MIHAI BUZEA

www
Povestea lui Vasile Pogor
© 2018 Editura Muzeelor Literare
Iași, str. V. Pogor, nr. 4, 700110
Tel. 0747.499.400; fax 0232.213.210
E-mail: muzeul.literaturii@gmail.com

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

BUZEA, Mihai
Povestea lui Vasile Pogor/ Mihai Buzea. – Iași: Editura
Muzeelor Literare, 2018
Conține bibliografie
ISBN 978-606-8677-67-5

821.135.1
 MIHAI BUZEA

Povestea
lui Vasile Pogor

Editura Muzeelor Literare

Iași – 2018
..
 Pruncia

„Frumos!”
„Da, e frumos”, admit eu. N-am cum să nu
admit: chiar e. Bine, și vremea ne ajută:
senin – sticlă, vântul cald abia adie, se vede
până departe. E cea mai bună oră a dimineții,
cea pe care n-ai da-o pentru nimic, în zece și
unsprezece. Sfârșit de aprilie, să tot trăiești,
să-ți ierți dușmanii. Scot o țigară din pachet:
„Iei?”
„Aș lua, dar...”
„A, da”. Mereu uit că Vasile-i mort. Partea
bună e că nu mă zorește deloc, nu cum fac
viii, ba cu deadline-uri, ba cu „celeritate”, ba
cu fel și fel de prostii. Stăm așa și ascultăm

5
bâzâitul albinelor. Mai trag eu câte un fum,
sigur, dar asta nu face cine știe ce zgomot.
Parcă e și păcat să sparg momentul, numai
că n-am încotro, tot îl sparg până la urmă, că
interviul nu mi-l face nimeni și nu se face
singur:
„Ce zici, mai seamănă?”
„Nu prea. Mânăstirile, poate, dar nici ele.”
„Nu de oraș zic. De moșie te-ntreb: mai
seamănă cu ce-ți aduci aminte? De când erai
copil, adică.”
Vasile râde:
„Moșie? Care moșie? Nu mai e nicio
moșie! Păi, când aveam eu așa, vreo doispre-
zece sau treisprezece ani, stai să-ți spun...”
Vasile povestește:
„Nu seamănă, nu seamănă deloc. Aici pe
Bucium erau păduri cât vedeai cu ochii, oa-
menii erau puțini, erau ca și cum n-ar fi fost:
câte o vie pe rod, câte o pășune, câte o pri-
sacă, și desigur curțile noastre, ale proprie-
tarilor de aici. Nici sate nu prea erau,
oamenii stăteau mai mult pe lângă curți,

6
unde era de lucru, unde era de câștig: tătuca,
tot Vasile și el, om bun tare, cuprins, ținea
casă mare, casa noastră, pe lângă curte se
aciuiseră mulți, și cu treabă, și fără, mai și
furau, tătuca nu se supăra, lăsa de la el, nu
voia să vadă flămânzi pe lângă dânsul, «De
la foame se răiesc oamenii», așa zicea, îi lăsa
cam slobozi, toți îl iubeau pe tătuca. Că de azi
pe mâine nu se mai găsea câte-o găină, nu
era pagubă mare, se făcea și el c-a luat-o
uliul și nu sărăcea nimeni din asta; din roada
viei ieșeau veniturile, acolo era temelia,
acolo erau banii. Vinul se cerea și se plătea,
orașul nu se sătura niciodată, tătuca nu era
singurul care trimitea jos butoaie și butoaie
și butoaie, din ele trăiam toți, nu c-aș fi știut
eu atunci de treaba asta. Toate împrejurimile
Iașiului era acoperite de vii cu roadă bună,
și tot nu ajungea, veneau de vindeau și pro-
prietarii de la Huși, de la Cotnari, de la
Odobești și încă de mai departe, dar pojarul
nu putea fi domolit nicicum, aduceau negus-
torii vinuri din Italia și Franța și Ungaria și

7
pentru toate era loc pe gâtlejurile ieșenilor
noștri. Cum altfel să facă literatură și poli-
tică? Ce ți-o spune eu nu ți-a spune nimeni,
dar aceia au fost anii de aur ai Iașiului, atunci
s-au rânduit toate, cât mă țineam eu de șotii
prin pădurile de la Bucium și tătuca se necă-
jea să mă-nvețe franțuzește: Sturza a arat,
Ghica a semănat, Cuza a cules. A trebuit
să-mbătrânesc, să mor și să mă minunez de
voi, urmașii, ca să-nțeleg vremile binecuvân-
tate de care am avut parte! Acum, da, sigur
că da, eram fecior de boier, singurul băiat
după trei fete, poate că mi s-a căutat în
coarne, nu că zic, nu că zic. Dar cum să pri-
cepi tu viața unui boiernaș de țară, oricât
m-aș necăji să-ți povestesc?! Lumea mea a
murit, a ta s-a născut, voi ziceți că-i mai
bună, eu una zic: fiecare se-ncape ușor în
pielea sa și greu tare în a altuia. Ești de la
țară?”
„Da.”
„Atunci trag nădejde că poate-poate o să
pricepi ceva. Fără mers la muncă, fără mers

8
la școală, tot omul mă știa de băiatul lui
Conu’ Pogor, ale mele erau pădurile, fânețele,
pășunile, ogoarele, pomăturile, peste tot
eram la mine acasă, cale de poște întregi, jur-
împrejur de curtea lui tătuca. Tu spui de un
apartament de bloc unde te-ntorci de la
școală și te-ncui singur, cu cheia legată de
gât; eu spun de altfel de copilărie. Voi sunteți
copiii cuștilor de beton, eu am fost copilul de
sub cerul lui Dumnezeu, aici pe dealurile
astea. Nu că eram sălbatic, nu: tătuca nu mă
lăsa fără carte, dar numai cât voiam și cât
puteam eu, cu puterile mele de copil. Iașiul
era aici jos, iarna o treceam în casele noastre
din oraș, am cunoscut de mic pe toată lumea
și toată lumea m-a cunoscut pe mine, n-am
fost străin pentru nimeni când mi-am făcut
debutul în societate, n-am avut parte de de-
presii sau de alte izmeneli de-ale voastre,
adevărat este că lumea noastră nu era ames-
tecată ca a voastră; toți eram copii de pro-
prietari. Erau și oameni săraci, oho, mai
mulți decât acum, dar ei stăteau deoparte,

9
nu aveau pretenții. Tu zici că nu era bine așa,
că într-o mare democrație toți oamenii sunt
frați – așa o fi, dar ce-am cunoscut eu n-a fost
democrație, nici mare, nici mică, n-a fost
democrație deloc, nu că asta ne-ar fi tulburat
în vreun fel cât am fost copii. Libertate, da,
într-un fel la care cei ca tine nici n-ar putea
visa. Egalitate, iarăși da, doar că-ntre noi,
copiii proprietarilor; fraternitate, nu, deloc.
Asta ne-a lipsit, văd că vouă vă prisosește,
dar numai în vorbe, că de când m-ai chemat
pentru interviul ăsta m-am plimbat oleacă
prin orașul meu și-am văzut ce vă poate pie-
lea: ați făcut și bine, ați făcut și rău. Binele
l-ați făcut rău, că Palatul Culturii stă de-
geaba, dar răul l-ați făcut bine, că-n Dallas
m-ar fi mâncat câinii de viu, dacă nu eram
mort. Norocul meu, coane Mihăiță! Norocul
meu și c-am avut parte de cea mai bună din-
tre copilăriile posibile, da, dar tot ăsta mi-a
fost și blestemul, într-un fel.”
„De ce, Vasile?”
„Am bifat prea multă fericire cu prea

10
puțin efort, și cumva, tot ce-a venit după co-
pilărie a fost cam plictisitor, dacă-nțelegi ce
vreau să spun. Am tânjit, ăsta-i adevărul.
Succesele au avut și n-au avut gust, parcă
nimic n-a putut bate amintirile din copilărie.
Am fost Cetățeanul Kane al românilor, coane
Mihăiță!”
„Dar femeile tale, Vasile? Iașiul este...”
„Lasă femeile, nu vorbim de femei. M-ai
întrebat cum era când eram copil; asta m-ai
întrebat, la asta îți răspund! Dacă nu mi-ar fi
greață de vorbe mari, aș zice că ceea ce vrei
tu să-ți comunic este incomunicabil, prea
multe s-au schimbat de-atunci. Numai uită-
te-mprejur! Aici nu era nimic, acum mișună
oamenii ca furnicile! Și vorbesc doar de
Bucium, dar Iașiul, Iașiul...?!”
„Ce-i cu Iașiul?”
„Nu mai e același oraș. Nu știu când am
venit prima oară la Iași, să fi fost 1843, să fi
fost 1845, chiar nu știu, era domn Sturza,
asta știu sigur, dar pot să-ți spun că nu se-
măna cu ce-am văzut acum, în aprilie 2018.

11
Pot să-ți spun o taină: Iașiul tinereții mele,
cel din care-am plecat în 1849, ți-ar fi plăcut
mai mult decât acesta. Era altfel, ți s-ar fi po-
trivit mai bine. Tu nu te potrivești cu timpul
tău, coane Mihăiță, dar te-ai fi potrivit cu al
meu.”
„Poate că da, poate că nu. Dar măcar
înțeleg oarecum ce vrei să spui.”
„Iar de înțeles, nu înțelegi...?”
„Pe-aia cu copilăria. Zău. Deloc.”
Vasile tace îndelung. Apoi:
„Caut în mintea ta un punct de la care să
plec, să explic, să te fac să pricepi. Dar nu
aflu. Mintea ta e goală, e seacă, stearpă, us-
cată. Te gândești numai la bani.”
„Totuși!”
După încă o repriză de tăcere, mă în-
treabă:
„Ai citit ce-a povestit Creangă în Amintirile
sale?”
„Citit, da, cum altfel?!”
„Ei, aceea-i. Cum a spus el acolo, așa este.
Nimeni, niciodată, n-a spus mai bine, și pro-

12
babil că nici n-o să spună, cel puțin în limba
aceasta a noastră. Doar atât trebuie să-nțelegi,
că-i o mică parte, o selecție; când copilu-i
liber să-nvețe făcând, nu să-nvețe din cărți,
se petrec cu el câte și mai câte, cu el și din
cauza lui și încă mai multe i se petrec lui din
pricina altora. E o lume întreagă acolo, dar
una care a fost și nu mai e. Lumile copiilor
voștri-s virtuale, accesul le este interzis...
poate că tu ești printre ultimii care mai poți
pricepe.”
„Adică ai trăit și tu ce-a povestit dânsul în
Amintiri?”
„O, da. Tot și încă mult mai mult!”
A fost rândul meu să tac, dar scurt; eu nu
sunt Pogor să am tot timpul, eu când tac
într-un interviu, tac pe banii mei:
„Măi, Vasile. Povestește-mi una. Una sin-
gură, doar una. Ca să pricep cu adevărat ce
vrei să spui.”
Vocea i s-a-ndulcit a zâmbet:
„Asta-i ușor. Uite, aleg una mică, să poți
pricepe și tu, să poată pricepe oricine. Era o

13
dimineață de mai, așa, vreme frumoasă, mai
cald decât îi acum, și-am plecat mai mulți
spre niște zăvoaie pe care le știam, să cău-
tăm cuiburi; am găsit, am luat ce ne-a plăcut,
unii s-au întors spre curte, eu am mai rămas,
nu știu de ce. Eram singur, dar asta nu m-a
stingherit niciodată: văd un cuib sus într-un
plop bătrân, mă sui, urc greu, pe la jumătate
văd o scorbură mică, pe care n-o zărisem de
jos, că era ferită...”
„Pupăza din plop!”
„Taci. M-agăț de-o ramură bună, îmi po-
trivesc picioarele bine, pe niște cionturi
vechi, și mă uit cu băgare de seamă în scor-
bura aceea. N-am băgat mâna, nu! Doar
mi-am apropiat ochiul stâng, mijit, că bătea
soarele printre frunzele plopului; când eram
la o palmă de scorbură, odată iese la mine un
cap ca de șarpe, sâsâind de mama focului –
toate răcorile m-au trecut, toate! Era să cad
din plop, numai Dumnezeu bunul m-a ferit
să rămân atunci olog de picioare. Am cobo-
rât cum am putut, am vrut să fug, m-am oprit

14
cu rușine, măcar că nu mă vedea nimeni. Am
stat, am cugetat. Ce putea să fie?”
„Un șarpe?”
„Ei, șarpe! Cum o să fie șarpe? Șerpii nu
se-ascund în scorburi – parcă spuneai că ești
de la țară... lasă! Mă întorc, îmi fac curaj, mă
sui iar în plop, ajung iar la jumătatea trun-
chiului, dar nu mai vin cu ochiul aproape,
doar vântur palma stângă prin dreptul scor-
burii, să stârnesc dihania aceea să iasă iar.
N-a ieșit, a scos doar capul și m-a șâșâit cu
răutate mare, sucindu-și gâtul încoace și
încolo, doar-doar m-o vedea căzut din plop
cu picioarele rupte! Dar nu i-am făcut voia,
am prins-o iute de gât, peste cap, cumva din
spatele urechilor, și-am scos-o afară la lu-
mină. Știam ce e, dar nu văzusem niciodată
de aproape.”
Vasile mă făcuse curios. Dacă nici șerpii
noștri, săracii, nu se cațără-n plopi, atunci
precis că țestoasele japoneze, alea cu gât
lung, nici atât. Și-atunci?
„Era o capîntortură.”

15
 „O ce?”
„Spuneai că ești... lasă. Capîntortura e-o
păsăruică, rudă cu pupăza, dar mai mică și
mai măiastră: știe să sperie pe oricine lun-
gindu-și gâtul și sucindu-și-l în toate părțile,
să juri că un șarpe cu pene, dacă-și ține as-
cuns trupșorul. Altfel, fricoasă nevoie mare,
când nu este pe ouă, în cuib, la clocit”.
„Acum am înțeles. Război psihologic. Și
ce-ai făcut cu dânsa?”
„Ce era să fac? Am dus-o acasă, la tătuca,
el tare mai iubea sălbăticiunile, măcar c-avea
și pușcă de vânătoare. N-o scotea decât
toamna, când dădeau porcii la struguri de nu
mai răzbeau pândarii noștri toată noaptea.”
„Și ce-a făcut cu capîntortura asta a ta?”
„Ce era să facă? S-a minunat de dânsa și
mi-a poruncit s-o duc la locul ei, în scorbura
de unde-o luasem de pe ouă. Am vrut să mă
fudulesc la copiii de la curte, prietenii mei,
dar tătuca nu m-a îngăduit, a zis că dacă o să
vadă și alții când o duc înapoi, atunci e ca și
când i-aș lua zilele cu mâna mea. Avea drep-

16
tate, cum! Eu tot m-am fălit, dar mai pe la
sfârșit de vară, când puii trebuie că se făcu-
seră mari, poate plecaseră deja spre miazăzi,
n-am de unde să știu.”
„Acum am înțeles, Vasile, pe de-o parte.
Pe de alta, nu!”
„Anume?”
„Am înțeles ce era frumos în vremea
voastră și de ce copilăriile astea fericite v-au
stors emoțional, pe tine și pe Creangă și pe
alții, de n-ați dat nici a mia parte din talentul
vostru, când a venit vremea să dați, ca oa-
meni copți. Dar nu înțeleg detaliile, lucrurile
mici... c-acolo-i esențialul, la drept vorbind!”
„Anume?”
„Cu capîntortura ta, mai treacă-meargă.
Dar Creangă a dus pupăza lui la târg, s-o
vândă. De ce?!”
„Pentru bani.”
„Cine-ar cumpăra o pupăză? La ce bun o
pupăză în gospodăria omului?”
Iar tace Vasile îndelung. Când vorbește,
vocea i-i schimbată:

17
 „Da... nu era totul bine și frumos. Oame-
nii... păgâni în sufletul lor. Tătuca îmi spunea,
eu nu credeam, tocmai târziu i-am văzut așa
cum erau de fapt. Săracii – flămânzi, țiganii
– sclavi, boierii – lenoși, femeile – cheltuiel-
nice, popii – nespălați, dar mai rău încă era-n
satele fără popă, că se mai aflau și din aces-
tea. Ce era acolo! Tătuca nici nu voia să știe,
deși bănuia; copil fiind, eu nu știam, am
văzut în urmă, când m-am întors de la Paris
și m-am pus în slujba țării. Urieșească cor-
voadă! Ce să mai scriu, ce să mai dau măsura
talentului, când erau atâtea de făcut?! Cum
să luminezi poporul, ce să faci mai întâi?
Uite, cu pupăza: oamenii îi spuneau «cucul
dracului» sau «cuc armenesc», că pe armeni
îi țineau de eretici, și când prindeau câte-o
pupăză o chinuiau cum nici nu se poate po-
vesti. Unii o fierbeau de vie în pișat de vier,
până nu mai rămânea nimic dintr-însa, apoi
din zeama aceea îngroșată făceau leac pen-
tru bețivi, ziceau că dacă muierea i-o toarnă
bărbatului în vin, pe sub ascuns, bărbatul

18
acela se va lăsa de băutură; alții o coceau de
vie, la foc mic, și carnea ei puțină o dădeau
sleiților bătrâni s-o mănânce, ca să capete iar
puteri, să poată încăleca muierile la fel ca-n
tinerețe, ba încă și mai dihai, ziceau. Și câte
și mai câte făceau babele! Și cu pupezele, și
cu ouăle de pupăză, și cu puișorii, dacă-i
prindeau. «Pupăza spurcata», așa-i spuneau,
și-o țineau la mare preț pentru leacuri din
acestea, ba pentru altele și mai îngre-
țoșătoare, leacuri de dragoste și de scârbă și
de altele, că mi-i silă a le aminti, necum a le
pomeni.”
„Acum am înțeles.”
„Ai înțeles! N-ai înțeles nimic. Lumea mea
s-a stins. Cum spuneți voi? «Trecutul e o țară
străină», îmi place asta. N-am știut, atunci
când am plecat la Iași, că niciodată n-o să mă
mai pot întoarce. Acum știu, dar nu-mi mai
folosește la nimic. Nu c-aș fi rămas mult jos
în oraș, că n-am rămas, am plecat mai de-
parte, spre Cracovia, spre Paris și spre soarta
mea bătută-n cuie; dar așa e când băiatul se

19
face băietan și pleacă din curtea părintească.
Când se-ntoarce, dacă se-ntoarce, n-o mai
găsește nicicum pe aceea. Găsește doar o
curte.”

