Nu ştiu”.
- Reacţia la înfăţişarea şi modul de prezentare al anchetatorului (sex, vârstă, fizic)
- Riscul sugestiei şi al inducţiei răspunsului, subiectul încercând să descifreze
opinia operatorului.
Operatorul trebuie să prezinte toate întrebările şi în ordinea stabilită. Pauzele dintre întrebări nu
trebuie să fie mai mari de 2 – 3 secunde; când întreruperile sunt mai mari de 10 – 12 secunde apar efecte
negative. Există de regulă, trei feluri de întrebări: întrebări referitoare la fapte (factuale), întrebări de
opinie şi întrebări de cunoştinţe.
2.3. FOCUS GRUPUL

12
2.3.1.Descrierea metodei
Interviul de grup structurat s-a concretizat în ceea ce de mai multă vreme se practică în S.U.A.
sub denumirea de „focus group” (interviu de grup focalizat). Cel care i-a conferit numele, Robert K.
Merton, a cercetat conduita morală a militarilor din armata S.U.A., în cadrul unuia dintre primele studii
de tip focus grup. A aflat că oamenii dezvăluiau informaţii personale atunci când simţeau că se află într-
un loc sigur şi confortabil, cu persoane care li se asemănau (Krueger, Casey, 2005). Multe dintre
procedeele care au ajuns să fie acceptate ca practici comune în cadrul interviurilor de tip focus grup au
fost expuse în lucrarea consacrată a autorilor Robert K. Merton, Marjorie Fiske şi Patricia L. Kendall,
„The focused interview” (1956).
Interviul de grup focalizat a intrat într-un con de umbră câteva zeci de ani. Datorită preocupărilor
faţă de procedeele cantitative, acceptarea focus grupurilor şi metodelor de cercetare calitative în general a
fost întârziată în cercurile academice. Cei care au acceptat şi au folosit cu succes această tehnică
începând chiar cu anii 50 au fost cercetătorii de piaţă, interviurile de tip focus grup producând rezultate
credibile la preţuri rezonabile.
Folosirea focus grupurilor în cadrul sectorului profit s-a extins atât de mult încât s-a creat o
întreagă industrie. În Statele Unite, în fiecare mare oraş, există firme care se ocupă cu studiile de piaţă ce
oferă servicii referitoare la focus grupuri (găsirea participanţilor, recrutarea lor, asigurarea dotări tehnice
necesare), precum şi moderatori profesionişti (Krueger, Casey, 2005).
Abia în anii 80 interviul de tip focus grup a început să fie redescoperit în mediile academice,
preluându-se unele strategii practice de la cercetătorii de piaţă şi adaptând tehnica astfel încât să
funcţioneze şi pentru alte categorii de public.
Interviurile de tip focus grup au cinci caracteristici sau trăsături (Krueger, Casey, 2005): focus
grupurile sunt alcătuite din persoane care au anumite caracteristici, furnizează informaţii de calitate într-o
discuţie ghidată pentru a ajuta la înţelegerea temei de discuţie. Deosebirea faţă de interviul de grup clasic
constă în faptul că participanţii nu se cunosc între ei, nu fac parte dintr-un grup natural, scopul interviului
nu este de a ajunge la soluţii sau de a rezolva conflicte, ci de a înregistra cum este perceput un nou
produs, eveniment, program. Evident, există câteva întrebări (între 7-10 ) dinainte stabilite, pe care
intervievatorul le supune atenţiei şi în jurul cărora se focalizează discuţia. Natura temei determină
compoziţia participanţilor, al căror număr este indicat să fie în jur de 10, dar principiul este ca în
interiorul unui criteriu cei convocaţi să fie cât mai diferiţi ca statut (Iluţ, 1995).
Una dintre caracteristicile importante este faptul că în timpul focus grupului, participanţii îşi pot
modifica sau schimba total părerile până la finalul discuţiilor. Concret, focus grupul constă în aducerea
laolaltă a unui număr de persoane (între şase şi zece) pentru a discuta o problematică anume, discuţia
fiind condusă de un moderator; simultan cu focalizarea pe achiziţiile de natură cognitivă (învăţare şi
13
producere de idei noi), focus grupul urmăreşte capacitatea reacţiilor spontane ale participanţilor,
experienţa personală a acestora. Participanţii trebuie să perceapă metoda ca fiind definită de un flux liber
al discuţiei, relativ nestructurat. Desigur, în realitate, în spatele acestei aparenţe se află o activitate
laborioasă a moderatorului, care trebuie să stabilească cu rigurozitate obiectivele construite în vederea
obţinerii informaţiilor dorite. De asemenea, moderatorul este cel care trebuie să ţină discuţia focalizată pe
problematică fără ca intervenţia lui să inhibe în vreun fel fluxul conversaţiei sau comentariile spontane
ale participanţilor (Negreţ-Dobridor, Pânişoară, 2005). Experţii în focus grup atrag atenţia asupra
importanţei cercetătorului – moderator în reuşita interviului. Conform lui Richard Krueger (2005)
moderatorul trebuie să controleze comportamentul verbal şi nonverbal al participanţilor, evitarea
adresării unor calificative propunerilor cursanţilor (exprimări de genul „o idee greşită”, „o idee bună”).
În literatura de specialitate se apreciază că primele momente în focus grup sunt critice, o mare parte din
succesul unui focus grup aflîndu-se în aceste prime momente. Moderatorul trebuie să creeze o atmosferă
lucrativă dar permisivă, să dezvolte regulile de bază şi să stabilească tonul discuţiei. Empatia şi
consideraţia sunt calităţi esenţiale ale moderatorului. Această atitudine trebuie să domine întreaga
atmosferă a focus grupului. De asemenea, moderatorul trebuie să aibă cunoştinţe de fond adecvate în
legătură cu subiectul discuţiei, pentru a putea trata zonele de interes major. Întrebările reprezintă coloana
vertebral a interviului focusat, aşa încât dacă aceste întrebări sunt întortocheate sau neclare sau dacă
reflectă o gândire confuză, întregul proces are de suferit. Moderatorul trebuie să aibă capacitatea de a
comunica clar, atât în scris, cât şi oral precum şi capacitatea de a asculta şi autodisciplina de a-şi controla
propriile păreri (Krueger, Casey, 2005). „ Participanţii trebuie să simtă că el este persoana potrivită să
pună întrebările şi că răspunsurile pot fi discutate deschis. Acest confort reprezintă mai mult decât
acceptarea hainelor şi a înfăţişării moderatorului. Trebuie să se ia în considerare factori cum ar fi sexul,
vârsta, limba, caracteristicile socio-economice, cunoştinţele tehnice şi diferenţele de putere percepute. În
funcţie de circumstanţe, fiecare dintre acestea are potenţialul de a inhiba comunicarea” (Krueger, Casey,
2005, p. 127).
Concret moderatorul îndeplineşte următoarele sarcini (Negreţ-Dobridor, I., Pâinişoară I., 2005):
- la începutul interviului salută participanţii şi se prezintă;
- obţine informaţii despre participanţi şi valorizează orice poziţie exprimată;
- stabileşte un set de reguli;
- introduce participanţii în tema focus grupului, explicând obiectul şi subiectul
întâlnirii;
- îşi expune propriul rol, în care nu va aduce contribuţii majore la desfăşurarea focus
grupului;
14
- atrage atenţia participanţilor asupra faptului că nu există răspunsuri bune şi
răspunsuri greşite.
Procesul de desfăşurare a focus - grupului presupune o planificare a studiului, constând în
stabilirea scopului, a tipurilor de întrebări, întrebări care trebuie să pară spontane, dar pe care
moderatorul trebuie să le gândească în prealabil, în funcţie de ceea ce cunoaşte despre participanţi.
În ceea ce priveşte întrebările, recomandările făcute în literatura de specialitate sunt
următoarele(Negreţ-Dobridor, Pânişoară, 2005, p. 188):
- întrebările trebuie să fie simple, clare şi directe;
- evitarea utilizării unor duble negaţii;
- numărul alternativelor de răspuns trebuie să fie astfel încât să nu producă confuzie
iar comunicarea trebuie să fie completă;
- evitarea întrebărilor care pot fi interpretate în mai multe feluri;
- evitarea întrebărilor care implică doar raţionamente de suprafaţă;
- evitarea asediului de întrebări;
- evitarea întreruperii, în permanenţă, a celui care răspunde;
- evitarea întrebărilor tendenţioase;
- evitarea întrebărilor închise.
În funcţie de scopul studiului, de durată, de buget şi de nevoile clientului, se folosesc diferite
metode de înregistrare a informaţiilor ca bază pentru analiză: transcrierea, înregistrările audio, notiţele şi
memoria.
Pentru ca interviul de tip focalizat să-şi atingă scopul, experţii recomandă ca fiind foarte
importante următoarele trei aspecte (Rotariu, Iluţ, 1997):
 Întrebările trebuie să fie relativ puţine (7-10), altfel durata discuţiei ar deveni mult
prea mare, ceea e ar duce la eşecul interviului;
 Întrebările trebuie să fie foarte bine formulate şi alese, specialişti recomandând
chiar organizarea unor discuţii de grup, cu experţi, pentru elaborarea ghidului de interviu;
 Datorită faptului că în timpul interviului pot apărea noi întrebări, neprevăzute în
ghidul de interviu dar importante pentru scopul discuţiei, se recomandă ca întrebărilor
neprevăzute să li se rezerve 10-15 minute la sfârşitul interviului.
2.3.2.Avantaje şi dezavantaje ale metodei focus grup

