Procese de epurare avansata utilizate pentru

eliminarea poluantilor organici persistenti din apele

uzate

1
 Cuprins

o Apa
- Poluarea apelor
- Poluantii din apa
o Poluarea organica a apelor
- Poluarea apei cu substante organice de sinteza
- Poluanţii organici
- Ce sunt POP-urile ?
- Provenienta poluantilor organici
- Probleme deosebite ridicate de poluanţii organici.
- Chimicalele industriale şi a echipamentului cu conţinut de BPC
- Transferul poluantilor organici persistenti in verigile ecosistemului acvatic

o Apele uzate : Surse majore

- Canalizarea apelor uzate
- Standarde de evaluare a apelor uzate

o Metode de analiză utilizate pentru caracterizarea fizico-chimică a probelor de

ape uzate
o Procese de epurare a apelor uzate
o Metodele de analiză a substanţelor organice nocive
o Procedeele şi etapele de epurare precum si de tratare a apei
o Metode avansate de detectare si eliminare a POP
A. Elaborarea procedeelor noi de obţinere a cărbunilor activi pentru
purificarea sistemelor acvatice şi detoxicarea organismului uman.
B. Metode electrochimice de analiză cu acumulare (voltametrie cu
stripping)
C.Determinarea prin gaz-cromatografie a POP din probe de mediu (apa,
sediment, biota)

2
Procese de epurare avansata utilizate pentru eliminarea poluantilor organici
persistenti din apele uzate

Apa este una dintre cele mai importante resurse pentru om si pentru intregul regn
vegetal si animal. Ea reprezinta viata, dar si calitatea vietii. Apa, element indispensabil
vietii, este, in acelasi timp, resursa naturala fundamentala, fara de care nu ar fi posibila
desfasurarea activitatilor omului si nici viata de pa Pamant. Calitatea apei se apreciaza in
raport cu utilizarea acesteia, prin determinarea unor indicatori fizici, chimici si biologici.
Conditiile ce trebuie indeplinite de apa potabila sunt prevazute in normative (in Romania
Legea nr. 458/2002, privind calitatea apei potabile, modificata si completata de Legea nr.
311/2004), precizandu-se caracteristicile organoleptice, fizice, chimice, radiochimice,
biologice si alimentare. Ca agent de racire trebuie limitat continutul apei in suspensii si
substante corozive, iar pentru apa de irigat este foarte importanta concentratia de saruri
solubile. In cazul utilizarii industriale, apa va indeplini caracteristici fizico-chimice
specifice pentru procesele respective (puritatea maxima pentru productia de
medicamente).
Prin poluarea apelor se intelege, conform concluziilor Conferintei de la Geneva
(1961), modificarea compozitiei sau starii apelor unei surse, survenita ca urmare a
activitatii omului, astfel incat apele devin mai putin adecvate tuturor, sau numai unora
dintre utilizarile pe care le pot capata in stare naturala". Poluantul poate fi reprezentat de
o substanta, un microorganism sau un transfer de energie care produce poluare. Apele
uzate (poluate prin procesele de productie in care au participat) care se varsa intr-o apa
curgatoare sau statatoare se numesc efluenti. Cand receptorii (ape curgatoare,
statatoare, bazine artificiale etc.) au posibilitatea de a curge catre o alta apa de
suprafata, careia ii pot transmite substantele poluate, acestia devin emisari.
Amestecarea efluentului cu apele receptorului nu se face uniform si instantaneu. In cazul
raurilor si fluviilor ca receptori, deversarea efluentilor este conditionata de adancimea,
viteza si orientarea curgerii acestora in raport cu adancimea, viteza si orientarea curgerii
receptorului. In cazul receptorilor lacuri si ape marine, deversarea si omogenizarea
apelor uzate este conditionata de adancimea si viteza de curgere a emisarului, precum si
de curentii marini, temperatura apei si prezenta vanturilor. Debitul efluentului depinde de
caracterul activitatii industriale care-l genereaza. Cum activitatea industriala este relativ
constanta in tot timpul anului, rezulta ca si debitul efluentului este relativ constant.
Debitul receptorului insa prezinta unele variatii in functie de prezenta si cantitatea
precipitatiilor din zona (variatii sezoniere). Astfel, in anii secetosi, vara, debitul apelor
curgatoare scade, iar in perioadele cu precipitatii abundente debitul acestora creste. Din
aceasta cauza, concentratia substantelor poluante (gradul de poluare) a receptorilor va fi
mai ridicata in perioada de seceta si in anii secetosi, deci exact in perioadele cand este
nevoie de mai multa apa, in special in agricultura, pentru irigatii. Pentru caracterizarea
complexa a apelor este necesar sa fie luati in considerare mai multi parametri fizico-
chimici ai apelor.
Caracterizarea apei din punct de vedere fizic implica determinarea temperaturii,
culorii si turbiditatii, precum si suspensiile. Astfel, la temperaturi ridicate, procesul de
oxidare a impuritatilor organice se va produce mai rapid, dar, in acelasi timp, solubilitatea
gazelor scazand, continutul in oxigen al apei va scadea si se va produce o franare a
procesului de oxidare. Ridicarea temperaturii datorita activitatii oamenilor, spre exemplu
prin deversari de ape de racire in rauri si lacuri, duce la poluarea termica a apelor, cu
perturbarea biocenozelor traditionale si scaderea productivitatii apelor.
La temperaturi ale apelor de peste 20 0 C, se va ridica productia de toxina de catre
Clostridium botulinum, cu urmari grave asupra faunei. Culoarea si turbiditatea apei
influenteaza absorbtia luminii, deci extinderea zonei fotice si in ultima analiza
posibilitatea de existenta a algelor fotosintetizoare. Suspensiile creeaza noi posibilitati de

3
vehiculare a unor agenti poluanti, prin absorbtia acestora pe suprafata particulelor in
suspensie si in acelasi timp pot influenta in mod negativ conditiile de existenta ale
comunitatilor acvatice.
Din punct de vedere chimic, apa se caracterizeaza prin continutul sau in mai
multe substante, dintre care amintim urmatoarele substante:
-clorura de sodiu de concentratia acesteia depinde foarte mult viabilitatea unor
populatii acvatice. Poluarea poate interveni cand apele sarate patrund in zona apelor
dulci (Delta Nilului);
-oxigen dizolvat deosebit de important pentru organismele aerobe, si care poate fi
grav periclitat prin intrerpunerea unei pelicule de substante straine la suprafata apei. (De
ex., petrolul), impiedicand aerarea ei. In acelasi timp poate fi periclitat cintinutul de
oxigen din apa de prezenta unor substante (poluante), care prezinta o afinitate mare la
oxigen (produse lactate). In acelasi timp cresterea temperaturii apei duce la o diminuare
a concentratiei de oxigen, mai alei in cazul apelor statatoare;
-substantele organice oxidabile care consuma prin descompunere oxigenul
dizolvat in apa, necesar respiratiei vietuitoarelor acvatice. Continutul ridicat de substante
organice in apele curgatoare sau statatoare provin mai ales din apele menajere, care
sunt deversate in rauri si fluvii de catre orasele si centrele industriale riverane. Ajunse in
apa, aceste substante creeaza o crestere a cerintei de oxigen, pe langa cea necesara
pentru respiratia organismelor acvatice. De obicei aceasta caracteristica a apelor se
exprima prin consumul biochimic de oxigen (CBO 5 ) sau prin consumul chimic de oxigen
(CCO).
Poluantii din apa
Poluantii din ape sunt constituiti din substante organice si anorganice, care se
prezinta sub forma de substante dizolvate, substante in stare de dispersie coloidala si de
suspensii variate.
Contaminarea apei cu substanţe chimice toxice si efectul acestora asupra
organismelor vii:
Dintre toxicele vehiculate prin apă, o parte au origine naturală, dar majoritatea
provin din poluarea acviferelor.
Nitraţii (NO3-) pot constitui o problemă majoră, concentraţia lor în apa potabilă
peste limitele admise fiind frecventă la noi în ţară. În legume, nitraţii sunt puternic
concentraţi. Azotaţii sunt propriu-zis nocivi numai la concentraţii foarte mari, ce rareori
sunt atinse în apă. Nocivi sunt în fapt nitriţii ce rezultă din nitraţi în anumite condiţii, în
organism dar şi abiotic în rezervoare şi ţevi zincate, unde nitraţii sunt reduşi la nitriţi
generând o toxicitate secundară a nitraţilor.