20
 Junia

„De ce-ai plecat așa repede din Iași?”

Vasile pufnește:
„Repede? N-am plecat repede! Am plecat
după aproape un an, cât i-a trebuit tătucăi
să-mi rostuiască și călătoria, și șederea; dar,
da, pentru vremurile acelea, am plecat re-
pede, într-un fel. Pe de o parte, la Pesta și la
București era revoluție, mă temeam să nu
creadă Sturza că sunt și eu vreun pui de
revoluționar și să mă-nchidă. Pe de altă
parte, revoluția era peste tot, și la nemți, și
la poloni, austrieci, francezi, italieni, ce să-ți
spun, a fost un timp tare tulbure, iar Sturza
n-ar fi greșit deloc dacă m-ar fi-nchis și pe

21
mine; de bănuit, mă bănuia, ca pe toți junii
de familie bună, care știau de-acasă
franțuzește și nemțește. Nu pot să zic c-am
stat ascuns cât am așteptat plecarea, dar nici
nu m-am arătat prin saloane sau să mă fi
băgat anume în ochii stăpânirii, nu; știam că
timpul meu nu venise încă. Mi-am văzut de
ale mele, acolo în casele noastre din Iași.
Atâta numai, că tare nu-mi plăceau: vechi și
prost făcute, de mântuială, fără cap și coadă,
o năzbâtie de case. Tătuca zicea că încă-s
bune, dar eu le pusesem gând rău. Poate nu
erau chiar așa netrebnice, dar când ești
tânăr buiac și trebuie să stai între patru
pereți ca sticletele-n colivie, nu prea-ți vine
să prinzi drag de colivie”.
„N-aveai o prietenă? Ți-ar mai fi trecut
urâtul...”
„Băieții de familie n-aveau prietene, ți-am
spus că ție ți-e peste putință să-nțelegi ceva
dintr-o lume care nu mai este. Aveam
țiitoare, fete sărace, le înzestram după o
vreme, se măritau, aveau în urmă familii,

22
copii, unele trăiau vieți aproape fericite. Nu
era un sistem chiar de tot rău, să știi, coane
Mihăiță!”
„Mie nu mi se pare c-ar fi fost bun, dar
poate-s eu mai feminist... cum adică le
«înzestrați»?”
„Adică le făceam zestre, ca să se poată
mărita. Le dădeam bani, câteodată și un loc
de casă, ba de multe ori se întâmpla să le bo-
tezăm și copiii.”
„Frumos, Vasile! Să tot fii fecior de boier
la 1850!”
„Râzi tu, coane Mihăiță, dar râzi degeaba:
întâi, c-am plecat înainte de 1850, și-a doua,
că săracii nu erau așa de uitați cum e acum,
în mândra voastră lume nouă.”
„Mă rog, nu-i a mea, dar înțeleg unde bați;
adică măcar pentru unii dintre ei exista o
șansă. Se poate, nu te contrazic. Zici c-ai ple-
cat înainte de 1850?”
„Am luat poștalionul spre Lemberg, da. În
toamna lui 1849.”
„Poștalionul era un fel de diligență, co-

23
rect? Și Lembergul este Lvovul de acuma,
așa-i?”
„Da, dar atunci era-n nemțime. Călătorie
lungă, grea, drumurile proaste, poduri nu
erau, treceam peste râuri cu bacurile,
poștalionul păzit de călăreți, că prin păduri
se ațineau ba haiduci, ba revoluționari, ba
netoți, nu degeaba-și făceau oamenii semnul
crucii când plecau la drum lung. Am înnop-
tat, pe cât mi-aduc aminte, la Cârjoaia, la
conul Alecu, pe urmă la Botoșani, la conul
Nicu Cananău, ce om și acela! În urmă, a mai
fost câte o noapte la Mihăileni, pe apa
Molniței, iar apoi la Cernăuți, la Camenița, la
Tarnopol, până s-ajungem la Lemberg. Acolo
ne-am odihnit.”
„Câți erați?”
„Trei, dar cu francezul nostru și cu ne-
vastă-sa, cinci. Pe drum ne-am mai
întovărășit c-un june de seama noastră, ceva
mai mare: șase. Țineam poștalionul numai
pentru noi, să ne fie mai comod. Oricum, nu
ne grăbeam nicăieri.”

24
 „Cum adică, «francezul vostru»?”
„Aveam un francez, un institutor, plătit de
tătânii noștri, de tustrei. Eram prea tineri,
prea nedați cu lumea, deloc umblați, n-aveau
bătrânii încredere că ne-am descurca singuri
la Paris.”
„Prea tineri?”
„Cam da, coane Mihăiță. Cel mai copt din-
tre noi avea 19 ani, iar cel mai fraged 17,
neîmpliniți. Eu, adică...”.
A fost rândul meu să pufnesc.
„Erați și nu erați. Eu la vârsta voastră fă-
ceam revoluție... avea și Sturza ăla dreptatea
lui, când stătea cu ochii pe voi.”
„Avea, cum nu? Stai să vezi: la Lemberg
ne-am întremat cu niște bere neagră
nemțească, cu care nu eram obișnuiți, și-am
ieșit în puterea nopții pe străzi, de strigam
«Vive la liberté!», până ne-au luat străjile și
ne-au încuiat. A doua zi, ce să ne facă? A
venit francezul nostru, a plătit ce se cuvenea,
ne-au dat drumul, ne-am întors la han și-am
mai dormit o toană, apoi am ieșit în preum-

25
blare. Ai fost în Lemberg, coane Mihăiță?”
„Da.”
„Era primul oraș din nemțime pe care am
avut timp să-l văd pe îndelete. Atunci am
înțeles cât de nevoiaș era Iașiul nostru,
atunci mi s-au alcătuit în minte gândurile
cele bune, din care au ieșit în urmă faptele...
pentru care îmi iei acum interviul acesta.”
„Noroaie iarna, prăfărie vara pe ulițe?
Nicio stradă dreaptă, niciuna pietruită? Câini
și porci peste tot? Curți fără garduri, case
trântite de-a dreptul peste nămoluri? Întu-
neric beznă noapte, niciun petic de umbră
ziua?”.
„Toate acestea și alte câte, coane Mihăiță.
Dar parcă mai mult decât orice mi-a plăcut
dragostea nemților pentru curățenie, pentru
«igienă» cum ai zice tu, și m-a amărât așa în
cerul gurii nepăsarea ieșenilor noștri, de
parcă păduchii îi mâncau pe alții, nu pe ei!
Poate că mai mult încă decât Parisul, decât
Cracovia sau Breslaul, Lembergul m-a scos
din lene. Nu c-aș fi știut atunci, că n-am știut;

26
știu acum. Atunci doar m-am amărât. E greu
să-ți pună cineva oglinda-n față.”
„Prima dată.”
„Prima dată, da. A doua oară, la Cracovia,
parc-a fost mai ușor, măcar că orașul acela
mi-a părut cu mult mai mândru decât
Lembergul.”
„Păi și e. Unde ați stat, în Cracovia?”
„În Cartierul Evreiesc.”
„Ca să vezi, măi Vasile! Și eu tot acolo!
Bine, acum nu mai e niciun evreu, i-a rămas
numele așa, acum sunt numai studenți,
hostel lângă hostel și pub lângă pub... da,
Cracovia e oraș, nu jucărie!”
„Așa am zis și eu. Lasă că acolo am văzut
pentru prima oară ce vrea să zică, pe viu, un
mileniu întreg de urbanitate; dar știi ce vor-
beau cracovienii? Voiau să sape un canal
între Vistula și Nistru, de fapt între râul San
și Nistru, undeva între Premissel și Sombor,
cale de vreo două-trei poște, ca să poată
ajunge neamțul cu marfa lui tocmai până la
Cetatea Albă, cu șlepurile. Știau ei că la noi

27
și la ruși nu erau trenuri și le părea rău de
atâta belșug, să rămână fără negustori care
să-l ducă acolo unde era nevoie. Noi mult
ne-am mirat de un asemenea gând, dar
ne-am și întristat oarecum: neamțului nu-i
era frică să facă planuri de-acestea, iar la Iași
nimeni n-avea măcar un gând să curețe
Bahluiul de nămol, necum să sape ceva. Cât
e până la Țuțora? O poștă!”
„Lasă, măi Vasile, că nici nemții n-au săpat
nimic. Au rămas cu planurile.”
„Or fi rămas, dar să-i fi auzit cum vorbeau,
coane Mihăiță! Părea că acuși-acuși se-apucă
de treabă, unii făceau deja socoteli despre
câștigurile viitoare, erau toți... nu știu
cum să-ți povestesc! Păi, oamenii noștri
de-acasă...”
„Știu ce vrei să spui. «Moldova e o țară
rece».”
„Întocmai, coane Mihăiță! Aici ai nimerit
bine. N-am mai fi plecat din Cracovia, ca
să-ți spun drept: nemții, ca nemții, că
ne-nțelegeam tare bine cu ei, c-aveam cu ce

28
plăti, dar cu polonii parcă altfel vorbeam,
mai ca de la om la om. Ei erau cu adevărat pe
sufletul nostru, ne-am făcut prieteni acolo,
i-am căutat la întoarcere, ne-am revăzut
și-am sărbătorit cum se cuvenea. Polonii, da,
prieteni.”
„Și evreii, Vasile?”
„Afaceri și atât. Francezul nostru a lucrat
cu ei, pentru partea cu scrisorile de credit,
că se pricepea, călătorise, știa rosturile.”
„Păi, de atâta vreme la drum, nu
începuserăți și voi a le-nvăța?”
„Ba da. Cam de-acolo, de la Cracovia, am
început să simțim că Europa e «acasă»
într-un fel, și simțământul ăsta nu ne-a mai
părăsit deloc, toți anii aceia de învățătură,
până când ne-am întors la Iași. Atunci am
simțit că Iașiul nu mai e «acasă», că noi nu
mai suntem nicăieri acasă, că ai Europei nu
suntem și nici ai Iașiului nu mai suntem, așa
că ce era să facem? Ne-am pus pe muncă,
s-aducem Europa la Iași. Eram mulți, într-un
fel, dar într-alt fel, puțini. A mers încet.

29
Cumva, nici acum nu s-a terminat, că doar
am văzut cu ochii mei, de când m-ai chemat
pentru interviu. Dar de început, acolo a-nce-
put, la Cracovia. Și dacă vrei, pot să-ți spun
și locul. La Poarta Sfântului Florian, acolo. Să
nu-mi spui c-o știi și pe-asta!”
„Dar bunînțeles c-o știu; de ce crezi că mi-au
dat mie de făcut acest interviu anume, măi
Vasile?”
„Și asta-i adevărat... atunci știi cum se-ajunge
în Orașul Nou din Orașul Vechi, nu? Ei, noi
ieșeam prin Poarta aceea, când am băgat de
seamă niște fete foc de sprintene, care toc-
mai intrau. Noi, oacheși, ele, bălane, nici
n-am știut cum ne-am pornit pe râs toți
împreună, vorbind amestecat, nemțește și
franțuzește, dar vezi că șaga s-a-ntrecut când
am băgat de seamă că noi eram patru, iar ele
numai trei. Și-atunci ne-am prins într-un joc,
să vedem care dintre noi rămâne să se
plimbe singur, și jocul era așa, cu întrebări și
răspunsuri despre câte toate. Cum s-a nime-
rit, c-au fost tot mai multe întrebări despre

30
istorie și uite așa fetele au aflat că noi nu
eram francezi, noi am aflat că ele nu erau
nemțoaice, am vorbit toți dimpreună despre
poloni și moldoveni și ne-am dat seama că
erau mai multe lucrurile pe care le-aveam în
comun decât credeam, măcar că Iașul nostru
nu era nicidecum de seama Cracoviei lor. Eu
am rămas de căruță în ziua aceea, dar cu
toate astea răul a fost spre bine, că fetele
m-au adoptat ca pe un frate mai mic, nu că
asta mi-a fost pe plac atunci, dar m-a făcut
sprinten la minte pentru tot restul vieții. Am
înțeles cum lucrează femeia, am înțeles cine
sunt eu și care-i rostul meu pe lume, am
găsit de-atunci calea spre orice femeie care
mi-a plăcut, iar de însurat m-am însurat pen-
tru zestre. E bine să-nveți despre femei de la
femei când ești încă destul de tânăr, dar nu
tocmai băietan.”
„Știu ce spui, Vasile. Am făcut facultatea
la filologie.”
Era furat de amintirile sale:
„Mult și multe am uitat eu de atunci,

31
coane Mihăiță, dar iată că numele lor nu le
pot uita, le știu și acum: Krystyna, Agnieszka,
Katarzyna. Ca să-ți spun drept, am fost în-
drăgostit de toate... așa... oleacă.”
„Deci așa ai intrat tu în Europa, măi Vasile.
Ascuns sub fustele Krystynei!”
„Nu știu, poate. Dacă aveam timp, poate
le iubeam și de-adevăratelea, că tovarășii
mei de călătorie se plictiseau repede,
n-aveau profunzime mai mare ca Bahluiul,
când era vorba de dragoste. Dar, în nici două
săptămâni, am plecat iar, spre Breslau. Acolo
n-am stat mult, dar destul: nemțime curată,
negustorie mare. Aveau șlepuri, coborau pe
Oder spre Stettin, acolo descărcau și încăr-
cau pe vapoare, să tot stai să te uiți, să te mi-
nunezi.”
„S-au schimbat lucrurile, Vasile. Orașul e
polonez cu totul, Oderul e Odra, Stettinul e
Szczecin, oamenii sunt alții, șlepuri vezi
numai la muzeu. Poți să te plimbi cu șalupa
turistică, dacă dorești, dar atât. Și nici po-
veste de banii cei mulți de care spui, de mare

32
negustorie: acum doi ani, orașul a fost capi-
tală culturală europeană, a cerșit bani din
Germania, pentru renovare, că fațadele erau
mâncate de vreme și de ploi, era jale. A re-
născut cu banii ăia, acum e-un oraș frumos,
dar sărăcuț, nu mai este ce știi tu. Wroclaw
îi zice.”
Vasile nu era atent, am înțeles că-n Wroclaw
nu-ntâlnise nicio Krystynă:
„Din Breslau am luat trenul spre Paris. Iar
Parisul, ca Parisul. Doar știi, coane Mihăiță!”
„Știu, Vasile. Știu.”
„Pe unde-ai umblat acolo?”
„Păi, mai mult prin cimitire am avut
treabă: Montmartre, Montparnasse... de stat,
am stat în Montmartre, pe rue Albert.”
„Montmartre?!”
„Nu era pe vremea ta, s-a clădit dup-aia.
Tu unde-ai stat, măi Vasile?”
„La hotel, cum stăteau pe vremea mea toți
cei care veneau la învățătură. Bine, cei cu
dare de mână, cu venituri din moșie sau din
chirii, că cei sărmani stăteau și ei cum pu-

