Grecu Ionela

Facultatea de Chimie
Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Exigențe ale comunicării interpersonale

în societatea contemporană

“Oamenii se urăsc pentru că se tem, se tem pentru că nu se cunosc și nu se cunosc pentru

că nu comunică.”- Martin Luther King
Omul, din cele mai vechi timpuri, și-a dezvoltat un sistem propriu de comunicare, prin
intermediul căruia indivizii îşi pun în comun experienţa proprie pentru a construi ansamblul
experienţei umane. Putem spune că omul este, prin natura sa, o fiinţă comunicaţională, iar
comunicarea este procesul esenţial prin care fiecare devine ceea ce este şi intră în relaţie cu alţii.
Chiar de la definirea termenului de comunicare, putem constata existenţa unor puncte de
vedere disjuncte, astfel fiecare domeniu al cunoaşterii are definiţia sau definiţiile lui, care
accentuează, după caz, schimbul, contactul, transferul, etc. David Crystal, în cartea “An
Encyclopedic Dictionary of Language and Languages” (1992, pp. 72-73), defineşte comunicarea
drept „transmiterea şi receptarea informaţiei între cel care o semnalează şi cel care o primeşte",
arătând complexitatea procesului, ce parcurgerea mai următorii paşi: formularea mesajului şi
criptarea acestuia, transmiterea mesajului, decodarea lui şi receptarea de către destinatarul
procesului de comunicare.
Teoria comunicării elaborată de Şcoala de la Palo Alto subliniază faptul că esenţa
comunicării constă în procese relaţionale şi interacţionale, iar orice comportament uman are
valoare comunicativă. Termenul de comunicare, izolat ca act verbal conştient şi voluntar, fiind
un proces social permanent, integrând moduri de comportament multiple (cuvinte, gesturi,
priviri, spaţiu interindividual). Analiza unor interacţiuni sociale deosebit de diverse ca acte de
comunicare s-a dovedit extrem de fructuoasă şi le-a permis cercetătorilor ca, pe lângă rezultatele
de ordin medical, semiologic şi terapeutic, să formuleze câteva importante principii ale
comunicării umane, cunoscute şi sub numele de axiome ale comunicării:
a) Comunicarea este inevitabilă, unde orice comportament are valoarea unui mesaj.
Comunicarea nu are loc numai atunci când este planificată sau conştientă.
Comunicăm numeroase mesaje chiar şi atunci când nu avem intenţia de a comunica şi
nu suntem mereu conştienţi de ceea ce comunicăm, acest proces fiind în mod constant
şi/sau în mai multe moduri.
b) Comunicarea este un proces ce se desfăşoară la două niveluri, informaţional şi
relaţional. Orice comunicare prezintă un conţinut informaţional, dar ea implică şi o
relaţie între persoanele care comunică. Nivelul relaţional conţine indici de interpretare
a conţinutului comunicării, mai exact cum trebuie înţeles conţinutul şi care este natura
relaţiei dintre persoanele aflate în interacţiune comunicaţională.
Într-o comunicare, oferim simultan informaţii asupra conţinutului şi asupra relaţiei
sau asupra manierei în care trebuie receptat mesajul. Relaţia poate fi exprimată verbal,

1/5
Grecu Ionela
Facultatea de Chimie
Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iași