Nitriţii (NO2-) rezultă din nitraţi fie înaintea consumului (reducere în fântâni etc.)
fie în lumenul tubului digestiv, în cazul migrării, în diverse împrejurări, spre stomac şi
intestinul subţire a elementelor reducătoare din biocenoza intestinală. Consecinţa este
methemoglobinemia, ce afectează vârstele mici, dar uneori şi adulţi (cum ar fi cei cu
rezecţii gastrice). Ţara noastră are o incidenţă ridicată a methemoglobinemiei, cu
mortalitate semnificativă. În 1984-1995, s-au înregistrat 2346 cazuri de
methemoglobinemie la copii sub 1 an şi 80 de decese. Sunt indicii că cifra este mult
subestimată, din cauza dificultăţii diagnosticului. Sursa este şi contaminarea fecaloidă a
apei, dar morbiditatea a crescut puternic în principal prin utilizarea pe scară largă a
substanţelor fertilizante în agricultură. În 1988, 36 % din fântânile din România aveau
concentraţii de nitraţi de peste 45 mg / l. În judeţul Iaşi, de la cazuri sporadice de
methemoglobinemie în urmă cu două decenii, s-a ajuns la sute de cazuri anual. Nitriţii
sunt incriminaţi şi pentru cancer gastric, prin intermediul nitrozaminelor pe care le
formează în anumite condiţii ("toxicitatea terţiară a nitraţilor")....

4
 Arsenul (As) a fost semnalat în apă în concentraţii uneori semnificativ peste normele
admise. As este mai toxic în formă trivalentă decât în stare pentavalentă şi în compuşi
anorganici decât în formă organică. În forma metalică e puţin toxic. Are şi un rol biologic
în organism, de aceea nici absenţa totală nu e dezirabilă. El poate da intoxicaţii acute
sau hiperkeratoză, hiperpigmentaţie şi cancer al pielii. Intoxicaţii colective s-au semnalat
în Taiwan, Argentina şi Chile, în special în zone cu activitate vulcanică, şi în Mexic şi
Japonia din cauza contaminării cu ape industriale cu arsenic.

Cadmiul (Cd) a generat boala Itai-Itai, care a făcut în Toyama (Japonia) peste 200 de
victime. Limitele admise se depăşesc frecvent. Bioacumularea este puternică. Organul
afectat în principal la om este rinichiul. O sursă de contaminare a apei sunt ţevile de zinc
în care se găseşte ca impuritate cadmiu. Este şi el suspectat pentru posibile efecte
cancerigene.

Mercurul (Hg) anorganic se absoarbe puţin din apă, dar poate fi metilat de bacterii,
iar metil-mercurul se absoarbe în proporţie de 95% . Ca şi alte metale grele, mercurul se
acumulează în organism şi poate fi absorbit pe cale hidrică indirect, prin consumul de
peşte şi alte produse. Printre altele, Hg generează grave efecte asupra nou-născutului,
fiind celebru cazul Minamata (Japonia). De asemenea a rămas de tristă amintire
dezastrul din 1972 din Irak, unde circa 500.000 oameni au rămas cu sechele pe viaţă
pentru că în loc să-l semene au mâncat grâul de sămânţă tratat cu fungicide pe bază de
mercur.

Plumbul (Pb) este frecvent întâlnit printre poluanţi şi poate genera intoxicaţii mai ales
cronice - saturnism, din cauza fenomenului de bioacumulare. OMS recomandă
neadmiterea vreunei cantităţi pentru copii sau gravide. Multe conducte de apă mai sunt
încă din plumb. Apa dacă stagnează sau are anumite caractere fizico-chimice poate
dizolva plumb şi duce la intoxicaţii. Cunoscute sunt cele din Leipzig sau din Franţa din
zona Vosgilor, cu sute de intoxicaţi. De asemenea este suspectat pentru efecte
cancerigene.

Cromul (Cr), este un element esenţial pentru viaţă, în cantităţi de 0,05-0,2 mg / zi

pentru om. În concentraţii mari, are efecte toxice. Forma metalică e netoxică, dar sărurile
sunt toxice. Cromul hexavalent este de 100 de ori mai toxic decât cel trivalent. Unele
săruri sunt suspectate a fi cancerigene. Cr se acumulează în organismele vii (de 10000
ori în peşte), rezultând riscuri sporite. A fost găsit în 1979 în apa Tokyo-ului într-o
concentraţie de peste 2000 de ori limita maximă admisă.

Cuprul (Cu) în concentraţii prea ridicate în apă e toxic. A făcut victime omeneşti în
Germania. El nu se bioacumulează în organismul uman. Poate proveni din ţevile de
cupru, care sunt atacate de apele moi sau acide.

Cianurile (CN-) sunt săruri ale acidului cianhidric. ŞI acidul şi sărurile sale (cianurile ,
mai ales cele de sodiu, potasiu...) sunt deosebit de toxice pentru om şi animale. Acţiunea
este acută, prin blocarea respiraţiei la nivel biochimic, celular. Doza letală pentru om este
de 0,57 - 1 mg / kilogram corp. Pentru peşti concentraţia letală în apă se estimează la
0,05 mg / litru ion cian. În cazul cianurilor nu există bioacumulare şi nu sunt dovezi clare
despre o eventuală toxicitate cronică.

Aluminiul (Al) în cantitate crescută este toxic pentru sistemul nervos central. În
organismul uman există circa 300 mg aluminiu. Rolul şi metabolismul lui nu este complet

5
cunoscut. În mod normal e puţin solubil, dar la pH foarte acid sau alcalin solubilitatea
creşte puternic. Biodisponibilitatea e influenţată şi de prezenţa altor substanţe.

Poluarea organica este specifica mai ales fabricilor de hartie si celuloza, care
folosesc si polueaza volume foarte mari de apa si ca urmare, chiar la o epurare in
proportie de 95%, rezulta cantitati mari de poluanti, astfel ca raul receptor trebuie sa aiba
un debit mare, pentru ca apa, dupa preluarea efluentilor, sa poata realiza un grad de
dilutie corespunzator. Ca produsi de descompunere a substantelor organice rezulta:
fenoli, amine, uree, amoniac, hidrogen sulfurat, nitrati si nitriti etc. Descompunerea
substantelor organice si a produsilor generati prin descompunerea lor are loc atat prin
actiunea microorganismelor (in special a bacteriilor), cat si prin intermediul unor procese
chimice consumatoare de oxigen.
Industria petrochimica si chimica organica de sinteza (in special a maselor
plastice si a fibrelor sintetice), industria fito-farmaceutica, a detergentilor,
medicamentelor, colorantilor, folosesc cantitati mari de apa 50 - 300 l/s. Poluantii aparuti
in aceste ape sunt in cantitati mari, iar unii dintre acestia, chiar daca se gasesc in
cantitati mici, cum sunt pesticidele, erbicidele, devin toxice pentru organisme.
Trebuie mentionat ca poluantii sub forma compusilor organici de sinteza au in
general o persistenta ridicata in mediu. Astfel, pesticidele organoclorurate se
acumuleaza in organism prin fenomenul amplificarii biologice, astfel incat pot ajunge la
concentratii toxice in consumatorii de ordin superior, printre care se numara si omul.

Poluarea apei cu substante organice de sinteza este datorata in principal,

detergentilor si pesticidelor. In S.U.A., de exemplu, s-a evaluat la 13,1 % proportia de
dermatoze (afectiuni ale pielii) provocate de detergenti. La fel de mare este si gradul de
poluare a apelor cu PCB (policlorobifenili), care se utilizeaza foarte mult in industria
materialelor plastice sau care apar datorita intrebuintarii in orezarii a octoclordifenilului.
Pe langa aceste substante, mai participa nenumarate alte substante organice de sinteza,
cum sunt fenolii in apele continentale.

Poluanţii organici din apă sunt de o enormă diversitate, în concordanţă cu

spectaculoasa înmulţire a spectrului de substanţe sintetizate de industria actuală. Există
peste 10.000.000 de substanţe chimice, din care peste 100.000 se comercializează şi
deci au răspândire tot mai largă. Din punct de vedere al toxicităţii doar circa 3500 sunt
studiate relativ complet, din care 600 au fost declarate ca prezentând risc pentru
sănătatea omului. Există şi compuşi toxici organici naturali, cum sunt toxinele
cianobacteriilor, ce pot fi hepatotoxice, neurotoxice sau iritante cutanate etc. şi care au
fost găsite chiar şi în conducte de alimentare cu apă potabilă!