33
teau, mai mult prin poduri, prin mansarde...
era greu pentru ei, că erau mulți, orașul
scump, toți alergau să-mpuște francul,
n-avea nimeni milă de nimeni. Oricât de
mică era chiria, oricât de amărât era locul
unde stăteai, dacă nu plăteai la timp – afară-n
stradă! Proprietarii nu știau de glumă. Bine,
ei nici n-aveau treabă cu săracii, angajau pe
cineva care să se ocupe de asta; ei doar in-
vesteau bani în casele de raport, apoi trăiau
bine din veniturile aduse de chirii și subchi-
rii. Atunci am văzut și eu sistemul ăsta, nu-l
știam de acasă, la Iași erau mulți proprietari
însă foarte puțini chiriași, nimeni nu se gân-
dea să trăiască de pe urma lor; cei foarte să-
raci își găseau prin mânăstiri câte-un
adăpost, prin chilii vechi sau rămase fără
monahi, nu se gândea nimeni să-i azvârle
afară ca pe câini. La Paris am văzut ce în-
seamnă puterea banilor. Ferească Dumnezeu
să nu-i ai, că atunci ești la mâna neoameni-
lor! Noi, acolo, la hotel, n-aveam la început
gânduri din acestea, ne bucuram de viață, de

34
civilizație... ani au trebuit să treacă, zeci de
ani, ca să mă gândesc că cineva plătea pentru
bucuria noastră. Atunci, însă... nu.”
„Cum era o zi de-a voastră, Vasile?”
„Noi am stat pe rue Saint-Augustin, la în-
ceput, dar după ce francezul nostru s-a cer-
tat cu proprietarul ne-am mutat în alt hotel,
pe rue Saint-Marc, și-acolo am rămas o
vreme bunișoară. Nu era rău ales! Mergeam
la teatru, la vodevil, la opera comică, deju-
nam la câte un restaurant care ne plăcea,
cinam în altă parte sau tot acolo, dacă mân-
carea era bună și patronul priceput, bun la
snoave. La început mergeam peste tot în
grup, dar pe urmă ne-am deprins cu orașul,
fiecare s-a înțărcat singur, rând pe rând, și-a
găsit locul și rostul. Ăsta e Parisul, te fură, te
dresează, te schimbă... îți uiți părinții, cum se
spune. Eu nu mi i-am uitat, adică îi uitam cât
aveam bani destui, dar când începeau să se
termine mi se făcea foarte dor de părinți și
scriam acasă, ca să-mi mai trimită. A fost fru-
mos, o vreme, măcar că orașul mirosea

35
foarte urât.”
„Dar la cursuri nu te duceai... stai, de ce
mirosea urât?”
„Păi de la hârdaie, de la ce să miroasă? Eu
ce ți-am spus, că una era la nemți și alta la
Paris? Nemții știau să țină curat, ei curați,
orașele curate, parizienii goleau hârdaiele pe
fereastră, direct în stradă. Nu ziua, nu, că le
era rușine! Dar noaptea și pe ploaie, toți
leneșii scăpau de mirosurile din casă și le tri-
miteau străzii, să se bucure și trecătorii. Cei
care stăteau la parter sau la etajele de jos
erau mai harnici, dar cei de prin mansarde,
vai și amar; unii ziceau că sărăcia îi îndobi-
tocea așa, dar eu nu cred. Cum era și omul.
Unul, chiar sărac să fi fost, se ținea curat și-i
căra singur hârdăul pe scări în jos, îl deșerta
cuviincios la canal; altul, la fel de sărac, nu.
Atunci de ce să dai vina pe sărăcie?”
„Am înțeles acum. Și universitatea?”
„Asta mi-a plăcut îndeosebi! Bine, nu cursu-
rile, că nu este nimic interesant la cursurile
de drept, mai ales în primii ani, când o iei de

36
la Adam; dar Sorbona, coane Mihăiță,
Sorbona! Și drumul până acolo, mai ales
dimineața! Cel mai frumos atunci era,
dimineața: coboram pe rue Sainte-Anne
până la Luvru, treceam Sena pe Pont du
Carrousel, o luam în susul apei pe chei, până
la Saint-Michel și apoi pe bulevard; uneori,
când vremea era prea frumoasă ca să-mi
ardă de toceală, făceam stânga în loc să fac
dreapta și intram în grădini, în Luxembourg.
Acolo era de mine! Ce prieteni mi-am făcut,
ce discuții, ce jocuri! Fetele n-așteptau să le
inviți de două ori la o plimbare, la o răcori-
toare... pot spune că atunci am trăit eu, coane
Mihăiță. Ce-a fost în urmă, cu munca, cu
viața, cu responsabilitățile, cu politica, tipo-
grafia, tribunalul, primăria, prefectura, co-
mitetele și comițiile.. fum, scrum, pulbere.
Parcă nici nu mi le mai pot aminti! Parcă nici
nu face să mi le mai amintesc! Parcă nici
n-aș vrea să mi le aduc aminte! Jardin de
Luxembourg, însă...”
„Cât?”

37
 „Ce cât?”
„Cât ai stat acolo?”
„Cât pofteam, atât stăteam! Doar nu era
nimeni să-mi țină socoteala! De francezul
nostru și de nevasta lui scăpasem de mult,
nici cu Heraclid sau Porfir nu prea mă mai
vedeam, eram singur la hotel, aveam două
odăi numai pentru mine. Adică una pentru
mine și una pentru Joujou.”
„Joujou? Heraclid? Porfir? Cine-s ăștia?”
„Cu Heraclid și Porfir plecasem de la Iași,
atunci în octombrie, iar Joujou stătea cu
mine, când era liberă, când învăța rolurile,
între repetiții; când lucra, venea mai rar, îmi
spunea că-mi dă răgaz să învăț pentru doc-
torat.”
„Actriță, deci... și cam cât ai «învățat» tu
pentru examene, măi doctore Vasile, dacă
pot să-ți fac o întrebare?”
„Opt ani. Mai stăteam, dar a murit tătuca.
A trebuit să mă întorc la Iași.”
„Dar, de fapt, nu te-ai întors niciodată....”
„Asta cam așa e. Dar numai tu și cu mine

38
o știm, coane Mihăiță!”
„Secretul nostru să rămână. Mai zi-mi de
Paris. Cum nu te-ai săturat nici tu, nu m-am
săturat nici eu! Vezi, măi Vasile? Tu aveai
bani pentru Paris, dar nu mai ești viu; eu
sunt viu, dar n-am banii care-ar trebui
pentr-un Paris cumsecade! Nici atunci nu
i-am avut... vezi? Suntem legați, tu și cu
mine.”
„Ce să-ți mai spun, coane Mihăiță? Ce-ai
vrea să-ți mai spun? Despre Anette, floră-
reasa? Despre Yvonne, buchinista, care lucra
cu taică-său, orbul? Despre Justine, debara-
satoarea?”
„Taci, Vasile! Să nu te-aud! Debarasator
am fost și eu acolo, nu vreau să mai aud nicio
vorbă nici despre Justine, nici despre ni-
meni; gata, am înțeles ideea! Atât mai vreau
să știu: când a trebuit să pleci, ce-ai făcut cu
Joujou?”
„Ce era să fac? I-am lăsat niște bani.”

39
 Junimea

Soarele începuse să dogorească. Ne-am

căutat o umbră bună, deasă, ne-am așezat,
eu mi-am mai aprins o țigară. Vasile se uita
în zare.
„Și când te-ai întors? Ce-ai găsit acasă?”
„Când m-am întors... a fost greu. Tătuca ri-
dicase casa cea mare, tot Iașiul era acum
mândru de casa noastră, aduceau și pe alții
s-o vadă, de parcă ei o făcuseră, nu vornicul
Pogor, bietul. Știi, coane Mihăiță: tătuca n-a
fost un om fericit. A avut totul în viață, dar
fericit n-a fost, nu s-a împăcat niciodată cu
lumea; unii au spus că din pricină c-a muncit
mult să iasă din sărăcie, să strângă avere,

40
alții că tocmai, nefericit a fost pentru c-a tre-
buit să facă cine știe ce potlogării ca să-și
strângă averea, că banii nu creșteau nici
atunci în copaci, cum nu cresc nici acum: ca
să-i ai, trebuie să-i iei de la cineva. Iar tătuca
știa prețul banului, c-a plecat de-acasă
de mic, băiat harnic, dar sărac: s-a bă-
gat funcționar la Huși, la episcop, că știa
de-acasă să citească și să scrie, ceea ce nu
era de colo, pe vremea lui, apoi a fost «gră-
mătic» la București, la cancelaria consulatu-
lui rusesc, unde n-ajungea oricine, iar pe
urmă a luat la rând toate treptele boieriei, că
era om vrednic și unde punea el mâna,
punea și Dumnezeu mila: serdar, comis, spă-
tar, agă, postelnic. Cât eram eu la Paris, vodă
l-a făcut vornic, Grigore Ghica, binefăcătorul
Moldovei, de dânsul zic. Vornic a și murit,
l-au îngropat cu cinste, l-a jelit Iașiul și țara,
așa mi-au spus oamenii când m-am întors, în
cap cu mitropolitul. Cred că mai voia niște
bani, după părerea mea; nu i-am dat nimic.
Știam eu mai bine ce era în sufletul tătucăi.

41
Avea-n el năzuință pentru alte locuri și pen-
tru alte vremuri, s-ar fi potrivit mai bine în
vremea ta, dacă ar fi putut să-și aleagă, decât
într-a lui! Ce scriitor ar fi ieșit dintr-însul!
Câte lucruri lipsesc din ticăloasa noastră li-
teratură pentru că n-a avut tătuca nici răga-
zul, nici starea să le scrie! Conul Costache
Negruzzi?! Îl țineți azi la mare cinste, poate
pe bună dreptate, dar dacă ar fi luat tătuca
pana în mână pentru literatură, nu pentru
administrație, atunci conul Costache n-ar fi
vrednic nici să-i lustruiască ciubotele! Eu?!
Un nimeni, o caricatură. Un aș-fi-putut-fi,
față de dânsul! Dacă îmi pare oleacă rău că
m-am irosit ca om de litere, nu este pentru
că v-aș fi lăsat baltă pe voi, pe urmași; nu! Ci
pentru că l-am lăsat baltă pe tătuca. A fost
un om de mare valoare, coane Mihăiță.
Merita un fiu mai bun ca mine.”
„De obicei, fiii nu-și înțeleg tații, măi
Vasile...”
„Poți să știi că eu am fost excepția. Rău
îmi pare și-acum că n-am fost lângă el, în

42
ceasul morții; asta n-am cum să mi-o iert.
Am încercat din răsputeri să fiu un fiu bun,
măcar prin fapte, dar, cum să-ți spun...”
„Nu prea ți-a ieșit.”
„Nu prea. Mă plictiseam. Orașul – mic, oa-
menii – mici, milogii – mulți, viață socială –
provincială. Târgoveți! Subiecte de discuție
– zero. Bârfe locale – plictisitoare. Să nu fi
fost ambiția mea de a cinsti memoria lui tă-
tuca, mă întorceam de urgență la Paris, la o
viață pe înțelesul meu; așa, însă... am rămas.
Bine, mai era și mama Zoia, îmbătrânită tare,
avea nevoie de mine, mai erau și surorile
mele care trebuiau măritate și ele, că le era
vremea... a fost greu. Anastasia, Eleonora,
Smaranda – toate trei aveau pretenții până-n
grindă, se credeau fala Moldovei – na, fiicele
vornicului Pogor! Eu le-am spus să lase
nasul mai jos, dar ele au sărit cu gura pe
mine, voiau echipaje, toalete, baluri, cheltu-
ieli peste cheltuieli, dacă era după mintea lor
se părăduia toată agoniseala părintească
într-un an. Milogii se țineau după ele și le îm-

43
puiau capul cu bazaconii, cămătarii se gudu-
rau, le îndemnau cu împrumuturi de bani,
giuvaergiii cu podoabe proaste, contrafă-
cute, imitații calice după modele vieneze,
ghicitoarele se îmbulzeau să le deznoade cu-
nuniile, toptangiii le dădeau orice marfă pe
credit… numai eu știu ce-a fost pe capul meu
până am pus ordine în toate. Tătuca lăsase
averea rânduită nemțește, diata, testamentul
cum se spune, era «oglindă»; partea mamei
era pusă deoparte, avea rentă pentru câte
zile mai avea, dar nu putea să facă danii po-
pilor fără voia mea; fetele aveau zestre în
bani peșin, și nu puțini, dar aveau drept asu-
pra ei numai după căsătorie, iar căsătoria se
putea face numai cu voia mea - știa tătuca ce
știa! La aventurieri și la escroci ar fi ajuns
totul dacă nu era o mână tare care să țină ză-
bala. Restul averii, case, moșii, acțiuni, tot ce
era de administrat, era lăsat pentru mine; eu
eram acum capul familiei. Să-ți spun o taină,
coane Mihăiță.”
„Pentru asta sunt aici, Vasile.”

44
 „Eu sunt Pantazi.”
„Tu, ce?!”
„Coane Mihăiță, coane Mihăiță! Așa-i
viața noastră, a morților: știm tot, vedem
trecutul și viitorul, dar degeaba, că suntem
morți și n-avem ce face cu știința noastră. Eu
știu prea bine că mata ești matein
înverșunat, și mai știu și altele, multe. De ce
crezi c-am acceptat să vin când m-ai convo-
cat? Ești vocea mea, acum, chiar dacă falsezi
cu asupra de măsură, dar altul mai bun decât
dumneata nu am. Iată: când Mateiu a căutat
inspirație pentru Craii de Curtea-Veche, cel
mai greu a fost să afle un model pentru
Pantazi; Pirgu și Pașadia au fost ușor de
găsit, nici n-a trebuit să caute – dar Pantazi?
L-a luat pe derbedeul acela de Alexandru
Bogdan-Pitești ca primă încercare, l-a ținut
ani de zile în manuscris, în lucru, până și-a
dat seama c-a mers pentru un drum înfun-
dat. Și atunci a căutat pe cineva care să-i se-
mene întru tinerețe dar să nu-i semene întru
chibzuință, și atunci m-a ales pe mine. Eram

45
mort de mult când m-a găsit, am fost norocul
lui. Cum îi spune el lui Pantazi?”
„«Mehenghi»?”
„Întocmai, coane Mihăiță! Acum pricepi?
Eu sunt Pantazi, Pantazi este eu însumi. Bun
numai la visare, până vine vorba de bani;
atunci iau altă înfățișare, pe care oamenii
n-o știu, n-o prepun, și de care în urmă se
tem. Ce faci mata acum a făcut și Mateiu,
doar că el nu m-avea pe mine să mă ia la în-
trebări, a reclădit povestea lui Pantazi numai
cu munca lui. Da, pot să respect asta. Dar
viața mea a fost mai puțin fumegoasă decât
a lui Pantazi, eu n-am fost chiar așa, o făp-
tură de ceață, că altfel demult mă uitau
ieșenii. Și nu erai mata aici!”
„Deci, ai început să faci bani după ce te-ai
întors, măi Vasile!”
„Ba nicicacum, coane Mihăiță! Întâi și-ntâi
am pus trebile în ordine, am făcut rânduială
în casa Pogor. Pe urmă, m-am pus la
dispoziția poporului meu. M-am dus la cei
mari și le-am zis: «Iată, sunt băiatul vornicu-

46
lui Pogor, ce însărcinare îmi dați?». Am in-
trat, cum se spune, cu umilință, în birocrație,
ca să încep de undeva. Nu poți să comanzi,
dacă nu înveți întâi să servești! Eram eu
mândru, dar mi-am călcat pe mândrie; îi
disprețuiam pe târgoveții Iașiului, dar mi-am
călcat pe dispreț. M-am făcut slujbașul lor,
servitor public, cum spun francezii.”
„Adică?”
„Tribunalul Iași m-a primit la sânul său
cald. Funcționar. Din octombrie 1957; uf, că
nu pot uita perioada aceea! După Sorbona,
tribunalul din Iași! Poți să-ți închipui, coane
Mihăiță?!”
„Nu prea...”
„Ai fost vreodată la tribunal? La un pro-
ces?”
„Am fost. La Pașcani. Inculpat.”
„Ha, ha, ha! Pașcani! Martor! Coane
Mihăiță, ești plin de haz!”
„Nicio șagă.”
„A, nu? Ia spune!”
„Făceam bișniță. Poliția feroviară ne-a săl-

