UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” – SIBIU

FACULTATEA DE DREPT „SIMION BĂRNUŢIU”

SPECIALIZAREA: DRPET
CENTRUL TUTORIAL MIERCUREA CIUC

REFERAT LA DISCIPLINA:
DREPT ADMINISTRATIV II

Titlul referatului:
Administraţia publică centrală
de specialitate

Profesor de disciplina:
Conf.univ.dr. Daiana-MauraVesmaș

STUDENT:
UNGURAN VICTOR
Anul: II

Anul universitar 2019-2020

Semestrul I
 Administraţia publică centrală de specialitate

Conceptul de administraţie, fie în accepţiunea sa publică, fie în cea privată, a dus la naşterea
unor multiple întrebări la care răspunsurile sunt date în maniere diferite, în funcţie de autori, de
perioada istorică în care acestea au fost formulate, de teoriile care stau la baza lor.
Complexitatea fenomenului administrativ reiese din faptul că în mod obişnuit vorbim de
administraţie publică şi privată, de administratori şi funcţionari publici care îndeplinesc funcţii
administrative, de persoane care sub comanda altora execută decizii şi de persoane care pun în
aplicare deciziile celor aflaţi într-o poziţie ierarhică superioară.
Constituţia României conţine o secţiune distinctă cu privire la administraţia publică de
specialitate, şi anume secţiunea I din capitolul V al Titlului III intitulat „Administraţia publică
centrală de specialitate”.
Instituţiile publice existente la data intrării în vigoare a Constituţiei rămân în funcţiune până
la constituirea celor noi, în conformitate cu art. 151 (1) şi art. 152 (1) din Constituţie.
Instrumentele prin care acţionează administraţia statului sunt denumite diferit pentru toate
intrebuntandu-se generic denumirea de instituţii publice, autorităţi publice, organe administrative,
ceea ce evidenţiază că utilizarea uneia dintre aceste variante desemnează până la urma acelaşi
lucru, adică modalităţi de acţiune, structuri organizatorice ale administraţiei.
În România, administraţia centrală de specialitate este alcătuită din administraţia
ministerială, reprezentată de ministere (organe centrale care conduc şi coordonează administraţia
publică în diferite domenii de activitate) şi administraţia extraministeriala formată din autorităţile
administrative subordonate Guvernului sau ministerelor şi autorităţile administrative autonome.
Trăsăturile caracteristice ale organelor administraţiei publice:
a) sunt prevăzute cu competenţă legală şi necesară punerii în aplicare şi executării
dispoziţiilor din legi şi alte acte normative emise de autorităţile ierarhic superioare
b) pot emite acte administrative cu caracter normativ sau individual cu scopul de a aduce
la îndeplinire competenţele stabilite
c) acţionează spontan şi din oficiu în funcţie de interesele sociale curente şi viitoare
d) se supun controlului ierarhic exercitat atât în cadrul sistemului organelor AP. cât şi din
partea Parlamentului sau a organelor judecătoreşti
e) acţionează autonom în limitele competenţelor speciale, fără ca alte organe să li se poată
substitui, decât în cazuri excepţionale şi expres prevăzute de lege
f) nu pot reglementa în domeniile rezervate legii, cu excepţia Guvernului, care poate emite
ordonanţe, în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele şi condiţiile prevăzute de
aceasta.
Ordonanţele de urgenţă adoptate de Guvern intră în vigoare numai după aprobarea lor de
către Parlament. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă în mod obligatoriu.