Determinările substanţelor organice toxice nefăcând parte din analizele uzuale

privind calitatea apei, contaminările ne- sau tardiv descoperite sunt frecvente. În SUA,
într-un număr foarte mare de surse subterane de apă s-au decelat concentraţii de
poluanţi organici (îndeosebi derivaţi halogenaţi) peste normele admise, fiind necesară în
sute de cazuri renunţarea la utilizarea respectivei surse. Şi în Europa, compuşii chimici
de sinteză apar adesea în concentraţii neadmisibile în apele de suprafaţă şi pot fi puţin
sau deloc eliminate în cadrul proceselor de potabilizare, ajungând în reţelele de
alimentare a populaţiei. În România, situaţia este îngrijorătoare: În oraşele de pe Dunăre,
86% din probele de apă de reţea indică depăşiri ale concentraţiilor maxime admise la
insecticide organoclorurate. Dintre fântâni, erau depăşite concentraţiile maxime admise
pentru insecticide organoclorurate în 64 % din cazuri şi pentru erbicide tiazinice în 73%
din cazuri. OMS pune mare accent pe supravegherea şi limitarea lor.

6
 Ce sunt POP-urile ? Poluanţii Organici Persistenţi (menţionaţi aici ca POP) sunt
substanţele chimice care rămân intacte în mediu perioade îndelungate, toxice pentru
oameni şi organismele sălbatice şi care se acumulează în ţesuturile grase, sunt volatile
şi au o circulaţie globală prin atmosferă şi apele mărilor şi oceanelor.

Convenţia de la Stockholm privind Poluanţii Organici Persistenţi este focalizată pe

reducerea şi, unde este cazul, eliminarea a 12 POP-uri de interes internaţional. Aceste
POP-uri includ 9 pesticide: aldrin, clordan, diclorodifeniltricloroetan (DDT), dieldrin,
endrin, heptaclor, hexaclorbenzen (de asemenea produşi chimici industriali),
mirex şi toxafen; doi produşi chimici industriali – bifenili policloruraţi (BPC – de
asemenea produşi secundari nedoriţi) şi hexaclorbenzen (HCB); şi patru produşi
secundari – dibenzo-p-dioxine policlorurate (DDPC) şi dibenzo-furani policloruraţi
(DFPC), HCB şi BPC. POP-uri sus menţionate mai sus fac subiectul acestui
raport.
Indeplinirea obligaţiilor ca Parte la Convenţia de la Stockholm privind Poluanţii
Organici Persistenţi şi a Planului Naţional de Implementare (PNI) al acesteia,
împreună cu legislaţia de mediu asociată, sunt dintre cele mai importante în cadrul
sistemului general de protecţie a mediului.

Probleme deosebite ridicate de poluanţii organici: Substanţele poluante

organice, în special cele de sinteză, pun probleme mai deosebite, câteva fiind amintite în
continuare. Substanţe teoretic puţin poluante pot fi în practică un greu balast, prin
mecanisme neprevăzute. Astfel, mulţi detergenţi neionici, teoretic biodegradabili, s-a
constatat că se transformă adesea în nedoriţi derivaţi stabili, rezistenţi chimic şi
biochimic.

Multe substanţe nu pot fi suspicionate organoleptic sau proprietăţile în cauză pot

deruta. De exemplu, la clorinarea apei, dacă ea conţine fenol, apar derivaţi tip clor-fenol
(mono-, di-, tri-, tetra-, pentaclorfenoli). Cei inferiori modifică puternic gustul apei, dar pe
măsură ce procesul de clorurare avansează se ajunge la policlorfenoli care nu mai au
gust specific.

O atenţie mărită se caută să se acorde poluanţilor cu efect carcinogenetic, cum

sunt benzenul, substanţele poliaromatice HAP (de exemplu benzpirenii), clorura de vinil,
derivaţii polihalogenaţi, deoarece sunt potenţial periculoase la orice doză, efectul
carcinogenetic neavând prag, iar sursele de contaminare a apei sunt multiple, inclusiv
endogene (sinteză de către organisme acvatice).

Detergenţii sunt foarte persistenţi, afectează proprietăţile organoleptice, produc

spumare (îngreunând oxigenarea, prelucrarea apei) şi, deşi nu sunt toxici în sine,
favorizează mult absorbţia toxicelor prin mucoase, perturbând în plus oxigenarea apei,
autoepurarea şi posibilităţile de prelucrare în scop de potabilizare.

Unii compuşi organohalogenaţi sunt mai greu solubili în apă dar sunt solubili în
alte medii, inclusiv în sol în straturi impermeabile. Astfel ei pot pătrunde până la acvifere
protejate faţă de ape poluate şi substanţele dizolvate în acestea, pe care le puteam
crede "la adăpost" de asemenea poluări.

Uneori, poluarea este chiar consecinţa nedorită a măsurilor luate în scop de

depoluare. Astfel, la clorinarea apei se formează şi trihalometani, incriminaţi pentru
efecte cancerigene. O altă situaţie unde concentraţia poluantului organic în apă nu este
relevantă se întâlneşte în cazul compuşilor liposolubili, în particular derivaţii halogenaţi

7
utilizaţi pe scară largă în agricultură ca insecticide / ierbicide. Ei se concentrează în
organismul uman, în ţesutul adipos (şi nu numai), dozele cumulându-se de-a lungul vieţii.
Asemenea substanţe pot ajunge din apă în organismul uman nu doar prin ingestie, ci şi
percutan, şi de asemenea pot prezenta risc indirect, dar chiar mai grav, prin consumul de
peşte sau alte produse acvatice.

Se estimează că cercetările indică deocamdată numai partea vizibilă a

aisbergului, deoarece procentul de surse de apă monitorizate pentru poluanţi organici
este încă redus (deşi în creştere) şi multe necesită pentru detectare şi mai ales
identificare metode foarte complexe şi costisitoare.

Provenienta poluantilor organici:

• deversarea deşeurilor industriale lichide rezultate din producţia celulozei şi hârtiei;
• procesele de producţie chimică;
• deversarea deşeurilor industriale lichide provenite din utilizarea antisepticelor
contaminate sau a coloranţilor pentru textile, pielărie, lemn etc.
• deversarea deşeurilor lichide provenite din operaţiunile menajere normale (maşini de
spălat rufe, maşini de spălat vase etc.)
Deversarea deşeurilor lichide sub formă de levigat în apele de suprafaţă şi / sau
în apele freatice poate fi deliberată sau nu. Levigatul apare când apei de ploaie i se
permite să migreze inspre panza freatica.

Chimicalele industriale şi a echipamentului cu conţinut de BPC

Dintre chimicalele industriale POP, incluse în Convenţia Stockholm, fac parte
hexachlorobenzenul şi BPC. Hexachlorobenzenul nu se produce, nu este cunoscut dacă
a fost utilizat în oricare activităţi industriale, deaceea în acest capitol vor fi evaluate doar
emisiile BPC.
BPC sunt o clasă de hidrocarburi clorurate, poluanţi organici persistenţi, cărora le
este caracteristică bioacumularea, care poate aduce la mari daune mediului ambiant şi
chiar omului. Aceşti compuşi sunt substanţe care se adaptează şi se acumulează foarte
uşor în ţesuturile biologice creând riscul influenţei negative asupra sănătăţii omului.
Prezenţa bifenililor policloruraţi a fost constatată în aerul atmosferic, apele şi
organismele vii din zonele arctice. De asemenea sînt transportaţi prin sistemele de
alimentare cu apa potabilă şi de irigare, ceea ce contribuie la poluarea apei potabile,
produselor alimentare. BPC acumulaţi în hidrobionţi, pot nimeri în organismul omului prin
lanţul trofic. În practica mondială sînt cunoscute nenumărate cazuri de intoxicaţie a
populaţiei prin alimentare cu produse poluate cu BPC.

Transferul poluantilor organici persistenti in verigile ecosistemului acvatic:Orice

substanţă chimică ajunsă în mediu se deplasează între diferitele compartimentele de
mediu (aer, apă, sol/sedimente, biota), fiind subiectul distribuţiei (partiţiei) faţă de acel
sector la care are cea mai mare activitate, funcţie de proprietăţile sale fizico-chimice.
Altfel spus substanţele chimice au “tendinţa de a părăsi sistemul cu gradul cel mai
mare de constrângere” . Partiţia reprezintǎ fenomenul de tranfer parţial, selectiv, al unei
substanţe între douǎ medii nemiscibile aflate în contact pânǎ la atingerea stǎrii de
echilibru. In noul mediu concentraţia substanţei este un multiplu al concentraţiei
substanţei din mediul iniţial:   C1/C2 = K12 = ct. Aceastǎ constantǎ se numeşte coeficient
de partiţie. 

