Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
16
Termenul de biomaterial142 a fost utilizat pentru prima dată la o conferinţă
organizată la Universitatea Clemson, SUA, când a fost definit ca „o substanţă inertă din
punct de vedere sistemic şi farmaceutic, destinată pentru implantare sau incorporare în
sistemele vii”.
O altă definiţie a termenului de biomaterial42 este data de Black (1992): „un
material ne-viu utilizat într-un dispozitiv medical, în vederea interacţiunii cu sistemele
biologice”.
Bruck31 (1980) le defineşte drept „un material sintetic sau de origine naturală, în
contact cu ţesuturile, sângele şi fluidele biologice, utilizat pentru reconstrucţie,
diagnosticare şi terapie, fără a genera reacţii adverse care să afecteze organismele vii
sau componentele acestora”.
Williams161 (1982) defineşte „un biomaterial este o substanţă, alta decât
medicamentele sau o combinaţie de substanţe sintetice sau naturale utilizate pentru
diferite perioade de timp, în vederea tratării sau înlocuirii unui ţesut, organ sau funcţii
umane”.
Biocompatibilitatea152 este un concept complex care ia în considerare toate
procesele care au loc între biomaterial şi organismul viu. Prin biocompatibilitate se
înţelege proprietatea unui material de a fi compatibil cu organismele vii, deci de a fi
acceptat definitiv de către organism fără a genera reacţii adverse şi fără a se deteriora
chimic sau mecanic.
La ora actuală sunt utilizate biomateriale metalice, ceramice, polimerice,
compozite şi de origine naturală.
Biomaterialele trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să fie biocompatibile, bioactive, bioinerte sau biotolerate, deci să-şi
îndeplinească funcţia fără a produce vreun efect nociv asupra ţesuturilor vii şi în acelaşi
timp să producă un răspuns adecvat din partea organismului
- să fie stabile biochimic – să nu sufere procese de degradare în timp
- să aibă proprietăţi mecanice asemănătoare cu ale ţesutului substituit, pentru a
putea prelua în condiţii optime funcţia mecanică a acestuia.
Principiile bioeconomice au în vedere utilizarea unor restaurări protetice din
materiale cu calităţi superioare din punct de vedere mecanic, al biocompatibilităţii dar şi
al rezistenţei la coroziune în mediul bucal, ce pot fi folosite în scopul pentru care au fost
create timp îndelungat, pentru a economisi resursele naturale utilizate pentru
confecţionarea lor.
Pentru a le asigura proprietăţile necesare, toate materialele stomatologice,
înaintea fabricării lor pe scară largă, sunt supuse unor teste efectuate in-vitro şi in-vivo.
Asupra materialelor dentare acţionează o serie de factori mecanici, chimici şi
microbieni, care pot conduce în timp la deteriorarea proprietăţilor lor:
17
- factorii mecanici sunt reprezentaţi de presiunile ocluzale exercitate în timpul
masticaţiei. Acestea pot deforma plastic sau elastic sau pot chiar duce la fracturarea
materialului utilizat.
- factorii chimici sunt reprezentaţi de salivă, aceasta având un pH variabil în
funcţie de natura alimentelor ingerate, consumul de medicamente, diverse patologii
generale etc.
- factorii microbieni reprezentaţi de flora microbiană prezentă în cavitatea
152
orală.
18
Componenta metalică a coroanelor mixte metalo-ceramice29 este de obicei
turnată şi acoperă în întregime bontul dentar asigurând astfel agregarea la acesta. Este
realizată din diferite aliaje şi are o grosime ce variază între 0.35-0.5 mm.
Componenta fizionomică reprezentată de masele ceramice29 are o grosime ce
variază între 0.8-2 mm, grosime necesară împiedicării transparenţei scheletului metalic.
Interfaţa dintre cele două componente ale coroanelor mixte metalo-ceramice
prezintă o importanţă deosebită, rezistenţa pe termen lung a lucrării protetice depinzând
în principal de aceasta.
Legătura între componenta metalică şi placajul ceramic este de tip fizico-chimic,
prin intermediul forţelor Van der Waals intermoleculare, legături covalente, ionice şi
metalice care se formează între stratul de oxizi metalici de pe suprafaţa aliajului şi oxizii
prezenţi în compoziţia maselor ceramice. Apariţia agenţilor de cuplare a condus la
îmbunătăţirea acestei legături metalo-ceramice.
Componenta metalică a unei coroane mixte metalo-ceramice se poate realiza
prin turnare şi sinterizare, turnarea reprezentând procedeul cel mai uzual.
Pentru mulţi ani aliajele pe bază de aur au fost utilizate în protetica dentară
datorită biocompatibilităţii lor şi uşurinţei în manipulare91.
