Sunteți pe pagina 1din 75

ÎNGRIJIREA

PACIENTULUI
CU ARSURI

2
MOTTO :”Sănătatea este o comoară pe care puţini știu să o
preţuiască, deși aproape toţi se nasc cu ea.” (Hipocrate)

3
MOTIVAȚIE

Arsurile reprezintă una dintre cele mai grave, devastatoare și mutilante agresiuni care îi
sunt date omului să suporte.

Gravitatea arsurii depinde de suprafața pe care se întinde aceasta, arsurile >40-50% din
suprafața corpului având totdeauna un prognostic vital grav.

Letalitatea în România prin arsuri este de ~5,3%. Important ar fi ca pacienții cu arsuri


majore să ajungă într-un centru de arși, având nevoie de o echipă terapeutică complex și unde
mortalitatea pacientului cu arsuri cu suprafața > 50% din suprafața corpului este sub 10%, cu
speranța de supraviețuire și la cei cu arsuri de 80%.

Frecvența arsurilor într-o populație se corelează cu gradul de civilizatie și dezvoltare


umană. Arsurile sunt afecțiuni care pot avea o gravitate importantă dacă sunt extrem de întinse și
profunde. Severitatea lor depinde de vârsta celui afectat, de alte boli pe care le mai are, de
momentul în care se începe tratamentul. Medicul stabilește profunzimea arsurii, clasificată în
patru stadii de agresivitate.

4
Cuprins:
Capitolul I: NOŢIUNI DE ANATOMIE ŞI FIZIOLOGIE

1. Structura microscopică / 6

2. Anexele şi glandele pielii / 9

3. Fiziologia pielii / 10

Capitolul II: DATE DESPRE LITERATURA DE SPECIALITATE: ARSURA

1. Definiţie / 13

2. Istoric / 13

3. Etiologie / 13

4. Aspectul clinic / 14

5. Fiziopatologia arsurilor / 18

6. Diagnosticul pozitiv / 19

7. Tratament / 19

8. Evoluţie și prognostic / 25

9. Complicații / 26

Capitolul III: PLANUL DE ÎNGRIJIRE AL PACIENTULUI CU ARSURI 


CAZ I / 27
Capitolul IV: TEHNICI / 33

Bibliografie / 74

5
CAPITOLUL I

Noţiuni de anatomie şi fiziologie

Pielea este cel mai mare organ al corpului atât ca greutate (16% din greutatea corporală la
adult) cât şi ca suprafaţă, fiind alcătuită din celule epiteliale şi conjunctive specializate şi având
un important rol de protecţie şi sinteză. În mod normal pielea separă mediul intern al
organismului de mediul extern, dar afecţiunile şi infecţiile pielii sau anexelor sale (unghii, păr)
pot afecta această barieră.

1. Structura microscopică

Pielea este formată din 3 straturi: epiderm, derm şi hipoderm.

6
Epidermul este alcătuit dintr-un epiteliu stratificat și pavimentos, cornificat, celulele sale
fiind în permanență de regenerare. El este lipsit de vase sangvine, nutriția celulelor are loc prin
difuzarea limfei interstițiale din derm, prin intermediul membranei bazale și prin spațiile înguste
(de cca 10 milimicroni), care separă între ele celulele vitale ale acestui strat. Epidermul este un
protector mecanic contra pierderilor de apă din straturile profunde ale pielii și împiedică
pătrunderea microbilor în ele. Celulele epidermului se împart, după origine, aspect microscopic
și funcții, în două linii distincte: keratinocitele, care constituie marea majoritate a masei celulare
și melanocitele mult mai puțin numeroase.Keratinocitele provin din celulele stratului bazal, care
se divid permanent, celulele fiice fiind împinse spre suprafață. Se realizează astfel o mișcare
celulară lentă-ascendentă, în cursul căreia ele se încarcă progresiv cu keratină.Melanocitele
elaborează pigmentul melanic, care, eliberat din ele, este stocat atât în celulele epidermice (mai
ales în stratul bazal) cât și în macrofagele dermice, care astfel devin melanofore. Embriologic,
ele provin din creasta neurală sub formă de metaboliști care în cursul primelor luni de viață
fetală migrează spre unele regiuni din sistemul nervos central, în peritoneu și în piele. În piele se
așează între celulele bazale.

Epidermul este alcătuit din următoarele straturi celulare:

Stratul bazal (sau generator) este cel mai profund, fiind în contact cu membrana bazală.
Celulele sale au un nucleu mare situat apical. La polul apical sunt dispuse granule de melanină,
care are un rol fotoprotector, ferind acizii nucleici (mai alesADN) de razele ultraviolete, cu
acțiune inhibantă asupra acestora. Între celulele bazale se găsesc melanocitele și corpusculii
senzoriali Merkel-Ranvier.

Stratul spinos este situat imediat deasupra celui bazal, din care provine. În mod normal, el
este alcătuit din 6-15 rânduri de celule poliedrice, care pe măsură ce urcă spre suprafață devin tot
mai turtite. Ele sunt mai acidofile decât cele bazale, dar sunt intens vitale, acest strat fiind sediul
unor transformări importante în eczemă sau în metaplazii, și în alte numeroase afecțiuni.
Celulele sunt separate prin spații înguste de cca 10 milimicroni, prin care circulă limfa
interstițială nutritivă, rare celule limfocitare și se găsesc terminații nervoase amielinice.Aceste
spații reunite constituie "sistemul lacunar epidermic" în care coeziunea celulară e menținută prin
punți intercelulare. Citoplasma celulelor se caracterizează pe lângă formațiunile obișnuite, prin
filamente dispuse în mănunchiuri, numite tonofibrile. Ele au un rol important în sinteza keratinei
(precursori).

Stratul granulos este situat deasupra celui precedent, fiind compus din 1-5 rânduri de
celule turtite. Caracteristica lor e abundența granulațiilor citoplasmatice de keratohialină.
Formează o barieră care împiedică pierderea apei. Această barieră este însă penetrată de gaze,
lipide, vitamine, enzime, hormoni sexuali, radiații, glucoză, dar și de substanțe nocive (ex.
nicotina).

7
Stratul lucid numit și stratul cornos bazal e format din celule bogate în glicogen, eleidină
și grăsimi.Prezența glicogenului atestă existența unor procese vitale necesare etapelor finale în
sinteza keratinei. Acest strat este ultimul strat vital al epidermului, care împreună cu stratul
cornos profund constituie așa-numita "bariera epidermică" (barieră față de apă, substanțele
chimice și microorganisme).

Stratul cornos este cel mai superficial. El este alcătuit din două straturi: stratul cornos
profund sau conjunct și cel superficial sau disjunct numit și exfoliator. În cel profund celulele
cornoase sunt alipite, în cel superficial celulele au conexiuni laxe, desprinzându-se la suprafață.
Celulele cornoase normale au formă de solzi, nucleul este dispărut ca și organitele celulare, iar
celula apare ca un sac format dintr-un înveliș de keratină și un conținut bogat în grăsimi
osmiofile. Deasupra stratului cornos și amestecat cu celulele stratului disjunct, se găsește un strat
funcțional (fiziologic) rezultat din prelingerea secreției sudoripare și sebacee, și din debriurile
celulelor cornoase și a substanței intercelulare. Acest strat numit filmul sau mantaua (pelicula)
lipo-proteică acidă a pielii (pH=4,5-5,5), conferă o protecție față de microorganisme și față de
substanțele chimice. Pe suprafața pielii și între celulele stratului disjunct, se găsesc
microorganisme din flora saprofită.Numărul acestor germeni scade treptat spre profunzime, ei
fiind opriți la nivelul stratului conjunctiv.

Dermul constituie scheletul nerezistent conjunctivo-fibros al pielii. El este separat (și


totodată reunit) de epiderm prin membrana bazală.Membrana bazală este alcătuită dintr-o
împletire de fibre epidermice și dermice. Ea îndeplinește o funcție de filtru selectiv, pentru
substanțele provenite din derm și care servesc la nutriția epidermului, dar constituie și a doua
„barieră" pentru substanțele ce ar putea pătrunde din epiderm.

Dermul este compus din două straturi. Stratul superficial subepidermic cuprinde papilele
dermice și o zonă subțire situată sub ele. El este denumit strat subpapilar și se caracterizează prin
elemente fibrilare gracile, elemente celulare mai numeroase, substanța fundamentală mai
abundentă și o vascularizație și inervație bogată (plexuri subpapilare). Stratul profund numit
dermul propriu-zis sau corionul este mult mai gros, este mult mai rezistent și e compus
preponderent din fibre colagenice, elastice și reticulare.Celulele sunt prezentate de fibroblaști,
fibrociți, histocite, mastocite, limfocite și plasmocite cu specificul lor funcțional.

Substanța fundamentală afară de mucopolizaharide acide e bogată în apă, conține săruri


(mai ales sodiu și calciu), proteine, glicoproteine și lipoproteine, glucoză (care la acest nivel are
o concentrație identică cu cea din plasmă, în timp ce în epiderm este redusă la 1/3).

Hipodermul este stratul care separă pielea de straturile subiacente. El este alcătuit din
lobuli de celule grase (lipocite) conținând trigliceride, cu rol de rezervă nutritivă și de izolator
termic și mecanic. Acești lobuli sunt separați prin septe conjunctive, în care se găsesc vase și
nervi. O structură tegumentară mai deosebită este linia apocrină. Ea se întinde de la axilă, în

8
regiunea mamelonară și coboară convergent lateral spre perineu. Este alcătuită din aglomerări
celulare clare ce, structural, se apropie de celulele glandulare mamare. În această accepțiune
glanda mamară poate fi privită ca o glandă apocrină enormă cu o structură corelată cu funcția sa
secretorie. Între modalitatea secretorie a glandei mamare și glandele apocrine sunt relații
apropiate, în sensul că:celulele secretă un conținut bogat de proteine şi tipul celular secretor se
caracterizează prin „decapitarea" polului secretor al celulelor glandulare.

2. Glandele anexe

Fanerele sunt organe anexe ale pielii diferențiate la suprafața ei, cu funcție de apărare a
organismului, fiind prezente la om sub forma unghiilor și a părului.

Unghia (unguis) este formată dintr-o lamă cornoasă dură, distală, numită corpul unghiei
(corpus unguis), alcătuit din limbul și patul unghial și o rădăcină (radix unguis), situată
proximal, corespunzând părții acoperite de un repliu cutanat, numit plica supraunghială, care se
prelungește pe laturile unghiei. Plica acoperă lunula, porțiunea roză, palidă semilunară a
corpului, care în profunzime, se continuă cu rădăcina.Lama unghială e formată dintr-o porțiune
superficială dură și un strat profund moale. Stratul dur este regenerat de matricea unghială
(porțiunea cea mai profundă a rădăcinei), în timp ce stratul moale ia naștere prin cornificarea
celulelor patului unghial, pe care zace unghia. Sub marginea liberă a unghiei se găsește șanțul
subunghial, la nivelul căruia epidermul, cu stratul său cornos, se continuă cu unghia, formând
hiponichiumul. Limbul unghiei este unghia propriu-zisă și este format din celule solzoase,
cheratinizate. Cele de la suprafața limbului se continuă la nivelul plicii supraunghiale cu stratul
cornos al epidermului formând eponichium (perionix).

Părul.Firul de păr este alcătuit din două părți: una externă, vizibilă, liberă, numită tulpină
sau tijă și o parte ascunsă profund în derm, numită folicul pilosebaceu sau rădăcină (radix pili).
Ultima se termină printr-o parte umflată ca o măciucă, numită bulb al părului (bulbi pili)
creșterea părului se produce în regiunea bulbului. Bulbul, în partea sa cea mai profundă, prezintă
o scobitură în care pătrunde papila dermică nutritivă a părului, intens vascularizată. Culoarea
firelor de păr este diferită: blondă, roșie, castanie, neagră. Ea este determinată de un pigment
brun-grăunțos sau roșiatic, care se formează în bulb. Părul alb al batrâneţii se datorează
pătrunderii aerului în tijă.

Tija se dezvoltă din epiderm și este cornoasă, flexibilă, elastică, groasă între 0,006-0,6
mm, cu lungimea care variază între câțiva milimetri, până la peste un metru. Lungimea și
densitatea variază regional și este legată de sex, pilozitatea fiind mai accentuată în regiunea
capului, pe față la bărbat, în axile, în regiunea pubiană, pe torace și abdomen (la bărbat).

9
Foliculul pilosebaceu reprezintă o invaginație în profunzime a pielii, care prin vârful său
ajunge până în hipoderm. El conține firul de păr și are anexată glanda sebacee și o fibră
musculară netedă, mușchiul piloserector.

Glandele pielii sunt reprezentate de glandele sebacee si glandele sudoripare.

Glandele sebacee sunt glande holocrine care secretă sebumul, substanţă uleioasă ce
conţine lipide şi ceruri, având acţiune slabă antibacteriană şi fungică; mai dense la nivelul
scalpului, feţei şi frunţii, lipsesc la nivelul palmelor şi tălpilor; încep să funcţioneze la pubertate
sub acţiunea hormonilor sexuali (disfunţia glandelor sebacee se traduce clinic prin acnee).

Glandele sudoripare sunt glande apocrine sau eocrine caresecretă apă, clorură de sodiu şi
produşi finali toxici ai metabolismului proteic (uree, ammoniac şi acid uric). 

Histologic se descriu și următoarele tipuri de glande: glande apocrine (glande care produc
o transpiraţie vâscoasă cu miros caracteristic), glande merocrine (glande în care celulele
secretorii îşi menţin integritatea în ciclurile succesive de activiate secretorie), glande eocrine
(glande care secretă sudoare apoasă clară cu rol în termoreglare) şi glande holocrine (care sunt
reprezentate de glandele sebacee).

3. Fiziologia pielii

Pielea este un organ de o deosebită importantă funcţională. Funcţiile pielii sunt îndeplinite de
diferitele sale componente.

1. Funcţia de protecţie

Protecţia contra loviturilor este îndeplinită de pătura cornoasă care, prin rezistenţa


celulelor sale, amortizează într-o mare măsură loviturile şi împiedică acţiunea acestora asupra
organelor subcutanate. Un rol foarte important în această funcţie îl are şi elasticitatea dermului.

Protecţia contra microbilor este îndeplinită tot de pătura cornoasă care


împiedică pătrunderea microbilor. Orice rupture a păturii cornoase reprezină o portiţă prin
caremicrobii pot pătrunde cu uşurinţă.

Protecţia contra radiaţiilor solare. Pielea are un important rol de protecţie


contraradiaţiilor solare,care pot deveni periculoase penru organism. Această funcţie se
îndeplineşte prin stratul bazal al epidermului. Când radiaţiile solare sunt prea puternice, înstratul
bazal se dezvoltă, ca o reacţie a organismului,pigmentul de culoarenegricioasă (melanina),care
formeazăun fel de ecran protector şi împiedică astfelacţiunea razelor puternice asupra celulelor
din piele.

Protecţia contra unor lichide şi gaze. Pielea împiedică pătrunderea prin ea a


unor substanţe lichide sau gazoase.Un rol important în această funcţie îl au grăsimile,care

10
segăsesc la suprafaţa pielii şi care sunt produse în cea mai mare parte,de glandele sebacee.Totuşi
sunt şi unele substanţe care,fiind solubile în grăsimi,pot să străbată prin piele şi,pătrunzând în
organism,provoacă intoxicarea acestuia.

Protecţia vârfului degetelor. Pielea, prin producţiile cornoase, unghiile, protejează


vârfuldegetelor contra loviturilor.

2. Funcţia de respiraţie

La nivelul pielii are loc o uşoară respiraţie cutanată. La adult se elimină prin piele, în 24
de ore, 4 l de CO2. Această respiraţie redusă se datorează, pe de o parte, existenţei păturii
cornoase, iar pe de altă parte, faptului că vasele sanguine sunt situate destul de departe de
suprafaţa pielii.

