Sunteți pe pagina 1din 6

Leziunile articulației pumnului în boxul de elită

Un studiu prospectiv al echipei olimpice de box a Marii


Britanii

INTRODUCERE
Abilitatea omului de a-și antrena pumnul pentru a se putea lupta a fost un avantaj
evoluționar. Oamenii sunt singurele primate capabile să-și flexeze degetele în palme, pe
eminențele tenare și hipotenare, formând pumnul. Mobilitatea redusă din a 2a și a 3a
articulație carpo-metacarpiană, stabilizează lanțul kinetic atunci când o lovitură este dată.
Această abilitate naturală poate explica de ce boxul este un sport antic.
Reprezentări artistice ale boxului au fost găsite în multe dintre civilizațiile
orientului mijlociu antic și este recunoscut incă din anul 3000 îHr. Multe dintre aceste
reprezentări artistice portretizează boxerii folosind un fel de bandaj sau protecție pentru
pumn și încheietură. Este totusi încă neclar dacă aceste bandaje aveau rolul de a reduce,
de a intensifica rănile provocate oponentului, sau de a reduce riscul apariției leziunilor în
articulațiile pumnilor boxerului.
Leziunile atât din timpul boxului amator cât și din timpul boxului profesionist au
fost documentate în multe investigații anterioare, dar cea mai mare atenție a fost
acordată leziunilor la cap și condițiilor neurodegenerative ca rezultat al boxului. Un
recent studiu prospectiv care a durat 5 ani, în legătură cu leziunile din boxul de elită
amator, a arătat că leziunile provocate în regiunea pumnului sunt, defapt, cele mai
frecvente și că sunt cele mai costisitoare ca timp de refacere, în care boxerul nu se poate
antrena. Într-un sport în care forțe foarte mari sunt transmise prin încheietură și pumn
pentru a doborî adversarul, leziunile la nivelul pumnului și încheieturii nu întârzie să
apară. Natura, locația și descrierea exactă a leziunilor pe care boxerii le experimentează în
regiunea pumnului urmează a fi investigate ulterior.
Prin urmare, scopul acestui studiu este de a analiza o perioadă de 8 ani de date
longitudinale prospective despre leziunile pumnului, colectate de la echipa de box a Marii
Britanii, atât în antrenamente cât și în competiții, pentru a raporta natura, locația si
descrierea exactă a leziunilor pumnului pe care boxerii de elită amatori le
experimentează.
METODE
Toți boxerii de sex masculin din echipa de box a Marii Britanii au participat, în
orice moment între 1.01.2005 – 31.12.2012. Datele au fost trimise de echipa de box a M.B. 98
de boxeri erau membrii ai echipei in timpul acelei perioade. Erau boxeri din fiecare
categorie de greutate, de la 48 kg până la peste 91 kg. Fiecare boxer a fost, in medie,
membru al echipei, timp de 28.5 luni, iar extremele au oscilat de la 6 luni până la 78 de
luni.
Datele referitoare la numărul de minute petrecute în competiții în timpul
perioadei de studiu au fost adunate din programa de box a fiecărui atlet în parte. Nu a fost
obținută nicio informație referitoare la numărul de minute petrecute în timpul
antrenamentelor atleților, dar timpul petrecut în antrenamente a putut fi totuși estimat
cu ajutorul programei de antrenament a atleților, o socoteală personală pe care o dețineau
antrenorii acestora. Aceste programe erau foarte detaliate, deci o estimare cat mai exactă
a fost posibilă.
O leziune era definită ca orice condiție musculoscheletală care putea împiedica
boxerul să participe la antrenament sau la competiții mai mult de 24 de ore. Leziunile
erau codate folosind Sistemul Orchard de Clasificare a Leziunilor Sportive (OSICS), care
arăta locația leziunii, regiunea locului în care era produsă leziunea, descrierea lezinuii,
numărul de zile necesar vindecării leziunii, și daca leziunea era nouă sau recurentă.
O leziune recurentă era definită ca apariția repetată a unei leziuni în exact același
loc ca leziunea precedentă. Leziunile au fost observate și înregistrate prospectiv de către
echipa medicală care era constituită dintr-un fiziokinetoterapeut specializat în leziunile
pumnului și un medic. Leziunile erau examinate și de un chirurg ortoped care, în cazurile
serioase, recurgea la operație.