Se definesc astfel următorii factori de caracterizare a fenomenului de transfer între

compartimente de mediu:

8
  factorul de bioacumulare (FBA= K1/K2) ca fiind raportul dintre concentraţia
poluantului organic persistent în sediment faţă de concentraţia acestuia în mediul
înconjurător, respectiv pentru mediul acvatic – apa. FBA este folosit ca măsură a
partiţiei directe a substanţei chimice din apă în sediment;
 factorul de bioconcentrare (FBC = K1/K2) ca fiind raportul dintre concentraţia
poluantului organic persistent într-un organism dat faţă de concentraţia acestuia în
mediul înconjurător, respectiv pentru mediul acvatic -apa. FBC este folosit ca o
măsură a partiţiei directe a substanţei chimice din apă în biota, dar poate fi aplicat
şi la specii terestre (plante şi animale) în funcţie de solul sau apa contaminată.

In condiţiile de stabilizare a procesului de transfer (dC p/dt = 0) factorul de

bioconcentrare/bioacumulare se poate exprima şi prin raportul dintre concentraţia
poluantului în veriga investigată şi concentraţia sa în apă: K = C p / Cw .     

Pe baza datelor experimentale, ce arată caracterizarea generală a gradului de

poluare a ecosistemelor luate în studiu, acest capitol aduce ca o contribuţie personală
caracterizarea transferului acestor compuşi între verigile ecosistemului acvatic prin
aplicarea şi utilizarea factorilor de partiţie (FBC – factor de bioconcentrare; FBA – factor
de bioacumulare) şi modelarea transferului cu ajutorul modelului de fugacitate.

Standarde de evaluare a apelor uzate

În conformitate cu prevederile Legii Apelor, standardele pe care trebuie să le
respecte apele uzate pentru a putea fi evacuate în receptori ape de suprafaţă au fost
stabilite prin Hotărârea de Guvern nr. 188 din 28 februarie 2002 pentru aprobarea unor
norme privind condiţiile de descărcare in mediul acvatic a apelor uzate. În conformitate
cu Hotărârea de Guvern nr. 188/2002 sunt aprobate :
• Normativul privind stabilirea limitelor de încărcare cu poluanţi a apelor uzate
industriale si orăşeneşti la evacuarea in receptori naturali, (NTPA – 001/2002);
Prin Hotărârea de Guvern nr. 472/2000 sunt reglementate unele măsuri de protecţie a
calităţii resurselor de apă în care sunt specificate penalităţile aplicate utilizatorilor de apă
pentru depăşirea concentraţiilor maxime admise din apele uzate evacuate pentru :
Substante poluante relevante pentru a fi luate în considerare la stabilirea valorilor-
limită de emisie în apă, şi anume: compuşi organohalogenaţi şi substanţe care pot forma
compuşi de acest tip în mediul acvatic, compuşi organofosforici, compuşi organici cu
staniu, substanţe şi preparate care s-au dovedit a avea proprietăţi cancerigene sau
mutagene ori proprietăţi care pot afecta reproducerea în/sau prin intermediul mediului
acvatic, hidrocarburi persistente şi substanţe organice toxice bioacumulative şi
persistente, cianuri, metale şi compuşii lor, arsenul şi compuşii lui, biocide şi produşi
fitosanitari, materiale în suspensie, substanţe implicate în procesul de eutrofizare (în
special azotaţi şi fosfaţi), substanţe care au o influenţă nefavorabilă asupra balanţei de
oxigen (şi care pot fi măsurate utilizând parametri ca CBO 5 , CCO etc.).

Apele uzate : Surse majore

Cele mai importante surse de poluare sunt:
- staţiile de epurare orăşeneşti din judeţ care evacuează ape uzate insuficient epurate
în receptorii naturali (capacităţi insuficiente, exploatări necorespunzătoare, lipsa
investiţiilor)
- depozitele de deşeuri menajere şi cele industriale neautorizate şi necorespunzător
amenajate (în special haldele de deşeuri miniere)
- activităţi industriale (miniere, exploatare şi prelucrare a lemnului, etc)
- activităţi agro-zootehnice
- poluări accidentale

9
- poluări naturale de fond şi impurificări acumulate în anii anteriori în albia râurilor
precum şi antrenări de substanţe din cauza intemperiilor.

Metode de analiză utilizate pentru caracterizarea fizico-chimică a

probelor de ape uzate
Deşi la prezentarea indicatorilor fizico-chimici de caracterizare a apelor uzate sunt
specificate metodele de analiză pentru fiecare indicator specific, s-a considerat necesară
completarea cu următoarele prevederi existente în NTPA 004/97.
Metodele de analiză care sunt prezentate în acest ghid sunt selectate pe baza
următoarelor criterii :
• metoda să fie standardizată în ţară sau în străinătate, să fie utilizată în numeroase
laboratoare sau să fie suficient de testată pentru a se cunoaşte precizia acesteia;
• metoda trebuie să măsoare compusul dorit cu acurateţe şi precizie suficienta, în
prezenţa altor substanţe interferente existente în apa uzată;
• procedura trebuie să utilizeze aparatura şi mâna de lucru disponibile la nivelul de
dotare al unui laborator implicat în analizarea probelor de ape uzate;
• metoda de analiză să fie suficient de rapidă pentru a permite o succesivitate
convenabilă în analizarea unui număr cât mai mare de probe.
Determinarea indicatorilor apei uzate se realizează pe baza metodelor de analiză
standardizate, utilizând tehnici de lucru tradiţionale predominant manuale, şi aparate de
tipul colorimetrelor, pH-metrelor, conductometrelor, care sunt însoţite de metode de
analiză standardizate adaptate. Acolo unde posibilităţile financiare permit, pot fi adoptate
şi alte metode de analiză, respectiv metode instrumentale, cu precizie şi productivitate
mai mari.

Dintre aceste metode se enumeră:

• metode potenţiometrice cu electrozi ioni-selectivi;
• metode de spectrofotometrie cu absorbţie atomică;
• metode gaz – cromatografice;
• metode de cromatografie în faza lichidă cu înaltă performanţă (HPLC);
• metode de cromatografie în strat subţire etc.
Metodele de analiză cuprinse în standardele româneşti sunt similare celor din
normele internaţionale (I.S.O. şi C.E.N.), cu deosebirea că în unele dintre acestea nu
sunt prezentate şi metode de analiză rapide, instrumentale, fie datorită faptului că au fost
elaborate cu mulţi ani în urmă, fie din cauza inaccesibilităţii generalizate la aparatura de
înaltă performanţă.
În cazul apelor uzate, controlul calităţii se referă la determinarea cantitativă, atât a
substanţelor chimice individuale (de exemplu metale: Ag+, Al 3 , Cu 2 , Cd 2 , ş.a.), cât şi
la grupe de substanţe chimice (de exemplu: substanţe extractibile în eter de petrol sau în
cloroform, fenoli antrenabili cu vapori de apă etc.). De aceea, în mod generic, aceste
substanţe şi grupe de substanţe au fost denumite indicatori de calitate
În raport cu gradul de răspândire şi frecvenţa de determinare, indicatorii fizico-
chimici de calitate ai apelor uzate se împart în :
• indicatori globali;
• indicatori specifici.
Indicatorii globali se referă la poluanţii existenţi în aproape toate categoriile de
ape uzate. Aceşti indicatori pot prezenta, în timp variaţii mari de concentraţie. De valorile
concentraţiei lor depinde, în mod semnificativ, exploatarea sistemului de canalizare
(reţea şi staţie de epurare) şi calitatea resursei de apă în care se evacuează apele uzate.
De aceea determinarea analitică a acestor indicatori este realizată de toate laboratoarele
de profil din domeniul gospodăririi apelor. Ei sunt nominalizaţi şi limitaţi, din punct de
vedere al concentraţiei, în cele două normative tehnice de gospodărirea apelor, NTPA

10
001/2002 şi NTPA 002/2002. Unii dintre aceşti indicatori, ca de exemplu materiile în
suspensie şi CBO 5 constituie şi elemente de bază pentru proiectarea şi dimensionarea
obiectelor unei staţii de epurare.
Din categoria indicatorilor globali de calitate ai apelor uzate fac parte:
• pH, alcalinitate sau aciditate (după caz);
• materii în suspensie (la 105 0 C şi la 60 0 C);
• substanţe oxidabile totale (proba omogenă), sau dizolvate (proba decantată timp de 30
minute), exprimate în CCO-Cr sau CCO-Mn şi CBO 5 ;
• substanţe extractibile în eter de petrol (amestec de grăsimi minerale, grăsimi vegetale
şi produse petroliere);
• azot amoniacal (N-NH 4 );
• detergenţi anioniactivi (substanţa activă);
Indicatorii specifici se referă la poluanţii existenţi numai în anumite categorii de
ape uzate, dar de ale căror concentraţii depinde structura staţiei de epurare locală sau
finală), funcţionarea treptei de epurare biologică, calitatea resursei de apă - receptor a
apelor uzate (brute sau epurate). Si aceşti indicatori sunt nominalizaţi în cele două
normative tehnice de protecţie a apelor (NTPA 001/2002 şi NTPA 002/2002), lista
acestora putând fi completată cu alţi indicatori de interes în acest domeniu. Dintre
indicatorii specifici, nominalizaţi până în prezent, fac parte: temperatura, azotaţi , azotiţi,
sulfiţi, sulfuri, sulfaţi, fenoli, produse petroliere, cloruri (Cl  ), floruri (F  ), cianuri (CN  ),
metale (As 3 , Al 2 , Ca 2 , Fe 2 , Fe 3 ), etc
Indicatorii cantitativi sunt:
• debitul apelor uzate;
• debitul de poluanţi
Indicatorii calitativi cuprind atât unii indicatori globali şi specifici ai apelor uzate,
cu ajutorul cărora se calculează anumite valori ale parametrilor funcţionali şi eficienţa
realizată în procesele de epurare cât şi alţi indicatori utilizaţi pentru controlul proceselor
de epurare şi pentru prelucrarea nămolurilor.

