Fundamentele pedagogiei

Curs I
I. PEDAGOGIA - ŞTIINŢĂ FUNDAMENTALĂ ŞI DE SINTEZĂ A EDUCAŢIEI

I.1. Conceptul de pedagogie

Pedagogia este definită adesea printr-o formulă care a încercat să împace disputele pe
tema statutului acestei discipline: ştiinţa şi arta educaţiei. Să urmărim cum s-a ajuns la acest clişeu
şi în ce măsură corespunde domeniului în discuţie.
Termenul provine din două cuvinte greceşti: pais, paidos (copil) şi agogé (conducere,
îndrumare); pedagogia ar însemna, deci, conducerea sau îndrumarea copilului. Paidagogos era un
sclav eliberat care se ocupa de copii, însoţindu-i la şcoală. Termenul ca atare n-a existat însă în
antichitatea greacă; paidagoghia desemna munca acestui sclav, nu un domeniu teoretic. În secolul
al XVIII-lea termenul este destul de rar întălnit, fiind frecvent folosit abia din a doua jumătate a
secolului al XIX-lea (Bârsănescu, St., 1933-1935, p.72), când încep şi disputele asupra caracterului
ştiinţific al pedagogiei.

Întrebare
Care sunt limitele definirii pedagogiei doar prin sensurile oferite de etimologie?
Sugestii:
1. Pedagogia nu înseamnă doar “îndrumare” sau “conducere”, ci este un domeniu
teoretic;
2. Pedagogia nu vizează doar educaţia copilului (pais, paidos), ci educaţia continuă,
permanentă a fiinţei umane; există o “pedagogie a adulţilor”, expresia în sine fiind un
argument pentru caracterul limitativ al semnificaţiei etimologice.

Pedagogul belgian E. PLANCHARD (1992) reuneşte trei dimensiuni în definirea

pedagogiei:
- planul descriptiv: pedagogia se ocupă de ceea ce este (realul),
- planul acțional: pedagogia se ocupă de ceea ce se face (realizarea).
- planul normativ: pedagogia se ocupă de ceea ce trebuie să fie (idealul).

Sprijinindu-se pe aceste baze, profesorul elaborează norme, un ansamblu de reguli, un

cod, (...) care se referă la educaţie sub diversele sale aspecte. În sfârşit, trece la acţiune,
construieşte, realizează în copil educaţia, fără ca, de altfel, să atingă vreodată idealul, deoarece
acesta este prin definiţie inaccesibil” (1976, p.18).
Activitate
Plecând de la definiţia propusă de E. Planchard, identificaţi caracteristicile pedagogiei în
raport cu cele trei planuri: planul descriptiv; planul normativ; planul acţional.
 Pedagogul francez René Hubert propune o imagine foarte sugestivă pentru definirea
pedagogiei: cea a unui edificiu cu mai multe etaje, în care unul aparţine ştiinţei, altul moralei sau
filosofiei practice, un al treilea, tehnicilor, iar ultimul este destinat creaţiei artistice. Pedagogia,
spune Hubert, presupune un ansamblu de cunoştinţe pozitive, dar nu poate fi asimilată unei simple
tehnici şi nici definită doar ca ştiinţă, pentru că ea pune problema scopurilor, a finalităţilor. De
aceea, pedagogia “nu este este exclusiv nici ştiinţă, nici filosofie, nici artă, ci toate acestea
împreună, ordonate după articulaţii logice” (Hubert,R., 1965, p.14).
Obiectul de studiu al pedagogiei este educaţia; pentru a evita confuziile sau ambiguităţile
pe care unele definiţii le întreţin, să delimităm cele două concepte în raport cu planurile în care le
integrăm: pedagogia se situează în planul conceptual-teoretic (descrie şi explică fenomenul
educaţional, identifică norme şi valori ale actului educativ); educaţia se situează în planul practic-
acţional (realizarea actului formativ).

Activitate
Plecând de la distincţia de mai sus, precizaţi corectitudinea afirmaţiei potrivit căreia
“pedagogia este ştiinţa şi arta educaţiei”.

I.2. Pedagogie sau ştiinţe ale educaţiei ?

În contextul identificării principalelor discipline al căror obiect de studiu îl constituie educaţia, G.

Mialaret distinge între ştiinţele pedagogice şi ştiinţele educaţiei. Ştiinţele educaţiei constituie un ansamblu
mai larg, ce include toate ştiinţele ce studiază educaţia şi se lărgeşte continuu, datorită comunicării ştiinţelor
în abordarea acestei problematici, comunicare din care rezultă noi discipline ştiinţifice. Ştiinţele pedagogice
constituie un subansamlu şi, mai mult, un nucleu al ştiinţelor educaţiei şi includ acele discipline ce studiază
în mod direct şi cu propriile mijloace educaţia, fără a recurge la metodele sau modelele teoretice ale altor
ştiinţe. Pedagogul francez, preocupat multă vreme de problema clasificării ştiinţelor educaţiei, precizează
că din ştiinţele pedagogice fac parte: ştiinţa metodelor şi a tehnicilor de educaţie, ştiinţa evaluării,
didacticile, teoria programelor şi aplicaţiile ştiinţelor comunicării la domeniul educaţiei, iar în ansamblul
mai vast al ştiinţelor educaţiei include: fiziologia educaţiei, psihologia educaţiei, psihosociologia educaţiei,
sociologia educaţiei, etnologia educaţiei, demografia şcolară, economia educaţiei, planificarea educaţiei,
istoria educaţiei şi filosofia educaţiei.

