Centru de Excelență în Viticultură și Vinificație

FIZICA
Mișcarea planetelor

Elaborat : Costachi Virginia

Grupa : T-182
Coordonator : Tessa Sergiu

Chișinău 2021
 Cuprins

Introducere
1. Legea atracției universale
2.Descoperirea planetelor Neptun si Pluto
3.Mișcarea Lunii și fazele ei
4.Eclipsele de Lună
Concluzie
Bibliografie
 Introducere

Din antichitate s-a observat ca, în timp ce marea majoritate a astrilor

nu-si schimba pozitiile unii în raport cu altii(reciproce), unii astrii ratacesc
printre stele prin diferite constelatii zodiacale. Acestia au fost
numiti planete.
Privite cu luneta, ele apar cu un diametru care creste odata cu puterea
de marire a lunetei. Mai mult planetele nu scânteiaza ca stelele(a caror
stralucire si culoare variaza neîntrerupt din cauza atmosferei).
În antichitate se cunosteau sapte planete, care, în ordinea asezarii lor
fata de Pamânt erau: Luna, Mercur, Venus, Soarele, Marte, Jupiter si
Saturn. Soarele si Luna erau considerate planete, deoarece îsi schimba
pozitia fata de stele deplasându-se în sens direct.
În antichitate se sustinea ca toate corpurile ceresti se misca în jurul
Pamântului fix, aflat în centrul Universului. Platon(427-347 î.Hr.) si
Aristotel(384-322 î.Hr.) considerau planetele ca fiind prinse în câte o sfera
de cristal care le poarta în jurul Pamântului. Deci sistemele lor asupra
structurii lumii erau geocentrice.
Claudiu Ptolemeu(sec.II î.Hr.) sintetizeaza toate sistemele geocentrice
în lucrarea sa Almagest. Dupa teoria lui, toate planetele(7 la numar) descriu
orbite circulare, cu o miscare uniforma în jurul Pamântului. Pentru a
explica miscarea aparenta a planetelor, el sustine ca, exceptând Luna si
Soarele, fiecare planeta descrie câte un cerc mic(epiciclul), al carui centru
descrie în jurul Pamântului un cerc mare(deferentul), admitând chiar mai
multe epicicle pentru aceeasi planeta.

1.Legea atracției universale

 Legea atracției universale, enunțată de Isaac Newton, este o lege
a mecanicii clasice. Enunțul său este următorul:
Două corpuri punctiforme de masă m1 și m2 se atrag reciproc printr-
o forță direct proporțională cu produsul maselor corpurilor și invers
proporțională cu pătratul distanței dintre ele, orientată pe direcția dreptei
ce unește centrele de greutate ale celor două corpuri.

Expresia matematică a legii este:

F=G (m1*m2 / r2)
în care:
F este magnitudinea forței gravitaționale dintre cele două corpuri
punctiforme,
G este un coeficient de proporționalitate numit constanta atracției
universale,
m1 este masa primului corp,
m2 este masa celui de al II-lea corp
r este distanța dintre cele două corpuri.
În Sistemul Internațional, F se măsoară
în newtoni (N), m1 și m2 în kilograme (kg), r în metri (m), iar
constanta G este aproximativ egală cu 6,674 × 10−11 N m2 kg−2.
Constanta G a fost măsurată pentru prima dată cu acuratețe
prin experimentul Cavendish, de către savantul britanic Henry Cavendish,
în 1798. A fost prima verificare experimentală, în laborator, a teoriei
gravitației, la 111 ani după ce Isaac Newton publicase Principiile
matematice ale filozofiei naturale și la 71 de ani după moartea lui Newton.
Este remarcabil faptul că Newton nu a putut folosi în calculele sale valoarea
lui G, el calculând o forță numai relativ la altă forță.

