Istoria Uniunii Europene

Amza Denis Valentin

Europa geografică este un continent care, potrivit expresiei fostului preşedinte al Franţei,
generalul de Gaulle, se întinde de la Atlantic la Urali. Din punct de vedere politic, ea cuprinde
cele 46 de state membre ale Consiliului Europei. Aşadar, Europa nu se reduce la Uniunea
Europeană, chiar şi atunci când aceasta va cuprinde 27 sau 30 de ţări. Până în urmă cu câţiva
ani se aprecia că, în sensul cel mai larg, Europa este o civilizaţie unitară, derivată dintr-o tradiţie
iudeo-creştină împărtăşită. Acum, o asemenea evaluare este depăşită, urmare a încorporării şi a
dimensiunii musulmane. Turcia, Albania şi Bosnia-Herţegovina (parţial) sunt ţări musulmane şi
care, în plus, şi-au exprimat voinţa de integrare în Uniunea Europeană. O definiţie occidentală a
Europei a fost asociată cu Roma şi moştenirea sa istorică – catolicismul. Dar, tradiţia creştină a
Europei a înglobat de asemenea Bizanţul şi tradiţia sa ortodoxă. De aceea, pe bună dreptate,
fostul Papă, Ioan Paul al II-lea, vorbea despre catolicism şi ortodoxism ca despre doi lobi ai
aceluiaşi plămân – creştinismul. Aşadar, civilizaţia europeană este mai mult decât Europa lui
Carol cel Mare, adică Europa Occidentală.
Sfârşitul celui de-al II-lea război mondial a însemnat pentru Europa nu numai zdrobirea
fascismului german, care urmărea instaurarea dominaţiei mondiale, ci şi separarea continentului
în cele două blocuri militar-politice şi economice opuse. De o parte, în Răsărit, Tratatul de la
Varşovia şi CAER-ul; de altă parte, în Vest, NATO şi Piaţa Comună. Această separare a avut
consecinţe catastrofale pentru ţările din Centrul şi Estul Europei înglobate în sfera de influenţă
sovietică, atât din punct de vedere politic, cât şi economic şi socialcultural.
Rolul şi destinul Europei nu pot fi privite izolat de restul lumii şi mai ales de competiţia în care
se află cu Statele Unite: în plan economic, politic, cultural şi geo-strategic. Pentru Europa,
Statele Unite au fost, în secolul XX, sprijin în două războaie mondiale şi protector în perioada
“războiului rece”. Acum, Statele Unite au devenit pentru Europa partener şi competitor pe arena
mondială. Europa nu poate face abstracţie de afirmaţia fostului secretar al Departamentului de
Stat al Americii, Henry Kissinger, care spunea că “în zorii noului mileniu, Statele Unite se
bucură de o pre-eminenţă cu care nu ar fi în măsură s ă rivalizeze nici cele mai mari imperii din
trecut. Fie că este vorba de armament sau dinamism economic, de ştiinţă sau tehnologie, de
învăţământ superior sau cultură populară, America exercită un ascendent fără precedent asupra
ansamblului planetei”. Aşadar, şi asupra Europei.
La sfârşitul secolului trecut, potrivit spuselor lui H. Kissinger, America a jucat un rol pe care
Europa n-a fost în măsură să-l egaleze:
• A fost sursă şi garant al evoluţiilor democratice, erijându-se în judecător important în
problematica apărării drepturilor omului, desfăşurarea alegerilor şi funcţionarea statului de drept;
• A jucat un rol esenţial în “îndiguirea comunismului” şi accelerarea proceselor care au condus,
la sfârşitul anilor ’80, la prăbuşirea regimurilor totalitare în Europa Centrală şi de Est, odată cu
înscrierea lor în tranziţia spre democraţie şi economia de piaţă;
• A dominat sistemul financiar internaţional, dispunând de cel mai important rezervor de capital,
precum şi de o piaţă atrăgătoare pentru investiţii şi exporturi străine;
• Cultura americană şi-a impus norme în materie de gusturi şi preferinţe lumii întregi, fie că este
vorba de filme, muzică, dans sau internet;
• A arbitrat conflicte în mai multe puncte fierbinţi ale globului: Europa (Cipru, Bosnia-
Herţegovina, Kosovo), în Asia, Africa şi Orientul Apropiat, permanentizându-şi prezenţa militară
în puncte strategice ale planetei.
După primirea României şi Bulgariei în UE, alte state europene speră să devină, într-o bună zi,
membre ale Uniunii. Între acestea se numără: Croaţia, Turcia, Macedonia, statele din Balcanii de
Vest (Albania, Serbia, Muntenegru, Bosnia-Herţegovina), R. Moldova şi Ucraina.
• În octombrie 2006, Comisia Europeană a lansat prima etapă a negocierilor de aderare la
Uniunea Europeană a Croaţiei şi Turciei. Această etapă a constat într-o trecere în revistă a
ansamblului normelor europene şi în evaluarea stadiului de pregătire a celor două candidate. .
Oficialii europeni au precizat că a fost vorba mai mult de un exerciţiu tehnic necesar pentru a
explica ţărilor candidate la aderare legislaţia europeană, şi pentru a înţelege care este situaţia în
fiecare ţară. Acest proces numit „screening” se încheie, de regulă, cu o recomandare a Comisiei
Europene favorabilă sau nu deschiderii propriu-zise a negocierilor de aderare, capitol cu capitol.
Situaţia Croaţiei este mai uşoară. Ea îndeplineşte, în bună măsură, criteriile de aderare se
bucură de un puternic sprijin extern din partea Austriei şi Germaniei şi se crede că va putea
încheia negocierile în 2007 – 2008. În acest fel, aderarea s-ar putea produce spre 2009 – 2010.
Au existat speculaţii că, chiar eventuala amânare cu un an a aderării României şi Bulgariei s-ar fi
înscris într-o logică a lobby-ului austriac şi german, care ar fi dorit ca celor două ţări să li se
alăture şi Croaţia.
În schimb, situaţia Turciei este mai dificilă. Potrivit cotidianului german „Die Welt” din 17
iunie 2006, premierul bavarez şi lider al social-creştinilor bavarezi, Edmund Stoiber, ar fi
declarat că aderarea Turciei nu intră în discuţie, în pofida faptului că se derulează deja
negocierile de aderare. „Sunt convins că nu se va ajunge la aderarea Turciei la UE – a declarat
Edmund Stoiber – având în vedere mărimea ţării, situaţia sa economică, dar şi din punct de
vedere social şi cultural, aderarea Turciei ar suprasolicita capacitatea de extindere a Uniunii
Europene”. De reţinut că Turcia are o populaţie de 69,7 milioane de locuitori, cu o înaltă rată de
creştere demografică, ceea ce ar îndreptăţi-o la un mare număr de voturi în Consiliul Uniunii, ca
şi la un mare număr de euro-parlamentari.