Primul aliaj nobil utilizat conţinea 88% Au119 şi era prea moale pentru a rezista la
solicitările masticatorii exercitate asupra restaurării. Deoarece între aliajul nobil şi masa
ceramică nu există o legătură chimică, retenţia a fost realizată mecanic. Prin
introducerea unor elemente oxidante (fier, indiu, staniu) într-o proporţie mai mică de
1% în acest aliaj s-a obţinut un film de oxizi la suprafaţă, care au dus la îmbunătăţirea
legăturii dintre aliaj şi ceramică.
Caracteristicile pe care trebuie să le îndeplinească aliajele utilizate în tehnologia
metalo-ceramică30,95,115 sunt:
rezistenţă la temperaturi înalte, pentru a nu se deforma în timpul arderii ceramicii;
intervalul de topire trebuie să fie mai mare cu cel puţin 150 – 200 0 C faţă de
intervalul de sinterizare a ceramicii (850 – 11000C), dar nu trebuie să depăşească
13000 C pentru a asigura o prelucrabilitate uşoară. Doar aliajele pe bază de titan
(care au un interval de topire în jur de 1600 0 C) sunt compatibile cu masele ceramice
cu interval ridicat de sinterizare (de aproximativ 14000 C);
coeficientul de dilatare termică al aliajului trebuie să fie mai mare sau cel puţin egal
cu cel al masei ceramice, pentru a evita dezvoltarea forţelor de forfecare sau
tangenţiale la nivelul interfeţei aliaj-ceramică în cursul fazelor de răcire;
contracţia de solidificare să nu depăşească 2,3 - 2,5%;
limita de curgere remanentă să fie ridicată;
să ofere o adeziune optimă a maselor ceramice.
19
Avantajele şi dezavantajele aliajelor nobile utilizate în tehnologia metalo-
ceramică sunt prezentate în tabelele 2.2-2.4.
20
element chimic, fapt ce conferă posibilitatea obţinerii unor cape foarte subţiri. Preţul
acestor aliaje este mai scăzut în comparţie cu cel al restului aliajelor nobile, iar lipsa
unui conţinut crescut de argint îndepărtează riscul modificării culorii masei ceramice.
Aliajele pe bază de Pd-Ag au un conţinut de 50-60% Pd şi 28-37% Ag, iar ca
elemente de echilibrare şi generatoare de oxizi prezintă în compoziţie staniu, indiu şi
zinc. Proprietăţile fizico-chimice a acestor aliaje sunt comparabile cu cele ale altor aliaje
nobile utilizate în tehnologia metalo-ceramică. Conţinutul nobil de 80-90% Pd asigură
rezistenţă la coroziune şi îmbunătăţeşte unele etape tehnice (turnarea şi prelucrarea
mecanică).
Pentru a contracara difuziunea argintului din aliaj în masa ceramică se
recomandă utilizarea unor bondinguri pe bază de aur de 24k sau alegerea unor mase
ceramice compatibile cu aliajul.
Aceste tipuri de aliaje prezintă cel mai ridicat modul de elasticitate dintre aliajele
nobile şi sunt rezistente în timpul sinterizarii ceramicii.
Aliajele Pd-Ag reprezintă o alternativă bună, în special când preţul este un factor
major în alegerea aliajului. Dacă se asigură compatibilitatea aliaj - masă ceramică,
aliajele Pd-Ag reprezintă soluţia ideală datorită proprietăţilor mecanice net superioare
celorlaltor aliaje nobile.23
Aliajele pe bază de Pd-Cu conţin 70-80% Pd şi 5-20% Cu. Au rezistenţă bună
(dar inferioară aliajelor Pd-Ag, astfel încât sunt contraindícate în confecţionarea unor
corpuri de punte extinse), prezintă duritate crescută, modul de elasticitate relativ mic şi
o limită de curgere remanentă foarte ridicată.
Titanul este un material relativ recent utilizat în tehnologia metalo-ceramică şi
prezintă proprietăţi care-l impun în faţa altor materiale metalice restaurative:
densitate mai mică, 4,5 g/cm3;
conductibilitate termică foarte redusă, 22 W/mK;
raport favorabil între modulul de elasticitate şi densitate;
rezistenţă mare, care poate fi crescută prin aliere;
rezistenţă
care se formează la suprafaţă;
biocompa
Proprietăţile mecanice ale titanului sunt influenţate de gradul de puritate al
acestuia. Prezenţa impurităţilor creşte duritatea şi rezistenţa materialului în detrimentul
plasticităţii. Este cunoscută afinitatea crescută a titanului pentru oxigen, azot, carbon şi
hidrogen, la temperaturi înalte, astfel încât prelucrările la cald ale titanului necesită
medii de protecţie adecvate.