Canalizarea apelor uzate

Apele uzate rezultate în urma diferitelor activităţi umane sunt, în general, colectate
şi transportate printr-o reţea de canalizare într-o staţie de epurare , de unde sunt
evacuate în receptor. Ele pot fi stocate într-un bazin impermeabil de unde sunt
transportate ulterior într-o reţea de canalizare. În unele cazuri, apele uzate sunt evacuate
direct în receptor, fără a fiepurate. Mai jos sunt prezentate pe scurt obiectele care
constituie sistemul/reţeaua decanalizare, staţia de epurare precum şi prelucrarea
nămolurilor rezultate în urma epurării apelor uzate.
Sistem de canalizare: totalitatea construcţiilor şi instalaţiilor executate pentru
colectarea şi transportul apelor uzate (reţea de canalizare, pentru epurarea apelor uzate
(staţie de epurare şi evacuarea în receptorul natural a apelor de canalizare. Acesta
colectează şi transportă apele uzate orăşeneşti şi/sau industriale şi/sau pluviale
(meteorice).
Staţie de epurare: Totalitatea construcţiilor şi instalaţiilor realizate pentru
reţinerea poluanţilor prezenţi în apele uzate astfel încât efluentul epurat să poate fi
evacuat în receptori naturali sau să fie refolosit.. O staţie de epurare este alcătuită din
una sau mai multe din trepte de epurare: primară (mecanică), secundară (biologică) şi
terţiară (cu reţinerea azotului şi/sau fosforului).
Staţie de epurare orăşenească: staţia de epurarecare îndepărtează poluanţii din
apeleuzate orăşeneşti compuse dintr-un amestec de ape uzate menajere şi industriale.

11
 Procese de epurare a apelor uzate

În condiţiile în care cantităţile de poluanţi evacuate în apele de suprafaţă nu sunt

prea mari, în apele receptorului se desfăşoară un proces natural de epurare
(autoepurare). Acest proces este în general lent şi are loc în mod diferit în funcţie de
debitul/volumul de apă uzată evacuat, tipul şi cantitatea/concentraţia poluanţilor,
debitul/volumul receptorului şi de condiţiile specifice pe care le prezintă receptorul.Pentru
protecţia apelor de suprafaţă receptoare, evacuarea apelor uzate este permisă, în cele
mai multe cazuri, numai după ce acestea au fost epurate în instalaţii speciale de epurare
numite staţii de epurare. Aceste instalaţii (construite sau adaptate pentru acest scop)
realizează accelerarea proceselor de epurare naturală şi/sau folosesc diverse procedee
fizico-chimice pentru diminuarea cantităţii/concentraţiei poluanţilor pe care îi conţine apa
uzată, astfel încât să fie respectate condiţiile de evacuare impuse prin reglementările in
vigoare (NTPA001/2002 sau avizul/autorizaţia de gospodărire a apelor).
În funcţie de tipul şi tehnologia de epurare folosită, se pot întâlni diferite instalaţii
de epurare a apelor uzate, cu costuri şi performanţe de epurare diferite.Pentru a
respecta condiţiile de evacuare impuse, o sursă de poluare trebuie să aleagă tehnologiile
şi instalaţiile adecvate, astfel încât efluentul staţiei de epurare să aibă caracteristici
cantitative şi calitative corespunzătoare.
Epurarea apelor uzate poate să fie realizată prin mijloace mecanice sau fizico-
chimice (epurare primară), biologice (epurare secundară) sau avansate (epurare
terţiară). Pentru îndepărtarea din apele uzate a unor poluanţi specifici unor ape uzate
industriale se folosesc tehnologii de epurare specifice, care utilizează în general procese
chimice. Fiecare astfel detehnologie foloseşte instalaţii specifice proiectate individual. În
multe cazuri, diverşi poluanţi care intră în componenţa apelor uzate industriale pot
constitui inhibitori ai procesului de epurare biologică sau chiar pot împiedica complet
acest proces. În aceste cazuri se impune ca procesele industriale respective să
constituie subiectul unui studiu în vederea prevenirii poluării la sursă prin
adaptarea/modificarea tehnologiei, iar apele uzate industriale să fie epurate într-o staţie
de epurare individuală înainte de evacuarea lor într-un sistem de canalizare orăşenesc.
Epurarea mecanică poate fi precedată de procese de preepurare care constau în
principal în îndepărtarea materiilor în suspensie grosiere prin utilizarea grătarelor şi
sitelor sauîn desnisipatoare pentru materiile în suspensie cu densitate foarte mare, sau
îndepărtarea grăsimilor în separatoare de grăsimi.
În treapta de epurare primară are loc un proces de îndepărtare, în principal, a
materiilor în suspensie prezente în apele uzate. Aceasta se realizează pe cale mecanică
(sedimentare şi îndepărtarea nămolului) sau mecano-chimică (precipitare-floculare prin
adăugarea de substanţe chimice şi îndepărtarea nămolului). Majoritatea instalaţiilor de
epurare primară realizează şi procesul de flotaţie prin care se îndepărtează substanţele
mai puţin dense (uleiuri, grăsimi, materiale plastice, fibre lemnoase etc.) Împreună cu o
mare parte din materiile în suspensie se îndepărtează prin acest procedeu şi o parte din
substanţele organice din apele uzate.
În treapta secundară se realizează, în principal, îndepărtarea unei părţi
însemnate din substanţa organică biodegradabilă. Aceasta se realizează prin
metabolizarea substanţelor organice de către bacterii în cadrul unui ecosistem format din
mai multe tipuri demicroorganisme (ecosistem denumit nămol activ). Acest proces poate
avea loc în prezenţa oxigenului (in condiţii aerobe proces denumit biooxidare), sau
absenţa oxigenului (fermentareanaerobă). În această treaptă se realizează şi separarea
şi îndepărtarea materiilor în suspensie fin divizate (coloizi) care nu au fost îndepărtate în
treapta primară, precum şi o parte dinsubstanţele care conţin azot şi fosfor (nutrienţi).

12
 Epurarea terţiară (avansată)
Realizează, în principal, îndepărtarea nutrienţilor (compuşi ce conţin elemente cu
caracter fertilizant: azot si fosfor). Substanţele care conţin azot se îndepărtează de
regulă prin procedeul numit nitrificare-denitrificare care constă în oxidarea biologică a
tuturor formelor de azot prezente în apa uzată la forma de ion azotat, care este apoi
redus tot cu ajutorul microorganismelor (în lipsa oxigenului în această etapă) la azot
molecular care se degajă din apa epurată. În acelaşi timp se mai elimină o parte
dintresubstanţele care conţin fosfor.
Dacă persistă o cantitate mai mare de substanţe care conţin fosfor decât limita
maximăadmisă, acestea se pot îndepărta prin precipitare chimică. Tot ca epurare
avansată esteconsiderat şi procesul de dezinfecţie utilizat pentru îndepărtarea
germenilor patogeni.
Epurarea avansată include însă şi alte procedee care nu sunt de natură
mecanică sau biologică. Din această ultimă categorie pot fi enumerate striparea unor
gaze, filtrarea cu filtre mixte, schimbul ionic selectiv, absorbţia pe cărbune activ, osmoza
inversă, ultrafiltrarea,dializa, electrodializa, electroflotarea etc.
Exemple concrete de metode de analiza a POP ( poluantilor organici persistenti)
din apele uzate

