Sunteți pe pagina 1din 24

BIOCOMPATIBILITATEA ŞI BIOECONOMIA

MATERIALELOR UTILIZATE LA CONFECŢIONAREA


RESTAURĂRILOR FIXE METALO-CERAMICE

Istoria stomatologiei restaurative se confruntă cu aventuroasa căutare a


materialului ideal – substituent optim al ţesuturilor dentare. În ultimul timp are loc o
adevărată revoluţie în domeniul instrumentelor, materialelor şi tehnicilor folosite in
tratamentul edentaţiei parţiale, conferind stomatologiei o orientare medicală, biologică,
profilactică şi conservatoare.
Tratamentul protetic al edentaţiei parţiale presupune introducerea unui obiect
străin în interiorul cavităţii orale a pacientului, ceea ce impune o atenţie deosebită
asupra compatibilităţii materialelor utilizate cu mediul biologic.
Multitudinea soluţiilor de tratament, dar mai ales varietatea foarte mare a
materialelor dentare ar putea crea senzaţia că rezolvarea edentaţiei parţiale este facilă şi
are un succes garantat.
Practica stomatologică ne demonstrează contrariul. Evaluarea preclinică greşită
sau superficială, precum şi selectarea necorespunzătoare a aliajelor şi maselor ceramice
ce vor fi utilizate pentru restaurarea protetică vor conduce de obicei la eşecul terapeutic.
Performanţele biomaterialelor trebuiesc apreciate în contextul interacţiunii cu
organismul, cu fluidele biologice. Materialele dentare interacţionează cu ţesuturile vii cu
care vin în contact şi generează răspunsuri locale sau sistemice ale gazdei. În acelaşi
timp proprietăţile materialelor utilizate pot fi influenţate de mediul biologic care poate
avea efecte distructive asupra acestora, efecte cunoscute sub denumirea de
biodegradare.18
Dezvoltarea ştiinţei biomaterialelor a îmbunătăţit substanţial succesul
tratamentelor protetice aplicate pentru rezolvarea edentaţiei parţiale.
Domeniul biocompatibilităţii materialelor dentare este strâns interconectat cu
alte discipline cum sunt biologia, fizica, chimia.
Materialele utilizate în medicina dentară interacţionează cu ţesuturile, deci un
material este considerat biocompatibil atunci când nu dăunează şi nu generează reacţii
toxice sau reacţii adverse sistemice. Majoritatea reacţiilor provocate de materialele
dentare sunt de tip alergic, cu simptome evidenţiate la nivelul mucoasei orale sau la
nivelul ţesutului cutanat. Saliva şi ţesuturile dentare cu care o restaurare protetică vine
în contact acţionează asupra sa, deci este extrem de importantă cunoaşterea
transformărilor ce pot apărea în timp la nivelul materialelor utilizate.

16
Termenul de biomaterial142 a fost utilizat pentru prima dată la o conferinţă
organizată la Universitatea Clemson, SUA, când a fost definit ca „o substanţă inertă din
punct de vedere sistemic şi farmaceutic, destinată pentru implantare sau incorporare în
sistemele vii”.
O altă definiţie a termenului de biomaterial42 este data de Black (1992): „un
material ne-viu utilizat într-un dispozitiv medical, în vederea interacţiunii cu sistemele
biologice”.
Bruck31 (1980) le defineşte drept „un material sintetic sau de origine naturală, în
contact cu ţesuturile, sângele şi fluidele biologice, utilizat pentru reconstrucţie,
diagnosticare şi terapie, fără a genera reacţii adverse care să afecteze organismele vii
sau componentele acestora”.
Williams161 (1982) defineşte „un biomaterial este o substanţă, alta decât
medicamentele sau o combinaţie de substanţe sintetice sau naturale utilizate pentru
diferite perioade de timp, în vederea tratării sau înlocuirii unui ţesut, organ sau funcţii
umane”.
Biocompatibilitatea152 este un concept complex care ia în considerare toate
procesele care au loc între biomaterial şi organismul viu. Prin biocompatibilitate se
înţelege proprietatea unui material de a fi compatibil cu organismele vii, deci de a fi
acceptat definitiv de către organism fără a genera reacţii adverse şi fără a se deteriora
chimic sau mecanic.
La ora actuală sunt utilizate biomateriale metalice, ceramice, polimerice,
compozite şi de origine naturală.
Biomaterialele trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să fie biocompatibile, bioactive, bioinerte sau biotolerate, deci să-şi
îndeplinească funcţia fără a produce vreun efect nociv asupra ţesuturilor vii şi în acelaşi
timp să producă un răspuns adecvat din partea organismului
- să fie stabile biochimic – să nu sufere procese de degradare în timp
- să aibă proprietăţi mecanice asemănătoare cu ale ţesutului substituit, pentru a
putea prelua în condiţii optime funcţia mecanică a acestuia.
Principiile bioeconomice au în vedere utilizarea unor restaurări protetice din
materiale cu calităţi superioare din punct de vedere mecanic, al biocompatibilităţii dar şi
al rezistenţei la coroziune în mediul bucal, ce pot fi folosite în scopul pentru care au fost
create timp îndelungat, pentru a economisi resursele naturale utilizate pentru
confecţionarea lor.
Pentru a le asigura proprietăţile necesare, toate materialele stomatologice,
înaintea fabricării lor pe scară largă, sunt supuse unor teste efectuate in-vitro şi in-vivo.
Asupra materialelor dentare acţionează o serie de factori mecanici, chimici şi
microbieni, care pot conduce în timp la deteriorarea proprietăţilor lor:

17
- factorii mecanici sunt reprezentaţi de presiunile ocluzale exercitate în timpul
masticaţiei. Acestea pot deforma plastic sau elastic sau pot chiar duce la fracturarea
materialului utilizat.
- factorii chimici sunt reprezentaţi de salivă, aceasta având un pH variabil în
funcţie de natura alimentelor ingerate, consumul de medicamente, diverse patologii
generale etc.
- factorii microbieni reprezentaţi de flora microbiană prezentă în cavitatea
152
orală.

2.1. Aliaje metalice

Restaurarea dinţilor cu distrucţii coronare şi refacerea continuităţii arcadelor


dentare întrerupte prin pierderea unor unităţi dento-parodontale beneficiază tot mai
frecvent la ora actuală de protezări fixe metalo-ceramice. Reuşita unui tratament protetic
depinde de elaborarea unui diagnostic complet, de elaborarea unui plan de tratament
corect, etapizat şi individualizat pentru fiecare caz clinic precum şi de executarea cu
rigurozitate a tuturor fazelor clinico-tehnice pe care le include tehnologia reconstituirilor
protetice metalo-ceramice.23
Restaurările protetice conjuncte se inseră pe câmpul protetic special conformat,
reprezentat fie de ţesuturile dure ale dintelui preparate sub forma de bont dentar, fie pe
bontul unui implant inserat în prealabil.
Restaurările protetice fixe metalo-ceramice ocupă un volum apropiat de cel al
ţesuturilor pe care le înlocuiesc, refac morfologia şi funcţiile alterate, au o estetică
deosebită, aspecte care conduc la acceptarea relativ uşoară de către pacienţi a acestui tip
de lucrare protetică.
Protezele fixe metalo-ceramice sunt alcătuite dintr-o componentă metalică ce
conferă rezistenţă piesei protetice şi o componentă ceramică, fizionomică. În plus faţă
de clasificarea în funcţie de proprietăţile mecanice, American Dental Association
(ADA) clasifică aliajele destinate proteticii fixe în funcţie de compoziţia 131 acestora în
aliaje nobile şi nenobile7 (tabel 2.1).

