UNIVERSITATEA ,,OVIDIUS” DIN CONSTANȚA

FACULTATEA DE TEOLOGIE

SPECIALIZAREA: TEOLOGIE ORTODOXĂ PASTORALĂ

LUCRARE DE SEMINAR
LA DISCIPLINA

STUDIUL VECHIULUI TESTAMENT

ÎNDRUMĂTOR ȘTIINȚIFIC:

PR. ASIST. DR. LUCIAN COSTEA

STUDENT:

LUPȘAN N. ANDREI-CĂTĂLIN

Anul II, Grupa a II-a

CONSTANȚA

2020
 UNIVERSITATEA ,,OVIDIUS” DIN CONSTANȚA

FACULTATEA DE TEOLOGIE

SPECIALIZAREA: TEOLOGIE ORTODOXĂ PASTORALĂ

Crucea, Postul și Rugăciunea în Vechiului

Testament

ÎNDRUMĂTOR ȘTIINȚIFIC:

PR. ASIST. DR. LUCIAN COSTEA

STUDENT:

LUPȘAN N.ANDREI-CĂTĂLIN

Anul II, Grupa a II-a

CONSTANȚA

2020

2
 Introducere

Omul fiind trup şi suflet, n-ar folosi la nimic imaginarea unei religii pur spirituale:
pentru a se angaja, sufletul are nevoie de acte şi atitudini ale trupului. Postul, însoţit
întotdeauna de rugăciunea imploratoare, are drept scop exprimarea umilinţei înaintea lui
Dumnezeu: a posti (Levitic 16, 31) echivalează cu „a-ţi smeri sufletul” (16, 29).1

Postul nu este deci o ispravă ascetică; nu urmăreşte obţinerea unei stări de exaltare
psihologică sau religioasă. Asemenea utilizări sunt atestate în istoria religiilor; dar în
contextul biblic, atunci când cineva se abţine de la mâncare o zi întreagă (Jud. 20, 26; 2 Sam.
12, 16; Iona 3, 7) deşi consideră că mâncarea este un dar de la Dumnezeu (Deut. 8, 3),
înfăptuieşte un act religios ale cărui motive trebuie înţelese bine; acelaşi lucru este valabil şi
în cazul abstinenţei în relaţiile conjugale (Ioel 2, 16).2

Omul se îndreaptă spre Domnul într-o atitudine de dependenţă şi abandonare totală:

înainte de a întreprinde o sarcină dificilă (Jud. 20, 26; Est. 4, 16), sau pentru a implora
iertarea unei greşeli (1 Regi 21, 27), pentru a cere o vindecare (2 Sam. 12, 16), pentru a se jeli
la o înmormântare (1 Sam. 31, 13), după văduvie (Idt. 8, 5) sau în urma unei nenorociri
naţionale (1 Sam. 7, 6; Idt. 4, 9), pentru a se deschide faţă de lumina divină (Dn. 10, 12),
pentru a aştepta harul necesar împlinirii unei misiuni sau pentru a se pregăti în vederea
întâlnirii cu Dumnezeu (Ex. 34, 28; Dn. 9, 3). 3

Ocaziile şi motivele sunt diverse. Dar, în toate cazurile, omul se aşează cu credinţă
într-o atitudine de umilinţă pentru a primi acţiunea lui Dumnezeu şi a se pune în prezenţa Lui.
Această intenţie profundă dezvăluie sensul celor patruzeci de zile petrecute de Moise (Ex. 34,
28) şi Ilie (1 Regi 19, 28) fără hrană.

În ebraică termenul de post era redat prin sum (verbul) şi som (substantivul). În
tradiţia iudaică postul era însoţit întotdeauna de rugăciune, de aceea ori de câte ori se lua
angajamentul unui post iudeul se vedea obligat să se şi roage, deoarece rugăciune era forma
cea mai intimă de comunicare cu Dumnezeu, căruia îi închina postul. De aceea postul este
într-o strânsă dependenţă de rugăciune.4

1
, Pietatea iudaică, în „B.O.R.”, nr.1, 1906, p. 24.
2
Pr. Prof. Vl. Prelicianu, Probleme sociale în Vechiul Testament, în „S.T.”, nr. 1-2, 1949, p. 16.
3
Ibidem.
4
Idem, Viaţa religios-morală după concepţia Vechiului Testament, în „M.O.”, nr. 5-6, 1962, p. 17.

3
 Ocaziile cu care evreii ţineau post sunt diverse şi ele evocă sentimentul religios al
evreilor şi poziţia lor în faţa dreptăţii divine. De cele mai multe ori postul era ţinut pentru a
satisface dreptatea lui Dumnezeu care pedepsea pentru greşeală pe cel păcătos; şi de aceea se
vedea nevoit să se reabiliteze în faţa lui Dumnezeu printr-un cult atât extern cât şi intern.
Extern, mergea la Templu pentru a aduce jertfe de împăcare şi arderi de tot, iar intern, prin
post şi rugăciune promitea lui Dumnezeu redresarea sa pe calea pocăinţei şi a dreptăţii.5

Ocaziile erau uneori individuale (2 Sam. 12, 22) şi uneori colective (Jud. 20, 26; Ioel
1, 14). Postul, însoţit de rugăciune, era un mod de a exprima durerea sufletească (1 Sam. 31,
13; 2 Sam. 1, 12; 3, 35; Neem. 1, 4; Est. 4, 3; Ps. 35, 13-14) şi a pocăinţei (1 Sam. 7, 6; 1
Regi 21, 27; Neem. 9, 2; Daniel 9, 3-4; Iona 3, 5-8). El era o posibilitate prin care oamenii se
smereau şi-şi reconsiderau poziţia faţă de divinitate, pe care încercau să o îmbuneze prin
sacrificii interne şi externe. Astfel, postul, însoţit de rugăciune, era un sacrificiu intern,
exteriorizat şi făcut cunoscut Domnului prin rugăciune.6

Este posibil ca uneori postul să fi fost privit ca o pedeapsă ce şi-o aplică omul sieşi, ca
o autocorectură pentru a se îndrepta înaintea lui Dumnezeu. Caracterul lui ascetic, era folosit
şi în Vechiul Testament, pentru îndepărtarea viciilor care îndepărtau de la Dumnezeu.

