Sunteți pe pagina 1din 6

Tradiționalism versus Modernism

Contextul istoric
În perioada de până la Primul Război Mondial, în timpul domniei regelui Carol I,
s-a petrecut o transformare radicală a societăţii româneşti, ale cărei norme
democratice nu se vor mai schimba în deceniile trei şi patru ale secolului al XX-
lea, chiar dacă vor apărea noi legi, reforme şi partide politice. Modernizarea în
societate a avut ca reflex modernismul în literatură.
Literatura română interbelică se caracterizează prin două tendinţe majore:
modernismul şi tradiţionalismul. Termenii au fost introduşi în vocabularul istoriei
literare de criticul Eugen Lovinescu, deşi circulaseră şi mai înainte.
Modernismul
Trăsături, reprezentanţi, reviste
În sens larg, modernismul este o tendinţă inovatoare într-o anumită etapă a unei
literaturi. După cum demonstrează Adrian Marino în studiul critic Modem.
Modernism. Modernitate, cuvântul modern trimite la o determinare temporală:
„recent”, „de curând”, „nu demult”. Accepţia cea mai răspândită a noţiunii de
modern derivă din esenţa sa cronologică: prin extensiune, ceea ce datează de
curând ori dintr-un trecut foarte apropiat, ceea ce este specific ultimului timp, se
numeşte modern. Modernul se opune ideii de clasic, învechit, depăşit.
• Modernism
Conceptul de modernism – arată Adrian Marino în studiul citat – se aplică tuturor
curentelor şi tendinţelor inovatoare din istorie (religioase, filozofice, artistice etc.),
ansamblului mişcărilor de idei şi de creaţie, care aparţin sau convin epocii
recente, altfel spus „moderne”, în condiţii istorice date. Pot fi numite ca
aparţinând modernismului totalitatea mişcărilor ideologice, artistice şi literare
care tind, în forme spontane sau programate, spre ruperea legăturilor de
„tradiţie”, prin atitudini anticlasice, antiacademice, antitradiţionale,
anticonservatoare, de orice speţă, repulsie împinsă uneori până la negativism
radical. Prin extensiune, sunt încorporate modernismului curente literare ca
simbolismul, expresionismul, futurismul şi, mai ales, avangarda: dadaismul,
suprarealismul, abstracţionismul etc. Produs al evoluţiei, modernismul implică
diferenţierea faţă de literatura scrisă până atunci, de tip tradiţional.
În literatura română interbelică, modernismul continuă acţiunea de autonomizare şi
esenţializare a lirismului începută în simbolism, introduce alte tehnici poetice,
lărgeşte sfera de inspiraţie, propune noi atitudini lirice. Prin modernizare, criticul
Eugen Lovinescu înţelege, în afară de înnoirea expresiei (practicată în epocă şi de
tradiţionalişti), depăşirea universului rural şi renunţarea la orice fel de militantism
de natură socială, ideologică, politică etc. În concepţia sa, arta nu trebuie îngrădită
în niciun fel şi nici angajată forţat în slujba altor idealuri, în afară de acela al
propriei desăvârşiri.
În opoziţie cu doctrinarii tradiţionalişti, care pledează pentru o tematică rurală,
pentru cultivarea prin artă a naţionalului şi eticului, a sentimentului religios, Eugen
Lovinescu crede în desăvârşita libertate şi independenţă a creatorului. Poetul –
consideră criticul – poate să-şi aleagă materialul de inspiraţie din orice mediu,
poate exprima orice tendinţă, după cum poate să nu exprime niciuna. Un scriitor
talentat va realiza opere durabile indiferent dacă va trata teme rurale sau urbane,
indiferent dacă va fi călăuzit sau nu de un ideal. Totul se judecă exclusiv în funcţie
de realizarea artistică. Însă modern prin excelenţă va fi, bineînţeles, scriitorul
inspirat de viaţa lumii contemporane, desfăşurată în cadrul civilizaţiei de tip urban.
Eugen Lovinescu oferă astfel mişcării moderniste un reper teoretic, dar nu le cere
scriitorilor să fie neapărat modernişti. A fi modern nu înseamnă numaidecât a fi şi
talentat, iar modernismul nu acordă, în mod automat, valoare estetică.
Modernismul românesc s-a constituit în jurul revistei „Sburătorul” (1919-1922 şi
1926-1927), apărută sub direcţia lui Eugen Lovinescu. Iniţial se anunţa ca o revistă
fără un program propriu-zis: Programul va ieşi din talentul celor ce vor publica în
„Sburătorul”; meritul unei reviste stă în limitele scrisului colaboratorilor săi.
Publicaţia îşi fixează de la început o preocupare statornică – promovarea noilor
talente: O revistă – scrie Eugen Lovinescu – are datoria să caute elemente tinere.