Tabel 2.1 – Clasificarea aliajelor utilizate în tehnologia metalo-ceramică


Aliaje nobile Aliaje nenobile
Pe bază de aur Pe bază de paladiu Ni-Cr cu Co-Cr Fe- Ti / aliaje de
Cu Au-Pd Au- Pd-Ag Pd-Cu Cu şi fără Cr Ti
conţinut Pd-Ag conţinut Be
crescut crescut de
de Aur Pd

18
Componenta metalică a coroanelor mixte metalo-ceramice29 este de obicei
turnată şi acoperă în întregime bontul dentar asigurând astfel agregarea la acesta. Este
realizată din diferite aliaje şi are o grosime ce variază între 0.35-0.5 mm.
Componenta fizionomică reprezentată de masele ceramice29 are o grosime ce
variază între 0.8-2 mm, grosime necesară împiedicării transparenţei scheletului metalic.
Interfaţa dintre cele două componente ale coroanelor mixte metalo-ceramice
prezintă o importanţă deosebită, rezistenţa pe termen lung a lucrării protetice depinzând
în principal de aceasta.
Legătura între componenta metalică şi placajul ceramic este de tip fizico-chimic,
prin intermediul forţelor Van der Waals intermoleculare, legături covalente, ionice şi
metalice care se formează între stratul de oxizi metalici de pe suprafaţa aliajului şi oxizii
prezenţi în compoziţia maselor ceramice. Apariţia agenţilor de cuplare a condus la
îmbunătăţirea acestei legături metalo-ceramice.
Componenta metalică a unei coroane mixte metalo-ceramice se poate realiza
prin turnare şi sinterizare, turnarea reprezentând procedeul cel mai uzual.
Pentru mulţi ani aliajele pe bază de aur au fost utilizate în protetica dentară
datorită biocompatibilităţii lor şi uşurinţei în manipulare91.
Primul aliaj nobil utilizat conţinea 88% Au119 şi era prea moale pentru a rezista la
solicitările masticatorii exercitate asupra restaurării. Deoarece între aliajul nobil şi masa
ceramică nu există o legătură chimică, retenţia a fost realizată mecanic. Prin
introducerea unor elemente oxidante (fier, indiu, staniu) într-o proporţie mai mică de
1% în acest aliaj s-a obţinut un film de oxizi la suprafaţă, care au dus la îmbunătăţirea
legăturii dintre aliaj şi ceramică.
Caracteristicile pe care trebuie să le îndeplinească aliajele utilizate în tehnologia
metalo-ceramică30,95,115 sunt:
 rezistenţă la temperaturi înalte, pentru a nu se deforma în timpul arderii ceramicii;
 intervalul de topire trebuie să fie mai mare cu cel puţin 150 – 200 0 C faţă de
intervalul de sinterizare a ceramicii (850 – 11000C), dar nu trebuie să depăşească
13000 C pentru a asigura o prelucrabilitate uşoară. Doar aliajele pe bază de titan
(care au un interval de topire în jur de 1600 0 C) sunt compatibile cu masele ceramice
cu interval ridicat de sinterizare (de aproximativ 14000 C);
 coeficientul de dilatare termică al aliajului trebuie să fie mai mare sau cel puţin egal
cu cel al masei ceramice, pentru a evita dezvoltarea forţelor de forfecare sau
tangenţiale la nivelul interfeţei aliaj-ceramică în cursul fazelor de răcire;
 contracţia de solidificare să nu depăşească 2,3 - 2,5%;
 limita de curgere remanentă să fie ridicată;
 să ofere o adeziune optimă a maselor ceramice.

19
Avantajele şi dezavantajele aliajelor nobile utilizate în tehnologia metalo-
ceramică sunt prezentate în tabelele 2.2-2.4.

Tabel 2.2 – Avantajele şi dezavantajele aliajelor nobile cu conţinut crescut de Aur


Aliaje nobile cu conţinut crescut de aur
Avantaje Dezavantaje
- rezistenţa la tracţiune este bună - sunt scumpe
- duritate ideală pentru prelucrare - greutate crescută datorită densităţii componentelor
- rezistenţă la coroziune - modul de elasticitate scăzut
- nu apare alterarea culorii masei ceramice - rezistenţă redusă în timpul arderii ceramicii (duce
(conţinut de Ag redus sau absent) la deformarea componentei metalice)
- biocompatibilitate excelentă

Tabel 2.3 – Avantajele şi dezavantajele aliajelor nobile pe bază de Au-Pd


Aliaje nobile pe bază de Au-Pd
Avantaje Dezavantaje
- limita de curgere remanentă bună - incompatibilitatea din punct de vedere al
- duritate bună expansiunii termice cu unele mase ceramice
- modul de elasticitate mult mai mare decât al
aliajelor cu conţinut mare de aur
- preţ mai scăzut decât al aliajelor cu conţinut
crescut de aur
- adeziune bună a ceramicii
- rezistenţă crescută la coroziune
- densitate mai mică

Tabel 2.4 – Avantajele şi dezavantajele aliajelor nobile pe bază de Au-Pd-Ag


Aliaje nobile pe bază de Au-Pd-Ag
Avantaje Dezavantaje
- preţ mai scăzut decât al aliajelor cu conţinut - alterarea culorii masei ceramice (în galben-
crescut de aur verzui) datorită conţinutului de Argint
- modul de elasticitate mai mare
- modificări volumetrice mai mici
- rezistenţa la coroziune satisfăcătoare
- caracteristicile de manipulare satisfăcătoare

Au fost realizate în ultimul timp aliaje pe bază de Au-Pd cu adaos redus de


argint (sub 15%). Conţinutul scăzut de argint nu produce alterări ale culorii ceramicii,
aliajul prezintă o dilatare termică mai mare (care poate elimina incompatibilitatea cu
unele mase ceramice) şi o capacitate de turnare crescută.
Aliajele cu conţinut ridicat de paladiu prezintă în compoziţie 70-80% din acest

20
element chimic, fapt ce conferă posibilitatea obţinerii unor cape foarte subţiri. Preţul
acestor aliaje este mai scăzut în comparţie cu cel al restului aliajelor nobile, iar lipsa
unui conţinut crescut de argint îndepărtează riscul modificării culorii masei ceramice.
Aliajele pe bază de Pd-Ag au un conţinut de 50-60% Pd şi 28-37% Ag, iar ca
elemente de echilibrare şi generatoare de oxizi prezintă în compoziţie staniu, indiu şi
zinc. Proprietăţile fizico-chimice a acestor aliaje sunt comparabile cu cele ale altor aliaje
nobile utilizate în tehnologia metalo-ceramică. Conţinutul nobil de 80-90% Pd asigură
rezistenţă la coroziune şi îmbunătăţeşte unele etape tehnice (turnarea şi prelucrarea
mecanică).
Pentru a contracara difuziunea argintului din aliaj în masa ceramică se
recomandă utilizarea unor bondinguri pe bază de aur de 24k sau alegerea unor mase
ceramice compatibile cu aliajul.
Aceste tipuri de aliaje prezintă cel mai ridicat modul de elasticitate dintre aliajele
nobile şi sunt rezistente în timpul sinterizarii ceramicii.
Aliajele Pd-Ag reprezintă o alternativă bună, în special când preţul este un factor
major în alegerea aliajului. Dacă se asigură compatibilitatea aliaj - masă ceramică,
aliajele Pd-Ag reprezintă soluţia ideală datorită proprietăţilor mecanice net superioare
celorlaltor aliaje nobile.23
Aliajele pe bază de Pd-Cu conţin 70-80% Pd şi 5-20% Cu. Au rezistenţă bună
(dar inferioară aliajelor Pd-Ag, astfel încât sunt contraindícate în confecţionarea unor
corpuri de punte extinse), prezintă duritate crescută, modul de elasticitate relativ mic şi
o limită de curgere remanentă foarte ridicată.
Titanul este un material relativ recent utilizat în tehnologia metalo-ceramică şi
prezintă proprietăţi care-l impun în faţa altor materiale metalice restaurative:
 densitate mai mică, 4,5 g/cm3;
 conductibilitate termică foarte redusă, 22 W/mK;
 raport favorabil între modulul de elasticitate şi densitate;
 rezistenţă mare, care poate fi crescută prin aliere;
 rezistenţă
care se formează la suprafaţă;
 biocompa
Proprietăţile mecanice ale titanului sunt influenţate de gradul de puritate al
acestuia. Prezenţa impurităţilor creşte duritatea şi rezistenţa materialului în detrimentul
plasticităţii. Este cunoscută afinitatea crescută a titanului pentru oxigen, azot, carbon şi
hidrogen, la temperaturi înalte, astfel încât prelucrările la cald ale titanului necesită
medii de protecţie adecvate.
Dintre proprietăţile chimice ale titanului, prezintă interes modificarea alotropă ce
survine la temperatura de 882.50 C. Sub aceasta temperatură, titanul se află în faza α,

