III. 3.

Teologia paulină a frățietății în Hristos

Sfântul Apostol Pavel în epistolele sale vorbeşte despre Iisus: de la intrarea Sa în istorie (Rom
15, 8; Gal 4, 4), naşterea din seminţia lui David (Rom 1, 3), familia Sa (I Cor 9, 5; Gal 1, 19),
milostivirea pentru cei mântuiţi (Fil 1, 8), blândeţea (II Cor 10, 1), sărăcia Sa (II Cor 8, 9), iubirea Lui
(Rom 8, 35; II Cor 5, 14), adevărul Său (II Cor 11, 10), sfinţenia Sa (II Cor 5, 21), moartea şi Învierea
lui Hristos (Rom 8, 34; I Cor 1, 18, 23; Gal 3, 1, 13; Fil 2, 6). Sfântul Pavel va extinde şi mai mult
cuvintele lui Hristos, cum ar fi anumite probleme ale familiei adevărate (I Cor 7, 10), înţelesul cinei
Domnului (I Cor 11, 23), regulile misiunii (I Cor 9, 14).

În toate somaţiile pe care le face apostolul se află cuvintele lui Hristos de fapt: în părerea
despre ceea ce este curat sau necurat (Rom 14, 14), în rugăciunea pentru duşmani (Rom 12, 14) sau în
porunca iubirii, ca cea mai importantă poruncă (Rom13, 9; Gal 6, 9).

Între chestiunile dogmatice de prim ordin, abordate cu mare interes și în zilele noastre,
se numără cele referitoare la însușirile sau trăsăturile specific Bisericii lui Hristos, cunoscute
și sub numele de notae ecclesiae. Aceste însușiri definitorii, care izvorăsc din însăși ființa
Bisericii, în calitatea ei de Trup tainic al Mântuitorului Iisus Hristos, extins în istorie, sunt:
unitatea, sfințenia, sobornicitatea și apostolicitatea. Acestea sunt interdependente unele de
altele, fiecare dintre ele afirmându-le și susținându-le pe celelalte.

Cuvântul η Εκκλησία este menționat în textele Noului Testament de 108 ori, dintre
care 61 de apariții a acestuia în textele Pauline. În unele locuri Sfântul Pavel se servește de ele
pentru a arăta casa de înturnire a primilor creștini unde se adunau pentru rugăciunile de obște,
sau câteodată se folosește pentru a numi comunitățile creștine singure.

,,O data cu dezvoltarea progresivă a Bisericii, când au început să se ivească primejdii

care-i periclitau unitatea, concepția paulină despre Biserică – ca totalitate a credincioșilor
conduși de Hristos – s-a accentuat și s-a precizat. De aceea în Epistolele captivității ideea de
Biserică, luată ca întreg, apare cu un accent special (Filipeni 3, 6; Coloseni 1, 18-24, dar mai
ales Efeseni 1, 22; 3, 10-21; 5, 23). Pentru Sfântul Apostol Pavel Biserica e un organism –
unitar și viu, ca orice organism. Ea este rezultatul comuniunii dintre Hristos și credincioși.”1

În teologia paulină există și locuri unde Hristos și Biserica (credincioșii) sunt noțiuni
identic egale – astfel la Romani 12, 5 apostolul spune: ,,Ci precum într-un singur trup avem

1
Pr. Dr. Grigorie Marcu, Elemente de eclesiologie paulină, în Mitropolia Ardealului, nr. 1-3, 1961, pp. 29-30
multe mădulare şi mădularele nu au toate aceeaşi lucrare,/ Aşa şi noi, cei mulţi, un trup
suntem în Hristos şi fiecare suntem mădulare unii altora;”, deasemeni și la I Corinteni 12,
12 ,, Căci precum trupul unul este, şi are mădulare multe, iar toate mădularele trupului, multe
fiind, sunt un trup, aşa şi Hristos.“