dar mai ales nonverbal şi paraverbal (prin mimică, gestică, postură, vestimentaţie, ton,
accent, ritm).
Relaţia poate fi înţeleasă şi în funcţie de contextul în care se efectuează comunicarea
(ex. în sala de curs).
c) Comunicarea este un proces continuu. Comunicarea trebuie înţeleasă ca un flux
neîntrerupt de schimburi informaţionale între parteneri. Partenerii aduc în comunicare
ceea ce se numeşte punctarea secvenţei faptelor. Dezacordul privind modul de
punctare a secvenţei faptelor se află la originea a nenumărate conflicte care vizează o
relaţie. Problematica acestui termen provine dintr-o punctare vicioasă a şirului, mai
exact din impresia că el are un început, dar lanţul comunicaţional nu poate fi
segmentat în unităţi de tip cauză-efect, întrucât comunicarea este un proces continuu,
iar mesajele se intercondiţionează într-o manieră complexă.
d) Fiinţele umane folosesc două moduri de comunicare: digital şi analogic. În
comunicarea umană, obiectele, în sensul cel mai larg al termenului, pot fi desemnate
în două moduri complet diferite. Comunicarea analogică este o comunicare
nonverbală (postura, gestualitatea, mimica, inflexiunile vocii, etc.) şi orice altă
manifestare nonverbală pe care o poate avea organismul, precum şi indicii cu valoare
de comunicare, ce nu lipsesc niciodată dintr-un context. Numai în ceea ce priveşte
comunicarea interumană sunt posibile ambele tipuri. Altfel spus, omul este singurul
organism capabil să utilizeze cele două moduri de comunicare, digital şi analogic.
Cele două moduri de comunicare coexistă şi se completează în orice mesaj. Limbajul
digital are o sintaxă logică foarte complexă, dar e lipsit de o semantică adecvată
relaţiei. Limbajul analogic posedă semantica, dar nu şi sintaxa corespunzătoare pentru
o definire neechivocă a naturii relaţiilor.
e) Orice proces de comunicare este simetric sau complementar, după cum se întemeiază
pe egalitate sau diferenţă. Relaţiile interumane se bazează fie pe egalitate, fie pe
diferenţă. în relaţiile de la egal la egal și sunt acele acte în care răspunsurile sunt de
acelaşi tip cu stimulul. Într-o relaţie complementară sunt posibile două poziţii diferite:
o poziţie care a fost desemnată, în mod variat, ca fiind superioară, primă (one-up) și o
poziţie corespondentă, numită inferioară, secundă (one-down).
f) Comunicarea este ireversibilă. Orice act de comunicare produs, nu se poate schimba.
Chiar dacă încercăm să atenuăm efectul unor mesaje declarând că ne retragem
cuvintele sau venind cu explicaţii, completări, precizări, efectul spuselor noastre s-a
produs.
g) Comunicarea presupune procese de ajustare şi acomodare. Eficacitatea comunicării
depinde în mare măsură şi de surprinderea exactă a sensului cuvintelor folosite de
interlocutor.
Comunicarea pedagogică intervine în procesul educațional, indiferent de conținuturi,
niveluri, forme sau partenerii implicați. Spre deosebire de aceasta, comunicarea didactică apare
ca o formă particulară, chiar indispensabilă în propagarea informației, având la bază învățarea
sistemică. Domeniul educației formale definește termenul de comunicare didactică astfel:

2/5
Grecu Ionela
Facultatea de Chimie
Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iași

comunicarea didactică reprezintă baza procesului de predare - învățare a cunoștințelor, în cadrul