21
prezentând o reţea cristalină hexagonală compactă. Peste această temperatură apare faza
β în reţea centrată intern. Modificarea alotropă este reversibilă numai în condiţii de vid
avansat (10-2 Pa) sau mediu de argon de puritate 99.9%.
Nitrurarea pieselor protetice turnate din titan determină îmbunătăţirea
proprietăţilor de suprafaţă, cu creşterea durităţii şi a rezistenţei la uzură, modificarea
culorii spre o tentă aurie şi nu în ultimul rând, reducerea porozităţilor.
Rezistenţa la coroziune este o caracteristică importantă a titanului, ea datorându-
se peliculei stabile de dioxid de titan, care se conformează în câteva secunde la
contactul cu mediul înconjurător. Fenomenul numit pasivare împiedică astfel
schimburile ionice cu mediul înconjurător şi asigură biocompatibilitatea materialului.
Rezistenţa la coroziune a titanului este influenţată de tipul tehnologiei utilizate la
obţinerea pieselor finite, manoperele de prelucrare, finisare, lustruire, precum şi de tipul
agenţilor de curăţare şi al solvenţilor utilizaţi.
Placarea scheletelor de titan149 cu mase ceramice se face cu materiale special
destinate titanului a căror caracteristică esenţială este temperatura joasă de sinterizare
(sub 882.5 0C).
Coroanele metalo-ceramice cu schelet de titan sunt indicate în special pentru
realizarea suprastructurilor protetice pe implante din titan. În acest fel se împiedică
apariţia curenţilor galvanici între materialul implantului şi materialul suprastructurii şi
se realizează o solidarizare mai elastică a pilierilor.
Primele aliaje nenobile care au fost utilizate în tehnica metalo-ceramică aveau în
compoziţie elemente chimice precum: cobalt, crom, fier, nichel şi alte metale. Aliajele
nenobile prezintă o rezistenţă mai scăzută la coroziune decât aliajele nobile, dar au o
duritate mai mare şi un modul de elasticitate mai ridicat, fluiditatea este mai redusă, iar
prelucrarea mecanică este mai dificil de realizat.
Aliajele pe bază de Co-Cr prezintă avantaje faţă de aliajele pe bază de Ni-Cr
datorită biocompatibilităţii lor şi datorită lipsei reacţiilor alergice pe care le pot dezvolta
acestea din urmă127. De asemenea, aliajele pe bază de CoCr sunt foarte rezistente la
coroziune datorită cromului, care formează un strat protectiv de oxid la suprafaţa
aliajului57,79,80,88,92,108,127,.
Coroziunea constă în degradarea unui material sub acţiunea chimică sau
electrochimică a mediului în care este amplasat 137. Principalele cauze de eşec ale
restaurărilor metalo-ceramice sunt reprezentate de degradarea prin coroziune a
metalelor şi aliajelor, uzura mecanică şi ruperea la oboseală133,137,168.
Rezistenţa la coroziune este determinată de:
- factori ce ţin de materiale: gradul de puritate şi natura aliajului, compoziţia
chimică şi structura acestuia.

22
- factori ce ţin de mediul în care se află amplasat materialul: natura mediului
coroziv, valoarea pH-ului, temperatura, vâscozitatea, presiunea, prezenţa micro-
organismelor, conţinutul de oxigen dizolvat.
- factori ce ţin de condiţiile de utilizare: forma restaurării, starea suprafeţei sale,
solicitările mecanice la care este supus, imersia în mediul coroziv.
Având în vedere toţi aceşti factori ce influenţează procesul de coroziune, putem
concluziona că nu există la ora actuală un aliaj metalic sau un metal care poate rezista
perfect în corpul uman la coroziune.
Astfel, un produs metalic poate fi catalogat drept rezistent la coroziune doar dacă
se precizează natura mediului în care se află introdus şi condiţiile de utilizare, deşi chiar
şi în aceste condiţii există factori, ce ţin de producere şi utilizare, care au capacitatea de
a influenţa considerabil procesul de coroziune. Cele mai sesizabile efecte ale coroziunii
constau în modificarea greutăţii produsului metalic, alterarea suprafeţei sale şi reducerea
calităţilor mecanice.
Deoarece după introducerea în mediul organismului uman biomaterialele
metalice sunt supuse unui atac coroziv relativ intens, rezistenţa la coroziune reprezintă o
calitate importantă a acestora.

Comportamentul la coroziune
Comportarea şi rezistenţa unui aliaj metalic cu destinaţie stomatologică la
procesul de coroziune este dictată de factori precum: compoziţia chimică a aliajului,
natura suprafeţei acestuia, microstructura (prezenţa imperfecţiunilor de tipul defectelor
structurale sau a fisurilor), pH-ul mediului în care este aplicat, temperatura, conţinutul
în oxigen8,20,27,50,62,71,117,133,137,140,141,148,168.
Majoritatea aliajelor şi metalelor au tendinţa de a se combina cu elemente
chimice din mediul înconjurător, iar în unele cazuri combinaţiile rezultate sunt
asemănătoare cu cele din mineralele de provenienţă.

Producerea coroziunii
Toate materiile prime utilizate pe plan industrial pot fi atacate chimic direct, dar
atacul electrochimic se poate produce doar asupra metalelor, ele posedând electroni
liberi. Materialele sintetice nu au această particularitate şi pot fi supuse degradării prin
atac mecanic sau chimic.
Coroziunea este determinată de procesele de transfer de masă şi de procesele de
transfer de sarcină. Coroziunea se clasifică, în funcţie de mecanismul predominant, în:
- coroziune chimică, în care sunt preponderente procesele de transfer de masă,
iar procesul de distrugere a metalelor şi aliajelor se realizează în urma interacţiunii cu

23
gaze uscate, cu diferite lichide care nu au conductibilitate electrică şi cu majoritatea
substanţelor organice;
- coroziune electrochimică, în care sunt preponderente procesele de transfer de
sarcină, iar degradarea metalelor şi aliajelor se realizează în soluţii de electroliţi.
Coroziunea chimică şi coroziunea electrochimică sunt procese care se produc la
interfaţa dintre metal şi mediu; ele se înscriu în categoria reacţiilor eterogene şi sunt
guvernate de legile generale ale acestor reacţii.35

A. Coroziunea de natură chimică


Acest tip de coroziune se produce în mediu uscat, mai ales la temperaturi înalte,
iar atacul chimic poate fi realizat de oxigen, clor, dioxid de carbon, dioxid de sulf, acid
clorhidric, hidrogen sulfurat, etc. Fenomenul este prezent mai ales în instalaţiile din
industria chimică şi este favorizat de temperatură, ce accelerează transferul de masă.
Sub influenţa oxigenului din aer sau a unor medii ce conţin oxigen, metalele se
acoperă spontan cu pelicule de oxizi cu grosime dependentă de compoziţia chimică a
materialului supus expunerii, temperatura la care s-a produs expunerea, timpul de
expunere şi presiunea atmosferei oxidante.
Peliculele de oxizi trebuie să aibă o grosime cuprinsă între 40 şi 500 nm pentru a
avea eficienţă în protejarea metalului de coroziune. Dacă peliculele sunt mai subţiri,
acestea nu pot asigura o protecţie eficientă datorită permeabilităţii lor la agentul coroziv,
iar dacă peliculele sunt mai groase se pot fisura datorită tensiunilor interne dezvoltate
(Tabel 2.5).
Ştiind valoarea raportului dintre volumul oxidului format şi volumul metalului
distrus, putem estima proprietăţile protectoare ale peliculei de oxid formate în urma
coroziunii:
V =M /ρ ; V =An/ρ ; V /V =M /ρ *ρ /An ,
ox  ox ox  m m ox m ox ox m
în care: M - este masa moleculară a oxidului;
ox
ρ - greutatea specifică a oxidului;
ox
A - masa atomică a metalului;
ρ - greutatea specifică a metalului;
m
n - coeficientul stoichiometric al metalului;

