UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” – SIBIU

FACULTATEA DE DREPT
SPECIALIZAREA: DRPET
CENTRUL TUTORIAL MIERCUREA CIUC

TEMĂ DE CONTROL LA DISCIPLINĂ:

ETNOLOGIE JURIDICĂ

Titlul temei:
Antroponomastica în legea țării

Profesor de disciplină:
Conf.univ.dr. Cornelia Munteanu

STUDENT:
Unguran Victor
Anul: II

Anul universitar 2019-2020

Semestrul I

ANTROPONOMASTICA ÎN LEGEA ŢĂRII

 Etnologia juridica, ştiinţa ce face parte din grupul ştiinţelor sociale tratează aspecte
juridice ale civilizaţiei arhaicie şi populare ca şi concepţie despre lume şi viaţă. Ea face parte
dintr-o serie de stinte, care împreună cu etnologia juridica studiază şi alte aspecte cu privire la
concepţia despre lume şi viaţă şi anume : geografía juridica, antropologia juridica, sociologia
juridica. Etnologia juridica tratează drepturile primitive, arhaice adică anumite drepturi pe care
societatea în evoluţia sa le-a transformat de-a lungul timpului urmând mersul firesc al evoluţiei
societăţii umane. În evoluţia sa ca ştiinţă etnologia juridica a cunoscut doua faze distincte: studiul
folclorului juridic ce porneşte de la studiul normelor de drept cutumiar, cuprinzând în obiceiuri,
datine şi tradiţii, şi studiul concepţiei şi experienţei juridice în comunităţile sociale fără un
caracter etnic distinct şi în comunităţile sociale cu caractere etnice distincte şi cu personalitate
etnică bine stabilită.
În antroponomastica româna actuală structura și funcțiile numelor populare au ajuns la un
sistem modern, generalizat a numelui dublu (prenume și nume). În alcătuirea numelor actuale de
persoane nu se mai reflectă starea socială și personalitatea juridică a purtătorului.
Preocupările cu privire la numele de persoane românești datează de aproape șapte decenii.
Ele au apărut odată cu cele privitoare la numele de locuri. Situația antroponimiei era însă cu totul
alta. Elementele ei alcătuitoare, mai exact spus, o parte a lor, trebuiau adunate din tot felul de
izvoare. ////////////////////////
Sistemul antroponimic românesc seamănă, în linii mari, cu al tuturor popoarelor care nu s-
au lăsat conduse, în condiții social-politice speciale, de criterii mai mult ori mai puțin artificiale.
Primul membru al denumirii echivalentul așa zisului „nume mic" de astăzi, era strict individual,
în sensul că aparținea unui singur individ din familia lui. Al treilea aparținea familiei și
corespundea poreclelor noastre. În ce privește circulația lor în viața oarecum publică, importanță
aveau numai numele ginţii și „poreclele", cu predominarea unuia dintre aceste elemente. Aceasta,
judecând după modul cum vorbesc filologii clasici când se referă la personalități literare sau
politice române.//////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////
Acest sistem bipărtit nu s-a impus în nici una dintre provinciile fostului Imperiu roman,
care aveau organizație socială străveche, existentă la toate popoarele, deci și la români înainte de
reformă amintită, organizație, care, la început și o bună bucată de vreme după aceea se
caracteriza printr-o mare simplitate în ce privește raporturile dintre membrii unei familii. Șeful
acesteia era tatăl, considerat drept factorul cel mai important în continuarea speciei umane.
Copiii, născuți de mamă, erau, juridic vorbind, ai tatălui și de aceea, pe lângă numele strict
individual, care îi deosebea de frații lor, purtau și pe al tatălui, adică al familiei, prin care se
deosebeau de copiii familiilor învecinate. Acest sistem bipărtit reflecta filiația indivizilor. Când a
început influența lingvistică veche slavă, fiu a fost înlocuit prin sinonimul slav sin.
Sistemul antroponimic în sensul de produs spontan al unei realităţii a existat la anumite
colectivități etnice primitive. Îl întâlnim, și acest lucru ne interesează în cel mai înalt grad, la
geto-daci, strămoșii noștri etnici. Faptul s-a constatat cu ajutorul inscripțiilor de tot felul, în
primul rând, funerare, care s-au descoperit de-a lungul timpului. Marea majoritate a numelor în
discuție se conformează sistemului român, dar numai parțial, în sensul că este bipărtit, nu tripărit.
Mai întâi, condițiile de viață erau în Dacia cu totul diferite de cele de la Roma și în general, din
Italia. Mai toți romanii veniți în Dacia erau militari, funcționari, meseriași, negustori etc, ale căror
nume constau dintr-un praenomen și un nomen. Destul de des apar nume alcătuite din trei
elemente. Aproape reprezintă imitații ale sistemului patrician roman
Un prim mijloc de îmbogăţire şi de variaţie a antroponimiei noastre au fost împrumuturile
din limbi străine. Bogdan, Mircea, Vlad au fost, cum se ştie, numele unui număr de domnitori ai
Moldovei şi Munteniei. Interesantă şi destul de greu de explicat este preferinţa pentru acesta din
urmă. Era simţit, se pare, ca mai „distins" decât celelalte două, probabil din cauză că i se putea
cunoaşte semnificaţia, ceea ce nu era cazul cu Bogdan şi, mai ales, cu Mircea. Cel mai răspândit
prenume românesc este Ion. Mai târziu a apărut modelul grecesc pentru satisfacerea dorinţei de a
inova în materie şi de a satisface amorul propriu. Şi aceasta, cu cel puţin un secol înainte de
epoca fanariotă, întrucât Ţara Românească şi Moldova au avut domnitori de origine grecească şi
în secolul al XVII-lea. Domnitorii greci aveau două nume, întocmai ca şi noi românii, şi, în ce
priveşte prenumele, nu se deosebeau prin nimic de noi, întrucât şi le luaseră, potrivit unei tradiţii
vechi, din Biblie şi din istoria mai veche a creştinismului. Al doilea element al numelui lor nu s-a