2.Descoperirea planetelor Neptun și Pluto

 Neptun
Se împlinesc 174 de ani de la descoperirea planetei Neptun, disputată de
trei astronomi. Una din gigantele sistemului solar, Neptun, era să dea
naştere unei adevărate judecăţi a lui Solomon. Şi asta pentru că trei
astronomi au fost implicaţi în descoperirea ei. Francezul Le Verrier,
germanul Galle şi britanicul Adams au lucrat, fără să ştie unul de altul, la
descoperirea planetei sugerate de devierile de orbită ale lui Uranus.Neptun
este a opta planeta de la Soare din sistemul solar.
Desenele lui Galileo Galilei dovedesc că el este primul care a observat
planeta la 28 decembrie 1612 și mai apoi la 27 ianuarie 1613. De fiecare
dată, Galileo a confundat planeta cu o stea fixă, aceasta apărând foarte
aproape de Jupiter (în conjuncție), pe cerul înstelat; motiv pentru care
descoperirea nu i se atribuie lui. Întâmplarea face că la prima observare,
cea din decembrie 1612, Neptun intrase tocmai în ziua aceea în mișcarea
retrogradă (întoarcere aparentă a mersului planetei în raport cu stelele fixe,
ce rezultă din combinarea mișcării planetei observate cu cea a Pământului).
Din acest motiv, Neptun părea că nu se mișcă față de stele. Oricum,
mișcarea planetei era prea mică pentru a fi observată cu telescopul lui
Galileo.
Neptun a fost prima planetă găsită prin calcule matematice. Planeta
Neptun a fost descoperită din cauza perturbărilor gravitaționale din orbita
lui Uranus care l-au condus pe Alexis Bouvard să presupună existența unei
a opta planeta. Neptun a fost ulterior observat pe 23 septembrie 1846
de Johann Galle.

Pluto
 Pluto (numit adesea Pluton, mai ales în lucrări mai vechi) este a noua
planetă din Sistemul Solar, a doua ca masă după Eris și, ca volum, cea mai
mare planetă cu descrierea de "pitică". A fost descoperită în anul 1930 de
către astronomul american Clyde William Tombaugh.[1] Obiectele cu orbite
asemănătoare cu cea a lui Pluto se mai numesc plutine. Pluto a fost
descoperit ca rezultat al unei cercetări prin telescop inițiate în 1905, de
către astronomul american Percival Lowell, care a presupus existența unei
planete îndepărtate dincolo de Neptun, ca urmare a unor mici
neregularități în orbitele lui Uranus și Neptun. Continuată după moartea
lui Lowell de cercetătorii de la Observatorul Lowell (en), cercetarea s-a
încheiat cu succes când astronomul american Clyde W. Tombaugh l-a găsit
pe Pluto. De la descoperirea lui Pluto, în 1930, aceasta a fost considerată a fi
a noua planetă a Sistemului Solar. La 24 august 2006, în urma unei
rezoluții a Uniunii Astronomice Internaționale în care a fost schimbată
definiția termenului de planetă, Pluto a primit statutul de planetă pitică,
deoarece nu a curățat spațiul cosmic din vecinătatea orbitei sale. În
realitate, Pluto va rămâne tot timpul cunoscut ca a noua planetă de la
Soare.

3.Mișcarea Lunii și fazele ei

 Luna este un corp astronomic care orbitează planeta Pământ, fiind
singurul său satelit natural permanent. Este al cincilea cel mai
mare(d) satelit natural din Sistemul Solar, și cel mai mare dintre sateliți
planetari relativ la dimensiunea planetei pe care o orbitează (obiectul său
primar). După satelitul lui Jupiter, Io, Luna este al doilea cel mai
dens satelit dintre cei ale căror densități sunt cunoscute. Se consideră că
Luna s-a format acum circa 4,51 miliarde de ani, nu mult după Pământ.
Există mai multe ipoteze pentru originea sa; cea mai acceptată explicație
este că Luna s-a format din resturile rămase după un impact uriaș între
Pământ și un corp de dimensiunile lui Marte, numit Theia.Luna este
în rotație sincronă cu Pământul, adică arată întotdeauna aceeași față către
el, partea vizibilă fiind marcată de mări lunare vulcanice întunecate, care
umplu spațiile dintre zonele înalte ale scoarței și craterele de impact mai
proeminente. Văzută de pe Pământ, este al doilea obiect ceresc vizibil de pe
Pământ ca strălucire, după Soare. Suprafața sa este de fapt întunecată, deși
prin comparație cu cerul nopții pare foarte luminoasă, reflectanța ei
fiind doar puțin mai mare decât cea a asfaltului uzat. Influența ei
gravitațională produce mareele oceanice, mareele de uscat , și o ușoară
prelungire a zilei.

Fazele Lunii:
 Luna Noua este atunci cand Luna are pozitia de mijloc, deci sta inte
Soare si Pamant. Atunci ea primeste lumina de la Soare exact pe partea pe
care nu o putem vedea, drept urmare vom avea o Luna total intunecata.
Deci ca si obseratori de pe Pamant nu vom vedea nimic.
Primul Patrar se formeaza atunci cand Luna se afla la o distanta de
90 de grade spre Est in raport cu Soarele, deci noi vom vedea de pe pamant
o suprafata luminata doar pe jumatate. Partea vizbila este cea situata in
dreapta astrului.
Luna Plina este atunci cand avem urmatoareapozitie: Luna – Pamant
– Soare, deci Luna se afla intr-un raport de 180 de grade cu Soarele, astfel
incat este vizbila o intreaga fata de a sa. Numim aceasta faza si „partea
luminata a Lunii”, chiar daca ea devine si intunecata la randul sau. In
aceasta faza Luna va aparea in momentul in care Soarele dispare si invers,
va disparea in momentul in care Soarele apare.
Ultimul Patrar este atunci cand Soarele are Luna in partea de Vest
situat tot la 90 de grade iar aici vom putea vedea partea din stanga ca fiind
luminata. Cele patru faze sunt calculate in mod diferit pentru fiecare an, iar
nivelul de dificultate atins de acest intreg sistem este departe de interesul
nostru, lucrul important fiind numai faptul ca ele se repeta la un interval de
29.5 zile. Perioada in care are loc fenomenul poarte denumirea de perioada
sinodica.