Tabel 2.5. Proprietăţile peliculelor oxidice în funcţie de tipul peliculei


Tipul Grosimea Proprietăţile peliculei
peliculei peliculei [Å ]
Subţire < 400 Nu oferă protecţie eficientă la coroziune din cauza
rezistenţei reduse pe care o opune difuziei agentului coroziv
Medie 400-5000 Protejează suprafaţa metalică
Groasă > 5000 Protecţia oferită este ineficientă deoarece se pot fisura sub

24
influenţa tensiunilor interne
Dacă Vox /Vm <1, situaţie întâlnită în cazul metalelor alcaline şi alcalino-
pământoase, stratul de oxid va fi permeabil şi discontinuu, astfel încât nu va prezenta
proprietăţi protectoare.
Pentru alte metale precum nichel, crom, staniu, zinc, cupru, raportul Vox /Vm 
>1, iar la suprafaţa acestora se formează pelicule ce frânează desfăşurarea în continuare
a oxidării, având proprietăţi protectoare.
Condiţia Vox /Vm >1 nu asigura întotdeauna o protecţie anticorozivă, pentru că
apar tensiuni în timpul formării peliculelor. Aceste tensiuni produc în timp fisurarea
peliculelor de oxizi.

B. Coroziunea de natură electrochimică


Acest tip de coroziune se produce în cazul contactului metalelor cu electroliţii.
Metalul şi soluţia conducătoare electric sunt străbătute de un curent electric produs de
procesele electrochimice care au loc la limita celor două faze.
Această coroziune apare în prezenţa unui sistem galvanic, format dintr-un anod,
un catod, un electrolit şi un conducător electric. În cazul coroziunii electrochimice, pe
aceeaşi suprafaţă a metalului se desfăşoară două reacţii simultane cu viteze egale: o
reacţie anodică de oxidare şi o reacţie catodică de reducere.
În urma reacţiei de oxidare, ionii metalici părăsesc reţeaua cristalină, trec în
mediul coroziv ca şi ioni hidrataţi şi lasă în faza solidă o cantitate echivalentă de
electroni.
În cadrul reacţiei de reducere, electronii eliberaţi participă la reducerea
oxidantului din soluţie.
Practic, pe anozi se produce distrugerea metalului, iar în zonele catodice nu au
loc pierderi de metal, coroziunea electrochimică fiind atribuită unor micropile sau pile
locale, care distrug doar zonele anodice.
Coroziunea electrochimică este influenţată de factori precum starea materialului
metalic, starea suprafeţei acestuia şi modul cum a fost prelucrată, pH-ul mediului în care
are loc fenomenul de coroziune, concentraţia oxigenului dizolvat, temperatura mediului,
prezenţa unor substanţe acceleratoare sau inhibitoare de coroziune.
În coroziunea electrochimică, procesele anodice şi catodice sunt cuplate şi au loc
atât la aceeaşi viteză, cât şi la un potenţial comun, denumit potenţial mixt.
Reacţia anodică se poate scrie în general:
Me  Me n   ne 
Reacţia catodică se poate produce cu reducerea hidrogenului:
nH   ne   n / 2 H 2
cu reducerea oxigenului în mediu bazic:
n / 4O2  ne   n / 2 H 2 O  n(OH  )

25
sau cu reducerea oxigenului în mediu acid:

n / 4O2  ne   nH  n / 2 H 2 O
Interacţiunea dintre metal şi soluţia electrolitică este un sistem electrochimic ce
face parte din categoria pilelor galvanice.
În decursul funcţionării pilelor galvanice, la nivelul electrozilor se formează sau
se neutralizează ionii, cu aplicarea legii lui Faraday.
Valoarea lucrului maxim, ce reprezintă variaţia energiei libere Gibbs (ΔG),
produsă în timpul funcţionării pilei, este dependentă în condiţii de echilibru de forţa
electromotoare.
Din punct de vedere termodinamic, celulele galvanice sunt caracterizate prin
lucrul maxim (lucrul reversibil util) ce se produce la temperatură şi presiune constantă şi
este descris de expresia:
G = – n FE
unde: n reprezintă valenţa ionilor din soluţie, F reprezintă constanta Faraday, iar E este
forţa electromotoare.
Forţa electromotoare a pilei (E) reprezintă diferenţa de potenţial dintre electrodul
pozitiv şi electrodul negativ al pilei galvanice.
Dacă reacţiile pilei sunt reversibile, ΔG se poate corela cu forţa electromotoare
(E), cu cantitatea de electricitate ce ar trebui să treacă prin pilă pentru a dezvolta
cantitativ reacţia şi cu numărul lui Faraday.
Pilele galvanice pot fi definite doar de forţa electromotoare (E). Forţa
electromotoare (E) este dependentă de temperatura, presiunea, compoziţia şi
concentraţia electrolitului, având în vedere faptul că lucrul reversibil (ΔG) este
caracterizat complet de starea iniţială şi starea finală a sistemului.
Dependenţa dintre forţa electromotoare (E) şi concentraţie este dată de ecuaţia
Nernst:

RT a
E  E0  ln C
nF aB a A

unde: E0 reprezintă tensiunea electromotoare standard a pilei, R este constanta


universală a gazelor (8,315 J mol 1 K 1 ), aA , aB , aC sunt concentraţiile elementelor
A, B şi C într-o reacţie de forma:

aA + bB + … + cC.

sau:
RT
 0  ln aMn 
nF

26
unde: ε este potenţialul de electrod, iar εº reprezintă potenţialul standard
de electrod.
Potenţialul de electrod ε este definit ca tensiunea electromotoare a unei pile în
care un electrod este electrodul saturat de hidrogen.
Nernst a propus drept electrod de referinţă în vederea determinării potenţialului
de electrod, în lipsa unui electrod de nul precis, un electrod de platină saturat cu
hidrogen uscat, la presiunea de 1 atm, în soluţie apoasă cu ioni de hidrogen care au o
activitate în soluţie egală cu unitatea.
Pentru acest electrod de hidrogen, considerăm în mod arbitrar un potenţial
standard de electrod egal cu zero indiferent de temperatură, ce corespunde la o valoare
aH+=1 şi pH2=1atm.
Seria electrochimică este constituită din valorile potenţialelor standard ce aparţin
elementelor chimice şi sunt cuantificate faţă de electrodul standard de hidrogen.

Coroziunea biomaterialelor

Coroziunea reprezintă un proces major de degradare ce are loc in vivo, care ar


trebui luat în calcul atunci când se evaluează noi biomateriale cu aplicaţii în medicină.
Mediul biologic este agresiv şi iritant; el conţine o cantitate importantă de sare ce
schimbă local pH-ul.
Oxizii care se formează pe suprafaţa biomaterialelor şi pasivizează respectivele
suprafeţe duc la prevenirea procesului de coroziune.
Stabilitatea oxizilor pe suprafaţa metalelor determină rezistenţa acestora la
coroziune.
Tipurile de coroziune ce pot apărea în cazul dispozitivelor medicale pot fi:
coroziunea de tip galvanic, coroziunea pitting, coroziunea la tensiune, coroziunea în
crevasă şi coroziunea prin oboseală, frecare şi uzare.

Coroziunea de tip galvanic

Coroziunea de tip galvanic apare în situaţia în care elemente metalice diferite


vin în contact electric într-un electrolit, care poate fi reprezentat de: apă sărată, soluţie
acidă sau soluţie alcalină.
Între metale şi electrozi se dezvoltă o tensiune electromotoare, urmată de apariţia
unui transfer de ioni din metalului “anod” (care este cel mai activ) spre metalul “catod”
(care este mai puţin activ).

