Cap 2017 Top Clasica

CURS TEHNICIAN CADASTRU, TOPOGRAF SC ALEXRAL CONSULT SRL 2017
Cap. 1 Introducere
1.1 Noţiuni privind măsurătorile terestre
Măsurătorile terestre – situate printre cele mai vechi ştiinţe dezvoltate de-a
lungul istoriei – s-au impus din necesitatea firească a omului , de cunoaştere
a mediului în care îşi desfăşoară viaţa şi activitatea. Progresul acestora în
timp este strâns legat de dezvoltarea relaţiilor sociale şi economice şi de
evoluţia tehnicii în ansamblu.
Alături de alte ştiinţe ca: fizica, matematica, astronomia, geologia,
oceanografia, vulcanologia, etc., măsurătorile terestre contribuie la
aprofundarea cunoaşterii planetei albastre şi a altor corpuri cereşti în special
prin studiul formei şi dimensiunilor acestora şi prin măsurarea şi
reprezentarea suprafeţelor lor.
Domeniul relativ larg al măsurătorilor terestre este alcătuit din câteva ramuri
principale: geodezia, topografia, cartografia, fotogrammetria şi teledetecţia,
cu caracteristici specifice, în funcţie de obiectul acestora.
G e o d e z i a are ca obiect măsurarea şi reprezentarea planetei
Pământ şi a câmpului gravitaţional al acestuia , într-un spaţiu tridimensional,
în funcţie de timp. Rezultă deci că geodezia surprinde variaţiile temporale
ale formei , dimensiunilor şi câmpului gravitaţional ale planetei noastre.
Acest tip de studiu se extinde în ultima perioadă şi asupra altor corpuri
cereşti care prezintă interes pentru oameni. Ca ştiinţă , geodezia s-a
dezvoltat în ultimii 350-400 de ani , în corelaţie cu astronomia , iar în
momentul de faţă are câteva direcţii importante ca astronomia geodezică ,
geodezia cosmică , geodezia inerţială , gravimetria geodezică şi geodezia
propriu-zisă.
T o p o g r a f i a sau topometria studiază tehnicile de măsurare, de
calcul şi de reprezentare sub formă de planuri, a unor porţiuni limitate ale
suprafeţei terestre, pentru deservirea unor scopuri economice, ecologice,
militare sau de altă natură. Pentru ca reprezentările topografice ale unor
zone vecine să se poată racorda, măsurătorile şi calculele topografice se
sprijină pe un sistem unitar de puncte de referinţă, creat prin determinări
geodezice, numit reţea de sprijin . Aceasta este alcătuită dintr-o mulţime de
puncte materializate pe teren în diferite moduri. Topografia are ca direcţii
principale topografia generală, care se ocupă de aparatură şi de tehnicile de
măsurare şi calcul şi topografia specială, care are secţiuni specifice, dedicate
anumitor activităţi(cadastru, lucrări hidrotehnice şi de îmbunătăţiri funciare,
construcţii civile şi industriale, căi de comunicaţii, urmărirea comportării
construcţiilor şi terenurilor, trasarea pe teren a construcţiilor proiectate,
etc.).
L E C T O R I : I O N J O I TA , G E O R G E M I R E A P
C a r t o g r a f i a are ca obiect studiul metodelor de realizare a
reprezentărilor în plan a suprafeţei terestre , în ansamblu sau pe porţiuni , cu
un control riguros al deformaţiilor produse prin reprezentare. Deoarece
suprafeţele sferică sau elipsoidală , cu care se aproximează forma suprafeţei
terestre , nu sunt desfăşurabile , cartografia operează cu aşa-numitele
proiecţii cartografice; acestea permit obţinerea unui transfer controlat al
punctelor de pe suprafeţele sferice şi elipsoidale pe suprafeţe curbe
desfăşurabile , în vederea realizării reprezentărilor plane sub formă de hărţi.
F o t o g r a m m e t r i a este un ansamblu de tehnici pentru
reprezentarea în plan a suprafeţei terestre , bazat pe imaginile fotografice
metrice (fotograme). Imaginile fotografice ale suprafeţei terestre sunt
preluate , în general , de la înălţime (din aer sau din cosmos). Stereofoto-
grammetria operează cu cupluri de fotograme (imagini ale aceleiaşi porţiuni
de teren , preluate din două sau mai multe puncte diferite). Exploatarea
stereoscopică a acestor cupluri de fotograme face posibilă reprezentarea
reliefului. Obţinerea reprezentărilor plane este posibilă prin examinarea
imaginilor fotografice în cadrul unui proces numit fotointerpretare , care
conduce la identificarea obiectelor şi la evaluarea dimensiunilor spaţiale ale
acestora.
T e l e d e t e c ţ i a este o ramură mai recentă a măsurătorilor
terestre , care utilizează tehnologii de vârf pentru studiul de la distanţă al
suprafeţei şi chiar al subsolului Pământului sau ale altor planete. Dacă în
fotogrammetrie informaţia referitoare la suprafaţa studiată este transmisă
prin intermediul luminii şi stocată pe pelicula fotografică , în teledetecţie
purtătorii de informaţie sunt undele electromagnetice din spectre de
frecvenţă diferite de cel al luminii (unde acustice , infra sau supraacustice ,
unde radio , radar , etc.) , care se stochează pe înregistrări magnetice sau de
alt fel. Valorile înregistrate ale intensităţii şi variaţiilor acestor câmpuri
electromagnetice purtătoare de informaţii se corelează cu caracteristicile
obiectelor sau fenomenelor studiate , în cadrul procesului de calibrare a
înregistrărilor , după care aceste înregistrări se pot transforma în imagini
neconvenţionale (electronice) ale suprafeţelor studiate. Exploatarea acestor
imagini permite obţinerea de reprezentări sub formă de hărţi ale suprafeţei
studiate sau determinarea unor caracteristici fizice şi dimensionale ale unor
obiecte. Studiul prin teledetecţie al unei zone se poate repeta la intervale
mici de timp , astfel că se poate surprinde dinamica modificărilor obiectelor
şi fenomenelor , fapt care conferă teledetecţiei un avantaj important.
În momentul de faţă , dezvoltarea extraordinară a informaticii şi a
tehnologiilor electronice de măsurare dau o nouă dimensiune domeniului
măsurătorilor terestre , prin creşterea vitezei , preciziei şi a posibilităţilor de
lucru în acest domeniu.
1.1 Scurt istoric al măsurătorilor terestre
Începuturile măsurătorilor terestre coboară în timp până în neolitic ,

fiind legate de teritoriile pe care s-au dezvoltat vechile civilizaţii ale lumii.
Deşi nu există dovezi scrise , construcţiile megalitice demonstrează
existenţa , în acea perioadă , a unor cunoştinţe de astronomie , de geometrie
şi de măsurare.
Cele mai vechi dovezi care atestă preocupări ştiinţifice privind
măsurătorile terestre provin de la civilizaţiile antice sumeriană , babiloniană,
egipteană , greco-romană , indiană şi chineză. Cea mai veche reprezentare
topografică a unui teritoriu este realizată pe o plăcuţă de lut , datată la anul
3000 î.H. şi a fost descoperită lângă localitatea Kirkuk din Iraq. Pe această
plăcuţă sunt gravate ape curgătoare , munţi , aşezări omeneşti şi inscripţiile
pentru punctele cardinale Est şi Vest.
De la civilizaţiile sumeriană şi babiloniană provine câte o plăcuţă de
lut , una dintre acestea cu harta lumii (Pământul este reprezentat sub forma
unui disc) , respectiv cealaltă cu planul oraşului antic Nippur.
Cea mai veche hartă păstrată până în prezent este realizată pe
pergament şi datează din vremea faraonului Seti I (1304-1290 î.H). Pe
această hartă sunt reprezentate două şiruri de munţi între care se află două
drumuri , de-a lungul unor văi care duc spre mare şi poziţiile unor exploatări
miniere.
Cele mai vechi etaloane de lungime cunoscute sunt cel de la Lagoş
(Mesopotamia) şi cel egiptean (cotul lui Amenhotep-anul 1550 î.H.).
Observaţiile astronomice -legate de eclipsa de lună din anul 4400 îH
şi de eclipsa parţială de soare din anul 2700 îH-efectuate în Egiptul Antic
sunt atestate documentar.
Începutul utilizării acului magnetic este datat în anul 2673 îH, în
China şi tot aici au fost descoperite două hărţi reprezentate foarte exact, la
scară, pe pânză de mătase, acestea provenind din timpul dinastiei Han(anul
200 îH).
Civilizaţia greco-romană a contribuit substanţial la dezvoltarea
măsurătorilor terestre încă din secolele VII-VI îH, când şcoala din Milet a
adoptat concepţia materialistă asupra fenomenelor naturale. În această
perioadă, şcoala lui Pitagora din Samos(540-500 îH) emite teoria sfericităţii
Pământului. Această teorie este explicată mai târziu de filosoful Aristotel
din Stagira(384-322 îH), elev al lui Platon, prin vestitul exemplu al
dispariţiei la orizont al catargului unei corăbii.
Ideea heliocentrismului a fost emisă de un discipol al şcolii din
Samos, Aristarh(310-230 îH), care în anul 265 îH a realizat şi o determinare
a distanţelor Pământ-Lună şi Pământ-Soare. Cu 25 de ani mai târziu va fi
realizată cea mai renumită măsurătoare a antichităţii, de către Eratostene din
Cirene(275-194 îH) şi anume determinarea lungimii meridianului terestru,
pe baza mǎsurǎrii a douǎ elemente: distanţa dintre oraşele egiptene
Alexandria şi Sienne(Assuan)-situate pe acelaşi meridian terestru- şi a
unghiului la centrul Pǎmântului corespunzǎtor acestei distanţe. Rezultatul
acestei determinări este remarcabil, pentru epoca respectivă, el diferind doar
cu circa 350 km faţă de valoarea acceptată astăzi(40008 km).
Introducerea noţiunilor de latitudine şi longitudine, prin împărţirea
paralelelor şi meridianelor în grade se datorează geografului Hiparh din
Niceea (190-125 îH). Tot acesta a pus bazele proiecţiilor cartografice
(proiecţia stereografică) pentru reprezentarea suprafeţelor terestre în plan.
O operă geografică foarte importantă a antichităţii a fost realizată de
Strabo (63 îH-19 dH) şi se numeşte “Geographica”; aceasta este realizată în
17 volume şi cuprinde numeroase informaţii regionale şi generale. Cel mai
mare geograf şi cartograf al antichităţii este însă considerat Claudiu
Ptolemeu (90-168 dH), care a realizat “Tratatul de astronomie” şi “Tratatul
de geografie matematică”, acesta din urmă fiind însoţit de 27 de hărţi, care
constituie primul atlas geografic cunoscut. Ptolemeu introduce noţiunea de
proiecţie conică dreaptă şi expune sistemul lumii bazat pe teoria
geocentrică, teorie combătută, în sec. XII , de către astronomul arab Al
Bitrogi (supranumit Alpetragius), în lucrarea sa “Despre mişcarea
corpurilor cereşti” şi, mai târziu, în anul 1510, de către Nicolaus Copernicus
(1473-1543), în lucrarea sa “Mic comentariu”.
În perioada Evului Mediu are loc o acumulare treptată a
cunoştinţelor de matematici, fizică, chimie, etc. , se realizează călătorii şi
schimburi de cunoştinţe între diferitele civilizaţii ale globului.
O pierdere importantă a acestei perioade este incendiul bibliotecii din
Alexandria (anul 640), în urma căruia multe din creaţiile antice sunt
pierdute. Această mare pierdere va fi compensată treptat prin înfiinţarea
primelor universităţi europene în Bologna (anul 1088), Salerno (anul 1150),
Paris (anul 1160), Oxford (1167) şi altele, care vor contribui la o nouă
revoluţie ştiinţifică, ce va atinge un apogeu în epoca Renaşterii, după anul
1450. Există mărturii ale evoluţiei continui a măsurătorilor terestre şi în
Evul Mediu. Astfel, geograful şi cartograful arab Edrisi (1099-1165) a
întocmit un atlas geografic cu 71 de hărţi, însoţit de lucrarea “Recreaţii
geografice”, în care sunt cuprinse numeroase informaţii geografice şi
istorice referitoare la ţinuturi din Africa şi Asia. În secolele XII-XIII apar
“portolanele”-hărţi maritime portugheze, care deşi nu au o bază cartografică
ştiinţifică, conţin numeroase informaţii privind porturile, punctele de
aprovizionare, duratele de parcurs, etc. , pentru diferite trasee maritime, care
au rămas multă vreme secrete. Aceste informaţii au fost cuprinse în aşa-
numitele “cărţi pilot”, însoţitoare ale acestor hărţi.
Renaşterea a adus cu sine o revoluţie spectaculoasă în toate
domeniile, astfel că măsurătorile terestre au beneficiat de foarte multe noi
descoperiri. Dintre momentele importante ale acestei perioade merită să fie
subliniate următoarele:
-se face cunoscută teoria heliocentrismului, a lui Nicolaus Copernicus, în
anul 1510;
-în anul 1552 cartograful flamand Mercator inventează proiecţia cartografică
ce-i poartă numele; tot Mercator întocmeşte în anul 1569 harta nautică a
lumii, utilizând proiecţia cilindrică proprie;
-în anul 1576 germanul Erasmus Habermehl (1538-1606) inventează un
aparat pentru măsurarea unghiurilor verticale şi orizontale, precursor al
teodolitului;
-în anul 1580 italianul Giovani Battista inventează luneta;
-în perioada 1576-1580 se pun bazele triangulaţiei prin lucrările danezului
Tycho Brahe; triangulaţia va fi dezvoltată mai târziu de Snellius;
-se construieşte telescopul, de către G. Galilei, în anul 1609;
-se inventează dispozitivul de citire cu vernier, de către Pierre Vernier, în
anul 1631;
-mecanicul F. Thevenot construieşte nivela torică în anul 1669; în acelaşi an
abatele francez J. Picard utilizează un aparat la care luneta este prevăzută cu
reticul;
-olandezul Brunning inventează mira gradată în anul 1769;
-este construit teodolitul de către englezul J. Ramsden, în anul 1770;
-în anul 1795, inventatorul francez Alexis Marie Rochon construieste
telemetrul optic;
-nivela cu lunetă este construită în anul 1806 de către Pierre Egault des
Noes;
-în anul 1847 sunt puse bazele nivelmentului de precizie, odată cu execuţia
nivelmentului la canalul de Suez;
-inventarea fotogrammetriei (procedeu pentru ridicarea de relevee
topografice prin fotografiere) este realizată în anul 1880 de către francezul
Aimé Laussedat (1819-1907);
-în anul 1919 inginerul francez G. Poivilliers pune bazele
stereofotogrammetriei prin construirea unui aparat de restituţie a imaginilor
stereoscopice luate din avion; în acelaşi an ora meridianului zero
(Greenwich) este introdusă ca oră universală.
Secolul XX a determinat o evoluţie spectaculoasă a măsurătorilor
terestre, odată cu devoltarea electronicii şi a zborurilor cosmice. În
momentul actual acest domeniu beneficiază de tehnologii de vârf, care
conduc la o acurateţe deosebită şi la automatizarea lucrărilor.
În spaţiul românesc, deşi există relativ puţine izvoare istorice înainte
de secolul al XVIII-lea se poate presupune că preocupările în domeniul
măsurătorilor terestre au mers în paralel cu cele europene, deoarece în anul
1737 este tipărită la Haga prima hartă a Moldovei realizată de D. Cantemir,
iar în Muntenia, Alexandru Ipsilante emite în 1780 Pravilniceasca Condică,
în care sunt cuprinse normele referitoare la exercitarea profesiunii de
hotarnic. De altfel, în anul 1833, Regulamentul Organic va statuta că
lucrările specifice acestei profesiuni trebuie executate de către ingineri.
Primul plan al oraşului Iaşi este realizat în anul 1769 şi tot aici, în
1814 este înfiinţată de către Gh. Asachi prima şcoală de ingineri hotarnici,
care a scos prima promoţie de absolvenţi în anul 1819. Tot la Iaşi apare
primul tratat de topografie în limba română, în anul 1854, autorul său fiind
Dimitrie Asachi.
În perioada 1872-1892 se execută în Moldova şi Muntenia primele
ridicări topografice de anvergură, pentru necesităţile armatei. În anul 1890,
sub îndrumarea astronomului C. Căpităneanu se pun bazele triangulaţiei
generale a României.
Odată cu înfiinţarea Direcţiei Cadastrului (1919), lucrările
topografice au vizat o suprafaţă de 10 milioane hectare, ridicată până în anul
1930, când se adoptă în România sistemul de proiecţie stereografic.
În anul 1951 se introduce şi sistemul de proiecţie Gauss-Krűger cu
elipsoidul de referinţă Krasovski, iar în 1958 ia fiinţă Centrul de
fotogrammetrie.
După anul 1989 România adoptă tehnologiile moderne cum sunt
sistemul de poziţionare globală (GPS), staţiile totale, înregistrările de
teledetecţie satelitară şi noile generaţii de calculatoare şi aparate de scanat.
Toate acestea, însoţite de programele de calculator specifice conduc la
automatizarea unui însemnat segment al domeniului, la creşterea preciziei
de măsurare şi a vitezei de prelucrare a datelor, contribuind la modernizarea
integrală a măsurătorilor terestre.
1.2 Locul şi importanţa topografiei
De la prima reprezentare topografică cunoscută a unui teritoriu şi

până astăzi s-au scurs cinci milenii în care topografia a avut o evoluţie
continuă. Dat fiind puternicul său caracter aplicativ, în momentul de faţă nu
se poate concepe practic nici o lucrare de construcţii, cadastru, etc. care să
nu fie însoţită de măsurători topografice. Mai mult, diferite alte activităţi
economice şi sociale impun cunoaşterea teritoriului din punct de vedere al
poziţiei, formei mărimii şi al detaliilor, care pot fi naturale (munti ape,
păduri etc.) sau artificiale (drumuri, clădiri, construcţii hidrotehnice etc.).
Toate acestea presupun măsurarea şi reprezentarea suprafeţelor de teren sub
formă de planuri topografice sau hărţi, care redau la scară redusă atât
imaginea de ansamblu cât şi elementele componente ale teritoriului
considerat, cu o precizie corespunzătoare cerinţelor.
De asemenea, aplicarea pe teren a construcţiilor proiectate de orice
tip şi urmărirea în timp a deformaţiilor unor construcţii hidrotehnice,
industriale sau civile de mare importanţă impun realizarea de măsurători şi
calcule topografice.
Prin caracterul său aplicativ, topografia şi-a creat metode speciale de
măsurare, calcul şi reprezentare, în funcţie de domeniul vizat, astfel că în
momentul de faţă are ramuri specifice, ca de exemplu: topografie pentru
lucrări hidrotehnice, topografie cadastrală, topografie minieră, pentru
construcţii, silvică etc.
În concluzie, lucrările topografice permit schimbul, vânzarea sau
transmiterea prin moştenire a proprietăţilor funciare, organizarea şi
echiparea suprafeţelor urbane, agricole şi silvice, realizarea şi urmărirea în
timp a construcţiilor, deschiderea şi dezvoltarea exploatărilor miniere,
inventarierea, utilizarea şi protecţia apelor şi multe altele, care atestă
impotanţa sa economică.
Din punct de vedere tehnologic şi ştiinţific, topografia contribuie
continuu la îmbunătăţirea metodelor de măsurare, a calculului matematic, cu
care operează din plin şi a multor domenii ale cunoaşterii.
Cap. 2 Noţiuni de geodezie
2.1 Configuraţia Pământului şi aproximarea formei acestuia
Planeta noastră are neregularităţi ale scoarţei, caracterizate prin

înălţimi până la 8848m (vârful Everest, Hymalaya) şi adâncimi până la
11033m (fosa Mariane, Oceanul Pacific), faţă de nivelul mărilor deschise.
Rezultă că amplitudinea maximă a denivelărilor scoarţei terestre este
de 19,881 km, ceea ce reprezintă doar 0,31% din raza ecuatorială a
Pământului (6378,136 km).
Zona de uscat prezintă altitudini medii care variază între 340m
(Europa şi Australia) şi 2263m (Antarctica). Altitudinea medie ponderată a
uscatului este de 847,99m, adică 0,0133% din raza terestră.
În zona oceanică se întâlnesc adâncimi medii între 3330m (în
oceanele Atlantic şi Arctic) şi 4030m (în oceanul Pacific), media globală
ponderată fiind de 3796,71m, adică 0,0595% din raza Pământului.
Suprafeţele ocupate de uscat şi de oceane sunt respectiv, de 41,29%
şi 58,71%.
Din elementele prezentate rezultă că suprafaţa planetei noastre nu
poate fi exprimată din punct de vedere matematic printr-o relaţie generală,
dar dacă se ia în considerare o eroare acceptabilă, aceasta se poate aproxima
cu suprafaţa unui corp geometric regulat.
Această aproximare creează, pe de o parte, tocmai posibilitatea
studiului formei Pământului şi pe de altă parte permite exprimarea
coordonatelor punctelor geodezice de pe un anumit teritoriu, într-un sistem
unitar.
Se cunoşte că încă din antichitate sfera a fost o primă idealizare a
formei Pământului. Aproximarea suprafeţei terestre cu suprafaţa unei sfere
de rază medie este utilizată şi în momentul de faţă datorită faptului că
poziţia unui punct pe sferă se exprimă foarte uşor în raport cu un sistem de
axe de coordonate cartezian spaţial având originea în centrul sferei (raza
sferei medii utilizate în momentul de faţă în geodezie şi cartografie este de
6367.435 km).
După anul 1669, determinările din ce în ce mai precise de lungimi de
arce de meridian de 10, efectuate la diferite latitudini pe globul terestru au
condus la concluzia că meridianul nu este un cerc (cum este normal în cazul
sferei), ci prezintă turtiri în regiunea polilor tereştri Nord şi Sud, cu alte
cuvinte meridianul este o elipsă, cu axa mică pe direcţia Polul Nord-Polul
Sud şi cu axa mare în planul ecuatorului terestru. Prin rotirea acestei elipse
în jurul axei sale mici (linia polilor) ia naştere un corp geometric regulat,
elipsoidul de rotaţie, a cărui suprafaţă o aproximează foarte bine pe cea a
globului terestru, acesta fiind un al doilea tip de idealizare a formei
Pământului.
Determinările semiaxelor elipsei meridiane a elipsoidului de rotaţie
au făcut obiectul măsurătorilor şi calculelor efectuate de-a lungul timpului
de către oameni de ştiinţă din diferite ţări, cu scopul de a obţine un sistem de
referinţă unic de puncte geodezice pentru reprezentarea suprafeţelor ţărilor
respective. Deoarece orice operaţie de măsurare este afectată de erori,
rezultatele acestor determinări au diferit în funcţie de numărul şi precizia
măsurătorilor şi de algoritmul de calcul utilizat, astfel că la primul Congres
al Uniunii Internaţionale de Geodezie şi Geofizică de la Roma, din anul
1924 s-a convenit să se adopte un elipsoid internaţional, care să devină
sistem de referinţă unic pentru exprimarea poziţiei punctelor geodezice din
diferite ţări. Elipsoidul adoptat a fost cel determinat de Hayford, dar ţările
care aveau la vremea respectivă reţele geodezice dezvoltate au continuat să
folosească elipsoizii proprii, adoptaţi anterior (de exemplu, în România era
utilizat anterior elipsoidul determinat de Bessel). Datorită acestui fapt, între
reţelele de puncte geodezice ale ţărilor vecine nu exista concordanţă, ceea ce
a dus la situaţia ca pentru acelaşi punct de pe o graniţă oarecare,
coordonatele determinate de ţările vecine să difere uneori foarte mult. Acest
lucru a împiedicat multă vreme obţinerea unei hărţi unice precise a globului
terestru.
În prima jumătate a seculului XX, odată cu creşterea traficului aerian
şi maritim internaţional s-a pus problema exprimării poziţiei punctelor
geodezice de pe Pământ într-un sistem unitar, deci adoptarea unui elipsoid
unic, al cărui centru geometric să corespundă şi cu centrul de atracţie al
Pământului. Pentru aceasta a fost necesară cunoaşterea caracteristicilor
fizice ale planetei noastre, care permit realizarea de legături precise între
poziţiile punctelor de pe scoarţa terestră (puncte geodezice reale) şi
imaginile acestora pe elipsoidul adoptat. Două dintre caracteristicile fizice
ale planetei sunt foarte importante pentru acest scop şi anume viteza de
rotaţie a Pământului în jurul axei proprii şi valoarea acceleraţiei
gravitaţionale în diferite puncte pe glob. Măsurarea cu precizie a acestor
elemente a fost posibilă odată cu realizarea gravimetrelor şi a ceasurilor
electronice de precizie. Determinarea potenţialului de atracţie în diferite
puncte pe glob a condus la găsirea unei suprafeţe echipotenţiale specifice
planetei noastre, numită geoid, care este o idealizare de tip fizic a formei
Pământului. Geoidul este o suprafaţă echipotenţială, al cărei potenţial,
constant, este dat de atracţia gravitaţională. Geoidul este deci o suprafaţă de
nivel a potenţialului gravitaţional, care ar putea fi imaginată ca suprafaţa
liniştită a oceanului planetar, care se prelungeşte pe sub continente.
O proprietate importantă a acestei suprafeţe este aceea că direcţia
forţei de gravitaţie se confundă cu normala la suprafaţă în orice punct
considerat. Acest fapt permite realizarea de legături între măsurătorile
geodezice şi topografice efectuate pe suprafaţa reală a Pământului şi geoid,
deoarece aparatele topografice utilizează în procesul de măsurare două
direcţii importante: verticala locului (direcţia forţei de gravitaţie) şi
orizontala locului (tangenta la suprafaţa geoidului în punctul respectiv,
perpendiculară pe direcţia forţei gravitaţionale).
Dacă Pământul ar fi omogen şi nu ar avea mişcare de rotaţie în jurul
axei proprii, geoidul corespunzător unei astfel de situaţii ar avea formă
sferică. În realitate, forma geoidului este infuenţată de mişcarea de rotaţie,
dar şi de repartiţia neuniformă a continentelor şi oceanelor pe suprafaţa
globului terestru.
Datorită mişcării de rotaţie, intensitatea potenţialului terestru scade de la cei
doi poli către ecuator, determinând o deformare de tip eliptic a Pământului,
adică o curbare a suprafeţei acestuia către poli, sau altfel spus distanţa de la
suprafaţă până la centrul de atracţie este mai mică la poli decât la Ecuator,
deci raza polară este mai mică decât raza ecuatorială, în condiţiile în care
potenţialul pe geoid este constant. Astfel se explică faptul că unei diferenţe
de potenţial gravitaţional oarecare îi corespunde o distanţă pe verticală mai
mare la Ecuator şi mai mică la poli, adică distanţa verticală între două
suprafeţe de nivel (cu două potenţiale constante diferite) este mai mică la
poli şi mai mare la Ecuator.
În condiţii de rotaţie în jurul axei proprii, dacă Pământul ar fi
omogen, geoidul ar avea forma unui elipsoid perfect. În realitate masele
continentale şi oceanice distribuite diferit, conduc la o variaţie a intensităţii
potenţialului, care se manifestă atât de la Nord spre Sud, cât şi de la Est
către Vest, iar această variaţie se suprapune cu cea datorată vitezei de rotaţie
în jurul axei. Neuniformitatea intensităţii potenţialului este şi mai mare dacă
iau în consideraţie forţele cosmice de atracţie, în special cea a Lunii, care
conduce la variaţii ale nivelului oceanului planetar terestru (maree), cu
amplitudini diurne de până la 19,5 m.
Datorită variaţiilor neuniforme ale intensităţii potenţialului terestru,
suprafaţa geoidului este uşor ondulată (adică se produce o uşoară deviere a
verticalei faţǎ de normala la suprafaţa elipsoidului şi o uşoară turtire
ecuatorială a acestuia). Cu toate acestea geoidul are avantajul că se poate
utiliza drept suprafaţă de referinţă pentru exprimarea adîncimilor şi
altitudinilor şi, în plus este foarte apropiat de un elipsoid de rotaţie. Între
centrul geometric al elipsoidului de rotaţie, cu care se aproximează geoidul
(elipsoidul de referinţă) şi centrul de atracţie terestru se pot realiza corelaţii,
pe baza măsurătorilor gravimetrice.
Astfel punctele geodezice reale de pe scoarţa terestră pot fi transpuse
ca imagini pe elipsoidul de referinţă, cunoscând semiaxele elipsei meridiane
a acestuia şi câmpul forţelor de atracţie.
Pentru exemplificare, în tabelul 2.1 se prezintă parametrii medii ai
elipsoidului universal, propus la a XVIII-a Adunare Generală a Asociaţiei
Internaţionale de Geodezie, în anul 1983. În anul 1984, ca urmare a utilizării
determinărilor efectuate cu ajutorul sistemului satelitar de poziţionare
globală (GPS), parametrii elipsoidului de referinţă s-au recalculat şi s-a
propus un nou elipsoid mondial de referinţă denumit WGS 84, cu parametri
apropiaţi de cei propuşi în anul 1983.
Tabel 2.1 Parametrii medii ai elipsoidului de referinţă

universal-1983
Nr.
crt.
Parametri fundamentali Valori Unităţi de masură
1 Raza ecuatorială a Pământului 6378136 m
2 Turtirea polară 1:298.257 -
3 Turtirea ecuatorială 1:90000 -
Longitudinea axei mari a
4 150 Vest grad sexagesimal
elipsei ecuatoriale
5 Viteza unghiulară de rotaţie 7.29 10-5 rad/s
6 Gravitatea la ecuator 9.78 m/s2
7 Potenţialul geoidului 62636860 m2/s2
2.2 Sisteme de coordonate carteziene şi geografice
Sfera de rază medie şi elipsoidul de rotaţie, cu care se aproximează

forma Pământului sunt corpuri care pot fi definite în raport cu un sistem de
coordonate carteziene spaţial, Oxyz.
Astfel, sfera (fig. 2.1) în raport cu sistemul cartezian care are originea în
centrul său geometric are ecuaţia:
x2  y 2  z2  R2  0 (2.1)
Elipsoidul de rotaţie (fig. 2.2 ), în raport cu sistemul cartezian având

originea în centrul geometric al acestuia are ecuaţia:
x2  y2 z2
 2 1  0 (2.2)
a2 c
unde a este semiaxa mare (ecuatorială) şi c-semiaxa mică (polară) ale elipsei
meridiane.
Cercul meridian, în cazul sferei sau elipsa meridiană în cazul elipsoidului se
obţin prin intersecţia acestor corpuri cu un plan care conţine axa Oz a
sistemului cartezian (care coincide cu axa polară a Pământului). Prin
intersecţia acestor corpuri cu planul care conţine axele Ox şi Oy se obţine
cercul ecuatorial.
Orice punct, A, de pe suprafaţa sferei sau a elipsoidului reprezintă
imaginea unui punct real de pe scoarţa terestră şi are poziţia determinată
prin coordonatele carteziene xA, yA, zA (fig.2.1 şi fig. 2.2).
z z
2 2
zA A zA
A
a
R O yA a O yA
V V
xA y xA y
R c
x 1 1
x
S
S
Fig . 2.1 Sfera terestră de rază medie Fig. 2.2 Elipsoidul de referinţă
1-cercul ecuatorial ; 2-cercul meridian; 1-cercul ecuatorial ; 2-elipsa
meridiană;
xA , yA , zA -coordonate carteziene ale x A , yA , zA -coordonate carteziene ale
punctului A pe sfera de rază medie punctului A pe elipsoidul de referinţă
Există însă posibilitatea ca poziţia punctului A de pe suprafaţa sferei

sau de pe elipsoid să fie exprimată prin două valori unghiulare numite
coordonate geografice. În cazul sferei (fig. 2.3) se consideră semicercul
meridian de origine, care conţine axele Ox şi Oz şi semicercul meridian care
conţine axa Oz şi punctul A. Aceste două semicercuri se intersectează după
axa Oz, formând unghiul diedru λa, denumit longitudine geografică
astronomică. Normala la sferă în punctul A, trece prin centrul sferei şi
formează cu proiecţia sa pe planul ecuatorului unghiul φ a, denumit
latitudine geografică astronomică. Se poate obseva că orice punct de pe
semicercul meridian al punctului A, are aceeaşi longitudine cu cea a
punctului A. De asemenea, se poate intui că toate punctele de pe sferă care
au coordonatele z egale cu zA, formează pe suprafaţa sferei un cerc al cărui
plan este paralel cu planul ecuatorului. Normalele la sferă în toate punctele
de pe acest cerc (numit şi paralel) formează acelaşi unghi cu proiecţiile lor
în planul ecuatorului, deci punctele de pe paralel au aceeaşi latitudine cu cea
a punctului A. În cazul elipsoidului (fig. 2.4) se consideră semielipsa
meridiană de origine, care conţine axele Ox şi Oz şi semielipsa meridiană a
punctului A, care conţine axa Oz şi punctul A. Aceste două semielipse se
intersectează dupa axa Oz şi formează unghiul diedru λ, denumit
longitudine geografică elipsoidică. Normala la suprafaţa elipsoidului în
punctul A, intersectează axa polilor într-un punct diferit de centrul
geometric al elipsoidului şi formează cu proiecţia sa pe planul ecuatorului
unghiul φ, denumit latitudine geografică elipsoidică. Ca şi în cazul sferei
toate punctele situate pe aceeaşi semielipsă meridiană au aceeaşi longitudine
şi toate punctele care au aceleaşi coordonate z se situează pe un cerc paralel
cu planul ecuatorial, având aceeaşi latitudine.
z z
4 5 4 5
zA
A zA
A
O A a O
V R V
R y a y
A
R c
x 3 3
x
S 2
S 2 1
1
Fig. 2.3 Coordonate geografice Fig . 2.4 Coordonate geografice

astronomice elipsoidice
1-meridianul zero ; 2-meridianul punctului A ; 1-meridianul zero ; 2-meridianul punctului A
3-Ecuator; 4-paralelul punctului A ; 3-Ecuator ; 4-paralelul punctului A ;
5-normala punctului A 5-normala punctului A
Trebuie remarcat faptul că două puncte, unul de pe sferă şi celălalt

de pe elipsoid, care au aceeaşi coordonată z (în sistemul cartezian spaţial) şi
corespund ca imagine aceluiaşi punct de pe suprafaţa fizică a Pământului, nu
vor avea latitudinea şi longitudinea astronomice egale cu latitudinea şi
longitudinea elipsoidice, datorită faptului că, pe de o parte, normala la sferă
în puntul respectiv trece prin centrul sferei iar normala la elipsoid în acest
punct nu trece prin centrul său şi, pe de altă parte, între normalele respective
şi direcţia verticalei locului (sau normalei la geoid) există un unghi denumit
deviaţia verticalei.
Diferenţele de latitudini şi longitudini astronomice şi elipsoidice
pentru acelaşi punct sunt relativ mici (de ordinul secundelor) însă
transformate în diferenţe de distanţe ele sunt mari (chiar de ordinul sutelor
de metri). Prin urmare nu trebuie să se confunde aceste două categorii de
coordonate geografice, între care există relaţiile de legătură de forma:
φ = φa –ξ
λ = λa – η . secφ (2.3)
în care : φ este latitudinea elipsoidică ;φa – latitudinea astronomică ;λ –

longitudinea elipsoidică ;λa – longitudinea astronomică ;ξ – deviaţia
verticalei în planul meridian ;η – deviaţia verticalei în planul primului
vertical (plan perpendicular pe planul meridian, care conţine normala la
elipsoid în punctul considerat).
2.3 Legătura între sistemul de coordonate cartezian spaţial şi cel

geografic elipsoidic
Aşa cum s-a arătat, elipsoidul de referinţă pământesc este generat

prin rotaţia unei elipse meridiane în jurul axei sale mici, care coincide cu
axa polilor geografici ai Pământului. Principalii parametri care
caracterizează acest elipsoid sunt :
-semiaxa mare (ecuatorială) a elipsei meridiane, notată cu a ;
-semiaxa mică (polară) a elipsei meridiane, notată cu c;
-turtirea elipsoidului, notată cu α, având expresia:
ac
 (2.4)
a
- prima excentricitate, notată e, deductibilă din relaţia:
a 2  c2
e2  (2.5)
a2
- a doua excentricitate, notată e’ , determinată din relaţia:

a2  c2
e 2  (2.6)
c2
- parametrul auxiliar, q, rezultat din expresia:
a2
q (2.7)
c
- funcţiile fundamentale, W şi V, care pentru un punct de calcul de latitudine

φ au expresiile:
W2 = 1- e2 sin2φ
V2 = 1+ e,2 cos2φ (2.8)
Poziţia unui punct oarecare pe suprafaţa elipsoidului de referintă se poate

exprima prin coordonatele carteziene x, y, z sau prin coordonatele
geografice elipsoidice φ, λ. Legătura între aceste coordonate pentru un punct
oarecare (fig. 2.5) este realizată prin ecuaţiile parametrice ale elipsoidului de
referinţă:
x = N cos φ. cos λ y = N cos φ sin λ z = N(1+e2) sin φ (2.9)
unde : N = a/W = q/V este raza de curbură a primului vertical, iar celelalte
elemente au fost arătate mai sus.
Ca elipsoid de referinţă se alege acela care are suprafaţa cea mai
apropiată de cea a geoidului terestru, motivul fiind reducerea la minimum
posibil a deviaţiilor între verticala unui punct de pe geoid şi normala în
punctul corespunzător la elipsoid. În cursul timpului, diferiţi geodezi au
determinat parametrii elipsoidului de referinţă, cu precizii mai bune sau
mai slabe, în funcţie de numărul şi calitatea măsurătorilor geodezice,
astronomice şi gravimetrice efectuate în diferite puncte de pe glob.
Începând cu anul 1841, cele mai bune precizii au fost obţinute de către
Bessel, Clarke, Helmert, Hayford şi Krasovski. Elipsoidul determinat de
Krasovski în anul 1940 a fost adoptat ca elipsoid de referinţă pentru
România în anul 1951. Acest elipsoid are următorii parametri calculaţi:
-semiaxa ecuatorială a=6378245,000m;