răspândit şi de aceea a rămas apanajul, apărat cu dârzenie. Începând cu secolul al XlX -lea,
exemplele veneau din Europa occidentală, iar în zilele noastre, datorită limbii engleze, din
America anglo-saxonă.
Interesul cel mai mare pentru cercetarea de față îl prezintă, cum am mai spus, numele
autohtone. Și aceasta, pentru că sistemul lor stă la baza celor românești, sau, mai precis spus, a
continuat să se aplice de către români de la început și până astăzi fară întrerupere. Însă, până nu
demult românul obișnuia să califice pe semenii lui după numele lor. Fizionomia unui nume
popular purta în el amprenta stării civile a purtătorului. Epitete ca: Ciobanu, Pescaru, Vânatoru,
Cojocaru etc. au scos în evidență ocupația unui strămoș; porecle ca Fătălău, șchiopu, septilici, o
particularitate fiziologică; Ghizdavat, Terfeloagă etc., o particularitate morală; Frățilă, Neamu, o
particularitate familială. Aceste nume de persoane au devenit apelative și și-au pierdut
semnificația lor inițială.
În perioada feudală în desemnarea identității persoanelor libere din mediul rural (moșneni,
răzeşi, slobozi) se avea în vedere un nume triplu (prenume, nume gentilic și cognomen).
Moşnenii din Oltenia își puneau pe lângă prenume: Vasile și un nume gentilic, al spiţei de neam,
al „moșului”: Lupulesc’ (formă derivată de la Moş Lupu), la care adăugau cognomenul:
Closenarul (din Closani) sau Ilie Nedelesc’ zis Isbasescu din Closani.
Ţăranul român aservit, în afara numelui domenial (domnesc, boieresc sau mănăstiresc)
care era semnul aservirii lui, se denumea tot după sistemul de nume triplu. Astfel, de pildă,
„Hârtogasu” voia să desemneze, prin sufixul –asu, semnul domenial, adică „clăcaș de pe moțșa
lui Hârţog”. Dar Hârtogasu purta un nume triplu: un prenume: Ion, un nume gentilic, al lui Vasile
(fratele lui Vasile: a Vasilichii). La această structură a numelui se adaugă un agnomen: Ion al lui
Vasile Bâlbîitu (fratele lui Vasile Bâlbâitu; a Vasilichii Bâlbâita) din Izvoarele, din spiţa lui
Plămadă (porecla cu caracter patronimic).
Dacă facem abstracţie de „porecle", devenite antroponime, extrem de numeroase, şi de
numele biblice şi calendaristice, de asemenea în număr mare, putem spune că celelalte nume de
familie româneşti sunt în majoritate de origine greacă şi slavă. Spre deosebire de cele greceşti,
care sunt răspândite pretutindeni în România veche, cele slave, şi ele prezente peste tot, aparţin
mai multor limbi slave, cum s-a văzut de altfel din expunerea precedentă.
Denumirea patronimică a unei persoane marca cutumiar diferite situații juridice relative la
descendenta prin:
- adăugarea unui prefix la numele părintelui pentru stabilirea filiației directe: Toma
Alimos (din balada cu același nume) însemna Toma a lui Moş. Articolul a lui se va transforma în
prefixul A ce se alipeşte numelui gentilic: Ion Alupului (Ion a lui Lupu sau Ion a Moşului Lupu);1
- adăugarea sufixelor – eşti, -eni şi –ani la numele gentilic: București din Bucur, Negreni
din Negrea, Focșani din Focsa etc. și a terminației echivalente în –oni și –oi în Banat: Barbatoni
din Bărbat, Vladoi din Vlad, pentru stabilirea dreptului funciar al descendenților patriliniari;
- prin adăugarea sufixului –ita pentru a se arăta supranumele ocupației soțului: Ciobanița,
soția unui cioban, Cojocărița, soția unui cojocar sau numele unei cojocărese; Ioana Baiesita
Vladului însemna Ioana care este baiesita (mineră) și totodată soția lui Vlad;
Între orfani fratele mai mare care-i îngrijea pe cei mai mici sau cel rămas liber față de cel
căzut în clăcăâșie, dădea numele celorlalți: Vasile a Ion Alupului care însemna fratele Vasile a lui
Ion Alupului.
Denumirea matronimică a unei persoane se făcea și ea cu desemnarea descendenței prin:
- adăugarea unui prefix la numele mamei: Ion Asaftei ceea ce însemna Ion al Saftei;
Gheorghe Avasilichii, adică Gheorghe al Vasilichii. Astfel se denumeau (cu precădere în
Moldova) „copiii din flori”; starea nelegitimă a femeii era reprimată iar descendenţa stârpita;
- adăugarea sufixului –an la numele mamei pentru a marca numai apartenența
matriliniară însa nu și nelegitimitatea filiaţiei: Ion Voican, adică Ion al Voichii: Petre Marian,
adică Petre al Mariei desemnau descendență dintr-o femeie văduvă considerată adesea „femeie
bărbat”;
- dubla sufixare a numelui căpătat de bărbatul ce intra prin căsătorie în casa soției
(bărbatul „ginerit” sau „însurăţit”). „Numele marital” se forma astfel: Ionul Voiculestii din
Closani, adică Ion soțul Voiculestii (din familia Voiculescu) din Closani; Vasile Marianul
Balanoaiei din Urzeşti, adică Vasile soțul Mariei fiica Balanoaiei din Urzeşti;
Majoritatea numelor de familie nu prezintă dificultăţi în ce priveşte găsirea originii
lor. Extrem de numeroase sunt prenume, adică nume de botez său nume mici, cum li se mai
spune, existente în literatura religioasă, devenite nume de familie fără nici o modificare său
primind un sufix despre care va fi vorba în studiul introductiv. La fel de numeroase sunt aşa
zisele cognomina, adică poreclele: cuvinte din vocabularul curent al limbii transformate în
antroponime. Pentru explicarea acestora avem la dispoziţie diversele dicţionare ale limbii noastre.
Există însă şi nume, foarte numeroase, împrumutate din limbi străine. De fapt avem a face, la
origine, cu oameni veniţi din alte ţări, cu numele de acolo, în limba lor maternă, care s-au
stabilit pentru totdeauna la noi, devenind astfel români, fără a-şi schimba, în general, numele.