Administraţia ministerială
Ministerele se înfiinţează, se organizează şi funcţionează conform legii.
Ministerele şi miniştrii se aprobă de către Parlament prin acordarea votului de investitură,
iar primul ministru poate cere Parlamentului modificarea structurii Guvernului prin înfiinţarea,
desfiinţarea sau după caz divizarea ori comasarea unor ministere.
La formarea unui nou cabinet, primul ministru poate crea noi ministere sau le poate
reorganiza pe cele existente prin procedura de formare a unui nou cabinet, atât ministerele cât şi
miniştrii fiind supuşi aprobării votului de încredere din partea Parlamentului.
Pentru înfiinţarea,organizarea şi funcţionarea ministerelor legiuitorul constituant nu a impus
cerinta adoptării unei legi organice, de unde rezultă că înfiinţarea şi organizarea unui minister se
poate face şi prin ordonanţă a Guvernului.
Numărul miniştrilor nu coincide cu numărul ministerelor, deoarece mai există unele
autorităţi publice care nu sunt numite ministere, dar ele sunt organizate la fel iar conducătorii lor

2
sunt numiţi miniştrii (Secretariatul General al Guvernului nu este numit minister, dar el este condus
de „ministrul pentru coordonarea Secretariatului General care este membru al Guvernului”.
Ministerele îndeplinesc sarcinile de conducere şi organizare, pe bază şi în condiţiile legii,
ele având două componente:
· una politică, reprezentată de miniştrii, secretari şi subsecretari de stat;
· una organizaţională, reprezentată de personalul ministerelor organizat în servicii,
birouri, direcţii.
Activitatea ministerelor se realizează de regulă în regim juridic de drept administrativ, dar
şi de drept civil. De asemenea, ele pot înfiinţa, în subordinea lor, organe sau instituţii de
specialitate.
Administraţia extraministeriala – este formată din:
- serviciile publice deconcentrate ale ministerelor. Acestea reprezintă instituţii care
funcţionează în unităţile administrativ teritoriale, rolul lor fiind acela de a asigura strategia
Guvernului în teritoriu prin realizarea atributuiilor specifice aparţinând unor ministere, dar la nivel
inferior.
- instituţii aflate direct în subordinea Guvernului sau sub coordonarea primului ministru.
Înfiinţarea acestora este determinată în principal de complexitatea activităţii administraţiei
publice la nivel central, fapt care a impus pentru o mai bună desfăşurare a activităţii de executare a
legii şi de alte forme organizatorice decât ministerele. Conducătorii acestor instituţii nu sunt
membrii ai Guvernului, deşi au rang de secretari de stat, ei sunt numiţi în funcţie prin decizia
primului ministru.
autorităţi administrative autonome – existenţa lor este reglementată constituţional (art.116,
117). Unele din aceste autorităţi sunt prevăzute expres de legea fundamentală (Consiliul Suprem de
Apărare a Ţării, Avocatul Poporului, Curtea Constituţională, Curtea de Conturi, Consiliul
Economic şi Social), iar altele se pot înfiinţa prin lege organică (Consiliul Naţional al
Audiovizualului, Consiliul Concurenţei, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii,
Serviciul Român de Informaţii, Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, Consiliul Naţional de
Evaluare şi Acreditare Academică, Societatea Română de Televiziune, Societatea Română de
Radiodifuziune, Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul de Protecţie şi Pază, Serviciul de
Telecomunicaţii Speciale).
Unele dintre autorităţile administrative centrale autonome au organizate structuri şi la
nivelul judeţelor (Curtea de Conturi, Avocatul Poporului) altele sunt organizate numai la nivel
central (Consiliul Legislativ, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării).
Aceste autorităţi administrative centrale autonome dispun de putere de decizie manifestată
prin amiterea de acte administrative de autoritate. Într-o formă sau alta, aceste autorităţi depind de
Parlament, membrii lor fiind numiţi direct prin decizia uneia sau celor două camere reunite ale
Parlamentului, fie la propunerea unei comisii permanente a uneia din camere sau prin controlul
exercitat de Parlament asupra activităţii lor.
Funcţia publică şi funcţionarul public.
Funcţia publică este o noţiune fundamentală a dreptului public în general şi a dreptului
administrativ în special, având legături strânse cu noţiunea de organ, autoritate, activitate
administrativă etc
Funcţionarul public este definit de legea cadru ca fiind: “acea persoană numită într-o funcţie
publică”. Totalitatea funcţionarilor publici din autorităţile şi instituţiile publice din administraţia
publică centrală şi locală constituie corpul funcţionarilor publici. Persoana căreia i-a încetat
raportul de serviciu dintr-un motiv neimputabil ei îşi păstrează calitatea de funcţionar public,
continuând să facă parte din corpul de rezervă al funcţionarilor publici.
În doctrina actuală, funcţionarul public este definit ca “persoana fizică, investită în mod
legal, prin actul de voinţa unilaterală al unei autorităţi publice sau al cetăţenilor, cu sarcina
îndeplinirii pe un timp limitat sau nedeterminat a unei funcţii publice în vederea realizării
competenţei oragnului din structura căruia face parte funcţia respectivă”.
Activitatea funcţionarului public se desfăşoară în temeiul unui raport stabilit pe cale
unilaterală, prin voinţa autorităţii care investeşte, fără a fi vorba de negociere între cele două părţi.

