EVOLUŢIA ŞI DEFINIREA CONCEPTULUI DE AUDIT INTERN

EVOLUTION AND DEFINITION OF THE CONCEPT OF INTERNAL AUDIT

Iuri CROTENCO dr.hab.,prof.univ.
Doru TELEMBECI, drd., ULIM (România)
ABSTRACT: For a better understanding of concepts and areas which it covers. A major problem
in implementing the internal audit function in public entities, that is the planning, preparation and
performance missions should be carried CT objectives and Given that, in Romania, the introduction of
internal audit is a relatively recent public audit by the public entities work I wanted, through an
analytical approach, to provide clarification out increasingly on the analysis and risk assessment
activities performed within the entity and less on 'filing' managers. Risk assessment activities within
entities, complete knowledge and understanding of international standards, with focus on adding value
their to work is the cornerstone of the performance of Internal Audit.
KEYWORDS: auditing, entity, risk, performance.
ABSTRACT: pentru o mai bună înţelegere a conceptelor şi a zonelor pe care le acoperă
audit intern ca funcţie în entităţile publice, este necesar de planificare, misiuni de pregătire şi
performanţă .Având în vedere că, în România, introducerea auditului intern este relativ recent.
Autorul a vrut, printr-o abordare analitică, să oferi clarificări în pe activităţile de evaluare a
riscurilor, de analiză efectuate în cadrul entităţilori şi mai puţin de manageri. Activităţi de evaluare
a riscurilor din cadrul entităţi, este legată de înţelegere a standardelor internaţionale, cu accent pe
adăugarea de valoare şi este piatra de temelie a performanţei de Audit Intern.
CUVINTE CHEIE : audit,entitate,risc,performanţă.

Introducere. În centrul responsabilităţilor, preocupărilor şi activităţilor managerilor tind să se

instaleze, din ce în ce mai mult gestiunea riscului şi controlul intern, pe fondul atât al complexităţii
crescânde a sarcinilor şi misiunilor entităţilor publice, al promovării pe scară largă a principiului
managerial al delegării de autoritate, cât şi pe fondul extinderii domeniului normativ.
Integrându-se în efortul general de modernizare a managementului financiar, atât în sectorul
privat, cât şi în cel public, apariţia auditului intern este de dată recentă, promovat tocmai pentru
găsirea unor forme, metode, proceduri şi reguli a căror respectare să protejeze entităţile de apariţia
şi manifestarea unor riscuri majore.