-semiaxa polară c=6356863,019m;
-turtirea α=0,00335233;
-prima excentricitate e2=0,00669342;
-a doua excentricitate e2 =0,00673853;
-factorul auxiliar q=6399698,902m.
zA A
zA
a O
V yA
xA y
x
S
Fig 2.5 Legătura între coordonatele carteziene şi cele geografice
În prezent aceşti parametri sunt determinaţi cu o precizie mult mai bună

datorită introducerii măsurătorilor electronice de distanţe, a programelor
geodezice satelitare şi a calculului electronic.
2.4 Legătura între suprafaţa fizică a Pământului şi elipsoidul de

referinţă. Reţele geodezice
După cum s-a arătat, corpul cu forma cea mai apropiată de cea a
Pământului este geoidul, care însă nu permite exprimarea matematică a
legăturii dintre poziţiile diferitelor puncte de pe suprafaţa sa . Din acest
motiv geoidul este aproximat printr-un elipsoid de referinţă. Măsurătorile
însă, se realizează între puncte reale, existente pe suprafaţa
fizică(topograficǎ) a planetei noastre. Pentru a corela aceste măsurători prin
relaţii matematice este necesar ca toate să fie raportate la suprafaţa
geometrică a elipsoidului de referinţă, deci să se găsească imaginile
punctelor reale ale scoarţei terestre pe suprafaţa elipsoidului. Acest lucru
este complicat deoarece, datorită unor factori ca neuniformitatea reliefului,
anomaliile gravitaţionale etc. nu există coincidenţă între verticala punctului
real, verticala transpusului acestui punct pe geoid şi normala imaginii
punctului real pe elipsoid. Totuşi, acceptând un anumit grad de aproximare
şi simplificare există metode care permit determinarea imaginilor punctelor
reale de pe scoarţa terestră, pe suprafaţa elipsoidului, ca de exemplu:
a) Metoda desfăşurării
În acest caz se alege un punct fizic (denumit punct fundamental)
pentru care se poate considera că imaginile sale pe geoid şi pe elipsoid
coincid iar verticala punctului pe geoid este identică cu normala punctului
pe elipsoid. Ca date iniţiale se consideră coordonatele geografice elipsoidice
ale punctului fundamental şi un azimut determinat în acest punct (azimutul
este unghiul dintre meridianul punctului şi o linie geodezică ce trece prin
punctul respectiv, măsurat în sens orar). Pornind din punctul fundamental se
pot determina coordonatele geodezice ale altor puncte fizice asupra cărora
s-au efectuat măsurători, care s-au raportat în prealabil numai la suprafaţa
geoidului.
Această metodă de realizare a unei reţele de puncte geodezice introduce
erori sistematice cu atât mai mari cu cât distanţa punctelor determinate faţă
de punctul fundamental este mai mare, motiv pentru care este folosită doar
în cazul unor teritorii de întindere mică.
b)Metoda proiectării
Aceasta (fig.2.6) constă în transpunerea elementelor măsurate între
puncte de pe suprafaţa. fizică(unghiuri, direcţii, distanţe), la nivelul
elipsoidului, prin aplicarea unor corecţii. În acest fel se obţin imaginile
punctelor de pe elipsoid. Pentru aceasta se pot utiliza două procedee:
(V)
(S) (V1) P
(G)
P1
(E) P2 P
(N1) (N2)
Fig. 2.6 Transpunerea punctelor de pe suprafaţa fizică, pe elipsoid, prin
metoda proiectării
Procedeul Pizzetti- traseul P-P1-P2 ; Procedeul Bruns-Helmert- traseul P-P ’
(V)-verticala punctului real, P, de pe scoarţa terestră;
(V1)-verticala imaginii, P1, a punctului real, pe geoid;
P’şi P2-imagini ale punctului real pe elipsoid, obţinute prin cele două procedee de proiectare
b1) Procedeul Pizzetti, care constă în transpunerea punctului real, P, de pe

suprafaţa fizică (S) a Pământului, în punctul P1, de pe suprafaţa (G) a
geoidului, cu ajutorul verticalei (V). Traseul după care se face proiectarea
punctului P în P1 nu păstrează direcţia verticalei, ci se curbează datorită
anomaliilor gravitaţionale. Punctul P1 de pe geoid se proiectează în
continuare pe elipsoid (E) după direcţia normalei (N 1) la suprafaţa acestuia,
obţinându-se punctul P2, a cărui poziţie poate fi exprimată prin coordonate
carteziene sau geografice.
Acest procedeu este relativ complicat deoarece presupune determinarea
curburii verticalei pentru fiecare punct proiectat pe geoid, fapt care necesită
o cantitate mare de măsurători.
b2) Procedeul Bruns-Helmert constă în proiectarea directă a punctului real,
P, de pe suprafaţa fizică (S), pe suprafaţa elipsoidului (E) după direcţia
normalei (N2) la suprafaţa acestuia, obţinându-se punctul P’. Acest procedeu
este mai simplu şi practic, fiind foarte utilizat.
Indiferent de procedeul utilizat, pe elipsoidul de referinţă se obţin
poziţiile imaginilor unor puncte reale, care pe scoarţa terestră sunt
materializate cu borne de beton. Aceste puncte sunt dispuse pe teren la
distanţe de ordinul 1-30 Km, astfel încât ele constituie vârfurile unei reţele
de triunghiuri alăturate, numită reţea de triangulaţie (fig. 2.7).
z
O
V
y
x
S
Fig 2.7 Reţele de triangulaţie pe glob
Măsurătorile geodezice efectuate repetat asupra punctelor din această reţea
permit determinarea deformaţiilor pe care le suferă în timp scoarţa terestră.
În acelaşi timp aceste puncte permit să se facă trecerea la reprezentarea
suprafeţei terestre în plan, prin adoptarea unui anumit sistem de proiecţie
cartografică. Prin proiecţia cartografică se face legătura între coordonatele
geografice elipsoidice ale punctelor de triangulaţie şi coordonatele
rectangulare plane ale acestor puncte. Detaliile mai mici de pe teren situate
între punctele reţelei de triangulaţie se determină prin măsurători
topografice sprijinite pe punctele acesteia şi se reprezintă direct în planul de
proiecţie adoptat.
Prin urmare măsurătorile geodezice au ca scop practic legarea
sistemelor rectangulare plane de reprezentare, cu scoarţa terestră şi cu
elipsoidul de referinţă, prin intermediul punctelor de triangulaţie, fapt pentru
care această reţea se mai numeşte şi reţea planimetrică de sprijin.
Denumirea de reţea de triangulaţie a derivat de la faptul că punctele
acesteia au fost determinate prin măsurători efectuate în principal asupra
celor trei unghiuri din fiecare triunghi al reţelei. Prin creşterea preciziei la
măsurarea distanţelor pe cale electronică, în prezent există astfel de reţele
ale căror puncte se determină prin măsurători efectuate în principal asupra
laturilor fiecărui triunghi din reţea, acestea fiind denumite reţele de
trilateraţie.
Reţelele planimetrice de triangulaţie sau trilateraţie sunt reţele de tip
internaţional si reţele de stat. Cele internaţionale au ca scopuri studiul
dinamicii formei Pământului, racordările reprezentărilor cartografice de
ansamblu ale suprafeţei terestre sau elemente de tip global. Reţelele
planimetrice de stat au scopuri naţionale de tip ştiinţific, economic, militar
etc. şi sunt împărţite în ordine de importanţă.
În România există -deşi este veche- o reţea planimetrică ale cărei
puncte sunt împărţite în cinci ordine de importanţă (de la I până la V).
Fiecare ordin diferă prin: distanţele între puncte, prin forma triunghiurilor şi
prin metodele şi preciziile de măsurare şi calcul. Reţelele de ordinul I şi II
au aceeaşi destinaţie ca şi reţeaua internaţională şi constituie baza pentru
dezvoltarea întregii reţele planimetrice a României. Punctele reţelelor I şi II
au distanţe medii de 13-25 Km. Reţelele de ordinul III-V sunt reţele de
îndesire care permit sprijinirea ridicărilor topografice de detaliu, având
distanţe medii între puncte de 2-8 Km. În zonele aglomerate punctele de
ordinul V sunt dispuse la distanţe reduse (sub 1Km). În ultima vreme, prin
utilizarea sistemului satelitar de poziţionare globală (GPS), în România s-a
creat o reţea de puncte de sprijin de ordinul A şi s-a trecut la crearea staţiilor
GPS fixe de referinţă, modificându-se caoncepţia asupra reţelelor de sprijin.
2.5 Problema exprimării poziţiei pe verticală a punctelor.
Suprafeţe de nivel şi reţele de nivelment
Înălţimea unui punct de pe scoarţa terestră se poate exprima prin

energia potenţială a acelui punct în raport cu centrul de atracţie al
Pământului. Toate punctele care au acelaşi potenţial formează o suprafaţă
echipotenţială sau o suprafaţă de nivel. Suprafaţa medie a oceanului planetar
este o suprafaţă echipotenţială denumită suprafaţă de nivel zero (geoid).
Prin două puncte cu potenţial diferit vor trece două suprafeţe de
nivel diferite. Fiecare dintre aceste suprafeţe reprezintă câte un potenţial
constant, care însă depinde de acceleraţia gravitaţională. Deoarece
acceleraţia gravitaţională variază în funcţie de latitudine şi adâncime, rezultă
că distanţa între aceste două suprafeţe de nivel, măsurată pe verticală în
diferite puncte, variază (scade de la ecuator către poli), deci cele două
suprafeţe de nivel nu sunt paralele. Distanţele astfel considerate se
denumesc cote ortometrice ale punctelor de pe suprafaţa (S2) în raport cu
suprafaţa (S1) (fig. 2.8)
Materializarea cotei suprafeţei de nivel zero se poate face doar la
ţărmul mării unde se marchează printr-un reper nivelul mediu al apei în
punctul considerat. Un astfel de reper se numeşte zero fundamental şi este
utilizat pentru determinarea cotelor ortometrice ale punctelor de pe uscat pe
un teritoriu oarecare (de exemplu pentru o ţară). Deoarece suprafaţa
geoidului nu este accesibilă decât la ţărmul mării cota unui punct de pe uscat
se va determina prin măsurători executate pe suprafaţa terenului din aproape
în aproape, plecând de la punctul zero fundamental (sau de la un punct de
cotă cunoscută determinat asemǎnǎtor) până la punctul considerat.
h1
1
2
h2
2 (S
1 )
(S
2 )
Fig. 2.8 Suprafeţe de nivel
Pe teren se măsoară diferenţa geometrică de nivel între punctul cunoscut şi
cel necunoscut (fig. 2.9). Cota punctului necunoscut va rezulta prin
însumarea cotei punctului cunoscut şi diferenţei de nivel între cele două
puncte:
H1b= H0 + Δh0-1 (2.10)
Cota astfel obţinută este o cotă brută care nu ţine cont de neparalelismul
suprafeţelor de nivel şi de efectul curburii şi refracţiei atmosferice, care au
afectat măsurătoarea. Prin aplicarea acestor corecţii se obţine cota
ortometrică a punctului nou:
H1=H1b +c1 +c2 (2.11)
unde c1 este corecţia ortometrică şi c2 corecţia de sfericitate şi refracţie

atmosferică.
Aceste corecţii se aplică în cazul determinării cotelor punctelor din reţeaua
de sprijin pentru nivelment, dar pentru ridicări nivelitice obişnuite, unde
distanţele dintre puncte sunt mici se utilizează cotele brute conform reaţiei
(2.10), deoarece erorile sunt foarte mici.
1
h0-1
H1
0
H0
Fig. 2.9 Determinarea cotei unui punct nou

1-suprafaţă de referinţă oarecare
Reţeaua de puncte de sprijin pentru nivelment este formată din

puncte marcate pe teren cu borne de beton, diferite de cele ale reţelelor
planimetrice de sprijin. Punctele de sprijin pentru nivelment sunt împărţite
în modul următor:
-reţele de tip α, numite şi reţele de nivelment geometric geodezic;
-reţele de tip β, care îndesesc reţelele de tip α;
-reţele de tip local.
Reţelele de tip α sunt reţele de nivelment de înaltă precizie împărţite în patru
ordine de importanţă (I-IV). Ele constituie baza principală pentru ridicările
topografice altimetrice şi servesc unor scopuri ştiinţifice ca de exemplu
studiul deplasărilor pe verticală ale scoarţei terestre şi determinarea
diferenţelor de cotă ale mărilor şi oceanelor.
Reţeaua α de ordinul I formează poligoane cu lungimi de 1200-
1500Km. Punctele sunt dispuse în lungul căilor ferate sau şoselelor, iar
cotele lor se încadrează într-o toleranţă de determinare de + 2mm/Km.
Această reţea se leagă de cele ale ţărilor vecine, fiind utilizată pentru studii
de ansamblu. Reţeaua α de ordinul II formează poligoane cu lungimi de
500-600 Km sprijinite pe reţeaua de ordinul I. Punctele reţelei sunt dispuse
în lungul căilor de transport şi al apelor mari (râuri, fluvii). Cotele acestor
puncte sunt determinate cu o toleranţă maximă de + 5mm/Km.
Reţeaua α de ordinul III formează poligoane cu perimetrul de 150-
200Km şi se sprijină pe reţelele de ordinul I şi II Cotele punctelor au o
toleranţă de determinare de + 10mm/Km.
Reţeaua α de ordinul IV se sprijină pe reţelele de ordin superior şi
formează poligoane sau traverse cu o desfăşurare de 50-100Km. Cotele sunt
determinate cu o toleranţă de + 20mm/Km.
În reţelele de tip α se includ şi cele pentru nivelment urban, care
corespund ca grad de precizie reţelelor de ordin II-IV.
Reţelele de nivelment de tip β sunt reţele de îndesire ale celor de tip
α şi sunt utilizate pentru lucrări topografice.
Reţelele de nivelment locale sunt utilizate pentru lucrări speciale
cum sunt cele de urmărirea tasării construcţiilor importante. Aceste reţele în
general nu sunt legate de cele de tip α sau β.
Reţeaua de puncte de nivelment de sprijin de tip α şi β constituie o
bază unitară de exprimare a cotelor pentru tot teritoriul României, în raport
cu punctul zero fundamental situat în portul Constanţa, la nivelul geoidului
terestru.
2.6 Marcarea şi semnalizarea punctelor reţelelor de sprijin
Atât punctele din reţelele de triangulaţie, cât şi cele din reţelele de

nivelment au fost marcate pe teren de aşa natură, încât să asigure păstrarea
nealteratǎ, în timp, a poziţiei lor.
În cazul punctelor de triangulaţie interesează păstrarea poziţiei în
plan orizontal a verticalei punctului considerat, iar în cazul punctelor de
nivelment este importantă păstrarea intactă a cotei punctului. Aceste cerinţe
sunt îndeplinite prin plantarea în sol a unor borne de beton armat şi
încastrarea în aceste borne a unor mărci realizate din fontă, care reprezintă
punctul matematic. Adâncimea de instalare a bornelor în sol este mai mare
decât adâncimea de îngheţ şi depinde de stabilitatea solului. Bornele au
formă de trunchi de piramidă cu secţiune pătrată, iar dimensiunile acestora
depind de clasa de importanţă a punctului şi de condiţiile de instalare.
În cazul punctelor de triangulaţie, sub borna de beton, la o anumită
adâncime se instalează una sau mai multe borne suplimentare cu mărci din
fontă care materializează verticala punctului (fig. 2.10). Acestea permit
refacerea bornei superioare în cazul distrugerii sale accidentale.Deasupra
bornei inferioare se intercalează un strat de semnalizare din cărbune,
cărămidă sau alte materiale deosebite care să atenţioneze despre existenţa
reperului suplimentar, care nu trebuie să fie deranjat când se sapǎ.
La reţelele de nivelment instalarea bornelor de beton se face astfel
încât marca de fontă încastrată în capul bornei să se situeze la o adâncime de
1m sub nivelul terenului iar baza bornei să fie situată sub adâncimea
maximă de îngheţ (fig. 2.11). O astfel de amplasare fereşte reperul de
variaţiile de temperatură care produc dilatări sau contracţii şi de fenomenul
de dislocare datorită îngheţului şi dezgheţului din sol. În terenurile mai
slabe, în locul bornei se realizează coloane de beton armat turnate în foraje,
executate până la un strat tare sau impermeabil.
Punctul matematic (punctul asupra căruia se realizează măsurătorile)
este reprezentat de capul semisferic al mărcii de fontă încastrată în corpul
bornei de beton (fig. 2.12).
Aşa cum s-a afirmat, la punctele reţelelor de triangulaţie interesează
stabilitatea verticalei acestora. Deoarece asupra acestor puncte se realizează
măsurători unghiulare de la mare distanţă, verticala lor a fost materializată
deasupra bornelor prin intermediul unor semnale vizibile. Aceste semnale
s-au construit de obicei sub forma unor piramide la sol (fig 2.13) sau
piramide cu poduri (fig. 2.14). La partea superioară a acestora se instalează
un pop vertical a cărui axă coincide cu verticala punctului marcat la sol. Pe
acest pop se instalează un semnal sub forma unui cilindru sau fluture.
Piramidele sunt construite din lemn sau metal şi au trei sau patru picioare,
având înălţimi de 10-30m.
În interiorul oraşelor punctele de triangulaţie se fixează pe terasele acoperiş
ale clădirilor înalte şi se semnalizează prin intermediul balizelor cu pilastru
(fig. 2.15) iar punctele de nivelment se marchează cu reperi plantaţi în
pereţii construcţiilor stabile (fig. 2.16).
Trebuie subliniat că în interiorul oraşelor, construcţiile înalte cum sunt
clopotniţele bisericilor, coşurile de fum, castelele de apă ,antenele de
televiziune sunt utilizate ca puncte de îndesire a reţelei de triangulaţie.
Astfel, pentru crucile bisericilor şi pentru paratrăsnetele de pe celelalte
construcţii înalte se calculează coordonatele rectangulare. Deşi aceste
puncte nu sunt accesibile, ele sunt utilizate pentru ridicări topografice în
oraşe, coordonatele lor fiind determinate printr-o metodă specială de
îndesire a reţelelor de sprijin, numită intersecţie directă sau intersecţie
înainte, care nu presupune accesul în punctul respectiv.
1
2
2
7 7
8 8
4
3
5 5
4
4
3 3
Fig. 2.10 Marcarea punctelor din reţelele planimetrice de triangulaţie

a-bornă de suprafaţă ; b-bornă îngropată
1-marcă de fontă cu cap sferic ; 2-bornă de beton armat ; 3- borne suplimentare ; 4-mărci de fontă
suplimentare ; 5-strat de balast ; 6-mortar de ciment ; 7- umplutură de pământ ; 8-groapă de fundaţie ;
9-şanţ de scurgere a apelor pluviale
4 L M
E
IV
5
T
1
1m
1
3
adincime de inghet
2
min. 1m
Fig. 2.11 Reper fundamental Fig. 2.12 Marcă de fontă pentru

de nivelment reperi
1-marcă de fontă cu punctul matematic; 1-corpul mărcii; 2-punctul matematic;
2-marcă suplimentară;3-bornă de beton armat 3-bornă de beton armat;
4-capac; 5-şanţ de scrgere a apelor pluviale
5 6
4 7
7
2
6
3 1
1
2 3
8
Fig. 2.13 Piramidă la sol Fig. 2.14 Piramidă cu poduri

1- bornă superioară; 2- bornă suplimentară 1- bornă ; 2- picior ; 3- contravântuire;
3- punct matematic; 4- pop ; 5- fluture ; 4- poduri ; 5- pop ; 6- cilindru; 7- pilastru
6- contrafişă ; 7- rigidizare ; 8- picior
3
3
Fig. 2.15 Baliză cu pilastru Fig. 2.16 Reper de perete

pentru nivelment
1- terasă acoperiş ; 2- pilastru de beton ; 1- punct matematic ; 2- coada reperului ; 3- perete
3- pop ; 4- fluture
Cap. 3 Noţiuni de cartografie
3.1 Elemente privind proiecţiile cartografice
Cartografia studiază modalităţile de reprezentare a suprafeţei

Pământului în plan, de obţinere a planurilor şi hărţilor şi de multiplicare a
acestora . Deoarece suprafaţa sferoidală a Pământului nu este desfăşurabilă
în plan, se recurge la proiecţia cartografică, adică o modalitate de
transpunere a detaliilor scoarţei terestre, de pe sferă sau elipsoid, pe
suprafeţe curbe, care prin desfăşurare permit obţinerea planurilor şi hărţilor.
Această transpunere are loc după relaţiile cartografiei matematice, astfel
încât pentru toate punctele să existe o legătură între coordonatele geografice
de pe sferă sau elipsoid şi cele rectangulare din planul proiecţiei iar
deformaţiile rezultate la reprezentare să fie cât mai mici şi să poată fi
evaluate.
Din punct de vedere al tipului de deformare, proiecţiile cartografice
sunt:
-proiecţii conforme, la care unghiurile între aliniamente rezultate în
reprezentarea în plan sunt egale cu cele dintre aliniamentele corespondente
din teren;
-proiecţii echivalente, la care se păstrează raportul dintre suprafeţele din
reprezentare şi cele din teren, dar forma suprafeţei se modifică prin
proiecţie;
-proiecţii arbitrare, la care se modifică şi unghiurile şi suprafeţele, dar se
menţine echivalenţa unor distanţe.
În funcţie de suprafaţa desfăşurabilă pe care se face proiecţia se deosebesc:
a) Proiecţii conice, la care se utilizează suprafaţa laterală a unui con situat
tangent sau secant la sfera terestră. Prin desfăşurarea conului meridianele
rezultă sub forma unor drepte convergente iar paralelele rezultă ca arce de
cerc concentrice (fig. 3.1).
Aceste proiecţii pot fi normale, oblice sau transversale, după cum înălţimea
conului şi axa polilor tereştri coincid, formează un unghi oarecare sau sunt
perpendiculare.
b) Proiecţii cilindrice, la care suprafaţa de proiecţie este un cilindru tangent
la sfera sau la elipsoidul terestru. Prin desfăşurarea cilindrului se obţine
planul proiecţiei. Aceste proiecţii sunt normale, oblice sau transversale,
după cum axa polilor tereştri şi axul cilindrului coincid, formează un unghi
oarecare sau sunt pependiculare (fig. 3.2)
c) Proiecţii azimutale sau zenitale, la care suprafaţa Pământului este
proiectată pe un plan care este tangent sau secant la sfera sau elipsoidul
terestru într-un punct oarecare numit centrul proiecţiei. Aceste proiecţii se
împart la rândul lor în:
- proiecţii azimutale ortografice, la care dreptele de proiecţie sunt paralele
între ele (fig. 3.3a);
- proiecţii azimutale centrale, la care dreptele de proiecţie sunt razele sferei
sau elipsoidului (fig. 3.3b);
- proiecţii azimutale stereografice, la care dreptele de proiecţie pornesc
dintr-un punct diametral opus centrului proiecţiei (fig. 3.3c)
P1
P P
P' P'
Fig. 3.1 Proiecţie conică normală Fig. 3.2 Proiecţie cilindrică normală
a. b. c.
Fig. 3.3 Proiecţie azimutală pe plan tangent

a- ortografică ; b- centrală ; c- stereografică
3.2 Proiecţii cartografice utilizate în România
În România se utlizează în mod curent două proiecţii cartografice:

a) Proiecţia Gauss-Krüger
Aceasta este o proiecţie cilindrică transversală de tip conform care a
fost adoptată de majoritatea ţărilor lumii, datorită avantajelor sale referitoare
la reprezentarea în mod unitar a întregului Pământ. În această proiecţie
punctele de pe suprafţa fizică a Pământului se consideră că sunt deja
reprezentate pe elipsoidul de referinţă. Suprafaţa elipsoidului este împărţită
prin meridiane trasate la diferenţe de longitudine de 60, în 60 de fuse,
începând cu meridianul de 1800, opus meridianului zero (Greenwich). Prin
mijlocul fiecărui fus trece un meridian numit meridian axial.
Se consideră un semicilindru eliptic al cărui ax este perpendicular pe
axa polilor Pământului. Acest semicilindru este poziţionat astfel încât să fie
tangent la elipsoidul de referinţă de-a lungul meridianului axial al unui fus
(fig 3.4). Punctele fusului respectiv se proiectează spre exterior pe suprafaţa
semicilindrului, după care acesta se desfăşoară. Rezultă astfel imaginea în
plan a fusului, în care meridianul axial şi Ecuatorul sunt proiectate ca două
drepte perpendiculare care constituie axele Ox şi Oy ale sistemului
rectangular plan corespunzător acestui fus. Fiecare fus în parte va avea
x=N
meridian axial
1
y=E
0
Fig. 3.4 Proiecţia cilindrică transversală Gauss-Krüger

1- Ecuator ; 2- fusul nr. 35
Dacă se procedează în mod asemănător pentru fiecare fus în parte se vor
obţine 60 de imagini în plan care redau suprafaţa întregului Pământ. Cele
60 de fuse se numerotează cu cifre arabe de la vest la est: fusul din dreapta
meridianului de 1800 are numărul 1 iar cel din stânga are numărul 60, astfel
că fusele de lângă meridianul Greenwich sunt numerotate cu 30 şi 31.
Suprafaţa României este cuprinsă în fusele 34 şi 35 cu meridianele
axiale de 210 şi 270 longitudine estică (fig.3.5).
În acest sistem de proiecţie distanţele în lungul meridianului axial nu
suferă deformaţii dar cele de la marginea fusului sunt deformate; la
latitudinea de 450 deformaţia în marginea fusului este de 0,67m pentru o
distanţă de 1Km.
Pentru un fus oarecare, între coordonatele geografice φ şi λ ale unui
punct de pe elipsoid şi coordonatele x şi y ale punctului respectiv pe
suprafaţa desfăşurată a fusului (coordonate rectangulare plane) există o
corespondenţă de forma:
x = f1(φ, λ,a,c)
y = f2(φ, λ,a,c) ( 3.1)
unde a şi c sunt semiaxele elipsei meridiane a elipsoidului de

referinţă.
27°
24°
48° meridian axial
fus 35
Satu
meridian axial
Mare Baia Suceava
fus 34
Mare
Iasi
Oradea
47°
Cluj
21°
Arad
46°
Timisoara Fagaras
Brasov
Galati
21°
45°
Drobeta
Bucuresti
Craiova
Constanta
44°
27°
24°
Fig. 3.5 Poziţia suprafeţei României în proiecţia cilindrică transversală
Gauss-Krüger
b) Proiecţia stereografică pe plan secant unic –1970

Această proiecţie azimutală, oblică, conformă este utilizată în
România începând cu anul 1973 pentru scopuri economice. Punctul central
al proiecţiei este ales aproximativ la mijlocul teritoriului României (la nord
de oraşul Făgăraş) având coordonatele geografice φ = 460 şi λ = 250, iar
planul de proiecţie intersectează elipsoidul de referinţă la adâncimea de
3189.478 m faţă de punctul de tangenţă. Prin această intersecţie rezultă
aproximativ un cerc a cărui rază este de 201,718Km, de-a lungul căruia
deformaţiile prin proiecţiede pe elipsoid pe planul secant sunt nule. În
interiorul acestui cerc distanţele proiectate suferă deformaţii negative iar în
exterior deformaţii pozitive faţă de cele reale (fig. 3.6). Sistemul cartezian al
proiecţiei are originea în punctul central, axa Ox pe direcţia Nord a
meridianului de 250 longitudine estică iar axa Oy pe direcţia Est a paralelei
de 460 latitudine nordică (fig. 3.7). Coordonatele rectangulare plane ale
originii sistemului sunt x0 = 500.000m şi y0 = 500.000m, alese astfel ca toate
punctele de pe teritoriul ţării să aibă coordonate pozitive.
Adâncimea planului secant, deci în consecinţă, raza cercului de deformaţie
nulă s-a ales astfel încât în centrul proiecţiei, deformaţiile specifice la
proiecţia distanţelor de pe elipsoid pe plan să fie de – 0,25 m/Km iar în zona
graniţelor să fie de +0,215 m/km, adică deformaţiile negative cu cele
pozitive să se echilibreze pe ansamblul suprafeţei ţării.
Această proiecţie prezintă deformaţii mai mici decât cea cilindrică
transversală, iar relaţiile de trecere de la elipsoid la plan sunt mai uşor de
aplicat, astfel că ea se foloseşte în România pentru obţinerea planurilor şi
hărţilor topografice şi de interes economic.
axa Ox în planul proiectiei X
STEREO 70 Nord
adâncimea de taiere(secanta)
planului STEREO 70 z=N
diametrul cercului
deformatiilor nule h deformatie negativa la proiectia unei
distante de pe sfera pe plan
imaginea pe sfera a punctului real de (în interiorul cercului deformatiilor nule)
la Nord de Fagaras(punct de
tangenta
O
centrul(originea)
proiectiei STEREO 70
planul
proiectiei STEREO 70
(plan secant)
deformatie pozitiva la proiectia unei

distante de pe sfera pe plan
(în afara cercului deformatiei nule)
punct de vedere al proiectiei

STEREO 70
Fig. 3.6 Proiecţia stereografică pe plan secant unic-1970
X
27°
Nord
cercul deformatiilor
48°
nule-r=201,718km
Satu
Mare Baia Suceava
Mare
Iasi
Oradea
47°
Cluj
x=500000m
21°

Arad
 Est
46°
Timisoara O y=500000m Y
Fagaras Brasov
Galati
21°
45°
Drobeta
Bucuresti
Craiova
22° Constanta29°
44°
27°
23° 28°
24° 26°
25°
Fig. 3.7 Sistemul rectangular plan şi cercul deformaţiilor nule
la proiecţia Stereo 70
3.3 Hărţi şi planuri topografice
Hărţile sunt reprezentări convenţionale asemenea, reduse la o scară

anume, ale unor suprafeţe terestre, pe foi de hârtie. Dacă suprafeţele de
reprezentat sunt foarte mari, atunci este necesar să se ia în consideraţie
curbura Pământului, iar pentru obţinerea reprezentării se utilizează o
proiecţie cartografică. În acest caz reprezentarea va fi o hartă. Dacă însă
suprafeţele de reprezentat sunt reduse, atunci reprezentarea lor în plan se
poate realiza prin proiectante paralele verticale (o proiecţie geometrică
obişnuită). În acest caz nu se ţine seama de curbura Pământului şi se obţin
planuri topografice.
Considerând o foaie de hârtie de mărime obişnuită, prin proiecţie
geometrică clasică se poate reprezenta pe aceasta o suprafaţă de teren egală
cu cea a foii de hârtie. În acest caz scara de reprezentare este 1:1, adică
distanţele orizontale de pe teren s-au reprezentat cu aceeaşi mărime pe plan,
rezultând toate detaliile de pe suprafaţa respectivă. Dacă pe aceeaşi foaie de
hârtie se doreşte reprezentarea unei suprafeţe de patru ori mai mare, atunci
distanţele orizontale din teren trebuie să fie reduse de două ori; scara de
reprezentare este deci 1:2. În acest caz unele detalii mici din teren nu mai
pot fi reprezentate pe foaia de hârtie datorită limitărilor impuse de grosimea
liniilor şi de claritatea desenului.
Dacă scara de reprezentare se alege de exemplu 1:5000, atunci
distanţele din teren se vor reduce de 5000 de ori iar suprafaţa de teren
reprezentată va fi de 5000x5000=25000000 de ori mai mare decât a foii de
hârtie. Pe foaia de hârtie se pot reprezenta clar, detalii care au dimensiuni
minime de 0,5mm, adică în teren au dimensiuni de 0,5mm x 5000 =
2500mm =2,5m. Rezultă că la scara 1:5000 nu pot fi reprezentate detalii cu
dimensiuni reale mai mici de 2,5m. Cu cât reducerea distanţelor este mai
importantă, cu atât detaliile din teren posibil de reprezentat pe foaia de
hârtie vor avea dimensiuni mai mari, astfel că la scara 1:1.000.000 detaliile
cele mai mici vor avea dimensiuni reale de 0,5mmx1.000.000 = 500m.
Scara de reprezentare a unei hărţi se defineşte deci ca un raport
(constant pentru o hartă dată) între distanţa reprezentată şi distanţa reală
corespunzătoare:
1 d
 sau 1:N =d:D (3.2)
N D
unde N este numitorul scării, d- distanţa reprezentată în planul hărţii şi D-

distanţa corespunzătoare de pe teren.
Hărţile se întocmesc de obicei la scări care au valoarea N rotundă
(1:100, 1:500, 1:1000, 1:2000, 1:5000..........1:1.000.000). Dacă numitorul
scării este mic scara este mare iar dacă numitorul este mare scara este mică,
deoarece, de exemplu 1:100 > 1:1000. De obicei scara unei hărţi este
prezentată pe foia de hârtie sub formă numerică (de exemplu 1:1000) şi sub
formă grafică simplă.
Scara grafică simplă (fig.3.8) este o reprezentare a scării numerice,
sub forma unei axe cu o origine. În stânga originii se reprezintă la scara dată
o distanţă rotundă reală, împărţită în diviziuni având de asemenea valori
rotunde. În dreapta originii este reprezentată aceeaşi distanţă de mai multe
ori.
1:25.000
1 Km 750 m 500 m 250 m 0 1 Km 2 Km
Fig. 3.8 Scara grafică simplă
Partea din stânga originii se numeşte talonul scării grafice. Scara grafică este
utilizată la determinarea pe hartă a distanţelor cu ajutorul compasului
distanţier.
3.3.1 Conţinutul unei hărţi
Reprezentarea unei hărţi se realizează pe foi de hârtie cu format

dreptunghiular, astfel încât latura din stânga reprezintă direcţia locală Nord
– Sud a proiecţiei respective. Reprezentarea propriu-zisă este limitată în
stânga şi în dreapta de traseele a două meridiane, iar partea superioară şi cea
inferioară de traseele a două paralele.
La exteriorul zonei desenate este trasat cadrul geografic al hărţii (fig.
3.9) format din două linii paralele între care se află spaţii albe şi spaţii negre.
Lungimea unui spaţiu alb sau negru de pe laturile stânga şi dreapta ale hărţii
reprezintă lungimea unui arc de meridian, corespunzător unui unghi de 1’
latitudine. Lungimea unui spaţiu alb sau negru de pe laturile superioară şi
inferioară ale hărţii reprezintă lungimea unui arc de paralel, corespunzător
unui unghi de 1’ longitudine. Lungimile arcelor de paralel şi de meridian,
corespunzătoare unui unghi de 1’ sunt diferite, astfel că spaţiile albe şi negre
de pe laturile stânga-dreapta ale cadrului geografic au lungimi diferite faţă
de cele de pe laturile superioară-inferioară.
Dacă se unesc imaginar capetele segmentelor negre şi albe de pe
laterale se obţin paralelii de pe zona reprezentată, la diferenţe de 1’ pe
latitudine, iar prin unirea capetelor segmentelor negre şi albe de pe părţile
superioară şi inferioară se obţin meridianele zonei respective, la diferenţe de
1’ pe longitudine. În colţurile cadrului geografic sunt înscrise latitudinile şi
longitudinile minime şi maxime ale zonei reprezentate, în grade şi minute
sexagesimale.
Cadrul geografic permite determinarea coordonatelor geografice
(latitudinea, φ şi longitudinea, λ) pentru oricare punct de pe suprafaţa
reprezentată, în modul următor (vezi fig. 3.9): din punctul respectiv se
coboară perpendiculare pe latura inferioară şi pe cea din stânga, ale cadrului
geografic, determinându-se astfel latitudinea, φ0 şi longitudinea, λ0 ale
capetelor de segment alb sau negru, intersectate de perpendiculare.
În continuare se măsoară lungimile segmentelor de cadru corespunzătoare
unui minut de latitudine (l2) şi longitudine (l4) şi distanţele de la capetele
segmentelor intersectate până la perpendicularele respective, pe latitudine
(l1) şi pe longitudine (l3).
2530' 2534'
4513' 4513'
1 A
l2 A
l1 A
0
A
4510' 0 A 4510'
2530' l3 2534'
l4
2
Fig. 3.9 Cadrul geografic al hărţii
1- paralele ; 2- meridiane
Coordonatele geografice ale punctului respectiv (punctul A din figură) vor

fi:
l
 A   0   A   0  1'  1
l2
l
 A  0   A  0  1'  3 (3.3)
l4
Peste zona care cuprinde reprezentarea propriu-zisă a hărţii este

suprapusă o reţea de pătrate trasate cu linii de culoare neagră. Laturile
acestei reţele sunt paralele cu axele Ox şi Oy ale sistemului cartezian,
considerate în centrul sistemului de proiecţie ales, dar nu sunt paralele cu
marginile reprezentării care sunt meridiane şi paralele ale zonei. Latura unui
pătrat reprezintă pe teren o distanţă de 1 Km. Pe marginea reprezentării sunt
înscrise, în cifre, coordonatele liniilor reţelei de pătrate faţă de originea
sistemului cartezian al centrului de proiecţie, în Km (fig. 3.10).
Reţeaua de pătrate a hărţii permite determinarea coordonatelor
carteziene plane ale unui punct A, de pe hartă astfel (fig. 3.10): din punctul
respectiv se coboară perpendiculare pe laturile din stânga şi de jos ale
pătratului în care se află punctul A. Coordonatele colţului din stânga jos al
pătratului, x0 şi y0 se pot citi direct pe marginea reprezentării hărţii. În
continuare se măsoară distanţele d1 şi d2, între colţul stânga jos şi picioarele
perpendicularelor coborâte din punctul A. Aceste distanţe vor reprezenta
diferenţele de coordonate:
Δ xA = d1 . N şi Δ y A = d2 . N (3.4)
unde N este numitorul scării hărţii.

x(km)
575
A
570 A
x
0
d1
d2
x0
565
580 585 590 y (km)
y0
y 0
Fig. 3.10 Reţeaua rectangulară a hărţii
Coordonatele rectangulare ale punctului A vor fi:
x A = x 0 + Δ xA
yA = y0 + Δ yA (3.5)
În exteriorul cadrului hărţii sunt înscrise cu cifre şi litere informaţii

privitoare la hartă şi la zona de teren reprezentată. La partea superioară este
înscrisă numerotarea hărţii şi numele localităţii principale din zona
reprezentată. La partea inferioară sunt înscrise scara hărţii sub formă
numerică şi grafică, valoarea convergenţei medii a meridianelor, anul
execuţiei hărţii şi altele.
3.3.2 Reprezentarea detaliilor de suprafaţă şi de relief pe hărţi
Pe zona de reprezentare propriu-zisă a hărţii se regăsesc sub formă

micşorată (la scara hărţii) detaliile vizibile de pe teren. Aceste detalii sunt
constituite din: traseele cursurilor de apă, lacurile naturale sau artificale,
traseele şoselelor, orice tip de construcţie, localităţi etc. În general, dacă
proiecţia în plan a detaliului respectiv este suficient de mare, atunci prin
reducerea la scară a dimensiunilor acestuia rezultă un contur care poate fi
reprezentat pe plan printr-o linie închisă sau deschisă. În acest caz detaliul
respectiv este trasat pe plan prin conturul său real redus la scara hărţii.
Dacă detaliul din teren are dimensiuni mici, atunci prin reducerea la
scară a conturului său rezultă un punct, deci detaliul nu poate fi reprezentat
la scara planului. În acest caz în punctul respectiv se desenează pe hartă un
simbol cartografic care reprezintă obiectul respectiv. Acest simbol se
numeşte semn convenţional specific. La realizarea hărţilor se utilizează mai
multe tipuri de semne convenţionale standardizate, care se regăsesc în
atlasul de semne convenţionale, astfel că fiecare tip de detaliu din teren are
un semn convenţional caracteristic.
Pe lângă conturul detaliilor mari şi semnele convenţionale ale
detaliilor mici, pe suprafaţa hărţii apar şi inscripţii formate din cifre şi litere,
care dau unele explicaţii referitoare la detaliile reprezentate, ca de exemplu
denumirile localităţilor, denumirile cursurilor de apă, cotele unor puncte
importante, dimensiuni importante etc. La multe dintre hărţi se utilizează şi
culori pentru a înlesni recunoaşterea unor detalii. Spre exemplu, pentru
reprezentarea zonelor ocupate de apă (cursuri de apă, lacuri, mări) se
utilizează culoarea albastră.
Deşi harta este o reprezentare în plan, formele de relief ale terenului
se pot desena prin intermediul unor semne convenţionale speciale numite
curbe de nivel. Curbele de nivel sunt linii închise desenate cu culoarea sepia
(maro) care au o semnificaţie fizică: fiecare linie reprezintă punctele de pe
teren care au aceeaşi altitudine. Pe hartă se reprezintă de obicei curbe de
nivel ale punctelor cu altitudini de valoare rotundă, care diferă cu un anumit
interval tot de valoare rotundă, numit echidistanţă.
Se consideră o formă de relief (de exemplu o colină), planul de
proiecţie situat la nivelul mării şi mai multe plane paralele cu planul de
proiecţie, situate la altitudini crescătoare cu un interval constant, E. Prin
intersecţia între forma de relief şi aceste planuri se obţin contururi închise
(fig.3.11) care, pot fi proiectate pe planul de proiecţie, rezultând curbele de
nivel. Pe fiecare curbă de nivel se înscrie valoarea altitudinii planului
orizontal, care prin intersecţie cu terenul a generat curba respectivă. În acest
mod se obţin contururi închise incluse unul în celălalt (care nu se
intersectează). Dacă se studiază atent forma în plan a acestor contururi şi
altitudinile pe care le reprezintă se obţin informaţii despre tipul formei de
relief şi înclinarea terenului în zona respectivă.
Curbele de nivel se desenează pe hartă prin suprapunere peste
detaliile plane reprezentate şi permit să se determine cu o precizie suficient
de bună cota unui punct oarecare de pe zona reprezentată. Această operaţie
decurge în modul următor: dacă punctul este situat chiar pe traseul unei
curbe de nivel de pe hartă, atunci altitudinea acestuia va fi egală cu
altitudinea reprezentată de curba de nivel respectivă, valoare care se citeşte
pe traseul curbei respective sau se calculează faţă de valoarea înscrisă pe o
curbă vecină. Dacă punctul nu este situat pe o curbă de nivel, atunci acesta
se va situa automat între două curbe de nivel vecine ale căror altituduni
diferă prin valoarea constantă, E (echidistanţa).
E
E
E
Z1 Z2 Z3 Z4 Z5
Z5 Z4
Z4
Z3
Z2
Z1
Fig. 3.11 Semnificaţia fizică a curbelor de nivel
În această situaţie, cota punctului oarecare, A se va determina în maniera

următoare (fig. 3.12): prin punctul respectiv se trasează pe hartă o dreaptă
aproximativ normală la curbele de nivel vecine, care reprezintă cotele z1 şi
z2 = z1 + E şi care încadrează acest punct. Se măsoară cu o riglă distanţele l1
şi l2 iar altitudinea punctului a se va calcula cu relaţia:
l1  ( z 2  z1 )
z A  z1  (3.6)
l1  l2
unde z2 –z1 = E este echidistanţa planelor care au generat curbele de

nivel(echidistanţa curbelor de nivel).
Z
2
Z2
A
ZA
1
Z1
1 A 2 Z1
Z2
Fig. 3.12 Determinarea altitudinii unui punct cu ajutorul curbelor de nivel
Panta terenului în lungul aliniamentului 1-2 se poate calcula cu relaţia:
z 2  z1
p12  tg  (3.7)
(l1  l2 )  N
unde N este numitorul scării hărţii iar α este unghiul de înclinare a

aliniamentului 1-2 faţă de orizontală.
3.3.3 Numerotarea foilor de hartă
În cazul unui teritoriu de întindere mare, reprezentarea acestuia nu se

poate realiza pe o singură foaie de hârtie deoarece suprafaţa acesteia ar
trebui să fie prea mare iar utilizarea sa foarte dificilă. De obicei, pentru
întocmirea hărţilor se utilizează foi de hârtie cu formatul de aproximativ
40x50cm. Rezultă deci că teritoriul respectiv se împarte în suprafeţe mai
mici, aproximativ egale, care la scara aleasă se pot reprezenta pe o foaie de
hârtie cu formatul dat mai sus. Pentru a crea o ordonare a suprafeţelor
reprezentate şi pentru a recunoaşte sistemul de proiecţie utilizat, aceste
suprafeţe parţiale şi hărţile lor primesc fiecare în parte o denumire (sau o
numerotare).
Considerăm ca exemplu împărţirea sferei terestre prin meridiane
trasate din 60 în 60, în proiecţia cilindrică transversală Gauss- Krüger în care,
aşa cum s-a arătat , rezultă 60 fuse terestre numerotate 1...60.
U
P
O
N
M
L
K
4
A
A
B
C 5
D
1
3
U
Fig. 3.13 Împărţirea sferei terestre în trapeze în proiecţia Gauss- Krüger

1- meridianul zero ; 2- Ecuator ; 3- fuse de 60 pe longitudine ; 4- zone de 40 pe latitudine ;
5- trapezul M-35
Peste reţeaua de meridiane se suprapune o reţea de paralele trasate

din 40 în 40 latitudine începând de la Ecuator către cei doi poli tereştri. Se
formează astfel zone de 40 latitudine notate cu literele mari ale alfabetului
latin, începând de la Ecuator către cei doi poli (fig. 3.13). Suprafaţa
Pământului este astfel împărţită în trapeze curbilinii care primesc drept
denumire litera zonei de latitudine şi numărul fusului ( ex. L- 35). Teritoriul
corespunzător unui trapez curbiliniu astfel obţinut se poate reprezenta sub
formă de hartă pe o foaie de hârtie de format obişnuit la scara 1:1.000.000.
Pentru a întocmi harta emisferei nordice a Pământului la scara 1:1.000.000
sunt necesare 60 fuse x 22 zone = 1320 trapeze, deci 1320 foi de hârtie de
format obişnuit.
Suprafaţa României este cuprinsă în trapezele K-34, K-35, L-34, L-35, M-
34, M-35, deci pentru harta României la scara 1:1.000.000 sunt necesare 6
foi de hârtie.
Pentru a realiza harta României la scara 1:500.000, teritoriul fiecărui
trapez de scară 1:1.000.000 se împarte în 4 suprafeţe aproximativ egale (fig.
3.14) notate cu denumirea trapezului la care se adaugă literele mari ale
alfabetului A, B, C, D. Rezultă că pentru suprafaţa ţării sunt necesare 6 x 4
= 24 foi de hârtie pentru a obţine harta la scara 1:500.000. Acestea vor fi
notate K-34-A.......M-35-D.
Pentru harta României la scara 1:200.000, suprafaţa fiecărui trapez
de scară 1:1.000.000 se împarte în 36 de părţi egale, caz în care vor fi
necesare 6x36=216 foi de hartă notate K-34-I........M-35-XXXVI (fig. 3.15).
L-35-I L-35-VI
L-35-A L-35-B
L-35-C L-35-D L-35-XXXI L-35-XXXVI
Fig. 3.14 Hărţi la scara 1:500000 Fig. 3.15 Hărţi la scara 1:200000
pentru trapezul L-35 pentru trapezul L-35
Pentru harta României la scara 1:100.000 trapezele K-34......M-36(de scară