Metodele de analiză a substanţelor organice nocive

Concentraţia coloranţilor din soluţii individuale a fost determinată prin metoda

fotocolorimetrică, utilizând aparatul ФЭК-56М. Pentru aceasta se stabileşte dreapta de
etalonare pentru colorantul pur, care exprimă dependenţa densităţii optice de
concentraţia colorantului.
Concentraţia de echilibru necunoscută a coloranţilor se stabileşte măsurând densitatea
optică a soluţiei respective şi citind de pe dreapta de etalonare valoarea concentraţiei.
Concentraţia coloranţilor din amestecul lor se stabileşte la spectrometrul UV-VIS,
modelul JENWAY 6505, după cum urmează: se determină spectrul de absorbţie a
coloranţilor din amestec, stabilindu-se lungimile de undă la care valoarea absorbţiei
coloranţilor respectivi este maximală, se determină dreptele de etalonare pentru fiecare
colorant la lungimea de undă stabilită, iar determinarea concentraţiei de echilibru se
efectuează după dreapta de etalonare.
Izotermele de adsorbţie se determină conform unei metode, care constă în
adăugarea unui volum V cu concentraţia C0 la proba de adsorbant cu masa m într-un
balonaş de sticlă cu dop rodat.
Pentru o izotermă de adsorbţie este nevoie de o serie de balonaşe de sticlă, în care la
cantităţi constante de cărbune se întroduc volume egale de soluţie cu concentraţii
diferite. Urmează agitarea conţinutului din balonaşe timp de t ore până la stabilirea
echilibrului chimic, urmărind ca temperatura să rămână constantă (±10C). Concentraţia
de echilibru a soluţiei
Pentru sistemul p-nitrofenol – ionii metalelor grele, stabilirea echilibrului în
procesul adsorbţiei din amestecul dat pe CA necesită 140-160 ore, valoare dictată de
adsorbţia pnitrofenolului, deoarece pentru adsorbţia ionilor metalelor grele sunt suficiente
48 de ore. În urma contactării sistemelor indicate cu cărbunele activ, îndeosebi cu cel
oxidat (CAO-36), pH-ul soluţiei se schimbă. Ţinând cont de faptul că determinarea
concentraţiei p-nitrofenolului este colorimetrică, şi că culoarea soluţiei lui este în
dependenţă de valoarea pH-ului, este necesară ajustarea valorii pH înaintea măsurărilor
fotocolorimetrice.

13
 Grad de epurare: Majoritatea staţiilor de epurare orăşeneşti (de tip mecanic
respectiv mecano-biologică) funcţionează în mod necorespunzător, fie din cauza
depăşirii capacităţii lor de epurare, fie din probleme de exploatare şi întreţinere (uzură
fizică şi morală avansată, ineficienţa fazei de epurare biologică privind asigurarea
oxigenului necesar, lipsa investiţiilor pentru modernizare, etc.).

Procedeele şi etapele de epurare precum si de tratare a apei

Staţiile de epurare si tratare a apei au structuri destul de diferite în funcţie de

dimensiuni, complexitate, tehnologii folosite etc. De asemenea există şi ministaţii de
tratare sau chiar dispozitive individuale. Totuşi, etapele de tratare sunt de cele mai multe
ori aceleaşi şi principiile la fel. Apa se prizează de regulă din lacuri de acumulare, mai rar
din râuri, din zonă de protecţie sanitară. Faptul că priza de apă nu e la suprafaţă şi că
există grătare face ca de regulă la staţia de tratare, numită curent uzină de apă, să nu
ajungă corpuri plutitoare sau solide mari. Ideal este ca înainte de tratare să o preepurezi
prin trecerea printr-o porţiune de sol, fapt practicat în multe ţări, unde apa prizată se
injectează în sol superficial şi la mică distanţă se extrage şi se introduce deja
prepurificată în staţia de tratare propriu-zisă. Iată pe scurt procesele la care este supusă
apa brută în continuare pentru a deveni apă potabilă:

Sitarea este prima etapă a preparării apei. În staţia de site, prin trecerea apei
succesiv prin site cu ochiuri mari apoi mici şi ulterior prin microsite, se îndepărtează
corpuri plutitoare, peşti, plancton şi alte suspensii grosiere.

Sedimentarea se produce în decantoare, care pot fi liniare sau circulare. Aici apa
staţionează un anumit timp, în care suspensiile se depun gravitaţional pe fundul
decantorului, de unde sunt îndepărtate periodic. Pentru că nu toate substanţele
particulate se depun sau ar dura prea mult, procesul este amplificat prin floculare şi
coagulare. În acest scop se introduc în apă reactivi cum sunt sulfatul de aluminiu,
sulfatul sau clorura de fier, varul etc. Astfel particulele încărcate electric sunt legate şi se
formează agregate mai mari, neutre electric, care precipită.

Filtrarea este următoarea etapă, care se derulează în staţia de filtre. Există mai
multe tipuri de filtre, care folosesc nisip respectiv cărbune activ. Cele mai răspândite sunt
filtru lent (englez) şi filtrul rapid (american). Sunt de fapt bazine cu nisip pe care apa la
parcurge de sus în jos, gravitaţional, ieşind limpede. Filtrele se spală periodic pentru a
îndepărta masa de impurităţi reţinute. La "filtrul rapid" procesul de filtrare este mecanic,
dar la "filtrul lent" este de fapt un proces mecanico-biologic deoarece în principal la
suprafaţa filtrului se formează un strat colonizat cu alge, bacterii şi protozoare, care
contribuie activ la reţinerea impurităţilor prin mecanisme chimice, enzimatice şi
bacterivore. .

Oxidarea este un procedeu suplimentar de îndepărtare a substanţelor poluante,

care nu se aplică la orice staţie de tratare. Oxidarea se face cu reactivi precum ozon, clor
sau Cl2O. Ozonul distruge clorfenolii şi alte substanţe ce afectează gustul apei.
Clormetanii pot fi descompuşi cu ultraviolete plus apă oxigenată. Cl 2O reuşeşte să
oxideze şi ce nu poate oxida clorul şi ozonul. Eficienţa oxidării este redusă dacă sunt
prezenţi acizi humici în apă. Pentru o oxidare eficientă trebuie ştiut ce poluanţi sunt în
apă. În cele de suprafaţă este greu, pentru că sunt mulţi şi se tot modifică. Oxidarea
îndepărtează mulţi compuşi nedoriţi, dar poate genera alţii, cum sunt cetonele, acizii
carboxilici etc.

14
 Adsorbţia este o metodă folosită la unele staţii şi se face pe oxid de aluminiu, pe
răşini adsorbante sau pe cărbune activ (impropriu numită filtrare pe cărbune activ).

Stabilizarea apei cuprinde procedee destinate prevenirii modificărilor apei între

preparare şi utilizarea de către consumator, şi anume evitării corodării conductelor sau
precipitării / depunerilor în conducte. Ideal contra corodării este să se depună un fin strat
de carbonat de calciu sau magneziu pe interior, dar asta depinde practic mult de pH,
oxigen, bicarbonat etc.

Dezacidifierea se aplică apelor acide, pentru a nu fi corozive. Se face prin aerare

mecanică sau adăugare de reactiv sau trecere peste substanţe alcaline. Deferizarea sa
demanganizarea se face în scopul îndepărtării acestor metale, care pot precipita în
conducte sau crea probleme la consumatori. Prin introducere de oxigen, Fe 2 se
transformă în hidroxid de fier Fe 3 puţin solubil. Asemănător se face şi demanganizarea,
care este stânjenită însă puternic dacă sunt prezenţi în apă mult amoniu, clor sau
substanţe organice. Există şi metode biologice de deferizare şi demanganizare, la care
se folosesc bacterii.

Dedurizare / decarbonatare. Duritatea apei este carbonatică (dată de carbonaţii

de calciu şi magneziu) şi necarbonatică (dată de sulfaţii, azotaţii şi clorurile de calciu şi
magneziu). Apa dură nu e favorabilă sănătăţii dar dăunătoare multor folosinţe practice
(spălat, gătit, instalaţii de apă caldă etc.). De aceea, pentru potabilizare apa nu se
dedurizează decât în cazuri excepţionale. Se face însă pentru folosinţe tehnice specifice,
cum sunt încălzirea centrală, dializa renală etc. Distingem dedurizarea propriu-zisă, la
care se extrage calciul şi magneziul cu schimbători de ioni care cedează în schimb ioni
de sodiu si hidrogen, sau decarbonatarea, prin care se elimină ionul bicarbonat, prin
schimbător de ioni sau precipitare.

Dezactivarea apei se face în scopul îndepărtării compuşilor radioactivi. Cel mai

frecvent se folosesc schimbătorii de ioni.