27
Deoarece atât concentraţia electrolitului cât şi starea suprafeţelor sunt
neuniforme, procesul de coroziune este neuniform, astfel încât în urma procesului
respectiv apar cratere şi orificii.

Coroziunea de tip pitting (punctiformă)

Coroziunea de tip pitting este o coroziune localizată, specifică, produsă prin


disoluţia filmului pasiv şi generarea de cavităţi în jurul cărora se găseşte o suprafaţă
pasivată intactă.
Coroziunea de acest tip poate apărea în cazul în care un metal este expus acţiunii
unei soluţii corozive ce conţine anumiţi ioni (precum ionii de Cl-).
Pitt-ul în putem defini drept un caz de coroziune localizată, unde suprafaţa
metalică este majoritar neafectată, existând doar zone reduse atacate.
În general, acest tip de coroziune poate fi împărţit în două etape: stadiul de
iniţiere şi stadiul de propagare. În cursul iniţierii, filmul pasiv de oxizi se rupe fără
posibilitatea refacerii. În stadiul de propagare, zonele mici, active, rezultate în timpul
etapei de iniţiere se propagă, frecvent foarte rapid.
Coroziunea punctiformă apare în zonele în care metalul se dizolvă cu o viteză
foarte mare sau în zonele cu defecte de reţea. De aceea, putem afirma că structura şi
morfologia unui aliaj au o influenţă majoră asupra apariţiei coroziunii.

Coroziunea sub tensiune

Prin prezenţa într-un material metalic supus coroziunii a tensiunilor interne şi a


deformaţiilor se produce accelerarea coroziunii generale.
Fisurarea la coroziune sub acţiunea tensiunii apare în acele medii de coroziune
în care se produce coroziunea localizată, sub acţiunea tensiunilor interne remanente.
Pentru iniţierea fisurării este necesară în prealabil o susceptibilitate la coroziunea
localizată.168

Coroziunea în crevasă

Acest tip de coroziune este de asemenea un tip de coroziune localizată, înrudită


cu coroziunea punctiformă. Apare preponderent în zonele de pe suprafaţa metalului în
care regăsim un transfer de masă limitat.
Coroziunea punctiformă poate fi confundată cu coroziunea în crevasă deoarece
îşi poate forma propria cavernă.

28
Coroziunea în crevasă se întâlneşte la: îmbinări metalice prin filet, în cazul
contactului dintre un metal cu un nemetal şi în situaţia depunerii pe suprafaţa metalului
a produşilor de coroziune.
Procesul constă în dizolvarea metalului sub acţiunea reacţiei de reducere a
oxigenului.

Coroziunea prin oboseală, frecare şi uzare

Combinarea între uzura mecanică şi coroziunea chimică poate determina


creşterea semnificativă a pierderilor de material. Pentru a reduce acest fenomen este
utilă înţelegerea şi cunoaşterea mecanismelor ce guvernează desfăşurarea procesului
de „frecare corozivă” (uzare – coroziune).
Tomlinson în 1927 a utilizat pentru prima dată termenul de „frecare corozivă"
pentru descrierea daunelor ce apar pe suprafeţele din oţel.
Termenul de „frecare" e definit drept o mişcare oscilatorie, de obicei
tangenţială, de amplitudine mică, ce apare între două suprafeţe solide ce se găsesc în
contact. „Frecarea corozivă" reprezintă o formă de “uzură corozivă" (sau
„tribocoroziune”), definită ca „uzura în care reacţia chimică sau electrochimică cu
mediul este semnificativă” 55.
Uzura corozivă a descrisă în numeroase studii 22,36,55,159,167 ce au utilizat variate
echipamente.
Spre exemplu, Waterhouse 159 a folosit, în vederea investigării uzurii corozive,
tehnica potenţiostatică, tehnica potenţialului în circuit deschis şi tehnica
galvanostatică. Waterhouse a constatat că, atunci când materialul metalic este acoperit
de un strat protector de oxid, fenomenul de frecare prezintă un efect deosebit asupra
potenţialului electrochimic.
Determinarea rezistenţei la coroziune se poate efectua prin metode:
1. Gravimetrice, utilizând indicele gravimetric,
2. Electrochimice, utilizând variaţia potenţialului staţionar în timp ori
variaţia curbelor de polarizare (modificarea intensităţii curentului în funcţie de
potenţial).
Pentru determinarea rezistenţei la coroziune, în funcţie de normele ASTM,
probele pot fi testate prin următoarele metode:
• determinarea rezistenţei la coroziunea punctiformă;
• determinarea evoluţiei potenţialului staţionar în timp;
• determinarea prin teste potenţiodinamice a densităţii curentului de
coroziune, a curentului de pasivare şi a potenţialului de pasivare.

29
Rezistenţa la coroziunea pitting (punctiformă)

Determinarea rezistenţei la coroziunea punctiformă se face conform cu normele


ASTM G48/1980, metoda A, iar evaluarea lor se face în conformitate cu SR ISO
11463/1998.
Într-o primă etapă se realizează degresarea probelor, ulterior uscarea şi
cântărirea lor. Apoi, probele se introduc într-o soluţie corozivă, aflată într-un pahar
Berzelius. Probele se menţin în soluţia corozivă la temperatura camerei, pentru un timp
relativ lung.
După îndepărtarea probelor din soluţia corozivă, pentru evidenţierea completă a
punctelor de coroziune, probele sunt curăţate cu o perie şi produşii de coroziune se
îndepărtează cu un vârf ascuţit.
Rezistenţa la coroziunea punctiformă se poate evalua prin:
 calcularea pierderilor de masă (indice gravimetric),
 examinarea la microscop în vederea determinării dimensiunilor,
densităţii şi formelor punctelor de coroziune.
Indicele gravimetric se determină folosind relaţia:
g
K [g/cm2h]
S t
unde : g reprezintă diferenţa de greutate [g], S este suprafaţa probei [cm 2], iar t
reprezintă timpul [h].
La examinarea prin microscopie se evaluează densitatea şi dimensiunea
punctelor de coroziune, care ulterior sunt comparate cu etaloanele A, B, C, conform ISO
11463/1998.

Evoluţia potenţialului staţionar în timp

Evaluarea potenţialului staţionar în timp se realizează cu echipament specific la


diferite temperaturi, măsurate într-un interval cuprins între 3 şi 12 ore. Această metodă
permite, de asemenea, evidenţierea în timp a stabilităţii filmului pasivat.

Teste potenţiodinamice

Pentru a determina rezistenţa la coroziunea generală se apelează la metode


electrochimice, precum trasarea curbelor potenţiodinamice de polarizare.
În vederea determinării vitezei de coroziune în cadrul analizelor electrochimice
este necesar să se impună condiţii precise probei de analizat legate de potenţial sau
curent.

30
Cea mai utilă metodă în acest sens utilizează trei electrozi. Proba reprezintă
electrodul de lucru (EL), cel de-al doilea electrod este de referinţă (ER), iar electrodul
auxiliar (EA) este utilizat pentru măsurarea sau ajustarea potenţialului electrodului de
lucru.
Electrodul de referinţă nu poate măsura exact potenţialului electrodului de lucru,
deoarece la trecerea curentului electric prin el îşi schimbă potenţialul sau se deteriorează
ireversibil.
În cazul în care potenţialul este constant, metoda de abordare experimentală se
numeşte „polarizare potenţiostatică”, iar măsurarea cu o modificare constantă a
potenţialului dE/dt se numeşte “polarizare potenţiodinamică”.
Măsurătorile potenţiostatice sunt utile pentru studierea proceselor staţionare /
obţinerea datelor staţionare, în procesele apărute la nivelul electrodul de lucru (EL).
dezavantajul lor major îl reprezintă durata mare în timp a măsurătorilor potenţiostatice.