1:1.000.000) se împart fiecare în 144 părţi egale, care vor fi reprezentate pe
foi de hârtie de format obişnuit.
În acest caz vor fi necesare 6x144=864 foi de hârtie iar hărţile astfel
obţinute vor fi numite K-34-1.......M-35-144 (fig. 3.16).
Hărţile la scara 1:50.000 se obţin prin împărţirea suprafeţelor
corespunzătoare fiecărui trapez reprezentat la scara 1:100.000 în 4 părţi
egale notate A, B, C, D. În acest caz trapezul terestru L-35, de exemplu, va
fi reprezentat la scara 1:50.000 pe 144x4=576 foi de hârtie. Hărţile obţinute
astfel se notează-pentru trapezul L-35- de la L-35-1-A.......L-35-144-D.
L-35-1 L-35-12
L-35-133 L-35-144
Fig. 3.16 Hărţi la scara 1:100000 pentru trapezul L-35
Dacă trapezele corespunzătoare scării 1:50.000 se împart la rândul
lor în 4 părţi notate a, b, c, d se obţin suprafeţe care pot fi reprezentate pe o
foaie de hârtie de format obişnuit la scara 1:25.000. În acest caz trapezul
terestru L-35, de exemplu se va putea reprezenta pe 144x4x4=2304 hărţi la
scara 1:25.000 notate L-35-1-A-a..........L-35-144-D-d.
Pentru obţinerea hărţilor la scara 1:10.000, fiecare suprafaţă
corespunzătoare hărţilor la scara 1:25.000 se împarte în 4 părţi notate 1, 2, 3,
4. În acest caz reprezentarea trapezului terestru
L-35 la scara 1:10.000 se va putea face pe 144x4x4x4=9216 foi de hârtie de
format obişnuit, iar hărţile obţinute se denumesc L-35-1-A-a-1..........L-35-
144-D-d-4.
Rezultă că cele 6 trapeze terestre pe care se află suprafaţa României
se pot reprezenta la scara 1:10.000 pe 6x9216=55296 foi de hârtie de format
obişnuit.
Denumirile hărţilor, aşa cum s-a arătat mai sus sunt valabile în
proiecţia Gauss-Krüger, dar pentru ţara noastră se păstrează aceeaşi
numerotare a hărţilor şi în planul proiecţiei stereografice pe plan secant
1970, cu excepţia hărţilor la scări mai mari de 1:10.000.
Cap. 4 Noţiuni privind erorile de măsurare în topografie
4.1 Tipuri de măsurători
În topografie se execută măsurători asupra a două tipuri de mărimi

fizice şi anume distanţele şi unghiurile. În practică valoarea numerică a unei
mărimi măsurate este cunoscută numai aproximativ, indiferent de calitatea
măsurătorii efectuate, deoarece erorile de măsurare nu se pot înlătura.
În funcţie de modul de determinare a valorii numerice a unei mărimi fizice
există trei tipuri de măsurători:
1. Măsurători directe -sunt acele măsurători la care valoarea mărimii
măsurate rezultă direct şi independent din compararea acestei mărimi cu una
asemănătoare. De exemplu măsurarea distanţei între două puncte situate pe
teren, cu ajutorul unei rulete este o măsurătoare de tip direct.
2. Măsurători indirecte -presupun măsurarea directă a unor mărimi care sunt
legate printr-o relaţie fizico-matematică de mărimea a cărei valoare se
doreşte a fi determinată. Spre exemplu, dacă se doreşte determinarea
proiecţiei, D, în plan orizontal, a distanţei înclinate, L, între două puncte
situate pe teren în pantă, este necesar să se măsoare în mod direct valoarea L
a distanţei înclinate şi unghiul de înclinare, faţa de orizontală, φ sau faţa de
verticală, V, a segmentului cuprins între cele două puncte. În acest caz
valoarea căutată, D va rezulta din relaţia sa geometrică cu cele două
elemente măsurate:
D = L cos φ (4.1)
sau
D = L sin V (4.2)
În mod asemănător, viteza rectilinie uniformă a unui mobil se poate

determina prin măsurarea directă a spaţiului parcurs şi a timpului necesar şi
prin efectuarea raportului celor două valori.
3. Măsurători condiţionate -reprezintă un caz particular al măsurătorilor
directe, în care mai multe mărimi de aceeaşi natură sunt măsurate direct şi
independent, dar între ele există o relaţie de condiţionare. Un exemplu
concludent în acest sens îl constituie cazul măsurării celor trei unghiuri într-
un triunghi situat în plan orizontal. După măsurarea directă şi independentă
a acestora, suma lor trebuie să satiafacă condiţia de egalitate cu valoarea a
două unghiuri drepte (1800 sau 200g).
În general, rezultatul unei măsurători depinde de condiţiile obiective
şi subiective în care se desfăşoară aceasta, adică de metoda de măsurare, de
condiţiile naturale (temperatură, presiune etc.), calitatea aparaturii şi de
operatorul care o execută. Dacă se efectuează mai multe măsurători asupra
aceleiaşi mărimi şi condiţiile arătate mai sus nu se modifică, aceste
măsurători au acelaşi grad de încredere şi se numesc măsurători de aceeaşi
precizie. Dacă la efectuarea şirului de măsurători se modifică unul din
factorii enumeraţi atunci rezultatele vor avea grade diferite de încredere iar
măsurătorile sunt de precizii diferite. Indiferent de situaţie, rezultatele unui
şir de măsurători asupra aceleiaşi mărimi sunt în general diferite, datorită
erorilor acestui proces.
4.2 Tipuri de erori de măsurare
Calitatea rezultatului, xi al unei măsurători se apreciază în funcţie de

abaterea, ε a acestuia faţă de valoarea reală, X a mărimii măsurate. Această
abatere dată de:
ε = xi – X (4.3)
se numeşte eroare absolută a rezultatului măsurătorii. Cu cât eroarea

absolută este mai mică cu atât măsurătoarea este mai precisă.
În măsurătorile obişnuite, valoarea reală a mărimii nu se cunoaşte, deci nici
eroarea absolută a rezultatului nu este cunoscută. Chiar dacă erorile absolute
nu pot fi definite prin valoarea lor, studiul rezultatelor unui şir de măsurători
permite aprecierea –cu un anumit grad de certitudine- a mărimii acestora. În
funcţie de mărimea erorilor şi de modul lor de producere se deosebesc:
1. Erori grave- acestea conduc la rezultate foarte diferite faţă de majoritatea
rezultatelor din şirul de măsurători. Ele se produc datorită unor cauze
subiective cum sunt de exemplu greşelile de citire sau cele de scriere a
rezultatului. În general rezultatele afectate de erori grave se elimină din şirul
respectiv.
2. Erori sistematice- sunt generate de cauze obiective cum ar fi de exemplu,
metoda de măsurare utilizată, etalonarea aparatului de măsură, temperatura
diferită în momentul măsurării faţa de cel al etalonării etc. Aceste erori
conduc la rezultate deplasate în acelaşi sens şi cu valori apropiate faţă de
valoarea reală a mărimii măsurate. Deoarece condiţiile care au generat
aceste erori pot fi evaluate, erorile sistematice pot fi în general eliminate
prin aplicarea unor corecţii la rezultatele măsurătorilor.
3. Erori aleatoare- rezultă datorită unor factori obiectivi sau subiectivi
imposibil de evaluat în timpul măsurătorii, dar aceste erori au valori foarte
reduse. Ele nu pot fi eliminate şi afectează rezultatul măsurării, constituind
subiectul operaţiilor de compensare. Deoarece erorile în procesul de
măsurare sunt inevitabile, o singură măsurătoare aspra unei mărimi nu
permite să se aprecieze gradul de calitate al rezultatului. Din acest motiv,
pentru măsurătorile pretenţioase se execută mai multe măsurători (un şir)
asupra mărimii. Dintr-un şir de n măsurători asupra unei mărimi reale X,
rezultă valorile determinate x1 ,x2,......,xn. Se pot deci scrie n ecuaţii ale
erorilor absolute de forma εi = xi – X, iar numărul necunoscutelor este n + 1,
deoarece mărimea X este necunoscută. Rezultă că problema daterminării
valorii reale X este nerezolvabilă, însă datorită faptului că erorile aleatoare
rezultate din observaţii se supun unor legi cunoscute, există posibilitatea
determinării unei valori acceptabile, apropiată de valoarea reală, şi , a
preciziei acesteia.
4.3 Estimaţii ale adevăratei valori a unei mărimi măsurate
Se consideră o mărime a cărei valoare reală este X şi un şir de n

valori ale măsurătorilor efectuate asupra acestei mărimi, având rezultatele
x1, x2,......xn. Se consideră că au fost eliminate rezultatele care au conţinut
erori grave, iar erorile sistematice au fost corectate, deci cele n valori sunt
afectate doar de erori aleatoare.
Deoarece valoarea reală, X nu poate fi determinată cu certitudine se
procedează la estimarea acesteia, adică la găsirea unei valori foarte
apropiate, prin pelucrarea rezultatelor măsurătorilor. Această estimare se
poate face în două moduri:
a) Printr-o valoare unică dată de o funcţie f(x1, x2,.....xn) a rezultatelor din
şirul de măsurători. În acest caz estimaţia se numeşte punctuală.
b) Prin determinarea unui interval (a – Δx, a + Δx) în care valoarea reală să
se găsească cu o probabilitate P, numită nivel de încredere. În acest caz este
vorba de o estimare printr-un interval de încredere.
În măsurătorile topografice se utilizează în mod frecvent estimaţia punctuală
a adevăratei valori a mărimii măsurate, prin media aritmetică a şirului de
măsurători. Astfel, pentru măsurători de egală precizie, valoarea estimată
este media aritmetică a şirului de măsurători:
x1  x2  .....  xn 1
X x    xi (4.4)
n n
În teoria erorilor se spune că această estimaţie este nedeplasată, adică
valoarea x coincide cu media teoretică a şirului, şi, consistentă, ceea ce
înseamnă că aceasta tinde către valoarea reală X, în cazul când numărul n de
măsurători creşte.
În cazul când măsurătorile efectuate au precizii diferite, atunci
fiecăreia i se atribuie o pondere p1, p2,......,pn, iar estimaţia punctuală a
adevăratei valori se va exprima prin media ponderată:
x1  p1  x2  p2  .....  xn  pn xi  pi
X x  (4.5)
p1  p2  ..... pn  pi
Această estimaţie punctuală are aceleaşi proprietăţi ca şi precedenta iar

valoarea determinată nu depinde de ponderi ci de raportul acestora.
Aşa cum s-a arătat, erorile absolute nu pot fi cunoscute deoarece nu se
cunoaşte valoarea reală ci doar estimarea acesteia. În legătură cu media
aritmetică se pot însă defini erorile aparente, ca diferenţă între valorile
rezultate din măsurători xi şi valoarea estimaţiei punctuale (media
aritmetică), x :
v1 = x1 - x
v2 = x2 - x
................... (4.6)
vn = xn - x
Erorile aparente sunt asemănătoare cu cele aleatoare şi au două proprietăţi

importante:
-suma lor algebrică este nulă:
Σ vi = Σ(xi - x ) = Σ xi – n. x = n. x – n. x =0 (4.7)
-suma pătratelor erorilor aparente admite ca minim valoarea de referinţă,

adică media aritmetică :
Σ vi2 = Σ(xi – x )2 = (x1 - x )2 + (x2 - x )2 +........+ (xn - x )2 = min (4.8)
După derivarea expresiei (4.8) şi egalarea cu zero se obţine:
-2(x1 - x ) – 2(x2 - x ) -....-2 (xn - x ) = -2.Σ xi + 2.n. x = 0 (4.9)
de unde:
1
x   xi (4.10)
n
4.4 Repartiţia normală a erorilor aparente
Studiul efectuat de C.F.Gauss asupra erorilor de observaţie aleatoare a

condus la concluzia că acestea sunt caracterizate de o funcţie de repartiţie.
Dacă pentru un şir suficient de lung de măsurători, x1, x2, ......xn se reprezintă
–într-un sistem cartezian- pe axa absciselor valorile erorilor, iar pe axa
ordonatelor numărul de măsurători în care au rezultat aceleaşi valori ale
erorilor respective (sau probabilităţile de apariţie a acestor erori) se obţine o
mulţime de puncte care sunt dispuse sub o curbă asemănătoare celei din fig.
4.1. Aceasta se numeşte curba repartiţiei normale a erorilor, a lui Gauss.
Dacă se consideră valoarea medie a celor n măsurători, x şi erorile aparente
de forma (4.6), atunci funcţia care defineşte această curbă este de forma:
1 (v )2
1   i2
p (v i )  e 2  (4.11)
  2 
Această funcţie are un maxim pentru vi=0 şi puncte de inflexiune pentru vi=
±σ. Factorul σ se numeşte factor de precizie sau eroarea medie pătratică a
unei singure măsurători şi a fost definit de Bessel pentru măsurători directe
de aceeaşi precizie sub forma:
vi2
  (4.12)
n 1
P(vi)
-vi 0 +vi
Fig. 4.1 Curba Gauss de repartiţie normală a erorilor aparente
Cu cât factorul σ este mai mic, cu atât maximul curbei este mai
mare, ceea ce înseamnă că precizia estimaţiei este mai mare (fig. 4.2).
P(vi)
-vi +vi
Fig. 4.2 Forma curbei Gauss în funcţie de factorul de precizie
Forma curbei lui Gauss conduce la câteva concluzii importante:

-măsurătorile cu erori negative sunt la fel de frecvente ca şi cele cu erori
pozitive;
-măsurătorile cu erori mici sunt mai frecvente decât cele cu erori mari;
-practic, erorile maxime nu pot depăşi o anumită limită;
-media aritmetică a erorilor tinde la zero pentru un număr mare de
măsurători.
Funcţia p(vi) permite stabilirea unui interval de forma (-λσ, +λσ) în
care o anumită eroare se poate situa, cu un grad de probabilitate P. În tabelul
4.1 se dau câteva valori ale limitelor de interval şi probabilitatea ca eroarea
să fie în acest interval.
Tabel 4.1
Valoare interval 0.67 1 1.96 2 2.58 3
Probabilitate(%) 50.00 68.30 95.00 95.40 99.00 99.70
Din tabelul 4.1 rezultă că se poate realiza o estimare a valorii unei erori
printr-un interval de încredere. Spre exemplu, se poate estima că la un grad
de încredere P=50% eroarea unei măsurători va fi cuprinsă în intervalul (-
0,67σ, +0,67σ). Valoarea +0,67σ se numeşte eroarea probabilă iar valoarea
+1.σ se numşte eroarea medie a măsurătorii.
4.5 Eroarea medie a mediei aritmetice
S-a arătat că pentru un şir de măsurători de aceeaşi precizie x1,

x2,......xn estimarea punctuală presupune găsirea unei valori y=f(xx, x2,....xn),
considerată ca valoare probabilă a rezultatului măsurătorii. Considerând că
erorile măsurătorilor raportate la estimarea punctuală prin media aritmetică,
x sunt v1, v2,....vn, atunci conform legii lui Gauss a propagării erorilor,
eroarea medie pătratică a estimaţiei punctuale (deci a mediei aritmetice) are
forma:
vi2 
x    (4.13)
n  ( n  1) n
unde σ este eroarea medie pătratică a unei măsurători iar n- numărul de
măsurători din şir.
Cu ajutorul valorii  x se poate stabili un interval de forma ( x     x ,
x     x ) în care valoarea estimată a rezultatelor măsurătorii se află cu un
grad de probabilitate P. Valoarea λ care caracterizează intervalul poate fi
aleasă astfel încât să se obţină o limită minimă de încredere sau, una
tolerabilă, a valorii estimate faţă de valoarea reală a mărimii măsurate.
Trebuie specificat că erorile observaţiilor nu au repartiţie normală pentru
orice tip de măsurători, deci există şi alte tipuri de repartiţie pentru care
relaţiile de mai sus nu mai sunt valabile. Spre exemplu, erorile datorate
centrării limbului, la măsurarea unghiurilor orizontale cu ajutorul
tahimetrelor, urmează o lege de distribuţie parabolică.
Cap. 5 Topografia generală
5.1 Obiectul şi importanţa
Topografia este o ştiinţă cu un puternic caracter aplicativ, care s-a

dezvoltat din necesitatea unei cunoaşteri detaliate şi a unei utilizări optime a
suprafeţelor de teren. Cuvântul topografie are origine greacă (topos=loc şi
graphein=a desena) şi defineşte chiar obiectul acestei ştiinţe: măsurarea şi
desenarea unui loc oarecare, a unei suprafeţe de teren oarecare, adică
obţinerea planului topografic al acelei suprafeţe.
Se ştie că în limitele orizontului observabil al unui om, curbura
Pământului nu se poate sesiza. Deoarece în topografie se operează în aceste
limite, nu se ia în considerare curbura Pămâtului, iar suprafeţele măsurate se
consideră că au fundament orizontal. Altfel spus, pentru a obţine planul
topografic al unui loc, măsurătorile se realizează astfel încât să se obţină o
imagine- proiectată prin drepte paralele verticale- a locului respectiv, pe
planul orizontal tangent la sfera terestră într-un punct central din zona
respectivă. Dar topografia nu vizează numai obţinerea imaginii plane a
terenului, ci şi pe cea a reliefului din zona respectivă, adică se studiază şi se
reprezintă, de asemenea, dispoziţia pe verticală a detaliilor.
Topografia are două secţiuni importante:
- topografia generală are un pronunţat caracter teoretic; ea vizează studiul
metodelor de măsurare şi calculul pentru determinarea elementelor necesare
la realizarea planului topografic şi, de asemenea, studiul din punct de vedere
constructiv al aparaturii de măsură utilizate;
- topografia specială are un pronunţat caracter aplicativ, specific unui sector
economic oarecare, în care lucrările topografice sunt utilizate; în acest sens
se poate vorbi de topografie cadastrală, minieră, silvică, militară etc.
Din punct de vedere economic topografia are o impotanţă foarte
mare. Măsurarea suprafeţelor pentru sectorul de cadastru permite schimbul,
vânzarea şi transmiterea prin moştenire a proprietăţilor funciare şi de
asemenea, stabilirea impozitelor. Amenajarea terenurilor pentru agricultură
presupune cunoaşterea configuraţiei topografice a acestora. În domeniul
construcţiilor de orice fel topografia este necesară pentru realizarea
proiectelor, pentru trasarea pe teren a poziţiei şi apoi pentru urmărirea
deplasărilor pe orizontală şi pe verticală a construcţiilor. Această enumerare
ar putea continua cu multe domenii ale activităţii economice şi ştiinţifice, în
care topografia este aplicată.
5.2 Elemente topografice cu care se operează în măsurători şi calcule
Topografia operează cu noţiuni de geometrie plană şi în spaţiu,

trigonometrie, geometrie analitică şi altele. Din punct de vedere fizic
măsurătorile topografice vizează două mărimi fizice ale Sistemului
Internaţional de unităţi de măsură: lungimi şi unghiuri. Lungimea este o
mărime fizică fundamentală şi are ca unitate de măsură metrul cu multiplii şi
submultiplii lui. Unghiul plan este o mărime suplimentară a Sistemului
Internaţional de unităţi de măsură, a cărui unitate de măsură este radianul.
Cu toate acestea în multe domenii se operează cu gradul sexagesimal sau cu
cel centezimal şi, submultiplii acestora, aşa cum se procedează şi în
topografie.
Din punct de vedere dimensional aceste unităţi se definesc în modul
următor:
- metrul este lungimea egală cu 1650763,73 lungimi de undă în vid ale
radiaţiei emise la tranziţia atomului de kripton 86 între nivelele energetice
2p10 şi 5d5;
- radianul este unghiul plan cu vârful în centrul unui cerc, care delimitează
pe circumferinţa cercului un arc a cărui lungime este egală cu raza acelui
cerc;
- gradul sexagesimal este unghiul plan cu vârful în centrul unui cerc, care
delimitează pe circumferinţă un arc egal cu 1/360 din lungimea cercului;
- gradul centezimal este unghiul plan cu vârful în centrul unui cerc, care
delimitează pe circumferinţă un arc egal cu 1/400 din lungimea cercului.
Măsurătorile topografice se realizează pe suprafaţa fizică (reală) a
Pământului, numită suprafaţă topografică, care, ca orice suprafaţă, este
formată dintr-o infinitate de puncte.Dar pentru a măsura un element, acesta
trebuie definit prin anumite puncte care îi sunt caracteristice. Spre exemplu,
dacă se consideră un segment de dreaptă, pe suprafaţa terenului acesta va fi
definit prin două puncte: capetele sale, care vor fi marcate pe teren cu
ajutorul unor obiecte înfipte în sol (de exemplu ţăruşi, borne de beton sau
altele). În mod asemănător, un unghi plan este definit prin intersecţia a două
direcţii oarecare. Prin urmare caracterizarea sa se va putea realiza cu
ajutorul a cel puţin 3 puncte: pentru vârful unghiului un punct şi pentru
definirea celor două laturi ale sale câte un punct. Efectuarea măsurătorilor
pe teren presupune ca aceste puncte să fie materializate cu ţăruşi, deci sǎ fie
vizibile. În calculele topografice se operează şi cu elemente geometrice
caracteristice suprafeţei de teren, dar care nu pot fi materializate, ci numai
intuite. În continuare se explică fiecare din elementele topografice cu care se
operează în procesul de măsurare şi cel de calcul.
a) Punctul topografic- este un punct materializat pe suprafaţa terenului cu
ajutorul unui obiect plantat în sol, care poate fi o bornă de beton, cum este
cazul punctelor din reţelele de sprijin despre care s-a explicat anterior, sau
printr-un ţăruş de lemn sau metal. Deoarece aceste obiecte sunt mai mari
decât punctul propriu-zis, acesta se materializează cu o marcă semisferică la
borna de beton (vezi fig. 2.12) sau prin înfigerea unui cui subţire în cazul
ţăruşului de lemn. În cazul ţăruşului de metal se practică o mică scobitură în
capul acestuia, cu ajutorul unui poanson.
Marcarea se realizează, de obicei, doar pentru punctele topografice de
sprijin. Punctele de detaliu sunt materializate prin elementele constructive
de pe teren (spre exemplu colţul unei clădiri este materializat de muchia
respectivei clădiri).
În secţiune verticală prin teren, punctul marcat se reprezintă ca în fig.5.1.
88 101
Fig. 5.1 Puncte topografice marcate
b) Distanţa înclinată- este o distanţă rectilinie între două puncte marcate pe
teren (fig. 5.2). Practic, suprafaţa terenului - datorită complexităţii sale - nu
este nici plană şi nici orizontală.
L101-102
L101-102 102
101
Fig. 5.2 Distanţa înclinată între două puncte ale terenului
Măsurarea unei distanţe înclinate se poate realiza fie la nivelul solului, între
ţăruşii din capetele segmentului fie la o anumită înălţime, paralel cu terenul,
între verticalele celor două puncte.
c) Distanţa orizontală (distanţa redusă la orizont)- este proiecţia unei
distanţe înclinate pe planul orizontal de proiecţie (fig. 5.3). Această distanţă
nu poate fi măsurată direct pe teren, dar valoarea sa este necesară pentru
reprezentarea în proiecţie pe plan orizontal, deci pentru obţinerea planurilor
topografice. Valoarea sa se poate calcula dacă se cunoaşte distanţa înclinată
între cele două puncte şi înclinarea terenului pe direcţia respectivă.
d) Unghiul vertical plan (unghiul vertical)- este un unghi care exprimă
înclinarea unui segment (aliniament) de pe teren, deci înclinarea terenului pe
direcţia aliniamentului respectiv. Considerăm două puncte topografice şi
aliniamentul dintre ele. Verticala unui punct se materializează cu un fir cu
plumb. Prin acelaşi punct se consideră un plan orizontal.
102
101
101 102
D101-102
Fig. 5.3 Distanţa redusă la orizont între două puncte ale terenului
Se pot defini două unghiuri situate în planul vertical care conţine
aliniamentul (fig. 5.4):
- unghiul vertical zenital, V101-102, dintre verticala firului cu plumb şi
aliniament;
- unghiul vertical de pantă, φ101-102, dintre proiecţia aliniamentului pe planul
orizontal şi aliniament.
V102-101
102
V101-102
101
Fig. 5.4 Unghiurile verticale zenital şi de pantă ale unui aliniament

Aşa cum se observă în fig. 5.4, unghiul vertical (zenital sau de pantă) se
măsoară într-un capăt al aliniamentului sau în celălalt capăt, în funcţie de
sensul în care este privit aliniamentul. Unghiul vertical (zenital sau de pantă)
este utilizat în topografie pentru calculul distanţelor reduse la orizont şi al
diferenţelor de nivel între două puncte.Aparatele topografice de fabricaţie
mai recentă măsoară unghiuri verticale zenitale, dar există şi aparate mai
vechi care măsoară unghiuri de pantă.
e) Unghiul orizontal plan (unghiul orizontal) este unghiul care se poate
măsura între proiecţiile pe planul orizontal, a două aliniamente oarecare,
concurente, de pe suprafaţa terenului. Se consideră un sistem cartezian
spaţial Oxyz şi o porţiune de teren pe suprafaţa căreia s-au trasat două
aliniamente concurente 1-2 şi 1-3 (fig. 5.5). Punctele 1, 2, 3 se proiectează
pe planul orizontal xOy prin drepte proiectante verticale şi se obţin
segmentele orizontale 1’-2’ şi 1’-3’. Acestea formează unghiul orizontal α
care este de fapt unghiul orizontal al aliniamentelor reale 1-2 şi 1-3. Se
observă că proiectantele verticale determină două planuri verticale care se
intersectează după dreapta 1-1’ , care este de fapt verticala punctului de
intersecţie al aliniamentelor. Unghiul orizontal α este şi unghiul diedru al
acestor două plane verticale.
Se atrage atenţia că nu trebuie confundat unghiul orizontal α, cu
cel format de aliniamentele reale pe teren(care este un unghi din planul
oarecare format de aceste aliniamente).
3
2
X
1'
3'
2'
Y
Fig. 5.5 Unghiul orizontal a două aliniamente concurente
Un caz special de unghiuri orizontale este cel al unghiurilor de
orientare sau mai simplu al orientărilor. Se ştie că meridianele converg către
polii geografici Nord şi Sud ai Pământului şi deci direcţia nordului geografic
într-un anumit punct va fi dată de direcţia meridianului care trece prin acel
punct. Unghiul orizontal pe care îl formează proiecţiile pe planul orizontal
ale unui segment (aliniament) de pe teren şi a meridianului ce trece printr-un
capăt al segmentului- acest unghi fiind măsurat spre dreapta, de la direcţia
meridianului până la direcţia segmentului- se numeşte orientare geografică
sau azimut.
Deoarece meridianele converg, rezultă că orientarea unor segmente
nu poate fi exprimată unitar pentru un anumit teritoriu. Din acest motiv se
aplică convenţia ca pentru teritoriul respectiv să se considere un anumit
meridian ca direcţie de referinţă către Nord. Aşa cum s-a arătat la proiecţia
stereografică pe planul secant unic 1970, în cazul României se consideră ca
meridian de referinţă cel cu longitudinea de 250 Est care împarte teritoriul
ţării în două părţi aproximativ egale. Pe acest meridian s-a ales axa Ox a
sistemului rectangular plan al proiecţiei stereografice, iar originea este
situată în apropierea oraşului Făgăraş (vezi fig. 3.7). Pentru oricare segment
de pe suprafaţa României, orientarea se va determina în raport cu meridianul
centrului de proiecţie, adică în raport cu axa Ox a sistemului rectangular
plan. În acest caz orientarea segmentului se numeşte orientare topografică
şi reprezintă unghiul orizontal pe care îl formează o paralelă la axa Ox a
sistemului de proiecţie, trasată prin capătul proiecţiei segmentului şi
proiecţia orizontală a acestuia, unghiul fiind măsurat totdeauna în sens orar,
de la direcţia paralelei la proiecţia segmentului. În fig. 5.6 se prezintă
orientarea topografică şi orientarea geografică (azimutul) pentru un
aliniament oarecare 1-2. Dacă în locul direcţiei nordului geografic se
consideră direcţia nordului magnetic, dată de acul busolei, atunci se vorbeşte
de orientarea magnetică a unui segment. Deoarece polii magnetici ai
Pământului îşi schimbă poziţia în timp, nici orientarea magnetică nu va avea
o valoare constantă pentru un segment dat.
În lucrările topografice, prin orientare se va înţelege deci orientarea
topografică, la care direcţia Nord este dată de meridianul centrului
proiecţiei. Un segment oarecare poate avea două unghiuri de orientare, după
cum direcţia Nord se consideră într-un capăt sau în celălalt al segmentului.
Aceste două unghiuri diferă între ele cu 1800 (200g) şi se numesc orientare
directă şi orientare inversă a segmentului considerat (fig.5.7). Dacă unul din
cele două unghiuri este considerat orientare directă, atunci celălalt va fi
orientare inversă pentru acel segment. O orientare poate avea valori cuprinse
în intervalul 0-400g (0-3600).
directia acului busolei in punctul 1
(Nord magnetic in punctul 1)
N meridian prin capatul segmentului 1-2
27° (Nord geografic in punctul 1)
X
paralela la axa Ox a centrului proiectiei
Nord prin capatul segmentului 1-2
(Nord topografic in punctul 1)
Satu
Mare Baia orientare geografica(azimut)
Suceava A1-2
Mare
orientare magnetica
Iasi 1-2
Oradea
orientare topografica
Cluj
1
x=500000m

2
Arad
 Est
46°
Timisoara O y=500000m Y
Fagaras
Brasov
Galati
Drobeta
Bucuresti
Craiova
Constanta
27°
25°
Fig. 5.6 Orientarea geografică, magnetică şi topografică,

ale aliniamentului 1-2
Este important de reţinut că orientarea topografică a unui segment

nu poate fi măsurată pe teren, deoarece direcţia axei Ox nu se poate
determina decât pe traseul meridianului din centrul de proiecţie. Valoarea
orientării topografice rezultă prin calcul, dacă se cunosc coordonatele
punctelor din capetele segmentului, în planul de proiecţie orizontal.
x
N N N
x2 2 2-1
1-2
x1
1
y
y1 y2
Fig. 5.7 Orientarea directă şi inversă a unui aliniament
Din fig. 5.7, considerând coordonatele punctelor: x1, y1 pentru punctul 1 şi

x2, y2 pentru punctul 2, orientările directă şi inversă se vor calcula în grade
centezimale cu relaţiile:
200 y 200 y  y1
12   arctg 12  k  200 g   arctg 2  k  200g , k=0,1,2
 x12  x2  x1
(5.1)
şi
200 y 200 y  y2
 21   arctg 21  k  200 g   arctg 1  k  200 g , k=0,1,2
 x 21  x1  x2
(5.2)
Deoarece sistemul topografic de axe rectangulare are axa Ox pe direcţia
Nord, deci este inversat faţă de sistemul matematic, pentru a păstra
definiţiile cunoscute ale funcţiilor trigonometrice se va proceda şi la
inversarea cercului trigonometric, care devine astfel cerc topografic (fig.
5.8), iar unitatea de măsură pentru unghiuri va fi gradul centezimal. Astfel
cercul topografic este caracterizat prin: - axa Ox pe direcţia Nord şi axa Oy
pe direcţia Est;
- sensul de măsurare a unghiurilor spre dreapta începând de la axa Ox;
- numerotarea cadranelor se face spre dreapta;
- cercul are 400 grade centezimale (g), iar submultiplii gradului
centezimal sunt minutul centezimal (c) şi secunda centezimală (cc);
(1g = 100c ; 1c = 100cc).
x
= 180°= 200g N
= 44g 88c 99cc = 44,8899g = 0,7051289003 rad = Cadran IV 0 Cadran I
=40,400910° =40°24´ 3"
sin (44,8899g) = sin (40°24´3") = 0,6481319961
cos (44,8899g) = cos (40°24´3") = 0,7615280137 
tg (44,8899g) = tg (40°24´3") = 0,8510940956
300 100 y
Cadran III Cadran II

200
Fig. 5.8 Cercul topografic
f) Diferenţa de nivel între două puncte topografice – este distanţa măsurată
pe verticală între două planuri orizontale care conţin, fiecare, câte unul din
cele două puncte (fig. 5.9). În cazul în care valoarea diferenţei de nivel nu
depăşaşte 3-4m, iar distanţa dintre puncte nu este prea mare (maximum 100-
150m) se poate realiza o măsurare directă cu ajutorul unor aparate
topografice speciale numite nivelmetre. Când diferenţa de nivel este mai
mare, aceasta se poate calcula indirect, după ce pe teren s-a măsurat distanţa
înclinată dintre cele două puncte şi unghiul vertical al segmentului
determinat de punctele respective.
Z
B
ZB
zA-B
ZA A
Y
Fig. 5.9 Diferenţa de nivel între două puncte
g) Altitudinea unui punct – este distanţa verticală între punctul respectiv şi

planul orizontal de referinţă situat la nivelul mării (planul zero).
5.3 Generalităţi privind planimetria, altimetria şi tahimetria
În capitolul 2 s-a arătat că pe suprafaţa Pământului există două tipuri

de reţele de sprijin: reţelele de triangulaţie (reţele planimetrice ) şi reţele de
nivelment. Reţelele planimetrice sunt formate din puncte ale căror
coordonate rectangulare au fost calculate în raport cu sistemul de axe
carteziene pentru un anumit plan de proiecţie, ca de exemplu cel
stereografic.
O parte a topografiei, numită planimetrie se referă la determinarea
coordonatelor rectangulare plane (x,y) ale unor puncte de îndesire a reţelei
planimetrice de sprijin şi ale punctelor de detaliu care vor fi reprezentate pe
planurile topografice. Această operaţie este posibilă dacă se porneşte de la
punctele reţelelor planimetrice de sprijin ale căror coordonate se cunosc,
utilizându-se totodată şi rezultatele măsurătorilor efectuate pe teren asupra
unghiurilor orizontale şi verticale şi asupra distanţelor înclinate ale
aliniamentelor de legătură. În principiu pentru a determina coordonatele
rectangulare plane x101, y101 ale unui punct nou de pe teren, notat 101, sunt
necesare minimum două puncte de coordonate cunoscute, cu care să se facă
legătura către punctul nou. Să presupunem că cele două puncte de sprijin
sunt 22 (x22 ,y22) şi 51 (x51, y51), iar situaţia de pe teren se prezintă ca în fig.
5.10. Pe teren se măsoară: distanţa inclinată L22-51 cu ajutorul unei rulete,
unghiul orizontal α22 între aliniamentele 22-51 şi 22-101 şi unghiul vertical
V22-101 al aliniamentului 22-101, cu ajutorul unui teodolit.
Z
X 51
V22-101
22
L22-1
01
101

 51
22
D22 22
-101 101
Fig. 5.10 Determinarea planimetrică a unui punct nou
Cu aceste elemente se calculează în continuare:

- orientarea aliniamentului 22-51 cu ajutorul coordonatelor punctelor 22 şi
51:
200 y 200 y  y 22
 2251   arctg 2251  k  200 g   arctg 51  k  200 g
 x2251  x51  x 22
(5.3)
- distanţa redusă la orizont între punctele 22 şi 101:
D22-101 = L22-101 sin V22-101 (5.4)
- orientarea aliniamentului 22-101:
θ22-101 = θ22-51 + α22 (5.5)
- diferenţa între coordonatele punctului 101 şi ale punctului 22 (sau

coordonatele relative ale punctului 101 în raport cu punctul 22) conform fig.
5.11:
Δx22-101 = D22-101 cos θ22-101

Δy22-101 = D22-101 sin θ22-101 (5.6)
x
N x22-101=D22-101 cos(200g-22-101)=D22-101 cos 22-101
N y22-101=D22-101 sin(200g-22-101)=+D22-101 sin 22-101
22-51 Nota : se observa ca desi coordonatele
51 relative sunt lungimi, ele primesc semne
algebrice, date de valoarea functiilor
trigonometrice sin si cos in cadranul in care
se afla unghiul de orientare, astfel:
22 22-101 22 -cadranul I : +x , +y ;
x22 D22-101 -cadranul II : -x , +y (cazul din figura);
x22-101 200g22-101 -cadranul III : -x , -y ;
x101 -cadranul IV : +x , -y ;
101
y22-101
y
y22 y101
Fig. 5.11 Calculul coordonatelor relative ale punctului nou
- calculul coordonatelor rectangulare plane ale punctului 101:
X101 = X22 + Δx22-101

Y101 = Y22 + Δy22-101 (5.7)
Situaţia se complică atunci când numărul de puncte de detaliu este foarte

mare iar numărul punctelor din reţeaua planimetrică de sprijin este redus.
O altă parte a topografiei, denumită altimetrie (nivelment) se referă la
metodele de măsurare şi calcul necesare în scopul determinării poziţiei pe
verticală a punctelor în raport cu nivelul fundamental de referinţă
(altitudinile punctelor sau coordonatele Z). În principiu este necesar un
singur punct de altitudine cunoscută, din reţeaua de sprijin de nivelment,
pentru a determina altitudinea unui punct nou. Fie un punct din reţeaua de
sprijin notat 150, de altitudine cunoscută, Z150 şi un punct nou, 501. Pe teren
se măsoară înălţimile h1 şi h2 (fig. 5.12), de la cele două puncte până la un
plan orizontal, creat cu ajutorul unui aparat topografic special numit
nivelmetru, pe două rigle de lemn gradate (mire topografice) fixate vertical
pe puncte. Cu elementele cunoscute se calculează apoi:
- diferenţa de nivel între punctele 150-501:
Δz150-501 = h1 – h2 (5.8)
- altitudinea punctului nou, 501:
Z501 = Z150 + Δz150-501 (5.9)

z
h2
z501
h1 501
z150-501
z150
150
(x,y)
Fig. 5.12 Determinarea diferenţei de nivel între douǎ puncte
Dacă punctele de sprijin sunt rare iar cele de detaliu sunt numeroase se
aplică metode de îndesire a reţelei de sprijin de nivelment şi diferite
procedee de determinare a altitudinilor punctelor de detaliu.
A treia parte a topografiei- tahimetria- vizează metodele şi aparatele care
permit determinarea simultană a poziţiei în plan orizontal şi pe verticală a
punctelor. Se realizează astfel o reuniune a planimetriei şi nivelmentului
într-o singură operaţie de măsurare. În acest scop se utilizează un tip special
de aparat de măsură numit tahimetru, care poate măsura unghiuri orizontale
şi verticale dar şi distanţe. Distanţele sunt măsurate pe cale indirectă (optic
sau electronic). Acest tip de aparat s-a perfecţionat permanent, astfel că în
momentul de faţă există tahimetre electronice care au posibilitatea ca
printr-o singură măsurătoare să determine elementele necesare şi să
calculeze şi să afişeze direct coordonatele punctului măsurat. Rapiditatea
execuţiei măsurătorilor şi precizia din ce în ce mai mare impun acest tip de
aparat într-o gamă largă de operaţii topografice.
Cap. 6 Măsurarea pe teren a distanţelor
6.1 Măsurarea directă a distanţelor
Măsurarea directă a umei distanţe presupune compararea acesteia cu

lungimea unui instrument de măsură destinat acestui scop. Cele mai utilizate
instrumente pentru măsurarea directă a distanţelor în lucrările topografice
sunt panglicile de otel, ruletele şi firele invar.
Panglica topografică de oţel cu lungimea de 50m (fig. 6.1) este
realizată dintr-o bandă cu lăţimea de 18-20mm şi grosimea de 0,4-0,6mm.
Etalonarea sa este realizată la temperatura de 20 0C şi forţa de întindere de
29,43 N/mm2. Eroarea tolerată de etalonare este de +6mm. Reperii
decimetrici ai panglicii se realizează prin perforare cu găuri de diametru
redus (2-3mm). iar diviziunile metrilor se marchează pe ambele feţe, în
dublu sens, cu plăci metalice din alamă. Reperele jumătăţilor de metru se
marchează prin nituire. La ambele capete panglica topografică este
prevăzută cu inele de întindere cu diametru de 33+1mm realizate din bronz,
pe corpul cărora sunt realizaţi reperii de capăt. Corecţia de alungire datorită
modificării temperaturii este de 11,5μm/m 10C.
2m
Fig. 6.1 Panglica topografică
Firul invar este un instrument foarte precis pentru măsurarea
distanţelor. El este realizat dintr-un aliaj fier-nichel (64% fier şi 36% nichel)
şi are un coeficient de dilatare termică foarte redus. Lungimea obişnuită a
firului este de 24m. La măsurare firul este întins între două trepiede iar la
capete i se aplică tensiuni de întindere de 100 N.
Pentru măsurarea directă a diferenţelor de nivel se utilizează mirele
topografice. Acestea sunt rigle gradate centimetric cu lungimi de 2-4m,
realizate din lemn. Ele sunt prevăzute cu saboţi metalici în capete şi cu
nivelă sferică cu bulă de aer pentru verticalizare. Gradarea se realizează ca
în fig. 6.2.
11
9
12
10
Fig. 6.2 Modul de gradare a mirelor topografice
La măsurătorile de nivelment de precizie se utilizează mire speciale cu

bandă invar.
Pentru măsurarea directă a lungimii unor aliniamente este necesar ca
acestea să fie marcate pe teren prin jaloane iar terenul să fie curat şi relativ
uniform din punct de vedere al pantelor.
6.2 Corecţii aplicate la măsurarea directă a distanţelor
În cazul când la măsurători condiţiile în care este utilizată panglica

topografică diferă faţă de cele de la etalonare, se produc erori sistematice
care afecteză exactitatea rezultatelor. Pentru eliminarea acestor erori , în
timpul măsurătorilor se pot utiliza ca instrumente auxiliare termometrul
pentru determinarea temperaturii şi dinamometrul pentru stabilirea forţelor
de întindere a panglicii. Corecţiile aplicate rezultatelor în acest caz sunt:
a) Corecţia de etalonare, Ce:
L
Ce   Ee  (6.1)
L0
b) Corecţia de alungire datorită temperaturii, Ct:
Ct = α(t-to) L (6.2)
c) Corecţia de alungire datorită tensiunii, Cf :

L
C f  K  ( F  F0 )  (6.3)
S
În relaţiile de mai sus L este distanţa măsurată pe teren; Lo- lungimea
panglicii topografice; α- coeficient de dilatare termică; t- temperatura în
timpul măsurării; t0- temperatura la etalonare (200C); K - coeficient de
elasticitate al panglicii; F- forţa de întindere în timpul măsurătorii; F0- forţa
de întindere la etalonare; s – secţiunea transversală a panglicii topografice.
6.3 Măsurarea optică a distanţelor
Măsurarea pe cale optică a distanţelor în topografie a avut la bază

câteva invenţii importante realizate de-a lungul timpului. Astfel în anul 1669
J. Picard construieşte prima lunetă prevăzută cu reticul, iar cu 100 de ani
mai târziu C. Brunning inventează mira gradată. Primul telemetru este
construit în anul 1795 de către A. M. Rochon. În acest mod s-au pus bazele
transformării teodolitului inventat de J. Ramsden în anul 1770, într-un
aparat capabil să măsoare distanţele pe cale optică, adică tahimetrul.
În principiu, luneta stadimetrică a tahimetrului se compune dintr-un
tub metalic prevăzut la extremităţi cu două sisteme de lentile: obiectivul la
un capăt şi ocularul la celălalt capăt. Între obiectiv şi ocular este fixată o
plachetă circulară de cristal, numită reticul, pe care sunt trasate câteva linii
foarte subţiri: un diametru orizontal şi unul vertical numite fire reticulare şi
două linii orizontale mai scurte situate la egală distanţă faţă de diametrul
orizontal, numite fire stadimetrice (fig. 6.3).
6 3 2
5
4 1
Fig. 6.3 Luneta stadimetrică