Termenul pedagogie a fost adesea contestat şi substituit cu sintagme prin a căror utilizare
s-a intenţionat sporirea demnităţii epistemice a domeniului vizat: ştiinţa educaţiei sau ştiinţele
educaţiei.
Primele încercări de substituire conceptuală se integrează în mişcarea generală de idei de
la sfârşitul secolului al XIX-lea, pe linia experimentalism - pozitivism - scientism, mişcare care a
generat psihologia şi pedagogia experimentală.
Utilizarea expresiei la singular: ştiinţa educaţiei s-a făcut mai ales pentru a accentua
dependenţa acesteia de o altă ştiinţă, ştiinţa educaţiei constând în aplicarea principiilor şi metodelor
biologiei, psihologiei sau sociologiei la studiul problemelor educaţiei. Concurenţa deschisă între
disciplinele ce-şi disputau monopolul cunoaşterii asupra educaţiei, dublată de incapacitatea lor de
a propune legi care să autentifice ştiinţificitatea au compromis destul de repede ideea de ştiinţă a
educaţiei.
Trecerea la pluralul expresiei a avut semnificaţia unei veritabile rupturi epistemologice:
abandonarea demersului monodisciplinar în favoarea abordării pluridisciplinare a educaţiei.
Expresia ştiinţe ale educaţiei a fost utilizată pentru prima dată în 1912 cu prilejul inaugurării, de
către Claparčde, la Geneva, a Institutului de ştiinţe ale educaţiei. Recunoaşterea diversităţii
demersurilor asupra educaţiei este astăzi unanimă. Ştiinţele educaţiei oferă un tablou din ce în ce
mai complex şi mai variat. Totuşi soluţia multidisciplinarităţii, sugerată de utilizarea expresiei
ştiinţe ale educaţiei, este astăzi din ce în ce mai mult pusă în discuţe. “Pluralitatea dezvoltă
analizele - apreciază un teoretician francez al educaţiei - dar sinteza rămâne de făcut” (Not, L.,
1984, p.27).
Complexitatea şi globalitatea problemelor ce privesc fenomenul educaţional cer nu o
simplă juxtapunere a ideilor despre educaţie provenind din surse diferite (o abordare
multidisciplinară), ci interrelaţionarea şi integrarea tuturor demersurilor într-un model ştiinţific
interdisciplinar, capabil să fundamenteze o ştiinţă specifică a educaţiei. Epistemologii educaţiei
apreciază etapa actuală ca o etapă de integrare, a cărei finalitate este “ştiinţa educaţiei”. O
asemenea viziune interdisciplinară asupra educaţiei încearcă să ofere astăzi pedagogia, care, în
ciuda limitărilor întreţinute chiar prin etimologie (care vizează doar perioada copilăriei), poate
rămâne pe mai departe ştiinţa fundamentală a educaţiei, capabilă să integreze ansamblul
reflecțiilor şi rezultatelor cercetării ştiinţifice a educaţiei .

