Sunteți pe pagina 1din 13

Aparatul locomotor

Aparatul locomotor cuprinde oasele, articulaţiile şi muşchii. Oasele, care în ansamblul lor
constituie scheletul, împreună cu articulaţiile ce leagă oasele între ele reprezintă componenta
pasivă a aparatului locomotor, în timp ce componenta activă o constituie muşchii, care asigură
dinamica.

SCHELETUL
Reprezintă totalitatea oaselor din organism.
Rol:
- de protecţie (ex: craniul protejază creierul, coloana vertebrală protejează măduva spinării,
coastele şi sternul protejază viscerele toracice şi pe cele abdominale superioare),
- de pârghie (oasele lungi ale membrelor),
- reprezintă un depozit de calciu al organismului şi conţine măduva osoasă hematogenă.

Clasificarea structurală:
1. Os compact
2. Os trabecular

Clasificarea morfologică:
1. Oase lungi – se găsesc la nivelul membrelor (humerus, femur, metacarpiene, metatarsiene,
falange, etc). Lungimea este mai mare decât lăţimea. Prezintă un ax tubular – diafiza şi 2
extremităţi numite epifize. În perioada de creştere, între diafiză şi epifiză se află cartilajul
epifizar. Diafiza este alcătuită la exterior din os compact, iar la interior prezintă cavitatea
medulară ce conţine măduvă osoasă.
2. Oase scurte – se află la nivelul mâinii şi piciorului (scafoid, talus, calcaneu, etc). Sunt de
formă cuboidală, cele trei dimensiuni fiind aproximativ egale
3. Oase late – sunt incluse în bolta craniană (frontal, parietal, etc). Scapula, deşi este un os
neregulat, este inclusă în această categorie. Lungimea si latimea sunt aproximativ egale.
4. Oase neregulate – sunt oasele neincluse în nicio categorie de mai sus (oasele craniului,
vertebrele, coxal).
5. Oasele sesamoide – mici noduli osoşi localizaţi tendinos, la nivelul suprafeţei de frecare a
tendonelor pe un versant osos. Osul sesamoid este îngropat în mare parte în tendon, iar suprafaţa
liberă este acoperită de cartilaj. Cel mai mare os sesamoid este patela.

COLOANA VERTEBRALA
Coloana vertebrală este formată din 33 – 34 de vertebre suprapuse, care în funcţie de
localizarea lor se împart în:
 7 cervicale;
 12 toracale;
 5 lombare;
 5 sacrale, care prin sudură formează sacrul;
 4 – 5 coccigiene, rudimentare, care sudate constituie coccigele.
Vertebrele cervicale, toracale şi lombare, fiind piese osoase independente şi mobile au
fost denumite vertebre adevărate, iar vertebrele sacrale şi coccigiene, fiind sudate între ele poartă
numele de vertebre false. Este flexibilă datorită alcătuirii din vertebre, segmentaţiei şi prezenţei
discurilor intervertebrale.

Caracteristici generale ale unei vertebre


Vertebra clasică prezintă corpul vertebral anterior şi arcul vertebral, posterior. Corpul şi
arcul vertebral delimitează gaura vertebrală. Arcul vertebral este alcătuit dintr-o pereche de
pediculi cilindrici dispuşi către corpul vertebral şi două perechi de lame care completează arcul
vertebral posterior.
Arcul vertebral prezintă: 1 proces spinos - spina, 2 procese transverse şi 4 procese
articulare. Procesul spinos emerge de la unirea lamelor arcului vertebral şi are direcţie
posterioară. Procesul transvers are traiect lateral de la joncţiunea lamelei cu pediculul de aceeaşi
parte. Procesele articulare sunt verticale şi sunt alcătuite din 2 procese superioare şi 2 procese
inferioare. Au originea la joncţiunea lamelelor cu pediculii. Cele 2 procese articulare superioare
ale unui arc vertebral se articulează cu cele 2 procese articulare ale vretebrei superioare. Pediculii
prezintă incizuri la marginea superioară şi inferioară, incizurile vertebrale superioară şi
inferioară. De aceeaşi parte, incizura superioară a unei vertebre formează cu incizura inferioară a
vertebrei suprajacente gaura intervertebrală, străbătută de n. spinal şi vase de sânge. Rădăcinile
anterioară şi posterioară a n. spinal se unesc la acest nivel.

