Sunteți pe pagina 1din 9

Portul popular femeiesc din regiunea Chioar

Masterand : Pop (Florian) Maria Iuliana

ETT, anul I

Costumul din zona Chioar este costumul din zona graniţei de vest a Transilvaniei, a
cărei ultimă subzonă este zona Chioarului.

Costumul femeiesc se compune din îmbrăcămintea capului, spăcel, poale, rochie, zadie sau
şorţ şi încălţăminte. În anotimpurile răcoroase, femeia mai poartă gubă, , o năframă mare pe
umeri („zadie după cap”) şi cojoc. 

Costumul femeiesc se compune din îmbrăcămintea capului, spăcel, poale, rochie, zadie sau
şorţ şi încălţăminte. În anotimpurile răcoroase, femeia mai poartă gubă, o năframă mare pe umeri
(„zadie după cap”) şi cojoc. Fetele poartă capul acoperit cu basma („zadie”).
La început , îmbrăcămintea a avut cu precădere un rol practic și magic (îl apăra pe om
împotriva duhurilor rele)1 . Cu timpul, aceasta , capătă și o valoare artistică, devenind expresia
unor trăiri, a unor nevoi de împărtășire a unor sentimente între indivizii aceluiași grup. Cu alte
1. HENRI H. STAHL, PAUL H. STAHL, Civilizația vechilor sate românești, Editura Științifică, București, 1968, p. 62
cuvinte primește indiscutabil și o funcție de recunoaștere2.
Portul popular din Chioar, prin structura sa specifică, neinfluențată de forme eterogene3,
poate fi încadrată în tipologia mare a portului trac.

Găteala și acoperământul capului

Este semn distinctiv de vârstă și de stare civilă, având elemente caracteristice, unele fiind
de tradiție.
Părul pieptănat cu cărare pe mijloc este împletit la ceafă în două cozi, care se ridică în jurul
capului, peste creştet. La ceafă se pune în păr un pieptene de cap. Femeile căsătorite se
piaptănă fără cărare, cu o singură coadă răsucită la spate în conci. Mireasa se deosebeşte de
restul zonelor din Maramureş prin simplitatea gătelii.
Acoperământul capului pentru fete, femei sau persoane în vârstâ este ,,zadia din cap”,
confecționată din material de cânepă ,,cernit” și cu rol protector în anotimpul cald. Când vremea
începea să se răcească era folosită ,,zadia din cap” din lână, lucrată în gospodărie și împistrită cu
pene.
Cu timpul fetele și femeile au început să poarte basmale procurate de la târguri, cu o
cromatică și ornamentică variată, numite ,,joljuri”. Bătrânele aveau joljurile mai puțin
ornamentate, de culoare neagră.

Îmbrăcămintea pății superioare a corpului

O piesă de bază a portului popular femeiesc din zona Chioarului îl are ,,cămașa”, care
îmbrăca nu doar partea superioară a corpului , și întreg trupul, datorită lungimii ei, care ajungea
până la glezne.
Cămașa tradițională de Chioar, ca și cea de Maramureș, este pătrat răscroită în jurul
gâtului, spre deosebire de celelalte tipuri de cămăși femeiești din țară, în special cele din sudul
țării, care sunt închise la gât.
Croiul cămășii este din trei lați de lungime necesară, din care se vor croi pieptul, fața
poalelor, spatele și partea din spate a poalelor. Pentru mâneci se mai adaugă jumătate de lat, după
care sunt cusute, continuându-se cu cusutul laților cămășii pe părților laterale, până jos la glezne.
2. TANCRED BĂNĂȚEANU, Portul popular din regiunea Maramureș, Zonele Oaș, Maramureș, Lăpuș, Sfatul popular al regiunii
Maramureș, casa creației populare, f.a. pp 18-19
3. FLOREA BOBU FLORESCU, Geneza costumului popular românesc, în studii și cercetări de istorie a artei, anul VI, (1959), tonul 1.
P.35
Latul de sus, care forma partea din spate, era prevăzut cu o fantă tăiată în răscroială, cu
rolul de a permite îmbrăcarea ei peste cap. la brâu existau câteva rânduri de încrețituri dese,
alcătuind o parte colantă pe șolduri, numită ,,adăujetură” la brâu.
Acest tip de cămașă evoluează, ajungându-se numai la o figurare a răscroielii de la gât prin
ornarea cămășii în locul unde ar fi trebuit să fie răscroită, cu un chenar floral ce are în compoziție
culorile roșu și verde, având rolul de a da senzația unei răscroieli care este însă falsă.
Cămașa are la partea inferioară și la mâneci cipca (dantela) lucrată în casă.
Cromatica este albă, asemănătoare cu cea a pieselor de corp.
Tot din categoria cămășilor, dar de această dată legată direct de altă piesă ,
este ,,spăcelul”. Lungimea lui ajunge doar până în talie, fiind strâns în jurul gâtului.