Dintre proprietăţile chimice ale titanului, prezintă interes modificarea alotropă ce
survine la temperatura de 882.50 C. Sub aceasta temperatură, titanul se află în faza α,
21
prezentând o reţea cristalină hexagonală compactă. Peste această temperatură apare faza
β în reţea centrată intern. Modificarea alotropă este reversibilă numai în condiţii de vid
avansat (10-2 Pa) sau mediu de argon de puritate 99.9%.
Nitrurarea pieselor protetice turnate din titan determină îmbunătăţirea
proprietăţilor de suprafaţă, cu creşterea durităţii şi a rezistenţei la uzură, modificarea
culorii spre o tentă aurie şi nu în ultimul rând, reducerea porozităţilor.
Rezistenţa la coroziune este o caracteristică importantă a titanului, ea datorându-
se peliculei stabile de dioxid de titan, care se conformează în câteva secunde la
contactul cu mediul înconjurător. Fenomenul numit pasivare împiedică astfel
schimburile ionice cu mediul înconjurător şi asigură biocompatibilitatea materialului.
Rezistenţa la coroziune a titanului este influenţată de tipul tehnologiei utilizate la
obţinerea pieselor finite, manoperele de prelucrare, finisare, lustruire, precum şi de tipul
agenţilor de curăţare şi al solvenţilor utilizaţi.
Placarea scheletelor de titan149 cu mase ceramice se face cu materiale special
destinate titanului a căror caracteristică esenţială este temperatura joasă de sinterizare
(sub 882.5 0C).
Coroanele metalo-ceramice cu schelet de titan sunt indicate în special pentru
realizarea suprastructurilor protetice pe implante din titan. În acest fel se împiedică
apariţia curenţilor galvanici între materialul implantului şi materialul suprastructurii şi
se realizează o solidarizare mai elastică a pilierilor.
Primele aliaje nenobile care au fost utilizate în tehnica metalo-ceramică aveau în
compoziţie elemente chimice precum: cobalt, crom, fier, nichel şi alte metale. Aliajele
nenobile prezintă o rezistenţă mai scăzută la coroziune decât aliajele nobile, dar au o
duritate mai mare şi un modul de elasticitate mai ridicat, fluiditatea este mai redusă, iar
prelucrarea mecanică este mai dificil de realizat.
Aliajele pe bază de Co-Cr prezintă avantaje faţă de aliajele pe bază de Ni-Cr
datorită biocompatibilităţii lor şi datorită lipsei reacţiilor alergice pe care le pot dezvolta
acestea din urmă127. De asemenea, aliajele pe bază de CoCr sunt foarte rezistente la
coroziune datorită cromului, care formează un strat protectiv de oxid la suprafaţa
aliajului57,79,80,88,92,108,127,.
Coroziunea constă în degradarea unui material sub acţiunea chimică sau
electrochimică a mediului în care este amplasat 137. Principalele cauze de eşec ale
restaurărilor metalo-ceramice sunt reprezentate de degradarea prin coroziune a
metalelor şi aliajelor, uzura mecanică şi ruperea la oboseală133,137,168.
Rezistenţa la coroziune este determinată de:
- factori ce ţin de materiale: gradul de puritate şi natura aliajului, compoziţia
chimică şi structura acestuia.
22
- factori ce ţin de mediul în care se află amplasat materialul: natura mediului
coroziv, valoarea pH-ului, temperatura, vâscozitatea, presiunea, prezenţa micro-
organismelor, conţinutul de oxigen dizolvat.
- factori ce ţin de condiţiile de utilizare: forma restaurării, starea suprafeţei sale,
solicitările mecanice la care este supus, imersia în mediul coroziv.
Având în vedere toţi aceşti factori ce influenţează procesul de coroziune, putem
concluziona că nu există la ora actuală un aliaj metalic sau un metal care poate rezista
perfect în corpul uman la coroziune.
Astfel, un produs metalic poate fi catalogat drept rezistent la coroziune doar dacă
se precizează natura mediului în care se află introdus şi condiţiile de utilizare, deşi chiar
şi în aceste condiţii există factori, ce ţin de producere şi utilizare, care au capacitatea de
a influenţa considerabil procesul de coroziune. Cele mai sesizabile efecte ale coroziunii
constau în modificarea greutăţii produsului metalic, alterarea suprafeţei sale şi reducerea
calităţilor mecanice.
Deoarece după introducerea în mediul organismului uman biomaterialele
metalice sunt supuse unui atac coroziv relativ intens, rezistenţa la coroziune reprezintă o
calitate importantă a acestora.