Dezinfecţia apei se practică la apele de suprafaţă, filtratul de mal, apele

subterane din soluri fisurate, carstice, sau ce filtrează slab din alt motiv. Scopul este
distrugerea agenţilor patogeni - bacterii, virusuri şi paraziţi, incluzând chistele.
Dezinfecţia apei poate avea efecte nedorite prin persistenţa în apa potabilă a unor
substanţe folosite la tratarea ei sau subproduşi a acestora, cum sunt clorfenolii,
haloacetonitrilii sau trihalometanii (în cazul clorinării) respectiv aldehidele, fenolii şi acizii
carboxilici (în cazul ozonizării). De aceea metoda trebuie aleasă şi în funcţie de poluanţii
prezenţi. Sunt mai multe posibilităţi de dezinfecţie, dintre care prezentăm cele mai
utilizate:

 Clorinare gazoasă indirectă, cu clor gazos care se transformă întâi în soluţie.Asigură

şi oxidarea diverselor substanţe organice şi anorganice. Dezavantajul major este că
se formează compuşi secundari toxici (de exemplu trihalometani cum sunt
cloroformul) , incriminaţi inclusiv pentru posibil efect cancerigen. O soluţie de evitare
a formării lor este prealabila tratare cu ultraviolete şi ozon, procedeu controversat
deoarece şi ozonul dă produşi secundari nedoriţi. Apa ce se supune clorinării trebuie
să fie curată în rest, altfel cea mai mare parte din clor se consumă în alte reacţii decât
cele vizate, de distrugere a microbilor. Un alt efect nedorit este cel al formării
clorfenolilor, care afectează grav gustul chiar la concentraţii infime de 1:20.000.000 !
În apă trebuie să mai rămână o cantitate de clor rezidual care să anihileze microbii ce

15
 mai impurifică apa pe parcurs pe reţea până la consumator, dar nu în exces
deoarece alterează apa organoleptic şi e şi dăunător sănătăţii.
 Cl2O are avantaje importante faţă de clorul gazos: pH-ul apei nu influenţează
utilizarea lui; are gust şi miros propriu mai puţin deranjant ca şi Cl 2; nu reacţionează
cu fenolii şi deci nu alterează organoleptic apa prin clorfenoli; E mai puţin reactiv cu
compuşii organici din ape şi ca atare se consumă mai puţin pe direcţii nedorite;
formează mai puţini trihalometani şi produse secundare. Dezavantajele sunt că
reacţionează cu acizii humici rezultând produşi toxici chiar mutageni. În plus
formează cloruri şi cloraţi şi alţi compuşi, mulţi toxici. De aceea pe ansamblu nu se
poate afirma că e mai bun dar nici clar mai rău decât clorul gazos.

 Ozonizarea constă în tratarea apei cu ozon, oxidant puternic care are şi el avantaje
şi dezavantaje faţă de clor. Avantaje: Necesită timp mai puţin pentru reacţie (10
minute, faţă de 30 minute la clor); activitatea bactericidă este de 20 de ori mai
puternică; nu este influenţat de pH-ul apei; nu persistă în apă şi nici nu dă produşi
remanenţi (se degajă oxigen); nu produce clorfenoli şi nu afectează nici în alt fel
gustul. Dezavantaje: Nu are efect de durată, remanent în reţea; eficienţa e afectată în
prezenţa substanţelor organice, care "concurează" bacteriile pe care ar trebui să le
atace; produce compuşi toxici cum sunt ozonidele, greu de dozat...

 Ultravioletele sunt o metodă de dezinfecţie aplicabilă apelor foarte curate, deoarece

depind de transparenţa apei. Trebuie aplicate în strat subţire şi timp relativ
îndelungat, fapt ce face metoda aplicabilă numai pentru volume relativ mici de apă.
Se formează şi anumite cantităţi de ozon, care la rândul lui dă derivaţi toxici, deci nici
tratarea cu UV nu e perfect "curată".

 Tratare cu argint: Necesită apă foarte curată şi contact de mai multe ore a apei cu
plăcile de argint. Este un bun dezinfectant dar aplicabil mai degrabă pentru a menţine
o apă sterilă după ce a fost deja dezinfectată.

 Razele gamma sunt radiaţii electromagnetice, ionizate. Se folosesc mai rar pentru
dezinfecţie.

 Ultrasunetele sunt vibraţii mecanice de înaltă frecvenţă care pot ucide

microorganismele. Sunt rar folosite.

La dezinfecţia apei trebuie ţinut cont că viruşii sunt mai rezistenţi ca şi bacteriile
coliforme, dar mai puţin rezistenţi ca protozoarele. Clorinarea obişnuită practic nu poate
elimina Giardia de exemplu. Ca metode de dezinfecţie, eficienţa acestora scade în
următoarea ordine: O3 > Cl2O > HClO > ClO- > cloramine.

Schimbătorii de ioni artificiali sunt dispozitive ce copiază procesul natural din

sol prin care plantele extrag ionii de care au nevoie. Au o mare varietate constructivă şi
schimbă anioni ( azotat, sulfat şi metale grele în schimbul clorului şi hidroxilului pe care îl
cedează în apă) sau cationi (reţin calciu şi magneziu şi cedează sodiu). Ei sunt teoretic
regenerabili, dar cei de uz casnic sunt majoritatea capsulaţi în cartuşe "de unică
folosinţă" ce se aruncă la gunoi după epuizare din păcate. Dezavantajul este că aduc în
ape alţi ioni care nu sunt chiar inofensivi (sodiul). De asemenea există un risc important
de contaminare bacteriană masei filtrului. Nu reţine plumbul sub formă de particule şi nici
compuşii organohalogenaţi şi există riscul de a ceda substanţe din răşina-matrice
(monomeri etc.).

16
 Filtrele cu cărbune activ purifică apa prin adsorbţia substanţelor dăunătoare în
interiorul masei poroase de cărbune. Aceasta are o suprafaţă uriaşă, de 1000 m 2 / gram.
Adică 5-12 g cărbune activ are suprafaţa unui teren de fotbal! El reţine acizii humici,
hidrocarburile, compuşii organici halogenaţi, pesticidele nepolare, plumbul particule etc.
Sunt regenerabile şi performante. Procesul de adsorbţie pe cărbunele activ este foarte
complex şi incomplet cunoscut. Marea lor problemă este reversibilitatea procesului,
adică desorbţia, uneori imprevizibilă, ce depinde de mulţi factori şi există ca risc mai ales
când în apa de purificat sunt tot felul de poluanţi sau sunt oscilaţii de pH, temperatură,
compoziţie. Unii poluanţi pot să îi dezlocuiască pe alţii şi astfel să fie cedaţi în apa care
de fapt nici nu îi mai conţine de mult ci doar rămăseseră stocaţi în filtru. Alt dezavantaj
este că şi în aceste filtre se pot dezvolta microorganismele şi de asemenea că nu reţin
poluanţi precum azotaţii, EDTA, unele săruri, pesticide polare...

Osmoza inversă este performantă, dar are ca dezavantaj faptul că

demineralizează apa, eliminând şi compuşii a căror prezenţă e benefică. În plus s-au
descoperit molecule ce reuşesc să depăşească cele mai bune membrane, inclusiv
compuşi toxici. Sistemul trebuie curăţat des pentru a nu fi invadat de microorganisme.

Filtrele de apă : Filtrele sunt o soluţie extremă, scumpă, temporară şi imperfectă,

oricât de performante ar fi. Ele nu fac bine nici mediului nici societăţii, pentru că în loc să
protejăm apa visăm ca tehnica tot mai performantă ne salveze, şi din apă foarte poluată
să iasă apă bună de băut. Tehnic nici nu e posibil, deoarece nici un filtru nu reţine orice
poluant, iar poluanţii se schimbă mereu şi se înmulţesc. Un filtru bun la ceva nu e bun la
altă clasă de poluant. Un filtru imaginar care ar reţine toate moleculele în afara celor de
apă ar fi un dezastru pentru scopul de potabilizare a apei, căci furniza o apă distilată,
improprie consumului uman, ce ar trebui apoi remineralizată.

Filtrele au şi multe efecte secundare. Schimbătoarele de cationi reţin beneficul

calciu şi magneziu, introduc sodiu, potasiu sau ioni de hidrogen, argint şi prezintă risc de
contaminare bacteriană. Schimbătoarele de anioni introduc clor, argint şi prezintă risc de
contaminare bacteriană. Filtrele cu cărbune activ au riscul de "străpungere" (să lase
poluanţii să treacă) şi prezintă risc de contaminare bacteriană, ca şi filtrele mecanice şi
ca şi osmoza inversă, care în plus demineralizează apa, dau debit mic şi au randament
redus, consumând multă apă brută pentru a obţine apa "purificată".

"Testarea" clasică a filtrelor, aşa cum e prezentată în majoritatea prospectelor şi

reclamelor, este un nonsens, deoarece rezultatele depind direct de compoziţia apei brute
ce se supune filtrării. Un test ar trebui să spună exact de la ce apă pleci şi ce apă iese,
rezultate ce nu poate fi pur şi simplu transpus pentru o altă apă. Şi chiar atunci rămâne
incertitudinea dată de filtrele de carbon activ.