Comunitatea mesianică a fost denumită în epistolele pauline biserică. În această comunitate

creştinii sunt numiţi „sfinţi” (Rom 1, 17), ceea ce desemnează chemarea şi binecuvântarea, precum şi
traiul în obşte ca fraţi (Rom 16, 14; I Cor 16, 20). Comunitatea este comunitatea poporului lui
Dumnezeu (Rom 9, 25; I Cor 10, 11; II Cor 6, 16). Aşa a fost numită comuniatea şi de către profetul
Osea 2, 23 şi în cartea Deuteronom 7, 6 şi aşa este împlinită nădejdea lui Israel. Biserica este noul şi
adevăratul Israel (Gal 6, 16; Fil 3, 3), Ierusalimul cel ceresc (Gal 4, 26), noul legământ (I Cor 11, 25).
Numele comunităţii ca Ekklisia, Biserica lui Dumnezeu se găseşte de aproape 100 de ori la Pavel, în
care desemnează comunitatea vechiului legământ, dar numeşte comunitatea cea nouă adevăratul
Israel. Biserica desemnează mai întâi întreaga comunitate ecumenică a celor aleşi şi mântuiţi, şi nu o
singură comunitate din punct de vedere spaţial. Într-o singură Biserică locală este prezentă întreaga
Biserică (I Cor 1, 2). Creştinii nu sunt în Biserică, încă mai puţin este Biserica comparată cu
mulţimea unor credincioşi, ci credincioşii alcătuiesc Biserica în sine. Mărimea de care vorbeşte Pavel
este de fapt unitatea Bisericii în adevăr. (Rom 12, 5; I Cor 10, 7). Sfântul Pavel numeşte, şi fără să se
folosească de imagini biblice Biserica „trupul lui Hristos” (Rom 12, 5; I Cor 12, 27). Trupul real a
Domnului, împărtăşirea la Masa Domnului formează Biserica în adâncul unităţii ei (I Cor 10, 16).
Hristos este capul trupului (Col 1, 24; Ef 4, 16).

Prin Taina Sfântului Botez a omului este scos dintr-o comuniune în care, el tinde să
greșească mereu și îl mută într-o comuniune cu Hristos. Așadar, credinciosul devine una cu
Hristos, mădular al aceluiași organism, Sfântul Pavel spunând că ,,trupul (este) al lui Hristos”
(Coloseni 2, 17), sau ,,Biserică”. Iar prin acestea, omul, fiind botezat devine împreunat
totodată prin Hristos cu toți frații lui ce s-au împărtășit cu binecuvântările Lui. Ei devin nu
numai împreunați cu Hristos ci devin împreunați cu toții, precum crengile aceluiași trup.

În epistolele sale Sfântul Pavel este conștient de faptul că el slujește pe Hristos -

,,Acum mă bucur de suferinţele mele pentru voi şi împlinesc, în trupul meu, lipsurile
necazurilor lui Hristos, pentru trupul Lui, adică Biserica,/Al cărei slujitor m-am făcut, potrivit
iconomiei lui Dumnezeu, ce mi-a fost dată mie pentru voi, ca să aduc la îndeplinire cuvântul
lui Dumnezeu” (Coloseni 1, 24-25). Omul intră în comuniune cu Hristos prin Biserică;
instituție care este instituita chiar de Dumnezeu. Hristos a primit moartea cu brațele deschise
pentru noi, a dus rușinea crucii, a îndurat lovituri și a acceptat orice calomnie I s-a adus. Tot
așa și Sfântul Apostol care știa de ceea ce va trebui să se îngrijească la fel ca și Hristos. Prin
„împlinesc, în trupul meu, lipsurile necazurilor lui Hristos,” arată că împlinește ceea ce lipsea
și că îndura pătimirile de dragul lui Hristos. El dorea să propovăduiască nemurilor și să arate
pe cel Dătător de mântuire.

Apostolul în scrierile sale ne arată cât este de minunată comuniunea cu Hristos și

ceilalți credincioși. Creștinătatea formată ca întreg în Biserică este comparată de el cu o casă
și o familie (I Corinteni 3, 9, Efeseni 2, 19-22, I Timotei 3. 15), dar și cu un măslin si cu
ramurile sale (Romani 11, 16). Dar uneori el asociază relația dintre om, Hristos și ceilalți
credincioși, cu un trup, unde Hristos este capul, dar care are mădulare sau membre pe
credincioși.