3. Funcţia de excreţie

Glandele sudoripare au proprietatea de a elabora sudoarea, pe care o elimină la


suprafaţa pielii, prin pori. Procesul de eliminare al sudorii se numeşte transpiraţie sau
sudoraţie.Sudoarea este o soluţie apoasă cu o compoziţie asemănătoare cu aceea a urinii. Rolul
sereţiei sudorale este de curaţare a organismului de produsele metabolismului:uree, amoniac,acid
uric etc. Din acest punct de vedere,transpiraţia este ofuncţie ajutătoare a funcţiei renale,ea
reprezentând 25 % din excreţia renală.Cantitatea medie de sudoare este de 600-1000 ml/24
ore,putând ajunge în anumite condiţii la 4-8 l(hiperhidroza).Producerea sudorii este în funcţie de
anumiţi factori ca:temperatura mediuluiextern,ingestia de apă sau diferite băuturi,efortul
fizic,activitatea rinichilor şi starea fiziologică a organismului.

4. Funcţia de temoreglare

Se ştie că temperatura normală a corpului omenesc este cuprinsă între 36,5şi  


.Aceasta poate să crească în timpul activităţii musculare şi dacă temperatura mediului
înconjurător este mult mai ridicată faţă de temperatura corpului. În asemenea cazuri, organismul
cautăsă menţină temperatura normală prin mecanismulde vasodilatare şi cel de
vasoconstricţie.Când tempertaura mediului ambiant este ridicată are loc la nivelul
pielii vasodilataţie. În felul acesta se pierde prin radiere o mare cantitate de caldură.În cazul în
care temperatura mediului înconjurator este scăzută, atunci se produce o vasoconstricţie; prin
aceasta, afluxul de sânge la nivelul pielii este oprit şi căldura din organism se
păstrează.Organismul pierde prin transpiraţie, în mod normal, în 24 de ore, 800 ml apă. Pentru
transformarea acesteia în vapori sunt necesare aproximativ 400 cal./24 de ore. În felul
acesta,organismul pierde o parte din căldură sa,contribuind astfel la menţinerea temperaturii
constante a corpului(termoreglare).

5. Funcţia de sensibilitate

11
Pielea este şi un organ al sensibilităţii cutanate. Ea reprezintă segmentul periferic al
analizatorului cutanat şi îşi îndeplineşte rolul deorgan de simţ,prin terminaţiile nervoase ce se
găsesc în diferite părţi ale ei.Acestea nu sunt decât dendritele neuronilor din ganglionii spinali
care se termină liber în epiderm sau în corpusculii din derm şi hipoderm.Au fost identificate
urmatoarele forme de sensibilitate cutanata:sensibilitate tactilă, sensibilitate termică şi
sensibilitatea dureroasă.

6. Funcţia de depozit

Hipodermul acumulează o importantă cantitate de grăsime,constituind prin aceasta un


ţesut adipos,care reprezintă o rezervă energetică a organismului, în caz de nevoie.De
asemenea,datorită faptului că pielea este puternic vascularizată,formând la nivelul stratului
papilar şi în hipoderm reţele capilare,ea îndeplineşte şi o funcţie de depozit de sânge. La
nevoie,acesta poate fi mobilizat şi trimis în circulaţie.Aceasta are loc de exemplu în timpul
digestiei,când la nivelul aparatului digestiv este necesară o cantitate mai mare de sânge.

7.Funcţia metabolică

Pielea are un rol deosebit în metabolismul organismului. Astfel, prin secreţia sudorii,
intervine în metabolismul apei şi al sărurilor. În alcătuirea păturii cornoase şi a fanerelor
(părul,unghia)intră substanţa numită keratină,pentru sintetizarea căreia este nevoie de sulf,pe
care pielea îl reţine şi îndeplineşte astfel această funcţie.De asemenea,la nivelul pielii se
formează pigmentul melanic,cu rol de protecţie,vitamina D şi histamina,osubstanţă organică care
intervine în vasodilataţie.

8.Funcţia de absorbţie

Deşi pielea este impermeabilă pentru diferitele substanţe chimice,totuşi, în mică


măsură,ea poate permite trecerea unor substanţe. Aceasta are o importanţă deosebită în practica
medicală,folosindu-se în anumite situaţii: unguente, băi cu anumite substanţe (iodate, sulfurate,
clorurate,acidulate),electroterapie etc.

12
CAPITOLUL II

DATE DESPRE LITERATURA DE SPECIALITATE: ARSURA

1. Definiţie

Arsurile sunt o categorie specifică de traumatisme, cauzate de acţiunea unor agenţi


traumatici specifici, care produc leziuni distructive asupra pieli şi uneori asupra ţesuturilor
subiacente, antrenând pe lângă tulburări locale şi tulburări generale. Efectul patologic al arsurii
depăşeşte cadrul local de acţiune al agentului traumatic şi o transformăîntr-o boală chirurgicală,
deosebit de severă a întregului organism. Orice arsură poate fi urmată de complicaţii şi de
invalidităţi importante, prognosticul vindecării bolnavului depinzând de suprafaţa arsă, de
profunzimea arsurii, de tipul agentului traumatic, de starea biologică a accidentatului şi de
calitatea asistenţei medicale acordate.

2. Istoric

Arsurile și îngrijirea lor figurează în picturi rupestre vechi de peste 3,500 de


ani.Papirusul Smith, un document egiptean care datează din 1500 î.e.n., descrie tratamente cu
miere și un balsam pe bază de rășină.De-a lungul timpului s-au folosit numeroase alte
tratamente, inclusiv frunze de ceai (tratament atestat în China în anul 600 î.e.n.), untură de porc
și oțet, tratament folosit de Hipocrate și atestat în anul 400 î.e.n., vin și mir, tratament folosit
de Celsus și atestat în anul 100 e.n. Diversele grade de gravitate a arsurilor au fost descrise prima
dată de chirurgul francez Ambroise Paré în secolul al XVI-lea. Guillaume Dupuytren a îmbogățit
această clasificare, distingând în 1832 șase grade de gravitate a arsurilor.

Primul spital pentru tratarea arsurilor s-a deschis în Londra, Anglia, în 1843, iar
dezvoltarea metodelor moderne de îngrijire a arsurilor a început la sfârșitul secolului al XIX-lea
și începutul secolului al XX-lea. În timpul primului război mondial,Henry D. Dakin și Alexis
Carrel au elaborat standarde pentru curățarea și dezinfectarea arsurilor și plăgilor cu ajutorul
soluțiilor de hipoclorit de sodiu, datorită cărora mortalitatea s-a redus semnificativ. În anii ’40 a
fost recunoscută importanța exciziilor cât mai rapide și a grefelor de piele, și tot în această
perioadă au fost create metode și formule de resuscitare cu fluide. În anii ’70, cercetătorii au
demonstrat importanța hipermetabolismului care se instalează în urma arsurilor pe suprafață
mare.

În timp ce arsurile întinse pot fi fatale, tratamentele dezvoltate începând din 1960 au
îmbunătățit substanțial rezultatele, în special la copii și la adulții tineri.

  3. Etiologie
13
În funcţie de agentul traumatic care le-a produs, arsurile pot fi clasificate în:

- arsuri produse prin căldură (termice): flacără, metale topite, lichide şi vapori fierbinţi;

- arsuri produse prin substanţe chimice: acizi, baze, unele săruri;

- arsuri produse prin electricitate: flamă electrică;

- arsuri produse prin radiaţii: raze X, raze ultraviolete, Róntgen, gama.

Arsura termică este rezultatul acţiunii energiei calorice asupra tegumentului şi ţesuturilor
constând în distrucţie tegumentară însoţită de modificări consecutive şi posibile complicaţii
carcateristice locale sau generale. Exemplele de modificări consecutive pot fi: pierderi lichidiene,
pierderi proteice, tulburări metabolice, endocrine, hematologice şi imunologice. Posibilele
complicaţii carcateristice locale sau generale sunt reprezentate de: cicatrici vicioase (îngroşare
rectilinie sau ramificată), cheloide (îngroşarea pielii la nivelul unei arsuri, traumatism),
hipertrofice. Aceste modificări sau complicaţii posibile determină epuizarea rezervelor
funcţionale urmate de decompensarea facilă sub acţiunea unor eventuale acţiuni nocive minore.

Arsura electrică reprezintă arsura produsă la contactul corpului cu o sursă de curent


continuu sau alternativ (curent industrial - de voltaj mic este cel mai periculos). Arsura electrică
se însoţeşte de mai multe consecinţe neplăcute: arsura termică prin flamă electrică unde există
degajare de temperatură ce depăşesc adesea 2000 grade C, electrocutare (perturbare gravă a
potenţialelor electrice celulare, cu risc maxim de lezare cardiacă şi neuronală), leziuni termice
prin transfomarea energiei electrice în energie termică ce este cedată ţesuturilor traversate,
leziuni mecanice prin descărcări energetic masive ce pot produce adevărate explozii îndeosebi la
nivelul porţii de ieşie a curentului din organism.

Arsura radică reprezintă o leziune cutaneo-mucoasă şi tisulară produsă de energia


radiantă degajată de raxele Roentgen (X), raze ultraviolete, radiaţii ionizante (gama, cobalt,
radiu, etc.)sau exploziile atomice (civile sau război). Reprezintă faţa vizibilă a “bolii de iradiere”
ce apare prin expunere la energia radiantă. Se caracterizează îndeosebi expunerilor acute
(depăşire a dozelor terapeutice în cadrul schemelor terapeutice ce folosesc doze mari, explozii
nucleare, etc.) dar poate apare şi în cazul expunerilor cronice (iradiere cu doze mici pe perioade
lungi, nerespectare a normelor de protecţie în radiologie, etc.).

Arsura chimică reprezintă leziune a pielii, mucoasei şi ţesutului subiacent produsă de


contactul cu substanţe chimice toxice, iritante sau necrozante celulare, posibil însoţită de
complicaţii sistemice; reprezintă o condiţie patologică gravă, cu incidenţă mai mică decât a
arsurilor termice propriu-zise (5-8%).

4. Aspect clinic

14
 Gravitatea unei arsuri se apreciazăţinându-se seama de doi parametri: întinderea în
suprafaţă a arsurii  şi gradul de profunzime al acesteia. Amândoi parametri au o mare
importanţă şi anume întinderea arsurii determinând prognosticul vital, iar profunzimea- gradul
de invaliditate al accidentatului. Aceşti parametri se calculează foarte atent şi se înscriu în
documentele medicale, iar tratamentul de urgenţă, ca şi cel de lungă durată, se face în funcţie de
ei.

  Aprecierea suprafeţei arse are mare importanţă în precizarea: formei clinice, a gravităţii, a
prognosticului şi a indicaţiei terapeutice.Suprafaţa arsă se exprimă în procente în raport cu
suprafaţa corpului. O primă estimare a suprafeţei arse se face prin două metode:

      regula lui ,,nouă” (Wallace) valabilă numai pentru adulţi:

     capul şi gâtul însumează circa 9% ;

     fiecare membru toracic circa 9% ;

     fiecare membru pelvin circa 18% ;

     trunchiul anterior circa 18% ;

     trunchiul posterior circa 18% ;

     regiunea ano-perineală circa 1% .

15
      estimarea suprafeței arse comparativ cu palma bolnavului, care se consideră 1% din
suprafața corpului. Pentru vârstele mici există alte procentaje.

Din punct de vedere al profunzimii, arsurile se clasifică în 4 grade, fiecare din aceste
grade având semne caracteristice, afectând succesiv cele 3 straturi ale pielii, ulterior şi straturile
subiacente. În cursul evoluţiei bolii, gradul de profunzime al arsurii este posibil să se schimbe -
de exemplu, o arsură care la început părea căîn anumite zone să fie numai de gradul II, poate să
continue a evolua şi să se transforme într-o arsură de gradul III sau chiar IV, prognosticul ca şi
atitudinea terapeutică schimbându-se în acest caz, după cum şi infectarea arsurilor sau factorul
biologic al individului pot schimba fundamental prognosticul bolii.

Profunzimea leziunii de arsură se exprimăîn ,,grade de arsură” şi se face prin inspecţie


(care permite observarea de eritem, flictene, necroză sau carbonizare) şi prin palpare (care ne
permite să apreciem consistenţa, supleţea şi sensibilitatea provocate). În cursul evoluţiei bolii,
gradul de profunzime al arsurii este posibil să se schimbe, astfel că o arsură de grad inferior se
poate transforma într-o arsură de grad superior.

Dupa modificările morfopatologice şi clinice, arsurile se clasifică în:

Gradul 1 de arsură: Apare atunci când cantitatea de energie cu care tegumentul a venit în
contact a fost mai micăşi nu a determinat modificări ale epidermului superficial.Arsura de gradul
1 se caracterizează prin edem şi durere, care apar ca urmare a modificărilor vasculare

16
(vasodilataţie şi crestere a permeabilităţii capilare) precum şi datorită eliberării unor mediatori
chimici. Vindecarea se face fără cicatrice, după câteva zile.

Gradul 2 de arsură: Apare atunci când agresiunea termică a distrus straturile superficiale
ale epidermului până la stratul bazal, care are funcţie germinativăşi care permite astfel refacerea
straturilor distruse.Se caracterizează prin apariţia unei flictene cu conţinut clar, durere,
edem.Flictena apare prin acumularea de lichid între stratul afectat termic şi stratul integru.Acest
tip de arsură se vindecă de obicei în 10 -12 zile, dacă nu survine suprainfectarea leziunii.

Arsura de gradul 3: Apare atunci când sunt distruse în totalitate toate straturile
epidermului, inclusiv membrana bazală, precum şi dermul pe diferite porţiuni. În funcţie de
profunzimea până la care a acţionat factorul termic, precum şi de calitatea tratamentului, pot
exista vindecări, care se pot însoţi de cicatrice retractile.Gradul 3 de arsură se caracterizează
clinic prin flictenă cu conţinut sanghinolent şi expunere a dermului, dupăîndepărtarea flictenelor.
Dermul are culoare roşie, cu puncte hemoragice pe traiectele trombozate ale vaselor din derm.
Vindecarea se face în 21 de zile, dacă nu apare suprainfecţia. În arsurile de grad 3 pericolul
infecţiei este mult mai mare, pentru că nu mai există barieră epitelială. Prin suprainfecţie, arsurile
devin profunde, fiind necesară grefarea lor. Când leziunea este foarte profundă, diferenţierea de
arsură de grad 4, se face numai după eliminarea escarelor, când se constată epitelizarea spontană
(absentăîn arsura de grad 4). După vindecarea arsurilor de grad 3, rămân cicatrici vicioase,
inestetice, urmate de disconfort funcţional.

Arsura de gradul 4: În acest tip de arsură, leziunile sunt consecutive contactului cu


niveluri înalte de radiaţie termică.Se caracterizează prin necroza de coagulare a tuturor straturilor
pielii.Se formează escara, uscată, care nu prezintă durere din cauza distrugerii terminaţiilor
nervoase din piele. Escara este retractilăşi poate avea diverse nuanţe de culoare, de la galben la
cafeniu sau alb cenuşiu. Se pot vedea, la nivelul escarelor, vase de sânge trombozate, situate în
hipoderm, care pot da impresia unui tatuaj. Vindecarea se însoţeşte de cicatrici
vicioase,  retractile, nefuncţionale sau cheloide. O arsură de grad 4 se poate vindeca prin
epitelizare spontană, dacă nu are o suprafaţă mai mare de 5 cm², în caz contrar este necesar să se
aplice grefe de piele.

17
5. Fiziopatologia arsurilor

Temperaturile înalte produc fenomene locale şi generale. Fenomenele generale apar


atunci când arsura depaşeşte 15 % din suprafaţa corpului şi sunt mai grave, când arsura
interesează jumătatea superioară a corpului.

 Leziunile locale  sunt consecinţa directă a acţiunii agentului termic. O agresiune termică


determină modificari lezionale şi funcţionale în sens tridimensional. Leziunea maximă este
carbonizarea, care se produce la temperaturi de peste 400°C, când din ţesut rămâne numai
substratul anorganic. La temperaturi de 70 - 80°C se produce coagularea proteinelor şi
distrugerea enzimelor celulare. Substratul tisular ireversibil distrus, este eliminat din organism
sub forma unei escare, lăsând în urmă o soluţie de continuitate. La temperaturi de 50 - 60°C, se
produc deteriorări structurale şi funcţionale reversibile, cu distrugerea unui număr limitat de
celule.