Focus grupul este o metodă complexă atât datorită modului de desfăşurare cât şi felului în care
atinge obiectivele pe care şi le propune. Negreţ-Dobridor (2005) evidenţiază următoarele avantaje ale
acestei tehnici:
15
- impune un climat pozitiv de discuţie;
- introduce maniera pozitivă de focalizare pe o sarcină, dezvoltând strategii naturale
de ocolire a fenomenelor de perturbare a comunicării;
- apropie participanţi de lucrul într-un grup natural;
- dezvoltă o manieră neinhibitorie de lucru.
Atunci când scopul interviului este acela de a afla care sunt factorii care influenţează opiniile,
comportamentul sau motivaţia, focus grupurile pot furniza informaţii din interior în legătură cu subiecte
diferite, atunci când opiniile sunt condiţionate sau când sfera de interes implică motivaţii şi
comportamente cu mai multe faţete. De asemenea, focus grupurile le-au oferit cercetătorilor informaţii
valoroase pentru efectuarea investigaţiilor cantitative complicate. Tot la capitolul avantaje trebuie să
menţionăm costul mult mai redus al interviului realizat comparativ cu ancheta, de pildă, care se
realizează, de regulă, cu personal auxiliar, operatori de anchetă, pe eşantioane mari, ceea ce presupune
cheltuieli mult mai mari decât în cazul focus grupului. Interviul de grup structurat nu poate fi făcut decât
de persoane calificate de preferinţă membri ai echipei de cercetare, adesea luând parte doi sociologi, unul
având ca sarcină întreţinerea şi stimularea discuţiei, iar al doilea având ca sarcină înregistrarea reacţiilor
verbale şi de altă natură a subiecţilor (Rotariu, Iluţ, 1997). Un alt avantaj al interviului de grup structurat
derivă din faptul că acesta urmăreşte descifrarea mecanismelor acţiunilor oamenilor, descoperirea
motivaţiilor, a sistemelor de valori la care aderă, descrierea unor comportamente relevante din
colectivitate, pe baza experienţei de viaţă a celui intervievat, pe când ancheta pe bază de chestionar
urmăreşte colectarea unor informaţii relativ simple, datorită, evident, standardizării instrumentului
(chestionarul) care trebuie să fie aplicat corect cât mai multor subiecţi.
Dezavantajele focus grupului provin din faptul că cel care conduce un astfel de interviu trebuie să
fie o persoană cu abilităţi de intervievator, de moderator, dar în acelaşi timp trebuie să fie familiarizat cu
tema interviului. Intervievarea pare înşelător de uşoară, dar necesită pregătire, disciplină mentală şi
abilităţi de interacţiune cu grupul. Au existat focus grupuri care au avut de suferit din cauza
moderatorilor neexperimentaţi care nu au fost în stare să fie rezervaţi în ceea ce priveşte părerile
personale (Krueger, Casey, 2005). Moderatorul are de asemenea dificila sarcină de a administra rolul şi
locul fiecărei categorii de cursanţi. Krueger vorbeşte despre patru astfel de categorii: „experţii”, vorbitori
dominanţi, participanţi timizi, „palavragii” (Krueger, Casey, 2005).
Este adevărat că oricât de pregătită sau calificată ar fi persoana care deţine rolul de moderator este
posibil să apară fenomene distorsionante precum gândirea de grup (groupthink), adică o consensualitate
lipsită de critică în emiterea unei idei sau dominarea discuţiei de către unu-doi participanţi („experţi”,
vorbitori dominanţi sau „palavragii”) (Rotariu, Iluţ, 1997).
16
În cercetarea realizată prin metoda focus grup se foloseşte strategia eşantionării intenţionate, ceea
ce înseamnă că participanţii sunt selectaţi pe baza obiectivului studiului. Focus grupurile sunt grupuri
omogene de persoane, oameni care au în comun o trăsătură relevantă pentru tema studiului. Eşantionarea
aleatorie din cadrul populaţiei ar reprezenta o risipă de bani şi de resurse. În cazul cercetării cantitative se
acordă multă atenţie eşantionării aleatorii. Motivul este acela că principiul aleatoriu este o garanţie că un
eşantion reprezintă un instantaneu al populaţiei mai extinse. În consecinţă, nu este de mirare că
cercetătorii cantitativi sunt preocupaţi de mărimea şi caracterul aleatoriu al studiilor efectuate prin
metoda focus grup (Krueger, Casey, 2005).
În acest tip de cercetare, calitatea nu depinde de mărimea eşantionului. Regula generală este să se
organizeze trei sau patru focus grupuri cu o anumită categorie de public, după care se decide dacă ar mai
trebui adăugate şi alte grupuri la studiu.
Evident, dimensiunea redusă a eşantionului este foarte greu de acceptat pentru unii cercetători şi
pentru faptul că dimensiunea acestuia este un indicator al calităţii în cercetarea cantitativă. În cazul
cercetării calitative, scopul studiului determină tipul şi dimensiunea eşantionului.
În literatura de specialitate se face distincţia între ancheta pe bază de chestionar şi interviu. Fără a
avea pretenţia unei clasificări, vom arăta câteva diferenţe majore între cele două metode (Georgescu,
2005, p. 109):
- în primul rând, ancheta presupune apelul la chestionar, fiind foarte bine
structurată, în timp ce interviul, chiar dacă apelează la ghidul de interviu, este o discuţie relativ
liberă cu subiectul;
- diferă numărul subiecţilor investigaţi: în cazul anchetei numărul este mare, pe
când în cazul interviului numărul persoanelor intervievate este relativ mic;
- ancheta şi-a asigurat superioritatea la capitolul număr mare de indivizi chestionaţi,
ceea ce asigură şi reprezentativitate ridicată eşantionului;
- ancheta este o metodă standardizată, numărul, ordinea întrebărilor, efectivul
populaţiei fiind bine stabilite, pe când interviul depinde de interacţiunile celor de faţă;
- interviul se poate desfăşura doar prin tehnici orale pe când ancheta cunoaşte şi
tehnica răspunsurilor în scris;
- ancheta se centrează doar pe răspunsuri individuale, pe când interviul poate avea
formele individual sau de grup;
- ancheta este o metodă extensivă, pe când interviul este una calitativă.
Dincolo de avantajele şi dezavantajele fiecărei metode de cercetare, specialiştii consideră că
valoarea unei cercetări sporeşte în cazul în care sunt combinate mai multe metode, tehnici şi procedee.
Există şi un termen care denumeşte această procedură-„triangulaţie”, termen introdus de N. Denzin.
17
„Triangulaţia” se manifestă în patru ipostaze de bază (Janesick, 1994, citat de Rotariu, Iluţ, 1997,
p. 69):
 triangulaţia datelor: utilizarea unor surse variate de date în studiu;
 triangulaţia investigatorului: utilizarea mai multor cercetători;
 triangulaţia teoretică: utilizarea mai multor perspective;
 triangulaţia metodologică: utilizarea unor metode multiple pentru a studia o
singură problemă.
Considerăm că triangulaţia metodologică este un deziderat care ar trebui urmat în
cercetările sociologice, cu atât mai mult cu cât „minimizează riscurile metodologice şi
maximizează tăria şi supleţea datelor” (Rotariu, Iluţ, 1997, p. 69).
2.4.EXPERIMENTUL
Cercetarea experimentală este o abordare ştiinţifică a realităţii cu scopul stabilirii unei relaţii de
tip cauză –efect între două fenomene observabile şi măsurabile.
Experimentul psihologic presupune măsurarea comportamentului uman în cel puţin două situaţii
în care există condiţii diferite de manifestare.
Termenul VARIABILĂ desemnează o anumită proprietate (caracteristică fizică sau socială)
măsurabilă a unui obiect sau fenomen care poate lua două sau mai multe valori situate de-a lungul unui
continuum psihologic.
Elementele de bază ale unui experiment sunt:
 Variabilele independente;
 Variabilele dependente;
 Variabilele de control .
a) Variabilele independente
Variabila independentă este un factor experimental considerat responsabil pentru variaţiile unui
comportament, factor manipulat de experimentator.
Variabilele independente sunt de 3 categorii: de mediu, de sarcină, de personalitate.
Variabilele de mediu se referă la aspecte ale mediului fizic care sunt modificate de cercetător în
cadrul experimentului. De exemplu zgomotul (intens sau redus), temperatura camerei (ridicată, medie,
scăzută).
Variabilele de sarcină corespund unor variaţii ale sarcinilor experimentale. De exemplu se poate
varia complexitatea sarcinii, nivelul înţelegerii.
18
Variabilele de personalitate sunt cele referitoare la vârstă, personalitate, sex, apartenenţă
religioasă, etnică. În acest caz cercetătorul nu manipulează variabila ci selectează anumite valori ale
acesteia.
b) Variabile dependente
Variabila dependentă este rezultatul manipulării variabilei independente.
Ea este ceea ce de fapt cercetătorul observă şi măsoară.
Există variabile dependente:
- biologice, de exemplu presiunea sanguină, ritmul cardiac, temperatura corpului;
- comportamentale, care se referă la comportamentul subiecţilor, de exemplu viteza de reacţie la
anumiţi stimuli, aprecierea unor distanţe (DIRECT MĂSURABILE).
- cognitive, constând în manifestări ale subiectului care pot fi doar INDIRECT
MĂSURABILE, cum ar fi cele legate de gândire, rezolvare de probleme, raţionament.
c) Variabile de control
Se utilizează termenul variabilă de control pentru a desemna variabila al cărei efect este ţinut sub
control acele variabile pentru care există suspiciunea că ar influenţa rezultatele cercetării.
Trebuie făcută distincţia între experiment şi cvasiexperiment.
Dacă în cazul experimentului cercetătorul are un control ridicat asupra tuturor aspectelor
implicate în cazul cvasiexperimentului cercetătorul exercită un control mai slab asupra derulării cercetării
şi selectează subiecţii din grupuri preexistente.
EXPERIMENT: Dorim să studiem influenţa programelor TV agresive asupra comportamentului
tinerilor.
Vom varia intensitatea programelor TV din punct de vedere al violenţei şi vom măsura
comportamentul agresiva al tinerilor.
CVASIEXPERIMENT: Ne interesează diferenţele de sex în percepţia culorii. Este vorba de
cvasiexperiment pentru că nu putem crea categoriile de sex şi vom selecta subiecţii din grupuri
preexistente.
 PLANUL EXPERIMENTAL
Planul experimental reflectă structura generală a unui experiment şi dă detalii despre modul de
desfăşurare, ipoteze. În cea mai simplă formă, experimentul presupune efectuarea a 2 măsurări: una
înaintea manipulării experimentale, iar cealaltă după aceasta. Diferenţa dintre prima măsurare
(pretestare) şi a doua măsurare (posttestare) reflectă efectul variabilei independente.
 ETICA CERCETĂRII
19
- este interzisă inducerea unui stres psihologic excesiv subiectului. De exemplu, invazia
intimităţii, situaţii umilitoare, situaţii penibile.
- este interzisă înşelarea subiecţilor, o practică curentă în cercetarea experimentală pentru că
deseori cunoaşterea scopurilor cercetării de către subiect compromite întregul experiment. (Ca
urmare li se prezintă alte scopuri, false ale studiului, ceea ce nu este etic).
- subiecţilor trebuie să li se permită să aleagă între participarea sau neparticiparea la
experiment; de asemenea subiectul trebuie sa-şi dea consimţământul scris privitor la participarea la
studiu.
- cercetătorul este obligat ca după experiment să procedeze la reconfortarea psihică a
participanţilor, explicarea planurilor experimentale, prezentarea rezultatelor individuale şi colective,
explicarea scopurilor adevărate ale cercetării (dacă s-a folosit procedura înşelării subiecţilor)
(Neculau,2003).
1. Enumeraţi etapele cercetării în psihologia socială

2. Răspundeţi la următoarele întrebări:
VOTUL DE PAIE semnifica
a.un vot lipsit de importanta
b.originea sondajului de opinie,sec. XIX, SUA
c.modalitatea în care se votează în SUA
d.cea mai folosita forma de esantionare.
Ancheta este
a.o metoda de cercetare psihosociologica
b.un instrument de cercetare
c.un sondaj de opinie
d. un chestionar.
Etapele anchetei sunt
a.chestionarul si esantionarea
b.documentarea, formularea ipotezelor, operationalizarea ,esantionarea,
colectarea datelor, interpretarea , validarea
c.documentarea şi aplicarea chestionarului
d.aplicarea chestionarului şi interpretarea lui.
20
Operationalizarea conceptelor presupune
a.formarea unui esantion
b.studierea tuturor documentelor legate de tema respectiva
c.transformarea unui concept in indicatori direct masurabili
d.aplicarea efectiva a chestionarului.
In etapa in care se colecteaza datele
a.se construieste esantionul
b.se formuleaza ipotezele
c.se aplica instrumentul de cercetare
d.se comunica rezultatele obtinute.
In etapa colectarii datelor cel mai important rol revine
a.cercetatorului
b.operatorului de ancheta
c.subiectilor
d.institutiilor în care se desfasoara cercetarea.
Chestionarele autoadministrate
a.sunt administrate de operatorii de ancheta
b.sunt administrate telefonic
c.constau in chestionarele postale, publicate în presa
d.sunt administrate de cercetator.
Intrebarile închise
a.obliga subiectul sa aleaga din raspunsurile fixate dinainte
b.permit subiectilor sa-si formuleze liber raspunsurile
c.sunt sugerate de operatorul de ancheta
d.ofera posibilitatea unui nonraspuns.
Intrebarile deschise
a.obliga subiectul sa aleaga din raspunsurile fixate dinainte
b.permit subiectilor sa-si formuleze singuri raspunsurile
c.sunt sugerate de operatorul de ancheta
d.ofera posibilitatea unui nonraspuns.
Ghidul de interviu este
a.o colecţie de teme si intrebari care organizeaza activitatea intervievatorului
b.un chestionar
21
c.un experiment
d.un interviu care se aplicā specialistilor.
Focus grupul este
a.un chestionar
b.un interviu care are ca şi caracteristica faptul ca se aplica fiecarui subiect in parte
c.un interviu care are ca şi caracteristica principala concentrarea discutiei pe o tema
precizata dinainte
d.o forma a anchetei.
BIBLIOGRAFIE
Krueger,R.,Casey,M(2005) „ Metoda focus grup”, Iaşi, Editura Polirom
22
3. ATITUDINEA ŞI SCHIMBAREA ATITUDINII

-definească atitudinea
-descrie cele patru funcţii ale atitudinilor
-definească persuasiunea şi autopersuasiunea
-înţeleagă conceptul de disonanţă cognitivă.
Concepte cheie: atitudine, persuasiune, model tridimensional, disonanţă cognitivă, distanţă
social, inoculare, dopare, expunere selectivă.
Conţinut: 3.1. Definire, proprietăţi şi funcţii
3.2 Structura atitudinilor
3.3. Măsurarea atitudinilor
3.4. Schimbarea de atitudine.
3.1.DEFINIRE , PROPRIETĂŢI ŞI FUNCŢII

Atitudinea are încă de luptat cu o anumită imprecizie atât în definirea sa , cât şi în delimitarea
sa de alte concepte cum ar fi opiniile, credinţele sau intenţiile.Dacă ar fi să încercăm o definire a
atitudinii, am putea spune că este o dispoziţie internă a individului, care cuprinde percepţia sa şi
reacţiile sale faţă de un obiect sau stimul.Conform lui A.Neculau, atitudinile sunt rezultatul experienţei,
sunt relative stabile şi durabile şi sunt polarizate, fiind fie positive fie negative. Allport a fost primul
psiholog care în 1935 a definit, respectând rigorile ştiinţifice, conceptul de atitudine: “O atitudine este o
stare mentală şi neuropsihologică de pregătire a răspunsului, organizată prin experienţă de către subiect,
exercitând o influenţă directivă sau dinamică asupra răspunsului său faţă de toate obiectele şi toate
situaţiile la care se raportează “.
În ceea ce priveşte proprietăţile atitudinii, vom analiza valenţa, accesibilitatea , intensitatea şi
centralitatea.
 VALENŢA se referă la poziţia pe care o ocupă atitudinea privitor la dimensiunile
evaluative şi afective.O atitudine poate fi pozitivă sau negativă, favorabilă sau defavorabilă unui obiect
sau unei situaţii.
 ACCESIBILITATEA se raportează la forţa legăturii care uneşte atitudinea de obiectul
ei.Această proprietate este mult folosită în studiile asupra relaţiei atitudine- comportament şi pentru că,
cu cât legătura dintre atitudine şi obiectul ei este mai puternică, cu atât mai mare este probabilitatea şi
viteza cu care itudinea va fi activată în prezenţa obiectului.
23
 INTENSITATEA desemnează poziţia pe care atitudinile o ocupă pe scalele continue şi
bipolare de tip pozitiv-negativ, favorabil-defavorabil care se utilizează în măsurarea lor.Este evident
faptul că, în cazul în care o atitudine se apropie de o extremitate sau alta a unei scale, cu atât mai mult ea
va fi considerată ca fiind intensă.
 CENTRALITATEA se referă la poziţia pe care o ocupă atitudinea în ansamblul de
elemente identitare ale individului, adică valori, apartenenţe sociale, aptitudini.
După Katz (1960), atitudinile au patru funcţii de reală importanţă:
a) Funcţia de adaptare. Elaborăm atitudini favorabile faţă de obiecte care ne sunt utile şi ne
satisfac nevoile, însă elaborăm şi atitudini negative faţă de obiecte sau situaţii care ne produc teamă,
frică, frustrare. De asemenea, avem tendinţa să exprimăm atitudini care într-un context social dat ne
permit să primim aprobarea celorlalţi. Acest lucru ne permite să afirmăm că atitudinile îndeplinesc şi o
funcţie de adaptare socială.
b)Funcţia de cunoaştere. Atitudinea serveşte drept cadru de referinţă pentru evaluările obiectelor ,
situaţiilor, evenimentelor care se produc în jurul nostru.Atitudinea constituie un rezumat al evaluării unui
obiect, putând lua valori pozitive sau negative.
c)Funcţia expresivă. Atitudinile servesc la exteriorizarea credinţelor şi valorilor pe care le
considerăm centrale, permiţându-ne să obţinem o mulţumire din simplul fapt că ne oferă posibilitatea de
a ne distinge de ceilalţi.
d)Funcţia de apărare a eului. Atitudinile ne permit să ne protejăm stima de sine împotriva
ameninţărilor exterioare şi a conflictelor interne.
3.2. STRUCTURA ATITUDINILOR