Metode avansate de detectare si eliminare a POP

A. Elaborarea procedeelor noi de obţinere a cărbunilor activi pentru purificarea

sistemelor acvatice şi detoxicarea organismului uman.
Eficacitatea procedeelor adsorbţionale de epurare a apelor uzate cu ajutorul
cărbunilor activi este condiţionată de posibilitatea regenerării acestora. Metoda
tradiţională de regenerare a cărbunilor utilizaţi în tehnologiile de epurare a apelor
reziduale textile este distrucţia poluanţilor imobilizaţi la temperaturi ridicate (700-1000ºC).
În calitate de agent de oxidare a compuşilor adsorbiţi servesc, de obicei, oxigenul cu
concentraţia nu mai mare de 5% din amestecul gazos sau vaporii de apă, la utilizarea
cărora, pe lângă o regenerare maximă a cărbunelui uzat la o temperatură puţin mai

17
joasă (până la 900 0 C), are loc şi o reactivare a cărbunelui activ. Regenerarea termică a
cărbunelui activ CAS-23, saturat cu colorantul activ roşu-aprins-5CX din apă modelată,
s-a efectuat cu vapori de apă în regim de 2,0 ml/min timp de 20 minute la o temperatură
de 700º C.
În rezultat, s-a obţinut restabilirea capacităţii de adsorbţie în proporţie de 109 %,
pierderile de masă constituind 19,7%. A fost testată şi metoda regenerării cărbunelui
activ uzat cu ajutorul microundelor,
A fost elaborată şi brevetată metoda de regenerare a cărbunelui activ granulat
AG-3, impurificat cu STA , care constă în tratarea acestuia cu peroxid de hidrogen şi cu
o anumită cantitate de glicerină, cea ce permite regenerarea cărbunelui activ uzat
aproape complet (94% ). După 7 cicluri de regenerare se constată păstrarea compoziţiei
granulometrică, ceea ce-i important, dacă se are în vedere faptul că cărbunele activ în
procesele de epurare se foloseşte în condiţii dinamice (în coloane de adsorbţie ).
Au fost elaborate noi procedee de obţinere a cărbunilor activi din diverse produse
secundare, anual regenerabile, provenite din prelucrarea materiei prime agricole. Prin
intermediul noilor procedee de activare fizico-chimice, mixte şi chimice a fost obţinut un
şir întreg de cărbuni activi cu capacităţi de adsorbţie şi parametri structurali similari sau
superioare celor de pe piaţa mondială. Au fost studiate procesele şi stabilit mecanismul
de adsorbţie a poluanţilor organici pe cărbunii activi. Au fost elaborate procedee de
conversie a cărbunilor activi şi stabilită calitatea şi cantitatea grupelor funcţionale de pe
suprafaţa adsorbanţilor modificaţi. S-a stabilit mecanismul de imobilizare a metalelor
grele pe suprafaţa cărbunilor activi oxidaţi. Au fost obţinuţi noi catalizatori pe baza de
cărbuni activi. Pe baza cercetărilor efectuate vizând stabilirea proceselor şi a
mecanismelor de imobilizare a adsorbanţilor organici şi anorganici au fost elaborate noi
tehnologii de purificare a apelor reziduale şi de potabilizare a apelor de suprafaţă şi
subterane.

B. Metode electrochimice de analiză cu acumulare (voltametrie cu stripping)

Evaluarea stării şi dinamicii poluării, punerea în evidenţă a surselor principale de
poluare a apelor uzate, cer determinări serioase şi credibile a concentraţiilor mici ale
speciilor nocive, inclusiv ale metalelor grele şi ale compuşilor organici toxici. În
soluţionarea acestor probleme un rol deosebit aparţine metodelor cu o sensibilitate înaltă
de determinare a concentraţiilor substanţelor la nivel de urme.
Printre aceste metode sunt si cele care folosesc pentru preconcentrare procedee
de acumulare de scurtă durată a speciei respective din soluţia analizată. În această
grupă sunt incluse şi metodele voltametrice cu acumulare, care sunt cunoscute sub
denumirea de voltametria cu stipping anodic sau catodic.
Ele se deosebesc favorabil de alte metode printr-o senzitivitate mărită, şi cîştigă
prin faptul că folosesc un echipament mai puţin sofisticat şi mai puţin costisitor.

Evaluarea contaminarii unor ape de suprafata cu poluanti organici

persistenti

O caracteristică negativa a contaminării cu compuşi organici persistenţi a

sedimentelor şi  apelor este faptul cǎ autoepurarea se produce foarte lent, pe duratǎ de
ordinul zecilor şi chiar sutelor de ani ( apa subteranǎ), iar epurarea artificialǎ
(depoluarea prin diverse mijloace) este deosebit de costisitoare şi limitatǎ ca întindere şi
eficienţǎ. De aceea, monitorizarea în scopul luării unor mǎsuri preventive este foarte
importante.

18
 C.Determinarea prin gaz-cromatografie a POP din probe de mediu (apa,
sediment, biota)

În funcţie de toate aceste criteriile cerute de o metodă fizico-chimică de

determinare a poluanţilor organici persistenţi prin gaz-cromatografie şi de obiectivul
urmărit (măsurarea poluanţilor prezenţi sub formă de urme – μg/L sau μg/kg ) am pus la
punct metodele folosite în studiul experimental de măsurare a compuşilor organici
persistenţi (HAP şi pesticide organoclorurate) în componentele mediului acvatic
(respectiv în coloana de apa, sediment, biota - perifiton, plancton, peşti).

- s-au folosit doar substante etalon si solvenţi de puritate “pentru cromatografie”.

- prelevarea probelor lichide si solide (sediment, biota) s-a făcut cu ajutorul unor
dispozitive care să nu contamineze proba.

- probele lichide au fost separate selectiv, în funcţie de natura poluanţilor organici ce

urmau a fi analizaţi, încă din faza de prelevare (ex: compusi organic volatile si nevolatili).
Toate probele lichide pentru analizele de poluanţi organici au fost păstrate la 4 oC şi la
întuneric până în momentul analizei. în funcţie de clasa poluanţilor organici de analizat s-
a verificat şi s-a corectat pH-ul (între 5 – 7,5). Probele de sediment au fost refrigerate la
40 C, iar cele de biota au fost congelate pe timpul transportului la laborator pentru a fi
analizate.

- cernerea s-a efectuat în stare udă, la locul de prelevare a probei, prin sită metalică.

- uscarea probelor solide s-a efectuat la temperatura camerei şi prin măcinare cu

sulfat de sodiu anhidru.

- pentru probele lichide s-a folosit extractia lichid-lichid si tehnica head-space (compusi
volatili). Extractia POP din probele solide s-a efectuat cu Soxhlet sau prin sonificare. 

- identificarea poluanţilor din probă s-a făcut în funcţie de timpul de retenţie. Numai în
cazul specific al detectorului spectrometru de masă identificarea s-a realizat în special
funcţie de ionii masici specifici , utilizâdu-se bibliotecile de spectre (NIST, Wiley, HP
Demo, Finnigan Demo).   Echipamentele utilizate pentru determinarile practice au fost:
GC Hewlett Packard 5890 II cu ECD; GC Hewlett – Packard 5890 seria II cu MSD HP
5972; GC-HeadSpace  Thermoquest Trace GC seria 2000 cu MSD Finnigan Trace.

- s-au folosit coloane capilare specifice tipului de compus organic urmarit in

analiza. 

Concluzie : Metodele de epurare avansata de detectare si eliminare a poluantilor

organici persistenti din apele uzate municipale , vin in ajutorul metodelor clasice de
eliminare indepartare al acestor tipuri de poluanti ajungandu-se la o epurare a apei in
procentaj de 90-99%. 

19
 Bibliografie
« Epurarea avansată a apelor uzate conţinând compuşi organici biodegradabili »,
M.Macoveanu, Gh. Duca

IANCULESCU, O.; IONESCU, Gh.C.; RACOVIŢEANU Raluca, Epurarea apelor uzate,

Editura MatrixRom, Bucureşti, 2001.

IONESCU, Gh.C., Canalizări, vol. I şi II, Litografia Universităţii din Oradea,1997.

IONESCU, Gh.C., Instalaţii de canalizare, Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti,

1997.

NEGULESCU, Gh.M., Canalizări şi Epurarea apelor uzate, Institutul de Construcţii

Bucureşti, 1975.
NEGULESCU, Gh.M., Canalizări, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978.
 
 
 
 

20
 
 
 

21