Comportamentul la coroziune
Comportarea şi rezistenţa unui aliaj metalic cu destinaţie stomatologică la
procesul de coroziune este dictată de factori precum: compoziţia chimică a aliajului,
natura suprafeţei acestuia, microstructura (prezenţa imperfecţiunilor de tipul defectelor
structurale sau a fisurilor), pH-ul mediului în care este aplicat, temperatura, conţinutul
în oxigen8,20,27,50,62,71,117,133,137,140,141,148,168.
Majoritatea aliajelor şi metalelor au tendinţa de a se combina cu elemente
chimice din mediul înconjurător, iar în unele cazuri combinaţiile rezultate sunt
asemănătoare cu cele din mineralele de provenienţă.
Producerea coroziunii
Toate materiile prime utilizate pe plan industrial pot fi atacate chimic direct, dar
atacul electrochimic se poate produce doar asupra metalelor, ele posedând electroni
liberi. Materialele sintetice nu au această particularitate şi pot fi supuse degradării prin
atac mecanic sau chimic.
Coroziunea este determinată de procesele de transfer de masă şi de procesele de
transfer de sarcină. Coroziunea se clasifică, în funcţie de mecanismul predominant, în:
- coroziune chimică, în care sunt preponderente procesele de transfer de masă,
iar procesul de distrugere a metalelor şi aliajelor se realizează în urma interacţiunii cu
23
gaze uscate, cu diferite lichide care nu au conductibilitate electrică şi cu majoritatea
substanţelor organice;
- coroziune electrochimică, în care sunt preponderente procesele de transfer de
sarcină, iar degradarea metalelor şi aliajelor se realizează în soluţii de electroliţi.
Coroziunea chimică şi coroziunea electrochimică sunt procese care se produc la
interfaţa dintre metal şi mediu; ele se înscriu în categoria reacţiilor eterogene şi sunt
guvernate de legile generale ale acestor reacţii.35
24
influenţa tensiunilor interne
Dacă Vox /Vm <1, situaţie întâlnită în cazul metalelor alcaline şi alcalino-
pământoase, stratul de oxid va fi permeabil şi discontinuu, astfel încât nu va prezenta
proprietăţi protectoare.
Pentru alte metale precum nichel, crom, staniu, zinc, cupru, raportul Vox /Vm
>1, iar la suprafaţa acestora se formează pelicule ce frânează desfăşurarea în continuare
a oxidării, având proprietăţi protectoare.
Condiţia Vox /Vm >1 nu asigura întotdeauna o protecţie anticorozivă, pentru că
apar tensiuni în timpul formării peliculelor. Aceste tensiuni produc în timp fisurarea
peliculelor de oxizi.
25
sau cu reducerea oxigenului în mediu acid:
n / 4O2 ne nH n / 2 H 2 O
Interacţiunea dintre metal şi soluţia electrolitică este un sistem electrochimic ce
face parte din categoria pilelor galvanice.
În decursul funcţionării pilelor galvanice, la nivelul electrozilor se formează sau
se neutralizează ionii, cu aplicarea legii lui Faraday.
Valoarea lucrului maxim, ce reprezintă variaţia energiei libere Gibbs (ΔG),
produsă în timpul funcţionării pilei, este dependentă în condiţii de echilibru de forţa
electromotoare.
Din punct de vedere termodinamic, celulele galvanice sunt caracterizate prin
lucrul maxim (lucrul reversibil util) ce se produce la temperatură şi presiune constantă şi
este descris de expresia:
G = – n FE
unde: n reprezintă valenţa ionilor din soluţie, F reprezintă constanta Faraday, iar E este
forţa electromotoare.
Forţa electromotoare a pilei (E) reprezintă diferenţa de potenţial dintre electrodul
pozitiv şi electrodul negativ al pilei galvanice.
Dacă reacţiile pilei sunt reversibile, ΔG se poate corela cu forţa electromotoare
(E), cu cantitatea de electricitate ce ar trebui să treacă prin pilă pentru a dezvolta
cantitativ reacţia şi cu numărul lui Faraday.
Pilele galvanice pot fi definite doar de forţa electromotoare (E). Forţa
electromotoare (E) este dependentă de temperatura, presiunea, compoziţia şi
concentraţia electrolitului, având în vedere faptul că lucrul reversibil (ΔG) este
caracterizat complet de starea iniţială şi starea finală a sistemului.
Dependenţa dintre forţa electromotoare (E) şi concentraţie este dată de ecuaţia
Nernst:
RT a
E E0 ln C
nF aB a A
aA + bB + … + cC.
sau:
RT
0 ln aMn
nF
26
unde: ε este potenţialul de electrod, iar εº reprezintă potenţialul standard
de electrod.