Comportamentul la coroziunea electrochimică al aliajelor dentare pe bază de


CoCr şi NiCr depinde în principal de procentul de Cr şi Mo din aliaj 125. În aliajele
comerciale, procentul de Cr şi Mo variază între 11-25%, respectiv între 0 şi 10% (fracţii
masice)166.
Defectele de turnare ale aliajelor includ în principal porozităţi datorate
contracţiei, incluziunilor, micro-fisurilor şi structurilor dendritice53. Există puţine lucrări
care să raporteze influenţa procedurilor de turnare asupra rezistenţei la coroziune a
aliajelor dentare90,112,.
S-au introdus în practică subclase de aliaje care au la bază CoCr sau NiCr cu
25% procente masice de Pd, în cantitate suficientă pentru a fi considerate aliaje nobile.
Unic pentru aceste noi tipuri de aliaje nobile este faptul că au evoluat dintr-o clasă
existentă de aliaje comune.131 Din nefericire sunt disponibile puţine informaţii cu privire
la proprietăţile acestor aliaje specifice131, care îmbină proprietăţile pe care le conferă
Pd24,25,33,110,144,145, proprietăţile aliajelor comune16,21,32,75,126,166 şi caracteristici ce derivă din
încercările anterioare de a îmbogăţi materialele dentare cu Pd38,40,60,146.
Comportamentul la coroziune al aliajelor turnate este considerat a fi cea mai
relevantă proprietate ce respectă siguranţa biologică a unui material 158. În comparaţie cu
aliajele turnate tradiţionale, aliajele nobile posedă proprietăţi superioare la
coroziune34,58,103,109.
Aliajele de crom-cobalt prezintă datorită durităţii excesive (350-380 duritate pe
scala Brinell) dezavantaje precum: adaptare ocluzală deficitară, abraziunea dinţilor
antagonişti şi îndepărtare de pe bontul dentar dificil de realizat.
Aliajul de Ni-Cr, comercializat sub denumirea de Remanium, conţine Ni 61%, Cr
26%, Mo 11%, Si 1,5%  şi alte elemente în cantităţi reduse: Fe, Co, Ce (mai puţin de

31
1%).
Studiile de specialitate realizate în ultimii ani au demonstrat că Ni din aliaje
constituie un factor alergen, de aceea actualmente se evită introducerea Ni în
componenţa aliajelor dentare la pacienţii cu teren alergic.
Aliajele Ni-Cr moderne sunt aliaje ce au în compoziţie în principal Ni (60-70%)
şi Cr (15-20%), la care se adaugă microprocente de: Mo, Al, Mn, Be, Cu, Co, Fe.
Rezistenţa la coroziune a aliajului se datorează formării unui microstrat
protector de oxid de crom la suprafaţă.
Nichelul modifică esenţial proprietăţile mecanice în sensul reducerii durităţii,
măririi maleabilităţii şi elasticităţii. De asemenea, prin substituirea unor procente
importante de Fe, conferă aliajului o rezistenţă mai bună la coroziune.
Cromul sporeşte considerabil proprietăţile mecanice, iar prin oxidul de crom
format la suprafaţa aliajului are efect protector anticoroziv, dar şi de adeziune a maselor
ceramice. Raportul dintre Cr şi Ni influenţează esenţial rezistenţa aliajului la oxidare,
coroziune şi temperaturi crescute. Oxidarea îmbunătăţeste calitatea interfeţei metal-
ceramică.11,86
Cobaltul are rolul de a fluidifica aliajul în stare topită şi este conţinut de
majoritatea aliajelor în cantităţi reduse (0,5-2%).
Molibdenul (3,5-10,5%) măreşte rezistenţa la coroziune şi modifică coeficientul
de expansiune termică.
Microprocentele de Mn, W, Ti, au acelaşi rol de a mări rezistenţa la coroziune a
aliajului. Borul, Siliciul şi Beriliul sunt introduşi în compoziţie pentru efectul lor
dezoxidant şi pentru mărirea fluidităţii aliajului. Adăugarea de Be în aliajele de Ni-Cr
îmbunătăţeşte capacitatea de turnare şi măreşte aderenţa între porţelan şi metal.11,26,122,135
Prezenta beriliului în compoziţia aliajelor Ni-Cr este controversată datorită
efectului toxic al pulberii în momentul prelucrării. Majoritatea aliajelor Ni-Cr actuale
nu mai conţin beriliu, acest fapt fiind specificat pe ambalajul aliajului (Non Be Alloy).
Carbonul (0,05-0,1%) se adaugă în cantităţi reduse în scopul măririi durităţii, a
rezistenţei mecanice şi a ductilităţii aliajului.
Aliajele Ni-Cr, după turnare şi solidificare prezintă o structură multifazică
dendritică. Structura dendritică conferă proprietăţile mecanice şi fizico-chimice
specifice, iar structura multifazică favorizează gravajul acid şi favorizează tratamentul
termic pentru reomogenizarea turnăturilor.
Unul din aliajele utilizate şi comercializate în România este Nobel 4000 de
culoare albă, de la Nobil Metal. Aliajul are o biompatibilitate maximă, similară aurului
pur, şi are în compoziţie Co 62%, Cr 31%, Mo 4%, Si 2,2% şi alte elemente precum
Mn, Fe, W.

Tabel 2.6 - Caracteristicile fizice ale aliajului Remanium CSe23

32
Culoare Densitate Punct de Punct de Modul de Duritate
solidificare topire elasticitate
alb 8,2g/cm3 0
1260 C 0
1350 C 170Gpa HV 10: 195

Tabel 2.7 - Caracteristicile fizice ale aliajului Nobel 400023

Culoare Densitate Interval Temperatura Modul de Duritate


de topire de turnare elasticitate
alb 8,6g/cm3 1210- 14700C 220Gpa HV 10/30
13700C 290-300

Setcos şi colab.135, într-o analiză a literaturii de specialitate din perioada 1985


-2006, au ajuns la concluzia că aliajele dentare ce conţin Ni nu prezintă risc pentru
pacienţi sau membrii echipei stomatologice. Totuşi, Wiltshire și Noble163 au arătat că, în
stomatologie, alergiile la metale au fost frecvent raportate. Ei au raportat în special
dezvoltarea alergiilor la Ni la femei, în proporţie de 9-20%, iar la pacienţii cu probleme
ortodontice s-au depistat în proporţie de 30% alergii la Ni, Cu şi Cr.
Wassell și Walls156 au fost surprinși de faptul că doar câteva articole au
menţionat prezenţa reacţiilor adverse la restaurările dentare ce conţin în compoziţie
nichel şi că există puţine dovezi că absorbţia intra-orală a nichelului au exacerbat
dermatitele existente la pacienţii respectivi. Totuşi, specialiştii recomandă medicilor
stomatologi să evite utilizarea aliajelor pe bază de nichel la acei pacienţi cunoscuţi a
avea sensibilitate la metalul respectiv.122
Piercing-urile orale au expus pacienții predispuși la un risc mai mare de a
dezvolta alergii la metale. Gutsche şi colab.63 au demonstrat că dintr-un lot de 4505 de
pacienţi din Germania un număr de 389 de persoane prezentau 506 piercing-uri
localizate în alte zone decât lobul urechii şi dezvoltaseră alergii. Concluzia lor a fost că
localizarea piercing-ului în sfera orală se poate solda cu complicaţii pe termen scurt sau
lung.
Potrivit unui studiu chestionar recent realizat pe un lot de 5000 de pacienţi din
Germania, 84% dintre femei şi 22% dintre bărbaţi prezentau piercing la nivelul lobului
urechii. Cu toate acestea, incidenţa efectuării piercingurilor în alte zone ale corpului a
crescut în ultimii ani132.
Studiile au demonstrat de asemenea că Cr hexavalent s-a dovedit a avea
potenţial carcinogen41,84,116 şi frecvent alergen6,72,84,114. Cromul bivalent nu s-a dovedit a
avea potenţial carcinogen, dar este descris în studii de specialitate drept alergen 72,169.
Cromul hexavalent se poate transforma în crom trivalent în soluţii fiziologice85,160.
În general s-au efectuat studii pe biomateriale utilizate în ortopedie, deoarece în
această situaţie volumul implanturilor este mult mai mare decât în cazul restaurărilor
protetice, iar procentul eventualilor produşi de coroziune eliberaţi în organism este

33
sensibil crescut. Procesul de coroziune dezvoltat la nivelul implanturilor ortopedice
confecţionate din oţel inoxidabil şi aliaje de cobalt-crom se poate solda cu eliberarea în
organism a cromului hexavalent, activ biologic 4,5,10,85,107,160. În cazul protezelor de
genunchi, s-a demonstrat că cele din Co-Cr pot induce apariţia osteosarcomului datorită
prezenţei cromului hexavalent1,151.
Studiile de specialitate157 au arătat că produşii de coroziune solubilizaţi din aliajele
dentare în ţesuturile gingivale adiacente restaurărilor depind de componenta aliajului ce
influenţează rezistenţa la coroziune15,51,65,83, de structura formată în timpul turnării166 şi
de protocoalele ulterioare de ardere97,166.