Uneori pentru a înțelege mai bine comuniunea noastră cu Hristos, Sfântul Apostol
Pavel se folosește de imaginea familiei. ,,Faptul că Domnul nostru Iisus Hristos a ridicat
legătura dintre bărbat și femeie la demnitatea de sfântă taină, înseamnă că la puterile și
sentimentele firești, se adaugă, pentru cei credincioși, darurile lui Dumnezeu, care ajută pe
soți să-și împlinească în sânul familial marile lor îndatoriri.”2 Sfântului Apostol Pavel ne mai
învață că ,,la temelia familiei stă căsătoria. Ca instituție naturală, căsătoria este o legătură
legală între un bărbat și o femeie, pentru o conviețuire până la sfârșitul vieții.” 3

Sfântul Apostol Pavel îndemnând pe toți creștinii să mențină unitatea Duhului ce este
strâns legată de Botezul Domnului și urmată de botezul tuturor creștinilor spune in Epistola sa
către Efeseni 4, 3- 6: „Silindu-vă să țineți unitatea Duhului întru legătura păcii. Un trup și un
Duh, precum ați fost chemați la o nădejde a chemării voastre. Un Domn, o credință, un botez,
un Dumnezeu și Tatăl tuturor, Care este peste toate și prin toate și întru toți” . Toate acestea
pentru a arăta că prin Hristos omul a primit Duhul la botez. Deci dacă am primit Duhul toți
devenim toți un trup al desăvârșirii având nădejdea învierii și a Împărăției cerurilor în noi.

Într-o manieră covârșitoare, același apostol amintește, într-un verset ulterior, despre
unitatea necesară pentru dobândirea cunoașterii depline, în itinerarul deificării: „Și El i-a dat
pe unii apostoli, pe alții proroci, pe alții evangheliști, pe alții păstori și învățători spre
desăvârșirea sfinților la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos, până ce vom ajunge toți

2
Grigore Mazilescu, Învățătura despre familie în Epistolele Pauline, în Mitropolia Olteniei, nr 3-4, 1974, p. 280
3
Pr. Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Sibiu, 1943, p. 156
la unitatea credinței și a cunoașterii Fiului lui Dumnezeu, la bărbatul desăvârșit, la măsura
vârstei deplinătății lui Hristos” (Efeseni 4, 11). „ Aceasta înseamnă că unitatea credinței este
legată de cunoașterea Fiului lui Dumnezeu și are ca scop desăvârșirea, ca omul să agonisească
măsura vârstei plinătății lui Hristos, adică îndumnezeirea.”4

În Epistola a II-a către Corinteni 3, 17 Apostolul le spune credincioșilor ,,Domnul este

Duhul”, deci prin Botez, ne-am împreunat cu Hristos și atunci am primit și Duhul Lui, prin
urmare am intrat în comunitatea de viață harică a Bisericii, unde energiile duhovnicești
curățesc, sfințesc și întăresc pe toți credincioșii în Hristos.

Existenţa în Hristos a fost descrisă prin noţiunea de împăcare, sau conciliere a toturor
în El (Rom 5, 11; II Cor 5, 18). Dreptatea, sfinţenia şi mântuirea (I Cor 1, 30), pacea (Rom 5,
1; Col 1, 20), mântuirea (vindecarea) (Rom 1, 16). Întrebuinţarea acestor vechi noţiuni nu sunt
numai nişte decoraţii literare, ci Pavel spune mai degrbă că, speranţele şi năzuinţele lui Israel
s-au împlinit acum. Cu alte cuvinte Sfântul Pavel explică puterea izbăvitoare care decurge din
moarte lui Hristos, când vorbeşte despre alipirea credincioşilor la credinţa şi viaţa lui Iisus.
Botezul îndeplineşte în credincioşi moartea şi învierea lui Hristos deodată (Rom 6, 3). Ceea ce
se săvârşeşte la această taină, trebuie împlinit mai departe în mod esenţial prin viaţa proprie
(Rom 6, 11). Cina Domnului este mereu o adâncire a comunităţii cu Cel răstignit. Potirul
înseamnă de fapt participarea la Sângele lui Hristos. Pâinea arată Trupul răstignit al
Domnului şi în acelaşi timp realizează un trup al Bisericii (I Cor 10, 16). Exegeza textuală a
probat dacă Pavel a întrebuinţat în pezentarea şi explicarea Tainelor, noţiuni şi cuvinte din
cultele orientale şi elenistice, în special din misterele cultelor. Numai o exegeză poate
incompletă istorico-religioasă a putut accepta aceasta. Noile metode de cercetare ale exegezei
pun multe întrebări, ele caută să explice sensurile noitestamentare ale înţelegerii Tainelor
Bisericii, dar mai degrabă din propriile presupuneri scripturistice, decât din cele acceptate în
mod general de exegeza corectă a timpului.