47
tat în gara din Pașcani: că unde sunt actele
de proveniență a mărfii? Noi, de unde acte...
uite așa am ajuns la proces.”
„Ce marfă?”
„Păi, ce duceam noi în Polonia. Lapte praf,
haine de piele, rucsacuri, conserve de carne,
coniac, icoane, chiloți de damă, miez de
nucă, tricotaje... orice.”
„Și? Ați câștigat procesul?”
„Sigur că da. Poliția nu s-a deranjat să se
prezinte, judecătorul ne-a certat oleacă, ne-a
zis că suntem băieți tineri, că mai bine ne
ținem de carte, ne-a dat câștig de cauză, am
plecat acasă. Adică, nu acasă, am plecat iar
în Polonia. Aveam treabă. Cu alte cuvinte,
procesul a fost o formalitate... formă fără
fond, ca să fac un junimism. Tribunalul, ce să
mai zic. Un loc plictisitor, așa mi s-a părut.
Anost, rutinier, neinteresant... loc de
moțăială, loc de ieșit la pensie.”
„Atunci ai înțeles. Tribunalul aproape că
m-a ucis: mi-era urât. Am rezistat un an, apoi
am fugit mâncând pământul, la moșie m-am

48
retras, la mine la vie, la Bucium. Dar orașul
a fost mai puternic, mai insistent, a trimis
emisari. Ieșeni, prieteni vechi, dar și prieteni
mai noi, m-au convins până la urmă. «Vasile,
ești un Pogor, nu un fitecine, trebuie să te im-
plici și tu! Țara are nevoie de fiecare om va-
loros! Vino, hai că te scoatem din tribunal.»
Ce era să fac? M-am întors.”
„Și? S-au ținut ieșenii de cuvânt? Ai scăpat
de corvoada de la tribunal?”
„S-au ținut, cum nu. M-au numit la Curtea
de Apel. Era în primăvara lui 1859, imediat
după unire, Cuza era deja la București, boie-
rii vechi, temelia Moldovei, plecaseră cu el,
să facă ce era de făcut acolo... unirea a fost
treabă grea, lungă și primejdioasă. Orașul ră-
măsese al nostru. Parcă altfel răsuflam!”
„Dacă aș spune că pricep, aș cam minți...”
„Lasă că explic, de-aia-s aici. N-am plecat
eu chiar de plictiseală de la tribunal, adică
am plecat și de plictiseală, dar și din alte pri-
cini. Acum nu se mai știe, dar atunci a fost
greu de tot să se înțeleagă boierii cei mari,

49
veliții, în privința candidaturii pentru unire.
Cum să spun... Cuza a fost o soluție de avarie,
la care inițial nu se gândise nimeni, adică se
gândiseră cei tineri, dar nu-i luase nimeni în
serios. Cine erau Cuzeștii?! Neam de răzeși
săraci, boieriți nu se știe cum, răzvrătiți din
neam în neam: al nostru făcuse pușcărie
pentru revoluția din ’48, unchiu-său Gheorghe
făcuse pușcărie pentru că ceruse constituție
tocmai din 1822, mult înainte de marea
ocupație rusă, cea dintre 1829 și 1834, care
ne-a lăsat Regulamentul Organic, iar lui stră-
bunică-său Ioniță i-a tăiat capul vodă
Constantin Moruzi, în 1778, că prea protesta
împotriva silniciilor turcești, c-așa era pe
vremea raialelor, făceau turcii ce voiau ei să
facă, nu era nimeni să le zică ceva; s-a găsit
Ioniță! Nu-ți mai spun că și bunicul lui Ioniță,
Dumitrașcu, adică stră-stră-stră-bunicul lui
vodă Cuza, a fost spânzurat de vodă Mihai
Racoviță în 1717 pentru rebeliune armată,
că pe urmă zici că am ceva cu el. Dar ăștia
erau Cuzeștii, asta era sămânța lor, făceau ce

50
credeau că trebuie făcut, fără chibzuință po-
litică, fără să țină seama de oameni și împre-
jurări, sau cum ai spune tu, coane Mihăiță,
de «raportul de forțe». Parcă a fost așa, un
blestem, să-și frângă toți gâtul, să nu-și ducă
destinul la capăt: băiatul lui vodă Cuza,
Dimitrie, nu și-a zburat creierii în 1888, la
24 de ani? Și era ultimul care ar fi putut avea
copii, cu el s-a stins neamul Cuzeștilor, adică
s-ar fi putut arăta și el mai responsabil!”
„Lasă, Vasile, că nici tu...”
„La mine-n altceva.”
„Ai dreptate, scuză-mă că te-am între-
rupt.”
„Mă-ntorc în 1858, la mine la vie. Vânzo-
leală mare! Tot Iașiul a trecut pe la mine
măcar de patru-cinci ori, dar au fost unii
care mi-au fost oaspeți de peste douăzeci de
ori, că era mult de vorbit, de negociat, iar eu
eram o gazdă bună. Toată cariera mea se da-
torează ospețiilor de-atunci, dacă e să fiu
cinstit; s-au târguit ieșenii noștri pentru
toate și pentru toți, până la ultima picătură

51
de putere, până la ultima răsuflare, până la
ultima vorbuliță, se târguiau până rămâneau
fără scuipat în gură; așa a fost! Eu am știut
ce-aveam de făcut, nu mă-nvățase nimeni, a
fost instinctul, intuiția, spune-i cum vrei.
N-am cerut nimic pentru mine; n-am cerut
nimic pentru nimeni! Am tăcut, am avut grijă
să aibă oaspeții toate cele de trebuință, rar
am deschis gura și doar ca să mai spun câte
o glumă, când îi vedeam că se înfierbântau
prea tare și erau gata-gata să treacă la injurii.
Destindeam atmosfera, trecea momentul,
se-așezau iar la discuții, negociau, negociau,
negociau. Așa s-a făcut unirea și nu altfel!
Voi, urmașii, prea credeți c-a picat para
mălăiață, dar n-a fost cazul: crezi că ieșenii
noștri-s proști? Crezi că ei n-au știut ce pierd
dacă dau țării pe vodă și mitropolitul, dar
pierd capitala? Au știut, prea bine au știut.
Că Bucureștiul, în privința elitelor, era vai de
capul lui pe lângă Iași – crezi că n-au știut și
asta? Au știut, prea bine au știut că va urma
«masificare politicii», cum spuneți voi acum,

52
coane Mihăiță, dar și-au asumat-o și pe-asta.
Era dragoste mare de țară, atunci, mare dra-
goste era. Și era și Loja, binențeles.”
„A, da. Uitam. Masonii, francmasonii, far-
mazonii!”
„Râzi, coane Mihăiță, dar nu e chiar așa.
Să nu fi fost noi masoni, n-aveați voi acum o
țară!”
„Tu ce fel de mason erai, Vasile?”
„De soi bun, franțuzesc. Inițiat în Ordinul
de Memphis, la 14 martie 1866, de către
Marele Orient al Franței; bine, atunci mi-au
dat hârtia, dar îți dai seama că-i știam pe toți
de la Paris! Era chiar penibil să nu faci parte
dintr-o lojă, dacă tot veneai acolo la studii;
mare, mică, după cum puteai plăti, că nică-
ieri nu era gratis. Îți dai seama că băieții să-
raci, bursierii, nu puteau intra în niciuna
dintre loje, rămâneau pe dinafară și asta îi
rodea, îi măcina, mulți dintre ei au păstrat
ranchiună și când au ajuns mari în politica
din România, dacă ai ști cum s-a făcut istoria
țării ăsteia, coane Mihăiță! Bine, mai erau și

53
bursierii transilvăneni și cei bănățeni, care
veneau cu burse de la greco-catolici, nici ei
nu făceau parte din niciuna dintre loje, nu
știu de ce; erau mai temători ca noi, mai pro-
vinciali, mai țărănuși, ca s-o zic de-a dreptul.
Și ei ar avea multe de povestit... pe urmă,
când masoneria din România s-a oficializat,
am trecut la Steaua României, dar deja nu
mai însemna nimic, era o formă fără fond
cum ai zis mata mai înainte. În 1875 am
desființat-o, nu mai avea niciun rost, mânca
bani degeaba.”
„Să rămânem în 1858. Înțeleg că voi,
boierii, negociați unirea, dar oamenii ce
spuneau? Negustorimea, popii, țăranii,
târgoveții? Pe noi, la școală, ne-au învățat de
Moș Ion Roată...”
„N-a fost vorba de niciun fel de Moș Ion
Roată, de niciun țăran și niciun popă. Negus-
torii au fost împotrivă de la primul până la
ultimul, înțelegeau și ei prea bine ce în-
seamnă capitala țării la București, nu erau
proști! Dar pentru ei «patrie», nu însemna

54
nimic, pentru noi însemna totul, sau cum ai
zice mata, «proiect de țară»; a trebuit să le
dăm la cap. Au amenințat că nu ne mai cum-
pără vinul, ne-am mobilizat, am mituit pe
câțiva dintre ei, le-am spart sindicatul, Iașiul
a avut vin din belșug la preț mic, că am făcut
dumping; trebuia? Trebuia! Când au văzut că
nu le merge cu noi, au venit cu căciula-n
mână să-și ceară iertare, ce era să facem?
I-am iertat, ne-am împăcat, am crescut
prețurile, ne-a înjurat lumea, enfin, nu pe
noi, ci pe ei. Cu popii a fost mai greu. Dar nu
degeaba ne-am tocit coatele pe băncile
Sorbonei, ne-am dat seama că biserica e-o
organizație foarte ierarhizată și că-n asta stă
marea ei putere, dar și marea ei slăbiciune.
Am stat de vorbă cu Sofronie Miclescu, cu
mitropolitul, la început nici n-a vrut să audă,
dar am avut răbdare cu el, l-am încântat,
l-am descântat, până la urmă a trecut de par-
tea noastră. A dat ordin. Tot clerul, până cel
mai nemernic popă de țară, a sprijinit uni-
rea. Uite așa am lucrat, coane Mihăiță!”

55
 „Și țăranii, Vasile? Și târgoveții?”
„Nu le-a păsat. Niciodată nu le pasă. Nu
știu ce se întâmplă, dar nici nu vor să știe; e
prea complicat. De ce să-și bată ei capul? Să
și-l bată boierii! Nu prea te pricepi la poli-
tică, dacă e să zic așa, coane Mihăiță...”
„Nu prea. Și pe urmă?”
„Din martie 1859 am lucrat la Curtea de
Apel din Iași, cum ți-am spus. Acolo se fă-
ceau și se pierdeau averi, că banii atunci
însemnau pământuri, moșii, nu ca acum.
Moșiile se lăsau prin testament, se dădeau
ca zestre, se cereau înapoi la divorț, se vin-
deau, se cumpărau, se împărțeau copiilor, se
lăsau bisericii și moștenitorii contestau tes-
tamentul, se lăsau noilor instituții de bine-
facere, spitalelor, orfelinatelor, școlilor și
altora, iar atunci biserica se-apuca să con-
teste testamentul... era mult de muncă la
Curtea de Apel, coane Mihăiță, dar nu pentru
asta eram eu acolo, ci pentru că era nevoie
de un om de încredere, de un boier de țară,
care să aibă interesele tuturor în vedere, să

56
nu facă parte unora în dauna altora. Că așa
mergeau treburile, ca și acum. Dacă aș spune
în vorbe de-ale voastre, m-aș numi un fel de
tehnocrat, dar cuvântul nu e tocmai bun, că
tehnocratul poate să fie și sărac, dispus să
fure. Eu nu eram. Averea, avere. Pământul,
pământ. Casă aveam, cheltuieli n-aveam,
vicii n-aveam, de neam boieresc eram, cu-
noscut în lumea bună eram, dar nu prea cu-
noscut, tocmai cât trebuia. Nu umblu să mă
laud singur, coane Mihăiță. Am fost o alegere
bună pentru Curtea de Apel. Și am făcut
treabă bună... adică fără greșeli, fără
nedreptăți și fără răzbunări. Niciodată nu
mai văzuseră oamenii noștri o justiție inde-
pendentă, coane Mihăiță! Mulți nu voiau să
creadă. Căutau dedesubturi!”
„Și au găsit?”
„Au găsit abia în februarie 1866, când l-am
dat jos pe Cuza.”
„Dar ce-ați avut cu dânsul?”
„Coane Mihăiță, coane Mihăiță... auzi, dar
nu asculți! Cuza a fost o soluție de avarie,

57
cum ți-am spus. Proiectul nostru de țară nu
era România lui Cuza, proiectul nostru de
țară era România europeană; am vrut de la
bun început să trăim în România ca și cum
am fi trăit în Europa, iar pentru asta aveam
de făcut ceea ce aveam de făcut. Pași mici,
controlați. Să nu dăm de bănuit rușilor, tur-
cilor, nemților, să nu ne pomenim iarăși
invadați, că doar trecuserăm prin asta de trei
ori în mai puțin de cincizeci de ani: șase ani
de ocupație între 1787 și 1792, șase ani de
ocupație între 1807 și 1812, șase ani de
ocupație între 1829 și 1834. Praful și pulbe-
rea se alesese de agoniseala țării, de fiecare
dată! De morți, de bolnavi, de văduve și de
orfani nici nu mai vorbesc, doar înțelegi și
singur că nimeni, de la vlădică la opincă, nu-i
mai voia pe ruși la noi. Ne trebuia Europa, ne
trebuia recunoaștere, ne trebuia respectabi-
litate, ne trebuia acces pe piețele financiare,
ne trebuia acces la tehnologia militară; ne
trebuia domn străin, coane Mihăiță, cum ne
învoiserăm de la început, noi și bucureștenii.

58
De unde era să bănuim că muieraticul acela
de Cuza avea să se-arate așa om de stat?!
N-aveam de unde bănui! Și să știi mata că
n-a lucrat rău pentru țară, cât s-a sprijinit pe
noi, ba a lucrat chiar foarte bine. L-am
schimbat numai când a vrut să lucreze sin-
gur, sprijinit doar de camarila de la palat, de
Cezar Librecht acela, de Pisoțchi, de Docan,
de fata Smărăndiței Balș, care văd c-a rămas
în memoria voastră ca «Maria Obrenovici»,
nu știu cum vine asta, că ea era ieșeancă
de-a noastră, născută aici pe Ulița Mare sau
«strada Lăpușneanu» cum îi spune acum, în
casele lui Ștefăniță Catargiu, unde-ați făcut
voi muzeul unirii. Ăștia erau oamenii în care
s-a încrezut vodă Cuza ca să lucreze pentru
binele țării, după 1864. Au furat de-au stins,
banii țării s-au topit în văzduh... bietul vodă
a plătit cu scaunul domnesc, nu furase el
personal, dar când ești în fruntea bucatelor,
răspunzi pentru toți! După ce l-am trimis pe
Cuza în exil și l-am adus pe Carol, altă dan-
dana.”