2.2 Masele dento-ceramice

Ceramica este cunoscută din cele mai vechi timpuri, fiecare epocă istorică
evidenţiind cu ajutorul arheologiei obiecte confecţionate din acest material.
Denumirea este de origine greacă, de la „Keramos”, numele materiei prime şi
finite a olarilor. Tot de origine greacă este şi cuvântul „porţelan” dat produselor
ceramice cu calităţi superioare, de la numele unei scoici „Porzellano Cyprea”.
În 1783, farmacistul francez Duchateau face cunoscută metoda de obţinere a
dinţilor de porţelan dentistului Dubois de Chemont, acesta din urmă comunicând-o în
1788 Academiei de Ştiinţe din Paris, fiind astfel considerat descoperitorul metodei.
În 1926, Brill şi Felcker au îmbunătăţit şi dezvoltat compoziţia maselor
ceramice, precum şi tehnica de preparare a acestora.
În 1945, Gatzka a introdus confecţionarea coroanelor ceramice prin tehnica de
ardere în vacuum.
După 1907, componenta metalică a coroanelor mixte era realizată dintr-un aliaj
de iridiu-platină, pe care se ardea o masă ceramică cu punct de fuziune ridicat (17000 C).
Fixarea deficitară a masei ceramice pe metal a determinat abandonarea metodei.
În 1936, Rovault arde porţelanul cu fuziune mijlocie pe platina laminată,
legătura dintre cele două componente fiind asigurată prin retenţii mecanice. Metoda a
fost abandonată datorită turnării dificile a platinii (punct de topire ridicat – 1775 0 C),
precum şi a contracţiei mari şi diferite a celor două materiale.
După 1945 apar tehnici de lucru care folosesc aliaje de aur, platină şi paladiu.
În 1950, Weinstein a pus în evidenţă fenomenul care stă la baza unirii dintre
aliajul metalic şi masa ceramică. Fenomenul este reprezentat de legătura chimică de tip
covalent şi anume de schimburile ionice între oxizii metalici de pe suprafaţa aliajului şi
oxizii metalici din compoziţia masei ceramice.
Ferrari şi Sadoun (1995) au clasificat masele ceramice în funcţie de compoziţie
în 3 grupe:

34
- ceramica feldspatică
- ceramica aluminoasă
- ceramica sticloasă (vitroceramica).
În funcţie de temperatura de sinterizare a maselor ceramice, acestea se pot
clasifica după cum urmează:
- ceramică aplicabilă la temperatură înaltă de sinterizare (1280-1390o C)
- ceramică aplicabilă la temperatură medie de sinterizare (1090-1260o C)
- ceramică aplicabilă la temperatură joasă de sinterizare (870-1065o C)
- ceramică aplicabilă la temperatură foarte scăzută de sinterizare (660-
o
780 C) – este folosită pentru placare, pentru aliaje cu conţinut crescut în aur, pentru
nucleul sistemelor integral ceramice.
În funcţie de microstructura masei ceramice se disting:
- mase ceramice cu matrice vitroasă şi încărcătură cristalină dispersată
- mase ceramice cu matrice cristalină cu faza vitroasă dispersată (In-
Ceram).
În funcţie de structura atomică Schuller şi Hennicke le clasifica astfel:
- mase ceramice silicatice
- mase ceramice oxidinice
- mase ceramice neoxidinice.
În funcţie de tehnologia de ardere se cunosc două clase de mase ceramice:
- ceramica arsă la presiune atmosferică
- ceramica arsă în vacuum.
După modalitatea de prezentare comercială se întâlnesc:
- pulberi (frite) – pentru tehnica depunerii de straturi succesive
- lingouri prefabricate – pentru prelucrarea la cald (turnare, injectare)
- lingouri prefabricate – pentru prelucrarea la rece (CAD/CAM)
În funcţie de topografia zonei în care se aplică există:
- masă ceramică de bază (miezul de ceramică)
- masă ceramică pentru dentină
- masă ceramică pentru smalţ.
Clasificarea maselor dento-ceramice în funcţie de structură, tehnologia arderii,
temperatura sinterizării, topografia straturilor şi modalitatea de prezentare sunt
sintetizate în tabelul 2.8.
Masele ceramice utilizate în medicina dentară se caracterizează printr-o serie de
elemente care constituie argumentele pro- (cromatică ideală, biocompatibilitate,
conductibilitate termică redusă, rezistenţă chimică, rezistenţă mecanică la rupere şi
încovoiere, densitate la suprafaţă, luciu) şi contra- (rezistenţă scăzută la tracţiune,
prelucrări ulterioare aproape imposibile deoarece suprafeţele prelucrate devin rugoase,

35
prezenţa unor fisuri interne şi externe care conduc la fracturare, preţ de cost ridicat)
utilizării acestui tip de material.
Ceramica dentară clasică are în compoziţie feldspat, cuarţ, caolin, alumină,
fondanţi, pigmenţi, lianţi organici, oxizi şi carbură de siliciu.
Feldspatul este din punct de vedere chimic un aluminosilicat anhidru de origine
minerală. Constituenţii principali ai feldspatului (SiO2, Al2O3, Na2O) fuzionează cu
fluorurile la 1.4000C. Adăugarea de feldspat asigură o transluciditate mare porţelanului,
dar măreşte şi fragilitatea mecanică datorită structurii cristaline. Restaurările protetice
fixe de întindere mare se pot fractura cu uşurinţă datorită propagării fisurilor sau
defectelor de laborator.106,129,146 Studiile arată că rata complicaţiilor tinde să crească odată
cu extinderea perioadei de dispensarizare.17,45

Tabel 2.8 – Clasificarea maselor dento-ceramice


După structură
Cristalină necristalină
După tehnologia arderii
arsă în atmosferă de aer arsă în vacuum
După temperatura sinterizării
0
înalte (1.280-1.390 C) medii (1.090–1.2600C) joase (8700–1.0650C, în
Criterii de vacuum)
clasificare a După topografia straturilor
maselor Ceramică de bază Ceramica pentru dentină Ceramica pentru smalţ
dento- După modalitatea de prezentare
ceramice pulberi lingouri prefabricate pentru lingouri prefabricate pentru
(frite) prelucrări ulterioare la cald prelucrări mecanice ulterioare la
rece
După tehnologia confecţionării piesei protetice
ardere pe folia metalo- dinţi dinţi artificiali sisteme speciale
de platină ceramică (confecţionaţi industrial) (integral ceramice)
După modalitatea de utilizare
mase dento-ceramice pentru mase dento-ceramice arse pe aliaje
proteze unidentare total ceramice