Potenţialul de electrod ε este definit ca tensiunea electromotoare a unei pile în
care un electrod este electrodul saturat de hidrogen.
Nernst a propus drept electrod de referinţă în vederea determinării potenţialului
de electrod, în lipsa unui electrod de nul precis, un electrod de platină saturat cu
hidrogen uscat, la presiunea de 1 atm, în soluţie apoasă cu ioni de hidrogen care au o
activitate în soluţie egală cu unitatea.
Pentru acest electrod de hidrogen, considerăm în mod arbitrar un potenţial
standard de electrod egal cu zero indiferent de temperatură, ce corespunde la o valoare
aH+=1 şi pH2=1atm.
Seria electrochimică este constituită din valorile potenţialelor standard ce aparţin
elementelor chimice şi sunt cuantificate faţă de electrodul standard de hidrogen.
Coroziunea biomaterialelor
27
Deoarece atât concentraţia electrolitului cât şi starea suprafeţelor sunt
neuniforme, procesul de coroziune este neuniform, astfel încât în urma procesului
respectiv apar cratere şi orificii.
Coroziunea în crevasă
28
Coroziunea în crevasă se întâlneşte la: îmbinări metalice prin filet, în cazul
contactului dintre un metal cu un nemetal şi în situaţia depunerii pe suprafaţa metalului
a produşilor de coroziune.
Procesul constă în dizolvarea metalului sub acţiunea reacţiei de reducere a
oxigenului.
29
Rezistenţa la coroziunea pitting (punctiformă)
Teste potenţiodinamice
30
Cea mai utilă metodă în acest sens utilizează trei electrozi. Proba reprezintă
electrodul de lucru (EL), cel de-al doilea electrod este de referinţă (ER), iar electrodul
auxiliar (EA) este utilizat pentru măsurarea sau ajustarea potenţialului electrodului de
lucru.
Electrodul de referinţă nu poate măsura exact potenţialului electrodului de lucru,
deoarece la trecerea curentului electric prin el îşi schimbă potenţialul sau se deteriorează
ireversibil.
În cazul în care potenţialul este constant, metoda de abordare experimentală se
numeşte „polarizare potenţiostatică”, iar măsurarea cu o modificare constantă a
potenţialului dE/dt se numeşte “polarizare potenţiodinamică”.
Măsurătorile potenţiostatice sunt utile pentru studierea proceselor staţionare /
obţinerea datelor staţionare, în procesele apărute la nivelul electrodul de lucru (EL).
dezavantajul lor major îl reprezintă durata mare în timp a măsurătorilor potenţiostatice.
31
1%).
Studiile de specialitate realizate în ultimii ani au demonstrat că Ni din aliaje
constituie un factor alergen, de aceea actualmente se evită introducerea Ni în
componenţa aliajelor dentare la pacienţii cu teren alergic.
Aliajele Ni-Cr moderne sunt aliaje ce au în compoziţie în principal Ni (60-70%)
şi Cr (15-20%), la care se adaugă microprocente de: Mo, Al, Mn, Be, Cu, Co, Fe.
Rezistenţa la coroziune a aliajului se datorează formării unui microstrat
protector de oxid de crom la suprafaţă.
Nichelul modifică esenţial proprietăţile mecanice în sensul reducerii durităţii,
măririi maleabilităţii şi elasticităţii. De asemenea, prin substituirea unor procente
importante de Fe, conferă aliajului o rezistenţă mai bună la coroziune.
Cromul sporeşte considerabil proprietăţile mecanice, iar prin oxidul de crom
format la suprafaţa aliajului are efect protector anticoroziv, dar şi de adeziune a maselor
ceramice. Raportul dintre Cr şi Ni influenţează esenţial rezistenţa aliajului la oxidare,
coroziune şi temperaturi crescute. Oxidarea îmbunătăţeste calitatea interfeţei metal-
ceramică.11,86
Cobaltul are rolul de a fluidifica aliajul în stare topită şi este conţinut de
majoritatea aliajelor în cantităţi reduse (0,5-2%).
Molibdenul (3,5-10,5%) măreşte rezistenţa la coroziune şi modifică coeficientul
de expansiune termică.
Microprocentele de Mn, W, Ti, au acelaşi rol de a mări rezistenţa la coroziune a
aliajului. Borul, Siliciul şi Beriliul sunt introduşi în compoziţie pentru efectul lor
dezoxidant şi pentru mărirea fluidităţii aliajului. Adăugarea de Be în aliajele de Ni-Cr
îmbunătăţeşte capacitatea de turnare şi măreşte aderenţa între porţelan şi metal.11,26,122,135
Prezenta beriliului în compoziţia aliajelor Ni-Cr este controversată datorită
efectului toxic al pulberii în momentul prelucrării. Majoritatea aliajelor Ni-Cr actuale
nu mai conţin beriliu, acest fapt fiind specificat pe ambalajul aliajului (Non Be Alloy).