129
 Conţinut de bază. Introducerea auditului intern în sectorul public a început prin elaborarea
Ordonanţei Guvernului României (OGR) nr. 119/1999 privind auditul intern şi controlul financiar-
preventiv şi s-a statuat definitiv prin adoptarea Legii nr. 672/2002 privind auditul public intern.
După parcurgerea etapei de început, în prezent auditul intern a intrat în etapa de trecere de la
practica profesioniştilor confruntaţi cu riscuri la măsurarea logică şi ştiinţifică a factorilor de risc.
O problemă majoră a implementării funcţiei de audit intern o reprezintă faptul că planificarea,
pregătirea, derularea şi finalizarea misiunilor trebuie să se bazeze pe analiza riscului asociat
activităţilor desfăşurate în interiorul organizaţiilor, şi mai puţin pe flerul şi inspiraţia managerilor,
inspectorilor sau auditorilor.
Piatra de temelie în atingerea obiectivelor şi creşterea performanţelor auditului intern este
reprezentată de analiza riscului din cadrul entităţilor, completată cu cunoaşterea, înţelegerea şi
aplicarea întocmai a Standardelor internaţionale de audit şi a celor de control intern.
În contextul economic actual, intern şi internaţional, managementul riscului reprezintă o
preocupare esenţială şi o problemă permanentă deoarece geografia riscurilor se schimbă în
permanenţă. Orice schimbare în cadrul normativ sau procedural al organizaţiei, precum şi orice
modificare a resurselor materiale, financiare şi umane se constituie în fenomene cu un puternic
impact, capabile să modifice permanent harta riscurilor prin dispariţia unora şi apariţia altora noi,
sau prin modificarea pragului de semnificaţie a celor persistente.
Termenul de „audit“ provine din limba latină de la cuvântul „audit – auditare“, care are
semnificaţia „a asculta“. Englezii îi dau semnificaţia de verificare, revizie contabilă, bilanţ. Despre
audit se vorbeşte de pe vremea asirienilor, egiptenilor, din timpul domniei lui Carol cel Mare sau a
lui Eduard I al Angliei.
Istoria economică delimitază mai multe etape ale auditului, diferenţiate în funcţie de categoria
socială care ordona auditul, numiţi ordonatori de audit, în funcţie de auditori şi de obiectivele
auditului. Până la începutul secolului al XVIII-lea, auditul era ordonat de regi, împăraţi biserică şi
de stat cu un singur obiectiv: cel de pedepsire a hoţilor pentru fraudă şi prevenirea unor astfel de
fapte cu scopul de a proteja patrimoniul propriu al acestei entităţi. Auditorii erau numiţi din rândul
preoţilor şi primau calităţile morale ale acestora.
Auditul a fost cunoscut de asemenea la începuturile secolului al XVIII-lea, fără a fi precizată
data exactă sau localizarea geografică într-un stat. Frământata istorie a secolului al XVIII-lea până
la jumătatea sec. al XIX-lea a produs schimbări şi în rândul ordonatorilor de audit. Statele,
tribunalele jurisdicţionale şi acţionarii au luat locul vechilor clase sociale, iar auditorii erau preferaţi
din categoria celor mai buni contabili. Auditul şi-a extins obiectivele asupra reprimării fraudelor, a
pedepsirii celor care le produceau şi a căutării soluţiilor, pentru păstrarea integrităţii patrimoniului.
Sfârşitul secolului al XIX-lea a conturat relaţia între audiaţi şi auditorii aleşi din rândul

130
profesioniştilor contabili sau jurişti. Obiectivele lor erau atestarea realităţii situaţiilor financiare, cu
scopul de a evita erorile şi fraude. În primele patru decenii ale secolului XX, auditul era realizat de
profesioniştii specializaţi în audit alături de contabili. Lucrările erau comandate de stat şi de
acţionari.
În accepţiunea folosită în prezent, utilizarea conceptului de audit s-a accentuat în perioada
crizei economice din 1929 din SUA când, pe fondul recesiunii economice, companiile cotate la
bursă erau obligate să plătească importante sume de bani pentru achitarea prestaţiei auditorilor
externi care efectuau certificarea conturilor. După traversarea crizei economice, auditorii interni au
fost păstraţi şi utilizaţi în continuare deoarece aceştia dobândiseră cunoştinţe vaste în utilizarea
metodelor, tehnicilor şi instrumentelor financiar-contabile.
Perioada anilor 1940-1970, când comerţul internaţional se dezvolta, fiind dominată de
schimburi între state cu bunuri şi servicii, ordonatorii de audit şi-au lărgit sfera în rândul băncilor,
patronatului şi al instituţiilor financiare datorită pieţelor de capital. Executarea auditului era realizat
de profesionişti de audit şi contabilitate, iar obiectivele au cunoscut o formă elevată de atestare a
sincerităţii şi regularităţii situaţiilor financiare. În această perioadă, datorită dezvoltării profesiei
contabile şi a influenţelor asupra cadrului contabil conceptual, anglosaxonii au dezvoltat activitatea
de audit pe continentul european.
Rolul şi necesitatea auditorilor interni au crescut continuu şi au fost unanim acceptate, motiv
pentru care aceştia au simţit nevoia de a se organiza şi de a-şi standardiza activităţile practice.
Astfel, în anul 1941, s-a creat în Orlando, Florida, SUA, Institutul Auditorilor Interni – I.I.A. (I.I.A.
- The Institute of Internal Auditors) care a fost recunoscut internaţional. Ulterior, la acest institut a
aderat Marea Britanie, iar în 1951, Suedia, Norvegia, Danemarca şi alte state. În prezent, acestui for
i s-au afiliat peste 90 de institute naţionale ale auditorilor interni şi membri din peste 120 ţări
(aproape 42.000), în urma obţinerii calităţii de CIA – Auditor Intern Certificat, acordate de I.I.A., pe
baza unor examene profesionale.
În funcţie de obiectivul principal, auditul cunoaşte trei etape fundamentale [1]:
٠până la 1940: - reprimarea fraudelor; protejarea patrimoniului împotriva hoţilor; eliminarea
erorilor.
٠1940-1970: - atestarea fiabilităţi, sincerităţii şi regularităţii situaţiilor financiare, în care s-a
dezvoltat profesia contabilă şi cadrul contabil concepţional. S-a accentuat executarea auditului de
către profesioniştii în contabilitate şi audit. O influenţă deosebită asupra dezvoltării auditului a avut-
o evoluţia economică şi socială care a determinat state, acţionari, bănci care comandau lucrări de
audit pentru examinarea riguroasă a situaţiilor şi raportărilor emise de diverse entităţi economice.de
٠la 1970 până în prezent: -are loc o extindere a obiectivelor şi tipurilor de audit. Apar obiective noi,
cum ar fi: atestarea controlului intern; respectarea cadrului conceptual contabil (postulate, principii,