 Într-o regiune arsă, se disting două zone :

 o zonă centrală de leziuni directe, cu leziuni de carbonizare sau necroză, cu tulburări de


microcirculaţie, leziuni care sunt ireversibile;
  o zonă periferică de leziuni indirecte, caracterizată prin prezenţa fenomenelor inflamatorii,
leziuni care sunt reversibile.

În urma distrucţiei celulare, se eliberează histamina, serotonina, prostaglandine, care


produc o vasodilataţie activă, cu creşterea fluxului vascular şi a permeabilităţii capilare,
fenomene care duc la formarea edemului postcombustional, rezultatul plasmexodiei.

Fenomene generale

Arsurile de grad 1 întinse produc o modificare a stării generale, datorită scăderii


volumului circulant în urma producerii edemului postcombustional şi a plasmoragiei.

Arsurile de grad 2 – 3, în relaţie directă cu suprafaţa arsă, produc şoc postcombustional.


Şocul este iminent la o suprafaţă arsă de 15 %, devine manifest la 25 % suprafaţă arsăşi este grav
la peste 50 %. Şocul postcombustional apare în câteva ore. Spaima şi durerea iniţială produc, pe
cale psihogenă, o stare de şoc care se consideră a fi benignăşi trecătoare. Şocul are însăşi o
importantă componentă hipovolemică. Pierderile lichidiene plasmatice sunt realizate prin
constituirea edemului postcombustional şi a plasmexodiei. Printr-un tegument normal, se
produce o evaporare de 15 – 20 ml./ora/mp. suprafaţă corporală, dar într-o arsură, evaporarea
este de 100 ml./ora/mp.

 Pe măsura amorsării fenomenelor fiziopatologice ale şocului, în lipsa unei intervenţii
terapeutice corespunzătoare, intrăîn joc mecanismele neuroendocrine, având ca efect, creşterea
secreției de ACTH, ADH, glucocorticoizi, aldosteroni şi hormoni tiroidieni.Consecinţa este
hipercatabolismul şi retenţia hidrică. În metabolismul glucidic sunt accentuate procesele de

18
glicogenoliză, conducând la hiperglicemie şi acidoză metabolică. În metabolismul lipidic se
accentuează lipoliza şi apar corpii cetonici, iar în metabolismul proteic se accentuează proteoliza,
cu apariţia hipoproteinemiei.

Tulburările circulatorii sunt precoce înşocul postcombustional şi se caracterizează prin


vasodilataţie şi hiperpermeabilitate, ceea ce explică apariţia edemului postcombustional şi a
hipovolemiei. În compoziţia sângelui apar modificări importante ca urmare a modificărilor
volemice, hipoxice şi metabolice, cum ar fi hemoconcentraţie, anemia prin hemoliză, creşterea
vâscozității sângelui.Aspectele patogene descrise depind de întinderea şi profunzimea leziunii
locale, de asocierea leziunii arse cu alte leziuni traumatice, de vârsta, de particularităţile
individuale precum şi de promptitudinea intervenţiei terapeutice.

6. Diagnostic pozitiv

Una din cele mai dificile sarcini ale chirurgului este aprecierea adâncimii arsurii şi a
timpului necesar vindecării, pentru a hotări cel mai bun tratament. Nu există până în prezent
criterii clinice şi de laborator foarte precise, dar etiologia arsurii, inspecţia şi palparea plăgii, cu
aprecierea funcţiei senzitive a terminaţiilor nervoase sunt elemente diagnostice importante.

7. Tratament

Tratamentul unui ars constă în primul ajutor care se dă la locul accidentului, tratamentul
aplicat în cursul transportului şi apoi tratamentul acordat în serviciul de chirurgie generala.

Măsuri de prim ajutor (adresate tuturor arsurilor)

- Scoaterea pacientului din zona de acţiune a agentului vulnerant cu plasarea sa la aer curat în
decubit dorsal (oprire a sursei de temperatură înaltă prin stingerea flăcărilor de pe haine);
îndepărtare prin spălare abundentă a substanţelor chimice; îndepărtare a pacientului de sursa
de curent electric; dezbrăcarea este necesară doar în cazul când îmbrăcămintea este îmbibată
cu lichide iritante sau fierbinţi.
- Resuscitare cardiorespiratorie: indicată şi necesară la pacienţii care au suferit arsuri electrice
de voltaj înalt, dar şi în alte situaţii însoţite de şoc; posibil suport ventilator în funcţie de
statusul pulmonar şi starea generală a pacientului; în cazul arsurilor în spaţii închise se
impune administrarea de oxigen 100% pe mască (posibilă intoxicare cu CO2); în caz de
obstrucţie a căilor aeriene superioare se practică traheostomie urmată de ventilaţie mecanică.
- Răcire imediată a regiunii lezate prin utilizare de apă rece limitează daunele locale (scurtare a
timpului de acţiune al temperaturii ridicate), însă răcirea după primele 30 de minute devine
inutilă, iar răcirea prelungită sau excesivă este dăunătoare.
- Plaga arsă se acoperă cu material curat şi cu pansament ud şi rece pentru a preveni
contaminarea ulterioară a plăgii; deasupra trebuie pusă o pătură curată pentru a preveni
pierderea de căldura cu minimalizare a riscului de hipotermie.
- Dacă pacienţii nu au decât arsuri şi transportul la spital nu necesită mai mult de 30 – 35
minute, nu este necesar ca reechilibrarea hidroelectrolitică pe cale intravenoasă să fie
începută la locul accidentului; dacă transportul până la spital necesită mai mult de 45 minute

19
sau pacientul a pierdut sânge datorită altor leziuni se instituie perfuzie cu ser fiziologic sau
alte cristaloide la locul accidentului.
- În cazul asocierii cu alte traumatisme trebuie realizată hemostază provizorie şi imobilizarea
fracturilor.
- Dacă statusul hemodinamic al pacientului permite, extremităţile arse vor fi ridicate
(diminuarea stazei şi edemului).
- Eventuală administrare de oxigen şi analgezice intravenoase.
- După acest prim ajutor şi resuscitare, pacienţii cu arsuri moderate sau majore vor fi
transportaţi la spital pentru tratament definitiv.

Tratamentul în timpul transportului

 Transportul celui ars trebuie realizat în primele 3 ore. Se face pe targă şi se continuă
perfuzarea de substituenţi, oxigenoterapie pe sondă nazală. Lipsa transportului imediat într-un
spital atrage dupa sine instalarea şocului şi agravarea riscului vital, prin neaplicarea tratamentului
corespunzător.

Atitudinea faţă de pacientul ars la admiterea în spital

- Anamneză: date de identificare, antecedente fiziologice şi patologice, condiţiile accidentării.


- Examinare generală cu suprinderea leziunilor asociate (plăgi, fracturi, traumatisme cranio-
cerebrale) şi evaluarea funcţiilor vitale afectate prin sau anterior de traumatism.
- Profilaxie antitetanică.
- Recoltare de sânge şi urină pentru realizarea unei prime evaluări bioumorale: grup sanguin,
Rh, hemoleucogramă, coagulogramă, uree sanguină, transaminaze, ionogramă serică, sumar
de urină.
- Însămânţări bacteriologice de pe tegumente şi mucoase.
- Efectuarea unei băi generale: bolnavul este dezbrăcat complet şi spălat într-o cameră de baie
cu apă la temperatura de 28 – 30 de grade C, utilizându-se un detergent cationic sau un săpun
pe bază de betadine; clătire cu ser fiziologic sau apă sterilă.
- Asigurarea unei căi venoase centrale în contextul prezervării capitalului venos al pacientului,
montarea de sondă gastrică (în cazul arsurilor >40% ca suprafaţă - ileus), de sondă urinară
(monitorizarea a diurezei).
- Prelucrarea arsurii (pentru arsurile garve se realizează în sala de operaţie sub anestezie
generală): asepsizare a plăgii, decapare a flictenelor (evitarea infectării lor), aplicarea de
pansament uscat sau umed sau lăsare descoperită a plăgii arse (expunere în condiţii de
asigurare a condiţiilor de izolare şi de aromicrofloră).
- Oxigenoterapie şi eventual protezare respiratorie (asistare sau control ventilator) sub
intubaţie endotraheală.
- Asigurarea următorilor parametrii în salon: poziţie elevată a membrelor afectate de arsură (cu
mobilizare 5 minute la fiecare oră), uşor Trendelenburg (în cazul existenţei de arsuri ale
căilor aeriene superioare), temperatură ambiantă de 28 – 30 grade C, pat prevăzut cu cort
izolator faţă de ambient.
- Profilaxie antipiocianic (ser, vaccin).
- Post complet în primele 24 de ore în cazul arsurilor grave.
- Monitorizare orală a respiraţiei, pulsului, TA, PVC, setei, diurezei, mucoaselor,
extremităţilor (culoare, temperatură), parametrilor sanguini – pe parcursul primelor 3 zile.
20
Tratamentul general al arsului

Reechilibrarea hidroelectrolitică. Trebuie începută cât mai precoce pentru a preveni


apariţia şocului hipovolemic.Sunt înlocuitelichidele sustrase din patul circulant prin plasmoragie
şi/sau evaporare.Se face şi reechilibrarea acido-bazică, de normalizare a presiunii osmotice şi de
corectare a anemiei.Reechilibrarea hidroelectrolitică este de lungă durată, cantităţile de lichid
administrate în primele 24 ore sunt egale cu cantităţile administrate şi în ziua următoare.
Cantitatea de lichide administrată în primele 24 de ore se calculează după formula: lichide (mL)
= suprafaţă arsă (%) x gradul arsurii x greutatea corporală + necesarul bazal; din acest total
jumătate se administrează în primele 8 ore, iar restul de jumătate repartizat uniform în
următoarele 16 ore (din ziua a doua se recomandă reducerea la jumătate a aprotului lichidian
endovenos).

Indicele cel mai valoros al echilibrării homeostaziei îl reprezintă cantitatea de urină


evacuată (30-50 ml/h) şi absenţa tahicardiei (AV sub 120/min).Administrarea de sânge reprezintă
mijlocul cel mai adecvat de menţinere a homeostaziei sanguine şi stimulează activitatea
imunitară, fiind cel mai valoros antianemic.

Lichidele perfuzate reprezintă:

- 1/3 coloizi: sânge 500 ml. până la 30% suprafaţă arsăşi 1000 ml. la peste 30% suprafaţă arsă,
iar restul Dextran ;
- 2/3 cristaloizi: Ringer lactat, NaCl 9‰, bicarbonat de Na 8,3%, glucoză 5%-10%.

Pentru copii se foloseşte schema Lehner: greutatea x suprafaţa arsă x 4 ml. =2/3 Ringer
lactat + 1/3 soluţii coloidale (plasmă).

Soluţiile ce se administrează sunt izotone şi hipertone. În primele 24 ore se recomandă


soluţii cristaloide şi nu plasmă, pentru că trecerea proteinelor în interstiţiu creşte şi mai mult
presiunea osmotică, iar astfel creşte edemul.Soluţiile cristaloide hipertone se folosesc pentru
capacitatea lor de a creşte presiunea osmotică. S-a constatat că edemele la arşii trataţi cu soluţii
saline hipertone sunt mai reduse. Soluţiile coloidale proteice nu sunt recomandate în primele 24
ore. Dintre acestea se preferă albumina umană, iar plasma (proaspată, congelată sau uscată) se
administrează cu rezervă, pentru că există riscul transmiterii unor boli infecţioase (hepatită
virală, infecţia cu HIV). Soluţiile coloidale neproteice sunt: Dextran 70, Dextran 40, care produc
o presiune osmotică mai mare decat soluţiile coloidale proteice.Combinaţia de soluţii coloidale
neproteice şi proteice (administrate în această ordine), reface volemia şi reduce edemele.

Reechilibrarea hidroelectrolitică urmăreşte asigurarea unui aport lichidian corespunzător


pentru echilibrarea hemodinamică, evitarea hiperhidratării şi a edemelor (prin menţinerea
proteinemiei şi a presiunii osmotice în limite normale cu albumina umanăşi sânge) şi corectarea
sodiului.

21
Monitorizarea diurezei (cantitatea, osmolaritatea, clearence-ul creatininei, pH-ul) este un
indicator important de evoluţie şi tratament. Pentru a urmări diureza este necesară o sondă Foley.
Pentru păstrarea diurezei (dacă aceasta nu se menţine la 30-50 ml/h prin soluţiile administrate în
primele 8h), se foloseşte soluţie de Manitol 20% 2x250 ml, Furosemid 5-10 fiole, sau ca ultimă
soluţie dializa.Forţarea diurezei cu Manitol sau Furosemid se indicăîn cazul în care lichidele
calculate pentru primele 8 h. nu reuşesc să menţina diureza peste 0,5-1 ml/kg corp/h.

Prevenirea disfuncţiilor digestive. După o perioadă de 72 h. de repaus digestiv, de


menţinere a sondei nazogastrice pentru evacuarea conţinutului stomacului şi monitorizarea pH-
ului gastric, arsul începe sa fie nutrit. Treptat, testând toleranţa gastrică, pacientul trebuie să
primească o nutriţie hipercaloricăşi hiperproteică, pentru a înlocui pierderile şi pentru a face faţă
necesităţilor metabolice. Până la atingerea parametrilor necesari (50-60 kcal/kgcorp/zi), pentru
primele zile sursa energetică oferită este glucoza 5% sau fructoza 5%.

Susţinere a funcţiilor vitale: respiratorie, cardio-vasculară, renală, digestivă, fluido-


coagulantă, imunitară etc.

Controlul durerii. Se face prin utilizare de doze mici și repetate de morfină sulfat
(intravenos), oxid de azot, ketamină, benzodiazepine, antialgice per os de tipul Metadonă.

Antibioticoterapie profilactică și curativă. Se realizează atât prin administrare de


antibiotice pe cale sitemică (spectru larg), cât și uitilizarea unor preparate topice (nitrat de argint,
sulfamide, detergenţi anionici sau cationici, aclool, cloramină B, betadină, apă oxigenată).

Tratament medicamentos – local și general

Paralel cu celelalte măsuri terapeutice aplicate arsului, se mai administrează


anticoagulante la 6 h. cu rol în combaterea hipercoagulării și în îmbunătățirea microcirculației,
vitaminoterapie, antibiotice. Adiministrarea profilactică de antibiotice se practicăîn 3 situații
clinice:

- în cazul autogrefării, care necesită pansamente ocluzive pentru câteva zile, sub care se pot
dezvolta specii de streptococ;
- în intervențiile operatorii de excizie a escarei de arsură, iar antibioticul se administrează
preoperator și postoperator;
- la copii

Administrarea de antibiotic nu trebuie întreruptă prea devreme, dar nici prelungită prea
mult timp. Perioada de administrare este de minim 5-7 zile până la obținerea răspunsului clinic
evident și apoi 10-15 zile până la eradicarea infecției.Antibioterapia profilactică de rutină, nu
este indicată la arși, pentru că ea selectează microbismul și face ineficientă terapia cu antibiotice
atunci când este necesară.Febra nu este întotdeauna un semn obligatoriu în diagnosticarea
infecției. Dispneea, agitația glicozuriei, instalarea insuficienței renale funcționale cu pierderi
azotate și creșterea leucocitelor, sunt semne ce pot sugera o infecție.Antibioticele de uz curent la
pacienții arși sunt: Penicilina G, Oxacilina, Ampicilina, Metronidazol, Gentamicina, Amikacina,
Medocef, Cefuroxim.La arși, antibioterapia este dificil de aplicat și trebuie să se țină cont că
22
antibioticele nu trebuie aplicate ,,pe încercate”, ,,ca umbrelă de acoperire”, ci trebuie făcute
antibiograme repetate săptămânal și din diferite zone de escară, deoarece flora plăgii poate varia
mult de la o arie la alta. Folosirea agenților topici 5-7 zile, reduce riscul de infecție a plăgilor
arse. Dintre agenții locali folosiți amintim: soluţie de azotat de argint 0,5%, nitratul de cerium,
sulfamylon, sulfamida metilata, Dermazin.