59
 „Adică?”
„Eram acum prefect de Iași, singur răs-
pundeam în fața guvernului din București,
n-aveam vreme să mă joc; a fost prima și ul-
tima oară în viața mea când n-am avut răgaz
de discuții, de negocieri, de lămurit în tihnă
oamenii, a trebuit să recurg la forță. În acel
moment, eu eram statul, aveam tot dreptul,
dar tot mi-a fost foarte greu, nu asta este
firea mea, ba chiar dimpotrivă; dar ce era să
fac? Nu, că ei nu-l vor pe Carol, că ei îl vor pe
Nunuță! Le-am dat eu Nunuță de nu s-au
văzut, mi-au păstrat unii pricină, treaba lor,
eu mi-am făcut datoria.”
„Nunuță?!”
„Neculai Roznovanu, rusofilul acela cu
minte puțină, marioneta oricui avea oleacă
de interes; Moruzeștii au fost capii răutăților,
parcă eu nu știam? Îi supravegheam demult,
atunci în aprilie nici n-au apucat să iasă din
casele lor că i-am și umflat. Pe târgoveți i-a
stârnit băiatul hatmanului Boldur-Lățescu,
curajos flăcău, asta trebuie să admit: a stat

60
în fața gloanțelor armatei, băiatul ăsta,
Toderiță, a scăpat ca prin minune, alții n-au
avut norocul lui. 3 aprilie 1866! N-o să uit
niciodată. Cu ei era și prostul acela de mitro-
polit, Calinic Miclescu, și prost, și laș, a tre-
buit Creangă și cu Ienăchescu să-l ia din fața
soldaților și să-l ascundă într-o bute goală
dintr-o pivniță, vai de capul lui de sărac cu
duhul. Acuma, ca să-ți spun drept, coane
Mihăiță, eu de dat, n-am dat niciun ordin; de
la București veniseră Lascăr Catargiu, omul-
forte, cu Carol Davila, generalul, pe motiv că
cei din guvern au zis că-s eu prea moale. Nu
știu, nu știu... poate și eram. Le-am spus să
«pacifice» mulțimea, să domolească
turbulenții, ceea ce generalul chiar a vrut să
facă, a ieșit în fața trupei să parlamenteze cu
răzvrătiții, dar ei au atacat cu bâtele, i-au
omorât 16 soldați, a dat ordin de deschidere
a focului, trupa a tras în plin. Au fost vreo
sută de morți și răniți, o tragedie, să nu mai
vorbim. Mi s-a oferit ulterior ministerul
Culturii, dar am refuzat să plec la București

61
ca ministru, s-ar fi spus în Iași că am plecat
să-mi iau recompensa pentru crimă; pe
urmă, în Iași aveam eu treabă, nu la
București!”
„Ce treabă, Vasile?”
„Junimea. Sigur că da. Am lăsat politica
deoparte, am rămas avocat, ca să zic că am
și eu o meserie, dar n-am prea pledat la bară,
m-am dedicat asociației. Revistei, întruniri-
lor, tipografiei, librăriei.”
„Ce tipografie, Vasile?”
„Tipografia, da. Datorită ei mi-am căpătat
eu reputația, așa, un mehenghi, un fel de
Pantazi, cum îți spuneam, coane Mihăiță. Po-
vestea a fost încurcată, încurcată; să vezi.
Întâi de toate că Junimea n-a ieșit din nimic,
Junimea a fost lucru mare, îndelung pritocit,
că de-aia a și durat atât, în țara asta în care
nu durează niciun proiect, niciun entuziasm,
nimic, mai ales dacă e ceva legat de cultură!
În cărțile voastre scrie că noi am înființat
asociația în 1863, dar asta este și nu este
adevărat: noi ne strângeam de multă vreme

62
la mine acasă și făceam lungi seri de discuții,
croiam la planuri din cuțite și pahară, ca să
zic așa, dar cam băteam pasul pe loc. Cinstit
să-ți spun, nouă nu ni se părea: ne simțeam
bine împreună. Eram cam la un fel:
Negruțeștii, Leon și Iacob, mi-erau prieteni
din junie, plecaserăm la studii cam deodată,
ei la Berlin, eu la Paris, de întors iarăși ne în-
torseserăm în același timp, făceam aceeași
politică, aveam vederi comune, doar la fire
nu semănam deloc, nici frații între ei, nici eu
cu vreunul, poate cu Leon mai mult decât cu
Iacob, că Leon știa de glumă, nu ca ăl mare;
Rosetti tot la Sorbona făcuse studiile de
drept, ca și mine, doar că fusese mai harnic
– dar și taică-său era mai strâns la pungă
decât tătuca, asta de ce să n-o spun! Carp,
băiatul lui conu’ Petrache, stolnicul, era cel
mai serios dintre noi, după câtă școală fă-
cuse la nemți, dar parcă nici el nu ne-a tras
într-o direcție anume... poate unde stătea tot
bine cu banii, n-avea nevoie de nimic. Și el,
și Rosetti predau la catedră, la universitate,

63
dar nu de dragul lefii, doar așa din patrio-
tism, să ridice o generație solidă, de care
avea țara nevoie. Abia când a venit Maiorescu
ne-am apucat serios de treabă – știi cum
sunt ardelenii! Râd puțin, muncesc mult și
scot bani din piatră seacă, dar cel mai de că-
pătâi lucru este că nu se lasă de ce se-apucă.
Ne-a convins să ținem prelegeri publice,
conferințe cu taxă de intrare, cum s-ar zice
astăzi. A venit lumea să ne-asculte, le-a plă-
cut oamenilor ce spuneam noi acolo, au pus
întrebări, au zis că mai vin și altă dată, ne-au
rugat să îi chemăm la fiecare prelegere,
ne-au certat că taxa e prea mică, am făcut
primii bani – Maiorescu avusese dreptate.
Eu am vorbit de patru ori. O dată despre
artă, o dată despre Shakespeare, o dată
despre enciclopediștii francezi, iar cea mai
aplaudată a fost Înrâurirea revoluțiunei fran-
ceze asupra ideilor moderne, dar știi de ce?
Pentru că pe-asta am rostit-o din inimă,
de-aceea! Nu m-am tulburat decât doar la
început, apoi m-a furat discursul, am spus

64
apăsat lucrurile în care credeam, publicul a
simțit, a vibrat cu mine, a fost un moment
mare, coane Mihăiță! Bine, am și pus atunci
toată dragostea mea pentru Paris, poate
acea parte pătimașă să fi cucerit sala, nu știu
ce să zic. Una peste alta, nu eu am fost cel
mai de succes conferențiar, nici pe departe,
Maiorescu a fost; ca să-ți spun o mică taină,
ieșenilor noștri le și plăcea felul lui de a
pronunța, îl găseau exotic, european, deli-
cios, cucoanele erau topite, tineretul încerca
să-i imite vorba, iar bătrânii cam mârâiau
așa, pe sub mustăți, că ei erau contra. Și de
la prelegeri ne-a venit gândul să scoatem o
revistă.”
„Convorbiri literare?”
„Da. Cu abonament: 120 de galbeni pe an.
Era mult, era foarte mult, era enorm! Dar
s-au făcut destule abonamente de la bun în-
ceput, unii au renunțat după o vreme, au
venit alții, revista avea succes, se făcuseră
cercuri de lectură ca să împartă plata abona-
mentului, o citeau și cucoanele, revista se

65
dădea din mână-n mână, când pleca un
exemplar din Iași călătorea prin toată țara!
Nu ne venea să credem. Pe vremurile acelea,
cine știa carte citea mai mult în franțuzește,
româna era limba de mâna a doua, în
românește vorbeai cu slugile, cu piețașii, cu
birjarii și cu arendașii de pe la moșie, ca să
nu mai zic de țărani, dar nu cu cei de seama
ta. Totuși! Vremurile erau în schimbare, noi
am prins creasta valului.”
„V-ați umplut de bani, Vasile!”
„Nici poveste, coane Mihăiță! Număr de
număr veneam cu bani de-acasă ca să facem
s-apară revista, că banii de pe abonamente
îi luam înainte, ne-am fi făcut de râs! Ne
costa grozav de mult tiparul, erau doar câ-
teva tipografii în toată țara, ceva ce nu prea
are asemănare cu ziua de azi. A fost greu. De
multe ori am vrut să renunțăm, am dat din
colț în colț, am găsim curaj de fiecare dată să
mergem înainte, nu mă întreba că nu știu
cum. Dar norocul ține cu cei dârji, nu cu slă-
bănogii: un nepot de-al meu cumpărase o ti-

66
pografie franțuzească de ultimă generație
și-o adusese pe mare, până la Odessa, și
de-acolo cu chiu, cu vai, până la el la moșie,
c-avea moșie întinsă dincolo de Prut, în
Bessarabskaia Oblast, cum zicea el, că voia
să tipărească în românește, carte româ-
nească, fiind mare patriot. Dar, ce să vezi, gu-
vernul de la Petrograd nu i-a dat voie: se
temea de agitații naționaliste. Nepotu-meu
s-a înfuriat teribil, a văzut roșu înaintea ochi-
lor, a uitat și de cheltuială și de tot, a venit la
Iași cu tipografie cu tot și mi-a dat-o mie,
gratis: «Să scoți carte românească, unchiule,
atâta dorință am!». Am vrut să vorbesc cu
dânsul despre bani, nici n-a stat să asculte, a
plecat așa cum a venit, foc și pară; la averea
lui, nu îndrăznise nimeni până atunci să-l su-
pere cu ceva, darămite să-i interzică ceva! Ce
era să fac? I-am strâns pe băieți, le-am spus
tot, am ținut sfat, am instalat-o în casele lui
conu’ Iordache Balș din ulița Sfântul Ilie,
unde-i acum poșta de pe strada Cuza Vodă,
deci ne-am făcut și tipografi, pe lângă redac-

67
tori, reporteri, corectori, foiletoniști, poeți,
nuveliști, conferențiari, istorici și tot ce mai
trebuia, ca să umplem paginile acelea. Nu
știam niciuna dintre meserii, le-am învățat
din mers, lasă că ușor-ușor s-au adunat și
alții pe lângă noi cinci, după o vreme le-am
lăsat lor revista pe mână, noi doar selectam
ce intra și ce nu intra, că succesul i-a făcut pe
mulți să încerce cum e cu literatura. Mulți,
mulți! Cum au venit, așa au plecat; puțini au
rămas, dar buni. Nu tipăream la noi doar
«Convorbiri», tipăream și alte reviste, și cărți,
și traduceri, și în original, ce se vindea, ce
cerea piața; o vreme am ținut și o librărie cu
produsele noastre, dar mai apoi am închis-o,
că pierdeam bani cu librăria: prea se fura.
Dacă n-aveam timp să ne ocupăm personal,
unul dintre noi! Cu toate astea, coane
Mihăiță, n-am nimic a regreta, pot spune că
am făcut treabă bună, c-am stârnit acolo, cu
ajutorul acelor litere mobile de plumb prost,
o briză de curăție literară care ține și azi. Știi
ce spun, coane Mihăiță?”

68
 „Știu. Homeliness. Irony. Background.”
„Ar mai fi și rigoarea în construcție, dar
înțeleg că aceasta nu mai e bine-văzută în
lumea voastră; dar, da, una peste alta, văd că
și mata te-ai adăpat la izvorul nostru, chiar
dacă cam prea puțintel după gustul meu.
Lasă, bine și-atât! În urmă, i-am vândut lui
Goldner tipografia, ne-a dat 1500 de galbeni
pe dânsa.”
„Era mult sau puțin?”
„Mult nu era, dar nici puțin, că se uzase în
ăști șapte ani, doar ți-am spus, din 1865
până în 1871 tipărisem acolo și «Convorbiri»,
dar și «Vocea Națională» a lui Culianu, și
«Generațiunea» lui Griguță Botez, și «Gazeta
Națională» a lui Scarlat Capșa, și «Curierul
de Iassi», și «Jurnalul pentru toți», și altele
încă, plus calendare, plus cărți și foiletoane,
plus câte și mai câte; se tociseră literele,
plumbul este moale, trebuie cumpărate al-
tele după un număr de ani, cine să stea să
alerge după ele, să comande la Paris sau la
Viena, să urmărească comanda, instalarea și

69
toate celea? Așa, mai bine am vândut, cu
clauză, adică să fie tipărite gratis «Convorbiri
literare», iar restul comenzilor să fie treaba
lui. Ne-am tocmit mult, Goldner și cu mine,
dar am bătut palma în condițiile mele.”
M-a bușit un râs nestăpânit:
„Chiar că ești mehenghi, măi Vasile! O mie
cinci sute de galbeni pe-o tipografie veche!”
„Ce să facem, coane Mihăiță? Așa e
comerțul! Mai dă, stăpâne, mai lasă, jupâne,
până la urmă se-nțeleg oamenii. Parcă
Goldner nu știa că de-acum se are bine cu
cine trebuie? Noi făceam și desfăceam în
Iași, doar nimeni altcineva!”
Nu mă mai puteam opri din râs:
„Și toată lumea te știa de băiat bun, Vasile,
măcar că bun nu erai tu decât de rele... și cu
revista ce-ai făcut?”
„Am mai mers așa cu ea, vreo trei ani, tot
certându-ne cu Goldner, care tot zicea că
l-am păcălit și că să-i plătim și noi tiparul ca
toți ceilalți, până când i s-a făcut lui
Maiorescu lehamite și-a mutat «Convorbirile»

70
la București”. Acolo, încetul cu încetul, s-au
schimbat lucrurile, colaboratorii s-au făcut
tot mai serioși, direcția generală a revistei a
rămas, dar parcă și-a pierdut din nebunia
tinereții, din cutezanțele juniei... păi unde
erau acum serile când îi adunam pe toți la
mine, unde era diaconul Creangă, cel care-a
umplut butea cu mitropolitul, unde era
Caragiani arnăutul, unde era Nicu Gane zis
«Drăgan», unde era Mironică, unde era cara-
cuda?! Maiorescu, serios cum îi era felul, nu
primea în casa lui din București niciun fel de
caracudă, nu ca mine; eu îmi făcusem rost de
o talangă de la stână, și când îi vedeam pe
ăștia sfioșii, care nu deschideau gura toată
seara, că încep să se foiască, tălăngeam și le
strigam din ușă: «La masă, boilor!». Ei, săra-
cii, nu se supărau pe mine, cum nu se supăra
nimeni. Eu eram Pogor, cel cu glumele,
l’enfant terrible. Mă știa tot Iașiul. Cine să se
supere?!”
„Și după ce Maiorescu a mutat revista la
București, măi Vasile? I-ai mai chemat pe

71
«boi» la masă?”
„I-am mai chemat și nu prea i-am mai
chemat, coane Mihăiță. Ședințele Junimii
s-au ținut încă multă vreme, nu zic, parcă își
pierduseră suflul, vigoarea, dar chiar și așa
am mers înainte niște ani de zile, destui.
Bine, când nu îi chemam să se adune la
mine acasă, nu se adunau mai deloc, că
se-nvățaseră cu ospeția casei Pogor, de capul
lor erau ca niște rațe bete, nu știau încotro
s-apuce; fărădecât că nici la mine nu era han,
să stau toată ziulica după ei! La-nceputul lui
1869 mi-a murit fetița, n-am fost om în anul
ăla; pe urmă am tot călătorit cu Elena, cu ne-
vastă-mea, pe la Paris, să ne plimbăm, să
uităm, să încercăm să uităm, să ne facem că
uităm, n-am prea uitat, a fost greu. Au mai
fost și altele. Viața, ușor-ușor, ne-a furat la
toți pământul de sub picioare. Am vrut să
scriu, am scris, n-am avut succes, eram slab
în scris, eram previzibil; am încercat să
pledez, iar n-am avut succes, eram un slab
vorbitor în public, numai între cunoscuți

72
eram eu în stare să arăt ce pot; am încercat
să traduc, am tradus mult, am adus pe
românește lucrări din engleză, din franceză,
din latină, din germană, poate ar fi putut fi
bune în proză, nu știu, poate, dar în traduce-
rile mele m-am încăpățânat să versific în
ritm trohaic, suna bătrânicios încă de pe
atunci, acum nu mai e bun de nimic, poate
pentru lucrări de doctorat ale șoarecilor de
bibliotecă, dar atât. Acum îmi pare rău, dar
e prea târziu. Poate dacă mă lăsam consumat
mai cu măsură de măselele lumii acesteia
trecătoare, dacă lucram mai cu sârg la scrisul
meu, nu știu, poate atunci... în fond, cu ce era
mai bun Nicu Gane decât mine?! Dar uite că
eu am fost înghițit de uitare, iar el e încă pe
raft.”
„Pe raftul al doilea, Vasile, dar altceva
voiam să te-ntreb: dac-ar fi după tine, ce-ai
păstra din ce-ai scris? Cu ce-ai ieși tu în fața
mea, ca scriitor, dac-ai putea?”
„Nu știu, coane Mihăiță! Tu ce-ai păstra?”
Mă prinsese, mehenghiul.