Carbonul (0,05-0,1%) se adaugă în cantităţi reduse în scopul măririi durităţii, a
rezistenţei mecanice şi a ductilităţii aliajului.
Aliajele Ni-Cr, după turnare şi solidificare prezintă o structură multifazică
dendritică. Structura dendritică conferă proprietăţile mecanice şi fizico-chimice
specifice, iar structura multifazică favorizează gravajul acid şi favorizează tratamentul
termic pentru reomogenizarea turnăturilor.
Unul din aliajele utilizate şi comercializate în România este Nobel 4000 de
culoare albă, de la Nobil Metal. Aliajul are o biompatibilitate maximă, similară aurului
pur, şi are în compoziţie Co 62%, Cr 31%, Mo 4%, Si 2,2% şi alte elemente precum
Mn, Fe, W.
32
Culoare Densitate Punct de Punct de Modul de Duritate
solidificare topire elasticitate
alb 8,2g/cm3 0
1260 C 0
1350 C 170Gpa HV 10: 195
33
sensibil crescut. Procesul de coroziune dezvoltat la nivelul implanturilor ortopedice
confecţionate din oţel inoxidabil şi aliaje de cobalt-crom se poate solda cu eliberarea în
organism a cromului hexavalent, activ biologic 4,5,10,85,107,160. În cazul protezelor de
genunchi, s-a demonstrat că cele din Co-Cr pot induce apariţia osteosarcomului datorită
prezenţei cromului hexavalent1,151.
Studiile de specialitate157 au arătat că produşii de coroziune solubilizaţi din aliajele
dentare în ţesuturile gingivale adiacente restaurărilor depind de componenta aliajului ce
influenţează rezistenţa la coroziune15,51,65,83, de structura formată în timpul turnării166 şi
de protocoalele ulterioare de ardere97,166.
Ceramica este cunoscută din cele mai vechi timpuri, fiecare epocă istorică
evidenţiind cu ajutorul arheologiei obiecte confecţionate din acest material.
Denumirea este de origine greacă, de la „Keramos”, numele materiei prime şi
finite a olarilor. Tot de origine greacă este şi cuvântul „porţelan” dat produselor
ceramice cu calităţi superioare, de la numele unei scoici „Porzellano Cyprea”.
În 1783, farmacistul francez Duchateau face cunoscută metoda de obţinere a
dinţilor de porţelan dentistului Dubois de Chemont, acesta din urmă comunicând-o în
1788 Academiei de Ştiinţe din Paris, fiind astfel considerat descoperitorul metodei.
În 1926, Brill şi Felcker au îmbunătăţit şi dezvoltat compoziţia maselor
ceramice, precum şi tehnica de preparare a acestora.
În 1945, Gatzka a introdus confecţionarea coroanelor ceramice prin tehnica de
ardere în vacuum.
După 1907, componenta metalică a coroanelor mixte era realizată dintr-un aliaj
de iridiu-platină, pe care se ardea o masă ceramică cu punct de fuziune ridicat (17000 C).
Fixarea deficitară a masei ceramice pe metal a determinat abandonarea metodei.
În 1936, Rovault arde porţelanul cu fuziune mijlocie pe platina laminată,
legătura dintre cele două componente fiind asigurată prin retenţii mecanice. Metoda a
fost abandonată datorită turnării dificile a platinii (punct de topire ridicat – 1775 0 C),
precum şi a contracţiei mari şi diferite a celor două materiale.
După 1945 apar tehnici de lucru care folosesc aliaje de aur, platină şi paladiu.
În 1950, Weinstein a pus în evidenţă fenomenul care stă la baza unirii dintre
aliajul metalic şi masa ceramică. Fenomenul este reprezentat de legătura chimică de tip
covalent şi anume de schimburile ionice între oxizii metalici de pe suprafaţa aliajului şi
oxizii metalici din compoziţia masei ceramice.
Ferrari şi Sadoun (1995) au clasificat masele ceramice în funcţie de compoziţie
în 3 grupe:
34
- ceramica feldspatică
- ceramica aluminoasă
- ceramica sticloasă (vitroceramica).
În funcţie de temperatura de sinterizare a maselor ceramice, acestea se pot
clasifica după cum urmează:
- ceramică aplicabilă la temperatură înaltă de sinterizare (1280-1390o C)
- ceramică aplicabilă la temperatură medie de sinterizare (1090-1260o C)
- ceramică aplicabilă la temperatură joasă de sinterizare (870-1065o C)
- ceramică aplicabilă la temperatură foarte scăzută de sinterizare (660-
o
780 C) – este folosită pentru placare, pentru aliaje cu conţinut crescut în aur, pentru
nucleul sistemelor integral ceramice.