Tratamentul se poate aplica imediat după aprecierea extinderii și profunzimii arsurilor.


După ce se curăţă zona și se înlaturățesuturile devitalizate, crema Dermazin se aplicăîntr-un strat
de 2-4 mm. grosime pe suprafața arsurii sau pe un tifon steril, care se plasează pe plagă. Crema
se poate aplica cu o mănușă sau spatulă sterilă. Se aplică o dată pe zi. Înainte de fiecare aplicare,
plaga se va spăla sub jet de soluție antiseptică, pentru a înlatura resturile de cremăși de exudat,
ce apare din abundență după aplicarea cremei Dermazin, care în realitate este aseptic.

Se vor efectua culturi bacteriologice periodice, pentru a monitoriza eficacitatea terapiei


folosite. Interpretate adecvat, rezultatele culturii pot fi utile în perceperea infecției tratamentului,
înainte de evidențierea semnelor clinice.

Îngrijirea plăgilor arse

  Arsurile superficiale de grad I, vor epiteliza spontan în 8-10 zile, prin multiplicarea
celulelor din stratul bazal germinativ. Se tratează deschis, lăsând plaga la aer.

Arsurile de grad II necesită excizia flictenelor și pansament câteva zile, după care se lasă
la aer. Dacă apar fenomene de suprainfecție, se aplică pansamente umede cu soluție de
cloramină sau acid boric, care grăbește eliminarea escarelor. Chiar dacă evoluția este
favorabilăși pansamentul nu se umezește, el necesită totuși schimbarea zilnică.

Arsurile profunde de grad III-IV nu se pot vindeca spontan. Ele se tratează prin aplicare
de pansamente umede antiseptice, băi segmentare sau generale în soluție de cloramină sau
bromocet 1‰. Uneori se obţin rezultate bune cu Dermazin, care favorizează detașarea escarelor.
În aceste cazuri se practică excizia chirurgicală a escarelor, iar plăgile fie că sunt rezultatul
exciziei precoce, fie că sunt plăgi granulare (granulatii roșii, ferme, nesecretante), vor fi
acoperite cât mai rapid cu grefe.

Excizia – grefareaprecoce, este un procedeu terapeutic de mare eficiență, care reduce


suferințele bolnavului, îndepartează rezervorul de germeni și diminuează mult sechelele
funcționale. Se practică excizia suprafacială sau tangențială, pânăîn țesut sănătos.Sunt indicate a
fi excizate precoce următoarele arsuri:

- arsurile profunde (grad IV) care nu depășesc în suprafață 10-15%;


- arsurile intermediare (grad III profund) din zonele funcționale: mâini, suprafețe de flexie;
- arsurile chimice și electrice.

Momentul exciziei nu trebuie să depășească 5 zile după accident.

23
Etapa următoare exciziei este grefarea. Soluția idealăși definitivă este autogrefarea.Dacă
evoluția este bună, cu diminuarea secrețiilor și dezvoltarea unui pat granular bine vascularizat,
din ziua a 14-a sau a 16-a se vor evectua grefe de piele. Cu cât ea se va efectua mai precoce, cu
atât riscul de retracție a plăgii este mai scăzut. Zonele grefate vor fi ferite de radiații UV.
Grefarea se face când starea pacientului este bună, apetitul prezent, alimentația orală reluată,
lipsește febra, diureza minim 1500ml/zi, anemia este atenuată.

De mare utilitate sunt hemogrefele, când suprafețele arse sunt mari. Prioritare la grefare
sunt zonele funcționale, iar dintre acestea în primul rând mâinile. Aplicarea pieliise face pe
suprafețe mici, în ,,timbru poștal”. Zonele de prelevare sunt coapsele, abdomenul, spatele și se
recoltează cu electrodermatomul. Grefele recoltate nu trebuie să depașească 10% din suprafața
corpului. Zonele donatoare se vor pansa cu pansament uscat, la fel ca zonele grefate. Începând de
a 2-a zi, zonele donatoare se vor lăsa la expunere și se vor trata la fel cu arsurile intermediare.
Ele se vindecăîn 12-16 zile.Dupa 24 h. de la acoperire, aria grefată va fi repansată.Factorii ce
determină un eșec al grefării sunt:

- aplicarea grefelor la un bolnav ce nu îndeplinește condițiile biologice minimale;


- interpunerea între grefăși ,,pat” a unor elemente ce se opun penetrării vasculare: hematoame,
seroame, țesuturi necrotice;
- existența unui pat incapabil de a elabora elemente vasculare;
- aplicarea unui pansament mult prea compresiv, ischemiant.

Alimentația arsului

Scopul fundamental al suportului nutritiv la marele ars este de a reduce la minim


pierderile proteice din primele perioade ale bolii și de a accelera la maxim procesele anabolice
din perioada de convalescență.Acoperirea necesarului caloric implică evaluarea cheltuielilor
energetice zilnice cu ajutorul calorimetriei, măsurarea consumului de O2 și măsurarea producerii
de CO2. În cadrul suportului energetic al arsului, aportul de glucide reprezintă prioritatea
absolută. Arsul poate să oxideze complet până la CO2 și apă aproximativ 500 g/zi la o greutate
de 70 kg. Aportul mare de glucide trebuie acoperit cu insulină administrată i.v. Pentru evitarea
hipoglicemiei sau hiperglicemiei se recomandă menținerea glicemiei între 150-225
mg/dl.Aportul proteic la pacientul ars este un subiect de controverse. Cantităţile de proteine
administrate pot să atingă, în funcție de toleranța pacientului, valori de până la 3
g/kg.corp/zi.Dintre micronutriente se indică, în mod special, vitamina C 1 g/zi, zincul, fierul şi
vitamina K.  

Alimentația pacientului ars se începe la cca. 72 h. de la depașirea fazei de șoc primar,


când se obține o oarecare stabilitate circulatorie și hidroelectrolitică. Se administrează pe sondă o
dietă bogatăîn proteine (soluții în amestec cu ou și lapte) de cca. 1500 cal/zi, îmbogațită cu zinc
și vitamina C.Se începe prin tatonare cu cantități mici de alimente, care se măresc progresiv în
funcție de toleranța digestivă.Dacă pacientul este capabil să-și asigure 40-50% din necesarul
nutritiv per os, alimentația pe sondă se recomandă pe timpul nopții, pentru a încuraja apetitul.
Alimentația parenterală are un rol principal la cei cu disfuncție gastro-intestinală. Restul

24
aportului caloric este asigurat de soluții cu lipide, administrate i.v. Pentru că la pacientul ars
riscul infecției este mare, se recomandă schimbarea cateterelor la 3-4 zile.

Este extrem de util examenul bacteriologic al cateterelor înlocuite, pentru a preveni


dezvoltarea eventualior germeni și a decontamina zonele de puncție.

8.  Evoluție și prognostic

În evoluția unui ars se observă patru etape, care diferă de la individ la individ și nu pot fi
strict delimitate:

Stadiul I: primele trei zile. Este perioada șocului postcombustional și se caracterizează


prin mari dislocări hidroelectrolitice, poate să apară sindromul de deshidratare (hipovolemie),
edem, hipoxie, oligoanurie, se poate adauga sindromul digestiv (vărsături, hemoragii), care vor
agrava hipoxia, anemia, oligoanuria.

Stadiul II:  primele trei săptămâni (între zilele 4-21). Evoluția este diferităîn funcție de
întinderea și profunzimea arsurii. Pentru arsurile severe există o perioadă critică determinată de
complicațiile care pot surveni, în special invazia microbianăși toxemică,  ce pot să ducă la
septicemie sau șoc toxic și septic. Această perioadă se numește și toxic-infecţioasă. Pot să apară
complicații grave hepatice, digestive (ileus și hemoragie), tromboembolice, insuficiență renală
acută, care poate fi ireversibilă. Pot să apară complicații prin greșeli de tratament (edem
pulmonar acut prin supraîncarcare lichidiană),sindrom hemoragic.Starea bolnavului poate evolua
favorabil, încât la sfarșitul acestui stadiu bolnavul are vindecate leziunile de grad I și II, iar
arsurile de grad III cu escarele total eliminate sau în curs de eliminare.

Stadiul III: primele două luni (între zilele 22-66). Este perioada în care șansele de
vindecare cresc, din punct de vedere chirurgical se pot aplica grefe (perioada chirurgicală).

 StadiulIV. La bolnavii corect tratați echivalează cu convalescența. În cazul bolnavilor


arși, care nu au beneficiat de tratament corect și precoce, persistența plăgilor granulare întinse
spoliază organismul, epuizându-i rezervele biologice. Se instalează astfel tabloul clinic al șocului
cronic. Un organism aflat în această situație biologică precară este decompensat ireversibil la
agresiuni minore, datorită absenței rezervelor funcționale în toate sistemele și organele.

Prognosticul

Prognosticul unei arsuri care depășește 25-30% din suprafața corpului este rezervat.
Evoluţia -bună sau rea - depinde de vârsta și de echilibrul fizic și psihic al bolnavului, ca și de
calitatea și promptitudinea tratamentului aplicat.

Foarte grave sunt arsurile la copii, pentru că la ei stările de șoc se manifestă cu mare
violențăși sunt mai greu de tratat. În plus, ei fac arsuri pe procente mari de suprafață (la aceiași
cantitate de apă fierbinte care s-ar vărsa pe un adult, copilul suferă o arsurăîntr-un procent de 5-
10-20 de ori mai mare). Evoluța arsurii este în funcție și de locul unde se produce. Astfel,

25
arsurile din regiunea perineală, datorită faptului că pielea regiunii are o rezistență mai mare
contra infecției, se vindecă mai usor, dar sunt de multe ori greu de tratat și de suportat. Arsurile
din regiunea spatelui obligă bolnavul să stea numai pe fața ventrală, ceea ce, pe langă faptul că
este foarte incomod, îngreunează respirația și deci oxigenarea sângelui. Grave sunt și arsurile din
regiunea gâtului, care pot să intereseze și trahea.

S-au elaborat o serie de formule matematice care stabilesc indicele de prognostic.Indicele


prognostic ( IP) se calculează după diferite formule cum ar fi: indicele Baux, indicele Frank sau
înmulțind procentul de suprafaţă arsă (S) cu gradul de profunzime (P) al arsurii: IP=SxP

Indicele prognostic se interpretează astfel:

- între: 0-40 – prognostic bun, fără complicații;


- între: 50-80 – apar complicațiila 50% din cazuri;
- între: 80-100 – complicațiile sunt majoritare;
- între: 100-140 – toate cazurile evoluează cu complicatii;
- între : 140-180 – decese în 50% din cazuri;
- peste200 - decese în toate cazurile.

Această formulă nu permite stabilirea unui prognostic corect la copii și bătrâni.Regula lui
Baux (B) ține cont de vârsta (V) și suprafața arsă (S): B=V+S. La adulți se consideră că dacă
indicele Baux ( B) este sub 50, arsurile sunt minore, iar dacă acest indice este peste 100, arsurile
sunt cu risc vital.

9. Complicații

Cele mai frecvente și grave complicații sunt infecția, nefrita acuta, bronhopneumonia,
embolia pulmonară, hemoragia digestivă, escarele, etc. Dacă accidentul s-a produs într-un spațiu
închis, iar bolnavul a inhalat fumul și gazele produse în timpul accidentului, el poate muri
asfixiat cu oxid de carbon, chiar înainte de a i se da primul ajutor.

Infecția. Suprafața întinsă, neprotejată de piele, este un teren propice pentru deezvoltarea


infecției, care poate distruge puținele insule epiteliale din piele ce au putere regenerativă. Astfel,
vindecarea se face cu cicatrici retractile, cu granulații, greu de tratat. Este necesară monitorizarea
florei bacteriene de la nivelul leziunilor și a tegumentelor vecine, pentru a evalua riscul
septicemic și pentru a orienta tratamentul cu antibiotice și tratamentul chirurgical.

O metodă simplă este aplicarea unei comprese îmbibate în ser fiziologic la nivelul zonei
arse, care apoi este introdusăîntr-un mediu de cultură pentru însămânțare. Rezultatele se
exprimăîn număr de germeni/cm². Trebuie determinat și tipul de germeni, pentru a stabili
antibiograma.

Nefrita acută, bronhopneumonia, embolia pulmonară, hemoragia digestivă superioară


exprimată prin hematemezăși melenă se datorează leziunilor difuze care se produc la nivelul

26
diferitelor organe: rinichi, plămâni, tub digestiv, din cauza unei intoxicații masive a organismului
cu substanțe resorbite din regiunea arsă.

La arșii incorect îngrijiți pot să apără escare de decubit și în regiunile neatinse de arsură.

CAPITOLUL III: PLANUL DE ÎNGRIJIRE A PACIENTULUI CU ARSURI

 CAZUL 1

SURSA DE INFORMARE: pacient, foaie de observație, echipa de îngrijire.

1. CULEGEREA DATELOR

Nume și prenume: Popescu Paulina

Vârsta: 25 ani

Sex: feminin

Religie: ortodoxă

Naționalitate: română

Starea civilă: căsătorită, 2 copii

Ocupația: salariată

Domiciliul: sat Băbeni, com.Topliceni, jud.Buzău

Alergii: nu prezintă

Condiții de viațăși muncă: bune

Greutatea: 56 kg

Înălțime:1,58 m

Grup sanguin: 0 (1)  Rh pozitiv

Data internării: 1.02.2016

Data externării: 10.02.2016

Comportament: orientată temporo-spaţial

Condiţii psiho-fizice: comunicare nealterată, anxietate moderată, stare de disconfort

Diagnostic la internare:Arsură de gradul II, prin lichid fierbinte la nivelul membrulului inferior
stâng. 
27
Motivele internării: Arsură la nivelul membrului inferior stâng, durere, impotență.

Anamneza:

Antecedente heredo-colaterale: neagă bolile infecto-contagioase şi dermato-venerice.

Antecedente patologice personale:  bolile infecto contagioase ale copilariei

Antecedente fiziologice personale: menarhă la 13 ani, 2 sarcini, apendicectomie la 18 ani

Istoricul bolii:

- agitație, anxietate 

- prezența flictenelor cu conținut limpede, transparent

- pielea nearsă, palidă

Examenul clinic general:  

Tegumente și mucoase: întreruperea continuității tegumentelor la membrul inferior stâng

Sistem osteo-articular: nu este afectat

Sistem musco-adipos: slab reprezentat

Sistem ganglionar limfatic: nepalpabil

Aparatul respirator: torace normal conformat, respiraţie amplă,respiraţie de tip costal superior,


R=20 r/min

Aparatul cardio-vascular:bătăi cardiace ritmice, P =85p / min, TA=110/60mm Hg

Aparatul digestiv: apetit diminuat, ficat şi splină normale

Aparat uro-genital: rinichi în limite normale, micţiuni normale.

Elemente de viaţă: nu consumă alcool, nu fumează, nu consumă cafea.

Urină: frecvenţa –2-3 micţiuni/zi, cantitate 1200 ml pe 24 de ore, culoare galbenă

Scaun: 1 scaun pe zi, dimineaţa la trezire, culoare brumă, consistenţă omogenă, miros fecaloid,
cantitate 150g.

Expectoraţii: nu prezintă

Vărsături: alimentare

28
Obişnuinţe igienice: îşi satisface singură toaleta individuală

Activitate de repaus: vizionare de filme, plimbări în parc cu copii

2. Analiza şi interpretarea datelor

NEVOI FUNDAMENTALE AFECTATE:

1. Nevoia de a evita pericolele

2. Nevoia de a fi curat și de a-și proteja tegumentele

3. Nevoia de a avea o buna postură

4. Nevoia de a bea și a mânca

5. Nevoia de a dormi şi de a se odihni

29
30
Aplicarea îngrijirilor

PROBLEME OBIECTIVE INTERVENȚII EVALUARE


DE
DEPENDENȚĂ AUTONOME DELEGATE
Durere Pacienta să fie Instalez pacienta într-o La indicația Durerea s-a
liniștită, să i rezervă curată bine medicului diminuat
Imobilizare se diminueze aerată cu atmosferă administrez
temporară durerea. caldă (23-24oC) ferit Algocalmin 1 Bolnava este
de curenții de aer. fiola înainte de liniștită
Pacienta culcare.
săînțeleagă Sfătuiesc să adopte
necesitatea poziții comode de
repaosului la preferat  decubit
pat. lateral și decubit
dorsal.
Pacientei să i
se asigure Realizez pansament
confortul destul de strâns dar
necesar. care să nu-i provoace
dureri sau să se
împiedice circulația.