În explicarea activităţii mântuitoare a lui Hristos, Pavel a alcătuit şi o descriere a

Purtătorului acestei lucrări mântuitoare. Hristos este om, conform arătării Sale în lume. Cu
toate acestea umanitatea Lui nu este una generală, El nu este ca un om neobişnuit care le
depăşeşte pe toate cele naturale, dar este în mod excepţional un om cu totul separat de toţi,
pentru că nu poartă păcat (II Cor 5, 21). Iisus nu ia asupra Sa un trup sau o omenitate supusă

4
Pr. Lect. Dr. Adrian D. Covan, Unitatea Bisericii în viziunea Sfântului Apostol Pavel: un itinerar doctrinar și
pastoral, în Altarul Banatului, nr. 1-3, 2018, p. 67
păcatului pur şi simplu, ci numai asemănarea după om (Rom8, 3; Fil 2, 7). Hristos S-a supus
şi naşterii naturale, dar El este mai presus decât cel mai mare om istoric, dar nu numai după
grad, ci şi după fiinţă. El poate fi privit numai în comparaţie cu primul om, Adam (Rom 5, 12-
21; I Cor 15, 45). Adam este părintele tuturor oamenilor, Hristos este începătorul altei
umanităţi. Ambii constituie destinul şi decizia umanităţii, dar total diferiţi; acolo decizia sau
hotărărea spre moarte, aici spre viaţă. Toţi credincioşii sunt cuprinşi şi îmbrăţişaţi în Hristos
(Rom 5, 15; Gal 3, 28). Hristos este Capul trupului Său, Biserica, care este înţeleasă ca cea
care cuprinde toate (Col 1, 19; 2, 17). Ea, Biserica se dezvoltă continuu şi se supune Capului
ei, Hristos, cae o susţine (Ef 1, 22).

Între Hristos şi Dumnezeu Cel veşnic, există o legătură strânsă şi interioară,

incomparabilă şi desăvârşită. S-ar putea face referire la expresia: „toate sunt ale voastre, iar
voi sunteţi ai lui Hristos, iar Hristos al lui Dumnezeu” I Cor 3, 22-23, după care Hristos este
supus Tatălui, dar toate cele create sunt supuse Lui. Hristos este „imaginea lui Dumnezeu” (II
Cor 4, 4; Col 1, 15), decoperirea lui Dumnezeu în lume şi în timp, Dumnezeu era (II Cor 5,
19) şi rămâne în Hristos (Rom 8, 39). „În El locuieşte trupeşte toată plinătatea dumnzeirii”
(Col 2, 9). Şi înaintea de Întrupare a fost acelaşi Dumnezeu de o fiinţă cu Tatăl (Gal 4, 4; Fil
2, 6). El a lucrat deja în istoria lui Israel (I Cor 10, 3). El este Fiul lui Dumnezeu (Rom 1, 3, 9;
8, 3), iar acum este înălţat ca „Domn” deasupra Bisericii şi a lumii, dar va veni şi ca judecător
(I Tes 1, 10). În Hristos s-au unit viaţa veşnică, puterea, dar şi realizarea ei. Despre existenţa
veşnică face aluzie Sfântul Pavel la Rom 9, 5, unde Dumnezeu este slăvit întru toţi vecii.
Această expresie poate să se refere la Hristos, dar poate fi şi o doxologie independentă.