Sunteți pe pagina 1din 4

Biografie Liviu Rebreanu

Liviu Rebreanu (n. 27 noiembrie 1885, comuna Târlișua, județul Bistrița-


Năsăud – d. 1 septembrie 1944, Valea Mare, județul Argeș) a fost un
romancier, dramaturg și academician român.

Liviu Rebreanu s-a născut la 27 noiembrie 1885 în satul Târlișua (din


fostul comitat Solnoc Dăbâca - azi județul Bistrița-Năsăud), fiind primul
din cei 14 copii ai învățătorului Vasile Rebreanu și ai Ludovicăi (născută
Diuganu). Din păcate, nu toți frații sau surorile sale au supraviețuit până
la majorat. În tinerețe, mama sa (1865/1945) era pasionată de teatru,
fiind considerată "primă diletantă" pe scena Becleanului de baștină.
Ambii părinți constituie modelele familiei Herdelea care apare în Ion,
Răscoala, Gorila, etc. În anul 1889 familia Rebreanu s-a mutat în
comuna Maieru, pe valea Someșului. Potrivit afirmației scriitorului: În
Maieru am trăit cele mai frumoase și mai fericite zile ale vieții mele.
Până ce, când să împlinesc zece ani, a trebuit să merg la Năsăud, la
liceu.

În scrierile sale de sertar, la început în limba maghiară, și apoi în limba


română, multe amintiri din copilărie aduc pe oamenii acestor locuri în
prim-plan. Deși localizate în imaginarul Pripas (identificat de cercetători
cu Prislopul în care Rebreanu a locuit mai târziu), unele episoade din
Ion au păstrat cadrul toponimic și onomastic al Maierului (Cuibul
visurilor, cum mai este intitulat într-una din povestirile publicate de
scriitor).

A început cursurile școlii primare în 1891. Autorul va rememora aceasta


epoca:Cele dintâi plăceri ale slovei tipărite și ale științei de carte tot în
Maieru le-am avut, în forma primelor lecturi care m-au pasionat,
Poveștile ardelenești ale lui Ion Pop-Reteganul, vreo cinci volume.

A urmat în anul 1895 două clase la Gimnaziul grăniceresc din Năsăud. În


1897 s-a transferat la Școala de băieți din Bistrița ("Polgári fiu iskola"),
unde a urmat încă trei clase.
În anul 1898, îndrăgostit fiind, liceanul de clasa a IV-a, scrie "întâia și
ultima poezie". Fascinat de o tânără acriță dintr-o trupă ambulantă
ungurească (ingenua trupei, de care m-am îndrăgostit nebunește), scrie
un vodevil după modelul celui văzut. Mai târziu, aflat în Budapesta, a
cultivat, fără succes, același gen dramatic.

În 1900 a început să urmeze Școala reală superioară de honvezi din


Sopron (Ödenburg, în nord-vestul Ungariei, lângă granița cu Austria). La
sfârșitului anului I, a obținut calificativul "eminent". Ca și la Bistrița, a
manifestat o înclinație deosebită pentru studiul limbilor străine. La
Brașov, a apărut povestea Armeanul neguțător și fiul său Gherghel,
folclor prelucrat de Vasile Rebreanu (într-o colecție pentru copii). În
1902, după abateri de la regulamentul școlii, a fost retrogradat din
funcția de chestor. La sfârșitul celui de-al doilea an de școală reală, a
primit doar distincția simplă. În cel de-al treilea an a pierdut și distincția
simplă, din cauza mediei scăzute la "purtare". Din 1903 până în 1906 a
urmat Academia militară "Ludoviceum" din Budapesta (deși s-a simțit
atras de medicină, ale cărei cursuri presupuneau cheltuieli inacceptabile
pentru familia lui Rebreanu). Din nou, în primul an, a primit distincția de
eminent.

La 1 septembrie 1906 a fost repartizat ca sublocotenent la regimentul al


doilea de honvezi regali din Gyula, în sud-estul Ungariei. Aici, pe lângă
îndeletniciri cazone, Rebreanu a avut numeroase preocupări literare:
lecturi, conspecte, proiecte dramaturgice. În 1907 a conspectat
numeroase opere din literatura universală, specificând, uneori, data
lecturilor (25 aprilie, 2, 3, 7, 8 și 16 mai, 1, 2 iulie). Între scriitorii
excerptați au fost clasici francezi, ruși, germani, italieni, englezi, unguri.
Li s-au adăugat câteva proiecte de literatură dramatică: Vetélytársak -
Örveny (Rivalii - Vâltoarea); Valkó föhadnagy (Locotenentul Valkó); Gigi
(Ghighi), ultimul cu personaje inspirate din viața "intelighenței"
năsăudene.