Există două modele în ceea ce priveşte structurarea atitudinilor: modelul unidimensional şi
modelul tridimensional.
Modelul unidimensional este cel mai des acceptat probabil şi pentru faptul că este cel mai
simplu.Atitudinea este definită ca o evaluare globală a obiectului atitudiniipe o dimensiune continuă de
tip favorabil-defavorabil (Neculau,2003).
Modelul tridimensional precizează natura răspunsurilor individului faţă de obiectele de
atitudine.Se disting trei tipuri de răspunsuri:cognitive , afective şi comportamentale . Răspunsul afectiv al
individului este măsurabil atât prin erorile răspunsurilo verbale , prin care subiectul îşi trădează emoţiile
şi starea de spirit , cât şi prin instrumentele de măsură pe care medicina le oferă – electrocardiograf,
electromiograf, electrodermograf. Răspunsul comportamental se măsoară chestionând subiectul în
legătură cu intenţiile sale comportamentale sau prin observaţie directă . Răspunsurile cognitive sunt
24
legate de cunoştinţe, de credinţe, de percepţii şi de ideile pe care le provoacă obiectul atitudinal. Toate
acestea pot fi puse în evidenţă prin măsurători verbale (Neculau,2003).
Există cazuri când componentele atitudinilor nu sunt consecvente. De exemplu, în anul 1934, La
Pierre a străbătut teritoriul SUA însoţit de un cuplu de chinezi; în acea vreme existau prejudecăţi
puternice în privinţa asiaticilor. Au intrat în peste două sute de hoteluri , dar s-au confruntat într-un
singur caz cu prejudecata existentă. La întoarcerea acasă cercetătorul a trimis tuturor hotelierilor
scrisori , întrebându-i dacă ar primi sau nu vizitatori chinezi. 92 % dintre cei care au răspuns la
scrisoare au spus că nu ar caza niciodată asiatici. În acest caz componenta cognitivă a atitudinii nu a
fost consecventă cu componenta comportamentală (Hayes,Orrell,2003).
3.3. MĂSURAREA ATITUDINILOR

a) Metoda evaluărilor sumate
Această scală corespunde celei de tip Likert. Se alege un număr de itemi referitori la obiectul
atitudinal ales care să provină din surse cât mai diverse. Se clasează itemii în două categorii mari,
favorabili şi defavorabili obiectului. Aceste propoziţii sunt date spre evaluare unor subiecţi utilizând o
scală în cinci trepte mergând de la dezacord total până la acord total, care se foloseşte în cotarea fiecărui
item.Numărul impar de trepte permite subiecţilor să dea un răspuns neutru, care este destul de greu de
interpretat. Pentru fiecare subiect se face suma răspunsurilor tuturor itemilor, care va genera scorul total.
b) Scala distanţei sociale

Este o scală propusă de Bogardus, prin care se încearcă măsurarea distanţei între diferite grupuri
sociale. Scala este compusă dintr-o serie de propoziţii ordonate crescător, care exprimă fiecare un grad de
acceptare a grupului.
Bogardus a conceput acest instrument pentru a cunoaşte gradul de proximitate pe care îl acceptă
subiecţii albi în relaţia lor cu negrii:
- accept ca negrii să locuiască în ţara mea.
- accept ca negrii să locuiască în oraşul meu.
- accept să dau mâna cu un negru.
- accept să am prieteni negrii.
- accept ca fiica mea să se căsătorească cu un negru.
Subiecţii trebuie să spună dacă sunt sau nu de acord cu fiecare dintre propoziţiile prezentate,
care sunt ordonate logic, astfel încât acceptarea uneia să presupună şi acceptarea celor precedente.
Se analizează ierarhic răspunsurile; scala poate fi utilizată ca instrument de măsură a atitudinii
faţă de grupul social avut în vedere.
25
3.4. SCHIMBAREA DE ATITUDINE
3.4.1. Persuasiunea
Persuasiunea se defineşte ca fiind un act de comunicare având ca scop modificarea setului
mental al individului (Corneille,1992).
Literatura de specialitate numeşte ca fiind factori ai schimbării de atitudine : emiţătorul,
receptorul, mesajul şi canalul de comunicare.
Emiţătorul – o sursă percepută drept credibilă are o influenţă mai mare decât una percepută ca
fiind mai puţin credibilă. Gradul de cunoaştere a sursei, profesia, statutul său social, nivelul său de
educaţie, inteligenţa, au un impact pozitiv asupra schimbării de atitudine. De asemenea, o sursă este mai
persuasivă atunci când este simpatică şi atractivă fizic. În ceea ce priveşte sexul emiţătorului, s-a
demonstrat că bărbaţii au un impact mai mare asupra opiniilor femeilor(Neculau,2003).
Receptorul – măsura în care receptorul este influenţat depinde de vârsta, inteligenţa şi sexul
acestuia. Cei mai influenţabili sunt copii cu vârsta cuprinsă între 8 şi 12 ani. Se pare că subiecţii mai
inteligenţi sunt mai puţin influenţabili; în ceea ce priveşte influenţa sexului s-a demonstrat că femeile
sunt mai influenţabile decât bărbaţii.
Mesajul – atunci când publicul ţintă are un nivel intelectual ridicat, este de preferat ca mesajul să
nu fie rigid, iar concluzia să fie implicită. Dacă publicul ţintă este mai puţin instruit, mesajul trebuie să
fie scurt, clar, prezentând şi concluziile. De cele mai multe ori se impune şi repetarea mesajului.
Canalul de comunicare – acelaşi conţinut de idei transmis prin canale diferite şi în forme diferite
are influenţe distincte asupra audienţei. Ordinea în care ideile sunt prezentate, inserarea mesajelor într-un
anumit context sonor şi vizual, măresc eficienţa comunicării. Probabil aici, se află principala explicaţie a
succesului pe care televiziunea îl are în schimbarea de atitudini. S-a demonstrat că sursa simpatică are un
impact mai puternic atunci când mesajul este transmis video iar sursa mai puţin simpatică este mai
persuasivă în scris.
3.4.2. Rezistenţa la persuasiune

Rezistenţa la persuasiune se referă la diferitele modalităţi prin care se pot preveni efectele
influenţei mesajelor persuasive. Cele mai cunoscute mecanisme de rezistenţă la persuasiune sunt :
inocularea, doparea şi expunerea selectivă.
În cazul inoculării, în mod analog medicinei, se poate stimula rezistenţa la persuasiune
prezentând în avans, într-o formă mai atenuată, câteva din argumentele la care subiectul urmează să fie
expus. Acest mecanism a fost propus în 1964 de Mc Guire.
26
În ceea ce priveşte doparea , se furnizează subiectului contraargumente pe care să le poată folosi
împotriva argumentelor la care va fi expus. Această strategie este numită şi mecanism de susţinere; dintre
aceste două strategii, cea prin inoculare est mai eficientă decât cea prin dopare.
Expunerea selectivă este o strategie preventivă şi se poate manifesta sub trei forme : deprecierea
credibilităţii sursei, distorsionarea mesajului sau respingerea în bloc. În primul caz sursa este suspectată
că urmăreşte interese ascunse sau nu este de încredere sau nu este competentă; dacă sursa nu este
depreciată, se recurge la distorsionarea mesajului, receptorul reţinând doar acele informaţii care
corespund convingerilor şi părerilor proprii. De cele mai multe ori însă, are loc respingerea în bloc a
argumentelor prin afirmaţii de genul: “nici nu vreau să aud “,” nu mă convinge nimeni “(Neculau,2003).
3.4.3. Autopersuasiunea
Autopersuasiunea este un fenomen care constă din mai multe procese prin care oamenii îşi pot
schimba atitudinile ca urmare a propriilor acţiuni. Probabil că cea mai cunoscută teorie care abordează
relaţia atitudine-comportament este teoria disonanţei cognitive. Cel care a avansat această teorie a fost
L.Festinger, în 1957. Ideea de bază a teoriei disonanţei cognitive este că în măsura în care oamenii
constată o discrepanţă între atitudinile lor sau între atitudini şi comportamente,acest lucru punându-i într-
o stare neplăcută de tensiune şi disconfort psihic, se vor strădui să o rezolve, modificându-şi una dintre
atitudini (vezi experimentul lui Festinger şi Carlsmith, 1959).
Studiile mai recente arată însă că starea de disonanţă nu duce automat la schimbarea de atitudini
(I.Radu,1994).Se produc o serie de restructurări, justificări şi raţionalizări, cum ar fi justificarea prin
exceptare sau justificarea prin consecinţe pozitive ( indivizii justifică conduitele disonante cu o atitudine
generală, făcând apel la excepţii sau scot în evidenţă doar rezultatele positive ale comportamentului
contraatitudinal).
1.Definiţi disonanţa cognitivă.

Selectati enuntul fals cu privire la atitudini
a.atitudinile pot fi pozitive sau negative,favorabile sau nefavorabile
b.indeplinesc o functie de adaptare sociala

c.pot fi masurate cu ajutorul scalei distantei sociale
d.nu pot fi masurate prin metoda evaluarilor sumate (Likert).
27
Inocularea , doparea şi expunerea selectiva sunt
a.mecanisme de rezistenta la persuasiune

b.factori ai schimbarii de atitudine
c.exemple de tratamente medicale
d.componente ale procesului de comunicare.
BIBLIOGRAFIE
28
4.COMUNICAREA

-definească metalimbajul
-descrie cele patru funcţii ale atitudinilor
-înţeleagă importanţa nonverbalului şi paraverbalului în comunicarea interpersonală
Concepte cheie: metalimbaj, paraverbal, nonverbal
Conţinut: 4.1. Conţinutul mesajelor în comunicarea interpersonală
4.2 Blocaje în comunicare
4.3.Principii care trebuie respectate pentru rezolvarea conflictelor prin dialog.
4.1.CONŢINUTUL MESAJELOR ÎN COMUNICAREA INTERPERSONALĂ

4.1.1. Metalimbajul este un mesaj implicit, ascuns în cuvinte şi fraze care par a spune altceva, un
mesaj care trebuie descifrat (citit printre rânduri).
Metalimbajul are rolul de a atenua şocul vis a vis de primirea unei informaţii neplăcute.
Metalimbajul este folosit în anunţuri publicitare, în negocierile comerciale, în educaţie (unde este
chiar recomandat, pentru încurajarea progreselor făcute de copii: n-ai rezolvat problema dar ai şanse să
progresezi la matematică).
Încercările de ascundere a adevărului potfi depistate prin câteva metacuvinte, metaexpresii tipice
pe care le foloseşte vorbitorul:
- încercarea de mascare a nesincerităţii prin invocarea sincerităţii în exces: „Sincer!”,
„Vorbesc serios”, „V-aş minţi eu pe dumneavoastră_”, Pe cinstea mea”.
- intenţia de a abuza de timpul cuiva se trădează prin anunţuri liniştitoare de genul: „Vă voi
răpi DOAR 5 minute”, „Vă reţin 2 minute” (ne va capta atenţia cât va considera ca are nevoie).
- intenţia mascată de a nu respecta o promisiune se trădează prin promisiuni vagi: „Să
vedem ce se poate face”, „O să ne ocupăm”, „Încerc să ajung la timp”
- impunerea unei decizii pentru care se cere doar acordul formal: „Sper că vă place acest
birou” înseamnă „Vei lucra aici fie că-ţi place fie că nu”.
4.1.2. Mesajele transmise prin paraverbal constau în:

- ritm;
- tonalitate;
- intonaţie;
29
- pauză;
- debit;
- accent;
- sublinierea unor cuvinte.
Exemplu:
„Te vei duce la luptă, sau “ Te vei duce la luptă,
Te vei întoarce, Te vei întoarce
Nu vei muri.” Nu, vei muri.”
- hârtia utilizată, format, culori, ilustraţii, punerea în pagină, în cazul comunicării în scris.
Paralimbajul este destul de corect receptat de ascultător. S-a constatat experimental că gradul de
corectitudine în estimarea emoţiilor vorbitorului numai din indiciile paralimbajului este de 70 % (s-au
folosit benzi înregistrate).
4.1.3.Mesajele implicite ale limbajului corporal (nonverbal)

Informaţiile obţinute cu ajutorul nonverbalului:
a) expresia facială : putem recunoaşte şapte grupe de emoţii: fericirea, surpriza, teama, tristeţea,
furia, curiozitatea, dezgustul.
Dacă interlocutorul afişează o emoţie mai mult de câteva secunde îl putem suspecta de
nesinceritate.
b) contactul vizual
- durata contactului vizual, în cultura occidentală (şi a noastră) este de 50 – 60% din durata
convorbirii, dar nu mai mult de 5 secunde odată;
- în cazul antipatiei, urii, fricii, ochii sunt mari, larg deschişi iar în cazul simpatiei ochii sunt
normal deschişi, muşchii din jurul ochilor sunt relaxaţi;
- pupila lărgită semnifică emoţii pozitive, plăcere, interes;
- pupila micşorată semnifică emoţii negative (teamă, ostilitate).
c) distanţele interpersonale
Hall a stabilit patru distanţe sau zone interpersonale:
- zona intimă (15 – 50 cm);
- zona personală (50 – 120 cm);
- zona socială (1,20 – 3,60 m);
- zona publică (peste 3,60 m).
Originea culturală a interlocutorului modifică aceste distanţe. Într-un dialog faţă în faţă nu ne
apropiem mai mult decât o impune o situaţie concretă.
30
d) alte gesturi şi combinaţii
- timiditatea, teama, se poate recunoaşte după apariţia unor gesturi defensive ( de pildă
ţinerea poşetei la piept), în general ascunderea simbolică a trupului în spatele a ceva;
- mâinile în poziţie de coif semnifică siguranţă, încredere în forţele proprii;
- mâinile la spate semnifică superioritate, încredere;
- palma în sus semnifică supunere, palma în jos semnifică dominare.
4.2.BLOCAJE ÎN COMUNICARE
a)Cauze externe ale blocării comunicării:
- diferenţele culturale – de exemplu în unele culturi nu este încurajat limbajul corporal;
- distorsiunea mesajului în cursul transmiterii în lanţ;
- entropia – influenţele externe care diminuează integritatea mesajului: distanţă prea mare,
zgomotul, hipoacuzia, necunoaşterea limbii interlocutorului pot deveni elemente entropice.
b) Procese psihice şi psihosociale :

- proiecţia ca mecanism de apărare a eului; prin proiecţie atribuim celuilalt ideii,
sentimente. Datorită proiecţiei nu percepem corect pe celălalt iar actul comunicării este afectat;
- profeţia care se autoândeplineşte- interlocutorul este abordat cu o anumită prejudecată
privind intenţiile sale ostile faţă de noi şi în consecinţă celălalt va intra în rezonanţă şi va confirma
premisa.
- transferul generalizat – o reproducere în relaţia cu celălalt a unor idei, atitudini,
sentimente pe care le-am manifestat într-o experienţă anterioară, de obicei în copilărie (frondă faţă de şef
– părinte sau profesor).
-
c)Comportamente care inhibă, perturbă sau blochează comunicarea:
- ambiguitatea  dacă mesajul verbal este ambiguu se decodifică nonverbal;
- stereotipurile  „Soacra nu se înţelege niciodată cu nora”;
- neatenţia;
- sfaturi necerute la întrebarea „Ce mă fac acum?”, răspunsul cel mai potrivit este „Tu
la ce te-ai gândit?”;
- „dialogul surzilor”  interlocutorii sunt pe poziţii rigide menţinute la nesfârşit (de
exemplu adversarii politici);
- monologul egocentric;
- ameninţarea  „Dacă nu-l părăseşti acum să nu mai vii la mine să te plângi”;
31
- schimbarea subiectului;
- lipsa de respect (trădată prin paralimbaj).
d)Factori de personalitate:
- diferenţele de sex  s-a demonstrat că bărbaţii şi femeile comunică diferit. În termeni de
rezolvate a conflictelor bărbaţii sunt orientaţi spre rezolvarea de probleme, femeile preferă expresia
emoţională;
- emoţiile – soc puternice (spaima, furia) pot altera mesajul;
- timiditatea definită ca un comportament defensiv şi anxios, ezitant, exprimând dificultăţi
de adaptare. Timidul nu poate verbaliza ceea ce simte sau gândeşte.
4.3.PRINCIPII CARE TREBUIE RESPECTATE PENTRU REZOLVAREA CONFLICTULUI

PRIN DIALOG
a) accepţiunea comunicării – comunicarea înseamnă şi grija pentru ce spune partenerul de dialog;
b) prezentarea preocupărilor cuiva este diferită de rezolvarea unei probleme;
c) voinţa – când atitudinea unei persoane nu este propice unei bune comunicări, comportamentele
nu o ajută;
d) alegerea momentului potrivit pentru a comunica;
e) toleranţă bilaterală (faţă de dificultatea oamenilor de a comunica);
f) claritatea mesajului: mesajul trebuie transmis într-un mod în care să le ofere celorlalţi cele mai
bune şanse de a înţelege;
g) evitarea atacului la persoană;
h) interactivitetea dialogului prin feed-back bilateral şi ajutor reciproc.
O atitudine importantă în comunicare este cea de cooperare, de căutare a soluţiilor la conflict
alături de celălalt şi nu împotriva lui(A.Stoica Constantin,2004).
1.Enumeraţi principalele cauze ale blocajelor în comunicare.