Apetit diminuat. Pacienta să se Supraveghez starea Recoltez sânge Semnele de


alimenteze și generală a pacientei . prin puncție intoleranță
hidrateze în Am alimentat și venoasă pentru digetivă au
raport cu hidratat pacienta examene de dispărut.
necesarul parenteral. laborator. Apetit păstrat.
organismului Institui perfuzie
și în limite Asigur o dietă și alimentez cu
impuse. hiperproteică, soluțiile indicate
hiperglucidică cu de medic.
adaos de vitamine și
minerale. Urmăresc
zilnic apetitul și
toleranța digestivă. La
fiecare masă asigur
condiții de mediu
favorabil, creez o
atmosferă placută. O
sfatuiesc să consume
zilnic 1200-1500ml
lichide pe zi, apă, ceai,
compot, suc natural.
Alterarea Plaga să Educ pacienta să La indicația Plagă cu

31
tegumentelor și evolueze spre respecte cu strictete medicului, în evoluție
mucoaselor cicatrizare indicațiile primite. scop profilactic favorabilă, nu
eritem, edeme, fără am administrat sunt semne de
flictene complicații. Pansamentul a fost Penicilină. complicație.
schimbat zilnic.
Insomnie Pacienta să Am liniștit și încurajat Am administrat, Pacienta se
aibă un somn pacienta. la indicaţia odihnește
fziologic Am asigurat un climat medicului,Diaze corespunzător.
eficient. de liniște în salon. pam.

TRATAMENT

DENUMIREA FORMA DE ACȚIUNE MOD DE DOZA


MEDICAMENTULUI PREZENTARE ADMINISTRARE ZILNICĂ

Mialgin fiolă anagetic IV 1 f zi


Algocalmin fiolă analgetic IV 1 fiolăînainte
de culcare

Diazepam10 mg comprimate sedativ Per os 1 tabletă


seara
Ser glucozat5 % Solvent pt uz hidratare PEV
parenteral
Ser fiziologic 0,9 % Solvent pt uz hidratare PEV
parenteral
 

EXAMENE DE LABORATOR

EXAMEN VALOARE NORMALĂ VALOARE OBȚINUTĂ


DE
LABORATOR
Fibrinogen 240 - 290 mg la 100 ml 260 mg

VSH la barbați = 3-10 mm la o ora 9 mm


la femei = 6-13 mm la o ora
copii mici = 7-11 mm la o ora.
Hematocrit la barbați = 40-48%  38 %
la femei = 36-42% 
la copii 2-15 ani = 36-39%

32
Hemoglobină la barbați = 13-16 g 12 g
la femei = 11-15 g
Timpul Howell 60-120 secunde 80 sec

Timpul Quick 12-15 secunde sau 80-100% 13 sec

EXTERNAREA

 DATA EXTERNĂRII :6.02. 2016             

Epicriza:  Bolnava în vârstă de 25 ani se internează cu arsuri tegumentare la nivelul membrului


inferior stâng, durere, impotență funcțională, anxietate. În urma intervențiilor pacienta se
externează vindecată, leziunile fiind spre cicatrizare.

RECOMANDĂRI :                                                             

-  evitarea efortului fizic 20 zile

-  evitarea contactului cu săpun a zonelor epiteliale

-  în zonele epiteliale după arsuri se va aplica creme sau unguente nutritive

-  alimentație hiperproteică, hiperglucidică, normolipidică, vitamine.

Funcţii vitale şi vegetative

Data TA P R T Scaun Diureza


1.02 120/60 mmHg 60 b/min 18 r/min 36,4 ºC 1 1200
2.02 110/50 mmHg 68 b/min 20 r/min 36,2 ºC 1 1400
3.02 120/60 mmHg 62 b/min 18 r/min 36, 6ºC 1 1200
4.02 110/60 mmHg 64 b/min 18 r/min 36,4 ºC 1 1200
5.02 120/60 mmHg 60 b/min 20 r/min 36,2 ºC 1 1200
6.02 120/60 mmHg 60 b/min 18 r/min 36,4 ºC 1 1400

33
34
CAPITOLUL IV: TEHNICI

Tehnica efectuării pansamentului


Definiţie. Actul chirurgical prin care o plagă seaseptizează, se trateaza şi se protejează pentru a-i
favoriza cicatrizarea.

Materialele necesare:

- Feşi, leucoplast sau plasă elastică,galifix, tăviţă renală

-Trusă cu pansamente sterile (Nu uitaţi să verificaţi banda cu datele despre sterilizare) aceasta va
conţine:pensă de servit, sau port-tampon, pense hemostatice, pense Kocher, foarfece,
bisturiu,chiuretă, sondă canelată, stilet, butonat.

-Casoleta cu material moale steril sau pansamente speciale, sterile,

- Soluţii antiseptice, antidegresante, antidezifectante

Tehnica:

-Pregatirea instrumentelor şi materialelor necesare

-Se transportă materialul lângă bolnav

-Spalare pe mâini cu apă curentăşi săpun, dezinfectare cu alcool medicinal, îmbrăcarea mănuşilor
sterile

-Examinarea plăgii şi a tegumentelor din jur

-Dacă plaga a fost pansată:

a.Se desface pansamentul vechi cu blândeţe pentru a nu provoca dureri

b.Dacă nu se desprinde se înmoaie cu apă oxigenată

-Se iau 2 pense din trusa de instrumente: 1 pensă de servit, cealaltă pentru a prelua tamponul
pentru curățat plaga

-Se curăţă tegumentul din jurul plăgii cu apă şi săpun, se degresează cu benzină iodată

-Se dezinfecteaza tegumentele din jurul plagii cu tinctură de iod(de la plagă spre periferie)

-Se îndepartează din plagă eventualele secreţii prin tamponare cu comprese sterile uscate şi se
aruncă fiecare compresă utilizată în tăviţa renală

-Cu a 2-a pensă se preia tamponul din pensa de servit şi se îmbibă cu apă oxigenată/rivanol,
turnând-o din sticlă

35
- Se curăţă plaga de sus în jos, la fiecare ştergere folosind un alt tampon

- Se acoperă prin aplicare pe plagă cu 2-3 comprese sterile uscate care să depăşească marginile
plăgii cu cel puţin 1-2 cm

- Se fixează pansamentul cu leucoplast sau cu feşi

- Spalare pe mâini cu apă curentă şi săpun şi dezinfectare cu alcool.

Principii fundamentale:

1.Condiţii de asepsie perfectă, instrumentele şi materialele folosite să fie sterile, iar mâinile celui
care efectuează pansamentul şi tegumentele din jurul plăgii –dezinfectate

2.Să se asigure absorbţia secreţiilor

3.Să se aseptizeze plaga cu antiseptice corespunzătoare

4.Să se protejeze plaga faţă de agenţii termici, mecanici şi infecţioşi din mediul înconjurător

5.Să se asigure repausul sau imobilizarea regiunii lezate pentru a grăbi cicatrizarea.

Tipuri de pansamente:

1. pansament protector: pe plăgi care nu secretă şi nu sunt drenate;

2. pansament absorbant: pe plăgi drenate sau secretante;

3. pansament compresiv: pe plăgi sângerânde (scop hemostatic), pentru imobilizarea unei


regiuni, pentru reducerea unei cavităţi superficiale după puncţionare; se realizează fixare cu feşi
în cadrul unui bandaj;

4. pansament ocluziv: pentru plăgi însoțite de leziuni osoase (acoperire a plăgii cu comprese şi
vată, peste care se aplică un aparat gipsat).

5. pansament umed (priessnitz alcoolizat, cloraminat, etc.).

Bandajarea reprezintă metoda de fixare a pansamentului cu ajutorul unei feşi de tifon.

Tipuri:

-Faşă circulară: în regiunile cilindrice: gât,torace,articulaţia pumnului

-Faşă în spirală: gambă şi antebraţ

-Faşă în forma cifrei 8: regiunile articulare: articulaţia cotului, piciorului, pumnului

36
-Faşă în spic, “spic de grâu” sau “spică”reg.articulare, regiunea inghino abdominală, scapulo-
humerală

-Faşă în evantai: reg. cotului, genunchiului

Tehnica:

Reguli:

-Să imobilizeze perfect pansamentul, pentru a favoriza cicatrizarea

-Să fie suficient de strânsă, dar şi suficient de elastică pentru a nu produce leziuni de compresie

-Să fie executată cu mişcari blânde, cu multă îndemânare

-Bandajarea membrelor se începe de la extremitate spre rădacină, în sensul circulaţiei venoase

-Faşa de tifon ţinută cu mâna dreaptă, cu ruloul spre cel ce derulează de la stânga spre dreapta

-Bandajarea începe cu 2-3 ture circulare”ture de fixare” la o distanţă de10-15 cm. de plagă.
Pentru fixare sigură, după primul tur, colţul liber al feşii, se răsfrânge

-Terminarea bandajării se face cu 2-3 ture suprapuse, capătul feşii fixându-se cu ace de siguranţă,
prin legare sau cu leucoplast.

Conducerea feşii:

Faşa circular: se suprapun turele de faşă exact una peste alta

Faşa în spirală: se conduce faşa şerpuind,acoperind turele o treime, răsfrângând faşa pe alocuri,
prin tehnica numită “manevra policelui”.

Faşa în forma cifrei 8: ture circulare sub articulaţie,se trec oblic peste articulaţie şi se conduc
deasupra articulaţiei alte ture circulare, se revineoblic sub articulaţie intersectând prima
diagonala,se continuă de câteva ori, se termină înfăşarea deasupra articulaţiei cu ture circulare.

Faşa în spic, “spic de grâu” sau “spică”:se efectuează ture circulare deasupra articulaţiei, faşa se
conduce în forma cifrei “8”, fiecare tură acoperind-o pe cea dinainte cu 1/3 sau 2/3.Se termină
înfăşarea cu ture circulare la punctul de sprijin.

Faşa în evantai: se efectuează o tură oblică deasupra articulaţiei şi turele următoare se conduc din
ce în ce mai puţin oblic, ajungând circulare la mijlocul articulaţiei, de la acest punct se
desfăşoara oblic, în sens invers.

Bandajarea capului-capelina: 2 feşe, leucoplast. Se conduce faşa circular deasupra arcadelor


sprâncenoase, fixâd cu mâna stângă colţul feşei, iar cu dreapta se rulează faşa în jurul
capului,lăsând libere pavilioanele urechilor. Se răsfrânge colţul rămas în afară şi se efectuează

37
din nou o tură circulară pentru a-l fixa. Se conduce faşa din spate în faţă, acoperind bolta
craniană, cu tureoblice, fixate cu ture circulare, până la înfăşurarea completă a capului. Se lasă în
dreptul urechilor de o parte şi de alta a capului câte o bucată de faşă din turele oblice, care se va
lega sub bărbie. Se încheie cu 2 ture circulare.Se fixează capătul liber al feşii cu leucoplast în
partea opusă a regiunii pansate.

PUNCŢIA VENOASĂ

Definiţie:

- Funcţia venoasă reprezintă crearea unei căi de acces într-o venă prin intermediul unui ac
de puncţie.

Scop:

Explorator:

- Recoltarea sângelui pentru determinări de laborator.


- Stabilirea diagnosticului.
Terapeutic:

- Administrarea de medicamente.
- Hidratarea şi mineralizarea. Efectuare de transfuzii.
- Sângerare 300-500 ml în edem pulmonar acut.

Locul puncţiei:

- Venele de la plică cotului (bazilică şi cefalică).


- Venele antebraţului.
- Venele de pe faţa dorsală a mâinii.
- Venele subclaviculare.
- Venele femurale.
- Venele maleolare interne.
- Venele jugulare şi epicraniene la copil şi sugar.

38
Materiale necesare:

- Alcool. Tampoane.
- Ace sterile.
- Garou.
- Materiale necesare pentru recoltări. Medicamente.
- Muşama şi aleza. Pernă elastică. Mănuşi de cauciuc.

Pregătirea bolnavului:

- Se anunţă bolnavul, se explică tehnica şi se încurajează. Se asigură confort psihic şi


fizic.
- Se protejează lenjeria de pat şi de corp.
- Se asigură poziţia decubit dorsal.
- Se examinează calitatea şi starea venelor.

Execuţia puncţiei:

Funcţia venoasă - se execută de către asistentă.

- Se îmbracă mănuşile de cauciuc.


- Se aplică garoul la 7-8 cm deasupra locului puncţiei. Se recomandă pacientului să
strângă pumnul.
- Se palpează vena şi se alege locul puncţiei. Se dezinfectează locul ales.
- Se pătrunde în venă cu bizoul în sus cea. 1-2 cm. Se verifică poziţia acului în venă - prin
aspirare în seringă.
- Se continuă tehnica funcţie de scopul urmărit.
- Se îndepărtează garoul. Se cere bolnavului să deschidă pumnul.
- Se aplică un tampon la locul puncţiei şi se retrage acul brusc.
- Se menţine tamponul 1-3 minute - fără a îndoi braţul.
- Îngrijeşte locul puncţiei. Reorganizează locul şi îndepărtează materialele folosite.
- Notează în foaia de temperatură - foaia de observaţie puncţia executată, cantitatea de lichid
extrasă, aspectul, eventualele incidente şi accidente.
Îngrijirea bolnavului după tehnică:

39
- Se face toaleta locală a tegumentelor dacă este cazul. Se schimbă la nevoie lenjeria.
- Se asigură o poziţie comodă. Se supraveghează pacientul.
- Se pregăteşte sângele recoltat pentru laborator.

Accidente:

- Hematom - prin infiltrarea cu sânge a ţesutului perivenos. Se retrage acul şi se comprimă


locul l -3 minute.
- Perforarea venei - se retrage acul.
- Ameţeli, paloare, lipotimie, colaps, - se întrerupe puncţia şi se acordă ajutor de urgenţă -
se anunţă medicul.
RECOLTAREA SÂNGELUI

Definiţie:

~ Sângele realizează aportul la nivelul celular de substanţe energetice şi plastice (glucoza,


aminoacizi, acizi graşi etc.), săruri minerale, apă şi oxigen. Totodată sângele transportă şi
produsele rezultate din metabolizarea celulară - uree, acid uric, amoniac, CO2 etc.

Scopul recoltărilor:

~ Completează simptomatologia bolilor cu elemente obiective.

~ Confirmă sau infirmă diagnosticul clinic.

~ Reflectă evoluţia bolii şi eficacitatea tratamentului.

~ Confirmă vindecarea.

~ Semnalează apariţia îmbolnăvirilor infecţioase ca şi a persoanelor sănătoase purtătoare de


germeni patogeni.

Pregătirea bolnavului:

Pregătirea psihică:

- Se anunţă cu 24 de ore înainte.


- Se explică necesitatea tehnicii.

40
- Se instruieşte pacientul privind comportamentul acestuia din timpul recoltării.
- Se solicită colaborarea.
- Se urmăreşte înlăturarea stării de tensiune legată de examinările ce urmează a
fi făcute - la indicaţia medicului se poate administra medicaţie calmantă.
- Se asigură repausul pe timpul executării tehnicii.
Pregătirea fizică:

- Se face în funcţie de examenul cerut şi de locul recoltării.


- Uneori se impune un regim dietetic, repaus la pat, medicaţie specială.
- Pacientul nu trebuie să mănânce înaintea recoltărilor.
- Se îndepărtează lenjeria de pe regiunea aleasă pentru puncţie.
- Hainele nu trebuie să împiedice circulaţia de întoarcere.
- Pentru puncţia venoasă se aşează pacientul în decubit dorsal, cu braţul în extensie, sprijinit
pe pernă elastică.
- Pentru puncţie capilară pacientul poate sta şi în şezut, pe scaun, cu braţul sprijinit în
extensie şi supinaţie.
Recoltarea sângelui prin puncţie venoasă:

~ Asistenta se spală şi se dezinfectează pe mâini.