Croiul lui cuprinde cei doi lați și pe cel de-al treilea din care se vor întregi mânecile cu
încrețituri la umeri și puișorii sub braț. Răscroiala la gât este aceeași cu cea a cămășii, doar că are
o tăietură perpendiculară, în față, care modifică estetica spăcelului, făcând posibilă răsfrângerea
celor două colțuri ale tăieturii.
Cromatica acestei piese și ornamentica este mai bogată, prezentând jocuri de romburi și
chenare din puncte și x-uri de culoare roșie și verde care, în fond, sunt motive solare.
Mâneca, de această dată , nu mai este largă, ci strânsă la încheietură și cu ,, fodori”
(manșetă largă și încrețită).
Un spăcel de tip mai nou este cel cu răscroială la gât și mâneci lungi și largi, ornamentat
cu cipcă, în care este prevăzut motivul floral. Acesta este spăcelul cu ,,ciur” . El are numai
mâneci tivite cu cipcă.
Tipul cu mâneci largi va fi purtat obișnuit, pe când cel cu fodori și cu ornamentică
policromă va fi purtat în ocazii deosebite.
Portul în anotimpul rece va avea ca elemente pieptarul împodobit cu ornamente florale,
căputul (dolomanul) cu aceiași cromatică și croială ca cel tradițional bărbătesc și guba păroasă.

Căputul era confecționat din pănură, și se purta iarna. Era folosit ca haină de oraș și se
încheia cu nasturi. El avea gulerul și manșetele confecționate din piele sau catifea neagră.
Marginile de la clapele buzunarelor și reverele sunt garnisite cu bieuri tot din catifea neagră.

Guba era purtată atât de femei cât și de bărbați, croiala este aceeași ca și în Maramureș, cu
diferența că aici guba se poartă mai lungă. Coloritul ei este alb sau sur.

Mijlocul

Mijlocul nu are nici o piesă de podoabă caracteristică. Șiretul zadiilor din față și cel al
poalelor sunt singurele mijloace cu rol funcțional, care strâng talia. Chiar dacă nu există o
podoabă a mijlocului, el constituie punctul în care se întregesc elementele de port, creând
unitatea lui.

Îmbrăcămintea părții inferioare a corpului

După cum am spus mai sus, de la talie în jos trupul este acoperit de cămașă, care ajunge
până la glezne.
În sărbători, este îmbrăcat spăcelul , căruia i se atașează poalele. Acestea sunt
confecționate din cânepă sau bumbac cu cânepă, formând o piesă vestimentară întreagă, cu rol
estetic.
Cromatica poalelor este aceea a firului de cânepă albit, nefiind ornate decât la bază, cu
cipcă.
Croiul este asemănător cu cel al izmenelor.
Poalele sunt purtate în toate anotimpurile. Piesa care realizează protecția împotriva
interperiilor este ,,zadia din față”, țesută din lână , în gospodărie.

Zadia (șorțul) este de culoare neagră, și este ,,împistrită cu pene”. Cromatica motivului
floral este roșu-carmin și verde. Chenarul floral aplicat pe marginea zadiei accentuează câmpul
cromatic, creând o piesă, pentru femei și bătrâne plină de sobrietate și eleganță.