Acest tandem, postul şi rugăciunea, a avut deseori scopul de a obţine călăuzirea şi

ajutorul lui Dumnezeu (Ex. 34, 28; Deut. 9, 9; 2 Sam. 12, 16; 2 Cron. 20, 3-4; Ezdra 8, 21-
23). Postul putea fi ţinut în locul altora (Ezdra 10, 6; Est. 4, 15-17). Unii au ajuns să creadă că
prin post pot obţine ceva de la Dumnezeu în mod automat (Is. 58, 3-4). De aceea împotriva
acestora s-au ridicat prooroci, trimişi de Dumnezeu pentru a corecta atitudinea evreilor faţă
de post şi cult în general.7

Ceea ce profeţii corectau şi apostrofau era ipocrizia evreilor în ţinerea postului, pentru
că înaintea lui Dumnezeu nu are valoare abţinerea omului de la carne şi băuturi, ci săvârşirea
faptelor de milostenie şi de dreptate faţă de semenii săi. Iată ce spune în acest sens Isaia 58, 6:
„ Nu ştiţi voi postul care Îmi place Mie? Rupeţi lanţurile nedreptăţii, daţi drumul celor
asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor ” şi Zaharia 7, 4. Profeţii condamnă pe conaţionalii lor că
adevăratul post l-au redus numai la aceste dimensiuni şi nu-l mai asociau cu rugăciunea,
bunătatea, milostenia.

5
Pr. Conf. Dr. Petre Semen, Reconcilierea după cărţile Scripturii Vechi Testamentare, în „M.M.B.”, nr.1-4,
1994, p. 36.
6
Pr. Prof. Vl. Prelipcianu, Idei despre pietate în Vechiul Testament, în „S.T.”, nr. 1-2, 1952, p. 25.
7
Ibidem.

4
 În Vechiul Testament nu se poate vorbi de inutilitatea postului şi rugăciunii, deoarece
în multe cazuri a fost impus ca lege veşnică (Levitic 16, 29) şi se socotea drept mijloc de
curăţire de păcate şi armă contra ispitelor (Ieş. 34, 28; Ps. 34, 12; 108, 23; Dan. 10, 2-3).8

Confundând postul cu legea mâncărurilor curate şi necurate, unii pretind că pentru

păstrarea curăţiei trupeşti este nevoie de ferirea de animalele necurate (Levitic 11, Deut. 14,
1-2). Este inacceptabil acest lucru, deoarece rânduielile privind ferirea de fiinţele şi lucrurile
necurate au valabilitate exclusivă în epoca Vechiului Testament, dar în creştinism ele vor fi
anulate după cuvântul Apostolului Neamurilor, prin care nimic nu este întinat prin sine (Rom.
14, 14).9

Dimensiunea transformatoare a postului şi a rugăciunii reiese mai clar din dorinţa lui
Dumnezeu de a I se sluji în duh şi adevăr, adică nu în jertfe de a animale care să ţină locul lor
în transformare ci, Dumnezeu îi vrea pe ei cu inimile deschise şi iubitoare, în care să-şi poată
scrie poruncile (Ieremia 31, 33). Dacă Dumnezeu vrea de la evrei bunătate şi smerenie, fapte
bune şi dragoste între oameni, acestea trebuie să fie intensiunea jertfei pe care trebuie să o
aducă iudeul. Dumnezeu ne vrea în stare de jertfă, de post şi rugăciune, căci suntem călători
prin lumea aceasta, El vrea jertfele noastre, atât externe cât şi interne, dar le vrea curate şi
fără de prihană.10

Evreii fiind înclinaţi spre formalism şi tradiţionalism rigid, pierdeau trăirea legii lui
Dumnezeu şi Dumnezeu era nevoit de fiecare dată să-i pedepsească pentru a-i aduce din nou
la pocăinţă prin post şi rugăciune. Întreaga istorie a evreilor este un lung sir sinuos de căderi
şi reveniri la Dumnezeu. Postul şi rugăciunea reprezentau efortul omului de a se îndrepta şi
mai ales omorârea voii lor pentru a se supune voii lui Dumnezeu fără a cârti.11

De aceea postul şi rugăciunea vor fi formele de cult intern şi extern prin care se va
reînnoi mereu cultul divin al lui Iahwe, prin care se va întoarce omul al Dumnezeu. De câte
ori va greşi evreul, el ştie că Dumnezeu nu-l va primi înapoi decât în stare de jertfă, adică prin
post şi rugăciune prin care îşi regretă păcatele săvârşite.12

8
Diac. Prof. Emilian Corniţescu, Texte din Vechiul Testament greşit interpretate, în S.T., nr. 5, 1987, p. 25.
9
Ibidem.
10
Diac. Ghe. Papuc, Sensul jertfelor după profeţii Vechiului Testament, în „M.A.”, nr. 5-8, 1957, p. 30.
11
Pr. Prof. Dr. N. Neaga, Valoarea spirituală a Vechiului Testament, în „M.A.”, nr. 9-10, 1966, p. 18.
12
Pr. Prof. Petru Rezuş, Vechiul Testament în lumina Noului Testament, în „M.M.S.”, nr. 2, 1988, p. 14.