73
 „Știu și eu, măi Vasile? Paharnicul
Chifterescu? La Copou?”
„Nu versuri, nu versuri! Proză. Versurile
nu se vând, în lumea voastră”
„Tot la bani întâi și-ntâi te duci gândul...
Vasile, Vasile! Proză? Păi tu nu prea ai scris
proză, și cea pe care-ai scris-o îi cam slabă...
slăbuță tare, la drept vorbind! Cele cinci surori
de la Târgul Neamțului îmi vine acum în
minte, doar că-i excesiv de autobiogra-
fică: parcă te văd pe tine muncindu-te să-ți
căpătuiești sclifositele acelea de surori, pe
Smaranda, pe Anastasia, pe Eleonora! Tare
te-ai mai necăjit cu ele, dacă nu le-ai iertat
nici măcar în proza ta de căpătâi!”
„De unde era să știu eu că asta va rămâne
în urmă ca proza de căpătâi?! Am scris-o
cumva în glumă, mai mult pentru că mă bă-
teau la cap băieții la ședințe, să citesc și eu o
producțiune proprie, c-așa era regulamentul
asociației și chiar ne-am ținut de el, cel puțin
în anii de-nceput! Dar tot nu mi-ai răspuns
la întrebare, coane Mihăiță: din scrisul meu,

74
din tot scrisul meu, a rămas ceva care să se
lipească de inima ta?”
Am tăcut mult, m-am gândit. Era ceva, dar
trebuia să-mi amintesc. Ceva mic-mic, mai
mic decât cea mai mică jucărie de la mine
din sat. Oare când or fi ajuns versurile acelea
în creierul meu? În anii de facultate? În lun-
gile seri de iarnă, la bibliotecă, la BCU? Nu,
nu. Îmi amintisem. În lecturile suplimentare
cu care mă ajutasem pentru lucrarea de
licență, acolo trebuie să fi fost:
„«Pe foc poetica art-a lui Horaț și Boileau,/
Liber și isteț pe cale umblă-n coace și-ncolo,/
Fără călăuz și cârjă și fără să te sfiești/ Spune
tot ce vezi cu ochii toate câte simțești». Pri-
mitive stihuri, măi Vasile. Dar mie mi-au
mers la inimă, cum spui tu; de când scriu, fie
c-am știut, fie că nu, de îndemnul lor m-am
ținut și nu de altceva. Poate de-aia n-am fost
bun de nimic, în afară de reporter: «Spune
tot ce vezi cu ochii»! Exact asta am făcut, dar
uite că oamenilor nu le prea place. Nu con-
tează. Într-un fel, ți-am urmat directiva ar-

75
tistică, cu știință, fără știință, nici asta nu
contează. Ca reporter, tu m-ai creat, Vasile
Pogor!”
Vasile s-a-nfoiat, ca ieșeanul, fălos neam
de oameni:
„Mulțumesc, coane Mihăiță, asta așa e. De
viață îți povesteam, cum m-a furat de lângă
scris, cu fel și fel de fleacuri: politică,
administrație!”
„Ziceai că te-ai ferit de politică ca de dra-
cul...”
„M-am ferit, cum nu, am încercat din răs-
puteri să feresc și Junimea de duhul cel rău,
opream ședințele când treceau băieții de la
literatură la politică, strigam cât puteam
«Străine acestea Junimii!», eram în stare să-i
dau și-afară din casă dacă nu se potoleau!
Dar nu s-a ferit politica de mine, s-a ținut
scai, așa au fost vremurile. Nu poți curăți
lipul unei țări înturcite doar cu slova scrisă,
mai trebuie și altele. Banul, de pildă. Banul
public! Da, am fost deputat.”
„Aoleo...”

76
 „N-am făcut nicio brânză cu deputăția,
m-am retras iar la Curtea de Apel, unde
măcar știam ce fac și făceam bine. Mai și ru-
peam monotonia, mai glumeam, cel mai ade-
sea cu Negruzzi cel mic, de-l poreclisem
«elefantul Tony» la o înfățișare și porecla a
prins, că tot Iașiul l-a știut de «Tony» zeci de
ani după aceea, și cât a fost primar, ba încă
erau și tineri care nici nu știau că pe prima-
rul lor nu-l chema «Tony» în certificatul de
botez! Altfel, la Curtea de Apel mi s-a scurs
mie viața, profesional vorbind, coane
Mihăiță. De avocat n-aș fi fost bun, nici n-am
fost, la drept vorbind, că doar am încercat.
De înalt funcționar public, însă, da.”
„Atâția ani, Vasile? Până la pensie?”
„Nu, c-am fost și primar. În trei rânduri.
Prima oară am venit la primărie în locul lui
Cristodulo Cerchez, conu’ Costică, fratele ge-
neralului Cerchez, cel căruia i s-a predat
Osman-pașa la Plevna; dar atunci era-ncur-
cată, coane Mihăiță. Nimeni nu stătea primar
mai mult de-un an-doi, că era dihonie mare

77
pentru primăria Iașiului, adică cei care erau
oameni cinstiți nu voiau să fie primari, iar
cei necinstiți se luptau între ei să fie. Vai de
Iași, vai de ieșeni! Înainte de conu’ Costică
fusese primar conu’ Scarlat Pastia, om cin-
stit, prea cinstit, a vrut să facă prea multe
pentru oraș, a sărăcit din cauza asta după ce
strânsese avere mare din singură munca lui,
mai rar așa ceva, că se născuse băiat sărman,
de la țară; încă mai înainte de dânsul fusese
primar alde Griguță Tufescu, bun de nimic,
cum îl arată și numele, iar încă și mai înainte
fusese Nicu Gane al nostru, primul primar
întreg pe care l-a avut Iașiul. Îmi băteam eu
joc de el la Junimea, la ședințe, nu e vorbă –
cine crezi că l-a poreclit «Drăgan», ca pe bă-
canul din colț? – dar zgârciobenia lui a priit
orașului, că nu s-au mai irosit bani pe toate
bazaconiile cât a fost el primar, prima oară,
vreo patru ani. Când am venit eu la primărie
l-am adus să mă ajute, că eu nu mă price-
peam și eram cam neglijent, practic întreg
mandatul meu, primul dintre ele, am fost

78
primar doar cu numele, Nicu a ținut trebu-
rile orașului în ordine – bine, dacă se poate
spune așa! Că aici la noi, la Iași, nimic nu
mergea cum trebuie, toate se cârpeau, toate
se făceau de azi pe mâine, planuri pe termen
lung nu-și asuma nimeni, vai și-amar! În
urmă, când s-a desprimăvărat bine, în 1881,
n-am mai putut. L-am făcut pe Nicu primar
întreg și-am plecat iar spre Paris, că mă su-
focam. Ieșenii noștri... târgoveți! Nu le păsa
decât de îmbucătura altora, niciunul n-avea
gând să trăiască el mai bine, ci să nu se pri-
copsească alții, prieteni, dușmani, vecini,
n-avea importanță! Îmi venea să-i strâng de
gât când îi vedeam așa îngrămădiți, așa
nescoși în lume. Bine, adevărat este că zi și
noapte se revărsau în oraș oameni noi, veniți
de pe cine știe unde, mulți de la țară, moldo-
veni de-ai noștri, dar și negustori și
meșteșugari, unii de pe la sud de Dunăre...
după război au venit valuri-valuri, că aici era
belșug în comparație cu sărăcia lor de-acasă.
Le luase turcul șapte piei dar acum era și mai

79
rău, după război, că noile state aveau nevoie
de venituri, de încasări la buget, măriseră
impozitele, oamenii cu ce să le plătească?
Plecau de-acasă, veneau la noi, unii la
muncă, alții rămâneau de tot. Se schimba
Iașiul, se schimba repede, primăria nu ținea
pasul cu vremurile, poate și de-aceea prima-
rii erau înjurați de toată lumea și n-aveau
timp să pună treburile cap la cap. Uite: după
Nicu a venit liberalul acela de Gusti, după
Gusti a venit Negruzzi cel mic, vorba vine
mic, cât un munte era Tony «elefantul», tre-
cuse și el la liberali, îi supărase pe-ai noștri,
pe conservatori, dar l-am iertat repede –
cine putea sta supărat pe Tony? – după Tony
iar Gusti, că era foame mare la liberali, iar
după Gusti ne-am întors noi la primărie:
mai întâi Nicu, vreun an, când flirta și el cu
Brătienii, au păstrat relații bune, i-au folosit,
au folosit și orașului; apoi eu, vreo doi, până
în vara lui 1890, că pe urmă iar au luat libe-
ralii primăria, au stat și ei până în primăvara
lui ’92. Atunci am venit noi iarăși, Nicu,

80
Bădărău și cu mine, am stat la primărie până
în 1901 de i-am înnebunit pe liberali, urlau
gazetele lor că «de un secol nu mai lasă cio-
coii primăria din gheare»!”
La amintirea acestor lupte politice, Vasile
începe să râdă, dar eu îl opresc:
„Las-o naibii de politică, Vasile, zi-mi de
Paris!”
„Ce Paris?”
„Păi nu ziceai că-n primăvara lui ’81 ți s-a
făcut lehamite de primărie și de cât te înju-
rau ieșenii și-ai plecat la Paris?”
„Ba da, coane Mihăiță, dar vezi mata,
atunci am fost cu nevasta, cu Elena. Și e cu
totul altceva să călătorești ca om însurat în
1881 decât ca flăcăiaș în 1849; e cu totul alt-
ceva să călătorești ca să uiți decât să
călătorești ca să afli.”

81
 La Belle Époque

„Filosof ești, măi Vasile! Filosof, firoscos,

farmazon, filfizon!”
Vasile începe să râdă încetișor, tihnit:
„Râzi, coane Mihăiță, râzi și râzi degeaba:
sunt toate cele pe care le spui, sau mai exact,
am fost: mai știi refrenul din «La Carmagnole»?”
„Dracu’ și-l mai aduce aminte, măi Vasile,
câți ani au trecut de când m-am lăsat de
carte și m-am apucat de făcut bani?! Stai,
cum era: «Dansons la Carmagnole/ vive le
son/ vive le son/ vive le son du canon»,
mmm? Așa ceva?”
„Aproape, dar nu chiar. L-au cântat alții
înainte noastră, a generației mele, și poporul

82
ce-a-nțeles din repetiția asta, «vive le son/
vive le son/ vive le son»? A înțeles «filfizon»,
asta a-nțeles! Cum vorbeam între noi
franțuzește la Iași, cum ne râdeau târgoveții
de «filfizoni»! Cu «farmazonii», la fel, din
francmasoni ne-au făcut «farmazoni», cu
«firoscoșii», iară, adică «din fire scoși», așa
eram ziși cei care ne-ntorceam de la studii
și-ncercam să schimbăm ceva în amărâtă
țara noastră!”
„Și-ați schimbat, Vasile?”
Oftează.
„Noi așa credeam, coane Mihăiță, că
schimbaserăm fața țării, că urniserăm popo-
rul din somnolența lui turcită, dar uite c-am
băgat de seamă, în călătorie, cât de tare
mă-nșelasem. Toți ne înșelaserăm, dar acum
era vorba de mine singur: am muncit după
puterile mele ca să aduc orașul și țara la ce
văzusem eu la nemți și la francezi, și cre-
deam că progresasem, dar vezi că-n ăști trei-
zeci de ani nici nemții și nici frâncii nu
stătuseră pe loc, ba se mișcaseră cu mult mai

83
repede decât românii noștri. Mult, mult mai
repede! De unde eram înapoiați la 1850 față
de Europa, treizeci de ani mai târziu eram și
mai înapoiați; diferența nu era mai mică, era
mai mare, că tot drumul mi-a sângerat inima
și mi-a venit să plâng. Nevastă-mea credea
că plâng după iubirile din tinerețe... femeie,
ce să știe ea.”
Cam pricepeam eu ce voia Vasile să
spună:
„Zi-mi de drum, Vasile.”
„Am luat trenul din gara noastră, din Iași,
c-acum aveam și noi gară, nu mai eram o
fundătură ca pe vremea lui vodă Mihalache
Sturdza; primul popas a fost la București.
Acolo am avut prima bănuială asupra a ce
aveam să văd mai departe: orașul crescuse
mult mai repede decât Iașiul. Crescuse urât,
nu e vorbă, dar era mare, era viu, era în
agitație – bine, tocmai se făcuse proclamarea
Regatului, la 14 martie, se cheltuise mult de
la buget și asta se vedea; dar oricum! Am stat
o săptămână, am făcut vizite, am avut

84
discuții cu oamenii politici; dacă tot plecam,
m-am văzut și cu Brătienii amândoi, cu
Dimitrie și cu Ion, că ei aveau atunci guver-
nul pe mână. Măcar că nu făceam aceeași po-
litică, totuși am stat îndelung de vorbă,
mi-au dat și oarece sugestii, să nu le zic «în-
sărcinări», că plecam totuși într-o călătorie
particulară, dar eram obișnuit ca limita din-
tre oficios și particular să nu fie chiar rigidă,
între noi, cei de familie. De la București am
rămas în tren până la Severin, unde iar am
făcut popas.”
„De ce nu la Craiova, măi Vasile?”
„Craiova nu era atunci ce e acum, dar nu
de asta n-am rămas, deși fusesem invitat, că
era centrul plin de conacele boierilor; vezi
mata, coane Mihăiță, o singură dată în viață
am avut eu necaz cu o provocare la duel,
chestie de tinerețe, și fostul meu viitor
adversar – nu ne duelaserăm până la urmă,
ne împăcaseră martorii – era acum șeful
poliției! Oameni aprigi, oltenii, și cu ținere
de minte. Am zis că e mai bine să trec mai

85
departe spre Severin.”
Îmi venea să râd, dar m-am abținut:
„Sfântă-i frica de bătaie, măi Vasile... și pe
urmă? La Severin?”
„Mi-a plăcut ce-am văzut. Oraș construit
după plan, primul pe care îl vedeam la noi în
țară! Avuseserăm dreptate să-l aducem pe
neamț în locul lui bietul vodă Cuza, fie-i
țărâna ușoară, ceea ce-mi doresc și mie, de
altfel... Severinul deja aducea a Europă. Doar
aducea, nu mult, dar totuși am simțit ime-
diat.”
„Și pe urmă?”
„Am trecut granița cu Austro-Ungaria, pe
la Vârciorova, am oprit o noapte la Herculane,
«Herkulesfürdő» cum era numit orașul, că
după Ausgleich rămăsese la unguri, nu la
austrieci; splendid, splendid! Și sezonul încă
nu începuse! Acolo am fost lovit de adevăr
ca de un baros în cap: țării noastre nu-i e
bine! La cum se mișcă ungurul sub mâna
neamțului, românului n-o să-i fie moale!”
„Și-ai avut dreptate...”

86
 „Da, dar degeaba. De-acolo am mai popo-
sit la Caransebeș, la Timișoara și la Seghedin,
dar stai că am uitat: calea ferată de pe lângă
Dunăre, de la Severin la Herculane! O știi,
coane Mihăiță?”
„Da. Pe-acolo merg cu băieții, vara, pe
munte. Cernei, Mehedinți, Vâlcan, Țarcu,
Godeanu, Muntele Mic, Piatra Iorgovanului,
Retezatul, peste tot am fost. Voi nu prea
aveați pasiuni de-asta, Vasile, așa-i?”
„Nu prea, nu. Doar cine umbla la vânat,
altfel, nu. Ei, și de la Seghedin am trecut
pusta, «nagy alföld» cum îi spun ungurii, ciu-
dat pământ, nu seamănă cu nimic de pe la
noi, nici Bărăganul nu-i așa! Dar când cre-
deam c-o să mă-nec în atâta câmpie, am
ajuns în Pesta. E... cunoști Pesta, coane
Mihăiță?”
„Da, bunînțeles. Am stat acolo doi ani, nu,
mint, două sezoane. De muncă, nu turistice!
Cunosc bine Pesta, oho... poate chiar prea
bine.”
„Atunci mă înțelegi. Ca toată suflarea ro-

87
mânească, cea intelectuală mă refer, eram și
eu la curent cu Proiectul Național, cu unirea
cea mare a tuturor românilor, și știam că
într-un fel sau altul urma să ne ciocnim cu
ungurii, într-un viitor mai îndepărtat sau
mai apropiat. Dar nu știam două lucruri, la
Pesta le-am aflat: prima, că ei înșiși erau
obsedați de propriul lor Proiect Național,
anume să iasă din «reálunió» cu cât mai
puține pagube și să-și vadă de viață, fără
să-și mai bage nemțișorii nasul în treburile
lor; și-a doua, că habar n-aveau de proiectul
nostru. Nu văzusem niciodată oameni mai
orbiți de visuri, pe de-o parte, dar pe de altă
parte, ce făcuseră din Pesta era lucru mare,
lucru de mirare.”
„Aprob. Așa e. Mă rog, astăzi e și mai și.”
„De la Pesta m-am mai oprit la Pozsony...”
„Bratislava...”
„Da, Bratislava, uit mereu că voi le-ați în-
curcat pe toate, după aceea la Viena, unde
am stat mai multișor. Dacă nu mă băteau
Brătienii la cap, poate nu stăteam atât; așa,

88
însă, am rămas o săptămână, să mă întrețin
cu unul și cu altul, ba am făcut și un popas
de două zile la Praga, unde iar am stat de
vorbă cu niște oameni de seamă... știi despre
ce vorbesc, coane Mihăiță?”
„Știu, cum nu. La Bratislava am vândut
geci de piele, turcești, la Praga niște icoane
rusești, adică ortodoxe, vreau să spun, dar la
Viena, de ce să mint, n-am ajuns decât după
ani și ani, ca turist. Din Praga am mai cum-
părat și...”
„Lasă, coane Mihăiță. Nu asta voiam să
spun. Ei, și din Praga am plecat mai departe,
spre Carlsbad, să-i fac cheful Elenei, că așa e
la drum cu nevasta, și de acolo n-am mai po-
posit decât la Nürnberg, ca să-mi cumpăr
cărți de colecție, și la Heidelberg, să văd ce
se poate face cu rămășițele pământești ale
bietului vodă Cuza; bine, la Nürnberg am
studiat oleacă și fortificațiile orașului, dacă
tot eram acolo, că omul e bine să știe de
toate, mai ales când țara lui își pune bază-n
el. De la Heidelberg am trecut Rinul spre