Descoperind un singur talent, şi–a îndeplinit datoria cu prisosinţă. Treptat,
„Sburătorul” îşi schiţează o linie proprie, pe măsură ce reprezentanţii cercului îşi
adună scrierile în volume.Programul revistei se conturează tot mai precis în acord
cu ideologia literară a lui Eugen Lovinescu, care porneşte de la concepţia că există
un spirit al veacului, numit de Tacit saeculum, adică o totalitate de condiţii
materiale şi morale, configuratoare ale vieţii popoarelor europene într–o epocă
dată. În virtutea acestui „spirit al veacului”, există o lege a sincronismului (la baza
căruia stă imitaţia) care dictează integrarea naţiunilor în aceeaşi formulă de
civilizaţie, impusă de naţiunea cea mai evoluată. Legea sincronismului (a
interdependenţei) acţionează şi în cultură, deci şi în literatură, care este supusă, ca
tot ceea ce alcătuieşte cadrul existenţei umane, unor mutaţii permanente. Valorile
artistice nu sunt imuabile, neschimbătoare, frumosul nu este unul şi acelaşi pentru
toate timpurile şi pe toate meridianele.
În paginile revistei „Sburătorul” au publicat poezie, proză şi cronici, într-o primă
etapă, tineri care vor ajunge scriitori importanţi ai literaturii române: Ion Barbu,
Camil Petrescu, Ilarie Voronca, Tudor Vianu, Camil Baltazar, George Călinescu,
Vladimir Streinu etc. Mai durabilă decât existenţa revistei este aceea a cenaclului
„Sburătorul”, care şi-a desfăşurat şedinţele săptămânale vreme de peste două
decenii, până în 1943, la moartea lui Eugen Lovinescu. După propria caracterizare
a criticului, viaţa cenaclului s-a manifestat exclusiv pe planul esteticului, atitudinea
faţă de participanţi fiind „respectul individualităţii”. Formula elastică a
modernismului a permis atragerea unor scriitori cu vederi şi opinii dintre cele mai
diverse, uneori chiar opuşi direcţiei lovinesciene ca metodă şi concepţie.
În epoca interbelică, numeroase alte publicaţii, aderente sau nu la principiile
estetice ale „Sburătorului”, promovează orientarea modernă. Aşa sunt revistele lui
Camil Petrescu, „Săptămâna muncii intelectuale” (1924) şi „Cetatea literară”
(1925-1926), cele ale lui Liviu Rebreanu, „Mişcarea literară” (1924-1925) şi
„România literară” (1932-1934), revista „Viaţa literară” (1926-1938) a lui Ion
Valerian, „Kalende” (1928-1929), al cărei comitet de redacţie este format din
criticii formaţi în cercul „Sburătorului”, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu şi
Pompiliu Constantinescu, „Revista Fundaţiilor Regale” (1934-1947), a cărei
direcţie estetică este dominată de cei trei critici care au fost la „Kalende”, cărora li
se adaugă Paul Zarifopol, Mircea Eliade, Perpessicius, Mihail Sebastian etc.
Tradiţionalismul
Trăsături, reprezentanţi, reviste
Conceptul de tradiţionalism, vehiculat ca atare în perioada interbelică prin opoziţie
cu modernismul, reprezintă o tendinţă a literaturii de a se îndrepta spre lumea
satului, spre folclor, spre istorie, spre „primitivism” prin respingerea ideii de
civilizaţie. Fără a fi o mişcare unitară, tradiţionalismul s-a concretizat în perioada
premergătoare Primului Război Mondial prin două grupări literare. Cea dintâi s-a
format în jurul revistei bucureştene „Semănătorul” (1901-1910), de la care îşi ia şi
numele – „semănătorism”.
• Tradiţionalism
Principalul ideolog a fost Nicolae Iorga, iar printre colaboratori s-au numărat
Alexandru Vlahuţă, George Coşbuc, Octavian Goga, Mihail Sadoveanu, St. O.
Iosif etc. În centrul atenţiei acestor scriitori se află spaţiul rural, opus oraşului
considerat un teritoriu decadent. Scopul era protejarea tradiţiei rurale, a specificului
naţional, instituirea unei zone securizante, care să ferească satul de influenţele
nocive din afară.
Cea de-a doua grupare tradiţională s-a realizat în jurul revistei „Viaţa românească”,
apărută la Iaşi, din anul 1906 până în 1929, şi apoi la Bucureşti, din 1930. Condusă
o lungă perioadă de criticul Garabet Ibrăileanu, revista i-a avut printre colaboratori
pe poeţii George Topârceanu, Ion Minulescu, Mihai Codreanu, Tudor Arghezi etc.
Punctul de plecare al grupării l-a constituit „narodnicismul” rus din ultimele
decenii ale secolului al XIX-lea, de la care mişcarea şi-a luat numele –
„poporanism”. Continuând într-o oarecare măsură semănătorismul, poporaniştii şi-
au extins „teritoriul”, renunţând a se mai axa exclusiv pe lumea rurală.