4.Eclipsele de Lună
Eclipse de Lună au loc de cel puțin 2 ori pe an, atunci când razele
solare sunt împiedicate de către Pământ să ajungă la Lună. În timpul unei
eclipse de Lună, Luna este mereu în faza de Lună Plină. Dacă ne-am găsi pe
Soare în timpul producerii eclipsei, Luna s-ar ascunde în spatele
Pământului. Orbita Lunii fiind înclinată cu 5 grade față de planul orbitei
Pământului, ecliptica, cele mai multe Luni Pline nu aduc eclipse de Lună,
Luna fiind ori prea la nord, ori prea la sud față de conul de umbră a
Pământului. Pentru a se realiza o eclipsă de Lună, nodul ascendent sau
nodul descendent trebuie să se afle în apropierea celor 2 puncte.Conul de
umbră a Pământului poate fi împărțit astfel: umbra și penumbra. În
porțiunea de umbră nu există niciun fel de lumină solară directă.
Totuși,datorită diametrului unghiular mare al Soarelui, mai există și o
iluminare parțială, în afara umbrei Pământului, această porțiune numindu-
se penumbră. O „eclipsă penumbrială” apare atunci când Luna e
în penumbra Pământului. Penumbra nu cauzează modificări importante,
adică nu se întunecă pe suprafața Lunii, deși mulți spun că totuși suprafața
Lunii devine un pic gălbuie. Un tip foarte rar de eclipsă penumbrală este
„eclipsa penumbrială totală”, în timpul căreia Luna stă în întregime în
penumbra Pământului.
O „eclipsă parțială de Lună” apare atunci când numai o porțiune din
Lună intră în umbra Pământului. Când întreaga suprafață a Lunii trece în
umbra Pământului asistăm la o „eclipsă totală de Lună”. Viteza Lunii prin
umbra Pământului este de un kilometru pe secundă (3600 km/h), și
trecerea poate dura în total aproape 107 minute. Totuși timpul de la primul
contact al Lunii cu conul de umbră al Pământului până la ultimul contact
este mult mai mare, putând dura chiar și 6 ore. Cea mai lungă eclipsă totală
lunară dintre 1000 î.Hr. și 3000 d.Hr. a durat 1 oră, 47 minute, 14 secunde
și a avut loc în anul 31 mai 318. Distanța relativă între Pământ și Lună în
momentul eclipsei poate afecta durata ei. În mod particular, când Luna este
la apogeu , distanța orbitală a Lunii este mai mică. Diametrul umbrei nu
scade așa de mult odată cu distanța.

Concluzii
 O planetă este un corp astronomic care orbitează o stea sau o rămășiță
stelară, care este suficient de masivă pentru a fi rotunjită de propria sa
gravitație, nu este suficient de masivă pentru a provoca fuziunea
termonucleară și și-a curățat regiunea vecină de planetezimale
Sistemul solar este un ansamblu format din Soare şi o serie de corpuri
cereşti, care se mişcă în jurul lui sub influenta forţei de atracţie, precum şi
spaţiul cosmic delimitat de orbitele acestor corpuri cereşti. Sistemul solar
cuprinde Soarele, 9 planete cu sateliţii lor, comete, meteoriţi şi o materie
interplanetară.

Bibliografie
https://www.google.com/search?
q=miscarea+planetelor+fizica&oq=miscarea+planetelor&aqs=chrome.2.69
i57j0l3j0i22i30l3.7488j0j4&sourceid=chrome&ie=UTF-8
https://destepti.ro/care-sunt-fazele-lunii-si-ce-inseamna-ele-mai-exact
https://www.google.com/search?
q=planeta+neptun&tbm=isch&ved=2ahUKEwjAlNnuvdPvAhVj4rsIHenaD
v
https://ro.wikipedia.org/wiki/Pluto
https://www.google.com/search?q=legea+atrac
%C8%9Biei+universale&sxsrf=ALeKk00z8D