131
reguli de evaluare); conformitatea cu reglementările legale în vigoare. Din dorinţa cuantificării
modul în care guvernele utilizează fondurile alocate prin legi bugetare din punctul de vedere al
economicităţii eficientei, eficacităţii, parlamentele au pus bazele auditului performanţelor, care a
luat o amploare deosebită. Astfel, auditul nu mai pune accentul pe latura sancţională, ci pe latura de
evaluare a calităţii managementului, a deciziilor acestuia şi chiar pe formularea de recomandări
către conducerile entităţilor auditate în vederea îmbunătăţirii activităţii desfăşurate de acestea.
Practic, auditul devine indispensabil managementului performanţei. Instituţional, se constituie şi se
dezvoltă organisme naţionale şi internaţionale cu atribuţii de organizare, coordonare şi îndrumare
metodologică a auditului finanţelor publice.
În 1941, J.B. Thurston, preşedintele I.I.A., afirma, făcând dovada unei uluitoare previziuni că
perspectivele cele mai strălucite pentru Auditul Intern ar fi în Asistenţa Managerială. Începând din
anul 1950, I.I.A. a emis norme proprii de audit intern, diferite de cele ale auditului extern care s-au
generalizat, devenind standarde de audit intern, începând cu anul 1970. În 1992, Joseph J. Morris,
preşedintele Institutului Auditorilor Interni din Marea Britanie confirma previziunea lui Thurston, dar
în termeni mult mai categorici: „Este clar pentru cei care lucrează în domeniul Auditului Intern că
acesta are un rol vital de jucat, ajutând conducerea să ia în mână hăţurile controlului intern“ [3].
Funcţia de audit intern s-a instituit în Anglia şi Franţa la începutul anilor ’60, fiind puternic
marcată de originile sale de control financiar-contabil.
Fostul preşedinte al IFACI (Institutul Francez al Auditorilor Consultanţi Interni), Louis
Vaurs, a subliniat evoluţia rapidă a auditului intern afirmând că ,,transformările introduse de
majoritatea auditorilor nu au fost observate cu adevărat de managerii noştri.“
In anul 1947, Institutul Auditorilor Interni II A enunţa următoarea definiţie a auditului:
,,auditul intern este activitatea de evaluare internă din cadrul unei companii prin care se asigură
examinarea activităţilor contabile, financiare, precum şi a altor activităţi, cu scopul de a oferi
conducerii o protecţie şi o consiliere constructivă. El are în vedere în principal, probleme financiar-
contabile, dar se pot analiza şi aspecte ce vizează exploatarea”.
Două decenii mai târziu (1970-1990), obiectivele auditului se orientau spre atestarea
controlului intern, respectarea cadrului conceptual contabil (postulate, principii şi reguli de
evaluare) şi a normelor de audit. Cei care ordonau auditul erau statele, terţii, acţionarii, băncile,
întreprinderile ş.a., iar auditorii erau tot profesionişti de contabilitate şi consiliere, organizaţi ca
profesii liberale, independente, societăţi de expertiză şi audit.
În secolul al XXI-lea, edificiul funcţiei de audit suferea din cauza persistenţei unor realităţi
contradictorii despre care, Jacques Renard, în cartea sa „Theorie et practique de l’audit interne“,
(p.15), formula următoarele explicaţii şi anume, pe de o parte auditul suferă de un prea mare exces
de mediatizare a termenului „audit“ (cuvânt la modă ce conferă un aer savant celor care îl folosesc,