5
 Cap. I Exprimarea cultului prin post şi rugăciune

De-a lungul istoriei umanităţii, oamenii doar ocazional ţineau post. Odată cu
organizarea poporului ales al lui Dumnezeu de către Moise, şi odată cu instituţionalizarea
cultului, postul şi rugăciunea au devenit elemente importante ale cultului particular şi public,
la evenimente deosebite, legate tot de istoria mântuirii. Astfel, conform spuselor Scripturii,

6
postul şi rugăciunea, ca expresii ale cultului public impus de Iahwe, erau semnalate de patru
ori pe an : „Aşa zice Domnul Savaot: postul din luna a patra, a cincia, a şaptea şi a zecea vor
fi pentru casa lui Iuda spre veselie şi spre bucurie şi zile bune de sărbătoare! Dar iubiţi
adevărul şi pacea” (Zaharia 8, 19).13
Aceste momente de post erau marcate de evenimente importante pentru cultul
evreilor, căci erau momente premergătoare anumitor sărbători foarte importante din an. Luna
Tişri, luna de toamnă, corespunzătoare lunii septembrie, a şaptea, conform calendarului
religios al evreilor şi prima după cel laic, avea mai multe sărbători. Însă în această lună,
postul şi rugăciunea se manifestau pregnant prin sărbătoare Ispăşirii, relatată la capitolul 16
din Levitic.14
Ziua Ispăşirii
Această sărbătoare era cu totul deosebită pentru poporul evreu. Era zi „oficial sfântă”,
căci în această zi Domnul cerea de la evrei iertarea păcatelor pe care le săvârşiseră în anul
trecut. „Aceasta să fie pentru voi lege veşnică: în luna a şaptea, în ziua a zecea a lunii, să
postiţi şi nici o muncă să nu faceţi, nici băştinaşul, nici străinul care s-a aşezat la voi…
Aceasta este cea mai mare zi de odihnă pentru voi şi să smeriţi sufletele voastre prin post.
Aceasta este lege veşnică” (Levitic 16, 29-31). Sau zice Domnul: „ Şi în ziua a zecea a lunii
acesteia a şaptea, care este ziua curăţirii, să aveţi adunare sfântă: să postiţi şi să aduceţi
ardere de tot Domnului…Tot sufletul care nu va posti în ziua aceea se va stârpi din poporul
său…Aceasta este pentru voi zi de odihnă: să postiţi din seara zilei a noua, până în seara
zilei a zecea a lunii…” (Levitic 23, 27-32). Sărbătoarea Ispăşirii, <<Iom kipur>> , nu era o
sărbătoare veselă şi nu era o sărbătoare marcată de cântece, de strigăte sau de alese ospeţe de
sărbătoare, ci era învăluită într-o atmosferă sumbră, presupunea pocăinţă şi post aspru.
Smerirea sufletului însemna postul prin lacrimi şi rugăciune smerită, de aceea sărbătoarea
postului va mai fi numită „Sărbătoarea Postului”.15
Fiind o zi de pocăinţă şi de post, tot poporul îşi mărturisea public păcatele, cerând
iertarea şi mila lui Dumnezeu. Jertfele de ispăşire erau aduse de arhiereu, care era îmbrăcat cu
haine mai puţin strălucitoare din cauza evenimentului care cerea smerirea sufletului.16
Cu şapte zile înainte de sărbătoare, trebuia să se afle în Cortul Adunării, pentru a se
ţine departe de orice contact care l-ar putea pângări şi apoi aducea jertfa de ispăşire din sânge

13
Pr. Prof. Vl. Prelipceanu, Sărbătorile post-exilice ale evreilor, în „S.T.”, nr. 7-8, 1962, p. 23.
14
Ibidem.
15
Arhim. Gavriil Gouvalis, Peregrin prin Sfânta Scriptură, trad. Cristina Băcanu, Editura Bunavestire, Bacău,
2002, p. 39.
16
Ibidem.

7
de ţap, prin care curăţea păcatele sale întâi şi apoi pe cele ale poporului. Astfel, Domnul a
stabilit pin lege postul şi rugăciunea ca mijloace de curăţire pentru primirea iertării divine
împreună cu jertfa de ispăşire, care în Noul Testament va fi înlocuită de Jertfa
Mântuitorului.17
Alt eveniment care cerea post şi rugăciune era Sărbătoarea Azimilor, care aducea
aminte de ieşirea din Egipt , în care Domnul poruncea evreilor să mănânce şapte zile ierburi
amare.
Postul şi rugăciunea se cereau şi pentru primirea Legii Domnului, pentru care poporul
trebuia să se păzească curat trupeşte şi sufleteşte: „Zis-a Domnul către Moise: Pogoară-te de
grăieşte poporului să se ţină curat azi şi mâine, şi să-şi spele hainele.” (Ieşire 19, 10). Chiar
şi Moise, timpul petrecut în munte l-a ţinut în post şi rugăciune timp de patruzeci de zile şi
patruzeci de nopţi, fără mâncare şi fără băutură. „Moise a stat acolo la Domnul timp de
patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi; şi nici pâine n-a mâncat şi nici apă nu a băut” (Ieşire
34, 28).
Apropierea de Domnul cerea pregătire şi pocăinţă, de aceea poporul se temea să se
atingă de muntele pe care se coborâse Domnul, căci era păcătos şi plin de păcate. Postul pe
care îl cerea de la evrei Domnul nu era numai o abţinere de la mâncare şi de la băutură, căci
la Domnul nu se intră în mod carnal, ci Domnul îi vrea cu inima smerită şi frântă, ca Domnul
să-i miluiască pe ei.18
Un alt prilej cu care se ţinea post şi se aduceau rugăciuni lui Dumnezeu era pentru a
arăta tristeţe în faţa morţii: „Când a auzit Ahab cuvintele acestea (căci i se vestise că va
muri din cauza păcatelor sale), a început să plângă, şi-a rup hainele sale, s-a îmbrăcat peste
trupul său cu sac, a postit şi a dormit în sac şi a umblat trist” (3 Regi 21, 27). Această
atitudine în faţa morţii şi a pedepsei divine este plăcută înaintea lui Dumnezeu, care după ce a
văzut că Ahab s-a pocăit cu plângere, post şi rugăciune, nu a mai împlinit sentinţa Sa cu
privire la pedeapsa dată lui Ahab.19
Exemple de acest gen sunt multiple în cărţile Vechiului Testament, dintre care le vom
aminti pe cele mai elocvente în acest sens. Astfel, David a plâns şi a postit când a auzit despre
moartea lui Saul, precum şi când a auzit că fiul său şi al Betşebei a murit. „Şi s-a rugat David
pentru copil, a postit şi ducându-se deoparte, a petrecut noaptea întins pe pământ” ( 2 Regi
12, 6).

17
Pr. Prof. Dr. N. Neaga, Valoarea religios – morală a jertfelor, în „M.O.”, nr. 9-10, 1997, p. 27.
18
Pr. Prof. Vl. Prelipceanu, Idei despre pietate, în „S.T.”, nr. 1-2, 1952, p. 72.
19
Ibidem.