În funcţie de microstructura masei ceramice se disting:
- mase ceramice cu matrice vitroasă şi încărcătură cristalină dispersată
- mase ceramice cu matrice cristalină cu faza vitroasă dispersată (In-
Ceram).
În funcţie de structura atomică Schuller şi Hennicke le clasifica astfel:
- mase ceramice silicatice
- mase ceramice oxidinice
- mase ceramice neoxidinice.
În funcţie de tehnologia de ardere se cunosc două clase de mase ceramice:
- ceramica arsă la presiune atmosferică
- ceramica arsă în vacuum.
După modalitatea de prezentare comercială se întâlnesc:
- pulberi (frite) – pentru tehnica depunerii de straturi succesive
- lingouri prefabricate – pentru prelucrarea la cald (turnare, injectare)
- lingouri prefabricate – pentru prelucrarea la rece (CAD/CAM)
În funcţie de topografia zonei în care se aplică există:
- masă ceramică de bază (miezul de ceramică)
- masă ceramică pentru dentină
- masă ceramică pentru smalţ.
Clasificarea maselor dento-ceramice în funcţie de structură, tehnologia arderii,
temperatura sinterizării, topografia straturilor şi modalitatea de prezentare sunt
sintetizate în tabelul 2.8.
Masele ceramice utilizate în medicina dentară se caracterizează printr-o serie de
elemente care constituie argumentele pro- (cromatică ideală, biocompatibilitate,
conductibilitate termică redusă, rezistenţă chimică, rezistenţă mecanică la rupere şi
încovoiere, densitate la suprafaţă, luciu) şi contra- (rezistenţă scăzută la tracţiune,
prelucrări ulterioare aproape imposibile deoarece suprafeţele prelucrate devin rugoase,
35
prezenţa unor fisuri interne şi externe care conduc la fracturare, preţ de cost ridicat)
utilizării acestui tip de material.
Ceramica dentară clasică are în compoziţie feldspat, cuarţ, caolin, alumină,
fondanţi, pigmenţi, lianţi organici, oxizi şi carbură de siliciu.
Feldspatul este din punct de vedere chimic un aluminosilicat anhidru de origine
minerală. Constituenţii principali ai feldspatului (SiO2, Al2O3, Na2O) fuzionează cu
fluorurile la 1.4000C. Adăugarea de feldspat asigură o transluciditate mare porţelanului,
dar măreşte şi fragilitatea mecanică datorită structurii cristaline. Restaurările protetice
fixe de întindere mare se pot fractura cu uşurinţă datorită propagării fisurilor sau
defectelor de laborator.106,129,146 Studiile arată că rata complicaţiilor tinde să crească odată
cu extinderea perioadei de dispensarizare.17,45
Cuarţul (SiO2) se regăseşte în natură sub formă de cristale în rocile eruptive sau
sedimentare şi sub formă de nisip. De asemenea, cuarţul se găseşte în granit (cuarţ
porphyr, Gneis şi Glimmer–Schiefer). Cuarţul este translucid şi imprimă această calitate
maselor ceramice. Cristalele de silice sunt compuşi rezistenţi şi stabili, care rămân
nemodificaţi la temperatura de ardere a ceramicii.
Caolinul (argila de China) provine din granit şi este un aluminosilicat hidratat
(Al2O3 . SiO2 . 2H2O) de culoare albă.
Caolinul are următoarele funcţii în cadrul maselor ceramice dentare clasice:
prin amestec cu apa formează o pastă care poate fi modelată
36
menţine forma reconstituirii în cuptor, în timpul arderii
la temperaturi ridicate, fuzionează şi reacţionează cu celelalte
componente ceramice.
Alumina (Al2O3) este un oxid rezistent, care se prepară prin procedeul de
calcinare din alumina trihidrată.
Fondanţii sunt reprezentaţi de fosfat şi carbonat de potasiu (K 3PO4, K2CO3),
carbonat de sodiu (Na2CO3) şi carbonat de calciu (CaCO3).
Pigmenţii (coloranţii anorganici) sunt utilizaţi pentru obţinerea nuanţelor
cromatice şi sunt reprezentaţi de oxizi metalici de fier, crom, cobalt, argint, nichel, aur,
iridiu, staniu, titan şi magneziu.
Lianţii organici pot fi amidonul, glucoza şi dextrina.