~ Îmbracă mănuşile de protecţie.

~ Se aplică garoul.

~ Se palpează locul puncţiei.

~ Se dezinfectează cu tampon cu alcool.

~ Se cere bolnavului să închidă şi să deschidă pumnul de câteva ori şi să rămână cu el închis.

~ Se puncţionează vena în condiţii de asepsie perfectă, pe direcţia axului longitudinal,


împingând acul 1-1,5 cm în lumenul venei.

~ Se aspiră sângele în seringă, eprubetă, alt recipient etc.

~ Se desface garoul şi se cere bolnavului să deschidă pumnul.

41
~ Se aplică un tampon cu alcool la locul puncţiei şi se retrage brusc acul.

~ Se menţine tamponul l cca. 10 minute fără a îndoi braţul.

Incidente şi accidente:

- Hematom.
- Perforarea venei.
- Ameţeli.
- Paloare accentuată.
- Lipotimie.
- Colaps.
Recoltarea sângelui pentru examene hematologice:

Se face dimineaţa pe nemâncate.

Hemoleucogramă:

Puncţie venoasă 2 ml sânge pe EDTA sau heparină.

Puncţie capilară - pulpa degetului. Aspirarea sângelui în pipete Potain.

Hematocrit - 2 ml sânge venos recoltat pe heparină sau EDTA.

VSH - 1,6 ml sânge venos pe 0,4 ml citrat de sodiu 3,8%.

Recoltarea sângelui pentru examene biochimice:

~ Se face dimineaţa pe nemâncate.

~ Se recoltează prin puncţie venoasă, iar sângele se utilizează în totalitate sau numai plasma.

~ Se recoltează 2-5 ml sânge fără anticoagulant pentru determinări de uree, acid uric, creatinină,
bilirubină, colesterol, lipide, teste de disproteinemie, electroforeză, fosfataza alcalină,
transaminaze, amilază, fosfor, calciu, sideremie (Fe seric), rezervă alcalină, ionograma (Na,
K, Ca, CI).

~ Pentru determinarea fibrinogenului sângele se recoltează pe citrat de sodiu.

42
~ Pentru determinarea glicemiei sângele se recoltează pe fluorură de Na sau pe heparină.

Recoltarea sângelui pentru examene serologice:

~ Examenul serologic relevă prezenţa sau absenţa anticorpilor în serul bolnavului.

- Se folosesc pentru diagnosticarea bolilor infecţioase.


~ Se recoltează 5-10 ml sânge prin puncţie venoasă.

~ Recoltarea se face direct în eprubeta curată şi uscată.

- După coagularea sângelui, se desprinde cheagul de pe peretele eprubetei şi după 30 de minute


se decantează serul direct într-o altă eprubetă sau prin aspirare cu pipetă Pasteur sterilă.

~ Serul hemolizat are culoare roz.

~ Serul lactescent are culoarea albă.

~ Serul nehemolizat - corect recoltat - are culoare gălbuie.

Recoltarea sângelui venos prin sistem vacutainer:

~ Metoda asigură confortul bolnavului, calitatea probei recoltate şi securitatea personalului


medical.

~ Se foloseşte un tub holder la care se ataşează acul de puncţie prin înfiletare.

~ La tubul holder se adaptează tuburi vacuumtainer - cu dopuri de diferite culori convenţionale:

Roşu şi portocaliu - pentru recoltări biochimice.

Negru - pentru VSH.

Bleu - pentru determinări de coagulare, fibrinogen, TQ.

Mov - pentru determinări hematologice.

Verde - cu heparină - pentru recoltări biochimice.

~ Recoltarea sângelui se face prin împingerea tubului în holder în aşa fel încât diafragma gumată
a dopului să fie străpunsă.
43
~ După recoltare tubul se înclină sau se răstoarnă pentru omogenizarea cu aditivul.

~ Se procedează la fel cu toate tuburile necesare recoltării.

Ordinea de umplere a tuburilor:

- Tuburi fără aditivi.

- Tuburi pentru probe de coagulare.

- Alte tuburi cu diverşi aditivi.

Se etichetează tuburile şi se trimit la laborator.

Determinarea glicemiei cu teste reactive:

~ Determinarea glicemiei se poate face cu: teste reactive, bandelete reactive, stripsuri.

~ Sunt metode enzimatice.

~ Citirea se face vizual prin comparaţie cu o scară de culori sau electronic -

Glucometru, Roflolux etc.

~ Substanţele chimice imprimate îşi schimbă culoarea în contact cu zahărul.

~ Picătura de sânge se aşează în centrul zonei mono sau bicolore.

- Depunerea picăturii se face prin atingerea uşoară a capătului reactiv al bandeletei.

- Se evită frecarea pulpei degetului de bandeletă.

- Se cronometrează timpul până la îndepărtarea sângelui în funcţie de tipul


testelor:

-60" - pentru Hemoglucotest.

-30" - pentru Glucostix.

~ Îndepărtarea sângelui se face prin ştergere cu tampon, absorbţie cu hârtie de filtru, jet de apă.

44
~- Se compară culoarea cu cea de pe panglica de control şi se obţine valoarea glicemiei
respective.

-Se pot folosi şi aparate cu afişaj electronic - test rapid şi precis. Rezultatul se
obţine în 45".

Îngrijirea bolnavului după recoltare:

~ Se şterg tegumentele. Se schimbă lenjeria murdară.

- Se asigură o poziţie comodă.

- Se aplică comprese reci la locul puncţiei în caz de dureri, hematom, inflamaţii.

EXAMENE HEMATOLOGICE DIN SÂNGE

Hematocritul:

Se recoltează prin puncţie venoasă 2 ml sânge pe anticoagulant - heparină sau


EDTA.

-Valori normale: la bărbaţi 45%, la femei 42%.

-Valori patologice: > 45% - hemoconcentraţie, < 40% - hemodiluţie.

Hemoglobina:

Se recoltează prin puncţie venoasă cu EDTA sau prin puncţie capilară cu


pipeta Potain.

-Valori normale: la femei: 11,5 - 13,5 g %, la bărbaţi: 13 - 15 g %.

-Valori patologice: < 11 g % - anemie, 15 g % - poliglobulie.

Viteza de sedimentare a hematiilor (VSH):

- Se recoltează prin puncţie venoasă în seringă de 2 ml - l ,6 ml sânge cu 0,4 ml


citrat de sodiu 3,8% .

-Valori normale: 3-5 mm / h, 5 - 10 mm / 2h, 20 - 40 mm / 24h.

45
Determinarea grupei sanguine şi a factorului Rh:

- Recoltarea se face prin puncţie venoasă sau prin puncţie capilară.

- Determinarea se face în mod obişnuit prin metoda Beth Vincent.

Timpul de sângerare:

- Se recoltează prin puncţie capilară.

~ Valoarea normală este de 3-5 minute.

Timpul de coagulare:

- Se recoltează prin puncţie venoasă 2 ml sânge fără anticoagulant sau prin puncţie capilară
(TCLW) sau se puncţionează lobul urechii.

-Valoarea normală 8-12 minute.

Timpul de protrombină:

~- Recoltarea se face prin puncţie venoasă - 4,5 ml sânge cu 0,5 ml oxalat de potasiu.

-Valoarea normală 100 % sau 12"

Globulele roşii - eritrocite (hematii):

~ Recoltarea se face prin puncţie capilară şi prin puncţie venoasă.

~ Valori normale: la bărbaţi 5 mii. / mm3 sânge, la femei 4,5 mii. / mm3 sânge

~ Valori patologice: sub 3,5 mii. / mm3 sânge - anemie, peste 5 mii. / mm3 sânge - poliglobulie.

Reticulocite:

~ Recoltarea se face prin puncţie capilară sau prin puncţie venoasă.

~ Valoare normală 1%.

Globulele albe:
46
~ Recoltarea se face prin puncţie capilară sau prin puncţie venoasă pe heparină. ~ Valoarea
normală: 4.000-8.000 / mm3 sânge.

~Valoarea patologică: peste 10.000 leucocitoză, sub 4.000 leucopenie.

Formula leucocitară:

~ Se recoltează prin puncţie venoasă sau puncţie capilară;

~ Valori normale:

Neutrofile 60-70 %.

Eozinofile 1-3 %.

Limfocite 20-30 %.

Monocite 5-8 %.
BazofileO-1 %.

~ Patologic întâlnim plasmocite. Trombocitele:

~ Recoltarea se face prin puncţie capilară şi prin puncţie venoasă

~ Valoarea normală 150.000 - 350.000 / mm3 sg.

~ Valorile patologice: cresc în trombocitopenii, scad în trombopenii.

EXAMENE BIOCHIMICE DIN SÂNGE

Glicemia:

~ Se recoltează prin puncţie venoasă 2 ml sânge cu 4 mg fluorură de sodiu.

~ Valori normale: 60-120 mg % sau 0,65 - l ,1 g %.

~ Valori patologice: > hiperglicemie, < hipoglicemie.

Fibrinogenul:

47
~ Recoltarea se face prin puncţie venoasă pe citrat de sodiu.

~ Valoarea normală 200-400 mg %.

Ureea:

~ Se recoltează prin puncţie venoasă fără substanţă anticoagulantă.

~ Valoarea normală este 20-40 mg %.

~ Valori patologice: >hiperazotemie, <hipoazotemie.

Transaminazele:

~ Transaminaza glutaminoxalică (TGO).

~ Transaminaza glutaminpiruvică (TGP).

~ Se recoltează prin puncţie venoasă 10 ml sânge fără substanţă anticoagulantă. ~ Valori


normale: TGO 1-18 UI/1. TGP 1-19 UI/1.

Creatinina:

~ Se recoltează 5-10 ml sânge prin puncţie venoasă.

~ Valoarea normală l mg %
Colesterol:

~ Se recoltează prin puncţie venoasă 4-5 ml sânge.

~ Valoarea normală: colesterol total 180-230 mg %, colesterol esterificat este 2/3 din total.

Proteine totale:

~ Se recoltează prin puncţie venoasă sânge simplu.

~ Valoarea normală 70-80 mg% sau 7-8,5 g %.

Electroforeza proteinelor:

48
~ Recoltarea se face odată cu proteinele totale.

~Valori normale:

• Albumine 50%

• Globuline 50%

• αl - 5 %
• α2 - 10%
• β - 15%

• γ - 20 %

~ Creşte în acidoză.

Fosfor, calciu, potasiu, sodiu, clor, fier seric:

~ Se recoltează sânge prin puncţie venoasă;

~ Valori normale:
• P(fosfor) - l,8 -2 ,4mEq/l

• Ca(calciu) - 135-150mEq/l sau 9-1 lmg%

• Na(sodiu)- 135-150 mEq/1

• K(potasiu) - 3,5-5 mEq/1


• Cl(clor)-100mEq/l
• Fe(fier seric)-100y%

Rezerva alcalină (RA):

- Se recoltează 2-3 ml sânge venos pe heparină sau fără substanţă


anticoagulantă.

~ Valoarea normală: 27 mEq/1 sau 50-70 volume CO2

ADMINISTRAREA ANTIBIOTICELOR

49
Definiţie:

~ Antibioticele sunt medicamente de origine animală sau sintetizate chimic, care introduse în
organism sau depuse pe suprafaţa lui, distrug microbii sau împiedică dezvoltarea lor.

~ Sunt extrase din culturi de celule vii, mai ales din ciuperci sau pot fi sintetizate chimic.

~ Chimioterapice —> sunt substanţe care au acţiune bacteriostatică sau bactericidă


asupra germenilor patogeni, fără a fi toxice pentru organism.

Efect:

~ Bactericid - distrug agentul patogen.

~ Bacteriostatic - opresc dezvoltarea agentului patogen.

Scopul administrării:

~ Distrug microbi.

~ Împiedică dezvoltarea microbilor.

Ritmul de administrare:

~ Urmăreşte menţinerea unei concentraţii eficiente in sânge pentru acţiune continuă asupra
agenţilor patogeni.

~ Ritmul de administrare ţine cont de perioada de înmulţire a microbilor:

- În infecţii acute — germenii se înmulţesc foarte repede = ritmul de


administrarea trebuie să fie cât mai frecvent.

- În infecţiile subacute şi cronice —> germenii se înmulţesc încet = ritmul de


administrare poate fi mai lent.

- Când se urmăreşte absorbţia lentă a antibioticului, acesta este înglobat în


anumite substanţe (ex. Moldamin cu acţiune de 4-5 /zile).

Forma de prezentare:

50
- Drajeuri.
- Capsule operculate.
- Sirop.
- Soluţii injectabile.
- Unguente.
Căile de administrare:

- Calea orală —> tablete, casete, capsule, prafuri, siropuri.


- Calea parenterală - intramusculară (soluţii, suspensii), intravenoasă (soluţii
cristaline).
- Perfuzii.
- Intrarahidian - se utilizează în cazuri grave de infecţii meningiene.
- Percutantă .
- Calea mucoaselor - unguente, pudre.

- Calea respiratorie - instilaţii, aerosoli.

- Calea rectală - suspensii, clisme, unguente, paste, pudre.

Doza de antibiotic:

~ În administrarea orală —> se împarte numărul tabletelor sau capsulelor la numărul prizelor.

~ În administrarea intramusculară —> se dizolvă numai cantitatea ce se injectează


imediat, deoarece soluţiile se degradează, iar administrarea lor devine mai dureroasă.

~ Flacoanele cu multidoze se vor dizolva cu o cantitate necesară pentru 24 ore. Doza va fi


împărţită conform orarului de administrarea in doze unice, egale administrate la 4, 6, 12 ore.

~ Cantitatea de antibiotice se exprimă în unităţi şi grame.

Alegerea antibioticului:

~ Medicul alege antibioticul funcţie de diagnostic şi antibiogramă.

~ În urgenţă se pot administra antibiotice cu spectru larg, dar numai după recoltarea
antibiogramei - din urină, sânge, lichid cefalorahidian.

51
Încărcarea seringii din flacon cu dop de cauciuc:

~ Se dezinfectează dopul de cauciuc cu tampon cu alcool.

~ Se încarcă seringa cu o cantitate de aer egală cu cea a lichidului pe care vrem să-l scoatem prin
aspirare.

~ Se introduce acul în flacon prin dopul de cauciuc şi se întoarce flaconul.

~ Se introduce aerul sub presiune în flacon şi se lasă să curgă liber soluţia în seringă.

~ Se retrage acul şi se schimbă.

~ Pulberile injectabile se dizolvă în prealabil - extragerea soluţiei se face după dizolvare


completă.

Reguli de administrare a antibioticelor:

- Calea de administrare se alege funcţie de scopul urmărit, rapiditatea cu care


trebuie acţionat, compatibilitatea medicamentoasă cu calea aleasă.

~ Aplicarea locală trebuie evitată —> are efect foarte puternic sensibilizant.

- Nu se fac administrări de medicamente cu antibiotice în aceeaşi seringă.


- Injecţiile cu antibiotice se fac în condiţii de asepsie perfectă.
~Soluţiile uleioase se încălzesc la 37°C înaintea administrării.
~ Penicilina dizolvată se administrează în maximum 24 ore.

~ Administrarea pe cale orală se face după masă.

~ Nu se administrează tetraciclină la copiii mici —> lezează mugurii dentari.

Complicaţii:

~ Stări toxice.

~ Stări anafilactice.

~ Stări nefrotoxice.

52
- Anemii.

~ Leucopenii.

~ Agranulocitoză.

~ Lezarea mugurilor dentari la copii mici.

~ Tendinţă la hemoragie.

- Dismicrobisme prin administrare necontrolată.


- Infecţii nosocomiale.
~ Rezistenţa microorganismelor la antibiotic.

- Sensibilizarea personalului medical.

Rolul asistentei medicale în administrarea antibioticelor:

~ Observarea apariţiei inapetenţei, greaţă, vărsături, dispnee, nelinişte, hipoacuzie,


oligoanurie, subicter, tulburări vizuale, micoze, tranzit accelerat.