Cuarţul (SiO2) se regăseşte în natură sub formă de cristale în rocile eruptive sau
sedimentare şi sub formă de nisip. De asemenea, cuarţul se găseşte în granit (cuarţ
porphyr, Gneis şi Glimmer–Schiefer). Cuarţul este translucid şi imprimă această calitate
maselor ceramice. Cristalele de silice sunt compuşi rezistenţi şi stabili, care rămân
nemodificaţi la temperatura de ardere a ceramicii.
Caolinul (argila de China) provine din granit şi este un aluminosilicat hidratat
(Al2O3 . SiO2 . 2H2O) de culoare albă.
Caolinul are următoarele funcţii în cadrul maselor ceramice dentare clasice:
 prin amestec cu apa formează o pastă care poate fi modelată

36
 menţine forma reconstituirii în cuptor, în timpul arderii
 la temperaturi ridicate, fuzionează şi reacţionează cu celelalte
componente ceramice.
Alumina (Al2O3) este un oxid rezistent, care se prepară prin procedeul de
calcinare din alumina trihidrată.
Fondanţii sunt reprezentaţi de fosfat şi carbonat de potasiu (K 3PO4, K2CO3),
carbonat de sodiu (Na2CO3) şi carbonat de calciu (CaCO3).
Pigmenţii (coloranţii anorganici) sunt utilizaţi pentru obţinerea nuanţelor
cromatice şi sunt reprezentaţi de oxizi metalici de fier, crom, cobalt, argint, nichel, aur,
iridiu, staniu, titan şi magneziu.
Lianţii organici pot fi amidonul, glucoza şi dextrina.
Oxizii intervin în scăderea temperaturii de topire sau a intervalului de înmuiere
şi sunt reprezentaţi de oxidul de bor (B2O3), oxidul de calciu (CaO), oxidul de potasiu
(K2O) şi oxidul de sodiu (Na2O).
Carbura de siliciu (SiC) se introduce în masele dento-ceramice ca element
abraziv.
Scăderea temperaturii de ardere a ceramicii sub intervalul de topire a aliajelor se
realizează prin adăugarea de compuşi alcalini şi feldspat.
Principalele proprietăţi fizice ale maselor ceramice sunt: rezistenţa mecanică,
densitatea, greutatea specifică, duritatea, proprietăţile termice şi optice, stabilitatea
coloristică şi toleranţa biologică.
Rezistenţa mecanică este de 417 Brinell faţă de 260 Brinell pentru smalţul
dentar şi, de exemplu, 350 Brinell pentru aliajul dentar Wiron. Datorită acestei durităţi
de suprafaţă ridicate, masele ceramice au un efect abraziv atât asupra smalţului dentar,
cât şi asupra aliajelor dentare.
Rezistenţa mecanică la compresiune, îndoire şi rupere sunt bune.
Densitatea maselor dento-ceramice variază între 2,42–2,95 g/cm3, iar greutatea
specifică este cuprinsă între 2,2 – 2,4.
La arderea maselor dento-ceramice apar incluzii de aer, ce duc la scăderea
rezistenţei şi translucidităţii ceramicii.
Duritatea maselor ceramice a fost apreciată comparativ cu cea a altor materiale
utilizate în medicina dentară şi în raport cu duritatea ţesuturilor dentare (tabel 2.9).
Masele dento-ceramice au o conductibilitate termică scăzută şi la încălzire iniţial
se înmoaie, transformându-se într-o masă vâscoasă ce devine fluidă odată cu creşterea
temperaturii. Calitatea restaurării ceramice va fi influenţată de condiţiile de ardere,
timpul şi temperatura de ardere.
Dilatarea termică a maselor dento-ceramice este influenţată de compoziţia
chimică, deoarece fiecare element constitutiv prezintă un coeficient de dilatare diferit.

37
Este esenţială obţinerea unei sincronizări între aceşti coeficienţi de dilatare în scopul
evitării apariţiei tensiunilor interne care ar putea determina producerea fisurilor sau
fracturilor în masa dento-ceramică.
Conductivitatea termică a maselor dento-ceramice este redusă (1,5 W/mK),
acestea regăsindu-se în categoria biomaterialelor izolante.
Deoarece masele dento-ceramice se contractă în cursul arderii într-o proporţie
de 15-25%, este necesară depunerea pastei de masă ceramică în exces.

Tabel 2.9 – Duritatea maselor dento-ceramice23

Materiale Duritate Duritate Duritate Duritate


Vickers Mohs Knoop Brinell
Mase ceramice neconventionale 380 6,5 591 418
Mase ceramice aluminoase 410 7,5
Mase ceramice pentru tehnica 380 6,5 120
metalo-ceramica
Dicor 362
Cerestone 370
In-Ceram 1.200
Smalţ 320 343 260
Dentina 70 68 55
Aliaje Ni-Cu 330 391
Aliaje Au 210 69 130

Proprietăţile optice ale maselor dento-ceramice se referă la izotropie,


transluciditate şi cromatică.
Ceramica utilizată pentru coroanele Jacket este izotropă, spre deosebire de
smalţul dentar care datorită structurii sale cristaline este anizotrop.
Stabilitatea coloristică - masele ceramice au o stabilitate coloristică ideală
datorită coloranţilor minerali, inerţiei componentelor şi impenetrabilităţii faţă de
diversele componente ale lichidului bucal. Culoarea, transluciditatea şi luciul maselor
ceramice fac posibilă obţinerea unor restaurări protetice a căror fizionomie este
menţinută foarte bine în timp.
Toleranţa biologică - masele ceramice sunt considerate inerte faţă de ţesuturi,
fiind astfel foarte bine tolerate de parodonţiul de înveliş, mucoasa cavităţii orale,
precum şi de ţesuturile dentare. Masele ceramice glazurate nu reţin placa bacteriană,
graţie excelentei configuraţii de suprafaţă. De asemenea, ceramica dentară este un
izolant termic pentru dentină şi pulpă, împiedicând transmiterea variaţiilor termice din
cavitatea bucală.
Masele ceramice arse în vid relativ, sunt aproape de 20 de ori mai translucide
decât masele dento-ceramice arse la presiune atmosferică. Masele dento-ceramice au o

38
gamă de culori care prezintă o stabilitate cromatică absolută, datorită introducerii
coloranţilor oxidici în frite. Nuanţa şi saturaţia culorii pot varia în funcţie de
temperatura de ardere a maselor ceramice. Culoarea aleasă de practician cu ajutorul
cheii de culori este satisfăcută de o gamă cromatică variabilă, depinzând de
producător.23
Datorită rezistenţei superioare la compresiune faţă de rezistenţa la tracţiune,
masele dento-ceramice sunt fragile. Rezistenţa acestora la rupere şi încovoiere este
mare, iar rezistenţa la tracţiune este redusă.
Structura stratificată a restaurărilor protetice ceramice imprimă rezistenţă prin
preluarea şi dispersarea forţelor.
Masele dento-ceramice sunt în general inerte la atacul chimic, cu excepţia celui
produs prin acţiunea acidului fluorhidric. Masele dento-ceramice alterează prin oxidare
suprafaţa aliajului nenobil pe care sunt arse şi la interfaţă se poate constata prezenţa
zonelor de coroziune intercristalină, ce demonstrează difuziunea diferitelor elemente
componente ale ceramicii spre aliaj.
Masele ceramice sunt stabile în mediul bucal şi sunt excelent tolerate de
ţesuturile cavităţii orale. Totodată, ele nu reţin placa bacteriană şi împiedică
transmiterea variaţiilor termice către bontul dentar vital.
Pentru a evita apariţia dezechilibrelor ocluzale, a fisurării sau fracturării
ceramicii, este imperios necesară restabilirea perfectă a rapoartelor ocluzale cu
antagoniştii.
Duritatea crescută a ceramicii (410 - 1.200 unităţi Vickers) faţă de cea a
smalţului (320 unităţi Vickers) sau a dentinei (70 unităţi Vickers) determină apariţia în
timp a uzurii antagoniştilor.
Substratul metalic al restaurărilor metalo-ceramice acţionează ca o barieră în calea
de transmitere a luminii şi poate oferi un aspect întunecat la nivelul regiunii cervicale a
protezei.23

39

S-ar putea să vă placă și