8
 Postul şi rugăciunea pentru momentul morţii avea menirea de a îndupleca pe Domnul
de a se răzgândi de la hotărârea Sa şi a izbăvi din moarte pe cel supus morţii. („Atunci
Ninivitenii au crezut în Dumnezeu, au ţinut post şi s-au îmbrăcat cu sac, de la cei mai mari
până la cei mai mici…atunci Dumnezeu văzând faptele lor cele de pocăinţă i-a izbăvit pe ei
de la moarte…” (Iona 3, 5-10).
Ca şi în Noul Testament, şi în Vechiul Testament cultul se cerea exprimat atât public
cât şi particular. În ebraică, cuvântul cult derivă din rădăcina ’abad, care înseamnă a sluji. De
aici putem fundamenta necesitatea slujirii lui Dumnezeu nu numai în mod public, ci şi în mod
particular, printr-un cult particular.
Cultul particular ţinea de evlavia fiecăruia şi de devotamentul pe care îl avea faţă de
Dumnezeu. Spre deosebire de cultul public, cel particular era mai apreciat de Dumnezeu,
pentru că era lipsit de făţărnicie şi numai lui Dumnezeu îi putea demonstra în ascuns credinţa
sa.20
Postul şi rugăciunea sunt dimensiunile cele mai semnificative ale cultului particular.
Dacă Dumnezeu cerea prin lege: să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeu din toată inima ta şi din
tot sufletul tău, acest lucru trebuia demonstrat în toate momentele, atât în public, cât şi în
ascuns. De aceea ce era mai potrivit pentru a-i demonstra dragostea lui Dumnezeu decât a-L
iubi pe Dumnezeu în ascuns cu un suflet smerit şi cu o inimă înfrântă (Ps. 50, 6).21
Astfel, întreg cultul intern al evreilor se va concentra pe dovedirea acestei iubiri prin
elementele pe care le cere Domnul: din tot sufletul şi din toată inima. Când Dumnezeu le dă
evreilor lege Decalogului pe Sinai, Moise le tălmăceşte evreilor acestor ce înseamnă prima
poruncă din lege zicându-le: „Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul
Domn. Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot cugetul tău şi din
toată puterea ta…Să te temi de Domnul Dumnezeul tău şi numai lui să-i slujeşti, de el să te
lipeşti şi pe muntele lui să te juri” (Deut. 6, 4-5,13).
Slujirea lui Dumnezeu este cerută în mod obligatoriu, de aceea fiecare în parte trebuie
să aibă un cult particular în relaţie cu Dumnezeu. Cultul particular se rezumă astfel la slujirea
lui Dumnezeu printr-un suflet smerit şi cu o inimă zdrobită. De aceea Dumnezeu cere evreilor
să-şi smerească sufletele (Levitic 16, 31).
Relaţia personală a fiecăruia cu Dumnezeu se bazează pe acest cult particular. Prin
acest cult particular evreul îşi exprimă afecţiunea faţă de Dumnezeu în mod personal, şi în
funcţie de starea lor sufletească, ei vor fi ascultaţi de Dumnezeu sau nu.22
20
Ibidem.
21
Pr. Prof. Athanase Negoiţă, Teologia biblică a Vechiului Testament, Editura Sofia, Bucureşti, 2004, p. 21.
22
Ibidem, p. 22.

9
 Un exemplu de cult particular la evrei, ne este prezentată în Noul Testament în
parabola „Vameşului şi a fariseului”, în care fariseul face o descriere a cultului său particular:
„Postesc de două ori pe săptămână şi dau zeciuială din tot ceea ce câştig” (Luca 18, 12). Cu
această pregătire, evreul vine înaintea lui Dumnezeu pentru a cere iertare de păcatele sale şi
pentru a-i mulţumi faţă de toate darurile pe care le dă.23
În Vechiul Testament se găsesc nenumărate exemple de post şi rugăciune particulară,
prin care se fac rugăciunile personale. Spre exemplu cei mai credincioşi evrei ţineau post de
două ori pe săptămână, pe lângă postul oficial, impus de legile evreilor.
Existau evrei care posteau foarte des şi mergeau la fel de des la templu pentru a face
rugăciuni. Se cunoaşte exemplul proorociţei Ana şi a dreptului Simeon, despre care se spune
că erau foarte evlavioşi şi cu frică de Dumnezeu, petrecând foarte mult timp în rugăciune la
Templu („ Şi era şi Ana proorociţa, fiica lui Fanuel, din seminţia lui Aşer…Şi ea era văduvă,
în vârstă de optzeci şi patru de ani, şi nu se depărta de la templu, slujind noaptea şi ziua în
post şi rugăciuni” (Luca 2, 36-37)
De obicei, pe lângă post şi rugăciune, cultul particular al evreilor din Vechiul
Testament, includea milostenia din prisosul câştigului lor. Dar ca şi cultul public, şi aici se
înregistrau nenumărate cazuri de făţărnicie. Dacă în cazul cultului public, normele impuse de
lege se cereau în mod obligatoriu respectate, adică postul, rugăciunea şi jertfa, în privinţa
cultului particular ipocrizia era mai gravă, deoarece, acum nefiind obligaţi de nici o lege să
postească şi să se roage, ei apelau la aceste practici şi în afara legii, pentru ca să-i
impresioneze pe oameni şi să pară oameni cu frică de Dumnezeu.24
De cele mai multe ori, cultul particular este o reflecţie a cultului public. Astfel, evreii
evlavioşi şi pioşi, din dragoste de Dumnezeu, preferă de cele mai multe ori să continue
normele cultului public şi în viaţa particulară; printr-un post prelungit, prin rugăciuni mai
dese decât se cereau la templu, prin jertfe mai dese şi prin milostenii.
Cei mai drepţi evrei ştiau că dimensiunea cultului lor trebuie să fie spiritualizată, şi
închistată de jertfe mecanice, care îi lasă în afara transformării cerute de Iahwe; de aceea
apelau mai des la post şi rugăciune, pentru a se purifica de răul cotidian şi a fi pregătiţi tot
timpul de comuniunea cu Dumnezeu. Numai în stare de post şi rugăciune Dumnezeu venea
peste ei şi locuia cu ei.25
În acest sens cunoaştem exemplul lui Simeon, despre care se spune: „Şi iată era un
om în Ierusalim, cu numele Simeon; şi omul acesta era drept şi temător de Dumnezeu,
23
Ibidem.
24
Pr. C. Pavel, Rugăciunea şi postul-cale desăvârşirii, în „G.B.”, nr. 3-4, 1972, p. 25.
25
Ibidem.