~ Testează sensibilitatea organismului la antibiotic prin IDR (în cazul penicilinei


foloseşte soluţie 1000 U/ml) şi notează rezultatul testului în foaia de observaţie a bolnavului.

INJECŢIA INTRAVENOASĂ

Definiţie:

~ Introducerea în circulaţia venoasă de soluţii medicamentoase izotone sau hipertone, prin


intermediul unui ac ataşat la o seringă.

Scop:

~ Terapeutic - injectarea soluţiilor cristaline.

Locul de elecţie:

53
~ Venele de la plică cotului, antebraţ, faţa dorsală a mâinii, vena maleolară, vena jugulară,
venele epicraniene la sugari şi copii.

~ Abordul periferic este făcut de asistenta medicală, abordul central de către medic. Alegerea
tipului de abord se face în funcţie de:

- Starea pacientului.
- Tipul medicamentului.
- Cantitatea de administrat.
- Durata tratamentului.
~ Se evită regiunile care prezintă procese supurative sau afectări dermatologice.

Materiale necesare:

~ Seringă cu ac mai scurt, sterilă.

~ Material general pentru executarea unei injecţii.

~ Soluţia medicamentoasă cristalină izotonă sau hipertonă.

Pregătirea bolnavului:

~ Se anunţă bolnavul şi se explică tehnica şi necesitatea ei.

~ Se aşează bolnavul în repaus - în decubit dorsal, comod, cu braţul sprijinit pe

pernă tare, protejată cu muşama şi aleza.

~ Se dezveleşte locul ales - având grijă ca mâneca să nu stânjenească circulaţia.

Tehnica: ~ Injecţia intravenoasă cuprinde 2 timpi:

- Puncţia venoasă.
- Injectarea soluţiei medicamentoase.
~ Se spală şi se dezinfectează mâinile şi se îmbracă mănuşi de protecţie.

~ Se montează seringa şi se aspiră medicamentul şi se schimbă acul.

~ Se elimină aerul.

54
~ Se aplică garoul la aproximativ 10 cm deasupra locului puncţiei.

~ Se palpează locul puncţiei.

~ Se dezinfectează locul puncţiei cu alcool.

~ Se cere bolnavului să-şi închidă şi să-şi deschidă de câteva ori pumnul şi să rămână apoi cu
pumnul strâns.

~ Se puncţionează vena şi se pătrunde în lumenul ei cca. 1 cm.

~ Se verifică poziţia acului prin aspirarea sângelui în seringă.

~ Se desface garoul şi se cere bolnavului să deschidă pumnul.

~ Se injectează lent.

~ Se aplică o compresă pe locul puncţiei şi se retrage acul brusc, pe direcţie de introducere.

- Se menţine compresa pe loc 3 minute şi nu se îndoaie braţul.


~ Se aşează bolnavul comod, în repaus.
- Se ordonează materialele folosite.
Incidente şi accidente:

- Durere - la puncţionarea pielii.


- Embolie gazoasă - introducerea de aer în cantitate mare, brusc, în sistemul vascular care poate
duce la moarte.
~ Hematom.

~ Revărsat sanguin - prin străpungerea venei sau prin retragerea acului fără a ridica garoul
(staza).

~ Tumefierea bruscă a ţesutului - revărsarea soluţiei injectate in afara venei.

- Flebalgie - durere vie pe traiectul venei prin efect iritativ. Sau prin injectare prea rapidă.

~ Valuri de căldură, senzaţie de uscăciune în faringe se impune injectarea mai lentă a


medicamentului.

55
~ Injectarea paravenoasă a soluţiei - se manifestă prin durere accentuată, tumefacţie, necroză.
Se raportează imediat medicului, se tac infiltraţii locale cu ser fiziologic şi substanţe resorbante.

- Ameţeli, lipotimie, colaps - se întrerupe injectarea şi se anunţă de urgenţă medicul.

- Hipotensiune pe cale reflexă - injectarea prea rapidă a soluţiei medicamentoase.

- Embolie uleioasă - prin greşirea căi de administrare a substanţelor uleioase -


se produce decesul pacientului.
- Paralizia nervului median - consecinţa injectării paravenoase a substanţelor cu acţiune
neurolitică. Se administrează substanţe neutralizante.
~ Puncţionarea şi injectarea unei artere - produce necroza totală a extremităţilor: durere
exacerbată, albirea mâinii, degete cianotice. Se întrerupe de urgenţă injectarea.

Observaţii:

- Dacă staza venoasă este prea lungă sau prea strânsă pacientul poate prezenta frison —> se
slăbeşte sau se detaşează garoul.

~ Dacă injectarea se va face prin ac-fluturaş este necesară scoaterea aerului din cateter înaintea
puncţionării. Fluturaşul este ţinut de „aripioare", se puncţionează vena şi se continuă tehnica
injecţiei.

- Cateterul intravenos - canulă flexibilă - este prevăzut cu mandren şi dispozitiv


translucid pentru observarea picăturilor de sânge.

~ Nu se retrage mandrenul în timpul puncţiei venoase, ci când apare sângele la capătul translucid.

- Nu se puncţionează vena după apariţia hematomului - se comprimă locul 3-5


minute.
- Repetarea injecţiei în aceeaşi venă se face tot mai central faţă de puncţiile anterioare -
niciodată mai jos.
- Alegerea celei mai bune vene se face după aplicarea garoului.
~ Nu se face injecţie intravenoasă decât în poziţie decubit dorsal - niciodată în poziţie şezând.

PERFUZIA

56
Definiţie:

- Introducerea pe cale parenterală - intravenoasă - picătură cu picătură a soluţiilor


medicamentoase pentru reechilibrarea hidroionică şi volemică a organismului.

Metode de perfuzare:

~ Prin intermediul unui ac fixat în venă.

~ Prin canule din plastic introduse prin lumenul acelor.

~ Chirurgical - prin denudarea venei şi fixarea pentru un timp mai îndelungat a unei canule din
plastic.

~ Cu pompă de perfuzie — pompa de perfuzie este un sistem electronic de administrare a


soluţiilor perfuzabile, cu reglare programată a volumului şi fixarea ratei fluxului de lichid.

Scop:

~ Terapeutic.

~ Anestezic.

- Hidratare şi mineralizare.

~ Administrarea de medicamente cu efect prelungit.

- Scop depurativ - diluând şi favorizând excreţia din organism a produşilor toxici.

~ Completarea proteinelor sau a altor componente sanguine.

Materiale necesare:

- Trusă pentru perfuzarea soluţiei.


- Soluţie de perfuzat.
- Stativ.
- Materiale pentru puncţie venoasă.
- Leucoplast.
- Tăviţă renală.

57
- Mănuşi de protecţie.

Soluţii perfuzabile:

- Sunt soluţii sterile, apirogene, în flacoane sau pungi PVC.


~ Trebuie încălzite la temperatura corpului.

~ Manitolul soluţie 10-20% care prezintă cristale trebuie încălzită până dispar cristalele
deoarece soluţia este suprasaturată.

~ Serurile glucozate şi aminoacizii sunt ferite de căldură şi de lumină.

Soluţii utilizate:

1.Soluţii izotone - sunt soluţiile ce conţin ioni în concentraţie egală cu cea a organismului.

2.Soluţii hipertone - sunt soluţiile care conţin ioni în concentraţie mai mare decât cea
fiziologică.

3.Soluţii hipotone - sunt soluţiile care conţin ioni în concentraţie mai mică decât cea
fiziologică.

- Izotone —» ser fiziologic 9g‰ NaCl, ser glucoză 5%, lactat de sodiu 1,9%, bicarbonat de sodiu
14‰, soluţie de KC1 2%.
- Hipertone -> soluţii glucozate 10, 20, 33, 40%, soluţie NaCl 10,20%, fructoza 20%.
- Ringer - soluţie de electroliţi.
- Soluţie Darow, Soluţie Krebs, Soluţie Buttler, Soluţie Locke, Soluţie Hartman, Soluţie Tham,
Soluţie Fischer - alcalină.
- Înlocuitori ai masei circulante.
- Dextran 70 - Macrodex, Dextran 40 - Rehomacrodex.
- Marisang.
- Plasmă umană, sânge integral, derivate de masă eritrocitară.
Locul puncţiei pentru perfuzie:

- Venele de la plică cotului.


- Venele epicraniene sau jugulare la copii mici şi sugari.

58
- Venele de pe suprafaţa dorsală a mâinii.
- Venele subclaviculare sau femurale.
Pregătirea pacientului:

- Se anunţă bolnavul şi se explică tehnica, necesitatea şi importanţa ei.


- Se roagă bolnavul să urineze.
- Se aşează bolnavul cât mai comod, cu braţul sprijinit pe pernă elastică (sau pe suport).
- Se protejează regiunea interesată a patului cu muşama şi aleza.
- Se acoperă bolnavul cu învelitoare.
Pregătirea flaconului:

~ Se spală şi se dezinfectează mâinile.

~ Se controlează soluţia de perfuzat: valabilitate, aspect, integritate, etanşeitate,


corespondenţa cu soluţia recomandată.

~ Se îndepărtează protecţia de pe dopul de cauciuc.

~ Se desface aparatul de perfuzie.

~ Se dezinfectează dopul de cauciuc.

~ Se puncţionează dopul cu acul trocar al aparatului după ce s-a închis prestubul.

~ Se suspendă aparatul pe stativ.

- Se deschide prestubul în aşa fel încât lichidul să pătrundă în tubul perfuzor înlocuind coloana
de aer.

~ Se formează nivelul de lichid (cca. 1/2 din picurător) şi se continuă scoaterea aerului până apare
la extremitatea perfuzorului prima picătură de lichid.

- Se închide prestubul, se repune apărătoarea amboului şi se atârnă tubulatura perfuzorului pe


stativ.

Execuţie:

~ Se spală şi se dezinfectează mâinile şi se îmbracă mănuşile de protecţie.

59
- Se examinează calitatea venelor.
- Se aplică garoul şi se alege locul puncţiei.
- Se dezinfectează locul cu alcool.
- Se cere bolnavului să strângă pumnul de câteva ori şi să rămână cu pumnul strâns.
~ Se execută puncţia venoasă şi se verifică poziţia acului.

- Se desface garoul şi se cere bolnavului să desfacă pumnul.


- Se ataşează la ac amboul perfuzorului pregătit.
~ Se deschide prestubul şi se reglează ritmul perfuziei —> obişnuit 60 picături pe minut sau în
funcţie de necesităţi şi de soluţia administrată.

Rolul asistentei medicale în timpul perfuziei:

- Supraveghează starea generală a bolnavului.


- Supraveghează locul puncţiei.
- Supraveghează ritmul de curgere a lichidului.
- Schimbă flacoanele atunci când este necesar.
- Administrează medicaţia recomandată.
- Asigură administrarea perfuziei pe cât posibil, la temperatura corpului.
Îngrijiri după tehnică:

~ Se întrerupe perfuzia înaintea golirii complete a flaconului.

~ Se aplică un tampon cu alcool la locul puncţiei.

~ Se extrage acul brusc din venă.

~ Se lasă un pansament fixat cu leucoplast la locul puncţiei.

- Se aşează bolnavul comod şi se înveleşte.

~ Se supraveghează şi dacă nu sunt contraindicaţii, se pot administra lichide calde.

- Se notează în foaia de observaţie cantitatea de lichid perfuzată.


Incidente şi accidente:

60
~ Hiperhidratare — prin perfuzie în exces. La cardiaci poate determina edem pulmonar acut,
tuse, expectoraţie hemoptoică, polipnee, hipertensiune. Se reduce ritmul transfuziei sau
chiar se întrerupe complet, se injectează cardiotonice.

- Embolie gazoasă —> prin pătrunderea aerului în curentul circulator. Se previne prin
eliminarea aerului din tub înainte de instalarea perfuziei, întreruperea perfuziei înainte de
golirea completă a flaconului
- Revărsat lichidian —> în ţesuturile perivenoase poate da naştere la flebite, necroze.
~ Frison şi stare febrilă — prin nerespectarea condiţiilor de asepsie.

~ Infecţii prin aspiraţie şi diaree —> prin hrănire îndelungată prin perfuzie.

~ Compresia vaselor sau a nervilor —> datorită folosirii diferitelor aparate sau obiecte de
susţinere a braţului.

~ Coagularea sângelui pe ac sau cateter —> se previne prin perfuzarea lichidului cu


soluţie de heparină.

~ Tromboză —> prin mobilizarea cheagului de sânge.

~ Limfangită —> apariţia durerii pe traiectul vasului, colorat în roşu, cald, dureros la
atingere, datorită intoleranţei la soluţii şi cateter sau greşeli de asepsie.

FUNCŢII VITALE:

MĂSURAREA ŞI NOTAREA RESPIRAŢIEI

Definiţie : - procesul prin care se realizează schimburile gazoase.

Scop :

~ Stabilirea diagnosticului.

~ Evaluarea stării bolnavului.

~ Observarea evoluţiei bolii.

~ Observarea efectelor medicamentelor.

61
~ Indiciu în apariţia unor complicaţii.

Elemente de apreciat:

~ Tipul respirator —> costal superior la femei, costal inferior la bărbaţi, abdominal la copii
şi bătrâni.

~ Amplitudinea mişcărilor respiratorii.

~ Ritmul respirator.

~ Frecvenţa respiraţiei.

~ Simetria toracică.

Materiale necesare:

~ Cronometru (ceas cu secundar).

~ Creion verde

~ Foaie de temperatură.

Tehnica:

~ Se măsoară concomitent cu pulsul, când se fixează artera radială şi se aplică mâna asistentei
pe toracele bolnavului împreună cu mâna bolnavului.

~ Se poate măsura şi prin aplicarea palmei pe toracele bolnavului.

~ Se numără inspiraţiile timp de 1 minut.

~ Aprecierea celorlalte elemente ale funcţiei respiratorii se face prin simpla observare a
mişcărilor respiratorii.

Notarea:

~ 1 linie pe foaia de temperatură = 1 valoare.

62
~ Unirea valorilor succesive -> CURBA RESPIRAŢIEI.

~ În unele documente medicale notarea se face cifric însoţită de caracteristicile respiraţiei.

~ La dispnee se notează orarul, intensitatea, tipul, evoluţia în timp.

Interpretare :

~ Respiraţia normală: suplă, amplă, regulată, profundă, simetrică.

~ Respiraţia patologică: dispnee,ritm neregulat,superficială, încărcată, zgomotoasă.

~ Frecvenţa normală —> în funcţie de vârstă.

~ Frecvenţa patologică:

- Tahipnee (polipnee) = frecvenţă crescută.

- Bradipnee = frecvenţă scăzută.

- Apnee = absenţa respiraţiei.

- Dispnee = respiraţia greoaie, dificilă (sete de aer).

- Dispnee cu accelerarea ritmului respirator — tahipnee, polipnee.


- Dispnee cu rărirea ritmului respirator — bradipnee.
- Dispnee cu perturbarea ritmică şi periodică a respiraţiei:
- Dispnee Cheyne-Stockes - respiraţie cu amplitudini crescânde până la maxim şi apoi scăzute până
la apnee ce durează 10-20 secunde.
- Dispnee Kussmaul - respiraţie în patru timpi, inspir profund, pauză, expiră scurt, zgomotos,
pauză.
- Dispnee Biot - agonică, dispneea muribundului.
Valori normale ale frecvenţă respiratorie:

- Nou născut = 40 (50) r / minut.

- Copil mic 20 r / minut.

~ Bărbat 18 r / minut. Femeie 16 r / minut.

63
Observaţii:

- Curba respiraţiei este paralelă cu curba pulsului şi curba temperaturii.

~ Dispneea Cheyne-Stockes trebuie depistată sistematic, căci bolnavul nu o semnalează.

~ Dispneea Kussmaul apare la un pH scăzut sub 7,2 - este întâlnită în come.

MĂSURAREA ŞI NOTAREA PULSULUI.

Definiţie:

~ Reprezintă senzaţia de şoc arterial percepută la palparea unei artere superficiale pe un


plan dur.

~ Presiunea exercitată de coloana de sânge sincron cu activitatea inimii percepută sub


formă de şoc sau pulsaţie.