3
 Activităţile desfăşurate de funcţionarii publici, care implică exercitarea prrerogativelor de
putere publică sunt , conform legii, următoarele:
· punerea în executare a legilor şi a celorlalte acte normative;
· elaborarea proiectelor de acte normative şi a altor reglementări specifice autorităţii
sau instituţiei publice precum şi asigurarea avizării acestora;
· elaborarea proiectelor şi strategiilor, a programelor, a studiilor, analizelor şi
statisticilor, precum şi a documentaţiei privind aplicarea şi executarea legilor
necesare pentru realizară competenţei autorităţii sau instituţiei publcie;
· consilierea, controlul şi auditul public intern;
· gestionarea resurselor umane şi a resurselor financiare;
· colectarea creanţelor bugetare;
· reprezentarea interesol autorităţii sau instituţiei publice în raporturile acesteia în
raporturile acesteia cu persoane fizice române sau străine, în limita competenţelor
stabilite de conducătorul autorităţii sau institutieie publice în care îşi desfăşoară
activitatea;
· realizarea de activităţi în conformitate cu strategia de informatizare a administraţiei
publice;
Din definiţiile funcţionarului public, se pot desprinde următoarele trăsături:
· este o persoană fizică desemnată în funcţie conform legii;
· este investit în mod legal, printr-un act de voinţa unilaterală;
· exdercita o funcţie publică cu caracter permanent;
· îndeplineşte atribuţiile funcţiei în scopul realizării competenţei organului din care
face parte acea funcţie
Legea nu face distincţie între funcţionarii din autorităţile publice centrale şi cele locale,
rezultând de aici că tuturor li se aplică acelaşi statut.
Potrivit legii, pot beneficia de statute speciale funcţionarii publici care îşi desfăşoară
activitatea în următoarele servicii publice:
a) Structuri de specialitate ale Parlamentului României;
b) Structuri de specialitate ale Administraţiei Prezidenţiale;
c) Structuri de specialitate ale Consiliului Legislativ;
d) Serviciile diplomatice şi consulare;
e) Autoritatea vamală;
f) Poliţia şi alte structuri ale Ministerului de Interne;
g) Alte servicii publice care sunt reglementate prin lege.
Legea prevede în mod expres categoriile de personal exceptate de la prevederile statutului
funcţionarului public, şi anume:
a) personalul salariat din aparatul propriu al autorităţii şi instituţiei publice care desfăşoară
activităţi de secretariat, administraţie, protocol, gospodărie, intretinere-reparatii şi de
servire;
b) personalul salariat încadrat pe baza încrederii personale la cabinetul demnitarului;
c) corpul magistraţilor;
d) cadrele didactice;
e) persoane numite sau alese în funcţii de demnitate publică.

4
 BIBLIOGRAFIE

 Constituţia României
 Drăgan T. - Drept administrativ.
 Negoiţă - Drept administrativ şi ştiinţa Administraţiei.
 Popa V. - Drept administrativ şi contenciosul administrativ.
 Mircea Preda - Curs de drept administrativ. Partea specială
 Gh. T. Zaharia - Drept administrativ român, Editura Ankarom