10
aşteptând mângâierea lui Israel, şi Duhul Sfânt era asupra lui” (Luca 2, 25). De aceea aceste
jertfe personale, prin post şi rugăciune continue, erau foarte iubite de Dumnezeu.
În general persoanele cu un cult aparte faţă de Dumnezeu erau profeţii, care se
pregăteau necontenit prin post şi rugăciune pentru întâlnirea cu Dumnezeu. Erau retraşi şi
duceau o viaţă aspră. Poporul, văzând viaţă lor aleasă şi virtuoasă, şi mai ales văzând că
Dumnezeu este peste ei mai mult decât peste ceilalţi, căutau să se conformeze învăţăturilor
profeţilor, de aceea întâlnim foarte mulţi evrei care au preluat exemplul profeţilor, petrecând
în post şi rugăciune aspre (Luca 2, 37).26

Cap. II Reconcilierea prin post şi rugăciune

Prin cultul religios înţelegem orice manifestare internă sau externă privind raporturile
dintre Dumnezeu şi om. Întrucât omul nu este o fiinţă pur spirituală, ci una psihofizică,
sentimentele lui religioase au luat şi o formă sensibilă: ridicarea mâinilor, prosternarea,
închinăciunea, darurile, precum şi toate atitudinile fizice pe care le face în scopul de a-i sluji
lui Dumnezeu. În acest context se încadrează şi raportul dintre jertfă, post şi rugăciune.
Împreună ele definesc cultul iudaic, printr-o parte externă: jertfa şi postul şi una internă:
rugăciunea. Raportul lor este cu atât mai important cu cât numai împreună ele satisfac relaţia

26
Pr. Pavel Grosu, Rostul postului, în „S.T.”, nr. 3-4, 1957, p. 37.

11
lui Dumnezeu cu omul. Ori de câte ori omul s-a îndepărtat de la această unitate a stricat
colaborarea cu Dumnezeu.27

Sacrificiul ar fi prin urmare un act al cultului extern sau un act vizibil simbolizând o
ofrandă internă, prin care omul în semn de omagiu pentru Dumnezeu (adoraţie, cerere,
mulţumire, expiaţie) renunţă din partea sa la un bun de valoare mare pentru a-l oferi
stăpânului său, cu speranţa că ofranda sa va fi primită, făcându-l pe Dumnezeu să se întoarcă
spre el, spre a-i oferi comuniunea Sa.28 Aşadar, prin jertfă, omul face o ofrandă internă, care
se traduce prin a face voia Domnului şi a-i ieşi înainte cum vrea El. Căci zice Domnul:
„Veniţi la Mine din toată inima voastră, cu postiri, cu plâns şi cu tânguire” (Ioil 2, 12).
Aşadar, iată care este intensiunea jertfei, şi starea în care Dumnezeu ne vrea când aducem o
jertfă.

În cursul istoriei, poporul ales s-a îndepărtat adesea de la sensul iniţial de jertfă. De
multe ori deveniseră nişte acte pur formale fără nici o participare internă, fără post sincer,
rugăciune curată, plâns din suflet şi tânguire pentru păcatele sale.

Cultul extern, al sacrificiilor, de genul jertfelor, postului, fără intensiunea cerută de

Dumnezeu erau blamate de profeţi: „La ce Îmi foloseşte mulţimea jertfelor voastre?” (Isaia 1,
11).

Iniţial, Dumnezeu n-a cerut jertfe, întrucât riturile sângeroase sunt nedemne de
majestatea Sa suverană; dacă totuşi le rânduieşte mai târziu, are grija să arate că le tolerează
din cauza slăbiciunii poporului şi că în ele însele nu au nici o valoare dacă nu sunt însoţite de
acea atitudine internă, adică postul şi rugăciunea. Facerea de fapte bune şi plăcute lui
Dumnezeu. Atitudinea internă plăcută lui Dumnezeu este smerirea sufletului, care se face
prin post şi rugăciune (Levitic 16, 31).29

Adevăratul cult şi adevărata religie constă, în lucrarea dreptăţii, în iubirea adevărului

şi în practicarea dragostei. Sacrificiile exterioare şi sângeroase, fără aceste dispoziţii ale
sufletului, nu au darul de a plăcea lui Dumnezeu. Jertfa plăcută lui dumnezeu este „jertfa de
curăţenie când te desparţi de strâmbătate” (Isus Sirah 35, 1-4) dar scriptura ne arată că aceste
dispoziţii cerute de Dumnezeu sunt tocmai dimensiunile postului şi ale rugăciunii. Pentru că
în ultimă instanţă postul nu înseamnă numai ajunarea de la mânare şi băutură, ci înseamnă
27
Diac. Ghe. Papuc, Sensul jertfelor după Vechiul Testament, în „M.A.”, nr. 5-8, 1967, p.431.
28
Ibidem, p.432.
29
Pr. Drd. Jerpălău Gheorghe, Respectarea bunurilor aproapelui după învăţătura Vechiul Testament, în „S.T.”,
nr. 3-4, 1982, p.77.

12
abţinerea de la rău şi de la tot ceea ce vatămă sufletul. Această definiţie superioară a postului
este dată chiar de Dumnezeu profeţilor Lui atunci când spune:30 „Nu ştiţi voi oare postul
care-Mi place Mie? Rupeţi lanţurile nedreptăţii…daţi drumul celor asupriţi…Împarte pâinea
ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te scunde de
cel de un neam cu tine” (Isaia 58, 7).