Zadia de lână (șorțul), este țesută în război de mână în 4 ițe, nevedită în „brăduț” sau
„întorsătură” (motiv de zig-zag , rezultat din nevedeală).
La talie , zadia este strânsă în cute (pături) și fixate pe un șnur (frâmbie) împletit în 3 ițe
de lână. Cu frânghia, femeia își leagă șorțul de talie, făcând o fondă în față.
Șorțul de lînă este ornamentat din țesătură cu dungi orizontale, are la poală o bordură mai
lată, care însă își menține caracterul de dungă simplă (fără alesătură), unele șorțuri sunt țesute și
cu décor de dungi vertical care sugerează un motiv de carouri. Coloritul este compus din alb
(urzeala) și negru (băteala) care se întreține în dungi și negre.
Zadia de păr este cumpărată industrial, si este de culoare neagră, cutele acesteea se fixează
pe un cordon, îngust în talie.
Aceste tipuri de șorț, este purtat de femei de toate vârstele.
,, Zadia din față” era strânsă și atașată pr mijloc cu golond. Era purtată în funcție de
anotimp și cu deosebire în sărbători, ea constituia un element de mândrie pentru femeie, pentru
că îi etala hărnicia, gustul și îndemănarea.
Încetul cu încetul, zadia cu pene tradițională, este schimbata cu alta, lucrată tot în casă,
însă ornamentată cu ,,vergi”. Diferența între modelul traditional și cel nou se face simțită în ceea
ce privește linia. Dacă piesa tradițională era încrețită, tipul nou este plisat.
În cazul altui tip de Zadie purtată de femei, nici materialul textile traditional nu va mai fi
păstrat. țesătura din lâna este schimbată cu satinul, iar motivul floral ornat vădește o transpunere
nouă, plată a modelului.
Cînd tânăra mireasă ajunge acasă la socra ei, nuntașii strigă:

Ieși afară soacră mare


Că-ți aducum noră tare
Să te bată de cuptoare
Și de vatră câte odată
Când îi fi mai supărată,
Nu ieși cu șurț de lână

Că nu tii nora bătrână


Ci ieși cu șurț de mătasă
Că-i tânără si frumoasă.

Încălțămintea

Este identică cu cea bărbătească, numai că în sărbători, în afară de cizme , femeile purtau
,,păpucași” (ghete), cumpărați din târg.

Așadar se purtau opincile cu obiele. Obd’iala înfășura piciorul până la o palmă sub
genunchi, cu rol de a proteja membrele inferioare de frig și de umezeală. Pentru vremea rece
obiala era confectionată din lână și se aplica direct pe piciorul gol, peste ea mai punându-se una
confecționață din cânepă, cu rol de protejare împotriva umezelii și murdăriei. Vara opincile se
purtau doar cu obiele de cânepă. Ea era fixatî pe picior cu ajutorul ațelor (benzi țesute din lână în
două ițe, și late de aproximativ trei centimetri).
Opinca ce proteja laba piciorului, era cea cu vârful teșit, adică opinca de tip Durenberg4
Pe lângă opinca de acest tip, se întâlnea și opinca ,, îngurgată” cruciș la gurgui , lucrată de
meșteri specializați.

4. FLOREA BOBU FLORESCU, Opincile la români, Editura Academiei R.P.R., 1957, în seria „Studii de artă populară și
etnografică”, I , p.13-14.
Opinca este fixată de picior prin ,,ceaplău” (șiret făcut din fire de lână împletite, sau
curele de piele), trecut prin nojițe (găurile de la părțile laterale ale opincii) și legate în cruce peste
obială.
Materialul din care era lucrată opinca era pielea de vită, tăbăcită. După cel de-al doilea
război mondial se constată o tendință de înlocuire a opincii din piele, cu cea din cauciuc.

Mă cunosc că-s chioreană


După pole și năframă
Port cămeșe si mărgele
După dorurile mele.

Chioreanu-n sărbători
Gândești că-i un pom cu flori
Cămeșe , laibăr și clop
Când îl vezi ți drag pă loc!

Piese complementare

Ca piese complementare purtate de femei avem mănușile cu un deget sau cu cinci,


împletite din lână cu acele sau croite din pănură.
Bibliografie :

1. HENRI H. STAHL, PAUL H. STAHL, Civilizația vechilor sate românești, Editura


Științifică, București, 1968
2. ORTANSA DOGARU, Ornamentele și croiul costumului popular din județul
Maramureș, 1984
3. TANCRED BĂNĂȚEANU, Portul popular din regiunea Maramureș, Zonele Oaș,
Maramureș, Lăpuș, Sfatul popular al regiunii Maramureș, casa creației populare,
4. FLOREA BOBU FLORESCU, Geneza costumului popular românesc, în studii și
cercetări de istorie a artei, anul VI, (1959), tonul 1.
5. FLOREA BOBU FLORESCU, Opincile la români, Editura Academiei R.P.R., 1957, în
seria „Studii de artă populară și etnografică”, I
6. PAUL PETRESCU, Costumul popular românesc din Transilvania și Banat, ed de Stat
Didactică și Pedagogică,1959.