132
fiind nelipsit din cadrul evenimentelor ştiinţifice sau din curricula universitară), iar pe de altă parte
auditul intern nu se numeşte întotdeauna şi peste tot audit intern, acesta fiind confundat cu termeni
ca: „inspecţie“, „control financiar“, „verificare internă“, „control intern“.
Putem spune că din punct de vedere al auditorilor faptele analizate, operaţiunile şi
documentele au ca scop formularea unor opinii care atestă imaginea fidelă a conturilor, calitatea
controlului intern, respectarea normelor şi protecţia fraudelor naţionale şi internaţionale, „astăzi,
fenomenele social economice sunt complexe şi nu mai pot fi analizate multilateral, pentru a
clarifica anumite aspecte, decât cu concursul specialiştilor de înaltă probitate morală
profesională”.
Activităţi de audit s-au realizat în decursul timpului şi în România, dar purtau alte denumiri.
„În ţara noastră, profesia a fost umbrită la limita simplului funcţionar de aplicare a celor mai
simple operaţii matematice, în lunga istorie a deceniilor comuniste” [5].
Mulţi autori din ţara noastră şi din străinătate au definit activitatea de audit ca fiind
examinarea profesională a unei informaţii cu scopul de a exprima o opinie responsabilă şi
independentă în raport cu un criteriu de calitate.
Auditul, ca profesie reglementată, în România, este cunoscut numai după 1990. Despre audit
se discuta numai în cercul profesioniştilor avizaţi, care aveau cunoştinţe despre conţinutul acestui
termen, iar despre standardele de audit doar specialiştii. Odată cu adoptarea Legii contabilităţii
nr.82/1991 şi a Regulamentului de aplicare a acesteia s-a familiarizat şi acest termen.
Prima lucrare de specialitate a apărut în 1995, publicată de Corpul Experţilor Contabili şi
Contabililor Autorizaţi din România, intitulată ,,Norme de audit financiar şi certificare a bilanţului
contabil”.
La data apariţiei lucrării s-a urmărit ,,acoperirea unui gol normativ-metodologic în acest
domeniu, precum şi asigurarea unor reguli precise de lucru, aliniate la normele europene şi
internaţionale privind auditul legal şi contractual în vederea certificării bilanţului contabil la agenţii
economici”, după cum se precizează în prefaţă.
În România, în cadrul AAIR (Asociaţia Auditorilor Interni din România) există preocupări şi
opinii contradictorii în privinţa manierei de adoptare a Standardelor de audit intern, unele opinii
acreditând ideea adoptării standardelor de audit intern ale SUA ca standarde naţionale, după altele
să se realizeze o traducere avizată de I.I.A. din SUA.
Anul 1999, este anul în care interesul pentru audit este altul, astfel, în acest an se legiferează
obligativitatea introducerii auditului intern şi la instituţiile publice prin OG 119/1999, apare lucrarea
de specialitate la CECCAR: ,, Norme naţionale de audit şi servicii conexe”, în care sunt preluate
Standardele Internaţionale de Audit (ISA) publicate de Federaţia Internaţională a Experţilor
Contabili (IFAC). Corpul Experţilor Contabili şi Contabililor Autorizaţi din România a decis să