89
Lorena, de-am făcut popas lunguț în Metz, că
și acolo erau fortificații de studiat, cele mai
noi din Europa, cele mai bune, cele mai inte-
grate, și cu rețeaua de cale ferată, și cu cea
de transport fluvial, de pe Mosela; războiul
se terminase abia cu zece ani în urmă, dar în
acești zece ani nemții munciseră pe rupte,
construiseră un sistem defensiv cum n-avea
nimeni în Europa. Mai târziu a încercat și
Carol al nostru să facă așa ceva în jurul
Bucureștiului, dar ai văzut ce-a ieșit, coane
Mihăiță.”
„Am văzut, Vasile, am văzut. Când eram
licean, ne duceau comuniștii în forturile «sis-
temului defensiv» românesc, să-nvățăm să
tragem cu arma. Era vai de mama lor, se îm-
puiaseră liliecii-n ele, și știi cât de sperioși îs
liliecii!”
„Lasă liliecii, că nu de lilieci e vorba! Dar,
da, știu, că pe la Bucium era plin de lilieci,
când eram eu copil; acum e vorba că de la
Metz am ieșit din imperiul lui Wilhelm Întâiul,
din «Cel de-al Doilea Reich» cum s-a spus

90
mai târziu, și-am trecut frontiera Celei de-a
Treia Republici.”
„M-ai încurcat, măi Vasile! Întâiul, Al Doi-
lea, A Treia... ce-i asta? Numărătoare? Abac?
Învățăm cifrele romane?”
„Lasă că vezi mata ce vreau să spun,
coane Mihăiță; că eu, spre deosebire de
mulți, când vorbesc, chiar am ceva a spune,
nu vorbesc doar așa, de drag de zgomot. Așa
e când ești mort. Ai rar prilej de vorbă, nu
poți a-ți bate joc de el.”
Mă pusese la punct.
„Ei, Vasile. Te ascultăm, și eu, și reporto-
fonul; cum ai găsit Parisul, după atâta amar
de timp?”
„Ei, coane Mihăiță... abia de-aici lucrurile
nu sunt simple. Când am dat ochi cu orașul
prima dată, mi se păruse minunea lumii, dar
acum îmi dau seamă că era o cocină; dar
când m-am întors, treizeci de ani mai târziu,
am rămas mut când am văzut ce-a fost în
stare să facă Haussmann din orașul tinereții
mele. Cum spuneți voi, coane Mihăiță?”

91
 „Alpha city...”
„Așa, exact. Alpha city! Aranjase orașul ca
pe-un tort de nuntă, tăiase bulevarde largi,
răsese cartiere întregi de cocioabe, con-
struise canalizarea și rețeaua de apă pota-
bilă, plus parcurile și fântânile...”
„Am avut și noi unul d-ăsta la București...
a ras jumătate din orașul vechi, se credea fa-
raon, până l-am luat binișor de l-am
împușcat.”
„Lasă, că nici lui Haussmann nu i-a fost
ușor, dar parizienii sunt oameni civilizați,
i-au forțat demisia, dar atât; l-au considerat
nebun, psihopat, grandoman, și uite că el a
avut dreptate. Stăteam la fântâna Saint-
Michel, fumam o țigară și cugetam la oameni
și la-nverșunarea lor de a nu schimba nimic,
niciodată, fără să se gândească la viitor, la cei
care vor veni după dânșii... cugetam și la
ieșenii mei, cărora le-am și făcut un motto
batjocoritor: «Mihi nunc», înțelegi mata
gluma...”
„Nu prea, măi Vasile. Am chiulit de la lati-

92
neasca din facultate, că joia era zi de fotbal.”
„Fi-v-ar fotbalul... înseamnă «Mie, acum!»,
adică fiecare pentru el, fără niciun fel de im-
plicare socială și fără nicio proiecție pentru
viitor. Dacă și Haussmann ar fi gândit
ieșenește, cădea Parisul pe el!”
„Lasă, Vasile, nu-i mai certa atâta pe oa-
menii tăi, că datorită lor nu ești acum vreun
uitat, ca atâția alții. Asta, una la mână. A doua
la mână: cum arăta Parisul în interbelic?! O
jale! Un cui nu s-a bătut în 22 de ani! Noroc
cu nemții, noroc cu americanii, noroc cu de
Gaulle c-a dat cu chiriașii de pământ, că altfel
chiar cădea Parisul pe ei, la propriu!”
„Ai și mata dreptate, coane Mihăiță, dar
lasă-mă să termin ce aveam eu de fapt de
spus, că o tot întorc ca la Ploiești și nu mai
ajung la un capăt. Uite. Parizienii celei De-a
Treia Republici erau profund nemulțumiți,
profund cârcotași: că democrația parlamen-
tară e nefuncțională, că e nevoie de-un lider
providențial, că urbanizarea nu e bună, că
mai demult era mai bine, că tehnologia re-

93
zolvă probleme care nu există, că unde sunt
marile victorii de altădată, că țăranul fran-
cez, care este de fapt gal, stă la temelia tutu-
ror lucrurilor, că o mie și una de alte fleacuri
pe care le scoteau din pălărie fără să vadă
adevărul, așa cum îl vedeam eu, străinul
venit de departe: că trăiesc în pace și le
merge din plin.”
„Asta voiai să spui?!”
„Nu, coane Mihăiță, nu asta. Voiam să
spun că parizienii aveau un sentiment pros-
tesc de sfârșit al istoriei, același pe care îl
aveți și voi acum; cum ziceai mai devreme?
«Parisul în interbelic»? Cu ce voce îngâmfată
ai pronunțat «interbelic», coane Mihăiță!
Adică ăia erau niște tâmpiți care nu știau ce-i
așteaptă, dar voi, urmașii cei deștepți, știți
deja ce-i aștepta pe «interbelici»! Dă-mi voie
să-ți spun ceva: e ușor să faci pe deșteptul
când te uiți în trecut – crezi că mie nu mi-ar
fi ușor să fac pe deșteptul și să-ți spun că și
voi tot «interbelici» sunteți, din punctul meu
de vedere?! Dar nu spun, iacă. I-am văzut

94
atunci pe parizieni trăind bine și plângându-se
că trăiesc prost; vă văd pe voi făcând același
lucru. Ia seama, coane Mihăiță!”
Mă cam pusese pe gânduri:
„Adică, măi Vasile... tu vrei să spun că eu
trăiesc într-un fel de «La Belle Époque»,
așa?”
Pogor nu mi-a răspuns la întrebare. M-a
lăsat să mă perpelesc și a trecut la ale lui:
„Pentru mine, acel ultim Paris a fost un fel
de cântec de lebădă al vieții personale, pen-
tru că m-am întors la Iași și m-am dedicat
orașului; am încetat să exist ca ființă proprie.
Eu eram Iașiul și Iașiul era Pogor, dar crezi
că ieșenii m-au apreciat? Am trăit s-o aud și
pe aceea cum c-aș fi «ciocoi»! Un Pogor
aruncat în clasa ciocoiască, auzi mata
mișelie! Se sparie gândul, și nu sunt ironic.
Nimeni, pe vremea lui tătuca, nu s-ar fi gân-
dit să-i amestece într-o oală pe boieri și pe
ciocoi; boierii erau boieri, ciocoii, ciocoi. Dar
timpurile se schimbaseră.”

95
 Primăria

„«Ciocoii»?!”.
„Așa ne spuneau ei, ca să ne distrugă ima-
ginea publică, să ne sape în ochii alegători-
lor... cum să-ți explic, coane Mihăiță? Că dacă
nu te dumiresc pe tine cum o să-i dumiresc
pe cei care citesc interviul? Uite... la început,
când nu erau decât boieri și țărani, nu exista
niciun «ciocoi», cum era în copilăria mea, de
pildă. Dar apoi boierii vechi de țară au pornit
să se mute în orașe, mai ales în cele mari, și
să lase proprietățile, moșiile, pe seama ve-
chililor, la început, iar pe urmă au preferat
să le arendeze. Acuma, teoretic, ar fi fost bine
ca arendașii să fi fost tot dintre vechili, că ei

96
știau toate rosturile, dar în practică n-au
fost, au venit oameni de toată mâna și s-au
făcut arendași... n-a fost bine deloc! Pentru
țărani era tot mai greu. Că una era să
te-nțelegi cu boierul care te știe și pe care-l
știi de când s-a născut, și alta e să te-nțelegi
cu arendașul care azi e, mâine nu mai e, stă
la moșie numai cât are contract, cât face pro-
fit, pe urmă pleacă spre altă arendășie sau
spre alte afaceri; țăranii au prins ură mare
pe arendași, i-au poreclit «ciocoi», care nu
știu ce înseamnă, dar de bine nu este. O
vreme, poporul a deosebit între boierii vechi
și arendași, pe primii îi prețuia, pe cei din
urmă îi disprețuia, dar boierii rărindu-se tot
mai tare la țară, că ți-am zis cum s-au tras la
orașe, poporul n-a mai făcut deosebirea. Fie
proprietarului, fie arendașului, tot «ciocoi»
i-a zis, urâtă vorbă, ba în urmă de tot, spre
bătrânețile mele, «ciocoi» a ajuns să în-
semne orice om cu bună-creștere, cum ai
spune mata, coane Mihăiță, «middle-class»!
Asta a fost foarte rău, asta a căscat prăpastie

97
între popor și conducătorii lui firești, poți să
îți dai seama. Când omul simplu îi spune
«ciocoi» știutorului de carte, la ce duce asta,
coane Mihăiță?”
„La comunism.”
„Da. M-a ferit Dumnezeu, am murit
înainte s-o văd și pe-aceasta. A început cu
răscoala țăranilor, a continuat cu rebeliunea
legionarilor și s-a terminat cu Tezele din
Iulie; vai de oameni, vai de biata țară!”
„Lasă, n-o mai căina atât, că într-un fel și-a
meritat-o. Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă-n
traistă: a cui e vina că românilor le place
să-și fure singuri căciula?! Apropo de furat,
Vasile: tu, la primărie, ai băgat mâna-n banul
public?”
Pogor oftează.
„E-ncurcat, coane Mihăiță, este foarte în-
curcat. Nu așa se fac treburile, să bage pri-
marul mâna în banul public, cum zici mata!
Nu așa se lucrează, nu, deloc. Cum să spun...
proiectul e mai mare ca primarul. Proiectul
poate să dureze și douăzeci, și treizeci de

.98
ani, proiectul poate să fie purtat de zece-
cincisprezece primari de la început și până
la sfârșit, și fiecare dintre dânșii mai
schimbă ceva, mai adaugă ceva, mai taie
niște cheltuieli, mai găsește o sursă de
finanțare, mai înlocuiește un furnizor cu alt
furnizor, se mai luptă cu guvernul, mai nego-
ciază, mai cedează câte ceva ca să câștige
continuarea proiectului... pe urmă cade gu-
vernul și totul trebuie luat de la început, cu
alți oameni, cu alte mofturi. Pe urmă cade
primarul, totul încremenește, toate lucrările
sunt suspendate, de multe ori primăria
merge și la tribunal, indiferent de primar,
că-i unul sau că-i altul. Uite, apa Iașiului. De
pe vremea conului Scarlat Pastia am tot
vorbit să construim alimentarea cu apă a
orașului, dar abia după ultimul mandat al lui
Nicu Gane, în 1911, a avut Iașiul aducțiune
de apă potabilă. Socotește singur!”
„Ce să zic, măi Vasile... și acum e la fel.”
„Stai, că n-am terminat: teatrul! Știi Teatrul
Național de la noi din oraș!”

99
 „Ba bine că nu. Cine nu știe Naționalul din
Iași?!”
„Să-ți povestesc. Am avut teatru, dar a ars
în incendiul din ’88 și atunci am venit eu iar
la primărie, că promisesem că fac teatru încă
din primul mandat, dar n-avusesem nici
timp destul, nici susținere – toți au zis că al-
tele-s prioritățile, teatrul mai târziu! E, uite
c-acum teatrul era prioritate, tocmai pentru
că nu mai era! Ieșenilor le fusese foarte drag
teatrul cel mare, făcut de vodă Sturdza în ca-
sele lui Toderiță Balș, capsomanul acela,
bătu-l-ar Dumnezeu să-l bată de fudul,
Doamne, iartă-mă că vorbesc cu păcat despre
cei morți, te pomenești c-așa vorbiți și voi
despre mine, coane Mihăiță...?”
„Ferească Dumnezeu, măi Vasile!”
„Așa. Și acum, dacă nu mai aveau teatru,
ieșenii m-au chemat pe mine la primărie, să
le fac unul nou; până atunci, trupa juca în
casele cele mici făcute de conu’ Pastia – bun
primar, bun gospodar, vizionar, om fără
noroc, mare păcat! A fost greu pentru actori,

100.
mai plecau în turnee, ce era să facă? I-a mai
ajutat și guvernul cu bani, au fost și donații
particulare, dar a fost tare greu. Am demolat
primăria veche, pe urmă am început să
strâng bani pentru proiect, pe urmă a fost
gata și proiectul, dar nu aveam destui bani.
Una peste alta, construcția noului teatru a
durat enorm, eu, ca primar, am ajuns subiect
de glume populare. Crezi că-i ușor să fii pri-
mar?! Mai ales când e vorba de niște oameni
așa cârcotași ca ieșenii noștri: nimic nu le
place, totul le pute, toți vor să fie șefi dar
nicidecum să răspundă pentru deciziile
greșite. Eu...”
„Și teatrul, Vasile?”
„Ce-i cu teatrul?”
„L-ai terminat?”
„L-a teminat Nicu, după cum spuneam.
Așa lucram noi. Eu eram cu viziunea, Nicu
era cu munca. Eu începeam, el desăvârșea.
Te mai miri că nu mi-e drag? Laurii mergeau
la Nicu, sudalmele mergeau la Pogor, păi
dreptate-i asta?!”

101
 Îmi venea să râd de necazul lui Vasile,
deși mă regăseam într-însul. El vorbea mai
departe:
„Cu canalizarea, la fel: am vrut să îi mai
scot pe ieșeni din buda din fundul curții,
ți-ai găsit! «Ce-ai cu noi, Pogore-nebunule»,
așa ziceau, că unde s-a mai văzut să se cace
omu-n casă? Eu le-am tot explicat cum e la
nemți și că e mai bine așa, cu apă curentă, ca-
nalizare, lumină electrică și străzi asfaltate,
ei, nimic! M-am luptat, m-am zbătut, am în-
cercat să conving, dar când am văzut că nu
merge cu frumosul, am întors și eu foaia. Am
decopertat ulițele, am introdus sistemul de
canalizare, le-am reacoperit și le-am asfaltat,
nu mai erau «ulițe», erau deja «străzi»; pe
multe le-am și redenumit, să mai scutur
orașul de țărănie – la străzi noi, nume noi!”
„Și oamenii ți-au mulțumit?”
„De unde. Mai tare m-au suduit, nu că
n-aveau și ei dreptatea lor: lucrările mer-
geau extraordinar de încet, banii se termi-
nau mult înainte de termen, toată lumea fura

102
tot ce se putea fura, mâna de lucru era
scumpă și slab calificată, devizele erau um-
flate, materialele erau aduse din străinătate,
că aici nu se fabrica nimic, în afară de balast;
bine, la Iași nu se fura chiar ca la București,
c-a rămas de poveste cum și-au pavat
zărghiții aceia strada Lipscani cu granit adus
din Scoția prin Turcia, dar tot se fura destul,
cât oamenii orașului să simtă că-s prost
administrați și să înjure. Și pe cine să înjure,
dacă nu pe primar?!”
„Măi Vasile, dar ceva întreg n-ai făcut? Un
proiect cap-coadă?”
A oftat necăjit.
„Nu prea, coane Mihăiță, nu prea. Am în-
ceput construirea de școli moderne, am
făcut rost de bani, zece școli noi au rămas în
Iași de pe urma mea, pe niciuna n-am apucat
s-o inaugurez, le-a inaugurat Nicu. Am con-
vins consiliul că Iașiul are nevoie de un aba-
tor modern, cum văzusem la București, la
«Livada cu Duzi», pe Dâmbovița, dar cu ce
eforturi! Am adus pe banii mei șefi de spitale

103
de la București și de la Budapesta să le ex-
plice consilierilor cam ce se-ntâmplă când
mănâncă oamenii carne stricată, mai ales co-
piii; nu uita, pe vremea mea nu existau teh-
nicile de refrigerare pe care le-aveți voi!
Toată carnea de consum se păstra «în viu» și
trebuia consumată în aceeași zi, iar sacrifi-
carea animalelor în condițiile noastre de
igienă era boală curată. Aproape că ați uitat
acum ce e aia «toxiinfecție alimentară», dar
noi muream pe capete din așa ceva. Copiii,
mai ales. Erau și sensibili, și...”
Vasile tace, încruntat, îngândurat.
„Și...”
„Și... cum să spun, coane Mihăiță. Voi aveți
acum un adevărat cult al copilului, că-s copii
puțini, trebuie s-aveți mare grijă de ei, e de
înțeles. Dar pe vremea mea, altfel erau oa-
menii... nici nu știu cum să-ți zic. Omul
mânca tot ce era mai bun, muierea lui mânca
din ce rămânea, iar resturile erau date la
copii. Resturile resturilor ajungeau la purcel,
iar dacă mai rămânea ceva, la cățel. Copiii,

104
porcii, găinile și câinii mâncau toate strică-
ciunile, toate gunoaiele, toate murdăriile...
mereu erau bolnavi de una sau de alta,
mereu mureau «din nimic», sau cum ziceau
oamenii, «de lingoare». Da, am igienizat
orașul, dar crezi că mi-au fost recunoscători?
Nici gând! Îi scoteam dintr-ale lor, îi obligam
să se schimbe, să se scuture de lene, nu le
convenea, ar fi vrut să trăiască murdari
într-un oraș curat. Nu le-am permis. M-au
urât. Eram pe dos față de credința mea de-o
viață: «Război castelelor, pace bordeielor».
În Iași eram iubit de cei din castele și detes-
tat de cei din bordeie, ca să vezi cum e și
viața asta de primar!”
N-am mai putut și am dat drumul unui
râs gospodăresc, de-ăla de neam prost:
„Vasile, Vasile... dar tot nu mi-ai răspuns
la întrebare. De furat, ai furat?”
Acum a râs el, dar de-amar, nu de veselie:
„Am îmbătrânit sărac, uitat și mâncat de
datorii. După ce-a murit Elena, nevastă-mea,
am lichidat tot și m-am retras la mine, la vie.