1- obiectiv ; 2- axa geometrică şi optică ; 3- ocular ;
4- reticul ; 5- fire stadimetrice; 6- fire reticulare
Dacă se uneşte centrul optic al obiectivului cu punctul de intersecţie al celor

două diametre perpendiculare ale reticulului şi cu centrul optic al ocularului
se obţine axa optică a lunetei care trebuie să se confunde cu axa geometrică
a acesteia. O astfel de lunetă face parte din construcţia unui tahimetru clasic.
Să presupunem un teren orizontal şi două puncte A şi B între care
se măsoară distanţa pe cale optică. Luneta stadimetrică se fixează orizontal
pe verticala punctului A, iar pe verticala punctului B se va fixa o miră
topografică (fig. 6.4). Se observă că în situaţia când distanţa F între reticul şi
obiectiv este reglată astfel încât imaginea mirei topografice să fie văzută clar
în planul reticulului, atunci punctele 1’,O’,2’ ale acestuia vor avea drept
corespondente pe miră punctele 1, 0’’’, 2, situate, faţă de punctul B la
înălţimile L1, L0, L2 , citite pe diviziunile mirei.
F D1
P 1
1'
O H
O'
O'' O'''
2'
K1 L2
2
1'
O' h L0
2'
L1
DA-B
A B
Fig. 6.4 Măsurarea optică (stadimetrică) a distanţelor orizontale
Conform teoriei lentilelor rezultă că:
1 1 1
  (6.4)
D1 F P
unde D1 este distanţa de la obiectiv la miră; P- distanţa focală principală; F-

distanţa focală conjugată a obiectivului.
Distanţa verticală, h, între cele două fire stadimetrice 1’ şi 2’ ale reticulului şi
distanţa orizontală, K1, între obiectiv şi axul mecanic vertical al tahimetrului
pe care este montată luneta se cunosc ca elemente constructive. Din
diferenţa lecturilor efectuate pe miră rezultă:
H = L2 – L1 (6.5)
În fig. 6.4 se vede că triunghiurile 1’-2’-0 şi 1-2-0 sunt asemenea. Din

raportul laturilor rezultă:
F
D1  H (6.6)
h
unde distanţa focală conjugată, F se poate exprima din relaţia (6.4) sub
forma:
P  D1
F (6.7)
D1  P
Substituind valoarea F din relaţia 6.6 cu cea din relaţia 6.7 rezultă
distanţa între obiectivul lunetei şi mira topografică:
P
D1  H P (6.8)
h
În continuare distanţa între punctele A şi B se scrie ca:
P
D AB  D1  K1   H  P  K1 (6.9)
h
Elementele constructive P şi h ale lunetei se aleg astfel încât raportul
P
 K să fie o valoare rotundă (de obicei K = 100). De asemenea, în
h
construcţia lunetelor stadimetrice apare o lentilă suplimentară, plasată între
obiectiv şi ocular, numită lentilă analatică. Această lentilă permite
deplasarea focarului principal O” în interiorul lunetei, astfel încât acesta să
se situeze pe axul vertical al tahimetrului, deci pe verticala punctului A.
Rezultă astfel P + K1 ≈ 0 şi distanţa între punctele A şi B de forma:
P
D AB  H  KH (6.10)
h
Deoarece mira topografică se aşează întotdeauna vertical, rezultă că relaţia

(6.10) este valabilă doar în cazul măsurării distanţelor în plan orizontal (deci
cu luneta la orizontală).
Dacă este necesară măsurarea unei distanţe înclinate, atunci luneta
trebuie să fie fixată paralel cu aliniamentul de pe teren, deci mira
topografică, situată pe verticală va forma cu axul optic al lunetei un unghi
egal cu unghiul vertical zenital al aliniamentului de măsurat (fig. 6.5). În
această situaţie diferenţa H =L2 – L1 a lecturilor de pe mira verticală se va
proiecta pe direcţia perpendiculară la axa optică a lunetei, în punctul B ’, de
unde rezultă:
H’= (L2 – L1) cosφAB = (L2 – L1) sin VAB = H sin VAB (6.11)
Distanţa înclinată, LAB va fi deci:
LAB= KH’ =KH sin VAB = K(L2 – L1) sin VAB (6.12)
iar distanţa orizontală DAB va fi în acest caz:
DAB = LAB sin VAB = KH sin2 VAB = K(L2 – L1) sin2 VAB (6. 13)
Rezultă, deci, că pe teren înclinat, pentru măsurarea optică a unei

distanţe este necesar să se măsoare şi unghiul vertical zenital, deci axa
optică a lunetei trebuie să fie paralelă cu aliniamentul de măsurat. Acest
lucru este posibil dacă citirea mijlocie de pe miră, L 0 este egală cu
înălţimea I, de amplasare a aparatului deasupra punctului A, staţionat.
LA-B
B'
VA-B
A' A-B L1 L0=I L2
B
I VA-B LA-B
A
DA-B
Fig. 6.5 Măsurarea optică a distanţelor înclinate
Trebuie specificat faptul că unele aparate topografice optice nu utilizează

principiul stadimetric pentru măsurarea optică a distanţelor, ci principiul
telemetric. La aceste aparate nu mai este necesară mira topografică,
deoarece distanţa se determină prin coincidenţa a două semiimagini ale unui
obiect vizat.
6.4 Măsurarea electronică a distanţelor
Ultimele generaţii de tahimetre electronice sunt dotate cu dispozitive

electrooptice pentru măsurarea distanţelor, care prezintă avantaje în privinţa
rapidităţii şi a preciziei cu care se efectuează măsurătorile. La ultimele tipuri
de tahimetre, dispozitivele electronice pentru măsurarea distanţelor sunt
încorporate în aparat. În principiu, măsurarea distanţelor pe cale electronică
se realizează în modul următor (fig.6.6): generatorul electronic G, produce o
oscilaţie electrică de o anumită frecvenţă care este apoi modulată de către
modulatorul M, şi transmisă emiţătorului E, care o emite de-a lungul
distanţei de măsurat. În celălalt capăt al segmentului de măsurat este instalat
un reflector RR, care întoarce unda electromagnetică în direcţie opusă. Unda
reflectată este recepţionată de către receptorul, R, situat alături de emiţător.
De la receptor, unda reflectată este transmisă la indicatorul diferenţei de fază
F, care determină diferenţa de fază între unda emisă şi cea recepţionată
precum şi timpul parcurs în dublu sens al undei. Rezultatul comparaţiei este
transmis calculatorului electronic C, care apoi afişează rezultatul măsurării
pe afişajul A
2 1
RR
G M E
A
C F R
D
Fig.6.6 Schema de principiu a dispozitivului electronic de măsurare a

distanţelor
1- undă directă ; 2- undă reflectată ; D-distanţa măsurată
În momentul de faţă, cele mai utilizate dispozitive electronice de acest gen

sunt de tip fazic (cu emisie continuă) cu frecvenţa de modulaţie fixă sau
variabilă. Distanţa este calculată cu relaţia:
  
DN   (6.14)
2 2  2
unde N este numărul de perioade complete consumate între momentul

emisiei şi cel al recepţiei; λ -lungimea de undă a emisiei electromagnetice
modulate; Δφ - diferenţa de fază între unda emisă şi cea recepţionată, care
depinde proporţional de timpul de parcurs al undei.
La valoarea D rezultată din relaţia 6.14 se aplică corecţii legate de natura
constructivă a dispozitivului electronic şi a reflectorului şi de condiţii
meteorologice (temperatura şi presiunea).
Dispozitivele electronice permit măsurarea distanţelor de ordinul a
1-20 Km, cu o eroare absolută de 2-10 mm.
Cap. 7 Măsurarea pe teren a unghiurilor orizontale şi

verticale
7.1 Principiul măsurării umghiurilor
Se ştie că un unghi plan este format de două drepte concurente

situate în planul respectiv. Punctul de concurenţă este vârful unghiului iar
cele două drepte sunt laturile acestuia , laturi ce determină întotdeauna
planul unghiului.
Dacă laturile unghiului au o poziţie oarecare în spaţiu, atunci şi
planul unghiului va fi un plan oarecare în spaţiu. Un unghi poate fi măsurat
în planul său utilizând un raportor circular sau semicircular, în modul
următor (fig. 7.1): se suprapune planul raportorului (realizat de obicei
dintr-un material transparent) peste planul unghiului astfel încât centrul
cercului raportorului să coincidă cu vârful unghiului. Laturile unghiului vor
intersecta circumferinţa gradată a raportorului în două puncte diferite. În
aceste puncte se efectuează citirile diviziunilor de pe raportor C1 şi C2.
Diferenţa acestor citiri va fi valoarea unghiului măsurat(presupunând cǎ
raportorul este gradat în sens orar):
α = C2 – C1 (+400g) (7.1)
C1

300 100
C2
200
Fig. 7.1 Măsurarea unghiurilor cu ajutorul

cercului gradat(raportorului)
Valoarea α trebuie să fie pozitivă şi mai mică de 400g (2π rad).

În situaţia în care diviziunea zero a raportorului se aşează între laturile
unghiului, atunci C2 < C1 şi valoarea α conform relaţiei (7.1) rezultă
negativă. În astfel de cazuri la rezultatul obţinut se adaugă 400g (2π rad.).
Metoda de măsurare descrisă mai sus se numeşte metoda diferenţei citirilor.
Pentru a evita calculul diferenţei se procedează astfel: se roteşte raportorul
astfel încât diviziunea zero să se suprapună pe latura din stânga a unghiului,
deci C1 = 0, iar citirea C2 corespunzătoare laturii din dreapta va fi tocmai
valoarea unghiului: α = C2. Această metodă se numeşte metoda zeroului în
coincidenţă (pe latura din stânga a unghiului).
În cazul în care laturile unghiului au o poziţie oarecare în spaţiu, se
poate imagina proiecţia acestui unghi pe un plan particular, care este planul
orizontal, deci se poate discuta despre o valoare în plan orizontal a acestui
unghi, valoare care este diferită faţă de cea măsurată în planul spaţial al
unghiului. Acest caz este foarte frecvent în măsurătorile topografice, unde
aliniamentele au poziţii oarecare, dar se măsoară valoarea proiecţiei
unghiului pe plan orizontal.
Să ne imaginăm că suprafaţa terenului este un plan înclinat oarecare,
iar pe acest plan sunt două aliniamente concurente, PA şi PB care formează
unghiul plan β. Considerăm sistemul spaţial Oxyz, astfel ca axa Oz să treacă
prin vârful P al unghiului. Proiecţiile OA” şi OB” ale laturilor PA şi PB ale
unghiului de pe teren, formează în planul orizontal xOy unghiul α care se
numeşte unghiul orizontal al aliniamentelor de pe teren (fig. 7.2). Măsurarea
acestuia se realizează astfel: deasupra punctului P se fixează un cerc gradat
în poziţie orizontală astfel ca centrul lui să fie pe verticala lui P (axa Oz).
Proiecţiile aliniamentelor din teren pe planul cercului, P’A’ şi P’B’,
determină citirile C1 şi C2 a căror diferenţă reprezintă tocmai unghiul
orizontal α.
Acest principiu de măsurare a unghiurilor orizontale este utilizat la
aparatele topografice, prevăzute cu cerc gradat care poate fi adus la poziţia
orizontală şi fixat cu centrul său pe verticala punctului de intersecţie a
aliniamentelor de pe teren.
În fig. 7.2 se observă că aliniamentele de pe teren (laturile unghiului)
PA şi PB au unghiuri diferite faţă de verticala punctului P.
Să presupunem că rotim sistemul cartezian în jurul axei Oz astfel
încât punctul A să fie conţinut în planul vertical xOz iar A” să fie situat pe
axa Ox. Pentru a măsura înclinarea aliniamentului PA faţă de verticală (axa
Oz) se fixează un cerc gradat cu centrul P1 la înălţimea h faţă de vârful P,
astfel încât cercul să fie situat în planul vertical xOz (fig. 7.3), iar gradaţia
zero să fie pe axa Oz. Prin centrul cercului se consideră direcţia P1-A1
Z
C2-C1=
C1
P'
C2
 A'
B' P

A
0 X

A''
B
B''
Y
Fig.7.2 Principiul de măsurare a unghiului orizontal a două aliniamente
paralelă cu aliniamentul din teren PA. Direcţia axei Oz determină pe cercul

gradat citirea C1=0, iar direcţia P1-A1 citirea C2 care este egală cu valoarea
unghiului de înclinare V, a acesteia faţă de verticală, deci şi al aliniamentului
PA de pe teren. Acest procedeu de măsurare este utilizat la aparatele
prevăzute cu cerc vertical gradat.
Z
C1=0
VP-A
h C2
P VP-A A1
h
A
0 X
A''
B
B''
Y
Fig. 7.3 Principiul de măsurare a unghiului vertical zenital al unui

aliniament
7.2 Teodolitul
7.2.1 Schema simplificată şi părţile constructive ale teodolitului
Teodolitul sau goniometrul este un aparat topografic destinat

măsurării unghiurilor orizontale şi verticale direct pe teren. Din punct de
vedere constructiv acest aparat este un complex mecanic-optic (la ultimile
variante şi electronic) realizat cu o fineţe deosebită, astfel încât să poată
asigura precizii de măsurare a unghiurilor de 8x10-7 radiani (5x10-5gon ) sau
chiar mai mari.
În principiu un teodolit este alcătuit din câteva subansamble
caracteristice, importante, care sunt (fig. 7.4):
1) Ambaza- este partea inferioară a aparatului care permite fixarea acestuia
pe trepied prin intermediul unui şurub special (şurub pompă). În corpul
ambazei se fixează pivotul părţii superioare a aparatului, care se poate roti în
jurul acestuia.
O funcţie importantă a ambazei este aceea de a permite calarea aparatului,
cu ajutorul a trei şuruburi care produc înclinarea părţii superioare a ambazei
faţă de partea sa inferioară fixată pe trepied.
1
7
Fig. 7.4 Schema de principiu a teodolitului

1- ambază ; 2- limb ; 3- alidadă ; 4- eclimetru ; 5- lunetă
6- nivelă torică ; 7- şurub de calare ; 8- ax orizontal
2)Cercul orizontal gradat (limbul) - permite măsurarea unghiurilor
orizontale între aliniamente concurente de pe teren. Pentru măsurare este
necesar ca cercul să fie orizontalizat prin operaţia de calare. Limbul poate fi
realizat din metal sau din sticlă de cristal şi este gradat în unităţi centezimale
sau sexagesimale.
3) Alidada- este formată dintr-un disc metalic prevăzut cu un pivot coaxial
cu limbul. Alidada acoperă cercul orizontal gradat, iar pe faţa sa superioară
este prevăzută cu două braţe verticale care susţin axul lunetei şi al cercului
vertical gradat. Tot pe corpul alidadei sunt susţinute componentele auxiliare
ale teodolitului.
4) Cercul vertical gradat(eclimetrul)- permite măsurarea unghiurilor
verticale. Pentru aceasta este necesar ca eclimetrul să fie adus în plan
vertical prin operaţia de calare. Din punct de vedere constructiv el este fixat
pe o axă de rotaţie orizontală sprijinită pe cele două braţe ale alidadei, astfel
încât planul eclimetrului este perpendicular pe planul cercului gradat
orizontal. Cercul vertical este realizat din acelaşi material ca şi cel orizontal
şi gradat la fel.
5) Luneta- este un dispozitiv optic de tip cilindric, care permite vizarea la
distanţă a punctelor topografice. Constructiv, se aseamănă cu luneta descrisă
la punctul 6.3, cu deosebirea că reticulul său nu este prevăzut cu fire
stadimetrice. Luneta este fixată pe axul orizontal pe care se află şi
eclimetrul, deci se poate roti în jurul acestui ax odată cu eclimetrul.
6) Componente auxiliare- acestea sunt elemente constructive care permit
reglajul aparatului, calarea sa, efectuarea citirilor valorilor unghiulare pe
cele două cercuri gradate şi altele. Printre aceste componente, cele mai
importante sunt nivelele cu bulă de aer utilizate la calarea aparatului şi
microscopul pentru efectuarea citirilor pe cercurile gradate. În afară de
acestea teodolitul este echipat cu şuruburi de blocare a mişcărilor, şuruburi
pentru rotiri fine în jurul axelor verticală şi orizontală, şurub repetitor sau
reiterator etc.
Nivelele cu bulă de aer sunt de două tipuri: nivele torice şi nivele sferice
(fig. 7.5). Nivela torică este utilizată pentru aducerea la orizontală a
suprafeţei limbului (calarea). Această nivelă este formată dintr-o fiolă de
sticlă curbată, în formă de tor, în care s-a introdus lichid şi s-a lăsat un mic
spaţiu cu aer. Fiola de sticlă este fixată într-o montură metalică prevăzută cu
un şurub de rectificare. Pe suprafaţa superioară a fiolei sunt trasate diviziuni
simetrice faţă de jumătatea lungimii torului (punctul 0 din fig. 7.5). Nivela
torică este astfel reglată încât tangenta sa în punctul 0 (directricea D-D) să
fie paralelă cu discul alidadei, cu cercul orizontal gradat şi cu faţa superioară
a ambazei.
D O D
D O D
a) b)
Fig. 7.5 Nivela cu bulă de aer

a- nivelă torică ; b- nivelă sferică
Tangenta D-D este orizontală atunci când bula de aer este perfect centrată
faţă de punctul 0.
La nivela sferică fiola de sticlă are formă cilindrică, iar partea superioară
este sferică. Reperul trasat pe această suprafaţă este un cerc în interiorul
căruia se situează bula de aer când tangenta D-D este orizontală.
Sensibilitatea (precizia de orizontalizare) unei nivele torice este mai mare
decât a unei nivele sferice.
7.2.2 Dispozitive de citire a valorilor unghiulare pe limb şi eclimetru
Teodolitele utilizate în prezent sunt dotate cu două tipuri de dispozitive de

citire a diviziunilor pe cercurile gradate:
-dispozitive de tip optic (microscop);
-dispozitive electronice cu afişaj numeric.
Microscoapele sunt sisteme optice complexe care permit citirea pe ambele
cercuri gradate. În funcţie de precizia dispozitivului, există trei tipuri de
microscoape: cu reper, cu scăriţă (vernier optic) şi cu coincidenţă (cu şurub
micrometric). Câmpul vizual al microscopului este împărţit în două zone,
una corespunzătoare cercului vertical, inscripţionată cu litera V şi cealaltă
corespunzătoare cercului orizontal, inscripţionată cu literele Hz.
Microscopul cu reper (fig. 7.6a) are în centrul câmpului vizual o linie
verticală (reperul). Cercurile orizontal şi vertical, ale teodolitelor dotate cu
un astfel de microscop, sunt divezate în 400g şi fiecare grad este divizat în
10 părţi de câte un decigrad (1dg=10c). În câmpul vizual apar imaginile
diviziunilor din câte o porţiune a cercului orizontal şi vertical. Citirile se
execuă de la stânga spre dreapta până la linia verticală a reperului. Se citesc
direct numărul de grade şi zeci de minute la care se adaugă un număr de
0...9 minute apreciat de către observator.
V=103g 62c V=101g 73c 80cc

V
V 101
00 10 20 30 40 50 60 70 80 90 100
103 104
221 222
00 10 20 30 40 50 60 70 80 90 100
Hz
233
Hz
Hz=221g 73c Hz=233g 37c 50cc
a) b)
Fig. 7.6 Dispozitive pentru citirea valorilor unghiulare la teodolite

a- cu reper ; b- cu scăriţă
Microscopul cu scăriţă (fig. 7.6 b) are în câmpul vizual două scale gradate
în 100 diviziuni, câte una pentru fiecare cerc. Teodolitele cu un astfel de
microscop au cercurile divizate în 400g. Lungimea arcului corespunzător la
1g este egală cu lungimea scalei gradate. Imaginile diviziunilor de pe cercuri
se suprapun cu imaginile scalelor gradate. Se citeşte direct numărul de grade
de pe diviziunea cercului observată în câmpul vizual (apare o singură
diviziune a cercului). Tot direct se citeşte numărul de diviziuni întregi
cuprins între capătul 0 al scalei şi linia diviziunii cercului. Acest număr
reprezintă minute centezimale. În continuare se apreciază de către
observator fracţiunea de diviziune rămasă până la diviziunea cercului.
Aceasta reprezintă numărul de secunde centezimale. Suma celor trei valori
reprezintă citirea.
Microscopul cu coincidenţă şi şurub micrometric face parte din construcţia
teodolitelor de înaltă precizie. Există multe tipuri constructive, dintre care
cel mai perfecţionat este prevăzut cu citire seminumerică (fig. 7.7).
citire unitati de minute
citire zeci de secunde
15 214
reper fix
9 80 (citire unitati de secunde)
citire grade
3 9 90
citire zeci
de minute
coincidenta
diviziuni
citire efectuata pe dispozitiv:

Hz=214g 39c 84cc
Fig. 7.7 Microscop cu coincidenţă şi şurub micrometric
La teodolitele electronice citirea valorilor unghiulare se realizează automat,
iar valorile unghiulare sunt prezentate sub formă numerică pe afişaje cu
cristale lichide.
7.2.3 Anexele teodolitului
La lucrări executate pe teren teodolitul este utilizat împreună cu unele

elemente anexe, care permit realizarea unor operaţii premergătoare
procesului efectiv de măsurare. Cele mai importante anexe sunt:
a) Cutia aparatului – permite transportul aparatului la punctele de lucru şi îl
fereşte de şocuri.
b) Trepiedul – permite fixarea rigidă a teodolitului în punctul de staţie, la o
înălţime oarecare convenabilă operatorului. Pentru aceasta picioarele
trepiedului sunt telescopice şi sunt echipate cu saboţi metalici pentru a fi
înfipţi în sol.
c) Firul cu plumb – permite centrarea aparatului pe verticala punctului de
staţie. În locul firului cu plumb unele aparate sunt prevăzute cu dispozitive
optice de centrare sau dispozitive laser.
d) Busola sau declinatorul – permite orientarea lunetei teodolitului pe
direcţia Nord magnetic şi măsurarea unghiurilor orizontale faţă de această
direcţie.
e) Mira topografică – constituie un semnal portabil cu care se
materializează verticala punctelor care nu pot fi observate direct.
Pentru lucrări mai complexe se utilizează şi alte tipuri de anexe cu destinaţii
specifice fiecărui tip de lucrare.
7.2.4 Axe şi mişcări ale teodolitului
Din punct de vedere constructiv, teodolitul are trei axe importante care
sunt concurente într-un punct, M, numit punctul mecanic al aparatului
(fig.7.8). Axa verticală V-V, numită axă principală este perpendiculară pe
planul limbului în centrul acestuia. Pentru a fixa diviziunea zero a limbului
pe o anumită direcţie, acesta poate fi rotit faţă de axa V-V, însă în timpul
mărsurătorilor el rămâne blocat în raport cu ambaza. Partea superioară a
aparatului (alidada) se roteşte complet în jurul axei verticale V-V
independent de limb.
Axa orizontală H-H, numită şi axă secundară este prin construcţie
perpendiculară pe axa principală şi pe planul cercului vertical, în centrul
acestuia; cercul vertical şi luneta sunt fixate rigid şi se pot roti simultan şi
complet în raport cu axa H-H.
V
M
H H
Fig. 7.8 Axele teodolitului
Axa optică a lunetei, O-O, identică cu axa geometrică a acesteia, este

prin construcţie perpendiculară pe axa H-H. Direcţia de vizare este identică
cu axa O-O iar sensul vizei este de la ocular către obiectivul lunetei. În
funcţie de acest sens există două poziţii în care se pot executa măsurători:
-poziţia I – în această poziţie cercul vertical este situat în stânga lunetei;
-poziţia a II-a – în această poziţie cercul vertical este situat în dreapta
lunetei.
Dacă se consideră că aparatul este fixat în poziţie de măsurare şi se
vizează acelaşi punct în poziţia I şi apoi în poziţia a II-a , valorile unghiulare
citite pe cercul orizontal şi pe cel vertical vor fi VI , HzI, VII, HzII. În ipoteza
că aparatul şi măsurătorile sunt perfecte, între valorile citite în cele două
poziţii de măsurare există relaţiile:
VI = 400 g – VII
Hz I  Hz II  200 (7.2)
În procesul de măsurare a unghiurilor orizontale dispozitivele de citire

pentru cercul orizontal se mişcă pc circumferinţa sa (prin rotirea alidadei în
jurul axului vertical), iar cercul orizontal rămâne pe loc. Această mişcare se
numeşte mişcare înregistratoare.
La măsurarea unghiurilor verticale dispozitivul de citire rămâne pe
loc iar cercul vertical se roteşte simultan cu luneta pentru a stabili o
înclinare oarecare. Această mişcare se numeşte mişcare în plan vertical.
Trebuie menţionat faptul că valorile unghiulare utilizate în calcul
sunt cele citite în poziţia I, iar cele determinate în poziţia a II-a a aparatului
sunt utilizate pentru corecţia unor erori datorate imperfecţiunilor de execuţie
şi reglaj ale teodolitului.
7.3 Operaţii premergătoare efectuării citirilor pe limb şi eclimetru
Pentru realizarea unor măsurători corecte este necesar să se respecte

principiile descrise la punctul 7.1, ceea ce impune efectuearea unor operaţii
pregătitoare care constau în:
-fixarea pe trepied a teodolitului;
-centrarea aparatului în punctul de staţie;
-calarea;
-efectuarea vizelor pentru fiecare punct măsurat.
Trepiedul se reglează la o înălţime convenabilă operatorului şi se
fixează pe sol deasupra punctului de staţie, iar teodolitul se instalează pe
trepied prin intermediul şurubului pompă. Firul cu plumb este suspendat pe
cârligul şurubului pompă pentru materializarea axei verticale a aparatului.
Centrarea aparatului în punctul de staţie presupune deplasarea
laterală a trepiedului şi/sau aparatului astfel încât verticala firului cu plumb
să coincidă cu verticala punctului de staţie. Definitivarea centrării se
realizează prin schimbarea poziţiei aparatului pe trepied în limitele a 1-2cm.
La aparatele cu dispozitiv optic de centrare nu mai este necesar firul cu
plumb, iar precizia operaţiei de centrare creşte.
Calarea teodolitului presupune aducerea limbului în plan orizontal,
operaţie care reclamă utilizarea celor trei şuruburi de calare ale ambazei şi a
nivelei torice. Calarea se realizează în două faze succesive (fig. 7.9):
-în prima fază se roteşte partea superioară a aparatului(alidada) astfel ca
fiola nivelei torice să ajungă pe o direcţie paralelă cu dreapta care uneşte
oricare două, din cele trei şuruburi de calare ale ambazei; cele două şuruburi
se rotesc simultan în direcţii opuse până când bula de aer a nivelei torice
ajunge în poziţie centrală, deci directricea torului este orizontală;
-în faza a doua, partea superioară a aparatului se roteşte astfel ca fiola
nivelei torice să ajungă pe pe o direcţie perpendiculară faţă de cea ocupată
în prima fază; se roteşte apoi numai al treilea şurub de calare într-un sens
sau în cel opus până când bula de aer a nivelei ajunge în poziţie centrală.
S3 faza 2
axul vertical
al aparatului nivela
torica
S1 S2
faza 1
Fig.7.9 Operaţia de calare a teodolitului
În continuare aparatul trebuie să rămână calat , deci bula de aer a nivelei să

se menţină în poziţie centrală., indiferent de poziţia în care se roteşte partea
superioară a aparatului(alidada).
Dacă operaţia de calare nu a reuşit, cele două faze ale calării se
repetă. În cazul în care calarea nu se realizează, chiar dacă operaţia s-a
repetat, atunci este posibil ca :
-fixarea trepiedului la sol sau a aparatului pe trepied să nu fie suficient de
rigide;
- nivela torică să fie dereglată;
-aparatul să aibă axul vertical deranjat datorită unor şocuri.
În prima situaţie se repetă instalarea aparatului în staţie, refăcându-se
centrarea acestuia. În a doua situaţie este necesară rectificarea poziţiei
nivelei torice, operaţie care presupune readucerea directricei torului paralelă
cu planul cercului orizontal, operaţie ce se poate realiza de către topografii
experimentaţi. În ultima situaţie se recomandă să se apeleze la ateliere de
specialitate. Aducerea limbului în plan orizontal presupune şi fixarea în
plan vertical a eclimetrului, dată fiind construcţia teodolitului.
Centrarea şi calarea teodolitului sunt două operaţii de care depinde
foarte mult precizia de măsurare a unghiurilor, dar la fel de important este
modul în care se realizează vizarea punctelor măsurate.
Vizarea corectă presupune direcţionarea lunetei către punctul
măsurat, punerea la punct a imaginii(reglarea distanţei de vizare) şi aducerea
punctului central al reticulului lunetei în coincidenţă cu punctul măsurat,
prin utilizarea dispozitivelor de mişcare fină orizontală şi verticală ale
aparatului (operaţia de punctare). În situaţia când punctul măsurat este
vizibil atunci punctarea se face chiar pe borna sau pe ţărusul care
materializează punctul respectiv (fig. 7.10).
a b
Fig. 7.10 Vizarea directă a unui punct

a – imagine pusă la punct ; b- punctare
Dacă punctul măsurat nu este vizibil, acesta este semnalizat cu un

semnal permanent sau cu un semnal mobil (jalon sau miră topografică)
aşezat pe verticala punctului respectiv. În această situaţie punctarea se face
pe verticala semnalului, care trebuie să fie aceeaşi cu verticala punctului
(fig. 7.11).
a b c
Fig. 7.11 Punctarea pe verticala punctului vizat

a- pe mira topografică ; b- pe o baliză ; c- pe o turlă de biserică
7.4 Procedee de măsurare a unghiurilor orizontale
În funcţie de precizia urmărită, măsurarea unui unghi orizontal se

poate realiza cu un aparat şi cu un procedeu, corespunzătoare.
Aşa cum s-a precizat, teodolitele oferă în mod obişnuit precizii de
0,5cc-1c, dar în procesul de măsurare intervin erori datorate imperfecţiunilor
de centrare şi calare a aparatului, de centrare a semnalelor şi de efectuare a
vizelor, la care se adaugă şi erorile de citire ale operatorului.
În procesul de măsurare a unghiurilor orizontale se utilizează trei
procedee:
a) Procedeul simplu al diferenţei citirilor constă în efectuarea unei singure
citiri pe limb pentru fiecare dintre direcţiile corespunzătoare laturilor
unghiului măsurat. Să presupunem că se măsoară unghiul orizontal, A,
format de aliniamentele concurente 20-22 şi 20-101(fig. 7.12). Pe teren se
staţionează punctul 20. Deasupra acestui punct se centrează şi se calează
teodolitul. În continuare se vizează punctul 22 şi se efectuează citirea Hz22
pe limb. Se roteşte apoi alidada şi se vizează punctul 101 pentru care se
efectuează citirea Hz101 pe limb.
22
Hz22
0 A
30
0
20
0
10
20
0
Hz101
101
Fig. 7.12 Procedeul diferenţei citirilor
Pentru calculul unghiului se face diferenţa între citirea pe latura din dreapta,
Hz101 şi citirea pe latura din stânga, Hz22 , ale unghiului. Sunt două situaţii
posibile:
- dacă Hz101> Hz22, atunci unghiul se va calcula cu:
A = Hz101 – Hz22 (7.3)
- dacă Hz101< Hz22, atunci unghiul se va calcula cu:
A = Hz101– H z22 + 400g (7.4)
deoarece valoarea unui unghi trebuie să fie pozitivă şi cuprinsă în intervalul

0-400g . În relaţia (7.4) s-a presupus că limbul este gradat centezimal.
Un caz particular al acestui procedeu este cel în care citirea pe latura
din stânga a unghiului (în cazul de mai sus Hz22) este zero. În această situaţie
valoarea unghiului va fi chiar valoarea citirii pe latura din dreapta:
A=Hz101- Hz22 = Hz101 – 0 = Hz101 (7.5)
Diviziunea zero a limbului poate fi poziţionată pe o anumită direcţie

prin rotirea limbului în jurul axului vertical, cu ajutorul unui mecanism care
face parte din construcţia teodolitului (mecanism repetitor sau reiterator.).
Cazul particular descris mai sus poartă denumirea de procedeu al zeroului
în coincidenţă.
În cazul în care în punctul de staţie sunt mai multe aliniamente
concurente, atunci unul dintre acestea este considerat ca direcţie de referinţă,
faţă de care se măsoară unghiurile orizontale ale celorlalte. Pentru fiecare
dintre aliniamente se repetă operaţia de vizare şi de citire pe limb (fig. 7.13).
Unghiul orizontal pentru fiecare dintre aliniamente se determină prin
diferenţa între citirea pe direcţia respectivă şi citirea pe direcţia de referinţă:
A501 = Hz501- Hz22 (+400g)

.................................................. (7.6)
A505 = Hz505- Hz22 (+400g)
22
501
Hz
A
1
50
20
501
0-
-22
2
Hz
502
2
Hz20
-2
A 502
20 A 503
Hz20-2
A
504 2
- 22 A
505
503
20 Hz
Hz 2 0-
22
505 504
Fig. 7.13 Măsurarea unghiurilor orizontale pentru mai multe aliniamente
concurente
b) Procedeul repetiţiei constă în măsurarea unui unghi orizontal de n ori. O
măsurătoare din cele n, luată separat se aseamănă cu cea realizată prin
procedeul simplu, dar înlănţuirea repetiţiilor are ceva particular: să
presupunem că se măsoară unghiul orizontal, A , între aliniamentale
concurente 20-22 şi 20-101 (fig. 7.14); după centrarea şi calarea teodolitului
în punctul de staţie 20 se vizează latura din stânga (deci punctul 22) şi se
citeşte pe limb Hz0. Se vizează apoi latura din dreapta (deci punctul 101) şi
se face citirea Hz1, după care, prin acţionarea pâghiei repetitoare se fixează
limbul de alidadă. Pentru măsurătoarea următoare alidada se roteşte spre
stânga (simultan cu limbul care este blocat) şi se vizează din nou punctul 22.
Lectura pe limb va fi în acest caz identică cu cea efectuată pe latura din
dreapta la măsurătoarea precedentă, deci Hz1. După vizarea punctului 22 se
acţionează din nou pârghia repetitoare, pentru deblocarea limbului şi, se
roteşte alidada spre latura din dreapta pentru vizarea punctului 101 şi se
efectuează citirea Hz2, după care se acţionează iarăşi pârghia repetitoare.
Operaţiile descrise se repetă până când se realizează n măsurători ale
unghiului. Valoarea unghiului va fi calculată ca medie aritmetică a celor n
valori rezultate:
A1 = Hz1 - Hz0 (+400)

A2 = Hz2 - Hz1 (+400)
A3 =Hz3 - Hz2 (+400) (7.7)
...........................................
An = Hzn - Hzn-1 (+400)
şi deci:
A1  A2  ......  An Hz n  Hz 0 (  k  400)
A  (7.8)
n n
Valoarea (k.400) din relaţia (7.8) arată că la cele n măsurători s-a înregistrat
de k ori situaţia de calcul descrisă în relaţia (7.4), adică citirea pe latura din
dreapta a unghiului a fost mai mică decât cea pe latura din stânga.
c) Procedeul reiteraţiei sau al seriilor complete presupune măsurarea unui
unghi orizontal de n ori, în ambele poziţii ale lunetei aparatului, cu condiţia
ca de fiecare dată originea de măsurare pe limb în poziţia I a lunetei (deci
citirea pe direcţia laturii din stânga a unghiului) să fie o valoare stabilită
anterior. Prima origine de măsurare este 0g iar intervalul dintre origini
pentru n serii complete va fi dat de relaţia : Δα=200g /n .Fiecare semiserie de
măsurători trebuie să se încheie cu o citire suplimentară pe prima direcţie
vizată(închiderea turului de orizont), cu scopul verificării . Valoarea finală a
unghiului va fi media aritmetică a celor 2n măsurători.
22
Hzn-1
Hz2
Hz1
Hz0
An
20 A1 A2
Hz1
Hz2
Hz3
Hzn
101
Fig. 7.14 Măsurarea unui unghi orizontal prin metoda repetiţiei
Să presupunem că se măsoară unghiul orizontal, A, dintre

aliniamentele 20-22 şi 20-101 (fig. 7.15) în 2 serii complete. Intervalul între
originile de măsurare calculat este de Δα=200g /2=100g iar numărul de
măsurători este 4=2seriix2poziţii ale lunetei.
22
300
100
200
0
20 A1 A2 A3 A4
Hz1
Hz2
Hz3
Hz4
101
Fig. 7.15 Măsurarea unui unghi orizontal prin metoda reiteraţiei
La prima măsurare se vizează punctul 22, cu luneta aparatului în
prima poziţie, după care se aduce diviziunea zero a limbului pe direcţia
respectivă, cu ajutorul şurubului reiterator al teodolitului, deci citirea pe
limb va fi CI=0. Se roteşte aparatul spre dreapta, se vizează punctul 101 şi
se citeşte pe limb valoarea Hz1. Se închide apoi turul de orizont printr-o
citire suplimentară CI’=0 pe direcţia către punctul 22. În continuare se
întoarce luneta aparatului în poziţia a doua şi se vizează din nou punctul 22,
cu citirea pe limb CII’=200, se roteşte apoi luneta spre stânga, pe direcţia
punctului 101, efectuându-se citirea Hz2 pe limb. Se roteşte aparatul spre
latura din stânga, se vizează punctul 22 şi se efectuează citirea pe limb
CII=200g (în ipoteza că aparatul şi punctarea sunt perfecte). Măsurătoarea
astfel efectuată se numeşte serie completă (adică s-a utilizat aparatul cu
luneta în ambele poziţii pentru măsurarea aceluiaşi unghi). Pentru
următoarea serie se vizează din nou punctul 22 şi se roteşte limbul astfel ca
citirea să fie CIII=100g, cu condiţia ca luneta să se afle în prima poziţie. Pe
latura din dreapta se va citi valoarea Hz3 şi citirea de închidere a turului de
orizont va fi CIII’=100g . Se roteşte din nou luneta peste cap şi se fac citirile
CIV’=300g ,pentru latura din stânga, Hz4 pentru latura din dreapta şi din nou
CIV=300g pentru latura din stânga. Valorile unghiului pentru cele două serii
complete de măsurători vor fi:
A1 = Hz1 - 0 = Hz1
A2 = Hz2 - 200 (+400) (7.9)
g
A3 = Hz3 - 100 (+400)
A4 = Hz4 - 300g (+400)
iar valoarea rezultată va fi:
A  A2  A3  A4
A 1 (7.10)
4
Ultimele două procedee descrise permit obţinerea unor precizii sporite la
măsurarea unghiurilor orizontale, prin eliminarea unor erori ale
instrumentelui datorate imperfecţiunilor de divizare a limbului, de centrare a
acestuia pe axa verticală a aparatului şi de colimaţie orizontală a lunetei (axa
optică şi cea geometrică ale lunetei nu coincid). Aceste procedee se aplică
pentru măsurători efectuate la îndesirea punctelor de sprijin pentru
efectuarea ridicărilor topografice, dar şi în situaţii speciale (de exemplu la
măsurători pentru urmărirea deplasării în plan a construcţiilor mari).
Când numărul de serii complete de observaţii unghiulare este n,
numărul de măsurători va fi 2n, iar intervalul unghiular dintre originile
fiecărei serii de observaţii se va calcula cu relaţia Δα=200g/n.
7.5 Procedee de măsurare a unghiurilor verticale
S-a arătat că teodolitul permite măsurarea unghiurilor verticale cu

ajutorul cercului vertical gradat (eclimetru). De fapt se măsoară înclinaţia
faţă de verticală a axului geometric al lunetei, deoarece rotirea acesteia în
jurul axului orizontal se face simultan cu cea a eclimetrului.
Pentru a măsura înclinarea generală a terenului pe direcţia unui aliniament
este necesar ca luneta să fie rotită astfel încât axa sa geometrică să fie
paralelă cu suprafaţa terenului pe direcţia respectivă. Acest lucru se
realizează în maniera următoare (fig. 7.16):
L0
V22-101
ha
ha
101
22
Fig. 7.16 Măsurarea unghiului vertical al unui aliniament
Presupunând că se măsoară înclinarea terenului pe direcţia de la punctul 22

către 101, se va staţiona cu aparatul în punctul 22, iar verticala punctului
101 va fi semnalizată cu ajutorul unei mire topografice. După instalarea
aparatului, se măsoară înălţimea, ha de amplasare a acestuia deasupra
punctului de staţie. Înalţimea aparatului este distanţa verticală între capătul
ţăruşului cu care este marcat punctul 22 şi axul de rotaţie al lunetei, care este
şi axul cercului vertical. Se vizează apoi verticala punctului 101, rotind
luneta astfel încât punctul central al reticulului să se suprapună cu
diviziunea mirei topografice situată la o înălţime faţă de sol egală cu cea a
aparatului. Unghiul faţă de verticală al axului lunetei, V22-101 va fi acelaşi cu
unghiul de înclinare a terenului pe direcţia 22-101. Pentru măsurarea
unghiului vertical se efectuează o singură citire pe eclimetru deoarece, în
cazul când luneta este în direcţia verticalei, citirea este cunoscută (0 g sau
400g).
Pentru cazul arătat mai sus presupunem că în poziţia I a lunetei (cercul
vertical în stânga) s-a efectuat citirea CI, iar pentru poziţia II a lunetei
(cercul vertical în dreapta) s-a efectuat citirea CII.
În acest caz unghiul vertical va rezulta ca medie aritmetică a valorilor
obţinute din cele două măsurători (o serie completă):
V1 = CI - 0g = CI
V2 = 400g - CII
V  V2 C I  400  C II
V22101  1  (7.11)
2 2
Se observă că în prima poziţie a lunetei citirea pe cercul vertical este chiar
valoarea unghiului, caz asemănător cu procedeul zeroului în coincidenţă la
măsurarea unghiurilor orizontale.
Cap. 8 Planimetria
8.1 Elemente generale
Pe o suprafaţă oarecare de teren- care urmează să fie reprezentată pe