133
facă din Normele Internaţionale de audit (ISA) baza normelor de audit şi de servicii conexe
aprobate în România.
Din 1999, în economia românească, este introdus prin lege auditul intern pentru entităţile
publice. Prin Legea nr.672/2002 privind auditul public intern şi Ordonanţa Guvernului nr.37/2004
pentru modificarea şi completarea reglementărilor privind auditul intern a fost reglementat auditul
intern la entităţile publice, cu privire la formarea şi utilizarea fondurilor publice şi la administrarea
patrimoniului public, ca activitate funcţional independentă şi obiectivă. Normele generale privind
exercitarea auditului public intern reprezintă manualul de audit intern, în temeiul cărora entităţile
publice şi-au elaborat norme specifice, proprii, de exercitare a auditului intern. Legea include
următoarele categorii de entităţi publice:
- autoritatea publică;
- instituţia publică;
- regia autonomă;
- compania/societatea naţională;
- societatea comercială la care statul sau o unitate administrativ-teritorială este acţionar
majoritar şi care are personalitate juridică.
În ultimii ani specialiştii români în auditul intern, care nu sunt mai prejos decât cei din alte
ţări, au făcut eforturi deosebite în vederea elaborării, aprobării şi aplicării reglementărilor juridice,
legale româneşti, având în vedere corelarea cu dispoziţiile şi recomandările din Directivele
organismelor internaţionale.
Profesioniştii români contestă termenii de ,,armonizare” sau de „asimilare”, preferând
termenul „adaptare” la aceste reglementări internaţionale, pentru faptul că fiecare ţară are
particularităţile ei legislative şi de reglementare, ceea ce este valabil şi în societatea românească,
mai ales ţinându-se cont de faptul că „noi nu o luăm de la începutul începutului, ci avem un sistem
juridic, de drept, constituţional şi ca atare de la aceasta trebuie pornit la dimensionarea
reglementărilor şi în domeniul auditului intern” [4] Cu referire la cadru de referinţă intern,
flexibil, recunoscut în întreaga lume, pe care se bazează profesia de auditor şi care se adaptează la
particularităţile fiecărei ţări, în lucrarea „Normele profesionale ale auditului” la CUVÂNT
ÎNAINTE, Louis Vaurs subliniază cu claritate acest lucru: „Auditul intern este o profesie care se
bazează pe un cadru de referinţă recunoscut în lumea întreagă, chiar dacă, datorită varietăţii
mediilor în care este practicat, acesta trebuie să se adapteze pentru a lua în calcul particularităţile
legislative şi de reglementare ale fiecărei ţări, regulile specifice care guvernează anumite sectoare
de activitate sau pur şi simplu mărimea şi cultura organizaţiilor.”
Cadru de referinţă al auditului intern, valabil şi în România, cuprinde:
a) conceptul de audit intern, care precizează câteva elemente indispensabile:

134
 – auditul intern efectuează misiuni de asigurare şi consiliere;
– domeniile sale de responsabilitate sunt riscul, controlul intern şi administrarea entităţii;
– finalitatea auditului intern este aceea de a adăuga valoare organizaţiilor.
b) codul deontologic, care furnizează auditorilor interni principiile şi valorile ce le permit să-
şi orienteze practica profesională în funcţie de contextul specific;
c) normele (standardele) profesionale pentru practica auditului intern, care îşi ghidează
auditorii în vederea îndeplinirii misiunilor şi în gestionarea activităţilor;
d) modalităţile practice de aplicare, care comentează şi explică normele (standardele) şi
recomandă cele mai bune practici;
d) sprijinul pentru dezvoltarea profesională, construit în principal din lucrări şi articole de
doctrină, din documente ale colocviilor, conferinţelor şi seminariilor.
Cunoaşterea şi aplicarea acestui cadru de referinţă oferă organizaţiilor şi organismelor de
reglementare o asigurare privind nivelul de profesionalism al auditorilor interni. „Nerespectarea
elementelor componente ale cadrului de referinţă al auditului intern nu înseamnă numai să te
situezi în afara profesiei, dar mai ales să te privezi de un mijloc de a fi mai eficace şi mai credibil.
Amatorismul nu poate să funcţioneze în auditul intern, ci doar o abordare sistematică şi metodică
poate aduce un plus de valoare organizaţiilor” [2].
În România, auditul intern a fost adoptat ca un termen la modă în domeniul controlului
financiar, însă cu timpul s-a reuşit decantarea conceptelor de control intern şi audit intern. În
prezent, există o problemă cu înţelegerea sistemului de control intern, care fiind obiect al auditului
intern, înglobează toate activităţile de control intern realizate în interiorul unei entităţi şi riscurile
asociate acestora. Auditul intern îşi va atinge obiectivele dacă există un sistem de control intern
organizat, formalizat, periodic, constituit din: standarde şi norme profesionale, ghiduri procedurale,
coduri deontologice, care să susţină morala profesiunii de audit având în vedere faptul că auditorul
trebuie să fie în afara oricăror bănuieli.
Întreprinderile şi organizaţiile sunt în permanentă confruntare cu îmbunătăţirea
performanţelor lor într-un mediu care să le aducă toate garanţiile. Această îmbunătăţire este din ce
în ce mai căutată prin intermediul unei descentralizări a luării deciziei, pentru a se asigura pertinenţa
şi implementarea rapidă. În aceste condiţii managerul întreprinderii sau conducătorul instituţiei
publice îşi va pune în mod normal întrebări privind bunul control asupra funcţionării organizaţiei,
exercitat de către el însuşi şi de către colaboratorii săi.
Funcţia de audit intern oferă, din acest punct de vedere, siguranţa rezonabilă că operaţiunile
desfăşurate, deciziile luate sunt sub control şi că în acest fel contribuie la realizarea obiectivelor
organizaţiei. În caz contrar, funcţia de audit trebuie să ofere recomandări pentru a remedia situaţia.
Pentru aceasta, auditul intern evaluează sistemul de conducere şi control intern, adică exact