Cel mai puternic indiciu nonverbal pe care il posedam este
a.pozitia
b.contactul vizual
c.îmbracamintea
d.gestul.
32
Paralimbajul este
a.un termen care desemneaza indiciile non-verbale pe care le utilizam cand vorbim
b.sincronizarea vorbirii
c.capacitatea de a vorbi la telefon
d.vorbirea în public.
BIBLIOGRAFIE
33
5. ELEMENTE DE PSIHOSOCIOLOGIA GRUPULUI
-definească grupul social
-descrie tipologia grupului
Concepte cheie: grup social, coeziune, consens, conformare

Conţinut: 5.1.Noţiunea de grup social
5.2 Tipologia grupului
5.1. NOŢIUNEA DE GRUP SOCIAL
Grupurile umane reprezintă o realitate inevitabilă pentru individ şi societate în ansamblul său .
Procesul de socializare se desfăşoară în grupuri şi colectivităţi umane - de pildă familia , grădiniţa ,
şcoala – iar indivizii lipsiţi de acest proces nu pot avea caracteristicile fundamentale ale omului :
vorbire , gîndire abstractă , mers biped . În acest sens, probabil că cea mai bună dovadă sunt experienţele
nefericite ale copiilor crescuţi în sălbăticie.
Exemplu: Măsura în care mediul social se constituie într-un factor determinant al devenirii
umane este demonstrată de existenţa copiilor sălbatici izolaţi din diferite motive de comuntata umană .
Au existat copii- leopard, babuin , panteră, gazelă, precum şi copii – lup . Probabil cel mai cunoscut caz
este cel al fetiţelor Amala şi Kamala, descoperite în anul 1921 în India. În momentul în care au fost
găsite – aveau 1 an şi respectiv 8 ani- trăiau alături de o familie de lupi şi aveau un comportament
asemănător cu cel al familiei adoptive. Nu reuşiseră să adopte poziţia bipedă ci umblau pe coate şi
genunchi, lipăiau lichidele, dezgropau mortăciunile, se temeau de lumină, ziua dormeau, noaptea erau
foarte agitate.
Ce s-a întîmplat după ce au fost descoperite ? Cea mai mică a murit în acelaşi an iar cea mare a
trăit pînă la vîrsta de 17 ani. După 10 luni a reuşit să întindă mîna cînd solicita ceva, după 16 luni se
ridica în genunchi însă abia după 6 ani a reuşit să adopte mersul biped; la 17 ani vocabularul ei
cuprindea doar 50 de cuvinte.
Un alt caz asemănător s-a semnalat în India, unde s-a descoperit un copil de aproximativ 9 ani
crescut în compania animalelor, care dobândise şi el, ca şi în exemplul de mai sus, comportamente tipic
animalice : mersul în patru labe, reacţia negativă faţă de lumină, lipsa limbajului. Deşi s-a încercat tim
de 14 ani umanizarea lui, acest lucru a fost practic imposibil.
Aceste exemple vin în sprijinul ideii că în lipsa mediului specific uman caracteristicile specifice
umanităţii nu pot fi dobîndite.
34
Studierea sistematică a diverselor grupuri sociale face obiectul mai multor discipline , de
legităţile mai generale ale fiinţării, structurii şi procesualităţii lor ocupîndu-se două ştiinţe cu statut
academic: psihologia socială şi sociologia .
Vom adopta drept definiţie de lucru pentru grup social definiţia dată de Chantal Leclerc –
Quebec: grupul este un cîmp psihosocial dinamic, constituit dintr-un ansamblu repetabil de persoane, a
căror unitate rezultă dintr-o comunitate de tip colectiv şi din interdependenţa stilurilor individuale.
Aceste persoane, legate voluntar sau nu, sunt conştiente unele de altele, interacţionează şi se
interinfluienţează direct.
Această definiţie de lucru propune raportarea la 3 caracteristici fundamentale:
- grupul implică o cunoaştere a apartenenţei la o entitate colectivă;
- membrii grupului au obiective similare;
- grupul permite o interacţiune directă între membrii săi.
După unii psihosociologi, masa, mulţimea sau publicul nu pot fi introduse în specia grupurilor
datorită lipsei liantului comun. Acestea sunt organizări efemere, adesea pentru a manifesta sau demonstra
aderenţa la o idee, fără a implica interacţiunea între membrii.
Exemple de grupuri sociale: familia, grupul de învăţare, grupul de persoane dintr-o rezidenţă,
grupul de prieteni, grupul de muncă,unitatea militară,echipajul unei nave, un sat, publicul de operă, o
comunitate etnică, grupul de vârstă, clasele şi straturile sociale.
IOAN RADU reţine ca note definitorii în ceea ce priveşte grupul social :
- grupul este o colecţie de mai multe persoane;
- aceste persoane se află în relaţii faţă în faţă , relaţii de interacţiune şi dependenţă reciprocă,
mediate de implicarea într-o activitate comună;
- grupul dezvoltă în timp norme şi valori care reglează comportarea comună.
Fiind vorba de relaţii interpersonale , faţă în faţă, acestea sunt însoţite de cunoaşterea reciprocă.
Liantul grupului îl constituie interrelaţiile şi ţelul comun care au ca rezultantă coeziunea colectivă.
Trebuie reţinut faptul că grupul nu este un agregat de persoane aflate doar în relaţii de proximitate fizică.
5.2. TIPOLOGIA GRUPULUI

Lucrările de specialitate vorbesc despre următoarele tipuri de grupuri :
a) după ordinul de mărime :
- grupuri mici , pînă la 25-30 de membri, ca de pildă familia, grupele de studenţi, o echipă
sportivă, o trupă muzicală;
-grupuri mijlocii , având zeci sau sute de membri, de pildă colectivele de muncă din întreprinderi,
studenţii din anul I de la psihologie, toţi cei care locuiesc într-un cartier ;
35
- grupuri mari , de exemplu o clasă socială, o etnie, o naţiune, o profesie, o grupă de vârstă.
b) după statutul acordat legal , oficial :
- grupuri formale, unde există o organigramă, reguli scrise de funcţionare, drepturi şi obligaţii clar
stabilite, poate cele mai bune exemple fiind echipele de muncă, colectivul de cadre didactice dintr-o
şcoală, colectivul de medici dintr-un spital;
- grupuri informale, unde nu există organigramă, legile sunt nescrise dar nu mai puţin importante.
Pentru exemplificare putem folosi foarte bine o trupă muzicală, grupul de prieteni, o bandă de hoţi.
ATENŢIE ! Familia este un exemplu de grup atât formal , pentru că există reglementări juridice
ale relaţiilor de familie, cât şi informal , deoarece cea mai mare parte a relaţiilor de familie se bazează
pe legi nescrise. De altfel, în orice grup uman se dezvoltă raporturi ce depăşesc cadrul prescris. În orice
organizaţie, spre exemplu, dincolo de organigramă şi relaţiile oficiale ale membrilor, există simpatii,
antipatii, organigrama fiind dublată de o structură a relaţiilor afectiv- emoţionale din grup.
c) după funcţia lor normativ-axiologică în raport cu individul concret :
- grupuri de apartenenţă, din care individul face parte actualmente;
- grupuri de referinţă , care constituie reperele atitudinale, valorice şi comportamentale ale
individului şi spre care tinde să devină membru.
d) după gradul de stabilitate a intereselor :
-grupuri naturale , cu interese şi scopuri comune de bătaie lungă , de tipul familiei , colectivului
de muncă;
- grupuri ocazionale, caz în care există minime trăsături şi scopuri comune dar de foarte scurtă
durată, ca de exemplu publicul de la un spectacol de operă, cei care aşteaptă un tren pe un peron.
e) după natura relaţiilor dintre membri grupului:
- grupuri primare , caracterizate prin relaţii nemijlocite, faţă în faţă. Grupurile primare sunt
grupuri mici, în care oamenii se cunosc şi au relaţii emoţional-afective, de intimitate, căldură şi
solidaritate. Decisiv în formarea personalităţii individului este grupul familial , dar mai tîrziu şi alte
grupuri devin foarte importante pentru siguranţa şi confortul fizic şi emoţional. Grupurile primare mai
sunt numite grupuri expresive pentru că prin ele se îndeplinesc nevoile de exprimare şi confirmare a
stărilor sufleteşti.
- grupuri secundare, care sunt în general grupuri mijlocii şi mari, indivizii care compun aceste
grupuri nu se cunosc direct unul pe celălalt, raporturile afectiv- emoţionale sunt mai palide, intimitatea
redusă, interacţiunile avînd un caracter formal. Deşi există un interes comun, scopurile personale de bază
sunt altele. Prin grupurile secundare se satisfac nevoile specifice, pragmatice, şi de aceea mai sunt numite
şi grupuri instrumentale.De exemplu, asociaţiile studenţeşti nu presupun relaţii faţă în faţă şi nu implică
36
scopuri personale durabile pentru indivizii concreţi, ca şi în cazul marilor intreprinderi şi organizaţii în
general.
Distincţia dintre grupuri primare şi grupuri secundare , la fel ca cea dintre comunitate şi societate,
nu trebuie înţeleasă ca opunînd două realităţi contrare. Oamenii fac parte concomitent atât din grupuri
primare cît şi din grupuri secundare.Mai mult, există şi grupuri cu poziţie intermediară, în sensul că sunt
grupuri mici, unde funcţionează relaţii faţă în faţă dar sunt temporare şi nu angajează scopuri şi valori
comune fundamentale. Ele protejează indivizii faţă de anonimat şi impersonalitate. Prietenii de chefuri,
grupurile de hobby- cei ce joacă volei, cei care merg la tenis, constituie exemple pentru grupurile cu
poziţie intermediară.
1.Enumeraţi principalele tipuri de grupuri.

2. Definiţi grupul social din perspectiva lui Ioan Radu.
BIBLIOGRAFIE
Visscher,Neculau(2001),”Dinamica grupurilor”,Iaşi, Editura Polirom
37
6.GRUPURILE SOCIALE MICI
-definească grupul social mic
-descrie coeziunea, consensul si conformarea
Concepte cheie: grup social mic, coeziune, consens, conformare, status, rol
Conţinut: 6.1.Caracteristicile grupului mic
6.2 Funcţiile grupului mic
6.3 Status şi rol în cadrul grupului mic
6.1. CARACTERISTICILE GRUPULUI MIC

Grupul mic este un ansamblu de persoane între care se stabilesc relaţii reciproce
interindividuale directe şi statornice în cadrul unor activitāţi similare, ce conduc la realizarea scopurilor
relativ comune.( conform dicţionarului de sociologie).
Principala caracteristicā a grupului mic sunt interacţiunile “faţā în faţā” pe baza unor modele
proprii de comportament.
Numārul membrilor din grupul mic variazā între 2 şi 25-30 ; cel mai mic grup este diada( de
exemplu cuplul marital). Unii autori considerā cā triada este cel mai mic grup ( 3 membri). Cum se
formeazā un grup mic (microgrup)? Moreno şi Newcomb susţin cā la baza formārii microgrupului se
aflā atracţia interpersonalā . Conform acestor psihosociologi, într-o triadā există 2 categorii de relaţii
afective şi anume de atracţie şi de respingere, rezultînd relaţii afective pozitive(+) şi relaţii afective
negative(-).
Grupurile din 3 membrii sau mai mari pot fi echilibrate sau neechilibrate în funcţie de relaţiile
diadice ce le compun. Triada cea mai stabilā cuprinde toate relaţiile diadice pozitive. Triada pozitivā îşi
va multiplica relaţiile cu ceilalţi, fiind o zonā de polarizare în grup.
Aceastā teorie a dinamicii atracţiilor explicā sociabilitatea spontanā într-o oarecare māsurā
. Aceeaşi persoanā poate aparţine concomitent mai multor grupuri dar nu participā la fel de intens la
viaţa acestora ( familie, grupul format din clasa de elevi, grupul de aerobic) , ca urmare, trebuie analizate
coeziunea , consensul şi conformitatea în grup.
Coeziunea = o rezultantā a tuturor forţelor din grup care acţioneazā asupra
membrilor pentru a-i determina sā rāmînā în grup. Cu cît grupul e mai
coeziv şi mai atractiv pentru membrii lui cu atît presiunea de eliminare
a comportamentelor deviante va fi mai puternicā.
Consensul = constā în similitudinea tacitā sau manifestā a atitudinilor şi opţiunilor,
38
concordanţa punctelor de vedere ale membrilor grupului . Consensul
rezultā din convergenţa de interese ori din surse cognitive.
Conformarea = se manifestā prin comportamente de supunere , acceptare şi
adaptare a indivizilor la sistemul de norme din grup.
Orice grup dispune de mecanisme de promovare a conformārii individuale fie prin sancţiuni
negative fie prin recompense. Indivizii se vor conforma normelor pentru cā altfel vor fi pedepsiţi într-o
formā sau alta în timp ce conformarea le asigurā recompense.
Exagerarea conformārii duce la comformism( supunere oarbā, necondiţionatā).
6.2.FUNCŢIILE GRUPULUI MIC