Aşadar, aceste dispoziţii interioare le vrea Domnul în jertfele noastre, şi la modul

superior de înţelegere, jertfele noastre trebuie să aibă intensiunea ascezei şi a renunţării sub
toate formele, căci prin toate se înţelege postul. Împotriva jertfelor fără această intensiune se
ridică profetul Isaia atunci când spune: „Numai aduceţi daruri zadarnice! Tămâierile Îmi
sunt dezgustătoare…Când ridicaţi mâinile voastre către Mine Eu Îmi întorc ochii în altă
parte şi când înmulţiţi rugăciunile voastre, Eu nu le ascult. Mâinile voastre sunt pline de
sânge, spălaţi-vă, curăţiţi-vă! Nu mai faceţi rău înaintea ochilor Mei. Încetaţi odată. Învăţaţi
să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ajutaţi pe cel apăsat, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe
văduvă” ( Isaia 1, 11-17).

Jertfele externe, fără jertfe sufletului, adică fără „smerirea sufletului” (Levitic 16,
31) sunt asemănate de către profetul Isaia cu cele ale păgânilor: 31 „Cel ce junghie un bou, ca
şi cel ce omoară un om, cel ce jertfeşte o oaie, ca şi cel ce rupe gâtul unui câine, cel ce aduce
prinos, ca şi cel ce aduce sânge de porc, cel ce aduce jertfă de tămâie, ca şi cel se închină la
idoli” (Isaia 63, 3).

Importanţa smeriri sufletului în actul jertfei o arată şi profetul David în psalmul 23, 3-
4, pentru a sublinia că la Dumnezeu nu se ajunge decât în stare de mortificare a păcatului şi
prin smerenie, dragoste, inimă curată şi rugăciune sinceră: „Ci se va sui la în muntele
Domnului, sau cine va sta în locul Lui cel sfânt? Cel cu mâini nevinovate şi cu inimă curată,
care nu şi-a întinat prin minciuni sufletul şi cu vicleşug nu s-a jurat vecinului său” (Psalmul
23, 3-4).32

Ceea ce Dumnezeu cerea de la cultul evreilor era o închinare adevărată în duh şi

adevăr; El nu avea nevoi de jertfele lor, căci putea să renunţe la aceste aspect al cultului,
dorind doar ca omul să fie smerit înaintea Sa, ci dacă tot le-a tolerat din cauza slăbiciunii lor,
aceştia să le intenţioneze aşa cum doreşte Domnul, adică acelei jertfă exterioare să-i

30
Ibidem.
31
Diac. Ghe. Papuc, op. cit., p. 433.
32
Ibidem.

13
corespundă o jertfă interioară superior mai valoroasă, şi care să-l păstreze în comuniunea cu
Dumnezeu.33

Fără dreptate, sfinţenie şi pietate, sacrificiile sunt pur formale. De aceea Dumnezeu
pare câteodată că doreşte să anuleze jertfele, ca mijloc pedagogic de a elibera pe evrei de
acest jug extern şi a-i lăsa doar adevărata închinare şi smerire a sufletului care-i trebuie.34

După păcatul său, David nu-şi ia refugiul la jertfe, ci cu inimă zdrobită de căinţă, cu
post, cu tânguire şi rugăciune, cade înaintea lui Dumnezeu cerând iertare: „ că de a-i fi voit
jertfă ţi-aş fi dat! tu însă nu voieşti arderile de tot; că jertfa plăcută lui dumnezeu este duhul
umilit, inimă înfrântă şi smerită” (Ps. 50, 7); „Cu ce mă voi înfăţişa înaintea Domnului şi mă
voi pleca înaintea Celui Prea Înalt? Înfăţişa-mă-voi cu arderi de tot, cu viţei de un an? Dar
oare binevoieşte Domnul întru miile de berbeci şi între zecile de mei, de pâraiele de
untdelemn? Oare îi voi da pe cel întâi născut al meu, pentru fărădelegea mea şi rodul
pântecelui meu pentru păcatul sufletului meu?” spune profetul Miheia. Şi tot el răspunde în
continuare: „Ţi s-a arătat omule ce este bun şi ceea ce Dumnezeu cere de la tine: dreptate,
iubire şi milostivire şi cu smerenie să mergi înaintea Domnului Dumnezeului tău” (Miheia 6,
6-8). În aceste versete se arată adevăratul duh al legii Domnului.35

În zadar legiuitorii şi profeţii au atras atenţia iudeilor în diferite rânduri asupra

sensului autentic al cultului lui Dumnezeu, reflectat prin raportul dintre jertfă, post şi
rugăciune, căci ei reveneau tot timpul la ideile lor greşite, de a oferi sacrificii sângeroase, de a
aduce daruri bogate la templu36, de a zidi morminte profeţilor, de a purta pe hainele lor
semnul ataşamentului formal faţă de lege, a practica ceremonii supărătoare, a se folosi de
spălări dese, de a evita cu scrupulozitate cele mai mici pete de murdărie.37

În aceasta consta perfecţiunea lor şi cultul lor pentru Dumnezeu.

Pentru că acest raport al jertfei, postului şi rugăciunii, epuizează într-o anumită

măsură ideea de cult la evrei, s-a căutat de către Dumnezeu prin aleşii Săi, să se formeze
poporul către un cult intern, aşa cum era la început. 38 Acest lucru l-a arătat Moise la vremea
sa când spunea: „Aşadar, Israele ce cere de la tine Domnul Dumnezeul tău? Numai acestea:

33
Ibidem.
34
Drd. Viorel Coloianu, Datoriile faţă de aproapele după legea Mozaică, în „S.T.”, nr. 1-2, 1975, p. 85.
35
Ibidem..
36
Pr. Prof. Vl. Prelipceanu, Idei despre pietate în Vechiul Testament, în „S.T.”, nr. 1-2, 1952, p.82.
37
Ibidem.
38
Pr. Prof. Petru Rezuş, op. cit., p. 32.

14
Să te temi de Domnul Dumnezeul tău, să umbli în toate căile lui, să-L iubeşti şi să slujeşti
Lui, din toată inima ta şi din tot sufletul tău, să păzeşti poruncile Domnului Dumnezeului tău
şi hotărârile Lui, pe care ţi le spun Eu astăzi, ca să-ţi fie ţine bine” (Deut. 10, 12-13).