METODE STATISTICE
Demografia atleților (clasificarea greutății și înălțimii), participarea la antrenament
și în competiții și informația despre leziuni (diagnostic, locație, tip, durată și dacă sunt
recurente sau nu), au fost introduse într-un tabel Excel. Toate testele și analizele statistice
au fost întocmite folosind “R” (limbaj folosit în evaluare statistică). Testele Chi-pătrat au
fost efectuate pentru a putea observa dacă există diferențe semnificative între numărul de
leziuni ale fiecărui atlet. Scorul Z a fost efectuat pentru a observa diferențele individuale.
Testul Shapiro-Wilks a fost efectuat pentru a evalua normalitatea informațiilor.
REZULTATE

Timpul petrecut în competiții și antrenamente.


De la toți sportivii, au fost adunate 218,8 ore de competiție în perioada studiului.
Numărul mediu de minute petrecute în competiție a fiecărui sportiv în timpul
apartenenței la echipă a fost de 133,9 minute, ceea ce reprezintă o medie de 56,4 minute
de competiție pentru fiecare atlet, pe an. În schimb, numărul de ore de antrenament
efectuate de fiecare atlet în timpul apartenenței la echipă a fost estimat la 900-1200 de ore
pe an, ceea ce duce la o estimare totală de 210.000-280.000 de ore de antrenament pe an
pentru toti sportivii. În consecință, fiecare atlet a petrecut de aproximativ 1000 de ori mai
multe ore antrenându-se decât participând la competiții.
Într-o zi normală, timpul de antrenament se împarte în 30 de minute de alergare în
regim de rezistență, 60 de minute de antrenament în regim de rezistență și 90 de minute
de antrenament în sala de box. Un antrenament în sala de box constă în boxul cu umbra,
lovirea palmarelor ținute de antrenor, lovind saci de diferite greutăți, sparring tehnic
atunci când se practică tehnici variate, și sparring-ul deschis, care este asemănător unui
meci de box real.
Dintr-o simplă observație a echipei de box în antrenamente timp de o lună, a
rezultat că timpul mediu petrecut de un singur sportiv, lovind, este de 766 de minute pe
an, ceea ce ne arată că un boxer al echipei petrece de 13 ori mai mult timp lovind în
antrenamente decât în competiții. Rata leziunilor în antrenamentele de lovituri este de 30
de leziuni/1000 de ore.

Prezentarea generală a leziunilor pumnului și încheieturii mâinii.


În cei 8 ani de studiu, au fost numărate 172 de leziuni ale pumnului și încheieturii
mâinii, dintre care 84 localizate în pumn și 88 în încheietură. Dintre aceste leziuni, au
fost semnificativ mai multe noi (78%) decât recurente (22%). Majoritatea leziunilor au
fost suferite mai mult în competiții (56%) decât în antrenamente (44%), deși sportivii
petreceau de aproximativ 1000 de ori mai mult timp în antrenamente.
Analizând leziunile pumnului și încheieturii separat, s-a realizat că din cele 84 de
leziuni ale pumnului, 65 (77%) erau noi și 19 (23%) erau recurente, 41 (48%) au apărut în
competiții și 43 (52%) au apărut în antrenamente, în timp ce din cele 88 de leziuni ale
încheieturii, 69 (78%) erau noi și 19 (22%) erau recurente, 36 (41%) au apărut în
competiții și 52 (59%) au apărut in antrenamente.
Rata totală a leziunilor pumnului și încheieturii în timpul competițiilor a fost de
347 de leziuni/1000 de ore (pumn: 183/1000h; încheietură: 165/1000h), în timp ce rata
totală a leziunilor pumnului și încheieturii în timpul antrenamentelor a fost de 0,34 – 0,45
leziuni/1000 de ore (pumn: 0,15 – 0,20/1000h; încheietură: 0,19 – 0,25/1000h).

Diagnosticul leziunilor pumnului și incheieturii mâinii.


Dintre cele 172 de leziuni ale pumnului și încheieturii, au fost 4 leziuni
diagnosticate care, combinate, au reprezentat 64,9% din totalul leziunilor:

 Instabilitate carpometacarpiană (21,6%).