La Budapesta și Gyula a scris și transcris cinci povestiri, în limba


maghiară, din ciclul Szamárlétra (Scara măgarilor), satire cu caracter
anticazon (volum nepublicat). Sub presiunea unor încurcături bănești, a
fost forțat să demisioneze din armată; în prealabil, scriind în "arest la
domiciliu", s-a hotărât să se dedice literaturii (Journal-ul surprinde
acest moment).
La 4 aprilie 1944 fiind grav bolnav, s-a retras la Valea Mare, fără să mai
revadă vreodată Bucureștiul (un control radiologic a semnalat, încă din
ianuarie, opacitate suspectă la plămânul drept). La 7 iulie Rebreanu
scria în Jurnal: Perspective puține de salvare, dată fiind vârsta mea,
chistul din plămânul drept, emfizemul vechi și bronșita cronică.

La 1 septembrie 1944 la Valea Mare, a încetat din viață la vârsta de 59


de ani. Peste câteva luni a fost deshumat și reînhumat la Cimitirul Bellu
din București.

La 1 noiembrie 1909 a debutat în presa românească: la Sibiu, în revista


Luceafărul, condusă de O. Goga și O. Tăslăuanu, a apărut povestirea
Codrea (Glasul inimii). În aceeași revistă, Rebreanu a mai publicat
nuvelele Ofilire (15 decembrie 1908), Răfuială (28 ianuarie 1909) și
Nevasta (16 iunie 1911).

A început un nou jurnal de lector (Spicuiri), aplecându-se în mod


deosebit asupra paginilor de critică și istorie literară din Viața
românească, aparținând, mai ales, lui Garabet Ibrăileanu. A revenit
asupra amintirilor din copilărie, scrise la Gyula, de data aceasta sub
influența lui Creangă. A încearcat să traducă după o versiune germană,
romanul Război și pace de Tolstoi.

În traducerea lui, revista Țara noastră a publicat poemul Moartea


șoimanului de M. Gorki. Din Prislop i-a trimis o scrisoare lui Mihail
Dragomirescu, propunându-i, spre publicare, o povestire. A scris nuvela
Mâna (prima variantă a nuvelei Ocrotitorul), sub influența lecturilor din
Anton Pavlovici Cehov.

16 octombrie – Prima datare pe o proză originală, după sosirea în


București: Volbura dragostei Cântecul iubirii.

În 19 octombrie 1910 a participat pentru prima oară la o ședință a


cenaclului literar condus de Mihail Dragomirescu, din care mai făceau
parte Ion Minulescu, Emil Gârleanu, Cincinat Pavelescu, Dimitrie Nanu,
Corneliu Moldovanu, Nicolae Davidescu, Alexandru Stamatiad, Mihail
Săulescu, Mihai Sorbul. A dus cu el o nuvelă, pe care însă nu apucă să o
citească.
La 25 octombrie 1910 a debutat în capitala țării: în revista Convorbiri
critice a apărut nuvela Volbura dragostei [Cântecul iubirii]. Ea a deschis
șirul unei însemnate colaborări: Proștii, Culcușul, Golanii, Dintele
(1910). A început să primească scrisori de încurajare de la Mihail
Dragomirescu care se interesa îndeaproape de ce scrie, l-a invitat acasă
și s-a oferit să-l ajute să primească o slujbă la un ziar.

A fost angajat la Ordinea unde redactor-șef era Ștefan Antim: în


Răscoala apare ca personajul Antimiu. A fost secretar de redacție la
Falanga literară și artistică, condusă de Mihail Dragomirescu, funcție pe
care a deținut-o și la Convorbiri critice (funcții mai mult onorifice).

Romancierul a început să scrie romane realiste, în care acțiunea avea loc


în decorul unui sat din Transilvania, Liviu Rebreanu a readus
problematica țărănească în centrul atenției lumii literare, prin romanul
setei de pământ, Ion. Subtitlul acestuia era „Blestemul pământului,
blestemul iubirii” și anunța principalul conflict din text, și a dat unul
dintre dintre primele noastre capodopere ale analizei psihologice.

După această experiență literară autorul a scris mai apoi romanul


Răscoala , supranumit de G. Călinescu "roman al gloatei". El poate fi
considerat o capodoperă a romanului românesc din toate timpurile.

Un al treilea roman, Pădurea spânzuraților, a fost inspirat de un incident


autobiografic, fratele său, locotenent în Armata Austriacă, fiind
condamnat la moarte și executat pentru o tentativă de a dezerta din
armata Austro-ungară și a trece în tranșeele românilor în timpul
Primului Război Mondial. Tema fusese schițată inițial în nuvela
Catastrofa.

S-ar putea să vă placă și