Prin sufletul său mai ales omul este om. Prin el, omul stă în legătură cu Dumnezeu, de
aceea de formarea lui trebuie să se ocupe mai întâi, căci Domnul îl vrea smerit. „Sfâşiaţi
inimile, nu hainele” (2, 3) spune profetul Ioil. Durerea lor, căinţa lor, trebuie să fie una
internă, o inimă îndurerată şi un suflet smerit prin post şi rugăciune este jertfa pe care
Dumnezeu o vrea de la noi.39

Făţărnicia religioasă este o boală, care s-a transmis peste veacuri, şi care pe vremea
Mântuitorului, pare a fi ajuns în floare: „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Căci
daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen şi nesocotiţi cele mai grele ale legii:
dreptatea, mila şi credinţa…Povăţuitori orbi, care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila”
(Matei 23, 23-24).

Aşadar, jertfa fără smerirea sufletului prin post şi rugăciune nu este primită înaintea
lui Dumnezeu. Chiar dacă intensiunea jertfei se referă la o formă de post şi rugăciune
superioare, pe care le vom găsi în Noul Testament, ele constituie jertfirea de sine interioară
pe care Domnul o doreşte cu atâta ardoare de al noi.40

Concluzii
Nenumăratele momente din istoria poporului iudeu arată necesitatea postului şi a
rugăciunii în relaţia cu Dumnezeu. Providenţa lui Dumnezeu şi conducerea poporului prin
profeţi a sugerat întotdeauna o pregătire prin post şi rugăciune în tot ceea ce întreprindeau.

În Vechiul Testament, postul şi rugăciunea era practicată de evrei întotdeauna în

tandem, prescrise prin lege divină, prin Moise şi profeţii, fiind reglementate prin dispoziţii
precise, privitoare mai ales la timpul când se vor ţine aceste practici.

Întregul Vechi Testament poate fi considerat ca un moment propice de exprimare a

smereniei sufletului prin post şi rugăciune. Omul fiind suflet şi trup, n-ar folosi la nimic

39
Ibidem, p. 33.
40
Ibidem.

15
imaginare unei religii pur spirituale: pentru a se angaja, sufletul are nevoie de acte şi atitudini
ale trupului.

Postul, însoţit întotdeauna de rugăciunea imploratoare, are drept scop exprimarea

umilinţei înaintea lui Dumnezeu: a posti (Levitic 16, 31) echivalează cu „a-ţi smeri sufletul”
(16, 29).

Postul nu este deci o ispravă ascetică; nu urmăreşte obţinerea unei stări de exaltare
psihologică sau religioasă. Asemenea utilizări sunt atestate în istoria religiilor; dar în
contextul biblic, atunci când cineva se abţine de la mâncare o zi întreagă (Jud. 20, 26; 2
Sam.12, 16; Iona 3, 7), deşi consideră că mâncarea este un dar de la Dumnezeu („Te-a smerit,
te-a pedepsit cu foamea şi te-a hrănit cu mană pe care nu o cunoşteai şi pe care nu o
cunoşteau nici părinţii tăi, ca să-ţi arate că nu numai cu pâine trăieşte omul, ci că omul
trăieşte şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu.” - Deut. 8, 3), înfăptuieşte un act
religios ale cărui motive trebuie înţelese bine; acelaşi lucru este valabil şi în cazul abstinenţei
în relaţiile conjugale (Ioel 2, 16).

Omul se îndreaptă spre Domnul într-o atitudine de dependenţă şi de abandonare

totală: înainte de a întreprinde o sarcină dificilă („Atunci toţi fiii lui Israel şi tot poporul au
plecat şi au venit la casa Domnului şi au postit în ziua aceea până seara şi au adus arderi de
tot şi jertfe de împăcare înaintea Domnului” – Jud. 20, 26), sau pentru a implora iertarea unei
greşeli („Miluieşte-mă, Dumnezeule după mare mila Ta şi după mulţimea
îndurărilor Tale, şterge fărădelegea mea” – Ps. 50, 1-29), pentru a cere o vindecare sau
pentru a jeli la o înmormântare: „Au plâns şi s-au tânguit şi au postit până seara după Saul şi
Ionatan…” (2 Regi 1, 12)

Ocaziile şi motivele sunt diverse. Dar, în toate cazurile, omul se aşează cu credinţă
într-o atitudine de umilinţă pentru a primi acţiunea lui Dumnezeu şi a se pune în prezenţa Lui.

Această intenţie profundă dezvălui sensul celor patruzeci de zile fără hrană petrecute
de Moise şi Ilie: „Moise a stat acolo la Domnul patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi; şi nici
pâine n-a mâncat, nici apă n-a băut” (Ieş. 34, 28).

Postul Vechiului Testament are o definiţie ambiguă şi cu nuanţe diferite de cel din
Noul Testament. Asta pentru că în Vechiul Testament când se vorbeşte despre post nu
înseamnă neapărat oprirea de la anumite mâncăruri, sau de la carene, brânză, lapte, ouă ş.a.,
ci era mai mult o ajunare şi o abstinenţă aproape totală de la mâncare. Postul pe care l-a ţinut

16
Moise în munte, a însemnat o imposibilitatea mâncării, pentru că acolo nu avea ce să
mănânce şi să bea.

Asta pentru că la Domnul nu există mâncare şi băutură, şi acolo ne vom îngriji numai
de suflet.

Imaginea postului şi a rugăciunii este prezentată foarte complex chiar de Iahwe: „Nu
ştiţi voi postul care Îmi place? Rupeţi lanţurile nedreptăţii…daţi drumul celor asupriţi…
Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi
nu te ascunde de cel de un neam cu tine” (Isaia 58, 7). Acea smerire a sufletului prin post şi
rugăciune despre care se vorbeşte la Levitic 16, 31 trebuie exprimată nu numai prin ajunare şi
abstinenţă de la mâncare şi băutură, ci trebuie să aibă ca intensiune dragostea faţă de
Dumnezeu, faţă de semen, precum şi milostenia.

De-a lungul istoriei Vechiului Testament, postul şi rugăciunea s-au practicat mai mult
cu scop terapeutic, căci de cele mai multe ori iudeii apelau la ele pentru a cere de la
Dumnezeu iertare.