Oxizii intervin în scăderea temperaturii de topire sau a intervalului de înmuiere
şi sunt reprezentaţi de oxidul de bor (B2O3), oxidul de calciu (CaO), oxidul de potasiu
(K2O) şi oxidul de sodiu (Na2O).
Carbura de siliciu (SiC) se introduce în masele dento-ceramice ca element
abraziv.
Scăderea temperaturii de ardere a ceramicii sub intervalul de topire a aliajelor se
realizează prin adăugarea de compuşi alcalini şi feldspat.
Principalele proprietăţi fizice ale maselor ceramice sunt: rezistenţa mecanică,
densitatea, greutatea specifică, duritatea, proprietăţile termice şi optice, stabilitatea
coloristică şi toleranţa biologică.
Rezistenţa mecanică este de 417 Brinell faţă de 260 Brinell pentru smalţul
dentar şi, de exemplu, 350 Brinell pentru aliajul dentar Wiron. Datorită acestei durităţi
de suprafaţă ridicate, masele ceramice au un efect abraziv atât asupra smalţului dentar,
cât şi asupra aliajelor dentare.
Rezistenţa mecanică la compresiune, îndoire şi rupere sunt bune.
Densitatea maselor dento-ceramice variază între 2,42–2,95 g/cm3, iar greutatea
specifică este cuprinsă între 2,2 – 2,4.
La arderea maselor dento-ceramice apar incluzii de aer, ce duc la scăderea
rezistenţei şi translucidităţii ceramicii.
Duritatea maselor ceramice a fost apreciată comparativ cu cea a altor materiale
utilizate în medicina dentară şi în raport cu duritatea ţesuturilor dentare (tabel 2.9).
Masele dento-ceramice au o conductibilitate termică scăzută şi la încălzire iniţial
se înmoaie, transformându-se într-o masă vâscoasă ce devine fluidă odată cu creşterea
temperaturii. Calitatea restaurării ceramice va fi influenţată de condiţiile de ardere,
timpul şi temperatura de ardere.
Dilatarea termică a maselor dento-ceramice este influenţată de compoziţia
chimică, deoarece fiecare element constitutiv prezintă un coeficient de dilatare diferit.
37
Este esenţială obţinerea unei sincronizări între aceşti coeficienţi de dilatare în scopul
evitării apariţiei tensiunilor interne care ar putea determina producerea fisurilor sau
fracturilor în masa dento-ceramică.
Conductivitatea termică a maselor dento-ceramice este redusă (1,5 W/mK),
acestea regăsindu-se în categoria biomaterialelor izolante.
Deoarece masele dento-ceramice se contractă în cursul arderii într-o proporţie
de 15-25%, este necesară depunerea pastei de masă ceramică în exces.
38
gamă de culori care prezintă o stabilitate cromatică absolută, datorită introducerii
coloranţilor oxidici în frite. Nuanţa şi saturaţia culorii pot varia în funcţie de
temperatura de ardere a maselor ceramice. Culoarea aleasă de practician cu ajutorul
cheii de culori este satisfăcută de o gamă cromatică variabilă, depinzând de
producător.23
Datorită rezistenţei superioare la compresiune faţă de rezistenţa la tracţiune,
masele dento-ceramice sunt fragile. Rezistenţa acestora la rupere şi încovoiere este
mare, iar rezistenţa la tracţiune este redusă.
Structura stratificată a restaurărilor protetice ceramice imprimă rezistenţă prin
preluarea şi dispersarea forţelor.
Masele dento-ceramice sunt în general inerte la atacul chimic, cu excepţia celui
produs prin acţiunea acidului fluorhidric. Masele dento-ceramice alterează prin oxidare
suprafaţa aliajului nenobil pe care sunt arse şi la interfaţă se poate constata prezenţa
zonelor de coroziune intercristalină, ce demonstrează difuziunea diferitelor elemente
componente ale ceramicii spre aliaj.
Masele ceramice sunt stabile în mediul bucal şi sunt excelent tolerate de
ţesuturile cavităţii orale. Totodată, ele nu reţin placa bacteriană şi împiedică
transmiterea variaţiilor termice către bontul dentar vital.
Pentru a evita apariţia dezechilibrelor ocluzale, a fisurării sau fracturării
ceramicii, este imperios necesară restabilirea perfectă a rapoartelor ocluzale cu
antagoniştii.
Duritatea crescută a ceramicii (410 - 1.200 unităţi Vickers) faţă de cea a
smalţului (320 unităţi Vickers) sau a dentinei (70 unităţi Vickers) determină apariţia în
timp a uzurii antagoniştilor.
Substratul metalic al restaurărilor metalo-ceramice acţionează ca o barieră în calea
de transmitere a luminii şi poate oferi un aspect întunecat la nivelul regiunii cervicale a
protezei.23
39