instituțiilor școlare și între oarteneri cu roluri bine determinate (profesor – elev/stufent, etc.).
Cele două forme discutate anterior, constituie formele specializate ale comunicării umane.
Termenul de comunicare didactică se utilizează alături de comunicare educaţională, fără
o delimitare a acestor doua cuvinte de specialitate. O comunicare, pentru a fi didactică, trebuie să
îndeplinească simultan o serie de condiţii:
 comunicarea trebuie să fie un act intenţionat, iar intenţia să vizeze schimbări în
cunoaşterea, afectivitatea, comportamentul sau acţiunea celui ce receptează
comunicarea;
 comunicarea trebuie să se desfăşoare într-un cadru organizat, respectiv o instituție
specifică și în familie, în grupurile de copii, în organizaţii confesionale, etc.;
 eficienţa comunicării trebuie evaluată în raport cu un ideal stabilit de modul de
organizare a actului. [1]
Schema oricărei comunicări cuprinde:
a) factorii comunicării;
b) distanța dintre aceștia și dispoziția așezării lor;
c) canalul de transmitere a mesajului;
d) cadrul și contextul comunicării;
e) situația enunțiativă;
f) repertoriile active sau latente ale emițător-receptorilor;
g) retroacțiunile practicate;
h) elementul de bruiaj.
Comunicarea didactică încorporează fenomenul de retroacțiune ca fiind un ansamblu de
acțiuni recurente, propagate în sens invers. Retroacțiunea reprezintă principala modalitate prin
care interlocutorii să se adapteze atât unul față de celălalt, cât și la sitație și finalizarea ei.
Această caracteristică este împărțită în feed-back și feed-forward. Prin feed-back-ul se înțelege
modalitatea de finalizare, care devine cauzalitate, iar modul prin care cauzalitatea redevine
anticiparea finalității, se definește ca feed-forward.
Din perspectiva comunicării didactice, feed-back-ul este privit ca fiind comunicarea despre
comunicare și învățare, unde actul didactic implică existența a două feed-back-uri, primul având
rol de a duce informașia de la receptor la emițător, reglând activitatea de transmitere a
informațiilor, iar cel din urmă are ca scop reglarea activității dominante pentru receptor în
procesul de învățare. Feed-back-ul de tip II este particular pentru învățarea sistematică.
Datele pe care emițătorul și receptorul le pot primi și transmite (simultan sau succesiv), prin
cele duă tipuri de feed-back-uri, se referă la:
 obstacolele comunicării/ învățării;
 personalitatea receptorului/ cerințele emițătorului;

3/5
Grecu Ionela
Facultatea de Chimie
Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iași

 gradul de adecvare al mesajului/ învățării;

Dacă situația comunicării permite o prezență a fiecăruia dintre cele două feed-back-uri, se
poate constata:
 creșterea eficienței actului de învățare;
 instalarea unui mediu securizat profesor-elev;
 ameliorarea relației interpersonale între cei implicați în actul didactic.
În literatura de specialitate, Roger Mucchielli postulează că: “privarea de feed-back reduce
învățarea la un discurs fără receptare, fără eficiență, frustrant pentru ambii parteneri, mai ales
pentru elevi”.
B. Sidney Shore identifică trei tipuri de blocaje ce constituie reale probleme în realizarea
procesului de comunicare:
1. Blocaje de ordin emoţional:
 teama de a nu comite greşeli, de a nu părea extravagant;
 teama de a fi în minoritate;
 neîncrederea faţă de cadrul didactic și colegi;
 dificultatea de a schimba modelul de gândire;
 lipsa capacităţii de a depune un efort susţinut în rezolvarea unei probleme: de la
identificarea ei până la soluţionare.
2. Blocaje de ordin cultural:
 dorinţa de a se conforma modelelor sociale, dorinţa de apartenenţă;
 „conformism” la ideile vechi, dar şi la cele noi;
 slaba capacitate de a transforma sau modifica ideile.
3. Blocaje de ordin perceptiv:
 incapacitatea de a se interoga asupra evidentului;
 incapacitatea de a distinge între cauză şi efect;
 dificultatea de a determina o problemă sau declinarea capacităţii, refuzul de a sesiza, de a
releva;
 incapacitatea de a defini lucrurile;

4/5
Grecu Ionela
Facultatea de Chimie
Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Bibliografie
1. D. Sălăvăstru, Psihologia educaţiei, Ed. Polirom, Iași, 2004;
2. Popescu- Neveanu, P., Dicţionar de psihologie, Editura Albatros, București, 1978.
3. A. Cosmovici, Luminiţa Iacob, Comunicare didactică în volumul Psihologie şcolară,
Ed.Polirom, Iaşi, 1998;
4. Jean Claude Abric, Psihologia comunicări: teorii şi metode, Ed. Polirom, Iaşi, 2002;

5/5