Starea morală a evreilor fiind foarte labilă, ei persistau în greşeală. Ataşamentul lor
faţă de jertfe le-a obstrucţionat concepţia de post şi rugăciune. Conform cerinţelor lui
Dumnezeu, jertfele trebuiau însoţite tot timpul de rugăciune şi de pregătire interioară, de
smerirea sufletului, dar evreii nu ţineau cont de aceste considerente şi de cele mai multe ori
aduceau jertfe fără rugăciune sau pregătire sufletească.

De aceea a cerut Domnul de la ei ca jertfele lor să fie însoţite de smerirea sufletului

prin post şi rugăciune, căci acestea trebuiau să constituie intensiunea jertfei lor.

Sensul de jertfă şi prinos pe care le au postul şi rugăciunea a fost mărturisit chiar de

Dumnezeu prin gura proorocului Său: „O, de v-aţi întoarce şi v-aţi pocăi, ar rămâne de pe
urma voastră o binecuvântare, un prinos şi o jertfă cu turnare pentru Domnul Dumnezeul
vostru” (Ioil 2, 14). Astfel, postul şi rugăciunea au fost cerute de Dumnezeu pentru a
compensa ataşamentul excesiv faţă de formalismul jertfelor.

Într-adevăr, practica postului şi a rugăciunii nu este lipsită de riscuri: riscul

formalismului, denunţat deja de profeţi („Voi postiţi ca să vă certaţi şi să vă sfădiţi şi să
bateţi furioşi cu pumnul; nu postiţi cum se cuvine zilei aceleia, ca glasul vostru să se audă
sus. Este oare acesta un post care Îmi place Mie, o zi în care omul îşi smereşte sufletul său?”

17
Isaia 58, 6), riscul mândriei şi al ostentaţiei, dacă posteşti pentru a fi văzut de oameni. („
Când postiţi nu fiţi trişti ca făţarnici; că ei îşi smolesc feţele lor, ca să se arate oamenilor că
postesc” Matei 6, 16).

Pentru a fi pe placul lui Dumnezeu postul şi rugăciunea trebuie să fie însoţite de

iubirea de semeni şi trebuie să cuprindă o căutare a adevăratei dreptăţi.

Pocăinţa cerută de Dumnezeu evreilor, pentru a se întoarce la El, este condiţionată de

post şi rugăciune: „Şi acum zice Domnul, întoarceţi-vă la Mine din toată inima voastră cu
postiri, cu plâns şi cu tânguire” (Ioil 2, 12).

Reconcilierea omului cu Dumnezeu a fost considerată de evrei ca un prilej de ispăşire

a păcatelor pe care le-au făcut împotriva Lui. De aceea Dumnezeu, cunoscând dispoziţia
evreilor pentru păcat, a stabilit un post de curăţire şi de ispăşire a păcatelor lor. Astfel, la
sărbătoarea Ispăşirii, evreii se pregăteau cu postiri aspre, pentru ca să obţină iertare de la
Dumnezeu.

Dacă Dumnezeu îi îndemna pe evrei, prin profeţi, la pocăinţă, revenirea lor la

Dumnezeu se face prin frângerea inimii.

Jertfa postului şi a rugăciunii este atât de bineplăcută lui Dumnezeu, încât dacă este
făcută cu o reală smerenie, reuşeşte chiar să schimbe hotărârea lui Dumnezeu: „Atunci
ninivitenii au crezut în Dumnezeu, au ţinut post şi s-au îmbrăcat cu sac, de la cei mai mari
până la cei mai mici…Atunci Dumnezeu a văzut faptele lor cele de pocăinţă şi i-a părut rău
lui Dumnezeu de hotărârea luată, de a-i pedepsi” (Iona 3, 5-10).

Sancţionarea evreilor pentru formalismul cultului lor faţă de El, reieşea mai mult din
practica evreilor de a apela la post şi rugăciune, pentru a obţine ceva de la Dumnezeu, în mod
automat. Iar când Dumnezeu nu le auzea rugăciunea şi nu le primea jertfa postului, ei
deveneau irascibili şi se răzvrăteau împotriva lui Dumnezeu. De aceea Dumnezeu îi
apostrofează pentru intenţiile lor şi pentru pretenţiile pe care le au în faţa lui Dumnezeu,
datorită postului şi rugăciunilor lor:

„Pentru ce să postim, dacă Tu nu vezi? La ce să ne smerim sufletul nostru dacă Tu nu

iei aminte? Da, în zi de post voi vă vedeţi de treburile voastre şi asupriţi pe toţi lucrătorii
voştri” (Isaia 58, 4).

18
 Astfel, postul şi rugăciunea rămân elementele de bază ale cultului iudaic, cerute şi
acceptate de Dumnezeu. Putem conchide, că fără post şi rugăciune Vechiul Testament ar fi
lipsit de coloana vertebrală a relaţiei cu Dumnezeu.

Bibliografie

1. Belea, Pr. Nicodim, Importanţa vechiului testament pentru activitatea omiletică şi

pastorală, în „B.O.R.”, nr. 11-12, 1984
2. Branişte, Pr. Prof. Dr. Ene, Liturgica generală, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1993
3. David, Diac. Prof. Dr. P.I., Îndrumări misionare, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1986
4. Dicţionar biblic, Ed. „Cartea Creştină”, Oradea, 1995
5. Duţu, Pr. Drd. C-tin, Importanţa Vechiului Testament, în „S.T.”, nr. 1-2, 1978
6. Morala Testamentului Vechi, în „B.O.R.”, nr. 11, 1890

19
7. Neaga, Pr. Prof. Dr. N., Vechiul Testament şi catehizaţia religioasă creştină, în
„G.B.”, nr. 3, 1957
8. Papuc, Diac. Ghe., Sensul jertfelor după profeţii Vechiului Testament, în „M.A.”, nr.
5-8, 1957
9. Rezuş, Pr. Prof. Petru, Învăţătura ortodoxă despre dezvoltarea şi împlinirea revelaţiei
divine, în „O”, nr. 1, 1966
10. Sf. Ioan Casian, Opere complete, în „P.S.B.”, vol. 57, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti,
1987
11. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 2019

20