135
capacitatea organizaţiilor de a îndeplini în mod eficace obiectivele care le-au fost atribuite şi de a
avea un bun control asupra riscurilor inerente asociate activităţilor desfăşurate în cadrul acestora.
Prin urmare, auditul intern este o funcţie deosebit de utilă pentru liderii organizaţiilor,
indiferent de nivelul lor de responsabilitate, ceea ce explică dezvoltarea sa pe parcursul ultimelor
două decenii, inclusiv extinderea domeniului de acţiune asupra eficacităţii şi performanţei, dincolo
de simpla regularitate.
În contextul integrării României în UE şi de aliniere la standardele europene în domeniu,
auditul public intern a trecu t de caracterul de pionierat.
Pe parcursul timpului s-au succedat mai multe definiţii ale auditului intern înainte ca noţiunea
să se poată stabiliza, iar în abordarea critică a acestor definiţii trebuie pornit de la trei repere
neechivoce, necontroversate şi unanim acceptate:
· asistenţa acordată managerului;
· nu judeca salariaţii;
· independenţa totală.
Noţiunea de asistenţă acordată managerului distinge auditul intern de orice acţiune de
„poliţie“ evoluând spre o mai mare implicare a auditorului în organizaţie de pe poziţia unui
consilier, al unui consultant, al unui specialist care poate fi apelat spontan şi care dispune de atuuri
esenţiale pe care managementul nu le are în sensul că are norme de referinţă care-i conferă
autoritate, dispune de independenţă de spirit şi de o autonomie reală fiind asociat top-
managementului; nu este distras în activităţile şi gândirea lui de constrângerile şi obligaţiile
gestionării zilnice a unui serviciu sau compartiment.
Fără a judeca salariaţii nu înseamnă că recomandările auditului intern nu ar putea avea un
efect asupra salariaţilor, dar nu trebuie să existe nume de persoane în Raportul de audit public
intern.
În acelaşi timp, independenţa auditorului se manifestă pe de-o parte prin independenţa
structurii de audit în cadrul organizaţiei, iar pe de altă parte prin practica obiectivităţii şi a
profesionalismului său.
Definiţia oficială a auditului intern a fost adoptată de către I.I.A. în iunie 1999:
„Auditul intern este o activitate independentă şi obiectivă care dă unei organizaţii o
asigurare în ceea ce priveşte gradul de control deţinut asupra operaţiunilor, o îndrumă pentru a-i
îmbunătăţi operaţiunile şi contribuie la adăugarea unui plus de valoare”. Auditul intern ajută
această organizaţie să îşi atingă obiectivele evaluând, printr-o abordare sistematică şi metodică,
procesele sale de management al riscurilor, de control şi de conducere a întreprinderii, făcând
propuneri pentru a consolida eficacitatea. Auditul intern evaluează sistemul de conducere şi control

