Informație pentru proiectul la istorie – Arta Medievală

Arta Medievală – Încadrare Istorică

Perioada medievala care a caracterizat arta incepe in anul 300 si ia sfarsit la
inceputul perioadei renascentiste, mai exact in jurul anului 1400. In aceata perioada
tumultoasa pentru intreaga omenire arta s-a dezvoltat impreuna cu umanitatea dupa
anumite principii imbinand traditionalul cu noul. Cele mai multe opere de arta ale acestei
perioade sunt influentate de dogmele crestine, de subiecte biblice dar si de elemente care
apartin mitologiei clasice. Avand in vedere ca arta medievala se intinde pe o perioada atat
de mare, este de la sine inteles ca, de-a lungul timpului, au existat numeroase curente
artistice care difera de la o perioada la alta, dar si de la o regiune la alta, una dintre cele
mai bogate zone din acest punct de vedere fiind Europa.

Daca din punct de vedere artistic epoca medievala este de-a dreptul
fructuoasa, din punct de vedere istoric Evul Mediu poate fi caracterizat printr-o
descrestere a prosperitatii, a stabilitatii, dar si a populatiei pana in anul 800, dupa
care a urmat o perioada bogata din toate punctele de vedere care a durat pana in jurul
anului 1350, atunci cand Moartea Neagra, cea mai violenta pandemie de ciuma din
intreaga lume, a ucis cel putin o treime din intreaga populatie a Europei.

Caracteristici Generale
•corelația cu creștinismul: cultura și arta bizantină au constituit instrumentul de propagandă a
religiei creștine, dar și a puterii imperiale. Arta avea rolul de a impresiona, de a înălța sufletul către
divinitate.
•dualism: exista o artă oficială închinata bazileului și elaborată la curtea de la Constantinopole și
mai exista o componentă populară, specifică mediilor formate din călugări și oameni simpli, care
era promovată de mănăstiri și de școli locale. Între cele două direcții existau influențe reciproce.
•tradiționalism: păstrarea regulilor și canoanelor care determină stabilitatea artei și lipsa ei de
libertate creativă și fantezie. Cu rare excepții, artiștii bizantini sunt anonimi, conservatori, păstrători
ai regulilor odata stabilite. Orice inovație adoptată devine regulă, ceea ce explică evoluția înceată
și fără salturi a întregii arte.
•lipsa de omogenitate și unitate: dincolo de un numitor comun, cum ar fi iconografia și mijloacele
de exprimare în pictură, există în plan local trăsături de individualizare, specifice diferitelor școli și
centre existente pe teritoriul imperiului. Mozaic din Bazilica San Vitale reprezentându-l pe Iustinian
Christos Pantocrator (icoana din Hagia Sofia- mozaic datat sec al XII lea)

Arta Medievală –Clasificare

Istoricii artei clasifică arta medievală în: arta paleocreștină, arta popoarelor migratoare, arta celtică, arta
preromanică și arta romanică, arta gotică, arta bizantină și arta islamică. În plus, fiecare „națiune” și cultură a
Evului Mediu are stiluri artistice distincte care sunt studiate individual (spre exemplu arta anglo-saxonă, arta
vikingă). Arta medievală include multe domenii artistice, dar a fost în special axată pe sculptură,
decorarea manuscriselor și arta mozaicului; mai mult, existau mai multe stiluri artistice, cum ar fi stilul cruciat
sau stilul zoomorf.
Arta Paleocreștină
Pictura paleocreștină atinge apogeul între secolele al III-lea și al IV-lea. La început (secolul al II-lea),
creștinii văd în pictură doar o amintire a păgânismului, un mijloc de idolatrie, ceea ce duce la un refuz categoric
al imaginii pictate. Ulterior, sub influența artei figurative greco-romane, creștinii recurg la pictură sau mozaic
pentru decorarea caselor, catacombelor sau primelor biserici, considerându-le mijloace de educație în spirit
creștin.

Simboluri si imagini[modificare | modificare sursă]

Primele imagini folosite de creștini (în catacombe) sunt cele simbolice, de tip imagine -semn pentru redarea
esențialului și o înțelegere rapidă. Printre simbolurile cele mai utilizate se numără:

 crucea: simbolul credinței creștine;

 peștele, mielul, păstorul: simboluri ale lui Iisus;
 porumbelul: simbolul Sfântului Duh;
 păunul: simbolul nemuririi;
 palmierul: simbolul victoriei asupra morții.

Arta popoarelor migratoare(Preromanica)

Arta celtică
Arta celtică a Evului Mediu descrie arta popoarelor celtice din Irlanda și Marea Britanie din secolul al V-lea,
odată cu retragerea administrației romane și până în secolul al XII-lea. Secolul al V-lea și secolul al VII-lea au
fost în principal o continuarea artei culturii La Tene cu câteva adăugiri romane, în timp ce secolul al VIII-lea a
marcat fuziunea tradițiilor germanice cu cultura anglo-saxonă, născându-se astfel ceea ce se numește stilul
hiberno-saxon sau arta insulară. Mult mai târziu, în Irlanda, pot fi observate și anumite influențe vikinge. Arta
popoarelor migratoare descrie arta populațiilor migratoare de neam germanic și a celor din estul Europei între
anii 300-900, în această perioadă fiind inclusă și arta hiberno-saxonă. Acest stil artistic a interacționat atât cu
arta creștină, cât și cu stilul zoomorf și cu cel policromatic.