un plan topografic- există o mulţime de detalii ca de exemplu clădiri, râuri,
străzi, păduri etc. Aşa cum s-a arătat deja, planul topografic reprezintă o
imagine, redusă la o anumită scară, a proiecţiei verticale a contururilor de pe
teren a acestor detalii, pe planul orizontal de proiecţie. Poziţia în planul
orizontal a detaliilor, faţă de originea sistemului cartezian xOy se poate
stabili în cazul când se cunosc coordonatele x,y ale punctelor care reprezintă
proiecţia contururilor.
Prin măsurători topografice este posibil să se determine coordonatele
unor puncte necunoscute (puncte ale detaliilor) în sistemul de axe xOy, cu
condiţia să se dispună de puncte staţionabile, ale căror coordonate se cunosc
deja (puncte din reţeaua planimetrică de sprijin).
Aşa cum s-a arătat la §5.3, pentru determinarea poziţiei unui punct
necunoscut în plan este necesar să se dispună de cel puţin două puncte
cunoscute (marcate deja la sol şi de coordonate cunoscute), dintre care cel
puţin unu să se poată staţiona cu teodolitul. Pe teren se măsoară distanţa
înclinată între punctul staţionat şi punctul necunoscut, unghiul vertical al
acestui aliniament şi unghiul său orizontal în raport cu direcţia punctelor
cunoscute deja. Prin calcule rezultă apoi coordonatele punctului necunoscut,
deci poziţia sa în sistemul xOy.
Acest procedeu se aplică pentru determinarea tuturor punctelor
necunoscute, dispunând de fiecare dată de două puncte cunoscute.
În vederea realizării planului topografic al unei zone, a cărei
suprafaţă poate fi relativ mare, operatorul trebuie să parcurgă mai întâi o
fază premergătoare în care să întocmească un proiect al ridicării topografice.
În această fază el îşi procură hărţi generale în care se regăseşte şi teritoriul
zonei respective, apoi întocmeşte o listă a punctelor cunoscute care vor
constitui reţeaua sa de sprijin. Tot în această fază, operatorul realizează
recunoaşterea terenului, întocmeşte schiţe ale detaliilor, stabileşte punctele
care vor fi măsurate şi codifică (numerotează) aceste puncte, apoi apreciază
dacă reţeaua de sprijin este suficientă ori este necesar un număr mai mare de
puncte de sprijin (caz în care reţeaua de sprijin se va îndesi).
După faza de studiu se realizează măsurătorile topografice pe teren şi
apoi calculele. Imediat după obţinerea coordonatelor tuturor punctelor se
trece la faza de întocmire a planului topografic prin reprezentarea punctelor
în sistemul xOy şi unirea lor conform schiţelor din teren. În acest fel rezultă
contururile detaliilor planimetrice ale terenului pe planul topografic.
8.2 Geometrizarea detaliilor plane de pe teren
Teoretic, conturul unui detaliu este o linie formată dintr-o infinitate

de puncte. Pentru reprezentarea conturului nu se poate realiza o infinitate de
măsurători, ci se va alege un număr oarecare de puncte, de aşa natura, încât
figura rezultată să fie cât mai aproape de forma reală a detaliului. De
exemplu, pentru obţinerea conturului dreptunghiular al unei clădiri sunt
necesare doar 4 puncte; în general pentru contururi poligonale este necesar
să se determine doar poziţia vârfurilor poligonului respectiv.
Problema este diferită în cazul unor contururi curbate; în situaţia
unor curbe oarecare se realizează o aproximare a acestora cu segmente de
dreaptă, deci se alege numărul necesar de puncte de pe contur, astfel ca
segmentele rezultate prin unirea punctelor, să redea cât mai fidel conturul
respectiv. Numărul de puncte măsurate în acest caz va fi corespunzător
fidelităţii cu care se doreşte reprezentarea conturului respectiv, deci se
realizează o geometrizare a detaliului. Alegerea judicioasă a punctelor
conduce la creşterea fidelităţii planului topografic, dar şi la economie de
timp pentru realizarea măsurătorilor.
8.3 Necesitatea îndesirii punctelor de sprijin pentru măsurarea

detaliilor plane din teren
Reţeaua planimetrică a punctelor de sprijin (reţeaua de triangulaţie)
este formată, aşa cum s-a arătat la cap. 2, din puncte materializate pe teren
în diferite moduri. Distanţa între aceste puncte (la ordinele inferioare) poate
ajunge până la 500m - 1000m, ele pot fi accesibile sau inaccesibile, iar
distribuţia lor pe teritoriul măsurat poate fi convenabilă sau nu , astfel că în
majoritatea cazurilor apare necesitatea ca înainte de măsurarea detaliilor
(sau simultan) să se determine o serie de puncte de sprijin provizorii, care
constituie reţeaua pentru ridicarea topografică respectivă. Aceste puncte se
materializează cu ţăruşi de lemn sau metal iar distanţa dintre ele este de
ordinul zecilor de metri. Poziţia lor se alege astfel încât să permită
măsurarea unor fragmente de detalii, care reunite să permită obţinerea
reprezentării întregii suprafeţe supuse ridicării topografice.
Punctele de îndesire se determină tot cu ajutorul punctelor cunoscute
din reţeaua planimetrică de sprijin, prin aplicarea unor metode diferite, de
măsurare şi de calcul, ca de exemplu:
- intersecţii directe (înainte);
-intersecţii indirecte (înapoi);
-intersecţii unghiulare combinate;
-intersecţii cu distanţe;
-puncte duble;
-drumuiri planimetrice sau tahimetrice;
- mǎsurǎtori de tip GPS.
Alegerea uneia din metodele amintite depinde de numărul ,
dispoziţia în plan şi distanţele la care se află punctele reţelei planimetrice de
sprijin, de accesibilitatea acestora, de numărul de puncte de detaliu care
trebuie măsurate dar şi de aparatele de măsură de care se dispune.
În cazuri extreme, când în zona care trebuie ridicată topografic nu
există puncte de sprijin se recurge la crearea unor reţele de puncte prin
triangulaţii sau trilateraţii locale.
Cele mai frecvente cazuri sunt însă cele în care reţeaua de sprijin are
un minim de puncte care pot fi îndesite prin intersecţii sau drumuiri.
8.4 Determinarea unui punct de îndesire prin intersecţie directă
Intersecţia directă (sau intersecţia înainte) este o metodă de îndesire

a reţelei de sprijin aplicată în mod special atunci când punctul care urmeazǎ
sǎ fie determinat este inaccesibil(spre exemplu crucea de pe turla unei
biserici). Pentru aceasta este necesar ca în zona respectivǎ sǎ existe 3 sau
mai multe puncte de sprijin(cu coordonate cunoscute), care pot fi staţionate
(accesibile) şi care au vizibilitate spre punctul nou (fig. 8.1).
4 5
x P
3
2 1
y
Fig. 8.1 Schiţa intersecţiei directe
Teoretic, la intersecţia directă sunt suficiente doar două puncte de
sprijin, caz în care aceasta este o intersecţie directă simplă, însă necesitatea
verificării impune utilizarea a trei sau mai multe puncte cunoscte, caz în
care intersecţia directă este multiplă.
La lucrǎrile de pe teren se staţionează succesiv fiecare punct de
sprijin cu teodolitul şi se măsoară direcţiile orizontale, generate de punctul
de staţie cu celelalte puncte de sprijin şi cu punctul nou, prin metoda
seriilor complete. Din diferenţele valorilor medii ale direcţiilor rezultă
unghiurile orizontale i şi j (vezi fig. 8.1). Coordonatele rectangulare plane
ale punctelor de sprijin x1, y1, x2, y2..... se cunosc din măsurători şi calcule
geodezice anterioare şi se pot procura din bazele de date ale oficiilor de
cadastru locale.
Calculul coordonatelor punctului nou, xP, yP, se poate realiza printr-
un procedeu trigonometric sau analitic.
8.4.1 Calculul intersecţiei directe prin procedeul trigonometric
Se consideră cazul general a două puncte de sprijin vecine, i şi j, de

coordonate xi , yi , xj , yj , care au fost staţionate şi, după măsurarea direcţiilor
s-au calculat unghiurile orizontale i şi j (fig. 8.2).
x P
N i
 j-P
 j-i
N  i-P
 i-j
j
i
j
i
y
Fig. 8.2 Intersecţia directă-cazul general
Procedeul trigonometric de calcul al coordonatelor punctului nou presupune

următoarele etape:
a) Calculul distanţei orizontale, Di-j între punctele vechi şi al unghiului de
orientare topograficǎ, I-j a aliniamentului între aceste puncte
Folosind coordonatele punctelor de sprijin rezultă:
Di  j  xi2 j  yi2 j   x j  xi    y j  yi  (8.1)
2 2
şi
200 g y i  j
 i j  arctg  k  200 g , k = 0, 1, 2 (8.2)
 xi  j
b) Calculul distanţelor orizontale, Dj-P şi Di-P între punctele vechi şi punctul

nou
În triunghiul i-j-P se aplică teorema sinusului din care rezultă:
Di  j Di  j Di  P D
 k  jP
sin  i   j 
(8.3)
sin  i sin  j sin  i
unde k este o constantă rezultată din primul raport. Din (8.3) se determină în
continuare:
Di  P  k  sin  j şi D j  P  k  sin  i (8.4)
c) Calculul unghiurilor de orientare, θi-P şi θj-P ale direcţiilor între punctele

vechi şi punctul nou
Cu elementele cunoscute rezultă:
iP   i j  i şi  j  P   j i   j   i  j  200 g   j (8.5)
d) Calculul coordonatelor relative ale punctului nou în raport cu punctele

vechi
Conform figurii 5.11 şi relaţiilor (5.6), pentru cazul de faţă rezultă :
xi  P  Di  P  cos  i  P yi  P  Di  P  sin  i  P

şi (8.6)
respectiv
x j  P  Di  P  cos  j  P y j  P  D j  P  sin  j  P
şi (8.7)
e) Calculul coordonatelor absolute ale punctului nou

Cu valorile determinate mai sus rezultă coordonatele punctului nou:
xP 
1
 xi  xi  P  x j  x j P  şi y P  1  yi  yi  P  y j  y j P  (8.8)
2 2
În cazul intersecţiei multiple, unde se folosesc trei sau mai multe puncte de
sprijin, coordonatele punctului nou se calculează din mai multe combinaţii
diferite de câte două puncte vechi. Astfel, pentru n combinaţii de câte două
puncte vechi rezultă, pentru punctul nou, coordonatele x1, y1, x2, y2,…….xn,
yn. Între combinaţiile luate în calcul, valorile coordonatelor nu trebuie să
difere cu mai mult de 0-5 cm. Apariţia valorilor cu diferenţe mari este
datorată unor cauze ca:
-efectuarea de calcule greşite;
-realizarea defectuoasă a măsurătorilor direcţiilor orizontale la unele puncte;
-coordonatele unor puncte de sprijin sunt greşite.
Practic, datorită cauzelor arătate, la execuţia unei intersecţii este totdeauna
recomandat să se folosească 5-7 puncte de sprijin.
În final coordonatele punctului nou se calculează ca medii aritmetice ale
valorilor obţinute din combinaţiile respective, după ce s-au exclus cele cu
valori eronate.
8.4.2 Calculul intersecţiei directe prin procedeul analitic al orientărilor
Ecuaţiile dreptelor j-P şi i-P din fig. 8.2 se pot scrie, în sistemul de
coordonate rectangular plan, xOy sub forma:
yP - yi = tgi-P (xP - xi)
yP - yj = tgj-P (xP - xj) (8.9)
Se observǎ cǎ în sistemul de 2 ecuaţii (8.9), necunoscutele sunt xP şi

yP deoarece coordonatele punctelor de sprijin i şi j se cunosc iar unghiurile
de orientare θi-P şi θj-P se calculeazǎ conform relaţiilor (8.2) şi (8.5).
Rezolvarea sistemului format de ecuaţiile (8.9) se face prin
substituţia, în a doua ecuaţie, a necunoscutei yP scoasǎ din prima ecuaţie.
Astfel rezultǎ coordonata xP a punctului nou:
xi  tg i  P  x j  tg j  P  yi  y j
xP  (8.10.1)
tg i  P  tg j  P
Înlocuind valoarea xP în prima ecuaţie rezultǎ coordonata yP a punctului

nou:
y P  yi  tg i  P  ( x P  xi ) (8.10.2)
sau înlocuind relaţia (8.10.1) în prima ecuaţie din sistemul(8.9), soluţiile

acestuia se pot scrie şi sub forma:
xi  tg i  P  x j  tg j  P  yi  y j
xP 
tg i  P  tg j  P
y j  tg i  P  yi  tg j  P   xi  x j   tg i  P  tg j  P
yP 
tg i  P  tg j  P
(8.11)
În soluţiile de mai sus se ţine cont că :

y j  yi
tg i  j 
xj  xj
tg i  j  tg i
tg i  P  tg ( i  j   i )  (8.12)
1  tg i  j  tg i
tg i  j  tg i  j
tg j  P  tg ( i  j  200   j ) 
1  tg i  j  tg j
Pentru verificarea rezultatelor, calculul punctului nou se face pentru

mai multe combinaţii de câte două puncte de sprijin diferite şi în final se fac
mediile determinărilor.
8.4.3 Calculul intersecţiei directe prin procedeul analitic al unghiurilor
Se consideră soluţiile (8.11) ale sistemului de ecuaţii (8.9) iar

relaţiile (8.12) se scriu sub forma:
yi  j
 tg i
tg i  j  tg i xi  j y  xi  j  tg i
tg i  P    i j
1  tg i  j  tg i y xi  j  yi  j  tg i
1  i  j  tg i
xi  j
y i  j
 tg j
tg i  j  tg j xi  j y i  j  xi  j  tg j
tg j  P    (8.13)
1  tg i  j  tg j y i  j xi  j  y i  j  tg j
1  tg j
xi  j
Prin înlocuirea relaţiilor (8.13) în (8.11) rezultă coordonatele punctului nou
de intersecţie înainte sub forma:
xi  tg i  x j  tg j   y j  yi   tg i  tg j

xP 
tg i  tg j
y i  tg i  y j  tg j   xi  x j   tg i  tg j
yP  (8.14)
tg i  tg j
Se observă că în soluţiile (8.14) ale intersecţiei înainte se utilizează

unghiurile orizontale formate de latura punctelor vechi cu direcţiile vizelor
către punctul nou, de unde şi denumirea procedeului de calcul.
8.5 Determinarea unui punct de îndesire prin intersecţie indirectă
Intersecţia indirectă (sau intersecţia înapoi) este o metodă de

determinare a unui punct de îndesire folosită când în zona respectivă există
vizibilitate din punctul nou spre cel puţin 4 puncte cunoscute din reţeaua de
triangulaţie. Aceste puncte pot fi accesibile sau inaccesibile dar este
recomandat să fie dispuse cât mai uniform în jurul punctului de determinat.
Măsurătorile pe teren presupun staţionarea cu teodolitul doar în punctul de
determinat, R, şi măsurarea direcţiilor orizontale către punctele de sprijin
(fig. 8.3), prin metoda seriilor complete de observaţii. Unghiurile orizontale
1, 2, 3,......rezultă ca diferenţe între direcţiile orizontale medii mǎsurate.
Pentru calculul punctului nou este suficient un grup de 3 puncte de sprijin,
caz în care intersecţia înapoi este simplǎ. Verificarea rezultatelor se poate
face prin determinarea coordonatelor cu cel puţin încă un grup de trei
puncte, dintre care cel puţin un punct este diferit de cele din primul grup,
caz în care intersecţia înapoi este multiplǎ. Coordonatele xR , yR ale punctului
nou se pot calcula printr-un procedeu trigonometric sau analitic.
4
5
x R
3
1
2
y
Fig. 8.3 Schiţa intersecţiei indirecte multiple
Deoarece această metodă de îndesire a reţelei de sprijin este foarte utilizată,

există multe variante de rezolvare, dintre care câteva se prezintă în cele ce
urmează.
8.5.1 Rezolvarea intersecţiei indirecte prin procedeul trigonometric
Se consideră cazul general, de intersecţie înapoi, cu notaţiile din fig.

8.4:
-i, j ,k – puncte de sprijin, de coordonate cunoscute;
- R – punct nou;
- i , j- unghiuri măsurate pe teren în punctul staţionat, R;
- , A-, 1, 2 - unghiuri orizontale necunoscute, A= const.;
-  - unghiuri orizontale de orientare topograficǎ.
Pentru calculul coordonatelor punctului nou, R se parcurg următoarele
etape:
a) Calculul unghiului ε
În fig. 8.4 se observă că:
 = 1 + 2 = ji - jk (8.15)
N
 k-R R
x
 k-j
j
k N i
 j-R
N
 j-i
 i-R
j i  i-j
 j-k
y
Fig. 8.4 Intersecţia indirectă – rezolvare trigonometrică
unde jk şi ji sunt orientări calculate cu coordonatele punctelor cunoscute ,

i, j, k :
200 g yk  y j
 jk  arctg  k  200 g , k=0,1,2
 xk  x j
200 g yi  y j
 ji  arctg  k  200 g , k=0,1,2 (8.16)
 xi  x j
b) Calculul constantei unghiulare, A

În patrulaterul ijkR se poate scrie :
φ + (A - φ) = 400 - (γ1 + γ2 + ε) (8.17)
de unde rezultă:
A= 400 - (γ1 + γ2 + ε) (8.18)
c) Calculul unghiului φ
Aplicând teorema sinusului în triunghiurile ijR şi jkR rezultă:
Dij DiR DiR D

 c1    jR
sin  i sin  1 sin   i    sin 
şi
D jk D jk D jk D jR
 c2   
sin  j sin  2 sin  j  A    sin( A   )
(8.19)
în care distanţele orizontale Dij şi Djk se calculează cu coordonatele

punctelor cunoscute:
Dij  x j  xi    y j  y i 
2 2
D jk  x k  x j    yk  y j 
2 2
(8.20)
Din relaţiile (8.19) rezultă:
c1 sinφ = c2 sin(A - φ) (8.21)
care dezvoltată devine:
c1 sinφ = c2 sinA cosφ - c2 sinφ cosA (8.22)
şi prin împărţire cu cosφ ia forma:
c1 tgφ = c2 sinA - c2 cosA tgφ (8.23)
de unde:
c2  sin A
  arctg (8.24)
c1  c2  cos A
d) Calculul distanţelor orizontale între punctele vechi şi punctul nou
Din relaţiile (8.19) rezultă:
DiR  c1  sin  1  c1  sin    i 

D jR  c1  sin   c2  sin  A    (8.25)
DkR  c2  sin  2  c2  sin  A     j 
unde ε1=200-φ-γi şi ε2=200-(A-φ)-γj .

e) Calculul orientărilor laturilor dintre punctele vechi şi punctul nou
Din fig. 8.4 se observă că:
θiR = θij + φ
θjR = θji - ε1 = θij +200- ε1 = θjk +ε2 (8.26)
θkR = θkj -(A - φ) = θjk + 200 -(A - φ)
f) Calculul coordonatelor punctului nou

Cu valorile calculate din relaţiile (8.25) şi (8.26) rezultă trei seturi
de coordonate:
xR1 = xi + DiR cosθiR yR1 = yi + DiR sinθiR

xR2 = xj + DjR cosθjR yR2 = yj + DjR sinθjR (8.27)
xR3 = xk + DkRcosθkR yR3 = yk + DkRsinθkR
Coordonatele punctului nou vor fi mediile celor trei seturi:
1 1
xR    x R1  x R 2  x R 3  şi yR    y R1  y R 2  y R 3  (8.28)
3 3
Pentru verificarea coordonatelor obţinute se face un nou calcul,

pentru o altă combinaţie de puncte de sprijin cunoscute. Valorile rezultate
nu trebuie să difere faţă de cele anterioare cu mai mult de ±5cm, iar
coordonatele definitive vor rezulta ca medie din cele două combinaţii
calculate.
8.5.2 Rezolvarea intersecţiei indirecte prin procedeul analitic al

orientării primei direcţii de la punctul nou la cel vechi
Se consideră cazul general a trei puncte de sprijin i, j, k, de

coordonate cunoscute xi, yi, xj, yj, xk, yk şi un punct nou, R, ale cărui
coordonate xR , yR se vor determina (fig. 8.5). Pe teren au fost măsurate
direcţiile orizontale din care au rezultat unghiurile γi şi γj . Pentru cele trei
drepte determinate de punctul nou şi punctele vechi se pot scrie ecuaţiile:
yi  y R  tg Ri   xi  x R 
y j  y R  tg ji   x j  x R  (8.29)
y k  y R  tg ki   x k  x R 
N
R-k
x R-j
R R-i
j
k i
j
i
y
Fig. 8.5 Intersecţia înapoi-rezolvare prin procedeul analitic
al orientǎrii primei direcţii de la punctul nou la cel vechi
În ecuaţiile (8.29) trebuie observat că orientările celor trei laturi s-au

considerat în sensul de la punctul nou spre punctele vechi, aşa cum se vede
şi în figura 8.5.
Deoarece unghiurile γi şi γj se cunosc, orientările laturilor R-j şi R-k
se pot scrie funcţie de orientarea primei laturi, R-I, astfel:
Rj = Ri + i
Rk = Ri + i + j=Ri +γR (8.30)
unde s-a notat i + j= γR . Tangentele unghiurilor de orientare se pot scrie
deci sub forma:
tg Ri  tg i
tg Rj  tg ( Ri   i ) 
1  tg Ri  tg i
şi
tg Ri  tg R
tg Rk  tg ( Ri   R )  (8.31)
1  tg Ri  tg R
Ţinând cont de (8.31) rezultă deci că sistemul de ecuaţii (8.29) are trei
necunoscute: xR,, yR, şi tgRi .
După rezolvarea sistemului rezultă:
- tangenta orientării Ri a primei direcţii, R-i din grupul celor trei
puncte:
( y k  y i )  tg i  ( y i  y j )  tg R  ( x j  x k )  tg i  tg R
tg Ri 
( x k  xi )  tg i  ( xi  x j )  tg R  ( y j  y k )  tg i  tg R
(8.32)
- coordonatele xR, yR , ale punctului nou :
xi  tg Ri  x j  tg Rj  y i  y j
xR 
tg Ri  tg Rj
y R  yi  tg Ri  ( x R  xi ) (8.33)
Pentru verificare se ia în calcul o nouă combinaţie de trei puncte

vechi, în care apare cel puţin un punct diferit de primele trei. Rezultă astfel
o nouă pereche de valori ale coordonatelor punctului nou, R, care nu trebuie
să difere cu mai mult de 5cm faţă de primele, iar coordonatele definitive
vor fi mediile celor două perechi de valori.
8.5.3 Rezolvarea intersecţiei indirecte prin procedeul analitic al

coordonatelor baricentrice
Numit şi procedeul Ansermet, această rezolvare a intersecţiei înapoi,

porneşte de la modalitatea de de calcul al coordonatelor centrului de
greutate al unui triunghi de vârfuri cunoscute, 1, 2, 3, ca medii ponderate ale
coordonatelor :
x x x y  y2  y3
xG  1 2 3 şi yG  1 (8.34)
3 3
în care ponderile vârfurilor triunghiului au valoarea 1, deoarece cele trei
drepte care trec prin vârfurile triunghiului(secantele unghiurilor) şi se
intersectează în centrul de greutate sunt medianele laturilor.
Se consideră intersecţia înapoi din fig. 8.5, în care punctele
cunoscute sunt 1(x1 , y1 ), 2(x2 , y2 ) şi 3(x3 , y3 ), iar punctul nou este R(xR ,
yR ). Din măsurătorile de pe teren au rezultat unghiurile orizontale γ1 , γ2 ,
γ3 .
N
 3-2
 3-1
x 3
N
N
N
2
 2-3
1
R  1-2
 1-3
 2-1
3
1
2
y
Fig. 8.5 Intersecţia înapoi-procedeul coordonatelor baricentrice
Unghiurile din vârfurile triunghiului format de punctele de sprijin se

calculează ca diferenţe între orientările laturilor formate de punctele vechi:
 1  13  12 ;  2   21   23 ;  3   32   31 (8.35)
unde orientările se determină cu coordonatele cunoscute ale punctelor.

Deoarece poziţia punctului nou, R, este diferită de cea a centrului de
greutate coordonatele acestuia, xR ,yR se pot calcula ca medii ponderate ale
coordonatelor vârfurilor cu relaţiile:
x1  g1  x2  g 2  x3  g 3 y1  g1  y 2  g 2  y 3  g 3
xR  şi y R  (8.36)
g1  g 2  g 3 g1  g 2  g 3
în care ponderile g1 ,g2 ,g3 rezultă din considerentul de natură mecanică,
conform căruia, în triunghiul format de punctele de sprijin, două vârfuri ale
acestuia trebuie să aibă momente egale în raport cu secanta unghiului din cel
de-al treilea vârf, care trece prin punctul nou. În fig. 8.6 s-au trasat
secantele care trec prin punctele vechi şi prin punctul nou. Acestea s-au
prelungit până la intersecţia cu cercul circumscris triunghiului format de
punctele vechi. Din punctele vechi au fost coborâte perpendiculare pe cele
trei secante. Deoarece ponderile(greutăţile) celor 3 vârfuri sunt respectiv g 1 ,
g2 , g3 , din figura 8.6 rezultă :
h1
g h
g1  h2'  g 2  h1 sau
1
 1'  ER
g 2 h2 h''2
ER
h2
g 2 h2 CR
g 2  h3'  g 3  h2 sau   ' (8.37)
g 3 h3' h' 3
CR
h3
g 3 h3 DR
g 3  h1'  g1  h3 sau   '
g1 h1' h'1
DR
Ţinând cont de relaţiile (8.37), ponderile rezultă sub forma rapoartelor:
h1 h' 1 1 1 1
g1   1     
ER DR ER DR EE1 E1 R DD2 D2 R
  '
h1 h1' h1 h1 h1' h1
1

cot  1  cot  1
h2 h' 1 1 1 1
g2   2     
CR ER CR ER CC2 C 2 R EE2 E 2 R
  '
h2 h2' h2 h2 h2' h2 (8.37a)
1

cot  2  cot  2
h3 h3' 1 1 1 1
g3       
DR CR DR CR DD1 D1 R CC1 C1 R
  '
h3 h3' h3 h3 h3' h3
1

cot  3  cot  3
D
x h2
1
h1'
D1
C C1 2 h3
D2
R
h3' C2
E2
3
h2' 1
E1
2 h1
y
Fig. 8.6 Procedeul coordonatelor baricentrice-calculul ponderilor
În cazul în care punctul nou este situat în afara triunghiului punctelor vechi,
valorile unora dintre cele 3 ponderi pot fi negative.
8.5.4 Cazuri de nedeterminare la rezolvarea intersecţiei indirecte
La calculul intersecţiei indirecte trebuie avut în vedere că există

situaţii limită în care problema este nedeterminată. Din analiza relaţiilor
(8.32) şi (8.33) reiese că în cazul în care γi=100g sau γi +γj =100g sau γi+ γj
= 300g sau numitorul relaţiei (8.32) este nul problema nu se poate rezolva
deoarece patrulaterul format de punctele vechi şi punctul nou este
inscriptibil.
x
j
k
i
i j
R
y
Fig. 8.7 Caz de nedeterminare la intersecţia înapoi
În fig. 8.7 se observă că pentru γi +γj =100g sau γi +γj+ε1+ ε2=200g

patrulaterul i-j-k-R este inscriptibil.
Deşi foarte rarǎ, o astfel de nedeterminare se poate evita încă de la faza de
teren prin alegerea judicioasă a punctelor de sprijin şi a poziţiei punctului
nou.
8.6 Determinarea unui punct de îndesire prin intersecţie unghiulară

combinată
Această metodă de îndesire a reţelei planimetrice presupune

determinarea unui punct nou cu ajutorul a trei puncte vechi, dintre care cel
puţin unul este staţionabil. La măsurătorile de pe teren se staţionează
punctul nou şi se determină direcţiile orizontale către punctele vechi, la fel
ca la intersecţia înapoi, după care se staţionează un punct vechi şi se
determină direcţiile orizontale către punctul nou şi către punctele vechi
vecine, la fel ca la intersecţia înainte. Se consideră situaţia din fig. 8.8 unde
unghiurile orizontale γi , γj , φ1 , φ2 rezultă prin diferenţa direcţiilor
măsurate în staţiile C(punct nou) şi i(punct vechi).
x j
N
 i-C
j
i
 i-j
 i-k C
k
i
y
Fig. 8.8 Intersecţia unghiulară combinată
Calculul se desfăşoară în continuare astfel:

- se determină orientările laturilor i-k şi i-j cu coordonatele punctelor vechi;
- cu ajutorul unghiurilor φ1 şi φ2 -măsurate în punctul vechi i- se calculează
orientarea medie a laturii i-C;
- cu unghiurile γi şi γj -măsurate în punctul nou C-se determină orientările
laturilor C-j şi C-k;
- cunoscând orientările direcţiilor din punctul nou, C se calculează
coordonatele acestuia prin intersecţii înainte cu orientări, din cele trei puncte
vechi.
8.7 Determinarea unui punct de îndesire prin intersecţie cu

distanţe(intersecţie liniară)
Aparatele electronice de măsură, din ultimele generaţii de genul

staţiilor totale permit măsurători de distanţe de mare precizie, fapt pentru
care îndesirea reţelelor planimetrice se poate aborda şi pe calea
măsurătorilor de distanţe.
În principiu, un punct nou este determinat univoc, în condiţiile în care este
accesibil şi, prin măsurare se determină distanţele reduse la orizont între
acesta şi cel puţin trei puncte de sprijin (accesibile şi ele).
Se consideră ca exemplu situaţia din figura 8.9, în care punctele de sprijin,
de coordonate cunoscute sunt 1(x1 , y1 ), 2(x2 ,y2 ) şi 3(x3 ,y3 ), punctul nou
(care îndeseşte reţeaua) este D(xD ,yD ) şi pe teren au fost măsurate distanţele
înclinate şi unghiurile verticale, care permit determinarea distanţelor reduse
la orizont, între punctul nou, D şi punctele vechi, 1, 2 şi 3, respectiv d 1 , d2 şi
d3 .
Teoretic, punctul nou rezultă ca intersecţie a trei cercuri, având centrele în
punctele vechi şi razele egale cu distanţele orizontale determinate pe teren.
Ecuaţiile celor trei cercuri se scriu într-un sistem rectangular plan
u
x
2d
2
D
3
1 v
y
Fig. 8.9 Intersecţie cu distanţe
local, u1v, cu originea în punctul 1 şi axele paralele cu sistemul general al

axelor de coordonate:
u 2  v 2  d12
 u  x12  2   v  y12  2  d 22 (8.38)
 u  x13  2
  v  y13   d
2 2
3
unde u şi v sunt coordonatele punctului D, care satisfac ecuaţiile celor trei

cercuri în sistemul local considerat. După rezolvarea sistemului (8.38)
rezultă coordonatele punctului D în sistemul local sub forma:
y12   d12  d123  d 32   y13   d12  d122  d 22 

u
2   x13  y12  x12  y13 
(8.39)
x13   d  d  d   x12   d  d
2 2 2 2 2
d 2

v 1 1 2 2 1 13 3
2   x13  y12  x12  y13 
şi în sistemul general de axe sub forma:
x D  x1  u
(8.40)
y D  y1  v
Este de la sine înţeles că pentru verificarea unei astfel de operaţii este

necesar să fie utilizat cel puţin încă un punct vechi, astfel că este posibil un
calcul cu mai multe combinaţii de câte trei puncte vechi, ale căror rezultate
se vor media, în condiţiile în care acestea sunt foarte apropiate.
Pe principiul intersecţiei de distanţe -însă o intersecţie spaţială cu
mai multe distanţe- se bazează sistemul modern de poziţionare globală
(GPS), care permite determinarea poziţiei unui punct pe globul terestru, cu
ajutorul unei reţele de sateliţi artificiali specializaţi, ale căror coordonate
spaţiale sunt cunoscute în orice moment. În acest caz punctul nou rezultă ca
intersecţie a mai multor sfere având ca raze distanţele măsurate între sateliţi
şi antena receptorului GPS.
8.8 Îndesirea reţelei planimetrice de sprijin prin intersecţii la limită.

Metoda punctelor duble
Sunt situaţii în care în zona de ridicare reţeaua de triangulaţie fie este

foarte rară, fie are mai multe puncte dar condiţiile de vizibilitate nu permit
realizarea unei îndesiri prin intersecţii multiple înainte sau înapoi(verificate
cu cel puţin un punct vechi suplimentar). În astfel de cazuri se recurge la
îndesirea reţelei de sprijin prin intersecţii la limită. Ca intersecţii la limită se
pot considera:
-intersecţia înainte realizată din numai 2 puncte de sprijin;
-intersecţia înapoi realizată din numai 3 puncte de sprijin;
-metoda punctelor duble.
Primele două tipuri permit determinarea unui punct nou, aşa cum a fost
demonstrat anterior, dar fără o verificare prin cel puţin încă o intersecţie
suplimentară.
Metoda punctelor duble permite determinarea a două puncte noi, în condiţii
speciale de vizibilitate. În cele ce urmează se prezintă trei cazuri ale metodei
punctelor duble.
8.8.1 Determinarea a două puncte noi cu două puncte de sprijin (cazul

Hansen)
Situaţia se prezintă în fig.8.10, unde punctele cunoscute sunt 1(x1,y1)

şi 2(x2,y2). Pe teren se aleg două puncte noi P şi Q astfel încât să aibă
vizibilitate reciprocă şi cǎtre punctele de sprijin, 1 şi 2.
x
2
1
Q
P
y
Fig. 8.10 Puncte duble determinate din 2 puncte de sprijin(cazul Hansen)
Se staţionează succesiv cu teodolitul punctele P şi Q şi se măsoară

direcţiile azimutale spre punctul nou pereche şi spre punctele vechi, prin
metoda seriilor complete. Prin diferenţa direcţiilor medii determinate se
calculează unghiurile orizontale α1, α2, β1, β2 . Se măsoară de asemenea,
unghiul vertical al aliniamentului punctelor noi, VPQ şi distanţa înclinată
între acestea, LPQ , cu care se calculează distanţa redusă la orizont, DPQ =
LPQ sinVPQ.
Calculul coordonatelor punctelor noi se poate face trigonometric sau
analitic după cum se prezintă în continuare:
8.8.1.1 Rezolvarea trigonometrică a punctelor duble determinate din 2

puncte de sprijin
Se consideră cazul din fig. 8.10 cu punctele de sprijin 1(x1, y1) şi

2(x2, y2) şi punctele de determinat P şi Q. Elementele rezultate din
măsurători pe teren sunt unghiurile orizontale α1, α2, β1, β2 şi distanţa
orizontalăDPQ . Unghiurile orizontale ale aliniamentelor şi distanţele
orizontale între puncte s-au notat ca în fig. 8.11.
N
N
x  1-P
 1-2
2
 2-Q  2-P
 1-Q
1
Q
P
y
Fig. 8.11 Puncte duble determinate cu două puncte de sprijin
-rezolvare prin procedeul trigonometric-
Pentru calculul coordonatelor punctelor noi se parcurg următorii paşi:

a) Cu coordonatele cunoscute ale punctelor de sprijin se calculează distanţa
orizontală D1-2 şi orientarea θ1-2 :
D12   x2  x1    y 2  y1  (8.41)
2 2
şi
200 g y
12  arctg 1 2  k  200 g , k = 0, 1, 2 (8.42)
 x1 2
b) În triunghiurile 1-P-Q şi 2-P-Q se calculează unghiurile γ1 şi γ2 cu:
γ1=200-(α1+α2+β1) şi γ2=200-( α2+β1+ β2) (8.43)
c) Unghiurile φ şi ε se pot determina prin aplicarea teoremei sinusului în

triunghiurile 1-2-P şi 1-2-Q şi apoi în triunghiurile 1-P-Q şi 2-P-Q:
D D D2 P
k1  12  1 P  şi
sin 1 sin  sin    1 
D12 D D1Q
k2   2 Q  (8.44)
sin  2 sin  sin    2 
respectiv
D1 P D1Q D2Q D2 P
 

sin 1 sin 1   2  şi
sin  2 sin  1   2 
(8.45)
Din relaţiile (8.44) rezultă distanţele orizontale:
D1 P  k1  sin  ; D2 P  k1  sin     1  ;

D1Q  k 2  sin    2  ; D2Q  k 2  sin  (8.46)
Relaţiile (8.46) se înlocuiesc în (8.45), care devin:
k1  sin   sin 1   2   k 2  sin    2   sin 1

k 2  sin   sin  1   2   k1  sin    1   sin  2 (8.47)
Prin împărţirea relaţiilor (8.47) la cos ε, respectiv cos φ rezultă:
K 2  sin 1  sin  2
  arctg
K1  sin(1   2 )  K 2  sin 1  cos  2
K1  sin  2  sin  1
  arctg (8.48)
K 2  sin( 1   2 )  K1  sin  2  cos  1
Se verifică în continuare dacă se respectă egalitatea:
ε + φ = α 2 + β1 (8.49)
d) După ce unghiurile ε şi φ au fost determinate se pot calcula unghiurile de

orientare ale laturilor de viză:
θ1P = θ12 + φ +γ1

θ1Q = θ12 + φ
θ2P = θ12 + 200 - ε
θ2Q = θ12 + 200 - ε - γ2 (8.50)
şi distanţele cu relaţiile (8.46).
e) Cu coordonatele punctelor de sprijin şi cu distanţele şi orientările pe
laturile vizelor, cunoscute se calculează în final coordonatele punctelor P şi
Q prin metoda radierilor(coordonatelor polare):
1
xP =  (x1 + D1P cosθ1P + x2 + D2P cosθ2P)
2
1
yP =  (y1 + D1P sinθ1P + y2 + D2P sinθ2P)
2
1
xQ =  (x1 + D1Q cosθ1Q + x2 +D2Q cosθ2Q)
2
1
yQ =  (y1 + D1Q sinθ1Q +y2 + D2Q cosθ2Q) (8.51)
2
Calculul coordonatele punctelor P şi Q se poate face şi cu relaţiile

intersecţiei înainte.
Pentru verificare se calculează distanţa între P şi Q din coordonate.
Această distanţă se compară cu valoarea determinată prin măsurători pe
teren, DPQ iar diferenţele nu trebuie să fie mai mari de 1-5cm.
8.8.1.2 Rezolvarea analitică a punctelor duble determinate din 2

puncte de sprijin
Se porneşte de la situaţia din fig. 8.10 unde sunt cunoscute x1, x2, y1, y2 α1,
α2, β1, β2 şi distanţa DPQ. Se consideră (fig. 8.12) sistemul rectangular plan x ’
P y’, în care axa Py’ se confundă cu dreapta PQ.În acest sistem care va fi
numit sistem local de axe, coordonatele punctului P sunt x’P = 0 şi y’P = 0.
Se consideră că distanţa DPQ nu este cunoscută şi i se dă valoarea D’PQ = 1.
În aceste condiţii coordonatele punctului Q în sistemul local vor fi x’Q= 0 şi
y’Q = 1. Tot în sistemul local, orientările vizelor de la punctele noi, P, Q spre
punctele vechi, 1, 2 vor fi date de:
’
θ PQ= 100g
’
θ = 100 - α2
P2
θ’P1 = 100 - (α1 + α2)
θ’Q1 = θ’PQ + 200 + β1 = 300 + β1
θ’Q2 = θ’PQ +200 + (β1 + β2) = 300 + β1+ β2 (8.52)
x'
x
 1-P
N
2-P R
N  1-Q
2-1
 1-2
N R 2-Q

1-2 P P-Q
1-Q 2
1-P  2-P
1  2-1
Q
 2-Q
y'
y
Fig. 8.12 Puncte duble determinate cu două puncte de sprijin
-rezolvare prin procedeul analitic-
Deoarece se cunosc coordonatele punctelor P şi Q şi orientările vizelor, în

sistemul local se pot calcula coordonatele punctelor 1 şi 2, în acest sistem de
axe, cu relaţiile (8.10) ale intersecţiei înainte din care rezultă:
1
x1' 
tg '
P1  tg Q' 1
y = x’1·tgθ’P1
’
1
1
x 2' 
tg '
P2  tg Q' 2
y = x’2· tgθ’P2
’
2 (8.53)
În continuare se poate calcula şi orientarea dreptei 1-2 în sistemul

local de axe, θ’1-2, din coordonatele în sistem local cu relaţia:
200 g y '
12'   arctg 12'  k  200 g (8.54)
 x12
Sistemul local de axe rectangulare, x’Py’ este rotit faţă de sistemul
general de axe cu un unghi θR care se poate calcula cu relaţia:
θR= θ1-2 - θ’1-2 (8.55)
unde θ1-2 este unghiul de orientare în sistemul general de axe:
200 g y
12   arctg 12  k  200 g (8.56)
 x12
Cunoscând unghiul de rotire, θR se pot determina valorile orientărilor

vizelor în sistemul general de axe, prin corecţia valorilor din relaţiile (8.52):
θ1P = θ’P1 +200 + θR
θ2P = θ’P2 +200 + θR
θ1Q = θ’Q1 +200 + θR
θ2Q = θ’Q2 +200 + θR (8.57)
Se revine în sistemul general de axe de coordonate în care se cunosc

unghiurile de orientare din relaţiile precedente şi coordonatele generale ale
punctelor 1 şi 2. Se aplică din nou relaţiile intersecţiei înainte (8.10) şi
rezultă astfel coordonatele generale ale punctelor P şi Q:
x1  tg1P  x 2  tg 2 P  y1  y 2
xP 
tg1P  tg 2 P
y P  y1  tg1P  ( x P  x1 )
x  tg1Q  x 2  tg 2Q  y1  y 2
xQ  1
tg1Q  tg 2Q
yQ  y1  tg1Q  ( xQ  x1 ) (8.58)
Pentru verificare se calculează distanţa între punctele P şi Q din coordonate:
d PQ  x P  xQ    y P  yQ 
2 2
(8.59)
Valoarea dPQ calculată se compară cu valoarea DPQ rezultată din măsurători.
8.8.2 Determinarea a două puncte noi cu trei puncte de sprijin (cazul
special)
Dacă pe teren condiţiile de vizibilitate din două puncte noi, P şi Q la

3 puncte vechi 1, 2, 3 se prezintă ca în fig. 8.13, adică din punctul P se pot
viza punctele 1, 2 şi Q iar din punctul Q se pot viza punctele 2, 3 şi P,
atunci avem de a face cu cazul special al punctelor duble determinate din 3
puncte de sprijin.
x 2
3
1
Q
P
y
Fig. 8.13 Puncte duble determinate din 3 puncte de sprijin(cazul special)
Lucrările pe teren decurg astfel: se staţionează succesiv cu teodolitul

punctele P şi Q şi se măsoară direcţiile azimutale spre punctul nou pereche
şi spre punctele vechi, prin metoda seriilor complete. Prin diferenţa
direcţiilor medii determinate se calculează unghiurile orizontale α1, α2, β1, β2
. Se măsoară de asemenea, unghiul vertical al aliniamentului punctelor noi,
VPQ şi distanţa înclinată între acestea, LPQ , cu care se calculează distanţa
redusă la orizont, DPQ = LPQ sinVPQ.
Pentru determinarea coordonatelor punctelor noi se porneşte de la
situaţia prezentată în fig. 8.14, unde s-au trasat cercurile determinate de
punctele 1-2-P respectiv 2-3-Q; latura P-Q s-a prelungit în ambele sensuri
până la intersecţiile cu cele două cercuri, notate cu P’ şi Q’. Având în vedere
notaţiile din figură, etapele de calcul al coordonatelor punctelor noi, P şi Q
sunt:
a) Calculul unghiurilor γ1 , γ2 , ζ şi φ
Unghiurile γ1 şi γ2 sunt suplimentele unghiurilor α1 şi α2 , respectiv β1
şi β2 , deci:
γ1=200g - (α1 + α2)

γ2=200g - (β1 + β2) (8.60)
Unghiul ζ este diferenţa orientărilor aliniamentelor 2-1 şi 2-3, adică:
ζ = θ21 - θ23 (8.61)
unde cele două orientări se calculează cu relaţia cunoscută, folosind
coordonatele punctelor de sprijin 1, 2 şi 3:
200 g y
 21   arctg 21  k  200 g şi
 x 21
200 g y
 2 3   arctg 2 3  k  200 g , k = 0, 1, 2 (8.62)
 x 2 3
x
2 D2 3

D1  
1 

Da  Db
DP DQ

 

 
  
P' 
P Q Q'
y
Fig. 8.14 Puncte duble determinate cu trei puncte de sprijin
Unghiul φ se determină ţinând cont de egalitatea unghiurilor înscrise

în cerc cu arce egale, prin diferenţa:
φ= ζ - (γ1 + γ2) (8.63)
b) Calculul distanţelor orizontale D1 , D2 , Da şi Db

Distanţele D1 şi D2 se determină cu relaţia cunoscută, folosind
coordonatele punctelor de sprijin :
D1   x2  x1  2   y 2  y1  2 şi D2   x3  x 2  2   y 3  y 2  2 (8.64)
Distanţele Da şi Db se determină prin aplicarea teoremei sinusului în

triunghiurile 1-2-P’ şi 2-3-Q’:
D1 Da
K1   sau Da  K1  sin1   1 
sin 1 sin 1   1 
D2 Db
K2   sau Db  K 2  sin   2   2  (8.65)
sin  2 sin  2   2 
c) Calculul distanţei P’-Q’ , notată Dc şi al unghiurilor ε şi δ

În triunghiul P’-2-Q’ , prin aplicarea teoremei cosinusului rezultă:
Dc2  Da2  Db2  2  Da  Db  cos  (8.66)

şi
Db2  Da2  Dc2  2  Da  Dc  cos 
Da2  Dc2  Db2  2  Dc  Db  cos  (8.67)
din care rezultă unghiurile ε şi δ:
Da2  Dc2  Db2 Db2  Dc2  Da2

  arccos şi   arccos (8.68)
2  Da  Dc 2  Db  Dc
d) Calculul distanţelor DP şi DQ şi al orientărilor θ2P şi θ2Q

Aplicând teorema sinusului în triunghiurile P’-2-P şi Q’-2-Q şi
având în vedere relaţiile (8.65) rezultă:
Da D Db D
K1   P şi K 2   Q (8.69)
sin1   1  sin  sin  2   2  sin 
de unde se calculează:
DP  K1  sin  şi DQ  K 2  sin  (8.70)
Orientările θ2P şi θ2Q rezultă prin transmitere, din relaţiile:
 2 P   21  200    200  1  200   21  200    1
 2Q   23  200    200   2  200   23  200     2 (8.71)
e) Calculul coordonatelor punctelor noi
x P  x 2  DP  cos  2 P y P  y 2  DP  sin  2 P
xQ  x 2  DQ  cos  2Q yQ  y 2  DQ  sin  2Q (8.72)
f) Verificarea determinării
Cu coordonatele determinate în relaţiile precedente se calculează
distanţa între punctele noi, care se compară cu distanţa rezultată din
măsurători. Diferenţa dintre cele două valori nu trebuie să depăşească 5cm.
8.8.3 Determinarea a două puncte noi cu patru puncte de sprijin (cazul

Marek)
Dacă pe teren condiţiile de vizibilitate din două puncte noi, P şi Q la

4 puncte vechi 1, 2, 3 şi 4 se prezintă ca în fig. 8.15, adică din punctul P se
pot viza punctele 1, 2 şi Q iar din punctul Q se pot viza punctele 3, 4 şi P,
atunci avem de a face cu cazul Marek al punctelor duble determinate din 4
puncte de sprijin. Ca şi în cazurile precedente, în urma măsurătorilor de pe
teren rezultă unghiurile orizontale α1 , α2 , β1 , β2 şi distanţa DPQ .
Pentru rezolvarea problemei de calcul al coordonatelor celor două
puncte noi se porneşte de la fig. 8.16 în care s-au trasat două cercuri
determinate de punctele 1-2-P, respectiv 3-4-Q. Latura P-Q s-a prelungit in
ambele sensuri până la intersecţiile cu cele două cercuri, în punctele P’ şi Q’
. Au rezultat astfel patrulaterele înscrise în cerc 1-P-2-P’ şi 3-Q’-4-Q .
x 3
1
P Q
2 4
y
Fig. 8.15 Puncte duble determinate din 4 puncte de sprijin(cazul Marek)
x
3
1
 
 
   
P'   P Q   Q'

  
2 4
y
Fig. 8.16 Calculul coordonatelor punctelor duble determinate din 4 puncte
de sprijin
Dacă se ţine cont de egalităţile unghiurilor înscrise în cerc, conform fig.