a) Funcţia de integrare socialā a individului. Familia, principalul agent socializator este
îndemnatā sā ofere societāţii viitori cetāţeni de calitate. Indirect, prin legile juridice şi politicile sociale şi
familiale, statul acţioneazā la nivelul familiei încurajînd sau descurajînd divorţurile, fertilitatea etc.
( aceasta reprezintā o formā de control social).
b) Funcţia de satisfacere a unor nevoi psihosociale( de exemplu nevoia de a primi şi a oferi
afectivitate). Grupul oferā securitate afectivā.
c) Funcţia de reglare a comportamentului şi a relaţiilor interindividuale.
De exemplu familia îşi va educa membri în baza celor 2 principii de bazā: o atitudine pozitivā
faţā de muncā şi respect pentru legile formale şi informale ale convieţuirii sociale.
6.3.STATUS ŞI ROL ÎN CADRUL GRUPULUI MIC
 Statusul - constituie setul de aprecieri statornicite în grup în legāturā cu o poziţie socialā,

este preţuirea colectivā de care se bucurā deţinātorul unei poziţii. În societate fiecare individ deţine mai
multe statusuri, fiecare poziţie presupune un termen complementar de tip şef – subaltern. Cu cît statusul
formal al unei persoane este mai scāzut cu atît mai mare este spaţiul sāu de libertate; cu cît statusul
formal este mai înalt cu atît mai restrînsā este aria sa de libertate.
Faţā de societāţile tradiţionale unde majoritatea statusurilor erau prescrise, în funcţie de familia
de provenienţā, în cele moderne , majoritatea statusurilor sunt dobindite prin efort individual. Sansele de
dobîndire a statusurilor în societāţile moderne par egale doar în aparenţā pentru cā accesul la un status
înalt se face de foarte multe ori prin educaţie ori accesul la ea depinde de condiţiile sociale ale individului
precum şi de trāsāturile personale ale individului.
 Rolul este modul de intervenţie activā în ambianţā.
39
In esenţā, rolul defineşte comportamentul aşteptat, de cātre grup, de la cel care ocupā un anumit
status.
Acelaşi individ, fācînd parte din mai multe grupuri( familie, grup de studiu, echipā sportivā)
îndeplineşte mai multe roluri , dar cu intensitate diferitā. Un anumit rol rāmîne proeminent iar persoana
va investi în realizarea lui resursele cele mai importante.
Fiecare rol presupune un contra rol(profesor-elev, medic-pacient).
Statusul şi rolul sunt solidare. Cu toate cā statusul este atasat poziţiei, nu persoanei, modul în care
o persoanā îşi îndeplineşte rolul,serveşte la validarea statusului. O competenţā scāzutā într-un rol îi va
aduce un status scāzut (Radu,1994).
1.Enumeraţi caracteristicile grupului mic.

2. Definiţi coeziunea, consensul şi conformarea în cadrul grupului mic.
BIBLIOGRAFIE
40
7.FAMILIA – GRUP SOCIAL PRIMAR
-definească familia
-descrie tipologia familiei
-înţeleagă funcţiile familiei
Concepte cheie: familie nuclear, familie extinsă, familie patrilocală, familie matrilocala, familie
bilocală
Conţinut: 7.1. Tipologia familiei
7.2 Tipuri de mariaj
7.3 Funcţiile familiei
7.4. Ciclul vieţii familiale
Definim familia ca fiind un grup social ai cārui membri sunt legaţi prin raporturi de
virstā, cāsātorie sau adopţiune şi care trāiesc împreunā, coopereazā sub raport economic şi au grijā de
copii.
In sens restrins, familia este formatā dintr-un cuplu cāsātorit şi copiii acestuia.
Definiţiile prezintā multe limite , de exemplu. existā familii monoparentale, în unele societāţi
creşterea şi educarea copiilor nu este caracteristicā familiei. De altfel, în unele Kibbutzuri – comunitāţi
agricole – din Israel, copiii sunt crescuţi separat de pārinţi într-un fel de “ case de copii” de persoane
desemnate special pentru acest lucru.
7.1.TIPOLOGIA FAMILIEI
Putem gāsi o infinitate de criterii însā literatura de specialitate acordā o importanţā deosebitā
urmātoarelor caracteristici.
a) În funcţie de gradul de cuprindere putem vorbi de:
- familia nuclearā ( simplā) care cuprinde 2 adulţi care trāiesc împreunā şi copiii lor naturali sau
adoptaţi;
- familia extinsā ( lārgitā, compusā) care cuprinde un numār mare de rude de sînge. De regulā
într-o familie extinsā trāiesc împreunā 3 generaţii: pārinţii, copiii acestora şi pārinţii pārinţilor.
Sistemul familiilor extinse este tipic pentru societāţile nonindustriale, în timp ce familia nuclearā
ca unitate independentā caracterizeazā societatea industrialā şi postindustrialā.
Familia nuclearā şi extinsā reprezintă tipuri ideale .
b) Dupā forma de transmitere a moştenirii (proprietate, status,nume):
41
existā familii:
- patrilineare - moştenirea se transmite pe linia tatālui;
- matrilineare - moştenirea se transmite pe linia mamei;
- bilineare - în majoritatea societāţilor de culturā europeanā , transmiterea se face
bilinear ( deşi numele de familie se transmite în majoritatea cazurilor pe linie paternā).
c) Dupā modul de stabilire a rezidenţei :
- familia patrilocalā – noul cuplu îşi stabileşte reşedinţa în familia sau comunitatea din care a
venit soţul;
- familia matrilocalā – cuplul se stabileşte în familia sau comunitatea din care a venit soţia;
- familia neolocalā – fixarea reşedinţei se face în afara familiilor sau comunitāţilor din care provin
soţii.
În matriarhat existau familii anvuncolocale – se stabileau la un unchi.
d) Dupā exercitarea autoritāţii :
- familiile patriarhale în care relaţiile economico-sociale şi politice sunt controlate de bārbaţi;
- familiile matriarhale caz în care relaţiile de familie sunt dominate de femei;
- familiile egalitare, o caracteristicā a societāţii moderne.
e) Se mai face distincţia între:
- familia consanguinā prin care se înţelege familia din care provin indivizii
( principala sursā de socializare);
- familia conjugalā, adică familia constituitā prin cāsātorie ( principala funcţie fiind aceea de
procreere).
7.2.TIPURI DE MARIAJ
În societāţile de tip european , familia este asociatā cu o cāsātorie monogamā ( un singur

partener) sau cu o succesiune de cāsātorii monogame.
Însā monogamia nu era cel mai rāspîndit tip de cāsātorie în lume în secolul trecut ( în 1949 în
urma unui studiu pe 565 societāţi a rezultat cā poligamia era permisā în 80% din cazuri).
POLIGAMIA este un tip de cāsātorie care permite bārbatului sau femeii sā aibā mai mulţi
parteneri ca soţii respectiv soţi.
Poligamia are douā variante: poliandria şi poliginia.
 Poliandria  o femeie are mai mulţi soţi. Cazurile de poliandrie sunt foarte rare, în cîteva
regiuni din India ,Nepal şi unele populaţii din Africa centralā.
42
 Poliginia  un bārbat poate avea mai multe soţii. Este mult mai frecventā decît poliandria.
În ţarile de religie creştinā, acest tip de cāsātorie este blamat însā în ţārile islamice şi în unele comunitāţi
africane este consideratā o formā de prestigiu sau de bogāţie. Numai bārbaţii care îşi pot permite plata
logodnei şi întreţinerea mai multor femei au astfel de cāsātorii.
În Africa de Est şi Ruanda termenul de co-soţie şi gelozie se suprapun.
7.3.FUNCŢIILE FAMILIEI
a) Funcţia biologicā, de reglementare a modelelor reproducerii

Pentru a supravieţui , fiecare societate şi culturā trebuie sā-şi reproducā ( biologic) indivizii. Prin
familie societatea indicā şi modele de reproducere sexualā.
b) Regularizarea comportamentului sexual
Fārā excepţie, în întreaga lume nu se permit relaţii sexuale întîmplātoare, practicîndu-se tabuul
incestului care interzice relaţii sexuale între rudele apropiate . Sunt interzise mariajele între pārinţi-copii,
fraţi-surori, bunici-nepoţi, unchi-nepoţi ş verişori de gradul I ( în unele ţāri).
c) Funcţia economicā
În societāţile preindustriale accentul cādea pe aspectul economic al producţiei ,în cele industriale
şi postindustriale ,accentul se pune pe consum . Grupul familial este apreciat în prezent ca principal
agent economic în domeniul cererii pe piaţā.
d) Funcţia juridicā.
Vizeazā raporturile juridice de rudenie şi patrimoniale . In afara averii şi numelui, familia acordā
statusul social chiar dacā în prezent o face prin medierea educaţiei.
e) Funcţia de sprijin emoţional,de fundal socio-afectiv
Familia asigurā sprijin la nevoie,protecţie materialā şi spiritualā, asigurā îngrijirea, dragoste,
sentimentul de securitate.
f) Funcţia cultural educativā
Familia este un context propice pentru socializarea copiilor- în sensul asigurārii unor condiţii
pentru ca viitorii membrii ai societāţii sā-şi însuşeascā normele şi valorile acesteia.
7.4.CICLUL VIEŢII FAMILIALE
Iată un exemplu de traseu complet în ceea ce priveşte viaţa familială : întîlnirea , perioada de
curte, coabitarea premaritalā, cāsātoria,divorţul, recāsātoria, vāduvia. Majoritatea indivizilor traverseazā
doar cîteva etape.
43
Cele mai importante stadii sunt:
- Perioada cuplului care nu are copii : probabilitatea despārţirii este mai micā ,pe de altā parte
pentru cā existā un capital redus ,hotārîrea de divorţ poate fi luata mai uşor.
-Primul copil : afecteazā profund relaţia celor 2 parteneri; cei 2 îşi vor îndeplini sarcinile funcţie
de socializarea din familia de provenienţā.
- Mai mulţi copii : apar probleme suplimentare legate de relaţiile dintre copii, competiţia de a
obţine cît mai mult de la pārinţi. Prezenţa preadolescenţilor în familie poate determina relaţia soţ-soţie.
- Revenirea la cuplul conjugal singur (perioada cuibului gol) : se caracterizeazā prin plecarea
copiilor. Aceastā fazā a apārut datoritā māririi duratei de viaţā, mobilitāţii geografice, apariţiei rezidenţei
neolocale.
- Stadiul vāduviei : cuprinde un numār mai mare de femei decît bārbaţi datoritā speranţei de viaţā
mai mare la femei şi diferenţei de virstā la cāsātorie. Situaţia celor ajunşi în acest stadiu este destul de
dificilā din punct de vedere economic. Se estimeazā cā 30% din cheltuielile legate de îngrijirea pārinţilor
sunt suportate de copii, chiar şi în ţāri foarte dezvoltate (SUA,Europa de V şi N).
1.Enumeraţi tipurile de mariaj.
2. Descrieţi tipologia familiei după exercitarea autorităţii.
BIBLIOGRAFIE
Mitrofan, Iolanda şi Mitrofan, Nicolae (1991) „Familia de la A la Z”, Bucureşti, Editura
Stiinţifică
44
8.GRUPUL DE MUNCĂ
-definească grupul de muncă
-descrie principalele procese din grupul de muncă
Concepte cheie: grup de muncă,competiţie, cooperare, conducere

Conţinut: 8.1.Definirea grupului de muncă
8.2 Procese în grupul de muncă
8.3.Funcţiile grupurilor de muncă.
8.1. DEFINIREA GRUPULUI DE MUNCĂ

Propunem două definiţii pentru grupul de muncă:
 2 sau mai mulţi indivizi care interacţioneazā în mod interdependent
pentru a realiza un scop comun;
 Totalitatea persoanelor care au un şef comun şi care interacţioneazā
direct în procesul muncii sau al unei activitāţi.
Denumirea mai veche pentru grupul de muncā era aceea de COLECTIV . Colectivul este un grup
primar, asigurā securitatea socio-afectivā a membrilor, membrii care manifestā un puternic sentiment al
apartenenţei.
În cadrul grupurilor de muncā putem vorbi atît de grupuri formale cit şi de grupuri informale.
Grupuri formale : sunt grupuri delimitate în structura organizaţionalā pentru a facilita realizarea
scopurilor din organizaţie. Pot fi întîlnite 2 tipuri de grupuri formale- grup de comandā şi grup de sarcinā.
Grupul de comandā: este compus dintr-un superior şi subordonaţii sāi şi constituie un element
permanent al structurii organizaţiei.
Grupurile de sarcinā ( proiect) : sunt grupuri alcātuite din angajaţi care lucreazā împreunā pentru
a indeplini o anumitā sarcinā dar care nu se subordoneazā aceluiaşi şef ; calitatea de membru în aceste
grupuri nu este permanentā.
În orice grup formal de muncā existā în mod natural unul sau mai multe grupuri informale bazate
pe interesele comune ale membrilor şi nevoile sociale ale acestora ( nevoia de afiliere, de intimitate, de a
fi acceptat, de a primi şi oferi atenţie). Participarea ca membru este voluntarā iar un angajat al unei
organizaţii poate fi membru al mai multor grupuri informale.
Grupurile de muncā informale sunt importante pentru funcţionarea productivā a organizaţiilor şi
este de dorit ca interesele şi normele grupurilor informale sā coincidā cu obiectivele oficiale.
45
8.2. PROCESE ÎN GRUPUL DE MUNCĂ
Competiţia , cooperarea şi conducerea