1
O. Ungureanu, Drept civil. Introducere, editia a VII-a , Editura Rosetti, Bucuresti, 2005
 În ansamblul ei antroponomastica populară română se integrează în fizionomia
onomasticei europene de tip latin.În concluzie, prin analiza structurii și funcțiunii vechilor nume
populare de persoane se pot determina pentru trecut următoarele:2

- starea civilă a unei persoane: descendența, filiația, caracterele fiziopsihologice și

morale;
- poziția socială a unei persoane în ierarhia comunității sătești libere sau aservite, ca și în
comunitatea profesională;
- capacitatea juridică a unei persoane de a-și exercita drepturile și datoriile familiale sau
cutumiare ce decurg din posesia de stat a numelui.

BIBLIOGRAFIE

 R. Vulcănescu, Etnologie juridică

 O. Ungureanu- Drept civil. Introducere, ediția a VII-a ,
 Romulus Vulcănescu- Introducere în etnologie.
 Cl. Levi Streuss. Noţiunea de structuri în etnologie
 N.A. Constantinescu, Dicţionar onomastic românesc;
 Al. Graur, Nume de persoane;.
 Christian Ionescu, Mică enciclopedie onomastică,.
 Iorgu Iordan, Toponimia românească,.
 Dr. G. Pascu , Sufixele româneşti;
 Ştefan Pasca, Nume de persoane şi de animale În Ţara Oltului;
 August Scriban, Dicţionarul limbii româneşti,

2
R. Vulcanescu, Etnologie juridica, Editura Academiei, Bucuresti, 1970.