8.16, algoritmul de calcul al coordonatelor punctelor P şi Q este următorul:
a)Calculul orientărilor aliniamentelor 1-2 şi 3-4
Cu coordonatele cunoscute rezultă:
200 g y
12   arctg 12  k  200 g
 x12
200 g y
 34   arctg 34  k  200 g (8.73)
 x34
b)Calculul orientărilor direcţiilor 1-P’, 2-P’, 3-Q’, 4-Q’

Prin transmiterea orientărilor rezultă:
θ1P’ = θ12 + γ2 , unde γ2=200g - α2

θ2P’ = θ12 + 200 - γ1 , unde γ1=200g - α1
θ3Q’ = θ34 - γ4 , unde γ4=200g - β2
θ4Q’ = θ34 +200 + γ3 , unde γ3=200g - β1 (8.74)
c)Calculul coordonatelor punctelor P’şi Q’

Se aplică relaţiile intersecţiei directe cu orientări, din punctele 1-2 şi
3-4 din care rezultă:
x1  tg1P '  x2  tg 2 P '  y1  y 2
xP' 
tg1P '  tg 2 P '
y P '  y1  tg1P '  ( x P '  x1 ) (8.75)
şi
x3  tg 3Q '  x 4  tg 4Q '  y 3  y 4
xQ ' 
tg 3Q '  tg 4Q '
yQ '  y 3  tg 3Q '  ( xQ '  x3 ) (8.75a)
d)Calculul orientării aliniamentului P’-Q’şi al unghiurilor ε1 , ε2 , ε3 , ε4

Cu coordonatele calculate la (8.75) şi (8.75a) rezultă:
200 g y P 'Q '

 P 'Q '   arctg  k  200 g (8.76)
 x P 'Q '
Unghiurile ε1...... ε4 se calculează cu :
ε1 =θP’Q’ - (θ1P’ +200)

ε2 =θ2P’ +200- θP’Q’
ε3 =θ3Q’ - θP’Q’
ε4 = θP’Q’ - θ4Q’ (8.77)
e)Calculul orientărilor direcţiilor1-P, 2-P, 3-P, 4-P

Folosind rezultatele de la (8.72) şi (8.77) se calculează:
θ1P=θ12 - ε2
θ2P=θ12 + 200+ε1
θ3Q=θ34 + ε4
θ4Q=θ34 + 200-ε3 (8.78)
f)Calculul coordonatelor punctelor noi P şi Q

Prin intersecţie înainte cu orientări, din punctele de sprijin rezultă:
x1  tg1P  x 2  tg 2 P  y1  y 2
xP 
tg1P  tg 2 P
y P  y1  tg1P  ( x P  x1 ) (8.79)
şi
x3  tg 3Q  x 4  tg 4Q  y 3  y 4
xQ 
tg 3Q  tg 4Q
yQ  y 3  tg 3Q  ( xQ  x3 ) (8.80)
g)Verificarea determinării punctelor noi

Cu coordonatele punctelor noi se calculează distanţa orizontală dPQ ,
care se compară cu cea rezultată din măsurători. Cele două valori trebuie să
difere cu mai puţin de 5 cm.
8.9 Determinarea unor puncte de sprijin în cazuri speciale
Sunt situaţii când într-o zonă în care trebuie făcute măsurători nu

sunt puncte staţionabile şi nu este posibilă îndesirea reţelei de sprijin la sol
prin intersecţii dar în apropiere există puncte de sprijin situate la
înălţime(accesibile sau inaccesibile) sau sunt construcţii înalte, pe terasele
cărora se pot determina puncte noi prin intersecţii. În aceste cazuri se poate
realiza o transmitere la sol a coordonatelor într-un punct sau în mai multe
puncte noi. Sunt câteva cazuri posibile:
a)Cazul 1-În zonă se află o construcţie înaltă, pe terasa căreia există un
punct accesibil din reţeaua de triangulaţie sau pe această terasă se poate
determina un punct nou prin intersecţie(intersecţie înapoi, intersecţie cu
distanţe, etc.).
b)Cazul 2-În zonă există un punct de sprijin inaccesibil, cu verticala
accesibilă(cazul unei antene radio sau TV).
c)Cazul 3- În zonă există un punct de sprijin inaccesibil, cu verticala
inaccesibilă(cazul unei turle de biserică).
În continuare se prezintă modul cum se determină coordonatele
punctelor transmise la sol în cele trei cazuri.
8.9.1 Cazul1 - construcţie înaltă cu terasă accesibilă
În situaţia în care pe terasa construcţiei se aflǎ un punct de

triangulaţie, P (fig. 8.17), în acesta se va instala o staţie totalǎ. Punctul de
staţie se va orienta pe un alt punct din reţeaua de sprijin, P 1 (este indicat sǎ
se utilizeze mai multe puncte cunoscute pentru orientarea staţiei, caz în care
se va calcula o orientare medie a primei direcţii observate). În continuare,
prin metoda radierilor(coordonatelor polare) se vor determina la sol, douǎ
sau mai multe puncte(C1, C2, ...), care au fost în prealabil marcate. Acestea
pot fi folosite ca puncte de capǎt pentru o drumuire sau ca staţii pentru
ridicǎri ale punctelor de detaliu.
P1
N
P-P1
x P-C1
N P
P-C1
P-C2
C1
C2
y
Fig. 8.17 Staţionare într-un punct cunoscut
pe terasa unei construcţii înalte
Dacǎ pe terasa construcţiei nu existǎ un punct de triangulaţie, dar se

poate determina un punct nou, R, prin intersecţie multiplǎ înapoi sau
intersecţie cu distanţe(fig. 8.18), atunci cu ajutorul unei staţii totale se va
determina punctul R, dupǎ care se vor determina la sol punctele C1, C2, ...
prin metoda radierilor.
1
3 N
x
R-1
R-C1
N
R
R-C2
C1
C2
2
y
Fig 8.18 Realizarea unei intersecţii
pe terasa unei construcţii înalte
Dacǎ pentru lucrǎrile descrise mai sus nu se dispune de o staţie totalǎ, atunci
situaţia se complicǎ, fiind necesarǎ utilizarea unui teodolit de precizie pentru
mǎsurarea direcţiilor orizontale iar la sol se coboarǎ minimum 3 puncte cu
vizibilitate între ele. Aceste puncte vor fi staţionate cu teodolitul si se vor
determina direcţiile orizontale dintre ele şi direcţia cǎtre punctul de pe terasa
construcţiei înalte, realizându-se compensarea unghiurilor orizontale
rezultate. De asemenea distanţele dintre punctele de la sol se vor mǎsura pe
cale directǎ, rezultând în final elementele polare necesare pentru calculul
coordonatelor acestora(fig. 8.19).
N
R-1
x
N R-C1
R
R-C2
C1
R-C3
C3
y C2
Fig. 8.19 Transmitere de coordonate la sol dintr-un punct înalt accesibil

folosind un aparat clasic
8.9.2 Cazul 2 - Punct înalt inaccesibil cu verticala accesibilă
Fie punctele 1(x1, y1) şi 2(x2, y2) punctele cunoscute din reţeaua de
sprijin. Pentru transmiterea de coordonate din punctul 1 la sol se alege
punctul de staţie P (fig. 8.20) Distanţa între punctul 1 şi staţie, d1-P se
determinǎ cu precizie iar punctul P este staţionat cu teodolitul măsurându-se
unghiul αP. Cu elementele cunoscute se determină coordonatele punctului P
şi unghiurile de orientare ale direcţiilor 1-P şi 2-P astfel:
- se calculează distanţa D12 şi unghiul de orientare θ12 cu
coordonatele punctelor cunoscute, 1 şi 2;
- din teorema sinusului aplicată în triunghiul 1-2-P rezultă:
D12 d
 1 P (8.81)
sin  P sin  2
1-2
x 1-P
1 D 1-2
2
1 2
P
y
Fig. 8.20 Transmitere la sol a unui punct-cazul 2
- din relaţia de mai sus rezultă unghiul α2 şi apoi se calculează α1:

d
 2  arcsin( P1  sin  P )
D12
α1 = 200 - (α2 + αP) (8.82)
- se calculează în continuare unghiurile de orientare:
θ1P = θ12 + α1 şi θP2 = θ1P +200 + αP (8.83)
- coordonatele punctului P, xP şi yP rezultă din:
xP = x1 +dP1 cosθ1P
yP = y1 + dP1 sinθ1P (8.84)
8.9.3 Cazul 3 - Punct înalt inaccesibil cu verticala inaccesibilă
Fie punctele 1(x1, y1) şi 2(x2, y2) punctele cunoscute din reţeaua de
sprijin. Pentru transmiterea de coordonate din punctul 1 la sol se aleg
punctele de staţie P, P1, P2 (fig. 8.21), astfel încât triunghiurile P-1-P1 şi P-1-
P2 să fie cât mai apropiate de forma echilaterală. Se staţionează cu teodolitul
punctele P, P1, P2 şi se măsoară unghiurile orizontale ε1, ε2, εa, εb, αP şi
unghiurile verticale ale aliniamentelor P-P1 şi P-P2. Lungimile acestor
aliniamente, LPP1 şi LPP2 se măsoară cu precizie.
? 1-2
? 1-P
x 1 D 1-2
2
da db 2
N P e1
e2 P
P
ea eb
P
y
Fig. 8.21 Transmiterea la sol a unui punct -cazul 3
Calculul se desfăşoară în două faze: în prima fază se determină

distanţa dP1 iar în faza a doua se determină coordonatele punctului P şi
orientările direcţiilor P-1 şi P-2.
Calculele în prima fază se desfăşoară astfel:
- se calculează unghiurile δa şi δb:
δa = 200- (ε1 + εa) şi δb = 200- (ε2 + εb) (8.85)
- din teorema sinusului aplicată în triunghiurile P1-1-P şi P2-1-P

rezultă:
d P  P1 d P1 d PP 2 d
K1   şi K 2   P2 (8.86)
sin( 1   a ) sin  P1 sin( 2   b ) sin  2
- se calculează dP-1 cu relaţiile (8.86) sub forma:

1
dP-1 =  (K1 sinε1 + K2 sinε2) (8.87)
2
În faza a doua, cunoscând distanţa dP-1 şi unghiul αP se determină
coordonatele punctului P şi orientările θP-1 şi θP-2 utilizând relaţiile (8.81-
8.84).
8.10 Îndesirea reţelei punctelor de sprijin prin metoda drumuirilor

planimetrice
8.10.1 Importanţa drumuirilor planimetrice şi clasificarea lor
Drumuirea planimetrică este cea mai utilizată metodă de îndesire a reţelei de

sprijin pentru ridicarea detaliilor terenului. Datorită numărului mare de
puncte de detaliu şi faptului că acestea nu pot fi vizibile dintr-o singură
staţie, rezultă necesitatea unui număr mare de puncte de sprijin. Drumuirea
planimetrică permite crearea unui număr suficient de puncte de sprijin
situate la distanţe convenabile pentru efectuarea măsurătorilor de detaliu. În
plus, măsurătorile efectuate pentru îndesirea reţelei de sprijin pot fi
combinate cu cele pentru ridicarea detaliilor, ceea ce conduce la economie
de manoperă şi de timp de lucru. În principiu, considerând două puncte
staţionabile din reţeaua de triangulaţie, situate la o distanţă de maximum
1500-2000 m, o drumuire planimetrică constă dintr-un număr de 20-25
puncte noi (de îndesire), marcate pe teren cu ţăruşi metalici, dispuse la
distanţe de circa 50-100 m, pe un traseu cuprins între cele două puncte de
triangulaţie care vor constitui capetele drumuirii. Dacă punctele succesive se
unesc între ele cu segmente de dreaptă, se formează un contur poligonal, la
care punctele respective sunt vârfuri. Dacă acest contur este deschis, deci
porneşte de pe un punct şi se termină pe un alt punct de sprijin, drumuirea se
numeşte deschisă sau desfăşurată, aşa cum se prezintă în figura 8.22. În
situaţia când conturul poligonal se termină pe punctul de pe care a început,
drumuirea se numeşte închisă sau în circuit, cum se prezintă în figura 8.23.
x 3
 

 
101  104 2
1 102
103
4
Fig. 8.22 Drumuire planimetrică desfăşurată 1-2
Sunt situaţii în care trei sau mai multe drumuiri desfăşurate pornesc de pe
puncte de sprijin diferite şi se termină pe acelaşi punct, care nu este punct de
sprijin şi care se numeşte nod. Ansamblul acestor trasee formează drumuirea
cu punct nodal (fig. 8.24), compusă din trei sau mai multe ramuri.
302 5
2 301
x   6
x 
1 303
N 

 
2
 101  
101 
203 4
103 
 102  202
3
104 
1 103 
' 102  
201
105
106
 

y y
Fig.8.23 Drumuire în circuit Fig.8.24 Drumuire cu punct nodal
Noţiunea de drumuire derivă de la faptul că aceste trasee poligonale

sunt parcurse într-un sens ales, de către operatorii care efectuează
măsurătorile pe teren. Vârfurile traseului poligonal reprezintă punctele de
staţie ale drumuirii iar segmentele care unesc aceste puncte se numesc
laturile drumuirii. Pentru un sens de parcurs stabilit şi pentru un punct
staţionat oarecare, vârful anterior se numeşte vârf din urmă şi latura
anterioară latura din urmă a drumuirii; punctul şi latura următoare faţă de
staţia considerată se numesc respectiv punct înainte şi latură înainte ale
drumuirii.
Scopul principal al drumuirii este de a permite determinarea
coordonatelor vârfurilor traseului poligonal. Pentru aceasta, pe teren se
staţionează succesiv cu teodolitul fiecare punct şi se fac măsurători ale
unghiurilor orizontale dintre laturile drumuirii şi ale unghiurilor verticale ale
acestor laturi. De asemenea, se măsoară şi distanţele înclinate între puncte
pe cale directă sau electronic.
În situaţia când se doreşte ca simultan cu măsurătorile pentru
drumuire să se ridice şi punctele de detaliu, atunci în fiecare staţie, după ce
s-au determinat elementele necesare drumuirii, se continuă cu măsurarea
punctelor de detaliu vizibile şi apropiate de staţia respectivă. În acest sens
încă de la stabilirea traseului drumuirii se va urmări o alegere judicioasă a
poziţiei punctelor de staţie, astfel încât, acestea să fie în număr cât mai mic
şi să permită ridicarea completă a detaliilor.
Între punctele de staţie ale unei drumuiri, cele de capăt reprezintă un
caz particular (mai puţin punctul nodal), deoarece acestea au fost
determinate anterior prin lucrări de triangulaţie, intersecţii sau chiar prin alte
drumuiri. În consecinţă ele trebuie să permită vizarea a cel puţin încă unui
punct cunoscut pentru orientarea traseului drumuirii în raport cu axele de
coordonate ale planului de proiecţie. Coordonatele punctului de orientare
trebuie şi ele cunoscute în cazul când nu se cunoaşte direct unghiul de
orientare al aliniamentului respectiv.
În funcţie de tipul punctelor de sprijin din capetele drumuirilor,
acestea sunt denumite drumuiri principale sau secundare, după cum capete
lor sunt pe puncte de triangulaţie sau intersecţie sau pe puncte determinate
prin alte drumuiri.
Aşa cum s-a arătat măsurătorile de unghiuri şi distanţe se realizează
consecutiv între punctul de început şi cel de sfârşit. Din acest motiv erorile
aleatoare ale unghiurilor orizontale şi ale distanţelor se cumulează, astfel
încât la sfârşitul drumuirii se produc aşa numitele erori de închidere ale
orientărilor (sau direcţiilor) şi ale coordonatelor (sau distanţelor orizontale).
Aceste erori sunt sesizate în procesul de calcul al drumuirii şi trebuie să fie
mai reduse decât toleranţele admise, caz în care ele se compensează, adică
se repartizează câte o fracţiune cu semn schimbat la valorile din fiecare
staţie.
Se consideră cazul drumuirii din fig. 8.22. Orientarea laturii de
plecare se cunoaşte, deci dacă se calculează din aproape în aproape
orientarea fiecărei laturi a drumuirii cu ajutorul unghiurilor orizontale
măsurate, ar tebui ca ultima orientare calculată să fie egală cu cea de
plecare. În realitate există o diferenţă pozitivă sau negativă, datorată erorilor
de măsurare. Dacă această diferenţă, adică eroarea de închidere pe orientări
este mai redusă decât toleranţa acceptată, atunci ea se repartizează în mod
egal unghiurilor orizontale din fiecare staţie, astfel ca la un nou calcul de
orientări să rezulte eroarea de închidere zero.
Cu ajutorul distanţelor se calculează din aproape în aproape- pornind
de la punctul de plecare cunoscut- coordonatele celorlalte puncte. Ultimele
coordonate calculate ar trebui să coincidă cu cele ale punctului de plecare
(tot în cazul drumuirii închise), însă datorită erorilor există diferenţe între
acestea, adică există o eroare de închidere pe coordonate, care în cazul când
nu depăşeşte toleranţa se compensează.
Pentru ca punctele de îndesire să nu fie afectate de erori mari este
necesar ca drumuirile să satisfacă unele condiţii rezultate din practica
măsurătorilor:
- lungimea traselui drumuirii să nu depăşească 2 Km în localităţi şi 3
Km în afara lor;
- numărul punctelor de staţie să nu depăşească 20-25;
-distanţa între puncte să fie aleasă judicios, în funcţie de posibilităţile
de măsurare;
- marcarea punctelor să se realizeze în teren stabil, în zone unde
ţăruşii nu pot fi deplasaţi accidental prin lovire.
8.10.2 Drumuirea planimetrică desfăşurată - lucrări de teren şi calcul
Acest tip de drumuire presupune un traseu poligonal desfăşurat între

două puncte cunoscute accesibile, care vor constitui prima şi ultima staţie.
Celelalte puncte de staţie sunt chiar vârfurile traseului poligonal. O astfel de
drumuire poate să aibă o lungime totală de 2-3Km şi un număr maxin de 20-
25 staţii. Să considerăm exemplul din fig. 8.25, unde se prezintă traseul unei
drumuiri cu 5 staţii desfăşurată între punctele de sprijin 22 şi 50.
x 20
N  

  50
101  51
22 102
103

Fig. 8.25 Drumuire planimetrică desfăşurată
1. Lucrări de teren
Punctele de sprijin 22 şi 50 au fost alese astfel încât să poată fi
staţionate şi să aibă vizibilitate la câte un punct cunoscut, în cazul de faţă ,
punctele 20 şi 51, care sunt utilizate pentru stabilirea orientărilor de plecare
şi de sosire, adică θ22-20, respectiv θ50-51.
După stabilirea punctelor de orientare şi a celor de sprijin se
realizează recunoaşterea traseelor posibile şi se alege cel mai convenabil,
după care se stabilesc poziţiile punctelor de staţie intermediare, care vor fi
numerotate de preferinţă în ordinea staţionării lor (de obicei între 100 şi
200).
Punctele de staţie intermediare se materializează în mod curent cu
ţăruşi metalici poansonaţi în capăt pentru mărirea preciziei de măsurare a
unghiurilor orizontale (centrarea aparatului în staţie şi punctarea se pot
realiza cu precizie sporită).
După stabilirea punctelor se încep operaţiile de măsurare. Dacă
distanţele înclinate între puncte se măsoară direct (cu panglica), este
necesară şi operaţia de curăţire a terenului pe traseul aliniamentelor
măsurate. În cazul când distanţele se măsoară electronic operaţia de curăţire
a terenului nu este, în general, necesară. Distanţele pot fi măsurate separat
sau simultan cu unghiurile. Operatia se realizează în dublu sens, adică de cel
puţin două ori, pentru verificare.
După ce operaţiile anterioare au fost realizate se face măsurarea
unghiurilor orizontale şi verticale cu ajutorul tedolitului. Pentru aceasta se
staţionează cu teodolitul succesiv în fiecare staţie.
Instalarea teodolitului în staţie se realizează astfel: trepiedul se
aşează pe sol deasupra punctului de măsurat iar aparatul se fixează pe
trepied cu şurubul pompă. Se realizează apoi centrarea aparatului cu ajutorul
firului cu plumb sau cu dispozitivul optic de centrare al teodolitului.
Verticala aparatului trebuie sa fie coincidentă cu cea a punctului poansonat
pe ţăruş. După centrare se efectuează calarea aparatului şi se verifică din
nou dacă centrarea este corespunzătoare. Micile erori de centrare se
anulează prin deplasarea aparatului pe platoul trepiedului. Odată realizate
aceste operaţii se continuă cu punctarea pe laturile din urmă şi dinainte ale
drumuirii şi se efectuează citiri pe cercurile orizontal şi vertical ale
aparatului, pe fiecare direcţie. Unghiurile drumuirii se măsoară în ambele
poziţii ale lunetei (poziţiile I şi II), dar în calcul se ia media valorilor
distanţelor şi unghiurilor, corespunzător poziţiei I a lunetei. Pentru
măsurarea corectă a unghiurilor este necesară înregistrarea înălţimii
aparatului în punctul de staţie şi a înălţimii de punctare pe direcţia măsurată
(se caută de obicei ca înălţimea aparatului şi cea de punctare să fie egale, dar
nu este absolut obligatoriu acest lucru).
Datele rezultate din măsurători se noteză în carnete speciale de teren
sau sunt înregistrate automat intr-o memorie, dacă teodolitul este electronic.
În tabelul 8.1 se dă un exemplu simbolic al modului cum sunt înscrise
rezultatele măsurătorilor în carnetul de teren, în cazul drumuirii din fig.8.25.
Dacă ridicarea detaliilor se face simultan cu drumuirea, atunci din fiecare
staţie vor fi măsurate şi punctele respective iar rezultatele măsurătorilor se
înscriu în carnetul de teren la staţia respectivă. Pentru punctele de detaliu
măsurătorile de unghiuri se fac de obicei din poziţia I a lunetei.
2. Calculul drumuirii
Operaţiile de calcul se desfăşoară într-o succesiune care permite
realizarea corecţiei erorilor de măsurare, în cazul în când acestea se
încadrează în toleranţele acceptate.Etapele de calcul sunt:
Tabel 8.1 Modul de înscriere a măsurătorilor în carnetul de teren
Punct
Dist.
Staţia vizat Citire cerc Citire cerc
înclinată
…….. ……….
(panglică)
vertical orizontal Schiţa drumuirii
ha (m) . (g c cc) (g c cc)
(m)
hv (m)
- Hz22-20 I
20
-
- - Hz22-20 II
22
ha22 V22-101 I Hz22-101 I
101
L22-101
hv22-101 V22-101 II Hz22-101 II
20
22 V101-22 I Hz101-22 I
L101-22  22
hv101-22
N
V101-22 II Hz101-22 II 
101
ha101 102 V101-102 I Hz101-102 I
L101-102
hv101-102 101 
V101-102 II Hz101-102 II
102 
V102-101 I Hz102-101 I
101
L102-101
hv102-101 V102-101 II Hz102-101 II 103 
102
ha102 103 V102-103 I Hz102-103 I 
L102-103 50
N
hv102-103 V102-103 II Hz102-103 II 
51
102 V103-102 I Hz103-102 I
L103-102
hv103-102 V103-102 II Hz103-102 II
103
ha103 50 V103-50 I Hz103-50 I
L103-50
hv103-50 V103-50 II Hz103-50 II
103 V50-103 I Hz50-103 I
L50-103
hv10-103 V50-103 II Hz50-103 II
50
ha50 51 - Hz50-51 I
-
- - Hz50-51 II
a) Calculul unghiurilor de orientare ale laturilor de plecare şi sosire

Cu coordonatele punctelor de sprijin şi de orientare rezultă:
200 y
 2220   arctg 2220  k  200 g , k=0.1,2
 x 2220
200 y
 5051   arctg 5051  k  200 g , k=0.1,2 (8.88)
 x5051
b) Calculul unghiurilor orizontale ale laturilor drumuirii

Pentru fiecare poziţie a lunetei rezultă câte o valoare a unghiului,
deci într-o staţie, unghiul orizontal va fi media aritmetică a două valori. Se
ţine cont că, dacă citirea pe cercul orizontal pe latura din dreapta a unghiului
este mai mică decât cea din stânga, atunci se adună 400 g (unghiurile sunt
pozitive şi mai mici de 400g). Se exemplifică pentru unghiul orizontal α22:
α22a = Hz22-101(I) – Hz22-20(I) (+400g)

α22b = Hz22-101(II) – Hz22-20(II) (+400g)
1
α22 =  (α22a + α22b) (8.89)
2
În modul arătat mai sus se calculează toate unghiurile orizontale ale

drumuirii, ţinând cont de citirile pe cercul orizontal pe laturile respective.
Rezultă astfel valorile α 101; α102; α103; α50.
c) Calculul valorilor brute ale unghiurilor de orientare ale laturilor
drumuirii
Considerând sensul de parcurs al drumuirii ca şi cel de pe teren,
orientările laturilor se calculează prin transmitere de la o latură la alta,
începând cu prima, 22-20, al cărui unghi de orientare este cunoscut. Astfel,
pentru calculul orientării laturii 22-101 (θ22-101), se dispune de valorile θ22-20
şi α22 (fig. 8.26). Notând cu indicele b valoarea brută, rezultă:
θb22-101 = θ22-20 + α22(-400) (8.90)
Valoarea unghiului de orientare este cuprinsă în intervalul 0÷400g,

deci dacă în calcule se depăşeşte acest interval, atunci se adaugă sau (se
scad) 400g pentru ca unghiul să fie exprimat în intervalul respectiv. Acest
lucru este arătat prin valoarea adăugată în paranteză în relaţia (8.90).
Pentru staţia 22, segmentul 22-20 este latura din urmă iar segmentul
22-101 este latura înainte a drumuirii, în sensul de calcul considerat. Deci
orientarea se transmite către latura dinainte, adăugând la orientarea laturii
din urmă, unghiul orizontal dintre ele două laturi şi scăzând eventual 400g,
dacă suma depăşeşte această valoare.
Pentru staţia 101, latura 101-102 este latura din urmă iar orientarea
sa θ101-22 este inversa valorii θ22-101, adică cele două orientări diferă cu 200 g,
deci:
θb101-22 = θb22-101 + 200g (-400) (8.91)
x 20
N N
  101


22

O y
Fig. 8.26 Transmiterea unei orientări
Orientarea laturii dinainte, 101-102 va fi:
θb101-102 = θb101-22 +α101 (-400) (8.92)
În acelaşi mod se calculează în continuare:
θb102-101 = θb101-102 + 200g (-400)

θb102-103 = θb102-101 + α102 (-400)
θb103-102 = θb102-103 + 200g (-400)
θb103-50 = θb103-102 + α103 (-400)
θb50-103 = θb103-50 + 200g (-400)
θb50-51 = θb50-103 + α50 (-400) (8.93)
Se observă că ultima valoare, θb50-51, este de fapt orientarea laturii de

sosire 50-51, dar această valoare brută conţine erorile cumulate, înregistrate
la măsurarea unghiurilor orizontale. Faţă de valoarea reală θ50-51 calculată
din coordonate va exista o diferenţă care se numeşte eroarea de închidere pe
orientări a drumuirii. Dacă presupunem că la fiecare unghi orizontal măsurat
pe teren s-a greşit în plus cu o cantitate ε, atunci orientarea primei laturi va
conţine o eroare ε, a celei de-a doua laturi, o eroare 2ε (deoarece
transmiterea se face prin adunarea unghiurilor), a celei de-a treia laturi, o
eroare 3ε şi aşa mai departe. Deci orientarea brută a ultimei laturi va
conţine eroarea 5ε (corespunzător celor 5 unghiuri orizontale măsurate),
adică eroarea totală de închidere pe orientări. Dacă această eroare se
situează sub toleranţa admisă, atunci ea se repartizează sub formă de corecţii
(adică cu semn schimbat) celor cinci unghiuri, în acelaşi mod în care s-a
presupus că s-a greşit la măsurarea pe teren.
Deci eroarea de inchidere pe orientări este diferenţa între valoarea
transmisă şi cea reală (din coordonate) a orientării ultimei laturi;
eθ = θb50-51 – θ50-51 (8.94)
Eroarea calculată trebuie să îndeplinească condiţia:
e ≤ Tθ = 2,6     n (8.95)
unde σα este eroarea medie pătratică la măsurarea unui unghi iar n este
numărul de staţii (deci numărul de unghiuri măsurate). Pentru măsurători
inginereşti se obişnuieşte să se ia toleranţa unghiulară de valoare:
T = 1c 50cc  n (8.96)
În cazul când relaţia (8.95) nu este satisfăcută, măsurătorile pe teren se

refac, deoarece s-au strecurat erori grave la măsurarea unghiurilor.
d) Compensarea erorii de închidere pe orientări
Corecţia de orientare, unitară se calculează cu relaţia:
 e
cθ = (8.98)
n
Valorile compensate ale orientărilor laturilor considerate în sensul

drumuirii se vor calcula astfel:
θ22-101 = θb22-101 + cθ
θ101-102 = θb101-102 + 2cθ
θ102-103 = θb102-103 + 3cθ
θ103-50 = θb103-50 + 4cθ
θt50-51= θb50-51 + 5cθ (8.98)
Ultima valoare calculată, θt50-51 este corectată, deci trebuie să fie egală cu
valoarea calculată din coordonate, θ50-51.
e) Calculul valorilor reduse la orizont ale distanţelor
Din tabelul 8.1 se vede că citirile pe cercul vertical s-au efectuat în
ambele poziţii ale lunetei, deci se impune calculul valorii medii a unghiului
vertical pentru fiecare direcţie măsurată. Pentru direcţia 22-101, unghiul
vertical mediu va fi:
1
V22-101 =  (V22-101(I) + 400 –V22-101(II)) (8.99)
2
În mod asemănător se obţin celelalte valori: V101-22, V101-102, V102-101, V102-103,

V103-102, V103-50,V50-103
Tot în tabelul 8.1 se observă de asemenea, că distanţa între două
puncte este măsurată in ambele sensuri. Spre exemplu, pentru calculul
valorii reduse la orizont a distanţei între punctele 22-101 se obţine:
D’22-101 = L22-101 sinV22-101
şi D”22-101 = L101-22 sinV101-22 (8.100)
Valoarea distanţei reduse va fi deci media, D22-101, a celor două

valori. În mod asemănător se obţin proiecţiile în plan orizontal ale tuturor
laturilor drumuirii: D101-102, D102-103 şi D103-50.
În cazul când distanţele înclinate se măsoară direct (cu panglica),
relaţiile (8.100) sunt valabile doar dacă înălţimea aparatului ha şi cea de
punctare, hv, pe direcţia considerată sunt egale. Dacă acesată egalitate (ha =
hv) nu se respectă, diatanţele reduse la orizont (în cazul măsurării directe a
celor înclinate) se vor calcula cu:
  h  ha 
Dij  Lij  sin Vij  arcsin  v  sin Vij  (8.101)
 L 
  ij 
Se observă că în cazul egalităţii între înălţimea aparatului şi cea a punctării,

ha = hv. relaţia (8.101) capătă forma (8.100).
f) Calculul valorilor brute ale coordonatelor relative
Diferenţele coordonatelor a două puncte se por calcula dacă se
cunoaşte distanţa între puncte şi unghiul segmentului respectiv faţă de axa
Ox. Acest principiu se aplică pentru calculul coordonatelor relative ale
punctelor drumuirii. Considerăm aliniamentul 22-101 al drumuirii care se
calculează şi sensul de parcurs ales mai înainte (fig. 8.27).În etapele
anterioare s-au calculat unghiurile de orientare ale laturilor şi lungimea
proiecţiilor lor în plan orizontal.
Pentru latura 22-101 se cunosc deci unghiul θ22-101 şi distanţa D22-101.
Diferenţele de coordonate ale punctelor 22 şi 101, adică
coordonatele relative ale punctului 101 în raport cu punctul 22, în sensul
parcurs considerat vor rezulta din:
δx22-101 = D22-101 cosθ22-101

δy22-101 = D22-101 sinθ22-101 (8.102)
x
N
 101
D22-101 x
22 y
O y
Fig. 8.27 Calculul coordonatelor relative
Deşi valorile δx şi δy reprezintă lungimi, acestea vor primi semne algebrice

(+ sau -) în funcţie de sensul parcurs. Semnele lor sunt date chiar de
funcţiile sin şi cos, deci de valoarea unghiului de orientare. Deoarece se
cunosc numai coordonatele punctului 22, x22 şi y22, cele ale puctului 101 vor
rezulta sub forma:
x101 = x22 + δ22-101 şi y101 = y22 + δ22-101 (8.103)
sumele de mai sus având semn algebric.