Scop:

- Obţinerea de informaţii privind stare morfo-funcţională a inimii şi vaselor.


Stabilirea diagnosticului.

~ Evaluarea evoluţiei bolii, a stării generale.

Elemente de apreciat:

~ Ritmicitate (regularitate).

~ Frecvenţă rapiditate).

~ Celeritate.

~ Amplitudine (intensitate).

~ Tensiune (volum).

Locul măsurării:

- Orice arteră accesibilă palpării şi care poate fi comprimată pe plan dur.


- Artera radială, humerală, carotidă, temporală superficială. Artera femurală, poplitee, pedioasă,

64
tibială.
Materiale:

~ Cronometru. Creion roşu. Foaie de temperatură.

Metode:

~ Palpatorie. Auscultatorie. Monitorizare electronică (pe cardioscop).

Factorii care influenţează pulsul:

~ Factori biologici:

• Vârsta - la copilul mic frecvenţa este mai mare decât la adult.


• Înălţimea - persoanele scunde au frecvenţă mai mare decât cele înalte.
• Somnul - frecvenţa este redusă. Efortul fizic creşte frecvenţa pulsului.
Alimentaţia - în timpul digestiei frecvenţa creşte uşor.

~ Factori psihologici- emoţii (furie, plâns cresc frecvenţa respiratorie).

~ Factori sociali - mediul ambiant (prin concentraţia în oxigen a aerului inspirat se poate
influenţa frecvenţa pulsului).

Pregătirea bolnavului:

~ Psihic.

~ Fizic —> repaus fizic şi psihic 15 minute.

Tehnica:

~ Se spală mâinile. Se fixează vârful degetele palpatoare ale mâinii drepte (index, medius,
inelar) pe traiectul arterei radiale îmbrăţişând antebraţul cu policele.

~ Se exercită o uşoară presiune asupra peretelui arterial şi se percep zvâcniturile pline ale pulsului
timp de 1 minut (se poate măsura şi numai 15 secunde pulsul regulat, valoarea se înmulţeşte cu 4
şi se obţine valoarea normală).

Notare:

65
~ Cifric în caiet - se notează inclusiv ora, dacă pulsul a fost măsurat în frison, faciesul era roşu
etc.

~ Grafic în foaia de temperatură (pentru fiecare linie orizontală se socotesc 4 pulsaţii - adică 4
valori / pătrat).

~ Unirea punctelor -» CURBA PULSULUI.

Interpretare:

- Normal: puls regulat, bine bătut, ritmic, sincron, celeric.


- Patologic: puls slab, imperceptibil, aritmie, asincron
- Frecvenţa —> puls rapid, tahicardie, puls rar, bradicardic.
- Ritm — regulat sau
neregulat.
- Amplitudine —>puls mic, filiform sau cu amplitudine crescută.
- Volum (tensiune) —> puls dur sau moale.
- Celeritatea —> puls săltăreţ (creşterea rapidă a tensiunii urmată de o cădere
bruscă) sau puls tard (cădere lentă).

Frecvenţă:

~ Frecvenţă scăzută —> bradicardie. Frecvenţă crescută —»tahicardie.

- N.n. 140-120 p/minut,

- l an 120-100 p/minut

- l2 ani 100-80 p/minut.

- Adult 80-60 p / minut.

Observaţii:

- Măsurarea precisă se face timp de l minut.

66
~ Curba pulsului normal este paralelă cu cea a respiraţiei şi temperaturii.

~ Măsurarea se face dimineaţa şi seara, din oră în oră (în servicii ATI), la diferite intervale
recomandate de medic.

- Administrarea unor medicaţii (digitală, oxigen etc.) obligă la măsurări din 30


în 30 minute sau din oră în oră.
MĂSURAREA ŞI NOTAREA TENSIUNII ARTERIALE.

Definiţie:

~ TA = presiunea exercitată de sângele circulant asupra pereţilor arteriali.

Scop: - Evaluarea funcţiei cardiovasculare, evoluţiei bolii, a stării generale. Locul măsurării:
Artera humerală.

Materiale:

- Tensiometru cu mercur (Riva-Rocci), sfigmomanometru, tensiometru electronic,


oscilometru Pachon.
- Stetoscop biauricular. Tampon cu alcool (pentru dezinfecţie membranei stetoscopului şi a
olivelor.
~ Foaie de temperatură. Creion roşu.

Metode: - Palpatorie. Auscultatorie. Electronică.

Pregătirea bolnavului:

~ Psihic —> se anunţă bolnavul şi se explică tehnica (în termeni succinţi şi pe înţelesul lui; se
explică etapele tehnicii).

- Fizic — repaus fizic şi psihic 15 minute. Bolnavul se aşează în poziţie comodă, cu braţul
relaxat. De preferat măsurarea se va face înaintea servirii mesei, sau la 3 ore de la servirea
mesei.

Tehnica:

- Se spală mâinile.

67
Metoda auscultatorie:

- Se aplică manşeta pneumatică la nivelul braţului pacientului.


- Se fixează pe artera humerală membrana stetoscopului.
- Se introduc olivele în urechi.
- Se închide supapa şi se pompează aer în manşetă până dispar pulsaţiile.

- Se decomprimă progresiv aerul din manşetă până când se percepe primul


zgomot = valoare TA maximă (sistolică). Se continuă decomprimarea până când zgomotele
dispar = valoare TA minimă (diastolică).

Metoda palpatorie

~ Se determină prin palparea arterei radiale. Nu se foloseşte stetoscopul biauricular.


Etapele sunt identice metodei auscultatorii. Se obţin valori mai mici decât prin metoda
auscultatorie

Metoda oscilometrică:

~ Evidenţiază amplitudinea oscilaţiilor arteriale ce se observă pe cadranul gradat al


oscilometrului Pachon.

~ Se descoperă membrele superioare şi inferioare - îmbrăcămintea nu trebuie să fie strâmtă.

~ Manşeta se fixează la nivelurile dorite pe membrele bolnavului, de unde pulsaţiile se


transmit la manometru.

~ Se pompează aer în manşetă până la dispariţia pulsului periferic – când presiunea


depăşeşte tensiunea arterială maximă.

~ Se citeşte oscilaţiile pe cadranul manometrului.

~ Se scade presiunea din manşetă cu 10 mmHg şi se citeşte din nou valoarea oscilaţiilor
arteriale.

~ Se fac scăderi şi citiri succesive până se găseşte valoarea maximă a amplitudinii, ceea
ce se numeşte indice oscilometric.

68
~ Se apreciază valorile normale în limite foarte largi - variabile de la individ la individ.

Valori normale:

• 3-6 diviziuni la coapsă.


• 2-4 diviziuni în 1/3 superioară gambă.
• 1,5-2 diviziuni în 1/3 inferioară gambă.
• 3-4 diviziuni la membrele superioare.
~ Nu este importantă valoarea absolută a cifrelor, ci diferenţa dintre două regiuni simetrice. Se
consideră patologică diferenţa mai mare de două unităţi la acelaşi nivel - indică leziune a
trunchiului principal sau obstrucţii vasculare.

Notare:

~ Cifric în caiet.

~ Grafic în foaia de temperatură (o linie = l unitate coloană de mercur). Deasupra liniei


se notează valoarea maximă, sub linie se notează valoarea minimă.

Interpretare:

~ Normal: se obţin 2 valori – TA max (sistolică) şi TA min (diastolică).

- Diferenţa dintre TA max şi TA min se numeşte tensiune diferenţială – cu importanţă


diagnostică.

- Patologic: valori crescute = hipertensiune, valori scăzute = hipotensiune.

- N.n. 60/40 mmHg.

- l an 80/50 mmHg.

-l2 ani 100/60 mmHg.

- Adult 120/70 mmHg

Factorii care influenţează tensiunea arterială:

- Factori biologici:

69
- Vârsta - la copilul mic TA este mai mică decât la adult.
- Debitul cardiac, forţa de contracţie a inimii, elasticitatea şi calibrul vaselor,
vâscozitatea sângelui.
- Somnul - scade TA arterială. Efortul fizic - creşte TA.
- Alimentaţia - în timpul digestiei TA creşte uşor.
- Factori psihologici - emoţii, stres, anxietate.
- Factori sociali - mediul ambiant, frigul sau căldura excesivă (frigul produce
vasoconstricţie şi creşte tensiunea arterială, iar căldura produce vasodilataţie şi scade
tensiunea arterială), clima.
Observaţii:

- Măsurarea se face la acelaşi bolnav cu acelaşi aparat, în aceleaşi condiţii.


Manşeta va fi bine fixată pe braţul pacientului.
- Măsurarea se face dimineaţa şi seara, din oră în oră (în servicii ATI), la
diferite intervale recomandate de medic.
- Măsurarea se face în clinostatism sau / şi ortostatism. Măsurarea se face
dimineaţa şi seara, din oră in oră (în servicii ATI), la diferite intervale
recomandate de medic.
- La indicaţia medicului se fac măsurători comparative la ambele braţe.

- În caz de suspiciune se repetă măsurarea fără a îndepărta manşeta.


- Aparatele vor fi verificate anual în laboratoare specializate.
- Valorile se comunică, dar NU SE DISCUTĂ REZULTATELE CU
BOLNAVUL.
- Regiunile obişnuite de măsurare a oscilometriei sunt 1/3 inferioara şi
superioară a gambei, 1/3 inferioară a coapsei, antebraţului şi braţului -
totdeauna se fac măsurări comparative la cele două membre.

MĂSURAREA ŞI NOTAREA TEMPERATURII

Definiţie:

70
- Temperatura reprezintă rezultatul proceselor oxidative din organism,
generatoare de căldură prin dezintegrarea alimentelor energetice.

~ Termoreglarea —> este un echilibru între termogeneză şi termoliză.

~ Termogeneză —> producere de căldură (rezultat al proceselor oxidative).

~ Termoliză —> consum de căldură (prin evaporare, radiaţie, conducţie,

convecţie).

- Homeotermie — păstrarea valorilor constante de temperatură (36,7-37°C


dimineaţa şi 37-37,3°C seara).

~ Febră = pirexie.

Scop:

~ Depistarea variaţiilor de t0 patologice.

~ Observarea evoluţiei bolii.

~ Observarea efectelor tratamentelor.

~ Depistarea apariţiei complicaţiilor.

Locul măsurării:

~ Cavităţi închise — rect, vagin.

- Cavităţi semiînchise — axilă, plică inghinală, cavitate bucală.

- Conduct auditiv extern.

- Tegumentar (cu febertest sau termometru cutanat electric).

Materiale:

~ Termometru maximal (termometru electric, febertest etc.).

71
~ Tampon cu alcool.

~ Tăviţă renală.

~ Prosop.

~ Lubrefiant —> vaselină (pentru măsurarea temperaturii rectale), apă (pentru măsurarea
temperaturii vaginale sau orale).

~ Foaie de temperatură. Creion albastru

Metode:

~ Cu termometru maximal.

~ Cu febertest.

~ Cu termometru electric.

Pregătirea bolnavului:

~ Psihic —> se anunţă bolnavul şi se explică tehnica (în termeni succinţi şi pe înţelesul lui; se
explică etapele tehnicii).

~ Fizic:

• Axilă —> se tamponează cu prosop individual axila şi se aşează bolnavul


comod.
• Rectal —> pentru adult poziţia decubit lateral stâng, pentru copil decubit dorsal
cu picioarele flectate pe abdomen sau decubit ventral pe genunchii mamei.
Indicaţii tehnice:

~ Termometrul maximal se scutură până când coloana de mercur coboară în rezervor.

~ În timpul scuturării termometrul se ţine ca pe un creion.

Tehnica:

~ Se spală mâinile.

72
~ Măsurarea în axilă:

• Se tamponează axila (ştergerea modifică valoarea de temperatură).


• Se aplică pe mijlocul axilei bulbul termometrului.
• Se apropie braţul de torace şi se aplică mâna pe torace.
• Se aşteaptă 10 minute, se scoate termometrul.
• Se şterge termometrul cu tampon cu alcool şi se citeşte valoare.
Măsurarea în rect:
• Se lubrefiază bulbul termometrului cu ulei de vaselină.
• Se introduce bulbul termometrului în rect cu de rotaţie şi înaintare.
• Se lasă 5 minute, se extrage, se şterge cu tampon cu alcool, se citeşte.
Măsurarea în cavitatea bucală:
• Se umezeşte termometrul.
• Se introduce în cavitatea bucală, sub limbă.
• Bolnavul închide gura şi menţine termometrul 5 minute, fără a-l strânge între
dinţi.
• Se scoate termometrul şi se citeşte.
Notare:

• Cifric în caiet.

~ Grafic în foaia de temperatură (valorile pare pe linie, valorile impare între linii).

~ Prin unirea punctelor -> CURBA TERMICĂ.

Interpretare:

~ Normal:

• Bolnav afebril —>temperatură fiziologică = 36-37°C.


~ Patologic:
• Valori scăzute = hipotermie (sub 36°C).
• Valori crescute —> bolnav febril = hipertermie (peste 37ºC).
- Subfebrilitate -> 37-38°C.
~ Febră moderată -> 38-39°C.

73
~ Febră ridicată -> 39-40°C.

~ Hiperpirexie —> peste 40°C.

Factorii care influenţează temperatura:

• Factori biologici:
• Alimentaţia - creşte uşor temperatura.
• Efortul fizic - creşte temperatura.
• Vârsta —> la copil temperatura fiziologică este uşor mai crescută decât la adult,
iar la vârstnic temperatura fiziologică este mai scăzută.
• Variaţia diurnă —> valorile de seară sunt mai ridicate decât cele de dimineaţă.
• Sexul —> femeile în perioada ciclului menstrual au valori de temperatură peste 37°C.
• Factori psihologici - emoţii, stres, anxietate - cresc temperatura.
Factori sociali:
• Clima —> frigul sau căldura excesivă (frigul şi umezeala produc scăderea
temperaturii, iar căldura produce creşterea temperaturii).
• Locul de muncă - creşteri sau scăderi ale temperaturii ambiante determină
dereglări ale temperaturii.
• Locuinţa - temperatura din încăpere influenţează temperatura corpului (camera
supraîncălzită creşte temperatura şi invers).
Manifestări care însoţesc febra:

- Frison - contracţie musculară puternică.

- Tegumente roşii, calde, transpirate.

- Piloerecţie - piele de găină, senzaţie de frig.

- Sindrom febril —> cefalee, curbatură, tahicardie, tahipnee, inapetenţă, sete, oligurie, urină
concentrată, convulsii, halucinaţii, delir, dezorientare.

- Erupţii cutanate - macule, papule, vezicule - întâlnite în boli infecţioase.

Observaţii:

74
- Măsurarea se face dimineaţa la sculare, înaintea toaletei sau altor activităţi între orele 7-8,
şi seara între orele 16-17.

- Umezeala modifică valoarea înregistrată.

- Valorile mari sau prea scăzute se verifică.

- Dacă bolnavul ştie şi poate îşi introduce singur termometrul în rect.

75
Bibliografie

1. “Urgenţe medicale”, Manual - sinteză pentru asistenţi medicali, Florian Chiru, Adela Chiru,
Crin Marcean, Elena Iancu, Editura RCR Editorial, Bucureşti, 2012.

2. ”Îngrijirea omului bolnav şi a omului sănătos”, Manual pentru şcolile sanitare postliceale,
Florian Chiru, Gabriela Chiru, Letiţia Morariu, Editura Cision, Bucureşti 2011.

3. ”Managementul îngrijirii pacientului”, Ghid clinic pentru asistentul medical, Dr. Chiru
Adela, Dr. Danau Razvan Alexandru, Editura CISON, Bucureşti, 2014.

4. ”Manual de medicină internă pentru cadre medii”, Corneliu Borundel, Editura All, Bucureşti,
2014.

5. http://ro.wikipedia.org/wiki/Piele_(anatomie)

6. https://www.scribd.com/doc/60487718/Fiziologia-pielii

7. http://ro.wikipedia.org/wiki/Arsura

8. http://www.terapiamedicala.ro/care-sunt-gradele-de-clasificare-ale-arsurilor

76