 Cooperarea se bazeazā pe coordonarea eforturilor individuale pentru atingerea unui scop
comun şi pe reciprocitatea interacţiunilor. Procesul cooperārii māreşte satisfacţia globalā la nivelul
grupului , dar are şi efecte de uniformizare şi de scādere relativā a satisfacţiei individuale.
 Competiţia sporeşte eficienţa productivā în grup, aspect esenţial într-o societate de consum.
Competiţia nu presupune opoziţia conştientā faţā de concurenţi deosebindu-se prin aceasta de conflict .
Ea presupune ,în schimb, concentrarea eforturilor proprii în dorinţa atingerii scopului, indivizii implicaţi
fiind preocupaţi în primul rînd de obţinerea rezultatelor dorite şi mai puţin de comportamentul rivalilor.
Competiţia este şi o sursā de anxietate , de frustrare. Ponderata ca intensitate, reprezintā un
mecanism de stimulare a conduitelor individuale şi grupale, forţā care mobilizeazā dezvoltarea şi
menţinerea unui standard ridicat de activism şi eficienţā.
Competiţia nu este sinonimă cu concurenţa ( coeficient sporit de rivalitate).
 Conducerea
Conform lui I.Radu , o funcţie de conducere se poate defini printr-un ansamblu de activitāţi
desfāşurate în vederea atingerii aceluiaşi obiectiv :
- a prevedea;
- a decide şi/sau a realiza ( a face alegeri);
- a da dispoziţii, ordine;
- a coordona ( a comunica);
- a controla ( a compara obiectivele şi rezultatele obţinute).
Einsenhower spunea despre conducere cā este “ arta de a determina pe altul sā facā ceea ce
doreşti tu, dar din proprie iniţiativā”.
Stiluri de conducere
Exprimā modul de exercitare a procesului de conducere a grupului caracterizîndu-se prin relaţii
specifice între conducātor şi subordonaţii sāi. Una dintre cele mai cunoscute tipologii este cea oferitā de
Kurt Lewin şi constituie o trihotomie: stilul autoritar , stilul democratic şi “ laissez-faire”.
Stilul autoritar - se caracterizeazā prin aceea cā scopurile grupului şi cāile de a le atinge sunt
stabilite de lider, care ia decizii pentru fiecare etapā şi stabileşte metodele fārā a le comunica pe faze.
Liderul nu participā la viaţa grupului.
46
Stilul democratic de conducere asociazā grupul la toate demersurile, atît la stabilirea ţelurilor , cît
şi a mijloacelor de realizare. Liderul se considerā un membru obişnuit al grupului,sugereazā cāi de
acţiune şi dā soluţii pe care le supune aprobārii sau respingerii colective.
Stilul “ laissez-faire” – se caracterizeazā prin aceea cā lucrurile sunt lāsate sā se desfāşoare de la
sine. Liderul nu se implicā doar cînd este solicitat , iar grupul îşi stabileşte singur ţelurile şi mijloacele,
fārā participarea şefului, care nu intervine decît la cerere şi nu ia decizii.
Aceste stiluri de conducere pot fi exprimate prin 3 forme de autoritate: autocraţie- democraţie,
anarhie, pledoaria fiind pentru stilul democratic caracterizat prin permisivitate, senzitivitate şi empatie
( perceperea sentimentelor celorlalţi).
8.3.FUNCŢIILE GRUPURILOR DE MUNCĂ
Grupul de muncā îndeplineşte douā categorii mari de funcţii: productive şi sociale.

a) Funcţiile productive . Pentru realizarea activitāţii productive e nevoie de o serie de
operaţii precum: diviziunea muncii, distribuirea rolurilor, a sarcinilor, coordonarea activitāţilor şi
controlul realizārii acestora.
Existā 2 tipuri de funcţii productive : de execuţie şi de conducere. Conducerea se poate realiza în
douā modalitāţi:
 Conducerea ierarhic autoritarā , caracterizatā prin separarea strictā a nivelului de conducere
de cel de execuţie. In acest caz grupul nu funcţioneazā propriu-zis ca un grup de muncā, membrii sāi
fiind antrenaţi în activitate în mod individual.
 Conducerea democraticā , caracterizatā prin faptul cā funcţiile de conducere sunt larg
difuzate în cadrul grupului de muncā. Grupul devine subiectul activ al activitāţii de producţie şi
constituie un grup de muncā.
I.Radu spune cā ,pe termen lung, conducerea democraticā este mai eficientā pentru cā foloseşte
mai raţional resursele umane, însā pe termen scurt stilul de conducere autoritar poate fi mai eficient în
ceea ce priveşte productivitatea.
b) Funcţiile sociale sunt, de asemenea, de două categorii: emoţionale şi generare şi impunere de
norme.
 Funcţii sociale emoţionale
Grupul reprezintā un suport reciproc, un teren de verificare şi confruntare a propriilor sentimente
şi concepţii. In special situaţiile de ameninţare şi frustrare , conduc spre nevoia de asociere cu ceilalţi
din grup !!!
47
Riscurile sporesc coeziunea, ajutînd pe membrii colectivelor sā înfrunte situaţiile dificile.
 Funcţia de generare şi impunere de norme
În orice grup se cristalizeazā în mod spontan norme de comportament şi se dezvoltā presiuni spre
conformitate.
Cu cît mai atractiv este un grup pentru membrii sāi cu atît este mai probabil ca fiecare membru al
grupuluI sā-şi modifice comportamentul în conformitate cu normele grupului; dacā o persoanā nu se
conformeazā este probabil cā grupul o va respinge, mai ales dacā este vorba de un fapt important pentru
grup.
Grupul poate susţine performanţe ridicate sau le poate inhiba. Grupul orienteazā performanţele şi
în mod indirect prin intermediul unor efecte avînd caracter pozitiv sau negativ precum absenteismul,
fluctuaţia persoanelor, frecvenţa îmbolnāvirilor.
Existā grupuri cu orientre pozitivā faţā de performanţā, altele cu orientare neutrā şi altele cu
orientre negativā.
1. Enumeraţi funcţiile grupurilor de muncă.
2. Elaboraţi o lucrare în care să descrieţi, la alegere, unul dintre stilurile de conducere descrise
mai sus.
3. Credeţi că stilul laissez faire este un stil care se poate folosi în învăţământ? Justificaţi.
BIBLIOGRAFIE
48
9.TEHNICI DE GRUP
-definească grupul de decizie
-pună în practică o reuniune brainstorming
-înţeleagă grupul sinectic
-definească discuţia panel
Concepte cheie: brainstorming, grup sinectic, grup de decizie,

Conţinut: 9.1.Grupul de decizie
9.2 Reuniunea brainstorming
9.3.Grupul sinectic
9.4.Discuţia panel
Cele mai cunoscute tehnici de lucru în grup sunt: grupul de decizie, brainstormingul, sinectica,
discuţia panel, fiind operante mai ales în condiţii de grup. Aceste tehnici de grup pot facilita exprimarea
membrilor grupului, prin ele se exploreazā potenţialul intuitiv şi asociativ, se pot extrage idei şi sugestii
novatoare.
Unii autori considerā cā situaţia de grup reprezintā un stimul pentru indivizi, îi elibereazā de
blocajele lor interioare iar asociaţiile se pot poduce cu o mai mare uşurinţā ( sunt însā şi situaţii cînd
grupul reprezintā o frînā pentru indivizi, împiedicîndu-i sā se concentreze şi sā dezvolte idei noi)!!!
9.1. GRUPUL DE DECIZIE ( o formā particularā a dezbaterii colective)

Are 3 faze: a) faza de preconsens în care sunt consemnate opiniile şi judecāţile individuale ale
fiecārui participant;
b) faza de consens ( dezbatere colectivā) ;
c) faza de postconsens în care participanţilor le sunt cerute, pentru a doua oarā opiniile proprii.
Conform cercetārilor fācute de Moscovici ( 1984), cînd gradul de implicare a participanţilor este
scāzut, decizia colectivā evolueazā spre o medie (din punct de vedere al opiniilor) . Dacā gradul de
implicare şi conflict este ridicat, decizia finalā tinde spre o extremā(din punct de vedere al opiniilor
existente în grup). Are loc o polarizare spre o extremā, poate şi datoritā anonimatului oferit de grup.
Pentru a evalua opiniile subiecţilor se folosesc scaleLikert în 5 sau 7 trepte cerînd subiecţilor sā
se pronunţe înainte şi dupā dezbatere( I.Radu,1994).
9.2. REUNIUNEA BRAINSTORMING

49
Metoda asaltului de idei a fost iniţiatā de psihologul american Osborn în 1959. Are ca şi
obiectiv producerea de idei noi( şi nu decizii!!) prin participare colectivā.
Grupul de brainstorming este format din 5-12 persoane, preferabil de diverse profesii, cu
urmātoarea structurā: un conducātor (animator), un secretar şi membri. Membri grupului trebuie sā
participe benevol, sā existe relaţii amiabile între participanţi şi este interzis ca dintr-un grup de
brainstorming sā facā parte un şef şi un subaltern.
Brainstormingul se desfāşoarā în trei etape:
În prima etapā se identificā problema(se formuleazā), iar animatorul(conducātorul) invitā
participanţii, cu cel puţin 2 zile înainte de şedinţā, informîndu-i asupra datei, locului şi temei de
dezbatere.
Etapa a 2-a este şedinţa propriu-zisā de brainstorming. Se reaminteşte problema şi cele 4
reguli de bazā ale asaltului de idei care trebuie respectate cu stricteţe.
 Judecata criticā este interzisā;
 Orice idee este binevenitā chiar şi cele naïve sau fanteziste;
 Participanţii trebuie sā se gîndeascā la cît mai multe idei;
 Este permisā preluarea şi dezvoltarea ideilor altora.
Într-un grup de 10 persoane în care critica este înlāturatā se produc 150-200 de idei în timp ce în
altul în care critica este admisā, se produc în jur de 20 de idei/orā.
În ceea ce priveşte exigebţa emiterii unei cantitāţi cît mai mari de idei, se pleacā de la premisa cā
într-un numār mare de idei existā şanse sā se afle şi idei creative, potrivit principiului ” cantitatea
genereazā calitatea”.
Participanţii la şedinţā îşi formuleazā , pe rînd, ideile cu privire la problema pusā în discuţie.
Fiecare spune tot ce-i trece prin minte în legāturā cu problema respectivā, fārā vreo preocupare de
selecţie sau judecatā criticā.
Conducātorul şedinţei trebuie sā asigure o atmosferā informalā destinsā şi pot sancţiona
nerespectarea regulilor enunţate chiar cu excluderea din şedinţā. Secretarii noteazā toate propunerile
fācute, fārā a consemna şi numele celor care au fācut propunerea; şedinţa dureazā între 15 şi 60 de
minute.
Etapa a 3-a are loc dupā 2 zile de la şedinţā. In aceastā etapā se selecteazā de cātre un juriu,ideile
valoroase, soluţiile cele mai potrivite.
Se apreciazā cā dacā sunt alese 10-15% din totalul ideilor emise şedinţa de brainstorming şi-a
atins scopul.
50
9.3. GRUPUL SINECTIC ( sinectica)
Sinectica a fost creatā de psihologul american W. Gordon în 1961. Termenul înseamnā a pune
împreunā elemente diferite şi aparent fārā legāturā între ele . Sinectica presupune utilizarea metaforelor
şi analogiilor şi se sprijinā pe 2 mecanisme:
a) transformarea necunoscutului în cunoscut, prin care se urmāreşte surprinderea asemānārilor,
legāturilor unei probleme noi cu alta veche;
b) transformarea cunoscutului în necunoscut, adicā o cāutare a metaforelor,
comparaţiilor,personificārilor.
De exemplu, dacā problema pusā în discuţie este de a gāsi o modalitate de parcare a
automobilelor într-un oraş aglomerat se poate utiliza o analogie directā cu metodele de depozitare din
naturā, din casā, sau industrie ( albine-miere, borcane-cāmarā).
Grupul sinectic este format din 5-7 persoane de profesii diferite, cu virste între 25-40 ani.
Sedinţele , care dureazā 1 orā, se pot întinde pe durata unui an, cu o periodicitate de o şedinţā pe lunā.
Generarea de idei şi soluţii dupā metoda sinecticā implicā ,dupā Al. Roşca, urmātoarele etape:
 problema este datā;
 straniul este transformat în familiar;
 problema este înţeleasā;
 intervenţia mecanismelor operatorii ( a analogiilor);
 familiarul este transformat în straniu;
 soluţiile sunt evaluate şi sunt adaptate cele care corespund cel mai bine unor criterii
stabilite în prealabil.
Deşi sofisticatā, metoda a cunoscut succes în practicā.
9.4. DISCUŢIA PANEL