Considerând în continuare punctul 101 cunoscut deja, se determină
coordonatele relative ale punctului 102 în raport cu 101 pe baza elementelor
anterioare D101-102 şi θ101-102:
δx101-102 = D101-102 cosθ101-102

δy101-102 = D101-102 sinθ101-102 (8.104)
şi apoi coordonatele rectangulare ale punctului 102:
x102 = x101 + δx101-102 şi y101 = y101 + δy101-102 (8.105)
Judecând în mod analog se pot determina din aproape în aproape

toate punctele drumuirii, urmând ca din calculele efectuate pe ultimul
tronson, 103-50 să se găsească coordonatele punctului deja cunoscut, 50, cu
alte cuvinte diferenţele de coordonate între puntul de sosire şi cel de plecare
ar trebui să fie egale cu sumele algebrice ale coordonatelor relative calculate
ca în relaţiile (8.102) şi (8.104). Acest lucru este practic imposibil deoarece
la măsurarea distanţelor şi unghiurilor verticale au intervenit erori, care în
procesul de calcul se cumulează în sensul de parcurs ales. Diferenţele
considerate se numesc erori de închidere pe coordonate.
Din motivele arătate se calculează mai întâi doar coordonatele
relative şi se determină erorile de închidere, care se compensează în situaţia
în care acestea se situează sub toleranţele admise.
Deci cu distanţele şi orientările cunoscute, se calculează conform
celor arătate, toate coordonatele relative brute: δx22-101, δy22-101, δx101-102, δy101-
102, δx102-103, δy102-103, δx103-50, δy103-50.
Diferenţele între coordonatele punctelor de capăt cunoscute sunt:
Δx22-50 = x50 – x22
Δy22-50 = y50 – y22 (8.106)
Vom nota:
Sδx = δx22-101 + δx101-102 + δx102-103 + δx103-50

Sδy = δy22-101 + δy101-102 + δy102-103 + δy103-50 (8.107)
Erorile de inchidere pe coordonate vor fi:
ex = Sδx – Δx22-50
ey = Sδy – Δy22-50 (8.108)
iar eroarea totală (vector):
Exy = (e2x + e2y)1/2 (8.109)
Eroarea totală trebuie să satisfacă condiţia:

1 2 2
Exy ≤ Txy = [n( σ αL + σ2l)]1/2 (8.110)
3
unde n este numărul de laturi ale drumuirii; σα – eroarea medie pătratică de
măsurare a unghiurilor; σl – eroarea medie pătratică la măsurarea unei laturi;
L – lungimea drumuirii.
Pentru ridicările inginereşti se utilizează o relţie de forma:
3 L
Exy ≤ Txy = 4,5 10-6 L  (8.111)
5200
În cazul în care eroarea totală de închidere pe coordonate nu

satisface relaţia (8.110) rezultă că la măsurătorile de teren s-a strecurat o
eroare gravă , deci procesul de măsurare se reia.
g) Compensarea erorii de închidere pe coordonate
Cela două componente ale erorii de închidere pe coordonate, ex şi ey
se repartizează sub formă de corecţii la fiecare din coordonatele relative,
proporţional cu lungimea fiecărei laturi a drumuirii. Considerând că
lungimea totală a drumuirii este D = D22-101 + D101-102 + D102-103 + +D103-50
corecţiile unitare vor fi:
 ex  ey
cx  şi cy  (8.112)
D D
iar valorile compensate ale coordonatelor relative:
Δx22-101 = δx22-101 + cx· D22-101

Δy22-101 = δy22-101 + cy ·D22-101
Δx101-102 = δx101-102 + cx ·D101-102
Δy101-102 = δy101-102 + cy ·D101-102
......................................................
Δx103-50 = δx103-50 + cx ·D103-50
Δy103-50 = δy103-50 + cy ·D103-50 (8.113)
h) Calculul coordonatelor absolute ale punctelor drumuirii

Ţinând cont de relaţiile de forma (8.103) şi (8.105) se calculează
succesiv:
x101 = x22 + Δx22-101 y101 = y22 + Δy22-101

x102 = x101 +Δx101-102 y102 = y101 + Δy101-102
x103 = x102 +Δy102-103 y103 = y102 + Δy102-103
x50 = x103 + Δx103-50 y50 = y103 + Δy103-50 (8.114)
Egalităţile xc50 – x50 = 0 şi yc50 -y50 = 0 verifică corectitudinea
calculelor. După această etapă urmează să se calculeze pentru fiecare staţie
coordonatele punctelor de detaliu în cazul în care măsurarea acestora s-a
făcut simultan cu cele ale drumuirii.
8.10.3 Drumuirea planimetrică în circuit
Să considerăm un traseu poligonal închis, cu patru puncte de staţie şi

patru laturi (fig. 8.28). Punctul 60 este un punct de sprijin de coordonate x60,
y60 şi are vizibilitate către un alt punct cunoscut. 61(x61, y61). Rezultă deci că
unghiul de orientare θ60-61 se poate calcula cu coordonatele celor două
puncte.
x
N

61
101
a
60 102 
b
103


y
Fig. 8.28 Drumuirea planimetrică în circuit
Operaţiile de teren se realizează asemănator cu cele de la drumuirea

desfăşurată, cu deosebirea că punctul de plecare 60 este staţionat o singură
dată, dar se măsoară unghiurile orizontale şi verticale atât pentru prima cât
şi pentru ultima latură ale drumuirii. Având în vedere acest lucru se poate
considera că punctul 60 este o staţie dublă şi prin urmare drumuirea în
circuit are un număr de n vârfuri staţionate, dar în calcul se vor considera
n+1 staţii. Într-adevăr, dacă vom considera că traseul poligonal se
“deschide” în punctul 60, prin dublarea acestui punct, atunci drumuirea
închisă cu n puncte va fi o drumuire “desfăşurată” cu n+1 staţii, la care
punctele de capăt au aceleaşi coordonate şi acelaşi unghi de orientare. În
această idee calculul drumuirii închise se desfăşoară absolut asemănător cu
cel al drumuirii desfăşurate. Un aspect particular al calculului este acela că
diferenţele coordonatelor de plecare şi sosire sunt nule, deci urmărind
relaţiile (8.72) şi (8.74) de la drumuirea deschisă, pentru cazul de faţă
rezultă:
Δx60-60 = x60 – x60 = 0

Δy60-60 = y60 – y60 = 0 (8.115)
şi erorile de închidere pe coordonate:
ex = Sδx – Δx60-60 = Sδx

ey = Sδy – Δy60-60 = Sδy (8.116)
8.10.4 Drumuirea planimetrică cu punct nodal
Considerăm o drumuire planimetrică cu punct nodal formată trei

ramuri notate a, b, c (fig.8.29). Operaţiile de teren sunt asemănătoare acelora
de la drumuirea desfăşurată, cu deosebirea că punctul nodal, N, se
staţionează o singură dată, dar pentru toate cele trei ramuri.
N

202 2
N
11 N 201
x M   22

1   203

 
  N
101    N 33

 303
 302
3
103 
102  
301

y
Fig. 8.29 Drumuirea planimetrică cu punct nodal
În punctul nodal se poate viza o direcţie necunoscută comună celor

trei ramuri, M-N. Numărul de staţii de pe fiecare ramură (inclusiv punctul
nodal) este na, nb, nc, iar lungimile totale ale fiecărei ramuri sunt respectiv
La, Lb, Lc.
Deoarece coordonatele punctului nodal xN, yN şi orientarea direcţiei
comune θM-N nu se cunosc, calculul acestei drumuiri prezintă aspecte
particulare şi se desfăşoară în următoarele etape:
1. Se calculează din coordonate unghiurile de orientare ale laturilor
de plecare la ramurile drumuirii: θ1-11, θ2-22, θ3-33.
2. Se calculează unghiurile orizontale între laturi pe cele trei ramuri;
- ramura a: α1, α101, α102, α103, α104, αN1;
- ramura b: α2, α201, α202, α203, αN2;
- ramura c: α3, α301, α302, αN3.
3.Se transmit unghiurile de orientare la laturile drumuirii pornind pe
fiecare ramură de la orientările de plecare cunoscute. În finalul fiecărei
ramuri se calculează orientarea laturii comune M-N. Se obţin trei valori, θaM-
N, θbM-N, θcM-N, care ar trebui să fie egale, însă erorile cumulate de măsurare a
unghiurilor orizontale sunt diferite pe fiecare ramură, în funcţie de numărul
de staţii. Se va considera deci ca orientare definitivă a direcţiei comune,
media pomderată a celor trei valori obţinute:
 aM  N  p a   bM  N  pb   cM  N  pc
 M N  (8.117)
p a  pb  p c
unde ponderile pa, pb, pc se calculează în funcţie de numărul de staţii pe

fiecare ramura:
1 1
1 pb  pc 
pa  nb nc
na (8.118)
În continuare, orientarea de sosire fiind cunoscută , se pot calcula erorile de

închidere pe orientări pe fiecare ramură:
ea   aN  M   N  M eb   bN  M   N  M ec   cN  M   N  M

(8.119)
4. Se compenseză erorile de închidere pe orientări la fiecare ramură,

obţinându-se valorile definitive pentru toate laturile. Această operaţie se
realizează ca şi la drumuirile desfăşurate.
5. Se calculează distanţele reduse la orizont între puncte, pe fiecare
ramură.
6. Se calculează coordonatele relative provizorii şi coordonatele
absolute provizorii ale punctelor. Pornind de la punctele cunoscute de pe
fiecare ramură, se ajunge în final la punctul nodal, pentru care se obţin trei
seturi de valori ale coordonatelor xNa, yNa, xNb, yNb, xNc, yNc.
Coordonatele definitive ale punctului N vor fi mediile ponderate ale
celor trei seturi de valori:
x Na  q a  x Nb  qb  x Nc  qc
xN 
q a  qb  qc
y  q  y Nb q b  y Nc  qc
y N  Na a (8.120)
q a  qb  q c
unde ponderile se calculează în funcţie de lungimea desfăşurată a fiecărei
ramuri cu relaţiile:
1 1 1
qa  qb  qc  (8.120a)
La Lb Lc
Cu valorile definitive ale coordonatelor punctului nodal se pot

calcula erorile de inchidere pe coordonate ale fiecărei ramuri:
eax = xNa – xN ebx = xNb – xN ecx = xNc – xN

eay eby = y – y ecy = y – y
= yNa – yN Nb N Nc N (8.121)
7. În continuare se compensează coordonatele relative şi se
calculează coordonatele absolute ale punctelor.
Drumuirea cu punct nodal este utilizată pentru ridicări topografice în
zone cu vizibilitate nesatisfăcătoare. Un exemplu în acest sens îl constituie
ridicările topografice din zonele silvice, unde vegetaţia împiedică realizarea
vizelor lungi.
8.11 Metoda radierilor planimetrice pentru ridicarea detaliilor
Această metodă de ridicare este utilizată de obicei în combinaţie cu

drumuirea planimetrică de un tip oarecare, cu scopul de a se realiza
simultan şi măsurarea punctelor de detaliu. Aceasta presupune ca în fiecare
staţie să se efectueze vize către punctele drumuirii şi în continuare către
toate punctele de detaliu. Măsurătorile pentru punctele drumuirii se execută
de obicei, în ambele poziţii ale lunetei aparatului, pe când cele pentru
punctele de detaliu (numite şi puncte radiate) se realizează doar în poziţia I a
lunetei aparatului, iar distanţa între staţie şi punct se măsoară o singură dată.
Considerǎm un fragment din drumuirea desfăşurată prezentată în fig.
8.25 şi să presupunem că această drumuire s-a combinat cu radieri pentru
ridicarea unui detaliu (fig. 8.30) care necesită măsurarea a patru puncte,
numerotate 501, 501, 503, 504. Punctele 501 şi 502 sunt mai apropiate de
staţia 22 iar punctele 503 şi 504 sunt vizibile şi apropiate de staţia 101.
x
501 504
22
 502 503



 102
20
101
Fig. 8.30 Radieri planimetrice combinate cu o drumuire
La măsurătorile de teren se procedează astfel: se staţionează punctul

22 şi se determină elementele necesare pentru drumuire şi apoi se vizează
punctele 501 şi 502 pentru care se efectuează citiri pe cercurile orizontal şi
vertical numai în poziţia I a lunetei. De asemenea, se măsoară distanţele
între punctul de staţie 22 şi punctele 501 şi 502. În continuare se staţionează
punctul 101 şi după determinarea elementelor pentru drumuire se fac
măsurători asupra punctelor 503 şi 504. În tabelul 8.2 se arată simbolic
modul de înscriere a datelor în carnetul de teren pentru staţiile 22 şi 101, în
cazul când există şi puncte radiate.
Calculul coordonatelor punctelor radiate se face după ce s-au
calculat coordonatele punctelor de drumuire, aşa cum s-a arătat la §8.10.2 şi,
se desfăşoară separat pentru fiecare staţie. Etapele de calcul sunt:
a) Calculul unghiurilor orizontale între latura din urmă a drumuirii şi
fiecare direcţie vizată:
- staţia 22:
α501 = Hz22-501(I) – Hz22-20(I)

α502= Hz22-502(I) – Hz22-20(I) (8.122)
- staţia 101:
α503 = Hz101-503(I) – Hz101-22(I)
α504 = Hz101-504(I) – Hz101-504(I) (8.123)
Tabel 8.2 Înscrierea datelor în carnetul de teren la o drumuire cu radieri
Punct
Distanţă Citire cerc Citire cerc
Staţia vizat
înclinată verical orizontal
ha hv Schiţa drumuirii cu
(pangl)
(m) (m) radieri
(m) (g c cc) (g c cc)
20 - - Hz22-20(I) 22
- - - Hz22-20(II)
N
20
101 V22-101(I) Hz22-101(I) 502 501

L22-101
hv22-101 V22-101(II) Hz22-101(II)
22 501 V22-501(I) Hz22-501(I)
L22-501
ha22 hv22-501 - -
502 V22-502(I) Hz22-502(I) 503 504

L22-502
hv22-502 - -
101
22 V101-22(I) Hz101-22(I)
L101-22
hv101-22 V101-22 Hz101-22(II) 102
102 V101-102(I) Hz101-102(I)

L101-102
hv101-102 V101-102(II) Hz101-102(II)
101
ha101 503 V101-503 Hz101-503(I)
L101-503
hv101-503 - -
504 V101-504(I) Hz101-504(I)

L101-504
hv101-504 - -
b) Calculul orientărilor vizelor punctelor de radiere

După calculul drumuirii se cunosc orientările compensate ale laturilor, deci
orientările vizelor la punctele radiate se calculează astfel:
- staţia 22:
θ22-501 = θ22-20 + α501 (-400)
θ22-502 = θ22-20 + α502 (-400) (8.124)
- staţia 101:
θ101-503 = θ101-22 + α503 (-400)
θ101-504 = θ101-22 + α504 (-400) (8.125)
c) Calculul distanţelor reduse la orizont între punctele de staţie şi

punctele radiate:
- staţia 22:
D22-501 = L22-501 sinV22-501(I)
D22-502 = L22-502 sinV22-502(I) (8.126)
- staţia 101:
D101-503 = L101-503 sinV101-503(I)
D101-504 = L101-504 sinV101-504(I) (8.127)
Dacă înălţimea aparatului în staţie nu este aceeaşi cu înălţimea

punctării atunci se utilizează relaţia (8.67) pentru calculul distanţelor reduse
la orizont, în cazul când măsurarea distanţei s-a făcut direct.
d) Calculul coordonatelor relative şi absolute ale punctelor radiate
- staţia 22:
x501 = x22 + Δx22-501 = x22 + D22-501 cosθ22-501
y501 = y22 + Δy22-501 = y22 + D22-501 sinθ22-501
x502 = x22 + Δx22-502 = x22 + D22-502 cosθ22-502
y502 = y22 + Δy22-502 = y22 + D22-502 sinθ22-502 (8.128)
- staţia 101:
x503 = x101+ Δx101-503 = x101 + D101-503 cosθ101-503
y503 = y101 + Δy101-503 = y101 + D101-503 sinθ101-503
x504 = x101 + Δy101-504 = y101 + D101-504 cosθ101-504
y504 = y101 + Δy101-504 = y101 + D101-504 sinθ101-504 (8.129)
În modul arătat se calculează toate punctele de radiere

ridicate simultan cu drumuirea. Sunt însă cazuri când este necesară ridicarea
unei suprafeţe mici de teren, care se poate realiza dintr-o singură staţie. În
acest caz punctul de staţie necesar poate fi determinat prin intersecţii, puncte
duble sau altă metodă iar punctul de referinţă este un alt punct cunoscut.
8.12 Transcalculări de coordonate
Aşa cum s-a arătat în cap.3, în România se utilizează ca sisteme de

proiecţie pentru întocmirea hărţilor sistemul stereografic 1970 şi sistemul
Gauss-Krűger. Pentru necesităţi zonale, planurile topografice se întocmesc
în sisteme de proiecţie locale pe planul tangent sau secant, ceea ce conduce
la deformaţii mai reduse ale reprezentărilor grafice. Deoarece reţeaua
punctelor de triangulaţie este utilizată şi pentru ridicări locale se pune
problema exprimării coordonatelor acestor puncte dintr-un plan de proiecţie
în altul, deci dintr-un sistem cartezian în alt sistem care este translat şi rotit
faţă de primul. Legatura între coordonatele punctelor din două sisteme de
proiecţie trebuie să ţină cont că la proiecţia distanţelor pe plan există mici
diferenţe cauzate de curbura suprafeţei terestre şi de altitudinea punctelor şi
a planului de proiecţie însuşi.
Aşa cum s-a mai amintit, un sistem rectangular plan este determinat
dacă se cunosc coordonatele a cel puţin două puncte din sistemul respectiv.
Rezultă că pentru a stabili legatura între coordonate în două sisteme
rectangulare de axe sunt necesare cel puţin două puncte ale căror coordonate
să fie cunoscute în ambele sisteme.
Să considerăm cazul a două sisteme de axe rectangulare plane (fig.
8.30), xOy cu x = Nordx şi ηΩξ, cu η = Nordη şi două puncte, 1şi 2, cu
coordonatele:
- în sistemul xOy: 1(x1,y1) şi 2(x2, y2);
- în sistemul ηΩξ : 1(η1, ξ1) şi 2(η2, ξ2).
x 1-2

x1 x1-2
x2 







O
y1
y2 y
Fig. 8.31 Transcalculul coordonatelor plane
Aliniamentul 1-2 va avea unghiurile de orientare în cele două sisteme de

axe:
y  y1  
 x12  arctg 2 şi  1 2  arctg 2 1 (8.130)
x 2  x1  2  1
şi distanţele între cele douǎ puncte:
Dx12  ( x2  x1 ) 2  ( y 2  y1 ) 2 şi
D1 2  ( 2  1 )  ( 2   1 )
2 2
(8.131)
Cu aceste elemente se poate calcula unghiul φ de rotaţie între cele
două sisteme şi factorul de corecţie K al proiecţiei distanţelor sub formele:
   1 2   x1 2 sau    x1 2   1 2

D1 2 Dx12
şi K sau K
D x1 2 D12
(8.132)
Coordonatele unui punct oarecare, P (care poate fi şi punctul 2) se

pot exprima în sistemul ηΩξ în funcţie de coordonatele sale în sistemul xOy
şi de coordonatele punctului 1, cunoscut în ambele sisteme astfel:
 p  1  ( x p  x1 )  K  cos   ( y p  y1 )  K  sin 
 p  1  ( x p  x1 )  K  sin   ( y p  y1 )  K  cos  (8.133)
în care produsele K·sinφ şi K·cosφ se pot calcula cu valorile din (8.100) sau
cu:
x12  12  y12  12
K sin  
x 212  y 212
x    y  12
K cos   12 2 12 (8.134)
x 12  y 212
Pentru transpunerea unui punct, Q, cunoscut în sistemul ηΩξ, la

sistemul xOy se utilizează relaţiile:
xQ  x1  (Q  1 )  K1  cos1  ( Q  1 )  K 1  sin 1

yQ  y1  (Q  1 )  K 1  sin  1  ( Q  1 )  K1  cos 1 (8.135)
în care produsele K1·sinφ1 şi K1·cosφ1 se calculează cu valorile (8.132) sau

cu :
x12  12  y12  12
K1 sin 1 
 212   212
x    y1 2  12
K1 cos 1  1 2 21 2 (8.136)
 12   212
Se observă că, formal, relaţiile (8.133) şi (8.135), respectiv (8.134) şi

(8.136) sunt identice, deci dacă se notează cu indice “i”elementele
corespunzătoare sistemului de coordonate iniţial şi cu indice “t” cele din
sistemul transpus, relaţiile (8.133÷8.136) se pot generaliza, astfel că un
punct oarecare, P, va avea coordonatele transpuse:
x Pt  x1t  ( x Pi  x1i )  K  cos   ( y Pi  y1i )  K  sin 

y Pt  y1t  ( x Pi  x1i )  K  sin   ( y Pi  y1i )  K  cos (8.137)
unde:
( x2i  x1i )( y 2t  y1t )  ( y 2i  y1i )( x2t  x1t )

K  sin  
( x2i  x1i ) 2  ( y 2i  y1i ) 2
( x  x )( x  x )  ( y 2i  y1i )( y 2t  y1t )
K  cos   2i 1i 2t 1t 2
( x2i  x1i )  ( y 2i  y1i ) 2
(8.138)
în care x1i , x 2i , x1t , x2t , y1i , y 2i , y1t , y 2t sunt coordonatele a doua puncte
cunoscute în ambele sisteme de axe de coordonate (iniţial şi transpus), iar
x Pi , y Pi - coordonatele punctului oarecare, P, în sistemul iniţial.
Cap. 9 Întocmirea planurilor topografice
9.1 Generalităţi
Elaborarea planurilor şi hărţilor topografice este scopul final al

ridicărilor planimetrice. În funcţie de scara de reprezentare aleasă şi de
mărimea suprafeţei reprezentate rezultă dimensiunile foii de hârtie pe care
se va realiza planul. În acest sens se va ţine seama de faptul că este necesară
o zonă unde se face reprezentarea propriu-zisă şi o zonă periferică unde se
realizează inscripţiile marginale ale planului topografic. Întocmirea planului
topografic se poate face manual sau automat cu ajutorul sistemelor de
desenat controlate de calculator (plotere).
Reprezentarea punctelor se poate face cu ajutorul coordonatelor
rectangulare (coordonate x,y) sau cu ajutorul coordonatelor polare (distanţă
şi unghi).
Din punct de vedere practic, pentru realizarea unui plan topografic
este necesar să se cunoască următoarele elemente necesare în acest scop:
-coordonatele tuturor punctelor care urmează să fie reprezentate;
-schiţele de teren în care se regăsesc formele detaliilor şi
numerotarea punctelor caracteristice ale acestor detalii (punctele
măsurate);
-scara de reprezentare;
-mărimea foii de hârtie pe care urmează să se realizeze planul;
-semnele convenţionale care urmează să fie utilizate.
În cazul când planul topografic este întocmit manual se realizează iniţial o
primă formă a acestuia numită original de teren şi apoi o copie pe un suport
transparent numită original de editare, după care se vor realiza copii de
lucru. Operaţiile de desenare şi scriere pe planul topografic sunt incluse în
noţiunea de cartografiere a planului. La întocmirea planului se poate folosi o
culoare unică (tuş negru) sau mai multe culori (albastru pentru elemente
hidrografice, maro sau sepia pentru curbe de nivel, verde pentru vegetaţie
etc.)
Ordinea operaţiilor de întocmire a planului eate următoarea:
-se desenează pe o foaie de hârtie un dreptunghi care se numeşte
cadrul interior al hărţii şi reprezintă limita suprafeţei de reprezentat
propriu-zise;
-spre exteriorul dreptunghiului se trasează cadrul ornamental la o
distanţă de circa 10mm;
-în spaţiul cadrului interior se trasează caroiajul rectangular al
planului, format dintr-o reţea de pătrate cu latura de 10cm; liniile
acestei reţele reprezintă valori rotunde ale coordonatelor x,y din
sistemul rectangular; aceste linii sunt paralele cu axele sistemului
rectangular plan al planului proiecţiei;
- se reprezintă detaliile planimetrice;
- se verifică corectitudinea reprezentării;
- se realizează inscripţiile explicative ale planului.
Pe planurile topografice se reprezintă detaliile planimetrice şi
eventual şi detalii altimetrice (prin curbe de nivel). Elementele cu
dimensiuni reale reduse pot fi reprezentate prin semne convenţionale care
sunt reunite în atlase corespunzătoare la diferite scări ale planului.
Precizia de reprezentare pe plan a punctelor trebuie să fie de
0,5mm÷1mm.
9.2 Reprezentarea punctelor în coordonate rectangulare
În cazul întocmirii manuale, reprezentarea se poate face pe hârtie

milimetrică sau utilizând instrumente simple de desen: riglă, compas,
raportor.
Dacă este necesară o precizie mai mare, atunci se utilizează
instrumente numite coordonatografe rectangulare prevăzute cu benzi
gradate, care permit întocmirea caroiajului şi reprezentarea punctelor. Pe
plan se reprezintă prin coordonatele lor rectangulare mai întâi punctele de
sprijin şi apoi punctele de detaliu. Acestea din urmă se unesc conform
schiţelor de teren rezultând contururile detaliilor.
În cazul întocmirii planului la dispozitive automate ordinea
operaţiilor este impusă de tipul de program utilizat.
9.3 Reprezentarea punctelor în coordonate polare
Dacă planul topografic este întocmit manual şi numărul de detalii

este mare, atunci se poate face reprezentarea punctelor de detaliu numai prin
coordonate polare, adică distanţa orizontală între punctul de detaliu şi staţia
din care a fost măsurat şi unghiul orizontal între latura din urmă a drumuirii
(sau direcţia de referinţă) şi direcţia vizei către punctul respectiv. În acest
scop, după realizarea caroiajului rectangular al hărţii, punctele de sprijin
(inclusiv staţiile) se reprezintă prin coordonate rectangulare, deoarece
precizia este mai mare, iar apoi punctele de detaliu se reprezintă cu ajutorul
unor instrumente numite raportoare sau coordonatografe polare, prevăzute
cu cerc gradat şi cu rigle.
Mărimea foii de hârtie necesară pentru reprezentarea unui plan se
determină astfel: în tabelul cu coordonatele punctelor se caută valorile
maxime şi minime ale acestora xmax, ymax, xmin,ymin şi cu ele se calculează
lungimea şi lăţimea zonei de reprezentare:
( y max  y min ) ( xmax  x min )

L şi l  (9.1)
N N
unde N este numitorul scării de reprezentare.

La valorile L şi l se adaugă spaţiile necesare pentru bordura planului
(la câţiva centimetri). Dacă valorile rezultate depăşesc dimensiunile uzuale
ale foilor de hârtie, atunci se recurge la împărţirea suprafeţei pe mai multe
planuri de o anumită dimensiune.
Pentru folosirea economică a hârtiei, originea sistemului rectangular
de axe se va fixa la valorile x min, ymin sau la nişte valori rotunde apropiate de
acestea.
Pentru menţinerea în timp a preciziei de reprezentare, planurile
originale se întocmesc pe suporturi nedeformabile (material special sau
hârtie de bună calitate caşerată pe plăci de zinc) şi se păstreză în condiţii
corespunzătoare de temperatură şi umiditate.
Cap. 10 Calculul suprafeţelor
10.1 Generalităţi
Cunoaşterea mărimii suprafeţelor de teren ocupate de diferite detalii

are implicaţii importante în viaţa economică şi socială a unei ţări. Mărimea
suprafeţelor deţinute de proprietarii de teren constituie de exemplu un
criteriu după care se percep impozitele pe teren. Strategiile tehnice şi
economice în domenii ca protecţia mediului, agricultură, silvicultură,
urbanism etc. nu sunt posibile fără cunoaşterea suprafeţelor de teren
implicate în aceste activităţi.
Prin noţiunea de arie a unei suprafeţe se înţelege din punct de vedere
topografic, întinderea proiecţiei în plan orizontal a acelei suprafeţe.
Deoarece scoarţa terestră prezintă neregularităţi şi pante, măsurarea precisă
a ariilor nu se realizează direct pe teren, fapt pentru care se recurge la
calculul analitic sau la măsurarea sa pe planul topografic. Se utilizează deci
trei modalităţi mai importante:
- determinarea suprafeţelor pe cale grafică, utilizând planul
topografic;
- calculul analitic cu ajutorul coordonatelor punctelor de contur;
- determinarea suprafeţelor pe planul topografic cu planimetrul.
10.2 Determinarea suprafeţelor pe cale grafică
Această modalitate presupune utilizarea planului topografic şi se

aplică la determinarea suprafeţelor care au contur poligonal. În principiu
orice suprafaţă poligonală se poate descompune în figuri geometrice
simple , de exemplu triunghiuri.
Se lucrează direct pe planul topografic unde se trasează cu creionul

diagonalele dintr-un singur punct. La triunghiurile formate se măsoară pe
plan bazele şi înălţimile, se transformă la dimensiunile reale şi se calculează
ariile, a căror sumă reprezintă suprafaţa determinată:
N2
S (b1 h1  b2 h2  b3 h3    )
2
(10.1)
unde N este numitorul scării de reprezentare a planului topografic.
Există şi alte metode grafice, dar sunt mai puţin utilizate datorită
preciziei slabe.
10.3 Calculul analitic al suprafeţelor
În urma ridicării topografice se determină coordonatele tuturor

punctelor de detaliu. Punctele situate pe conturul suprafeţelor pot fi utilizate
în mod direct la calculul analitic al suprafeţelor, fără să fie necesar în acest
caz planul topografic. Să considerăm o suprafaţă al cărei contur a fost
geometrizat la ridicarea topografică (fig. 10.2); punctele de pe contur au
coordonate cunoscute. Se realizează numerotarea lor provizorie într-un sens
oarecare. Prin perpendiculare duse din puncte pe una din axele de
coordonate materializăm una din cele două coordonate ale fiecărui punct. Se
observă că se formează trapeze ale căror suprafeţe se pot determina cu
relaţia cunoscută. Se observă că suprafaţa detaliului reprezentat este:
S1234567  S12ba  S 23cb  S 34 dc  S 45ed  S 56 fe  S 67 gf  S 71ag

Se observă că verticalele 1a,2b,    7 g reprezintă coordonatele
xi ale punctelor iar segmentele ab, bg , ag ..... reprezintă diferenţe ale
coordonatelor y i ale acestor puncte.
Ţinând cont de relaţia de mai sus şi exprimând suprafeţele trapezelor
rezultă:
1
S  ( x1  x 2 )( y 2  y1 )  ( x 2  x 3 )( y 3  y 2 )  ( x3  x 4 )( y 4  y 3 )  ( x 4  x5 )( y 5  y 4 )
2
-
- ( x5  x6 )( y5  y6 )  ( x6  x7 )( y6  y7 )  ( x7  x1 )  ( y7  y1 ) ]
(10.3)
Prin dezvoltarea parantezelor şi gruparea convenabilă a termenilor
rezultă:
1
S1234567   [ x1   y 2  y 7   x 2   y 3  y1   x3   y 4  y 2   x 4   y5  y 3  
2
 x5   y 6  y 4   x6   y 7  y5   x7   y1  y 6  ]
(10.4)
Se observă că relaţia (10.4) reprezintă o sumă de termeni rezultaţi
prin permutări circulare, deci generalizând pentru n puncte de contur şi
pentru un sens oarecare de numerotare a punctelor se obţine prin recurenţă:
n
1
S
2
x (y
i 1
i i 1  y i 1 )
(10.5)
unde în cazul i  1 se ia i 1  n şi în cazul i  n se ia i  1  1 .
Din punctul de vedere al erorilor de determinare a suprafeţelor,
metoda analitică se consideră infailibilă, deci de precizie maximă şi referinţă
pentru alte metode. Avantajul major al calculului analitic este acela că se
poate realiza prin programare pe calculator.
10.4 Măsurarea pe plan a suprafeţelor cu planimetrul
Planimetrul este un instrument mecanic, cu ajutorul căruia se poate

măsura pe planul topografic o suprafaţă oarecare, urmărind conturul
acesteia. În principiu, dispozitivul de înregistrare al instrumentului – care
poate fi de tip mecanic-electronic- realizează o integrare după curba care
reprezintă conturul suprafeţei.
Planimetrele sunt de două feluri; polare şi liniare şi au afişaj numeric
de tip mecanic sau electronic. Elementul sensibil al unui planimetru este o
mică rotiţă (ruleta) care trebuie să fie in contact permanent cu suprafaţa
planului topografic. Din acest motiv la efectuarea unei măsurători cu
planimetrul este necesar ca planul topografic să fie aşezat pe o suprafaţă
plană orizontală şi să fie foarte bine întins.
10.4.1 Planimetrul polar
Acest instrument este format din două braţe articulate numite braţ
polar şi braţ trasor şi un dispozitiv mecanic înregistrator .
Braţul polar are lungime fixă şi este prevăzut la un capăt cu un ac
numit pol, care se înfige în suprafaţa planului într-un punct oarecare. În jurul
polului se roteşte întreg ansamblul. În celălalt capăt braţul polar este
prevăzut cu o articulaţie sferică poziţionată într-un orificiu special al
dispozitivului de înregistrare. Dispozitivul de înregistrare este fixat pe braţul
trasor şi este format din două mici roţi: ruleta şi contorul de turaţie. Între
acestea este prevăzută o transmisie de tip melc (şurub fără sfârşit, în ambele
sensuri de rotaţie). Lungimea braţului trasor se socoteşte între punctul de
articulaţie al dispozitivului înregistrator şi vârful pentru urmărirea conturului
suprafeţei de măsurat. Această lungime se poate modifica prin fixarea în altă
poziţie a ansamblului înregistrator.
În procesul de măsurare ruleta înregistratorului este în contact
permanent cu suprafaţa foii de hârtie pe care este desenat planul, suprafaţă
care trebuie să fie bine întinsă şi situată la orizontală. Prin deplasarea
vârfului de urmărire pe conturul suprafeţei, ruleta se roteşte datorită frecării
cu suprafaţa hârtiei într-un sens sau în celălalt, mai mult sau mai puţin, în
funcţie de direcţia de mişcare a braţului trasor faţă de pol. În acest mod se
realizează integrarea pe cale mecanică a suprafeţei după curba conturului ei,
sesizată prin diferenţa între citirea iniţială şi cea finală de la procesul de
măsurare.
Măsurarea constă în următoarele operaţii:
- fixarea polului astfel încât să nu se producă deschideri sau închideri
excesive ale unghiului dintre braţul polar şi cel trasor; acest unghi (unghiul
α din fig. 10.4) este recomandabil să rămână în intervalul 30g – 180g ;
- fixarea vârfului de urmărire al braţului trasor într-un punct C al
conturului suprafeţei şi efectuarea unei citiri pe dispozitivul înregistrator,
citirea inţială,Ci;
- urmărirea conturului suprafeţei în direcţia acelor ceasornicului,
astfel încât să se revină pe punctul de plecare şi efectuarea citirii finale Cf pe
dispozitivul înregistrator.
Valoarea suprafeţei va fi calculată cu o relaţie a cărei formă depinde
de poziţia ocupată de pol in timpul măsurătorii:
- dacă polul este fixat în afara conturului suprafeţei de măsurat (pol
exterior) relaţia de calcul este:
S  K  (C f  C i )  K  N
(10.6)
unde K este constanta de scară a planimetrului pentru planimetrare cu polul
în exterior şi Cf – Ci se numeşte număr generator al suprafeţei;
- dacă polul este fixat în interiorul conturului suprafeţei de măsurat
(pol interior) relaţia de calcul este:
S  K  (10000  C f  Ci )  A
(10.7)
unde K este constanta pentru măsurare cu pol exterior iar A este constanta
pentru măsurare cu pol interior (numită şi suprafaţa cercului de bază al
planimetrului).
O citire pe dispozitivul înregistrator este formată din patru cifre (v.
fig. 10.3): prima cifră se citeşte pe contorul de rotaţie (0...9), următoarele
două cifre se citesc pe circumferinţa ruletei (00....99) şi a patra cifră pe
vernier (0.....9).
La planimetrele electronice citirile (sau direct valoarea suprafeţei)
sunt afişate electronic.
10.4.2 Determinarea constantei de scară a planimetrului
Din relaţia (10.6) se observă că valoarea constantei K este:

S S
K 
N C f  Ci
(10.8)
Această valoare depinde de lungimea braţului trasor, de scara
planului topografic şi de coeficientul de frecare între suprafaţa hârtiei şi
ruletă. Din acest motiv este bine ca înainte de începerea unei serii de
măsurători, această constantă să fie determinată chiar pe suprafaţa planului
topografic pe care urmează să se măsoare. Pentru aceasta se trasează pe
planul respectiv un cerc sau un pătrat de suprafaţă cunoscută, S0 şi se
realizează o planimetrare cu polul în exterior, de unde rezultă citirile iniţială
şi finală C0i şi C0f. Constanta K va fi:
S0
K
C 0 f  C 0i
(10.9)
Pentru determinarea constantei A se trasează pe plan o suprafaţă
circulară cunoscută şi se planimetrează cu polul în exterior rezultând citirile
Li şi Lf iar constanta A va fi:
 A  S 0  K  (10000  L f  Li )
(10.10)
În lucrările de măsurare pe planul topografic a suprafeţelor, precizia
operaţiei depinde de precizia cu care a fost întocmit planul şi bineînţeles de
acurateţea măsurătorii. În general planimetrul oferă precizii bune de
măsurare, care diferă cu 1÷2% faţă de valorile calculate analitic, dar
operaţia se repetă de două – trei ori şi se realizează o medie a determinărilor.
Cap. 11 Altimetria
11.1 Noţiuni de altimetrie
Altimetria este o parte a topografiei care vizează studiul metodelor şi

aparatelor utilizate la determinarea poziţiei pe verticală a punctelor
suprafeţei terestre. În cap 2 s-a arătat că poziţia pe verticală a unui punct
poare fi exprimată prin potenţialul total al punctului respectiv în raport cu
centrul de atracţie al Pământului. Dificultatea măsurării potenţialului pentru
un număr mare de puncte conduce la exprimarea poziţiei pe verticală a
acestora în raport cu suprafaţa echipotenţială a geoidului terestru prin
diferenţele geometrice de nivel numite altitudini. Suprafaţa geoidului
terestru este accesibilă doar la ţărmul mărilor deschise unde sunt stabilite
puncte de referinţă numite zero fumdamental, în raport cu care se exprimă
poziţia pe verticală a punctelor. Cum diferenţele de nivel se măsoară doar pe
suprafaţa uscatului, rezultă că pentru exprimarea poziţiei pe verticală a unui
punct îndepărtat faţa de ţărmul mării este necesar să se execute determinări
din aproape în aproape, pe puncte intermediare, până la punctul considerat,
plecând de la reperul zero fundamental. Dacă însă distanţa este mare, aceste
determinări vor fi afectate de curbura Pământului şi de refracţia
atmosferică, fiind necesare corecţii în acest sens. Când distanţa între puncte
nu este mare, atunci suprafaţa de referinţă se poare considera orizontală şi
nu sunt necesare corecţiile amintite,
Prin urmare, în cazul în care distanţa dintre un punct de reper şi un
punct care urmează să fie determinat este mare, se spune că fiecare punct
este situat pe propria sa suprafaţă de nivel , aproximativ paralelă cu
suprafaţa geoidului. Diferenţa de nivel între cele două puncte va fi distanţa
verticală (pe direcţia firului cu plumb) între cele două suprafeţe de nivel. În
acest caz la calculul altitudinii punctului nou se ţine cont de curbura
Pământului.
Când distanţa între puncte este mică se spune că fiecare punct este
situat pe propriul plan orizontal iar diferenţa de nivel între puncte va fi
distanţa perpendiculară (tot verticala firului cu plumb) între cele două
planuri orizontale . În acest caz la calculul altitudinii punctului nou nu se
ţine seama de curbura Pământului.
În ambele situaţii arătate mai sus, dacă se cunoaşte altitudinea unui punct, de
exemplu zA, după măsurarea diferenţei de nivel ΔzAB între acest punct şi un
altul B, acestuia din urmă i se poate calcula altitudinea ce relaţia:
z B  z A  z AB
(11.1)
Deşi, din punct de vedere fizic, diferenţa de nivel reprezintă o distanţă,
aceasta va primi semn algebric în funcţie de sensul considerat între cele
două puncte. Din fig. 11.1 sau 11.2 rezultă că diferenţa de nivel considerată
în sensul de la punctul A spre B va fi pozitivă şi considerată de la B spre A
va fi negativă, deci:
z B  z A  ( z A  z B )
(11.2)
11.2 Erorile de sfericitate şi de refracţie atmosferica în măsurătorile de

nivelment
Să considerăm două puncte A şi B care au aceeaşi altitudine, iar

distanţa dintre ele este suficient de mare. Aceste puncte se vor situa pe
aceeaşi suprafaţă de nivel . Deasupra punctului A este instalat un aparat
topografic la înălţimea Ia.
Orizontul aparatului intersectează verticala punctului B în B1. Dacă
luneta aparatului este montată la orizontală, axa optică a acesteia ar trebui să
intersecteze verticala lui B tot în B1, dar în realitate se produce o deviere
spre suprafaţa Pământului a vizei, datorită densităţii diferite a straturilor de
aer, deci datorită refracţiei atmosferice.În acest caz viza intersectează
verticala lui B în punctul B2.
Deoarece diferenţa de nivel între punctele A şi B este nulă, distanţa
B1 – B3 de pe verticala punctului B ar trebui să fie nulă, dar în realitate,
curbura Pămantului Introduce o diferenţă es numită eroare de sfericitate. Din
eroarea es, o parte – segmentul B1 – B2 = - er este anulată prin devierea vizei
datorită refracţiei, deci cantitatea er se numeşte eroare de refracţie
atmosferică. Diferenţa acestor două valori:
et  es  er
(11.3)
se numeşte eroare totală de sfericitate şi refracţie atmosferică şi afecteză
rezultatul măsurării diferenţelor de nivel între două puncte A şi B. Rezultă că
diferenţa de nivel va fi compensată cu o corecţie de sfericitate şi refracţie
Ct  et  (es  er ) .
Se observă că în triunghiul dreptunghic O-A3-B1 se poate scrie:
D 2 AB   R  I a   ( R  I a  es ) 2
2
(11.4)
de unde rezultă:
D 2 AB D 2 AB
es  
2 R  2 I a  es 2R
(11.5)
Dacă eroarea de refracţie atmosferică se scrie sub forma:
D2
er  K
2R
(11.6)
unde K este numit coeficient de refracţie (pentru România K= 0.13), atunci
eroarea totală se scrie sub forma:
D 2 AB
et  es  er   (1  K )
2R
(11.7)
Pentru valorile K=0.13 şi R=6369,427 Km rezultă eroarea totală de
forma:
1  0.13
et   D 2  6,82  10 8 D 2 m
2  6369.427  103
(11.8)
Relaţia (11.8) arată că eroarea totală de sfericitate şi refracţie
atmosferică creşte proporţional cu pătratul distanţei dintre punctele
măsurate, astfel că pentru o distanţă de 100 m îmtre puncte eroarea este de
0,68 mm iar la o distanţă de 1000 m, eroarea este de 68,9 mm.
În ridicările topografice de nivelment, distanţele dintre două puncte
succesive nu depăşesc 100-200 m, fapt pentru care această eroare este
neglijată. Ea este compensată numai pentru distanţe care depăşesc 300 m.
11.3 Geometrizarea virtuală a detaliilor de relief ale terenului
Să ne imaginăm o secţiune verticală prin scoarţa terestră în lungul

unui aliniament între două puncte oarecare A şi B. Dacă distanţa între
punctele A şi B este sub 300m, atunci suprafaţa de nivel zero poate fi
considerată un plan orizontal. În secţiunea verticală se va observa variaţia
altitudinii punctelor situate de-a lungul aliniamentului AB . Tot în această
secţiune considerăm axa Oz ca verticala ce trece prin punctul A al
aliniamentului, iar axa Od, axa distanţelor orizontale situată în planul
orizontal al suprafeţei de nivel zero.
Linia suprafeţei terenului, rezultată ca intersecţie între planul vertical
de secţionare şi scoarţa terestră se numeşte profil vertical al terenului. Se
observă că linia profilului terenului între A şi B conţine puncte care au
altitudini diferite, a căror variaţie are loc după curba naturală care
caracterizează forma terenului pe direcţia respectivă. Forma acestei curbe se
poate reproduce grafic la o anumită scară dacă se cunosc altitudinile
punctelor situate între A şi B şi distanţele între aceste puncte şi punctul A.
Teoretic, numărul de puncte pe linia profilului terenului între A şi B este
infinit, deci reproducerea exactă a curbei nu este posibilă. Din acest motiv
măsurătorile topografice pentru determinarea altitudinilor şi distanţelor la
care se face referire mai sus se vor efectua asupra unui număr limitat de
puncte. Acestea se vor alege astfel încât să permită o reprezentare cât mai
fidelă a formei terenului, dar şi un consum cât mai redus de timp afectat
operţiilor de măsurare.
În acest sens se realizează aproximarea curbei terenului cu o
înlănţuire de segmente de dreaptă, deci o geometrizare virtuală a profilului
(s-au ales punctele intermediare 1,2,....,7 care au altitudinile locale minime
sau maxime). Prin geometrizarea profilului AB, numărul de puncte care
urmează să fie măsurate s-a redus de la o infinitate, la nouă (inclusiv
punctele de capăt A şi B). Această operaţie asemănătoare aproximării formei
în plan orizontal a detaliilor este realizată de topometru direct pe teren şi are
o mare importanţă în reprezentarea corectă a suprafeţei terenului. Ea
depinde de experienţa operatorului şi de fineţea observaţiei acestuia.
11.4 Determinarea pe cale directă a diferenţei de nivel între două

puncte
Aşa cum s-a arătat, determinarea altitudinii unui punct presupune

existenţa unui punct de altitudine cunoscută deja şi măsurarea diferenţei de
nivel între punctul cunoscut şi cel necunoscut. Altimetria se referă , în
general, la determinarea pe cale directă a diferenţelor de nivel, operaţie
realizată utilizând un aparat topografic special numit nivelmetru sau nivelă
şi, mire topografice de nivelment. Acest mod de determinare a unei
diferenţe de nivel se numeşte nivelment direct sau geometric, deoarece
diferenţa de nivel se obţine prin diferenţa unor înălţimi determinate pe
mirele topografice aşezate în poziţie verticală Dacă se face referire la două
puncte A şi B, punctul A de altitudine cunoscută , zA iar punctul B de
altitudine necunoscută , zB , diferenţa de nivel ΔzAB între cele două puncte se
poate măsura prin nivelment direct (sau geometric) în două variante:
1. Nivelment geometric de mijloc , la care nivela se situează la mijlocul
distanţei între punctele A şi B, iar pe acestea se amplasează două mire
topografice identice, în poziţie verticală.
Distanţele între punctul de staţie S (punctul în care se amplasează
nivela) şi punctele A şi B, respectiv DAS şi DBS se numesc portee iar distanţa
între punctele A şi B, adică DAB se numeşte niveleu.
Diferenţa de nivel între puncte, ΔzAB rezultă prin diferenţa înălţimilor
L0A şi L0B, măsurate între punctele de pe sol şi planul orizontal în care se află
axa lunetei nivelei. Aceste înălţimi se citesc pe mirele topografice în
punctele în care axa optică a lunetei intersectează axa mirei topografice.
Rezultă, că:
z AB  L0 A  L0 B
(11.9)
iar altitudinea punctului B va fi:
(11.10)
Deşi valoarea z AB reprezintă o lungime, aceasta va primi semn
algebric în funcţie de sensul în care se consideră diferenţa de nivel, deci:
z AB  L0 B  L0 B   z BA  ( L0 B  L0 A )
(11.11)
2. Nivelment geometric de capăt, la care unul din puncte, de exemplu A este
considerat punct de staţie, deci deasupra acestuia la o înălţime Ia se
instalează nivela. Pe punctul B se aşează o miră topografică în poziţie
verticală.
În acest caz distanţa orizontală între nivelă şi mira topografică este

egală cu cea dintre punctele A şi B, DAB şi se numeşte niveleu.
Diferenţa de nivel z AB între cele două puncte rezultă prin
diferenţa matematică între înălţimea aparatului, Ia şi înălţimea citită pe mira
din punctul B, L0B, la nivelul planului orizontal în care se află axa optică a
lunetei aparatului. Valoarea LoB este măsurată între punctul B şi planul
respectiv, deci:
z AB  I a  L0 B
(11.12)
Se observă că şi în acest caz valoarea z AB poate fi negativă dacă Ia
< L0B, deşi ea reprezintă o lungime (determinată pe verticală). Semnul
algebric reprezintă de fapt, ca şi în cazul precedent, sensul pantei în direcţia
considerată: dacă în direcţia AB considerată rezultă z AB  0 , altitudinea
terenului în punctul B este mai mare decât cea din punctul A şi panta este
pozitivă; când
z AB ,  0 , atunci panta este negativă şi altitudinea în B este mai redusă
decât în A. Şi în această situaţie altitudinea necunoscută zB, a punctului B se
va calcula cu:
(11.13)
Între cele două procedee de nivelment geometric descrise există o

diferenţă majoră în ceea ce priveşte valoarea erorilor de măsurare care
afectează mărimea ΔzAB măsurată. Erorile de măsurare sunt determinate în
principal de precizia cu care se poate cala nivela, deci de precizia cu care
axa optică a lunetei nivelei este adusă la orizontală. Erorile de măsurare mai
provin şi de la precizia de gradare a mirelor topografice şi de la cea de
verticalizare a acestora în momentul când sunt instalate pe punctele
măsurate, dar acestea influenţează mai puţin rezultatul.
Considerând că mirele sunt perfect verticale şi gradate ideal, în
primul caz, adică al nivelmentului geometric de mijloc, o eroare de
neorizontalitate a nivelei, va determina ca în locul valorilor ideale ale
citirilor pe miră, L0A şi L0B în cele două puncte, să se înregistreze valorile
eronate L0A – ε şi L0B – ε . Eroarea ε este aceeaşi la ambele citiri deoarece
nivela este situată la mijlocul distanţei dintre punctele A şi B iar luneta se
roteşte succesiv către A şi B pentru efectuarea citirilor.
Se observă că diferenţa de nivel este:
z AB  C A  C B  L 0 A    ( L 0 B   )  L 0 A  L 0 B
(11.14)
deci eroarea de neorizontalitate a aparatului nu afectează rezultatul
măsurătorii, cu condiţia ca nivela să fie amplasată la mijlocul distanţei între
puncte.
În cazul când se aplică procedeul nivelmentului geometric de capăt
eroarea de neorizontalitate a aparatului va afecta rezultatul măsurătorii.
Diferenţa de nivel conform relaţiei (11.12) va fi:
z AB  I a  C B  I a  ( L0 B   )  I a  L0 B  
(11.15)
deci eroarea se transmite în rezultatul măsurătorii, fiind în relaţie directă cu
distanţa dintre punctele A şi B.
Datorită aspectelor prezentate mai sus rezultă că procedeul
nivelmentului geometric de mijloc este mai utilizat decât celălalt, deoarece
este mai precis.
11.5 Nivelmetrul şi stadia topografică
11.5.1. Schema simplificată şi părţile componente ale nivelmetrului
Nivelmetrul sau nivela este un aparat topografic special destinat

măsurării diferenţelor de nivel prin nivelment geometric. Denumirea simplă
de nivelă nu trebuie să se confunde cu cea a nivelei cu bulă de aer, care este
dispozitivul ce permite orizontalizarea aparatelor topografice. Aceasta intră
şi în alcătuirea nivelmetrului.
De-a lungul timpului, nivelmetrele au evoluat de la tipuri
constructive foarte simple spre unele complexe, la care precizia şi
maniabilitatea au crescut.
În principiu, cea mai simplă nivelă este alcătuită dintr-o lunetă de tip
stadimetric, asemănătoare celei descrise la §6.3, o traversă orizontală şi o
ambază . În componenţa acestui aparat intră şi nivela cu bulă de aer care
permite calarea, adică aducerea la orizontală a axei lunetei.
Traversa orizontală este prevăzută cu pivot în jurul căruia se poate realiza o
rotaţie completă a lunetei în plan orizontal.
Calarea aparatului se realizează ca şi la teodolit, adică în două poziţii
perpendiculare, prin acţionarea şuruburilor de calare ale ambazei.
Nivela are două axe importante: axa optică a lunetei, O-O şi axa
verticală a pivotului.Prin rotirea lunetei (şi traversei) în jurul axului vertical,
axa optică descrie un plan orizontal (orizontul aparatului), care permite
măsurarea pe miră a diferenţelor de nivel aşa cum s-a arătat anterior.
11.5.2 Dispozitivul pentru calare semiautomată la nivelmetrul modern
Pentru îmbunătăţirea preciziei de calare, care este foarte importantă

