1)Principiile fundamentale ale dreptului internațional au o serie de trăsături

caracteristice, care le deosebesc de celelalte principii și norme ale acestui drept.

-În primul rând, principiile fundamentale reprezintă normele cele mai importante,
principale de drept internațional, servind ca bază pentru întregul sistem de drept
internațional. În procesul de creare și de realizare a normelor de drept internațional,
interacțiunea subiectelor acestuia își găseşte sprijin mai întâi în principiile sale
fundamentale.

-În al doilea rând, principiile fundamentale se caracterizează prin conținutul lor

general, adică spre deosebire de alte principii ale dreptului internațional, aplicabile
într-un domeniu mai mult sau mai puțin îngust al relațiilor internaționale, ele
reprezintă latura cea mai esențială a sistemului de norme și instituții ale dreptului
internațional.

-În al treilea rând, principiile fundamentale după sfera lor de aplicare au un

caracter universal. Ele se aplică tuturor domeniilor de cooperare interstatală, atât
celor tradiționale, existente, cât și unor domenii noi, ce nu sunt încă reglementate
prin norme specifice (de pildă, explorarea şi folosirea spațiului extraatmosferic,
utilizarea energiei nucleare în scopuri exclusiv paşnice etc.).

-În al patrulea rând, principiile fundamentale au un caracter juridic, ele fiind

obligatorii pentru toate statele. Carta ONU, în art.2, enunță principiile în
conformitate cu care trebuie să acționeze organizația şi le conferă un caracter
obligatoriu. Totodată, art. 2 § 6 din Carta ONU prevede că „organizația va asigura
ca statele care nu sunt membre ale Națiunilor Unite să acționeze în conformitate cu
aceste principii, în măsura necesară menținerii păcii și securității internaționale".

-În al cincilea rând, principiile fundamentale fac parte din categoria normelor jus
cogens, ele având astfel forță juridică supremă în raport cu celelalte norme și
principii ale dreptului internațional, care trebuie totodată să fie în conformitate cu
primele, fapt ce decurge din art. 103 al Cartei ONU, precum și din art 53 al
Convenției de la Viena cu privire la dreptul tratatelor (1969). Forma lor principală
de existență este cea a unor norme cutumiare unanim recunoscute.

3) De la principiul nerecurgerii la forță și la amenințarea cu forța, dreptul

internațional admite trei excepții când se poate recurge la forță în relațiile
internaționale:

- în caz de autoapărare, potrivit art. 51 din Carta ONU, când un stat devine victima
unui act de agresiune din partea altui stat. Dreptul la autoapărare este un drept
esențial și inerent existenței statelor şi popoarelor, consacrat inclusiv pe cale
cutumiară, care urmăreşte protecția unor astfel de valori vitale ca independența,
suveranitatea, integritatea teritorială şi asigurarea păcii și libertății statelor. După
cum se arată în art. 51 din Carta ONU, statele sunt în drept să-şi exercite dreptul de
autoapărare individuală sau colectivă în cazul în care se produce un atac armat,
„până când Consiliul de Securitate va fi luat măsurile necesare pentru menținerea
păcii și securității internaționale [...]". Alte aspecte ale recurgerii la forță în cadrul
exercitării dreptului la autoapărare sau la legitima apărare au fost consacrate în
practica statelor, dar şi în jurisprudența internațională. Astfel, utilizarea forței
trebuie să fie proporțională în raport cu intensitatea atacului armat la care este
supus statul victimă și să se dovedească a fi necesară în vederea ripostării la acesta.
Nefiind un concept static, dreptul la autoapărare continuă să se dezvolte şi să fie
invocat de către state pentru a justifica recurgerea la forță în situațiile în care ele
trebuie să facă față unor noi amenințări îndreptate împotriva securităţii lor.

- în situația popoarelor care luptă contra dominației coloniale, a ocupației străine și

contra regimurilor rasiste. Ca expresie a dreptului de a dispune de ele însele,
popoarele au posibilitatea să folosească forța armată pentru a-şi apăra fiinţa
naţională şi în scopul de a se elibera de dominaţia străină. Acest drept a fost
consacrat în mai multe acte internaționale, dintre care în mod special distingem
Declarația principiilor de drept internațional din 1970.

-în cazul aplicării măsurilor de constrângere stabilite de Consiliul de Securitate al

ONU, în conformitate cu dispozițiile Cap. VII din Cartă. Potrivit art. 41 şi 42 din
Cap. VII, atunci când Consiliul de Securitate constată existența unei amenințări
împotriva păcii, a unei încălcări a păcii sau a unui act de agresiune, el poate adopta
măsuri de constrângere, care nu implică folosirea forței armate (întreruperea totală
sau parțială a relațiilor economice şi a comunicațiilor feroviare, maritime, aeriene,
poştale, telegrafice, prin radio şi a altor mijloace de comunicație, precum și ruperea
relațiilor diplomatice) şi măsuri de constrângere cu folosirea forței armate
(demonstrații, măsuri de blocadă şi alte operațiuni executate de forțe aeriene,
maritime sau terestre ale membrilor Naţiunilor Unite). În ciuda largii sale
consacrări şi afirmări, principiul nerecurgerii la forță sau la amenințarea cu forța nu
o singură dată a fost încălcat. Guvernele ce-au nesocotit acest principiu, pentru
justificarea acțiunilor la care au recurs, au invocat o serie întreagă de motive, cum
ar fi dreptul la autoapărare, protecția intereselor lor naționale supreme, protecția
propriilor cetățeni aflați în stare de pericol în străinătate, protecția populației unui
stat împotriva unor încălcări grave și masive ale drepturilor omului etc. Este
semnificativ faptul că asemenea încercări au fost respinse de alte state şi
condamnate de Adunarea Generală sau de Consiliul de Securitate ale ONU. Printre
acțiunile condamnate putem menționa introducerea trupelor sovietice în Afganistan
în 1979, intervenția americană în Grenada în 1983 sau în Panama în 1989.