136
intern, capacitatea organizaţiilor de a îndeplini în mod eficace obiectivele care le-au fost atribuite şi
de a avea un bun control asupra riscurilor inerente asociate activităţilor desfăşurate.
Au apărut, de asemenea, o serie de definiţii umoristice ale auditului intern:
– definiţia pentru manageri: „Auditul intern este tot ceea ce ar trebui să facă un responsabil
pentru a se asigura că are un bun control asupra afacerilor dacă ar avea timp şi dacă ar şti cum să
procedeze“;
– definiţia pentru petrolişti: „Auditul intern este ca mirosul de gaz: nu este un miros plăcut,
dar de multe ori poate preveni o explozie“;
– maxima lui Machiavelli: „Cel care ia drept real ceea ce crede el că e real dar nu este, ajunge
sigur la eşec“;
– definiţie anonimă: „Auditul este o invenţie, nu trebuie să încerci să rezolvi problema care
încă nu s-a formulat“.
Auditul public intern se exercită asupra tuturor activităţilor desfăşurate într-o entitate publică,
inclusiv asupra activităţilor subordonate, cu privire la:
§ formarea şi utilizarea fondurilor publice;
§ administrarea patrimoniului public.
Auditul intern este o funcţie a organizaţiilor sociale ce se caracterizează prin următoarele
trăsături fundamentale:
– este o funcţie nouă;
– este o funcţie universală;
– este o funcţie periodică;
– este o funcţie importantă şi organizată;
– este o funcţie foarte diversificată;
– este o funcţie a cărei evoluţie permite schiţarea perspectivelor.
Locul auditului public intern poate fi sintetizat luând sfera de cuprindere a acestuia:
a) activităţile financiare sau cu implicaţii financiare desfăşurate de entitatea publică din
momentul constituirii angajamentelor până la utilizarea fondurilor de către beneficiarii finali,
inclusiv a fondurilor provenite din asistenţa externă;
b) constituirea veniturilor publice, respectiv autorizarea şi stabilirea titlurilor de creanţă,
precum şi a facilităţilor acordate la încasarea acestora;
c) administrarea patrimoniului public, precum şi vânzarea, gajarea, concesionarea sau
închirierea de bunuri din domeniul privat sau public al statului ori al unităţilor administrative-
teritoriale;
d) sistemele de management financiar şi control, inclusiv contabilitatea şi sistemele
informatice aferente.