în cazul nivelei, la tipurile constructive mai noi s-a introdus un dispozitiv
optic de tip pendul, care realizează compensarea automată a calării, după ce
aparatul a fost calat manual, se prezintă schema de principiu a nivelmetrului
de tip NI 025 prevăzut cu dispozitiv optic compensator introdus pe traseul
optic al lunetei aparatului.
Dispozitivul optic compensator realizează aducerea la orizontală a axei

optice a lunetei prin sistemul de prisme triunghiulare mobile fixate pe braţul
pendulului, care se aşează la verticală automat, după ce s-a efectuat o calare
preliminară.
Pe acest principiu sunt construite nivele de mare precizie prevăzute
în plus cu un ansamblu optico-mecanic format dintr-o prismă cu feţe plan-
paralele acţionată de un şurub micrometric. Acest tip de nivelă asigură
precizii de determinare a diferenţelor de nivel de ordinul a 0.01mm,
utilizând mire topografice speciale cu bandă de oţel INVAR.
Nivelele obişnuite, utilizate în lucrările inginereşti asigură precizii de
ordinul 1-3mm, utilizând mire topografice realizate din lemn.
Luneta nivelei este stadimetrică, deci permite măsurarea pe cale
optică a distanţei orizontale între aparat şi mira topografică. Reticulul
lunetei permite efectuarea a trei citiri pe miră: două (cea superioară L2 şi
cea inferioară L1) la firele stadimetrice şi una (cea mijlocie, L0) la firul
reticular orizontal (firul nivelor).
Efectuarea citirilor pe miră
Între cele trei citiri efectuate pe mira topografică există relaţia:
L  L2
L0  1
2
(11.16)
deci valorile L1 şi L2 sunt utilizate pentru verificarea valorii L0, utilizate la
calculul diferenţelor de nivel. În plus valorile L1 şi L2 permit calculul
distanţei orizontale (deoarece luneta este orizontală) cu relaţia:
D  K  ( L2  L1 )
(11.17)
unde K este constanta stadimetrică (în general aparatele au K=100).
11.5.3. Măsurarea diferenţei de nivel cu nivelmetrul
Cum s-a arătat deja, procedeul de măsurare cel mai utilizat este
nivelmentul geometric de mijloc, datorită preciziei mai mari. Pentru
măsurarea diferenţei de nivel între două puncte se presupune că acestea sunt
deja marcate pe teren cu ţăruşi. Nivela se instalează pe trepied iar
staţionarea se face la mijlocul distanţei dintre puncte. Staţia nu este
obligatoriu să fie marcată pe teren, iar jumătatea distanţei se poate afla chiar
cu pasul dacă preciziile cerute nu sunt prea mari. În caz contrar se utilizează
ruleta. După fixarea la sol, aparatul se calează, apoi se roteşte luneta către
mira instalată în primul punct şi se efectuează cele trei citiri. În continuare
se roteşte luneta către mira din al doilea punct şi se efectuează din nou cele
trei citiri. Urmează ca prin calcul să se verifice citirile medii la ambele
puncte şi să se determine distanţele de la aparat la puncte (porteele) şi
diferenţa de nivel între cele două puncte. Dacă precizia cerută este mai
mare, atunci se pot repeta operaţiile astfel: În acelaşi punct de staţie se
instalează din nou aparatul la o altă înălţime, şi se repetă efectuarea citirilor
la cele două puncte . Această modalitate se numeşte determinarea diferenţei
de nivel cu două orizonturi ale aparatului (sau cu staţie dublă). Cele două
valori ale diferenţei de nivel rezultate trebuie să fie foarte apropiate
(diferenţă de maximum 1-3mm).
Astfel:
z ABI  L0 A  L0 B
z ABII  L' 0 A  L' 0 B

1
z AB  ( z ABI  z ABII )
2
(11.18)
11.6 Necesitatea îndesirii punctelor de sprijin pentru nivelment
În cap. 2 s-a arătat că pe teritoriul ţării există reţele de puncte

marcate, ale căror altitudini s-au determinat prin măsurători de precizie, în
raport cu punctul zero fundamental. Deoarece aceste puncte sunt situate la
distanţe mari, pentru determinarea altitudinilor unor puncte de detaliu
intermediare este necesar să se realizeze o reţea de puncte de sprijin
intermediare, care vor fi marcate provizoriu cu ţăruşi de lemn sau de metal.
Punctele reţelei provizorii de sprijin vor fi alese astfel încât să fie cât mai
aproape de zonele în care sunt situate detaliile ale căror altitudini trebuie
determinate.
Pentru îndesirea punctelor de sprijin cea mai utilizată metodă este
cea a drumuirilor de nivelment geometric, iar pentru determinarea
altitudinilor detaliilor cea mai folosită este metoda radierilor de nivelment
geometric. Cele două metode se pot utiliza separat sau simultan în funcţie de
modul cum sunt organizate măsurătorile.
11.7 Determinarea unor puncte de sprijin prin metoda drumuirilor

altimetrice
11.7.1 Clasificarea drumuirilor altimetrice
Ca şi în cazul planimetriei, drumuirile altimetrice sunt trasee

poligonale deschise sau închise ale căror vârfuri sunt puncte de îndesire
marcate pe teren cu ţăruşi. Acestea nu vor fi însă puncte de staţie deoarece
la nivelmentul geometric de mijloc staţionarea se face la mijlocul distanţei
între vârfurile traseului.
În funcţie de numărul punctelor de sprijin şi de forma traseului lor se
deosebesc:
1. Drumuiri de nivelment geometric desfăşurate
Acestea au un traseu poligonal deschis, desfăşurat între două puncte
de sprijin diferite de altitudini cunoscute .
2. Drumuiri de nivelment geometric închise
Traseul poligonal al acestor drumuiri începe de pe un punct de
sprijin de altitudine cunoscută şi se termină pe acelaşi punct, deci este un
traseu închis
3. Drumuiri de nivelment geometric cu punct nodal
Acestea sunt reuniuni de trei sau mai multe drumuiri de nivelment
geometric desfăşurate, care încep din puncte de sprijin diferite de altitudini
cunoscute şi au ca final un punct comun, numit nod, a cărui altitudine nu se
cunoaşte .
În funcţie de situaţie, poziţia în plan a punctelor drumuirilor de
nivelment geometric este necesară sau nu. În cazul când se cere, aceasta va
fi determinată prin măsurători planimetrice cu teodolitul.
11.7.2 Drumuirea altimetrică desfăşurată- lucrări de teren şi de calcul
Să considerăm o drumuire de nivelment geometric desfăşurată între

punctele de sprijin A(zA) şi B(zB), cu punctele intermediare 10, 11, 12 de
altitudini necunoscute. Traseul în plan al drumuirii este prezentat în
secţiunea verticală în scoarţa terestră de-a lungul acestui traseu.
În prima fază se realizează o recunoastere a terenului şi a punctelor
de sprijin, după care se stabileşte traseul plan al drumuirii şi poziţia
punctelor intermediare 10, 11, 12. Acestea se pichetează cu ţăruşi de lemn
sau de metal. În continuare se stabileşte sensul de parcurs al drumuirii şi se
măsoară succesiv cu nivela şi mirele topografice fiecare diferenţă de nivel
între puncte. La măsurarea diferenţelor de nivel se staţionează cu nivela la
mijlocul distanţei între puncte şi se realizează cele trei citiri pe mirele
topografice instalate pe punctul înapoi faţă de staţie, respectiv pe cel înainte.
Determinările se fac de obicei cu două orizonturi ale aparatului pentru
fiecare diferenţă de nivel, iar valorile măsurate se înscriu în carnete de teren
speciale, dacă aparatul nu este prevăzut cu memorie electronică. În tabelul
11.1 se prezintă simbolic modul cum se înscriu datele de teren în formularul
special.
Pe teren se verifică imediat condiţia (11.16) ca citirea medie, L0 să fie
semisuma citiriloe L1 şi L2, la orice punct vizat şi se refac citirile greşite. Tot
pe teren se calculează diferenţele de nivel provizorii pentru ambele
orizonturi ale aparatului şi se verifică dacă acestea nu diferă cu mai mult de
1-3mm. În caz că diferenţa este mai mare se refac măsurătorile. Spre
exemplu pentru prima diferenţă de nivel măsurată la drumuirea considerată
mai sus rezultă:
- la primul orizont: z A10 / S10  L0 A / S10  L010 / S10
- la al doilea orizont: z A10 / S '  L0 A / S '  L010 / S '
10 10 10
- valoarea medie a diferenţei de nivel :

1
z A10  (z A10 / S10  z A10 / S ' )
2 10
Valorile calculate se trec în coloanele corespunzătoare ale carnetului de

teren.
Se observă că diferenţa de nivel între capetele drumuirii se poate
calcula, deoarece cotele punctelor A şi B se cunosc. Rezultă:
z A B  Z B  Z A
(11.19)
Tabel 11.1 Înscrierea datelor de nivelment în carnetele de teren
Punct Punct Vize înapoi Vize înainte Diferenţă de nivel
staţie vizat Citiri Citiri Citiri Citiri Orizonturi Medie
L2, L1 L0 L2 L1 L0 I, II
L2  A / S10
A
L1 A / S10 L0 A / S10
S10 z A10 / S
L2  A / S10 10
10
L1 A / S10 L0 a / S10
L2  A / S ' z A10
10
A
L1 A / S ' L0 A / S '
S’10
10 10
z A10 / S '
L2  A / S ' 10
10
10
L1 A / S ' L0 A / S '
10 10
L2 12 / S13
12
L112 / S1300 L012 / S13
S13 z12 B / S
L2 B / S13 13
B
L1 B / S13 L0 B / S13
L2 B / S ' z12 B
13
12
L1 B / S ' L0 B / S '
S’
13
' 13 13
z12 B / S
L2 B / S ' 13
13
B
L1 B / S ' L0 B / S '
13 13
Teoretic, dacă se adună diferenţele de nivel din ultima coloană a
tabalului 11.1, ţinând cont de semnele lor, ar trebui ca suma acestora să fie
egală cu valoarea z A B rezultată din (11.19). Deoarece intervin erori de
măsurare nu există această egalitate, deci:
zzi  z A10  z1011  z1112  z12 B
(11.20)
Diferenţa:
e z   z i   z A  B
(11.21)
se numeşte eroare de închidere pe altitudini, şi trebuie să îndeplinească

condiţia:
e z  Tz  0.006 D Km  (m)
(11.22)
unde valoarea D este lungimea totală a traseului drumuirii, care rezultă prin
însumarea lungimii porteelor, calculată pentru fiecare staţie conform relaţiei
(11.17).
Dacă relaţia 11.22 este satisfăcută atunci eroarea ez se compensează
prin repartizarea sa sub formă de corecţie (cu semn schimbat), proporţional
cu lungimea fiecărui niveleu. Pentru compensarea erorii de închidere se
calculează corecţia unitară:
 ez
cz 
D
(11.23)
după care se calculează diferenţele de nivel compensate:
z A10  z A10  c z  d A10
z1011  z1011  c z  d 1011
z1112  z1112  c z  d 1112
z12  B  z12 B  c z  d12  B
(11.24)
unde valorile z i sunt diferenţele de nivel compensate; zi -diferenţele de
nivel medii provizorii din carnetul de teren; d i -distanţele orizontale între
puncte (nivelee) şi cz- corecţia conform relaţiei (11.23).
Valorile z i trebuie să satisfacă condiţia (11.20). În caz afirmativ se
calculează consecutiv altitudinile punctelor intermediare ale drumuirii,
pornind de la punctul cunoscut A:
Z10 = ZA + ΔA-10
Z11 = Z10+ Δz10-11
Z 12 = Z11 + Δz11-12
(11.25)
Pentru verificarea corectitudinii calculelor se determină în final:
ZBc= Z12 +Δz12-B
(11.26)
Valoarea ZBc trebuie să fie egală (în limita erorilor de rotunjire a
calculelor) cu valoarea cunoscută ZB, caz în care rezultatele se consideră
corecte.
11.7.3 Drumuirea altimetrică în circuit (închisă)
Realizarea drumuirii închise presupune aceleaşi operaţii de teren şi

de calcul ca şi cea desfăşurată. Practic se poate considera că traseul ei este
deschis, dar punctele de capăt au aceeaşi altitudine. În acest caz, în calcul,
valoarea ΔzA-B din relaţia (11.19) va deveni ΔzA-A=0 iar valoarea erorii de
închidere pe altitudini a drumuirii va fi conform relaţiei (11.21):
e z  zi  z A A  zi  0  zi
(11.27)
În rest calculele se desfăşoară absolut identic cu cele ale drumuirii de
nivelment geometric desfăşurate.
11.7.4 Drumuirea altimetrică cu punct nodal
Se consideră drumuirea de nivelment geometric cu punct nodal.

Particularitatea sa constă în faptul că altitudinea puncutlui nodal, ZN, nu este
cunoscută.
Operaţiile de teren în cazul acestei drumuiri sunt identice cu cele de
la drumuirea desfăşurată, însă operaţiile de calcul au două etape importante:
în prima etapă se determină altitudinile provizorii ale punctelor pe fiecare
ramură, utilizând diferenţele medii de nivel considerate deja calculate în
carnetul de teren (vezi tab.11.1 ca exemplu). Pe fiecare ramură a drumuirii
se ajunge astfel să se calculeze în final o altitudine pentru punctul nodal.
Astfel rezultă:
Z NA  Z 11
'
 z11 N
Z NB  Z 23  z 23 N
'
Z NC  Z 33
'
 z 33 N
(11.28)
unde cu Z’i s-au notat altitudinile provizorii şi cu δzi – diferenţele de nivel
provizorii.
Altitudinea definitivă a punctului nodal se va calcula ca o medie
ponderată a valorilor obţinute pe fiecare ramură. Ponderile corespunzătoare
ramurilor vor fi funcţie de lungimea totală DA, DB, DC a fiecăreia, deci:
1 1 1
pA  ; pB  ; pC 
DA DB DC
(11.29)
şi altitudinea punctului nodal rezultă:
Z NA  p A  Z NB  p B  Z NC  pC
ZN 
p A  p B  pC
(11.30)
În continuare fiecare ramură a drumuirii va fi tratată ca o drumuire
deschisă la care se calculează:
- eroarea de închidere pe altitudini;
- valorile compensate ale diferenţelor de nivel;
- valorile altitudinilor definitive ale punctelor.
Îndesirea punctelor de sprijin pentru nivelment se poate realiza şi
prin alte tipuri de ridicări altimetrice cum sunt, de exemplu, poligonaţiile de
nivelment geometric utilizate în cazul unor teritorii foarte întinse.
În ceea ce priveşte numărul de staţii şi lungimea drumuirilor de
nivelment nu există o limitare strictă a acestora, însă practic, este util ca la
distanţe de 10-15Km să existe legături la puncte de sprijin. Lungimea
porteelor este recomamdabil să fie aleasă între 50..150m, deci distanţa între
punctele drumuirii să nu depăşească 300m.
11.8 Ridicarea detaliilor altimetrice prin metoda radierilor de

nivelment
Metoda radierilor constă în efectuarea observaţiilor aupra mai multor

puncte din aceeaşi staţie. Din motive de economie de timp această metodă
se cuplează cu cea a drumuirilor, deci ridicarea se execută simultan atât
pentru punctele drumuirii cât şi pentru cele de radiere. Trebuie reţinut că
pentru calculul altitudinilor punctelor de radiere (de detaliu) se consideră ca
punct de referinţă cel situat în urmă faţă de staţie pe traseul drumuirii.
Rezultă deci că porteea spre punctul de referinţă nu va fi egală cu porteele
spre punctele de detaliu datorită dispoziţiei diverse a acestora. Acest lucru
conduce la nerespectarea regulii nivelmentului geometric de mijloc, deci
erorile de neorizontalitate nu se elimină în totalitate. În consecinţă, poziţia
staţiei trebuie să fie aleasă cât mai central faţă de detalii, iar aparatul utilizat
să fie bine reglat.
În ridicarea altimetrică a detaliilor se consideră că poziţia
planimetrică a acestora este deja cunoscută.
Să considerăm că detaliile nivelitice sunt dispuse în plan, iar în zona
respectivă îndesirea punctelor s-a făcut cu o drumuire desfăşurată.
După ce din staţia S1 s-au efectuat observaţii la punctele de drumuire
A şi 1, se face şi măsurarea punctelor de detaliu 501, 502, .....,507, adică
citirile pe mira topografică: L2-501, L0-501, L1-501, L2-501 etc.
Calculul altitudinilor punctelor de detaliu porneşte de la altitudinea
cunoscută a punctului din urmă al drumuirii (în cazul staţiei S1 este punctul
A), ZA şi se desfăşoară astfel:
Z 501  Z A  z A501  Z A  L0 A  L0501

Z 502  Z A  z A502  Z A  L0 A  L0502
...........................................................
(11.31)
Z 507  Z A  z A507  Z A  L0 A  L0507
unde L0 este citirea pe miră la punctul A din staţia S1.
A
Se observă că pentru punctele din staţia S1 valoarea Z A  L0 A se

repetă la calculul altitudinilor. Acesată sumă este tocmai altitudinea planului
orizontal al liniei de vizare a aparatului:
Z PVS  Z A  Lo 1 A
(11.32)
Rezultă că altitudinile punctelor de detaliu se pot calcula şi sub
forma:
Z 501  Z PVS1  L0501
Z 502  Z PVS1  L0502
..............................
Z 507  Z PVS1  L0507
(11.33)
Calculul se desfăşoară asemănător şi pentru punctele de detaliu
ridicate din alte staţii, considerând elementele măsurate corespuzătoare
staţiei respective.
În cazul în care punctele de detaliu sunt dispuse în fiecare staţie pe o
direcţie perpendiculară pe latura drumuirii (fig. 11.19) drumuirea de
nivelment este combinată cu profile transversale.
Acest tip de drumuire este utilizat pentru determinarea formei albiilor
râurilor, a drumurilor sau a altor detalii cu lungime mare.
Cap. 12 Tahimetria
12.1 Determinarea simultană a pozitiei în plan şi pe verticală a

punctelor
Tahimetria este un subdomeniu al topografiei referitor la aparatura şi

metodele utilizate pentru stabilirea poziţiei spaţiale a punctelor. Aceasta
presupune determinarea simultană atât a poziţiei în plan cât şi pe verticală a
punctelor, printr-o măsurare unică efectuată asupra fiecăruia dintre acestea.
Principial, tahimetria se deosebeşte de planimetrie prin faptul că
distanţele sunt măsurate indirect, pe cale optică sau electronică, iar
dispozitivele destinate acestui scop (lunete stadimetrice,
telemetre,dispozitive electronice) fac parte din construcţia aparatului de
măsurat, care în acest caz se numeşte tahimetru.
Din punct de vedere constructiv tahimetrul se deosebeşte de teodolit
prin existenţa în construcţia sa a dispozitivului de măsurare a distanţelor.
Determinarea poziţiei pe verticală a punctelor pe cale tahimetrică se
deosebeşte fundamental de cea prin nivelment direct. În tahimetrie
diferenţele de nivel se determină trigonometric pe baza distanţei şi a
unghiului vertical, astfel că preciziile sunt ceva mai reduse decât în cazul
nivelmentului direct.
Datorită progreselor spectaculoase înregistrate în optică şi
electronică, tahimetrele au devenit aparate de mare precizie, cu multe
posibilităţi de stocare şi prelucrare a datelor, astfel că tahimetria ocupă în
prezent un loc din ce în ce mai important în aplicaţiile topografice.
În principiu, un punct cu poziţie spaţială necunoscută poate fi
determinat astfel: se staţionează cu tahimetrul într-un punct de coordonate x.
y, z cunoscute şi printr-o singură viză asupra punctului necunoscut se
măsoară unghiul orizontal faţă de o direcţie de referinţă a staţiei, unghiul
vertical şi lungimea aliniamentului dintre punctul de staţie şi cel necunoscut
Cu mărimile măsurate şi cele cunoscute ale staţiei se pot calcula în
continuare coordonatele spaţiale ale punctului vizat.
Tahimetrele din ultima generaţie au şi calculator electronic
încorporat, astfel că pe baza elementelor măsurate şi a celor cunoscute pot
să dea ca rezultat direct coordonatele punctului vizat care sunt memorate
electronic. Aceste tipuri de aparate de măsură sunt denumite staţii totale şi
au o utilizare din ce în ce mai largă în măsurătorile topografice, datorită
faptului că elimină calculul coordonatelor iar rezultatele se pot transfera
automat în calculatoare cuplate cu dispozitive automate pentru desenarea
planului topografic. rezultă astfel o economie de timp şi forţă de muncă
sugerată chiar de denumirea acestui domeniu: tahis =viteză.
12.2 Determinarea trigonometrică a diferenţelor de nivel
În funcţie de distanţa dintre punctul de staţie şi punctul vizat şi de

modul cum se efectuează măsurarea indirectă a acesteia, determinarea pe
cale trigonometrică a diferenţei de nivel, în tahimetrie, capătă forme
specifice.
Considerând un punct de staţie, S şi un punct necunoscut A există
următoarele cazuri posibile în ceea ce priveşte determinarea pe cale
trigonometrică a diferenţei de nivel:
Cazul 1
Se măsoară distanţa înclinată, LSA pe cale directă (cu panglica),
unghiul vertical al vizei, VSA înălţimea aparatului, ha şi cea a vizei, hv (
Acest caz nu este specific tahimetriei, deoarece distanţa se măsoară pe cale

directă. Situaţia poate fi întâlnită în cazul determinărilor planimetrice, când
se doreşte şi calculul altitudinilor.
Pentru situaţia generală în care ha ≠ hv diferenţa de nivel rezultă din
relaţia:
  h  ha 
z SA  LSA  cos VSA  arcsin  v  sinVSA 
  LSA 
(12.1)
Se observă că relaţia (12.1) include şi cazul particular hv = ha când
rezultă:
z SA  LSa  cosVSA
(12.2)
Cazul 2
Se măsoară distanţa înclinată LSA cu luneta stadimetrică, efectuând
citiri pe miră la cele trei fire reticulare (L2A, L0A, L1A). De asemenea, se
măsoară unghiul vertical al vizei, VSA şi înălţimea aparatului, ha .
Pentru cazul general în care hv ≠ ha, iar constanta stadimetrică este

K, diferenţa de nivel se calculează cu:
z SA  K   L2 A  L1A   sinVSa  cosVSa  ha  Lo
(12.2)
Cazul 3
Se măsoară distanţa înclinată, LSA pe cale electronică, unghiul
vertical al vizei,VSA , înălţimea aparatului, ha şi înălţimea reflectorului, hr
În situaţia generală când ha ≠ hR diferenţa de nivel este dată de:
z Sa  LSa  cosVSA  ha  hR
(12.3)
Cazul 4
Dacă distanţa orizontală dintre cele două puncte se cunoaşte, dar
depăşeşte valoarea de 300m, în această situaţie se ia în considerare curbura
Pământului şi refracţia atmosferică. Se măsoară unghiul vertical al
aliniamentului, înălţimea aparatului şi cea a vizei .
Din fig. 12.5 rezultă egalitatea aproximativă:
h '  DSa  ctgVSA

(12.4)
şi diferenţa de nivel:
z SA  DSA  ctgVSA  ha  hv   es  er 
(12.5)
în care (es – er) este eroarea totală de sfericitate şi refracţie atmosferică.

Dacă distanţa este mai mică de 300m, atunci corecţia nu se mai
aplică şi rezultă:
z SA  DSA  ctgVSA  ha  hv
(12.6)
Ca şi cazul 1, acesta nu este specific măsurătorilor tahimetrice, care

operează cu distanţe măsurate indirect, dar forma relaţiei (12.5) se poate
aplica în cazul unor distanţe măsurate tahimetric, mai mari de 300m.
12.3 Tahimetre
12.3.1 Tahimetre clasice
Tahimetrul este instrumentul topografic utilizat în măsurătorile
tahimetrice. Aspectul şi principiul constructiv al acestuia se aseamănă cu
cele ale teodolitului. Diferenţa constă în faptul că tahimetrul este dotat cu un
tip oarecare de dispozitiv pentru măsurare indirectă a distanţelor.
Cel mai simplu tahimetru poare fi un teodolit la care reticulul lunetei
este prevăzut cu fire stadimetrice (se numeşte teodolit-tahimetru).
De-a lungul timpului tahimetrele au evoluat continuu, astfel că pe
lângă tahimetrele clasice s-au produs şi tahimetre – telemetre. Unele dintre
acestea au fost prevăzute cu posibilitatea de a realiza reducerea distanţelor
la orizont şi chiar determinarea distanţelor reduse şi a diferenţelor de nivel
(tahimetre cu diagrame).
Precizia de măsurare a distanţelor la aceste tipuri clasice de
tahimetre variază în jurul valorii de ±10cm iar cea de măsurare a unghiurilor
orizontale şi verticale de 1c-10c.
Dintre tipurile constructive de tahimetre clasice, tahimetrul
autoreductor cu baza în aparat (telemetru cu imagimi optice în coincidenţă)
de tip BRT 006 se remarcă prin productivitatea ridicată în măsurători.
În prezent, ultima generaţie de tahimetre electronice prevăzute cu
calculator încorporat şi dispozitiv electronic pentru măsurarea distanţelor
depăşeşte categoric tipurile clasice în privinţa tuturor caracteristicilor
tehnice.
12.3.2. Tahimetrul electronic REC – ELTA 5
REC-ELTA 5 este un aparat topografic destinat măsurătorilor de

unghiuri şi distanţe. Este constituit dintr-o combinaţie între tahimetrul clasic
şi calculatorul programat, având posibilităţi de măsurare a direcţiilor
orizontale şi verticale cu o precizie de 5cc (eroarea medie pătratică a unei
direcţii este de 20cc) şi a distanţelor, cu o eroare relativă de 1/20.000
(deviaţia standard 5mm+3ppm).
Aparatul este compus din două părţi:
- tahimetrul electronic, denumit ELTA, care permite măsurarea
distanţelor înclinate, a valorilor unghiulare orizontale şi verticale şi a
temperaturii şi presiunii atmosferice;
- calculatorul, denumit REC, care poate prelua valorile brute de
unghiuri, distanţe, temperatură şi presiune, din tahimetru, le poate prelucra
coform programelor cu care este dotat şi le poate afişa şi înregistra.
Măsurarea distanţelor se realizează pe cale electronică prin emisia şi
recepţia undelor electromagnetice din domenuil infraroşu, prin metoda
comparării fazelor. Emiţătorul şi receptorul sunt înglobate în tahimetru, iar
reflexia undelor electromagnetice către aparat se realizează printr-o prismă
cu oglinzi, care se amplasează în punctul măsurat. Emisia şi recepţia undelor
se realizează prin luneta tahimetrului, care are parametrii:
- deschiderea obiectivului : 35mm:
- lungimea lunetei : 170mm;
- diametrul câmpului vizual la 100m distanţă ; 3.3m;
- distanţa minimă de vizare : 1.9m;
- Puterea de mărire ; 22x.
Tahimetrul electronic ELTA poate să lucreze independent de
calculator (REC), caz în care aparatul poate fi utilizat ca un aparat clasic,
prin decuplarea electronică a calculatorului.
Atât tahimetrul cât şi calculatorul sunt dotate cu afişaje proprii cu
cristale lichide astfel:
- pentru tahimetru sunt prevăzute două afişaje verticale (montate pe
furca alidadei), fiecare având câte două linii cu câte 9 caractere; pe acestea
se afişează valorile brute ale distanţei înclinate, d, direcţiei orizontale, Z şi
unghiului vertical, V;
- pentru calculator este prevăzut un afişaj (montat înclinat pe
alidadă), cu 4 linii de câte 40 caractere; pe acestea se afişează după caz,
valorile corectate ale distanţelor şi unghiurilor, coordonatele absolute,
mesaje pentru utilizarea programelor, date introduse de la tastatură sau
extrase din memorie, simbolurile tastelor soft şi altele.
Ansamblul electronic al aparatului se alimentează dintr-o baterie de
acumulatori de 4.8V/1.8Ah care permite o autonomie de lucru de 6-8 ore.
Acumulatorii se încarcă de la reţeaua de 220 V/50 Hz cu un redresor special
din dotarea aparatului; în regim lent (60 ore) sau în regim forţat (12 ore).
Calculatorul electronic REC este prevăzut cu o tastatură de 24 taste
fizice care permit prin funcţiile lor realizarea tuturor operaţiilor de măsurare,
calcul, înregistrare etc. REC lucrează cu trei tipuri de memorie electronică:
- memorie ROM, în care sunt înscrise programele calculatorului;
- memorie RAM, în care se înscriu şi se şterg datele şi programele
temporare;
- memorie EPROM, în care se înmagazinează rezultatele finale ale
măsurătorilor.
Memoria ROM este programată o singură dată şi în ea se păstrează
toate programele cu care a fost dotat calculatorul la construcţia sa.
Informaţiile din această memorie nu se pot şterge şi nu se pierd, chiar dacă
alimentarea calculatorului dispare.
Memoria RAM (numită şi memorie dinamică) este utilizată în timp
ce calculatorul lucrează, pentru înmagazinarea temporară a unor date sau
informaţii. Noile date sau informaţii le înlocuiesc pe cele din etapa
precedentă. Aceste informaţii se pierd dacă alimentarea calculatorului se
întrerupe mai mult de 1 minut.
Memoriile ROM şi RAM fac parte din construcţia fizică a
calculatorului şi sunt memorii fixe.
Memoria EPROM este o memorie în care informaţiile introduse se
pot păstra mai mult timp (cel puţin 1 an) fără ca aceasta să fie alimentată de
la baterie. O astfel de memorie care a fost încărcată cu informaţii se poate
schimba cu o alta de aceleşi tip care este goală, pentru continuarea
înregistrărilor. Datele dintr-o memorie EPROM pot fi şterse cu ajutorul
calculatorului.
Memoriile fixe (ROM şi RAM) sunt dimensionate astfel încât să
poată cuprinde toate programele introduse iniţial şi în timpul lucrului.
Memoria detaşabilă (EPROM) a tahimetrului are o capacitate de
înmagazinare de 2000 linii a câte 80 caractere, deci poate reţine datele din
teren pentru maximum 2000 de puncte măsurate. Datele din memoria
detaşabilă pot fi afişate sau pot fi transferate pe o dischetă sau în memoria
unui calculator compatibil IBM, prin intermediul interfeţei seriale RS 232 C
cu care este dotat calculatorul REC al instrumentului
12.4 Metode de ridicare tahimetrică
Ridicările topografice de tip tahimetric sunt realizate în mod

asemănător cu cele planimetrice. Singura deosebire este că la fiecare viză se
măsoară şi distanţa într-unul din modurile indirecte arătate, dar în rest
operaţiile de teren sunt identice. În ceea ce priveşte operaţiile de calcul
există deosebiri între planimetrie şi tahimetrie prin faptul că distanţele
reduse la orizont şi diferenţele de nivel se calculează în funcţie de modul
cum s-au măsurat pe teren distanţele înclinate. Deoarece în calcul intervin şi
altitudinile se va lua în considerare algoritmul utilizat la nivelmentul
geometric.
Îndesirea punctelor de sprijin prin ridicări tahimetrice se realizează
în modurile arătate la planimetrie, adică:
-intersecţie directă;
-intersecţie indirectă;
-puncte duble;
-drumuiri desfăşurate, în circuit sau cu punct nodal.
Pentru ridicarea detaliilor metoda cea mai utilizată este cea a
radierilor, care se combină de obicei cu drumuiri.
Algoritmul de calcul al unei drumuiri tahimetrice desfăşurate
combinată cu radieri este următorul:
a) Pentru drumuire:
- calculul mediilor unghiurilor din citirile în cele două poziţii ale
lunetei;
- determinarea din coordonate a orientărilor de plecare şi de sosire;
- transmiterea orientărilor de la latura de plecare către cea de sosire;
- calculul erorii de închidere pe orientări şi compensarea acesteia;
- calculul distanţelor reduse la orizont în funţie de modul cum s-au
măsurat pe teren
distanţele înclinate:
-la măsurarea directă a distanţei înclinate se aplică
relaţia:
 h  ha 
D  L sin V  arcsin( v  sinV )
 L 
(12.15)
-la măsurarea stadimetrică a distanţelor înclinate se
utilizează relaţia:
D  K   L2  L1  sin 2 V
(12.16)
-la măsurarea electronică a distanţei înclinate se
foloseşte relaţia:
D  L  sinV
(12.17)
- calculul coordonatelor relative provizorii  x şi  y ;
- calculul diferenţelor de nivel provizorii,  z în funcţie de modul
cum a fost măsurată
distanţa înclinată; pentru aceasta se aplică relaţiile (12.1) - (12.6);
- calculul erorilor de închidere pe coordonate plane e x şi e y şi pe
altitudini, e z şi
compensarea acestora;
- calculul coordonatelor spaţiale x, y , z ale punctelor drumuirii.
b) Pentru punctele de detaliu:
- calculul unghiurilor orizontale;
- calculul orientărilor laturilor vizate;
- calculul distanţelor reduse la orizont 6intre punctele de staţie şi
punctele radiate cu
relaţiile (12.15) – (12.17);
- calculul coordonatelor relative  x ,  y ;
- calculul diferenţei de nivel  z ;
- calculul coordonatelor spaţiale x, y , z .
Calculul drumuirii tahimetrice combinată cu radieri se poate realiza cu
programe concepute pentru calculatoarele personale.
Bibliografie
1. Bârsan A. – Mic atlas geografic, E.S.E., Bucureşti, 1979

2. Bos N. – Topografie, Universitatea “Transilvania”, Braşov, 1991
3. Cristescu N. – Topografie inginerească, E.D.P., Bucureşti , 1978
4. Doandeş V. – Topografie, Universitatea Tehnică Timişoara, 1992
5. Dragomir V., Rotaru M. – Mărturii geodezice, E.M., Bucureşti,
1986
6. Gavrilov Gh. – Topografie, Institutul Politehnic Iaşi, 1966
7. Ghiţău D. – Geodezie - Triangulaţie, E.D.P., Bucureşti, 1972
8. Ionescu P., Rădulescu M. – Topografie generală şi inginerească,
E.D.P., Bucureşti, 1975
9. Neamţu M. – Instrumente topografice şi geodezice, E.T.,
Bucureşti, 1982
10.Nistor Gh. – Topografie, Institutul Politehnic Iaşi, 1981
11. Popia A. – Topographie, Universitatea Tehnică “Gh. Asachi”,
Iaşi, 1996
12. Rusu A., Bos N., Kiss A. – Topografie - geodezie, E.D.P.,
Bucureşti, 1982
13. Vieriu E. – Topografie şi desen tehnic, E.D.P., Bucurşti, 1983
14. * * * – Manualul inginerului geodez, vol. 1, 2,3 , E.T. Bucureşti,
1972-1973
15. * * * – Dicţionar cronologic al ştiinţei şi tehnicii universale,
E.S.E., Bucureşti, 1979
16. * * * – Mică enciclopedie matematică, E.T., Bucureşti, 1981

Cap 2017 Top Clasica

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cap 2017 Top Clasica

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CURS TEHNICIAN CADASTRU, TOPOGRAF SC ALEXRAL CONSULT SRL 2017

1.1 Noţiuni privind măsurătorile terestre

Începuturile măsurătorilor terestre coboară în timp până în neolitic ,

1.2 Locul şi importanţa topografiei

De la prima reprezentare topografică cunoscută a unui teritoriu şi

Cap. 2 Noţiuni de geodezie

2.1 Configuraţia Pământului şi aproximarea formei acestuia

Planeta noastră are neregularităţi ale scoarţei, caracterizate prin

Tabel 2.1 Parametrii medii ai elipsoidului de referinţă

2.2 Sisteme de coordonate carteziene şi geografice

Sfera de rază medie şi elipsoidul de rotaţie, cu care se aproximează

Elipsoidul de rotaţie (fig. 2.2 ), în raport cu sistemul cartezian având

Există însă posibilitatea ca poziţia punctului A de pe suprafaţa sferei

Fig. 2.3 Coordonate geografice Fig . 2.4 Coordonate geografice

Trebuie remarcat faptul că două puncte, unul de pe sferă şi celălalt

în care : φ este latitudinea elipsoidică ;φa – latitudinea astronomică ;λ –

2.3 Legătura între sistemul de coordonate cartezian spaţial şi cel

Aşa cum s-a arătat, elipsoidul de referinţă pământesc este generat

- prima excentricitate, notată e, deductibilă din relaţia:

- a doua excentricitate, notată e’ , determinată din relaţia:

- parametrul auxiliar, q, rezultat din expresia:

- funcţiile fundamentale, W şi V, care pentru un punct de calcul de latitudine

Poziţia unui punct oarecare pe suprafaţa elipsoidului de referintă se poate

x = N cos φ. cos λ y = N cos φ sin λ z = N(1+e2) sin φ (2.9)

-semiaxa ecuatorială a=6378245,000m;

În prezent aceşti parametri sunt determinaţi cu o precizie mult mai bună

2.4 Legătura între suprafaţa fizică a Pământului şi elipsoidul de

b1) Procedeul Pizzetti, care constă în transpunerea punctului real, P, de pe

Fig 2.7 Reţele de triangulaţie pe glob

Înălţimea unui punct de pe scoarţa terestră se poate exprima prin

unde c1 este corecţia ortometrică şi c2 corecţia de sfericitate şi refracţie

Fig. 2.9 Determinarea cotei unui punct nou

Reţeaua de puncte de sprijin pentru nivelment este formată din

2.6 Marcarea şi semnalizarea punctelor reţelelor de sprijin

Atât punctele din reţelele de triangulaţie, cât şi cele din reţelele de

Fig. 2.10 Marcarea punctelor din reţelele planimetrice de triangulaţie

Fig. 2.11 Reper fundamental Fig. 2.12 Marcă de fontă pentru

Fig. 2.13 Piramidă la sol Fig. 2.14 Piramidă cu poduri

Fig. 2.15 Baliză cu pilastru Fig. 2.16 Reper de perete

3.1 Elemente privind proiecţiile cartografice

Cartografia studiază modalităţile de reprezentare a suprafeţei

Fig. 3.3 Proiecţie azimutală pe plan tangent

În România se utlizează în mod curent două proiecţii cartografice:

Fig. 3.4 Proiecţia cilindrică transversală Gauss-Krüger

unde a şi c sunt semiaxele elipsei meridiane a elipsoidului de

b) Proiecţia stereografică pe plan secant unic –1970

deformatie pozitiva la proiectia unei

punct de vedere al proiectiei

Fig. 3.6 Proiecţia stereografică pe plan secant unic-1970

Hărţile sunt reprezentări convenţionale asemenea, reduse la o scară

unde N este numitorul scării, d- distanţa reprezentată în planul hărţii şi D-

1 Km 750 m 500 m 250 m 0 1 Km 2 Km

Fig. 3.8 Scara grafică simplă

3.3.1 Conţinutul unei hărţi

Reprezentarea unei hărţi se realizează pe foi de hârtie cu format

Coordonatele geografice ale punctului respectiv (punctul A din figură) vor

Peste zona care cuprinde reprezentarea propriu-zisă a hărţii este

unde N este numitorul scării hărţii.

Fig. 3.10 Reţeaua rectangulară a hărţii

Coordonatele rectangulare ale punctului A vor fi:

În exteriorul cadrului hărţii sunt înscrise cu cifre şi litere informaţii

3.3.2 Reprezentarea detaliilor de suprafaţă şi de relief pe hărţi

Pe zona de reprezentare propriu-zisă a hărţii se regăsesc sub formă

Fig. 3.11 Semnificaţia fizică a curbelor de nivel