Panel = listā fixā de nume.
Această metodă se bazeazā pe utilizarea unui numār restrîns de persoane (5-7) competente în
tema ce urmeazā a fi discutatā şi care formeazā juriul.
Un auditoriu ascultā în tācere şi intervine prin mesaje scrise.
Modul de desfāşurare a discuţiei panel : experţii se aşeazā la o masā iar auditoriul se dispune în
semicerc în jurul acestora, astfel încît sā poatā vedea şi auzi tot ce se discutā în panel. Animatorul
discuţiei prezintā tema şi pe membrii juriului de experţi. Existā si o persoanā numitā “ injector de
51
mesaje” care are rolul de a strînge bileţelele cu mesaje transmise de auditoriu juriului. Aceste bileţele
conţin întrebāri, sugestii,opinii.
Discuţia propriu-zisā se poartā în grupul restrîns al experţilor, iar auditoriul intervine doar prin
mesaje scrise. La finalul discuţiei, animatorul face o sintezā şi trage concluziile.
1.Enumeraţi principalele reguli ale unei şedinţe de brainstorming.
2. Descrieţi sinectica.
BIBLIOGRAFIE
52
10.DINAMICA GRUPULUI
-definească dinamica grupului
-înţeleagă cele două teorii care încearcă să explice facilitarea socială.
Concepte cheie:dinamica grupului, facilitarea socială, teoria impulsului, teoria fricii de evaluare.
Conţinut: 10.1. Dinamica grupului.
Termenul “ dinamicā” provine de la un cuvînt grecesc care înseamnā “forţā”. Aşadar, “dinamica
grupului” s-ar putea traduce ca fiind forţele care acţioneazā în interiorul unui grup . Cercetarea dinamicii
grupului ar trebui sā acorde o atenţie sporitā acestor “forţe”, naşterii lor, modificārilor ulterioare,
consecinţelor care pot apārea. Cel care a introdus expresia “dinamica grupului” este Kurt Lewin, care
între 1944 şi 1947 a propus conceptele fondatoare: câmp social, câmp de forţe, canale sociale, schimbare
şi metodele prin care un grup artificial (experimental) , reunit întrun laborator, poate acţiona printr-o
“dinamica” proprie asupra fiecārui membru al sāu.
Astāzi, dinamica grupului se constituie în 2 mari pārţi:
a) Ansamblul fenomenelor psihologice care se produc în grupurile primare şi legile ce le
reglementeazā.
 relaţiile ce se stabilesc între grupul primar şi mediul sāu;
 influenţa exercitatā de un grup primar asupra membrilor sāi;
 viaţa afectivā a grupului;
 factorii coeziunii şi disociaţiei.
b) Dinamica grupului este ansamblul metodelor de acţiune asupra personalitāţii prin grup şi a
metodelor de acţiune a acestor grupuri asupra grupurilor mai largi.Aici sunt cuprinse:
 studiul proceselor de “schimbare” ( atitudini, sentimente, percepţii despre sine şi despre altul)
prin grup, adicā TEHNICI DE MANIPULARE A GRUPURILOR;
 utilizarea metodelor de grup pentru tratarea tulburārilor de personalitate
( metode de psihoterapie prin grup);
 studiul schimbārilor sociale prin grupurile mici.
Dintre procesele şi fenomenele de grup, enumerăm: facilitarea socialā, lenea socialā şi
dezindividualizarea. În ceea ce priveşte facilitarea socială, psihologia socialā ar trebui sā rezolve ( şi
existā preocupāri în acest sens) o mulţime de chestiuni legate de prezenţa celuilalt: în ce fel influenţeazā
prezenţa celuilalt un individ? Inhibā sau stimuleazā prezenţa celuilalt sarcinile pe care le desfāşoarā?
53
În 1898 un psiholog american remarca timpii superiori ai cicliştilor care evoluau în compania
altora, în comparaţie cu cei care aveau parte de o cursā solitarā.
În anii 1920 ,Floyd Allport a dat un nume acestui fenomen şi anume facilitare socialā,
semnalîndu-i prezenţa şi în lumea animalā.
Conform lui Allport facilitarea socialā se referā la ameliorarea performanţei subiectului atunci
cînd ceilalţi sunt de faţā în raport cu situaţia în care subiectul se aflā singur. Tot Allport este cel care a
fācut distincţia dintre efectele publicului (ceilalţi asistā pasivi la evoluţia subiectului) şi efectele
coacţiunii ( ceilalţi fac acelaşi lucru ca şi subiectul).
Între cele două rāzboaie mondiale cercetārile s-au înmulţit şi s-a ajuns la rezultate care
demonstreazā cā pe lîngā efectele propriu-zise de facilitare socialā, existā şi situaţii în care prezenţa
altora se soldeazā cu efecte negative asupra performanţei.
Existā două teorii care încearcā sā explice facilitarea socialā: teoria impulsului şi teoria fricii de
evaluare.
a) Teoria impulsului
Punctul de plecare a fost un principiu bine cunoscut al psihologiei experimentale: ideea cā
activarea ( excitarea fiziologicā), întāreşte rāspunsul dominant.
Tendinţa de a da un rāspuns creşte direct proporţional cu puterea obişnuintei de a-l emite şi cu
nivelul impulsului.
Conform psihologilor americani , compania celorlalţi provoacā rāspunsurile dominante, fācînd ca
individul sā se depāşeascā pe sine în sarcinile simple ( pe care le cunoaşte perfect) şi sā aibā o evoluţie
nemulţumitoare în cele complicate, de rezolvare de probleme sau creativitate. Facilitarea socialā îşi
meritā numele numai în cazul primului tip de sarcini pentru cā în sarcinile complexe ea se transformā
într-un blocaj extern serios.
Publicul , în cazul facilitārii sociale, este total inactiv, nu oferā nici un feedback.Unii psihologi
susţin cā fenomenul de facilitare socialā are loc indiferent de ceea ce fac membrii publicului şi indiferent
de ceea ce gîndeşte subiectul despre prezenţa lor.
S-a constatat ameliorarea performantelor subiectului în sarcinile simple şi deteriorarea
performanţelor lui în sarcinile complexe.
2. Teoria fricii de evaluare
Este opusā (rivalā) teoriei impulsului; susţine cā publicul; , ca şi co-actorii, înseamnā pentru
individ posibilitatea de a fi evaluat. Aceastā teorie avanseazā ipoteza cā publicul provoacā o creştere a
activitāţii numai dacā este privit ca potenţial evaluator. Cei care susţin aceastā teorie acceptā teoria
impulsului privind rolul activārii în situaţii de facilitare socialā dar neagā faptul cā activarea ar fi
produsā de simpla prezenţa a celorlalţi( De Visscher,Neculau,2001)
54
1.Enumeraţi principalele reguli ale unei şedinţe de brainstorming.
2. Descrieţi sinectica.
BIBLIOGRAFIE
55
11.Comportamentul prosocial
-înţeleagă comportamentul prosocial
-înţeleagă teoriile care încearcă să explice comportamentul prosocial
Concepte cheie:altruism,efectul spectatorului

Conţinut: 11.1 Ipoteze explicative ale comportamentului prosocial
11.2 Factori care influenţează comportamentului prosocial
1.Ipoteza empatie-altruism
Ipoteza empatie-altruism sugerează că atunci când întâlnim o persoană ce necesită ajutor,
ajungem să experimentăm empatia ne punem în situaţia acelei persoane şi astfel, îi înţelegem mai bine
problemele, nevoile, trăirile ceea ce ne motivează în acordarea ajutorului. Avem de-a face aici, cu o
motivaţie lipsită de egoism şi cu o acţiune de acelaşi tip.
2.Ipoteza genetică
Ipoteza determinismului genetic subliniază că ajutorul se acordă, cu prioritate, celor asemănători
cu noi, care au o ereditate similară. Ajutorul oferit rudelor de sânge se explică din perspectiva
sociobiologiei în perspectiva moştenirii genetice comune. Selecţia rudelor în acordarea ajutorului este
mai evidentă în situaţii de viaţă şi de moarte decât în situaţii obişnuite.
Ipoteza empatie-altruism pare a fi cel mai important motiv al comportamentului prosocial.
Cercetările susţin că experimentarea empatiei este însoţită de un mai mare sens al apropierii dintre noi şi
celălalt, tinzând spre fuziunea cu celălalt. Astfel, atunci când îl ajutăm, de fapt, ne ajutăm pe noi înşine
3.Ipoteza diminuării stărilor negative
Ipoteza diminuării stărilor negative porneşte de la constatarea că perceperea nevoii de ajutor a
unei persoane creează trăiri afective negative. Pentru reducerea lor sau pentru a ne elibera de povara lor,
îi acordăm ajutor. Deci, motivul nu mai este înţelegerea problemelor celuilalt, ci starea de disconfort
psihic pe care ne-o creează perceperea nevoii de ajutor. Pentru diminuarea acestei stări negative ce ne
aparţine nouă, îl ajutăm. De fapt, îl ajutăm nu pentru că are nevoie, ci pentru a diminua starea negativă,
pentru a ne simţi din nou bine. Promovăm un student la un examen de restanţă pentru a nu-l mai vedea,
pentru a ne reduce starea negativă, de iritare, provocată de nevoia lui de ajutor.
Ajutorul acordat unei persoane în dificultate poate avea la bază răspunsuri emoţionale şi motive
opuse: empatie-altruism vs. distres personal-egoism.
56
11.2 Factori care influenţează comportamentului prosocial
Comportamentul social poate fi influenţat de mai mulţi factori. Dintre aceştia ne vom referi, în
continuare la efectul spectatorului sau al martorului la efectul stărilor affective, precum şi la influenţele
interpersonal cum ar fi similaritatea şi familiaritatea.
Efectul spectatorului
Multe lucrări evocă, pentru a ilustra acest efect, tragicul eveniment petrecut în urmă cu câteva
decenii, al atacării şi uciderii unei femei în New York City, la care au asistat nu mai puţin de treizeci şi
opt de persoane, în spatele ferestrelor închise, fără ca vreunul să intervină sau să anunţe poliţia, excepţie
făcând un singur martor care, în prealabil s-a consultat telefonic cu un prieten. Întâmplarea nu este ieşită
din comun.
S-a explicat indiferenţa sau apatia martorilor astfel: fiecare din ei gândeşte că altul ar trebui sau
ar dori să intervină; responsabilitatea se împarte, se difuzează, asemenea sentimentelor de vinovăţie,
între spectatori. Mergând pe acest traseu explicativ, se poate adăuga că, în caz de pericol, şansele de
salvare sau ajutor nu se amplifică odată cu numărul martorilor sau că, victima ar fi mai norocoasă, dacă,
în preajma ei s-ar afla un singur martor, nu mai mulţi.
De aceea, într-un mediu prea aglomerat, cu o densitate sporită a populaţiei sau într-un oraş prea
mare, în care şansele de a cunoaşte victima sau agresorul sunt nesemnificative, efectul spectacolului este
atât de puternic şi comportamentului prosocial atât de redus.
Procesarea informaţiei sociale este şi aici, esenţială, pentru că intervenţia martorului depinde de
capacitatea sa de identificare şi interpretare adecvată a situaţiei, a relaţiilor dintre agresori şi victimă, a
poziţiei celorlalţi martori, poziţie care se imită într-o măsură incredibilă.
Efectul stărilor afective
Dispoziţiile afective obişnuite pot influenţa comportamentul prosocial, mai mult decât se crede,
de obicei, dar nu în maniera în care se crede . Buna dispoziţie este însoţită de dorinţa menţinerii pe de o
parte şi de gândul şi expectanţe pozitive pe de altă parte. Fiecare dintre aceste consecinţe poate duce la
accentuarea comportamentului prosocial.
La prima vedere, suntem înclinaţi, să spunem că buna dispoziţie are efecte stimulative asupra
comportamentului prosocial, că atunci când trăim starea de bine suntem mai săritori, mai dispuşi să-i
ajutăm pe alţii, decât atunci când, dispoziţia noastră este negativă. Deci, indispoziţia sau faptul de a fi rău
dispus, va avea efecte inhibitorii asupra conduitei prosociale.
Cercetările în legătură cu efectul stărilor afective aduc dovezi contradictorii. Dacă ajutorarea unei
persoane ar strica buna dispoziţie a individului, acesta nu ar mai acorda ajutor. Să presupunem că un
student se află în situaţia comodă de a fi promovat examenul practic, ceea ce alături de alţi factori, îi
57
creează o bună dispoziţie. Rămas în sală, el poate să-şi ajute colegul aflat într-o situaţie dificilă, fără a se
expune pericolului de fi văzut de profesor. Dacă profesorul îşi dă seama de situaţie şi ameninţă cu
anularea examenului întregii grupe, dacă se mai continuă cu „ajutorarea”, sprijinul iniţial pe care-l putem
considera dezinteresat, încetează, pentru că poate deteriora starea de bine a celui promovat.
Influenţe interpersonale
Însuşirile receptorului
Atractivitatea persoanei aflată în dificultate este un factor care favorizează comportamentul
prosocial. Atractivitatea înseamnă şi înfăţişare fizică dar şi anumite însuşiri de personalitate. Între
acestea, mai des evocată, este carisma.
Cei ce solicită ajutor şi cei ce încearcă să obţină ajutor au şanse mai mari să-l obţină. În medie,
femeile primesc mai mult ajutor decât bărbaţii iar aceştia oferă mai mult ajutor decât femeile.
Dacă receptorul este considerat responsabil pentru situaţia sa dificilă, el nu mai este privit cu
simpatie, iar şansa de a fi ajutat este scăzută. Atunci când atribuirea cauzală a dificultăţii este externă,
şansele ajutorului cresc. Atribuirea depinde de observator astfel încât, aceeaşi situaţie, aceeaşi persoană
în dificultate, este percepută diferit de către persoane diferite.
Similaritatea
Toate formele de asemănare cresc disponibilitatea pentru acordarea ajutorului. Similaritatea
creşte atractivitatea şi percepţia atractivităţii creşte altruismul. În mod similar, empatia este pusă în
legătură cu intensificarea comportamentului prosocial.
Exponenţii aceleiaşi rase, etnii sau categorii socio-demografice se ajută mai degrabă unii pe alţii
decât pe reprezentanţii ex-grupurilor.
Ajutorarea poate fi un semn de compasiune dar poate reprezenta şi un semn de superioritate faţă
de persoana care are nevoie de ajutor. În raporturile interculturale comportamentul prosocial nu este
perceput întotdeauna ca expresie a unor atitudini egalitare.
Reacţia faţă de persoanele apropiate
Cercetările au demonstrat că există două modalităţi de răspuns diferite la performanţele
superioare ale unor persoane semnificative.
Dacă realizările apar în domenii nerelevante pentru subiect, ele pot fi privite cu înţelegere, cu
simpatie, iar dacă apar în domenii semnificative pentru Eul subiectului el dezvoltă resentimente faţă de
persoanele semnificative.
Atunci când intr-o sarcină comună, nesemnificativă pentru valoarea subiectivă a Eului, apar
dificultăţi, suntem predispuşi să acordăm ajutor prietenilor, mai degrabă decât persoanelor străine. Când
sarcina este semnificativă pentru stima de sine, pentru valoarea subiectivă a Eului nu suntem dispuşi să
ne ajutăm prietenii, ci mai degrabă îi ajutăm pe străini.
58
Influenţa situaţiilor
Observarea modelelor altruiste poate duce la intensificarea reacţiilor de ajutorare a altora. Mai
mult observarea recompensării comportamentului prosocial, creşte probabilitate imitării acestuia şi oferă
date relevante despre standardele de conduită.
În societatea funcţionează o serie de reguli generale de conduită, numite norme sociale. Ele se
referă la standardele comportamentului aprobat social sau dezaprobat şi se învaţă prin ceea ce fac sau
spun cei din jur, persoanele de referinţă. În zilele noastre media, în special televiziunea exercită o
influenţă uriaşă în prezentarea expectanţelor normative.
Există două seturi de norme care influenţează comportamentul prosocial. Normele de
reciprocitate stabilesc tranzacţii aprobate social. De obicei îi ajutăm pe cei ce ne ajută, mai ales când
ajutorul iniţial a fost oferit voluntar. Normele echităţii stabilesc că cei ce obţin rezultate mai mari decât
cheltuielile ar trebui să-i ajute pe cei ce au rezultate mai mici decât cheltuielile.
Comportamentul prosocial este influenţat şi de normele personale care reprezintă standardele de
conduită specifice individului derivate probabil din modelele parentale. De asemenea imaginea de sine,
în mod deosebit nivelul stimei de sine este asociat comportamentului prosocial.
Reacţii la primirea ajutorului
Reacţia la primirea ajutorului depinde de mai mulţi factori . Modelul descrie reacţia oamenilor la
primirea ajutorului. Atunci când ajutorul este perceput ca suportiv rezultă răspunsuri emoţionale pozitive,
iar când este perceput ca ameninţător se ajunge la răspunsuri emoţionale negative. În consecinţă,
probabilitatea căutării ajutorului diferă în funcţie de percepţia asupra controlului evenimentelor pe de o
parte şi în funcţie de natura răspunsului emoţional.
În primul rând persoana care primeşte ajutor, îl percepe fie ca un pericol, ca o ameninţare, când se
simte inferior şi dependent faţă de cel care i-l acordă, fie ca un autentic sprijin. Dacă primitorul percepe
în mod pozitiv ajutorul, trăieşte o stare de bine, acceptă ajutorul, îi poartă recunoştinţă celuilalt. Dacă se
simte ameninţat trăieşte, o stare afectivă negativă şi în consecinţă, evaluează nefavorabil şi ajutorul
primit şi persoana care i-l acordă.
Perceperea ajutorului ca un semn de ameninţare, depinde de nivelul stimei de sine a primitorului.
Dacă aceasta are valori înalte, există tendinţa ca primitorul să reacţioneze negativ. Similitudinea înaltă
între primitor şi persoana care oferă ajutorul amplifică contrastul, iar primitorul se simte pus în
inferioritate. Reacţia la primirea ajutorului depinde şi de domeniul în care acesta este acordat, de
semnificaţia activităţii pentru stima de sine a primitorului.
Excepţii de la aceste reacţii fac persoanele apropiate între ele. Chiar dacă au stimă de sine înaltă
ei nu reacţionează negativ la ajutorul primit de la persoanele similare (fraţi, prieteni, parteneri). În astfel
de relaţii sentimentele de inferioritate apar mai puţin, întrucât, fiecare poate primi sau acorda ajutor.
59
Reciprocitatea face ca primirea ajutorului să nu fie percepută ca un pericol, chiar dacă domeniul de
activitate este semnificativ pentru stima de sine.
1. Cum se explică comportamentul prosocial?
2. Descrieţi efectul spectatorului
BIBLIOGRAFIE
60
12. Agresivitatea
-definească agresivitatea
-înţeleagă teoriile care încearcă să explice comportamentul agresiv
Concepte cheie:agresivitate,învăţare sociala, frustrare