137
 Unii specialişti împărtăşesc opinia şi militează pentru auditarea inclusiv a sistemelor de
conducere (manageriale), chiar dacă o astfel de exercitare a funcţiei de audit trebuie să depăşească
două obstacole foarte dificil de trecut: obstacolul creat de echipa managerială care nu-i cunoaşte
bine funcţia şi obstacolul creat de auditor care trebuie să evalueze managementul organizaţiei fără a
stârni împotrivirea şi reacţia negativă a acestuia din urmă.
Auditorii interni şi managerul trebuie priviţi ca parteneri şi nu ca adversari, având aceleaşi
obiective, printre care eficacitatea actului de management şi atingerea ţintelor propuse. Managerii
trebuie să înţeleagă recomandările auditorilor, să perceapă ajutorul pe care îl primesc pentru
stăpânirea riscurilor care apar şi evoluează continuu, raportat la poziţia acestora în cadrul entităţii.
Auditul intern nu poate certifica faptul că toate activităţile sunt protejate sau că nu există disfuncţii,
din singurul motiv important – relativitatea controlului intern – care este obiectul său de activitate.
Auditul intern este o profesie care s-a redefinit mereu de-a lungul anilor, din dorinţa de a
răspunde necesităţilor în continuă schimbare ale entităţilor. Axate la început pe probleme contabile,
obiectivele auditului intern s-au deplasat spre depistarea principalelor riscuri ale entităţilor şi
evaluarea controlului intern al acestora.
În realitate, independenţa auditorului intern este supusă unei duble limitări:
– auditorul intern, ca orice responsabil din organizaţie, trebuie să se conformeze strategiei şi
politicii structurii centrale de specialitate din entitatea respectivă;
– auditorul intern trebuie să fie independent în exercitarea funcţiei sale, dar respectând
standardele de audit intern. Aceasta este o limitare deontologică, dar neînsoţită de sancţiune, şi de
aceea auditorul intern trebuie să-şi impună în mod conştient respectarea standardelor profesionale.
Rolul auditului public intern derivă din înseşi obiectivele şi sfera sa de activitate.
Conform art. 3 din Legea nr. 672/2002 privind auditul public intern, obiectivele auditului
public intern sunt:
-asigurarea obiectivă şi consilierea, destinate să îmbunătăţească sistemele şi activităţile
entităţii publice;
-sprijinirea îndeplinirii obiectivelor entităţii publice printr-o abordare sistematică şi metodică,
prin care se evaluează şi se îmbunătăţeşte eficacitatea sistemului de conducere legat de gestiunea
riscului, a controlului şi a proceselor administratorii.
Oiectivele aferente activităţii de audit public intern sunt:
-evaluarea managementului riscurilor şi
-evaluarea sistemelor de control.
Auditul public intern îl sprijină pe conducătorul entităţii publice în identificarea şi evaluarea
riscurilor semnificative şi contribuie la îmbunătăţirea sistemelor de management al riscurilor,
sisteme a căror eficacitate o supraveghează şi evaluează. Putem spune că ajută entitatea publică să

138
menţină un sistem de control prin evaluarea eficacităţii şi eficienţei acestuia, contribuind la
îmbunătăţirea lui continuă. Evaluarea pertinenţei şi eficacităţii sistemului de control intern se face
pe baza rezultatelor evaluării riscurilor.
Atât evaluarea riscurilor, cât şi evaluarea sistemului de control intern vizează operaţiile şi
sistemele informatice ale entităţii publice atât din punct de vedere al protejării patrimoniului, cât şi
din punct de vedere al respectării legilor, reglementărilor şi procedurilor.
Standardele profesionale ale I.I.A. 2100-1 plasează managementul riscului ca o activitate
majoră în responsabilitatea auditului intern în sensul că acesteia îi revine rolul de evaluator al
calităţii procesului de gestionare a riscurilor. În absenţa unui asemenea proces, auditul intern poate
ajuta la crearea unui sistem de management al riscului şi de control care să permită gestionarea
riscului, fără a se implica în decizia de implementare a sistemului. Responsabilitatea de a stabili şi a
monitoriza sistemele de control managerial revine entităţii publice.
Concluzii. Auditul intern este o funcţie periodică pentru cei auditaţi, în raport cu ansamblul
organizaţiei, funcţia fiind permanentă.
În stabilirea rolului auditului public intern trebuie să pornim de la realitatea că funcţia de audit
public intern se exercită în limita Normelor profesionale definite de către Comunitatea
Internaţională a Auditului Intern, obligatorii şi unanim acceptate.
Normele actuale au intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2002 şi reprezintă cea de-a patra
etapă dintr-un amplu proces de revizuire a Normelor profesionale care a avut loc în anii 1981, 1991
şi 1995.
BIBLIOGRAFIE:
1. Mircea Boulescu, Marcel Ghiţă, Valerică Mareş, Auditul performanţei: metode, tehnici,
instrumente, Editura SC Tribuna Economică SA, Bucureşti 2002, pag.32;
2. Ghiţă, M., Auditul intern, Bucureşti, Editura Economică, 2004;
3. J. Renard, Theorie et practique de l’audit interne, Editions d’Organisation, Paris, France, 2002,
tradusă în România printr-un proiect finanţat de PHARE, sub coordonarea Ministerului
Finanţelor Publice, Bucureşti,2003, p.15;
4. Crăciun, Ş., Auditul intern-Evaluare-Consiliere, Bucureşti, Editura Economică, 2006;
5. Oprean,I.,Întocmirea şi audierea bilanţului contabil, Editura Intelcredo Deva, 1997;

139