105
Casă, acțiuni, participațiuni, tot ce mă lega
de Iași: casa a cumpărat-o nora lui vodă
Cuza, de mult pusese ochii pe ea, îmi făcuse
oferte peste oferte, eu refuzasem mereu.
Acum, însă, văduv, sărac, uitat de ieșenii pen-
tru care muncisem atât, singur – Nicu mai
era cât de cât în putere, plus Maiorescu la
București, dar nu mai țineam legătura – fără
treabă, ros de datorii, ce era să mai fac? Atât
am mai obținut de la Moruzească: cât trăiesc
eu, să păstreze casa așa cum e și să pot veni
oricând doresc, să am întotdeauna o odaie
pentru mine. Prima condiție a respectat-o, a
doua, nu: odaie liberă ținea pentru mine, dar
când veneam îi punea pe servitori să se
poarte rău, cu dușmănie și să-mi facă șicane,
nu știam cum să plec mai repede. Adevărul
este c-am fost o singură dată; altă vizită nu
mi-a mai trebuit.”
„Ce-avea maștera cu tine, măi Vasile?”
„Avea! Îi luasem din scurt pe Moruzești,
atunci în aprilie ’66, și ăștia erau boieri
vechi, aveau ținere de minte, ce gândești? Pe

106
urmă, primul ei soț, Alexandru, băiatul cel
mare al lui vodă Cuza, plecase pribeag cu
tată-său după detronarea de care eu nu fu-
sesem tocmai străin, știi; al doilea soț, băia-
tul cel mare al lui Brătianu, s-a căsătorit cu
ea și a divorțat în aceeași zi, la Ruginoasa, la
conac, de-a clevetit toată țara și nici mie nu
mi-a tăcut gura mea cea rea, am spus atunci
vrute și nevrute, Moruzeasca n-a uitat nimic.
Ca să nu mai zic că-n tinerețe făcuserăm
aceeași politică, Brătianu și cu mine, dar pe
urmă drumurile noastre s-au despărțit, eu
am mers cu conservatorii, el cu liberalii,
ne-am cam ciocnit în politică, nu mult, dar
destul; mai mult mă ciondăneam cu Nicu, el
era căzut în admirația Brătianului, eu țineam
cu Maiorescu, ca întotdeauna. Ăsta micul,
Ionel, băiatul lui Brătianu, a avut destul cre-
ier cât să nu-mi poarte pică pentru glumele
despre căsătoria-divorț de la Ruginoasa,
măcar c-au fost destui care s-au găsit să-l in-
formeze că porecla «Figaro» de la mine ve-
nise, și era cam adevărat; dar Moruzeasca

107
mi-a purtat pică toată viața. Altfel, nu era o
femeie rea, să știi! N-a prăpădit averea lui
vodă Cuza – o moștenise ea, întreagă – pe
fleacuri și petreceri, ci a grijit-o și-a lăsat-o
în bună stare copilului. Dacă e ceva de care
nu-mi pare rău, e că-n casa mea tot a crescut
un copil, măcar unul! Fetița mea n-a avut
noroc de zile, dar Gheorghiță acolo a crescut!
Bine, vara stătea la conac, la Ruginoasa, dar
cel puțin iernile și le petrecea în Iași, în casa
mea. Mort fiind, îți dai seama că-i vedeam
toate jocurile lui de copil și-mi părea bine,
că-n viață fiind n-apucasem să mă bucur de
vederea lor. Plus că a ieșit om de seamă
dintr-însul, după cum știi.”
„Gheorghiță? Te referi la Gheorghe Brătianu,
istoricul, cel omorât în bătaie la pușcăria de la
Sighet?”
„Păi, la cine? Sigur că la el mă refer!”
„Aha... mă pierduseși la un moment dat.
Apropo de moarte, tu cum ai murit?”
Vasile chicotește încetișor:
„Ce, ai auzit și mata bârfele acelea, că m-aș

108
fi otrăvit, ca să scap de creditori? Vorbe de
clacă, vorbe slabe, coane Mihăiță! Am murit
că nu mai aveam rost, de-aia am murit.
Lumea mea se ducea la culcare, iar eu am
fost unul dintre cei conștienți, unul dintre cei
care au știut asta. Boierii se stingeau, con-
servatorii se stingeau, spiritul Junimii se
stingea, literatura Iașiului pălea, se ridicau
alți scriitori, din alte părți ale țării, cu alte
sensibilități literare... nici Sadoveanu, nici
Teodoreanu nu erau de neam vechi boieresc,
iar în afară de aceștia doi niciun ieșean n-a
cunoscut succesul după masacrul cel groaz-
nic, căruia voi i-ați spus întâi «Războiul cel
Mare», iar în urmă «Primul Război Mondial».
Ce mai era de mine într-o astfel de lume?!
Am murit liniștit, împăcat, «sătul de zile»
cum scrie în cartea aceea veche. Nu m-am
otrăvit, coane Mihăiță, așa să scrii în inter-
viu!”
„Așa o să scriu, Vasile, așa o să scriu! Ai
cuvântul meu: ein Mann, ein Wort! Mergem?
Apune soarele, s-a lăsat răcoare. Să nu mă ia

109
vreun guturai! Tu ești mort, ce-ți pasă, dar
eu, Vasile, dar eu?”
„Ci unde te grăbești așa, coane Mihăiță?”
„La tine acasă, Vasile, unde! Nu acolo tre-
buie să sfârșim interviul, rotund?”

110
 Casa

Am ieșit din curtea bisericii spre stradă,

spre Plopii fără Soț, am trecut pe lângă câr-
ciumă și-am ajuns în șosea, în Bucium; eu pe
jos, ca viii, Vasile în duh, ca morții. Ne-a luat
o ocazie din șosea, am dat și eu bani pentru
benzină, dar ca pentru unul, nu ca pentru
doi, că oricum șoferul nu putea să-l vadă pe
Vasile, și ne-am dat jos tocmai la rond, la
Podul Roș. Am mulțumit omului, am închis
portiera, acum eram iar numai noi doi, am
traversat încet peste Bahlui, am luat-o spre
Trei Ierarhi.
„De ce-ai scuipat în apă?”, întreabă Vasile.
„Așa, ca să mă mai întorc aici. E o tradiție,

111
mă mir că n-o știi: dacă se fac cercuri, în-
seamnă că vei mai trece și altădată peste acel
pod. Mă rog, așa era tradiția la Paris.”
„Și te-ai întors, coane Mihăiță?”
„Nu.”
Vasile a zâmbit, dar s-a abținut să mai
zică ceva până am intrat pe Lăpușneanu, iar
la Muzeul Unirii a zis:
„Lasă-mă oleacă să mă uit.”
M-am sprijinit de-un zid, peste stradă,
mi-am mai aprins o țigară. Vasile se uita,
se uita, se plimba de colo-colo de-a lungul
fațadei, trecătorii nu-l vedeau, n-avea el
treabă cu nimeni. După o vreme, s-a-ntors
spre mine și-a zis:
„Haidem.”
După ce-am trecut de rondul Eminescu
s-a mai oprit o dată, să se uite îndelung la
statuia din scuar, a oftat adânc, apoi am por-
nit iarăși. Când am făcut dreapta pe stradă,
pe Vasile Pogor, l-am întrebat:
„Auzi, Vasile, n-ai vrea să trecem întâi pe
la casa lui Nicu?”

112
 „Haidem.”
Nu prea îi mai ardea de vorbă lui Vasile al
meu; așa e întotdeauna la final de interviu,
omul obosește, nu mai are chef să fie descu-
sut despre câte toate. Până și Vasile obosise.
Am intrat în fundătura Nicolae Gane, im-
passe, cum ar fi spus parizienii, și ne-am
uitat la casă. Nu era nimic de văzut. O casă
ca orice casă, doar că „memorială”, cu un
bust al lui Nicu în curte. În ghereta de termo-
pan nu era nici paznic, nici vânzătoare de bi-
lete, iar poarta curții era încuiată. Vasile n-a
găsit altceva de spus decât:
„Săracul Nicu. L-au făcut statuie.”
Ne-am întors pe Vasile Pogor, am făcut
dreapta pe alee, am intrat în parc. Vasile a
zâmbit când am trecut pe lângă cârciumă
(„Restaurant Casa Pogor”), dar când am in-
trat în „Muzeul Literaturii Române – Casa
Pogor” nu i-a mai ars de zâmbete, era prea
preocupat să examineze totul, în cele mai
mici detalii, ca un criminalist, aproape că mă
așteptam să scoată o lupă à la Sherlock

113
Holmes și să se târâie în patru labe din încă-
pere în încăpere, căutând nu se știe ce. Dar
n-a fost cazul. Eu mă țineam după el, în
cârdul celorlalți vizitatori, până când Vasile
s-a-ntors spre mine și m-a întrebat:
„Nu mă-ntrebi nimic, coane Mihăiță?”
„Nu, Vasile. E casa ta, nu a mea. Și pe
urmă, la orice aș putea întreba eu, casa asta
e un răspuns în sine: putea să nu fie,
și-atunci nici tu nu erai, adică erai uitat! Co-
rect? Un nume între alte nume într-una din
listele de nume ieșene.”
„Vrei să spui că...”
„Vreau să spun că oricine a băut o bere în
restauranul ăla din curte face parte din
moștenirea ta culturală; ești în memoria oa-
menilor datorită acestei case, Vasile, cu toate
anexele ei, restaurant, pivnițe, ce-or fi. Tu nu
ești Eminescu. El n-a lăsat nimic pe acest pă-
mânt, în afară de cuvinte; tu, viceversa.”
Vasile a zâmbit, destins.
„Așa este. Nu e mult, dar e destul; este
mult, de fapt, dacă te gândești! Săracul Nicu...

114
ai văzut. De bietul conu’ Scarlat Pastia nici
nu mai spun; și alții, și alții, și alții, oameni
vrednici, oameni de seamă, că orașul aceasta
ar fi aproape o necropolă dacă voi nu i-ați fi
uitat. Poate e mai bine așa, cine știe?”
„Stai, Vasile, că mi-am amintit, chiar
voiam să te-ntreb ceva: unde-i podul?”
„Podul? De ce?”
„Am auzit că acolo se duc scriitorii, într-un
loc care se cheamă Galeriile Pod, toată lumea
îl știe, numai eu, nu. Tu știi unde este?”
„Da. Hai.”
Am urcat în pod, mi-a plăcut ce-am văzut.
„Îți cam place ce vezi, coane Mihăiță!”
„Îmi cam. Aici își lansează cărțile scriitorii
ieșeni, cândva o să lansez aici și eu o carte,
un roman. Da, da. Aici!”
„Păi mata nu ești ieșean, coane Mihăiță...”
„Acum sunt, Vasile.”
„Ești și nu prea ești... așa, ești și cracovian,
și budapestan, și parizian, și londonez... am
dreptate?”
„Ai, Vasile, ai. Chiar sunt... pleci?”

115
 „Plec, coane Mihăiță: a căzut noaptea. O fi
ieșit bine interviul?”
„A ieșit, Vasile, a ieșit bine. Dar m-am tot
ținut să te întreb: de ce îmi spui mereu
«coane Mihăiță», că eu nu sunt de neam
boieresc?”
„Nu, dar ești viu. Acum nu-ți pare lucru
mare, dar cândva o să vezi cât de important
este. Eu degeaba-s Vasile Pogor, că nu mă pot
duce să beau o bere la «Restaurant Casa
Pogor». Tu poți. Du-te, coane Mihăiță, du-te.”

(31 martie 2018, ora 11:56)

116
 BIBLIOGRAFIE

• Dan Mănucă, Fragments d’un voyage de Iassy a

Paris. Recueillis et annotes par Basil Pogor fils, în
Documente literare junimiste, Editura Junimea, Iași,
1973.
• Paul Cornea, Scrieri literare inedite: (1820 – 1845),
Editura Minerva, București, 1981.
• Olga Rusu, Vasile Pogor – fiul, revista „Dacia
Literară”, Iași, nr. 56 (5/2004), anul XV.
• Liviu Papuc, Marginalii junimiste, Editura Timpul,
Iași, 2003.
• Nicolae Gane, Amintiri, Editura Scrisul Românesc,
Craiova, 1941.
• Nicolae Gane, Zile trăite, Editura Librăriei Nouă
Iliescu & Grosu, Iași, 1903.
• George Panu, Amintiri de la Junimea din Iași,
Editura Polirom, Iași, 2013.
• Vasile Ion Cataramă, Sufletul Junimii: Vasile Pogor,
Editura Institutul Românesc de Arte Grafice
„Brawo”, Iași, 1942.
• Iacob Negruzzi, Amintiri din Junimea, Editura
Humanitas, București, 2011.

117
• Dan Mănucă, Scriitori junimiști, Editura Princeps
Edit, Iași, 2005.
• Zigu Ornea, Junimea și junimismul, Editura
Minerva, București, 1998.
• Constantin Pompilian, Henri Zalis, Convorbiri
literare: bibliografie, Editura Științifică și Enciclo-
pedică, București, 1975.
• Cornel Regman, Junimea: amintiri, studii, scrisori,
documente, Editura Albatros, 1971.
• Lucian Vasiliu, Olga Rusu, Corneliu Grigoriu, Iași
– citadelă europeană: trasee de turism cultural,
Editura Sedcom Libris, Iași, 2003.

118
 Cuprins

Pruncia..............................................................p. 5
Junia..................................................................p. 21
Junimea............................................................p. 40
La Belle Époque.............................................p. 82
Primăria...........................................................p. 96
Casa.................................................................p. 111
Bibliografie..................................................p. 117

119
 Din aceeași colecție:

Simona Antonescu, Povestea Otiliei Cazimir;

Iulian Ciocan, Povestea lui Nicolae Gane;
Dan Coman, Povestea lui Mihai Codreanu;
Andrei Crăciun, Povestea lui Ion Creangă;
Cristian Fulaș, Povestea lui Dosoftei;
Tudor Ganea, Povestea lui Mihail Sadoveanu;
Adela Greceanu, Povestea lui Vasile Alecsandri;
Florina Ilis, Povestea lui Mihai Eminescu;
Bogdan Răileanu, Povestea lui Constantin Negruzzi;
Alex Tocilescu, Povestea lui George Topîrceanu.

120
.
 Editura Muzeelor Literare
Iași, str. V. Pogor, nr. 4, 700110
Tel. 0747.499.400; fax 0232.213.210
E-mail: edituramlriasi@yahoo.com
Adresă web: www.emliasi.ro

Redactor: Carmelia Leonte

Copertă: Teodora Rogoz/ Anca Bîrliba
Tehnoredactare: Roxana Drugescu