 Luxația metacarpofalangiană,(15,8%).

 Entorsă de gradul 1 a ligamentului colateral ulnar al articulației


metacarpofalangiene de la nivelul policelui, denumită și “policele schiorului”
(14,6%).

 Entorsele de la nivelul încheieturii mâinii (13,5%).

DISCUȚII
Pumnul și încheietura mâinii sunt identificate ca fiind regiunile cu un risc foarte
mare de producere a leziunilor în boxul amator, dar nu și în cel profesional. Această
investigație ne-a făcut să întelegem că instabilitatea carpometacarpiană și luxația
metacarpofalangiană sunt cele mai comune leziuni diagnosticate. S-a observat că leziunile
noi sunt mult mai comune decât cele recurente.
Majoritatea leziunilor au fost suferite mai mult în competiții (56%) decât în
antrenamente (44%), deși sportivii petreceau de aproximativ 1000 de ori mai mult timp în
antrenamente. Motivul pentru această diferență uriașă dintre numărul leziunilor
rezultate din antrenamente și cel al leziunilor rezultate din competiții este necunoscut.
În antrenamente, pumnii sunt protejati de bandaje dintr-un material foarte dens și
de mănuși mari de 450 grame (16 oz) – 510 grame (18 oz). Mai mult decât atât, foarte
multe dintre loviturile date în antrenamente, nu sunt lansate la forță maximă. Bandajul
folosit în competiție este mai subțire iar mănușile folosite sunt mai usoare, cântărind 284
grame (10 oz) la categoriile usoare și 340 grame (12 oz) la categoriile grele.
Instabilitatea carpometacarpiană
Instabilitatea carpometacarpiană este identificată ca fiind mult mai comună decât
alte lezinui diagnosticate în mediul boxului amator. Atunci când boxerul obosește în
timpul meciului, încheietura mâinii tinde să colapseze în flexie din cauza incărcăturii la
momentul impactului, ceea ce produce foarte mare tensiune pe fața dorsală a articulației
carpometacarpiene, și pentru că în articulațiile carpometacarpiene ale indexului și
degetului mijlociu mobilitatea este foarte redusă, aceste articulații suferă cea mai mare
incărcătură atunci când lovitura este lansată corect. Instabilitatea carpometacarpiană
duce la iritație în articulație, durere și laxitate articulară, rezultând mai departe
hipertrofia periarticulară osoasă. Timpul de recuperare poate varia de la 5 la 12 luni.

Luxația metacarpofalangiană
Luxația metacarpofalangiană este o leziune foarte comună în mediul boxului
amator. Poate fi definită ca o inflamație dureroasă a articulației metacarpofalangiene care
poate cuprinde o ruptură parțială în banda sagitală sau a extensorului, degenerarea
capsule articulare, inflamația sinovialei sau o combinație între acestea.
Clinic, această luxație poate prezenta o paletă de simptome și semne, pornind de la
articulație inflamată, până la reducerea extensiei din cauza rupturii bandei sagitale sau
subluxației tendonului extensor. Această leziune poate fi tratată chirurgical sau non-
chirurgical, depinzând exclusiv de severitatea ei. În orice caz, tratamentul non-
chirurgical, în general implică imobilizarea segmentului până la 8 săptămâni.
La populația non-atletică, tratamentul chirurgical este recomandat doar dacă cel
nechirurgical nu funcționează. În cazul boxerilor, tratamentul chirurgical este considerat
aproape întotdeauna esențial, pentru că recuperarea, adeseori, poate fi imediată, în
funcție de severitatea leziunii.

CONCLUZII
În mediul boxului amator, instabilitatea carpometacarpiană și luxația
metacarpofalangiană, sunt cele mai comuna leziuni diagnosticate. Rata leziunilor
pumnului și încheieturii este de aproximativ 1000 de ori mai mare în competiții decât în
antrenamente. Terapeuții implicați în recuperarea boxerilor trebuie să conștientizeze
frecvența apariției leziunilor, durata lor de recuperare și tratamentele necesare pentru
aceste leziuni. Asociația Internațională a Boxului ar trebui să gasească metode de a crește
protecția la nivelul mâinilor în timpul competițiilor sportive.