Conţinut: 12.1. Definirea agresivităţii
12.2 Teorii care explică agresivitatea
Comportamentul agresiv nu se confundă cu comportamentul antisocial. Comportamentul unui
boxer nu este antisocial şi cu cât este mai agresiv, cu atât este mai performant.
Potrivit definiţiei de mai sus, orice comportament antisocial, infracţional este caracterizat prin
agresiune, ar mai fi de notat faptul că prin comportamentul agresiv nu înţelegem un comportament
incisiv, energic, care poate aduce de multe ori succes în atingerea unor anumite obiective, dar care nu
prejudiciază sau nu răneşte o anumită ţintă.
Marea complexitate a acestui fenomen, face ca tipologizarea acesteia să fie extrem de dificilă;
totuşi, câteva criterii de clasificare pot fi identificate:
 în funcţie de agresor putem diferenţia: agresiunea tânărului şi cea a adultului, agresiunea
masculină şi cea feminină, agresiunea individuală şi cea colectivă, dar şi agresiunea spontană şi cea
premeditată.
Studiile arată că agresiunea fizică este mai puternică şi mai frecventă la bărbaţi. Femeile folosesc
mai ales agresiunea indirectă, manipularea altora pentru a face rău persoanei ţintă. Explicaţiile acestor
diferenţe de gen sunt de ordin biologic (dezvoltare fizică, hormoni), se referă la rolurile sociale sau la
expectanţele de rol (agresiunea bărbaţilor este mai uşor de acceptat decât a femeilor).
 în funcţie de mijloacele utilizate în vederea finalizării intenţiilor agresive, diferenţiem
agresiunea fizică şi cea verbală, agresiunea directă şi cea indirectă;
 în funcţie de forma de manifestare a agresiunii, diferenţiem agresiunea violentă şi cea
non-violentă, agresiunea latentă şi cea manifestă;
 în funcţie de obiectivele urmărite, agresiunea ce urmăreşte obţinerea unor beneficii şi cea
care urmăreşte predominant rănirea şi chiar distrugerea victimei.
61
12.2 Teorii care explică agresivitatea
1.Agresivitatea este înnăscută
Teoriile care susţin că agresiunea este un instinct au fost promovate de Sigmund Freud, de
renumitul etolog Konrad Lorenz.
Viziunea freudiană, susţine rolul dominant al inconştientului în determinarea comportamentului
uman. La acest nivel al inconştientului se află instinctele, dorinţele imorale, întipăririle timpurii,
experienţele refulate. Instinctul morţii – thanatos – acţionează în opoziţie cu cel al vieţii – eros. Astfel,
energia thanatosului este de obicei direcţionată către alţii şi mai puţin către sine, pentru a evita
autodistrugerea, Freud văzând aşadar agresiunea împotriva celorlalţi ca fiind inevitabilă, ca rezultat al
canalizării instinctului morţii.
Oarecum în contradicţie cu Freud, care atribuia agresiunii un rol predominant distructiv, în opera
lui Lorenz agresiunea interspecifică are o valoarea adaptativă şi este esenţială pentru supravieţuire,
animalul apărându-şi teritoriul şi disponibilităţile de hrană. Deşi opera lui se concentrează asupra
animalelor, el a elaborat teorii care încearcă să explice în special, motivele pentru care oamenii se ucid
între ei, spre deosebire de alte specii, precum şi modul în care energia instinctuală agresivă se adună în
organismul uman şi este eliberată periodic.
Lorenz afirmă că există două tipuri de reacţii ale animalelor la pericol: comportamentul de luptă,
respectiv cel de fugă. Animalele cărora le lipsesc mecanismele de apărare eficiente (de exemplu,
căprioare, păsări), recurg la fugă, pe când cele înzestrate cu „arme” puternice (gheare, dinţi ascuţiţi) aleg
lupta. În cazul omului, căruia îi lipsesc mijloacele eficiente de apărare, inhibiţiile privind agresiunea
împotriva unui cogener sunt slabe; adăugând la acest fapt impresionanta dezvoltare a mijloacelor de
agresiune, omul a devenit un eficient şi neliniştit ucigător al semenului său.
A doua mare teorie a lui Konrad Lorenz a fost cea asupra naturii energiei instinctuale agresive.
Astfel, el a sugerat că energia agresivă este generată constant şi se adună intr-un individ, urmând să fie
descărcată la un moment dat în urma acţiunii unor anumiţi stimuli sau chiar în absenţa acestora, în caz că
acea cantitate de energie este suficient de mare.
Teoria lui Lorenz prezintă multe similitudini cu socio-biologia. Spre deosebire de Lorenz, în acest
grup de teorii (aplicaţii ale biologiei evoluţioniste la explicarea comportamentului social) se accentuează
supravieţuirea genetică mai mult decât cea individuală. Agreisunea este o caracteristică universală
înnăscută favorizată de selecţia naturală, dar limitată de nevoia protejării genelor comune. Ca atare,
agresiunea orientată spre cei ce au legături genetice cu potenţialii agresori, trebuie să fie inhibată.
62
2. Agresivitatea ca răspuns la frustrare
Susţinătorii teoriei pornesc de la convingerea că agresiunea este determinată de condiţiile externe.
În acest sens, cea mai populară şi cea mai cunoscută este teoria frustrare – agresiune, formulată de John
Dollard, Doob Miller etc. de la Yale, care în lucrarea Frustrare şi agresiune, au elaborat două postulante:
1) agresiunea este întotdeauna o consecinţă a frustrării
2) frustrarea întotdeauna conduce către o anumită formă de agresiune.
Blocarea căii de atingere a unui anumit scop creează frustrări care la rândul lor, se pot constitui în
surse de manifestare a agresiunii. Destul de frecvent, agresiunea nu este îndreptată asupra sursei de
frustrare, ci este redirecţionată către o sursă mai sigură.
Această teorie a fost însă revizuită ulterior. Astfel, Leonard Berkowitz, consideră că teoria lui
Dollard exagerează legătura dintre frustrare şi agresiune şi susţine că frustrarea produce supărare, o stare
de pregătire emoţională pentru a agresa; o persoană frustrată poate să dea curs furiei atunci când sunt
prezente şi anumite semne ale agresiunii sau uneori când nu sunt prezente asemenea semne.
Aşadar, frustrarea nu duce întotdeauna la agresiune, iar agresiunea nu este întotdeauna precedată
de frustrare. Comportamentul agresiv are o varietate de cauze, dintre care frustrarea este doar una.
3. Teoria învăţării sociale
Această teorie este legată în special de numele lui Albert Bandura, care a formulat teoria învăţării
sociale a agresiunii. Conform acestei teorii, comportamentul agresiv se învaţă prin mai multe modalităţi
şi anume:
- învăţare directă, prin recompensarea sau pedepsirea unor comportamente;
- prin observarea şi imitarea unor modele de conduită ale altora, mai ales ale adulţilor.
Cel mai frecvent, modelele de conduită agresivă pot fi întâlnite în:
- familie (părinţii copiilor violenţi şi ai celor abuzaţi sau maltrataţi, adesea, provin ei înşişi din
familii în care s-a folosit ca mijloc de disciplinare a conduitei, pedeapsa fizică);
- mediul social (în comunităţile în care modelele de conduită agresivă sunt acceptate şi admirate,
agresiunea se transmite uşor noilor generaţii; de exemplu, subcultura violentă a unor grupuri de
adolescenţi oferă membrilor lor multe modele de conduită agresivă);
- mass media (în special televiziunea, care oferă aproape zilnic modele de conduită agresivă,
fizică sau verbală. Vizionarea acestora nu duce totdeauna la acte agresive, dar poate duce la o reducere a
sensibilităţii la agresiune, ceea ce poate înlesni adoptarea unor conduite agresive).
1. Cum se explică agresivitatea din perspectiva teoriei învăţării sociale
2. Cum credeti ca influenteaza mass media comportamentul agresiv al tinerilor?
63
BIBLIOGRAFIE
Agabrian, Mircea (2000) „Sociologie”, Cluj, Editura Napoca Star

Giddens, Anthony (2001) „Sociologie”, Bucureşti, Editura Bic All
Goody, Jack (2003) „Familia Europeană – o încercare de antropologie
istorică”, Iaşi, Editura Polirom
Goleman, Daniel (2005) „Inteligenţa emoţională”, Bucureşti, Editura
Curtea Veche
Hayes N., Orrell S. (2003) „Introducere în psihologie”, Bucureşti, Editura Bic All
Iluţ, Petru (2000) „Iluzia localismului şi localizarea iluziei – teme actuale ale psihosociologiei”,
Iaşi, Editura Polirom
Iluţ, Petru (2001) „Sinele şi cunoaşterea lui - teme actuale de psihosociologie”, Iaşi, Editura
Polirom
Krueger,R.,Casey,M(2005) „ Metoda focus grup”, Iaşi, Editura Polirom
Mitrofan, Iolanda (1989) „Cuplul conjugal – armonie şi dizarmonie”, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică
Mitrofan, Iolanda şi Mitrofan, Nicolae (1991) „Familia de la A la Z”, Bucureşti, Editura
Stiinţifică
Stănciulescu, Elisabeta(2002), „Sociologia educaţiei familiale”, Iaşi, Editura Polirom
64

SUPORT PSIhosoc IDBREBAN 841410172572675

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

SUPORT PSIhosoc IDBREBAN 841410172572675

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA DE VEST VASILE GOLDIS ARAD

FACULTATEA DE ŞTIINTE ALE EDUCAŢIEI , PSIHOLOGIE SI

1.1. CE ESTE PSIHOLOGIA SOCIALĂ ?

1.2. PROBLEMATICA PSIHOLOGIEI SOCIALE

2.1.ANCHETA PE BAZĂ DE CHESTIONAR

d)Desfăşurarea propriu–zisă a cercetării (colectarea datelor)

e)Analiza şi interpretarea datelor

f) Redactarea raportului de cercetare

2.2.2. Distorsiuni care apar în relaţia operator – subiect

2.3. FOCUS GRUPUL

2.3.2.Avantaje şi dezavantaje ale metodei focus grup

1. Enumeraţi etapele cercetării în psihologia socială

La finalul acestui curs, studentii vor fi capabili să:

3.1.DEFINIRE , PROPRIETĂŢI ŞI FUNCŢII

3.2. STRUCTURA ATITUDINILOR

3.3. MĂSURAREA ATITUDINILOR

b) Scala distanţei sociale

3.4.2. Rezistenţa la persuasiune

1.Definiţi disonanţa cognitivă.

a.atitudinile pot fi pozitive sau negative,favorabile sau nefavorabile

b.indeplinesc o functie de adaptare sociala

a.mecanisme de rezistenta la persuasiune

La finalul acestui curs, studentii vor fi capabili să:

4.1.CONŢINUTUL MESAJELOR ÎN COMUNICAREA INTERPERSONALĂ

4.1.2. Mesajele transmise prin paraverbal constau în:

4.1.3.Mesajele implicite ale limbajului corporal (nonverbal)

b) Procese psihice şi psihosociale :

4.3.PRINCIPII CARE TREBUIE RESPECTATE PENTRU REZOLVAREA CONFLICTULUI

1.Enumeraţi principalele cauze ale blocajelor în comunicare.

Concepte cheie: grup social, coeziune, consens, conformare

5.1. NOŢIUNEA DE GRUP SOCIAL

5.2. TIPOLOGIA GRUPULUI

1.Enumeraţi principalele tipuri de grupuri.

6.1. CARACTERISTICILE GRUPULUI MIC

6.2.FUNCŢIILE GRUPULUI MIC

6.3.STATUS ŞI ROL ÎN CADRUL GRUPULUI MIC

 Statusul - constituie setul de aprecieri statornicite în grup în legāturā cu o poziţie socialā,

1.Enumeraţi caracteristicile grupului mic.

În societāţile de tip european , familia este asociatā cu o cāsātorie monogamā ( un singur

a) Funcţia biologicā, de reglementare a modelelor reproducerii

7.4.CICLUL VIEŢII FAMILIALE

Concepte cheie: grup de muncă,competiţie, cooperare, conducere

8.1. DEFINIREA GRUPULUI DE MUNCĂ

Competiţia , cooperarea şi conducerea

8.3.FUNCŢIILE GRUPURILOR DE MUNCĂ

Grupul de muncā îndeplineşte douā categorii mari de funcţii: productive şi sociale.

Concepte cheie: brainstorming, grup sinectic, grup de decizie,

9.1. GRUPUL DE DECIZIE ( o formā particularā a dezbaterii colective)

9.2. REUNIUNEA BRAINSTORMING

9.4. DISCUŢIA PANEL

Concepte cheie:altruism,efectul spectatorului

Concepte cheie:agresivitate,învăţare sociala, frustrare

Agabrian, Mircea (2000) „Sociologie”, Cluj, Editura Napoca Star

S-ar putea să vă placă și