I.3. Relaţiile pedagogiei cu filosofia şi celelalte ştiinţe

Până în secolul al XVII-lea, educaţia nu a făcut obiectul unei discipline distincte; educaţia
a constituit o preocupare a filosofilor, cele mai importante idei despre educaţie putând fi regăsite
în operele marilor filosofi. În secolul al XVII-lea, pedagogia a început să se desprindă de filosofie,
devenind o disciplină autonomă, dar a rămas până la sfârşitul secolului al XIX-lea o disciplină
filosofică. “Ştiinţa” pedagogică, în sensul foarte strict al termenului, este foarte tânără, istoria
pedagogiei constituind mai ales expresia raportului filosofie - educaţie/pedagogie. Asupra
statutului ştiinţific şi asupra raportului descriptiv-normativ (expresie a raportului ştiinţific-
filosofic) în pedagogie discuţiile sunt încă departe de a fi încheiate şi e foarte puţin probabil că
teoreticienii ştiinţei vor ajunge curând la un acord. Cert este faptul că reacţia severă împotriva
pedagogiei filosofice de la începutul secolului şi remarcabila dezvoltare a ştiinţei pedagogice în
cursul acestui secol n-au putut rupe relaţia esenţială dintre pedagogie şi filosofie. Oricât de mult s-
ar dezvolta ştiinţa pedagogică, ea nu va putea oferi un răspuns relevant unor probleme de natură
filosofică, precum: sensul şi finalităţile educaţiei, valorile educaţiei, specificul cunoaşterii
pedagogice. Astăzi este tot mai evidentă tendinţa de specializare a abordărilor filosofice ale
educaţiei; V. de Landhsheere identifică trei domenii ale filosofiei educaţiei: ontologia educaţiei
(axată pe ceea ce există, pe ceea ce este dat în educaţie), epistemologia educaţiei (interesată de
cunoaşterea fenomenului educativ) şi axiologia educaţiei (care încearcă un răspuns la problema
sensului şi valorilor educaţiei) (1992, pp.9-13).
Constituirea “ştiinţei educaţiei” la sfârşitul secolului trecut relevă un aspect semnificativ
al raporturilor pedagogiei cu alte ştiinţe. În căutarea unui fundament ştiinţific pentru educaţie, unii
teoreticieni l-au aflat în biologie (Demoor şi Jonckheere au conceput ştiinţa educaţiei ca branşă a
biologiei), alţii în psihologie (pedagogia experimentală şi curentul “educaţiei noi) sau în sociologie
(pentru Durkheim, ştiinţa educaţiei este chiar sociologia educaţiei).
Pedagogia şi-a câştigat autonomia ştiinţifică, definirea ei printr-o relaţie de dependenţă
directă de o altă ştiinţă fiind de domeniul trecutului. Pedagogia întreţine totuşi relaţii multiple cu
numeroase ştiinţe, îndeosebi cu psihologia, cu sociologia, cu ştiinţele biologice, cu ştiinţele
politice şi cu ştiinţe normative: logica, etica şi estetica. Dacă analiza contextului, a condiţiilor, a
limitelor şi posibilităţilor educaţiei, dar şi a principiilor, metodelor şi mijloacelor de învăţământ nu
ar putea fi concepută fără sprijinul celor dintâi, analiza conţinuturilor sau valorilor şi a sensului
educaţiei nu poate fi concepută fără sprijinul ştiinţelor normative menţionate, aşa cum nu poate fi
concepută fără aportul filosofiei. Afirmarea şi evoluţia unor ştiinţe ale educaţiei, precum:
psihologia pedagogică, sociologia educaţiei, politica educaţiei, managementul educaţiei etc.
constituie expresia relaţiilor speciale ale pedagogiei cu o serie de discipline.

I.4. Sistemul ştiinţelor pedagogice

În literatura pedagogică românească, în sistemul ştiinţelor pedagogice, pentru desemnarea
căruia este utilizat termenul generic pedagogie, sunt incluse următoarele discipline:
* Pedagogia generală, care stabileşte legile generale ale fenomenului educativ,
dezvoltând noţiunile de bază ale teoriei pedagogice, principalele teorii ale educaţiei, componentele
educaţiei, finalităţile educaţiei (idealul şi scopurile) şi problematica didacticii generale
(considerată de unii autori disciplină distinctă) : principiile didactice, obiectivele educaţiei,
conţinutul, metodele şi mijloacele de învăţământ, formele de realizare a educaţiei şi metodele de
evaluare;
* Pedagogia vârstelor, care particularizează ideile pedagogiei generale , propunând
o educaţie diferenţiată pe criteriul vârstei şi se prezintă ca: pedagogie preşcolară, pedagogie
şcolară, pedagogie universitară, pedagogia adulţilor( iese din sfera educaţiei sistematice şi
răspunde nevoii umane permanente de educaţie);
* Pedagogia specială (sau surdo-, tiflo-, oligofreno-pedagogia), ce vizează
recuperarea copiilor cu diverse tipuri de deficienţe: fizice, fiziologice, psihice şi integrarea lor
socială şi profesională;
* Didacticile aplicate sau metodicile diverselor discipline de învăţământ, care
concretizează teoria generală a didacticii, relevând specificul predării unor discipline;
* Istoria pedagogiei şi a educaţiei, interesată de evoluţia ideilor, concepţiilor
pedagogice şi a sistemelor de învăţământ şi de identificarea sensurilor ce rezultă din analiza istorică
a fenomenului educativ;
 * Pedagogia comparată, ce propune o analiză filosofico-pedagogică a sistemelor de
învăţământ sau a ideilor şi concepţiilor despre educaţie coexistente în timp, în anumite spaţii
culturale sau în lume, în general;
* “Pedagogii” ale diverselor domenii ale vieţii sociale şi spirituale: pedagogia
culturii, pedagogia socială, pedagogia medicală, pedagogia industrială, pedagogia agricolă,
pedagogia timpului liber ş.a.
* Discuţiile vizând includerea filosofiei educaţiei, ca interogaţie fundamentală
asupra sensului şi valorilor educaţiei şi naturii cunoaşterii pedagogice, în ansamlurile taxonomice
ale ştiinţelor pedagogice se poartă pe tema caracterului nonştiinţific al disciplinei. Alte discipline,
precum: sociologia educaţiei, economia educaţiei, teologia educaţiei etc. sunt cuprinse doar în
unele clasificări.