Cea de-a treia grupare tradiţională se organizează în perioada interbelică în jurul
revistei „Gândirea” (1921-1944). Apărută la Cluj sub direcţia lui Cezar Petrescu şi
D.I. Cucu, revista se mută la Bucureşti după numai un an, fiind condusă, din 1923,
de un comitet director format din Lucian Blaga, Nichifor Crainic, Adrian Maniu,
Gib I. Mihăescu, Pamfil Şeicaru etc., pentru ca, din anul 1926, să treacă sub
conducerea lui Nichifor Crainic, care a devenit principalul ideolog al grupării
gândiriste. Printre colaboratorii cei mai cunoscuţi se numără Ion Pillat, Vasile
Voiculescu, Aron Cotruş, Emil Isac, Ionel Teodoreanu, Camil Petrescu, George
Bacovia, Mateiu I. Caragiale, Sextil Puşcariu.
Având iniţial un caracter eclectic, revista va căpăta curând o orientare autohtonist-
ortodoxistă, mai cu seamă după ce la conducerea ei se instalează Nichifor Crainic.
Dacă semănătoriştii pun pe primul plan satul şi natura, dacă poporaniştii sunt
preocupaţi de ideea promovării unei culturi naţionale, gruparea din jurul revistei
„Gândirea” va prelua o parte dintre ideile înaintaşilor, dar altoite pe o bază
spiritualist-ortodoxistă.
Programul revistei a oscilat între două direcţii puţin deosebite în elementele lor de
bază. Una este dată de articolul lui Lucian Blaga, Revolta fondului nostru nelatin.
Aici poetul-teoretician împinge tradiţia dincolo de graniţele Evului Mediu
autohton, în preistorie şi mit – în fapt un timp mitic românesc. Pe linia ideilor
filozofului german Oswald Spengler din Declinul Occidentului, carte atât de
discutată în epocă, el face o disociere între cultură, înţeleasă ca momentul de avânt
al unui popor, şi civilizaţie, care anunţă declinul. Cultura aparţine popoarelor
tinere, civilizaţia prevesteşte bătrâneţea lor. Dacii se aflau în faza fertilă a culturii
în momentul când civilizaţia romană i-a cotropit. Datoria noastră este de a
redescoperi acele rudimente de cultură dacică, tracică, pe care civilizaţia latină nu
le-a putut înăbuşi. Să fim din când în când barbari, îndeamnă el, acordând
cuvântului barbar sensul originar, acela de „nelatin”. Cea de a doua direcţie este a
ortodoxismului, teoretizat de Nichifor Crainic în articolul-program Sensul tradiţiei
şi în eseul Isus în ţara mea. Ilustraţia revistei „Gândirea”, realizată în mare parte de
pictorul Demian, urmează acelaşi traseu. Se militează insistent pentru o etnicizare a
credinţei în conformitate cu sufletul naţional. Autohtonia şi creştinismul devin,
aşadar, notele definitorii. Cei mai importanţi poeţi grupaţi în jurul revistei sunt
Vasile Voiculescu, Radu Gyr şi Aron Cotruş. Primul se caracterizează printr-o
lirică în care limbajul religios se îmbină cu zbaterile omului aflat în faţa unor
întrebări esenţiale despre rosturile omului în univers, despre timp, precum Toiag
de înger: „Îmbătrânesc. Destinul mi-e însă tot copil; / Isteţ să prinză păsări şi să
doboare poame / Aruncă lesne pâinea la câni şi când i-e foame / întinde mâna goală
spre-arhanghelul Gavril. Ceilalţi doi scriu o poezie dominată de vitalism, de revoltă
şi speranţă: Io, / Patru Opincă / ţăran fără ţarină, / plugar fără plug, / ciurdar făr-o
vită, / îmi duc viaţa năcăjită / fără strâmbătăţi şi vicleşug / şi bruşul de mucedă
pită / mi-l plătesc cu sânge din belşug… // […] Io, / Pătru Opincă / ce-ntr-atâtea
moşii n-am doar o şirincă, / înfrunt strâmbele legi şi năpasta / şi-n răzmeriţa ce-n
mine creşte, / sudui vârtos, mocăneşte, / şi scuip pe toată rânduiala asta!… (Io,
Pătru Opincă, de Aron Cotruş)Disocierea între tradiţionalism şi modernism, în
ceea ce priveşte poezia interbelică, nu este întotdeauna uşor de făcut.
În Istoria literaturii române contemporane (1926-1929), Eugen Lovinescu |
utilizează formula poezia tradiţionalistă pentru creaţia unor poeţi ca Ion Pillat,
Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic, Horia Furtună, Radu Gyr etc., iar formula
poezia modernistă pentru a deosebi structura poeziei lui Lucian Blaga, Tudor
Arghezi, Ion Barbu, Alexandru Philippide, Adrian Maniu etc. de cea simbolistă, a
lui George Bacovia, Ion Minulescu, Elena Farago.Poezia scrisă în perioada
interbelică evoluează, aşadar, pe două coordonate principale: tradiţionalismul şi
modernismul. Niciun poet nu este integral tradiţionalist, adică „necontaminat” în
niciun chip de modernism, după cum nu există niciun poet modernist absolut,
emancipat cu totul de tradiţie.

S-ar putea să vă placă și