Arta romanică
Arta romanică se referă la perioada dintre anul 1000 și nașterea artei gotice în secolul al XII- lea. Acestă artă s-a
dezvoltat odată cu nașterea monarhiilor Europei de vest (Franța mai ales), dar a cuprins și Spania creștină,
Anglia, Flandra, Germania, Italia și alte regiuni. Arhitectura ei este dominată de pereți groși, structuri joase și
îndesate și arcuri și ferestre cu capăt rotunjit. Denumirea acestui curent a fost dată de istoricii artei din secolul al
XIX-lea și este influențată de faptul că doar în această perioadă mai sunt folosite formele arhitecturale moștenite
din Roma antică.

Pictura a fost considerată o cale eficientă în învățarea principiilor religioase de către populație,
ilustrând Biblia sau Cărțile de Rugăciuni și dedicând interiorul bisericilor gloriei lui Dumnezeu. În acea vreme
existau foarte puține persoane care știau să citească; din acest motiv, scopul frescelor era acela de a face
creștinismul mai ușor de înțeles și de a-i familiariza pe profani cu conținutul biblic. În fresce, culoarea era
aplicată direct pe tencuiala umedă cu care fuziona pentru a forma una dintre cele mai durabile forme de pictură
murală. Acest gen de artă poate fi întâlnit în întreaga Europă.

Arta gotică
Arta gotică este stil în arta medievală, care s-a dezvoltat în nordul Franței din arta romanică în secolul 12, și a
dispărut odată cu Renașterea (jurul anului 1500). Arta gotică este diferită de cea romanică prin tendința liniilor
verticale, prin căutarea echilibrului în locul stabilității maselor. Termenul a fost introdus în anul 1550 de Giorgio
Vasari, care făcea aluzie peiorativă la tribul germanic al goților, ca prototip pentru o cultură inferioară, „barbară”.

În arhitectură, stilul gotic este caracterizat prin înălțarea zidurilor și a deschiderilor din acestea pentru a da
impresia de ridicare spre cer, impresie realizată și cu ajutorul unor coloane de sprijin plasate în afara incintelor
acoperite, precum și prin arcuri care se întretaie deasupra golurilor sub un unghi ascuțit la partea lor superioară.
Arta gotică nu s-a manifestat doar în domeniul arhitecturii, ci și în cel al artelor plastice (pictură, sculptură).
Deschizătoare de drumuri a fost Statuia Sfântului Gheorghe, operă a meșterilor clujeni Martin și Georg, prima
statuie ecvestră turnată în bronz în evul mediu (comandată la 1373 pentru palatul imperial din Praga).

Arta bizantină
Arta bizantină s-a dezvoltat din arta Imperiului Roman, care la rândul ei, a fost influențată de arta Greciei Antice.
Noua estetică avea ca principală însușire "abstractizarea". Dacă arta clasică era marcată de încercări de a crea
reprezentări ce imitau realitatea cât mai veridic, arta bizantină pare a abandona aceste încercări în favoarea
unei abordări mai simbolice. Bizantinii își vedeau arta ca fiind profund naturalistă cu rădăcini ce duceau până la
capodoperele lui Fidias, Apelles și Zeuxis.

Arta islamică
Elementele arhitecturale
Arcele/Arcadele
Arcele/arcadele sunt un element major în arhitectura islamică, la fel ca și în arhitectura occidentală. Unele sunt
comune estului și vestului, cum sunt arcul semicircular sau arcul gotic; altele, însă, sunt specifice lumii islamice
cum ar fi arcul persan, cu profile carenat, arcul polilobat, arcul cu lambrichene, ba chiar și arcul potcoavă, toate
trei foarte răspândite în Spania și în Maghreb.
Elementele de sprijin, suporții
Arhitecții islamici folosesc două tipuri de suporți: coloanele și pilaștrii/stâlpii.

 Coloana este un suport cilindric. În primele secole ale Islamului, coloanele care sunt utilizate de
multe ori provin din clădiri antice, dar după o anumită perioadă de timp, materiale antice devin rare și
lucrătorii islamici învață să le taie ei înșiși.
 Un pilon este un element de zidărie, de cele mai multe ori pătrat, dreptunghiular sau în formă de
cruce.

Cupole

Domul unui [[:en:mihrab|mihrab]] la Marea Moschee din Kairouan (sec.XI)

O cupola este un acoperiș semisferic, care se sprijină pe o porțiune de tranziție octogonală (cel mai adesea), ea
însăși sprijinită pe patru piloni. Porțiunea de tranziție este marea problemă a arhitecților islamici. Ei se pot folosi
de pandantive, adică triunghiuri convexe, plasate în vârf, la fel ca în lumea bizantină, sau de trompe, de mici
nișe, care provin se pare din lumea iraniană.