Coloana vertebrală în totalitate are rol în statică şi dinamică, precum şi în protejarea măduvei
spinării. În general este mai lungă la bărbat (73 cm), decât la femeie (63 cm).
Coloanei vertebrale i se descriu curburi în plan sagital şi în plan frontal, care apar şi se dezvoltă
odată cu dezvoltarea organismului. Cele în plan sagital, în număr de patru, sunt:
 cervicală, convexă anterior;
 toracală, convexă posterior;
 lombară, convexă anterior;
 sacro-coccigiană, convexă posterior.
Cele în plan frontal, mai puţin evidente, diferă de la dreptaci la stângaci. La dreptaci sunt una
cervicală, convexă spre stânga, una toracală, convexă spre dreapta şi una lombară, convexă spre
stânga, în timp ce la stângaci orientarea acestor curburi este inversă.

STERNUL
Este situat pe linia mediană anterioară a peretelui toracic. Este un os lat alcătuit din 3
părţi: manubriu, corp şi apendice xifoid.
Manubriul sternal este porţiunea superioară a sternului. Se articulează cu corpul sternului
la nivelul articulaţiei manubriosternale. Se articulează cu claviculele, cu cartilajul primei coaste
şi cu porţiunea superioară a celui de-al doilea cartilaj costal. Superior prezintă incizura
suprasternală.
Corpul sternal se articulează superior cu manubriul, iar inferior cu procesul xifoid. Se
articulează de fiecare parte cu cartilajele costale 2-7.
Procesul xifoid este porţiunea cartilaginoasă inferioară a sternului, îngustă, care se osifică
începând din zona proximală în viaţa adultă. De procesul xifoid nu se ataşează coaste sau
cartilaje costale.
Unghiul sternal (Louis) este format de articulaţia manubriului şi corpului sternal. Poate fi
recunoscut prin prezenţa unei creste transversale de pe faţa anterioară sternală, localizată în
dreptul cartilajului costal 2, nivel de la care se numără cartilajele costale.
NOTE CLINICE
1. Sternul conţine măduvă roşie hematogenă; de aceea reprezintă un sediu frecvent al biopsiei
medulare. Aceasta se efectuează sub anestezie, cu un ac gros introdus prin faţa anterioară
sternală.
2. În intervenţiile chirurgicale pe cord, vasele mari de la baza cordului şi timus, sternul poate fi
clivat.

COASTELE
Există 12 perechi de coaste. Toate se articulează posterior cu vertebrele toracice. Sunt
împărţite în 3 categorii:
1. Coaste adevărate: primele 7 perechi de coaste. Se ataşează anterior la stern prin cartilajele
costale.
2. Coaste false: perechile 8,9 şi 10 prin cartilajele costale se ataşează anterior una de alta dar
şi de coasta 7, ajungand astfel la stern.
3. Coaste flotante: perechile 11 şi 12 nu se ataşează anterior, nu ajung la stern.

Coasta tipică
Este un os lung, curb ce prezintă un corp şi două extremităţi. Corpul prezinta două feţe,
una laterală convexă şi alta medială concavă şi două margini, o margine superioară, rotunjită,
netedă şi o margine inferioară, ascuţită. Marginea inferioară prezintă şanţul costal sub forma unui
jgheab prin care au traiect vasele şi nervul intercostal. Extremitatea anterioară a fiecărei coaste se
ataşează cartilajului costal corespunzător, în timp ce extremitatea posterioară prezintă un cap
pentru articulaţia cu corpul vertebrelor toracale, un col şi un tubercul ce serveşte la articulaţia cu
procesul transvers al vertebrelor toracale. Mai prezinta unghiurile costale, posterior și anterior,
regiunile în care arcul costal își schimba direcția.

Coasta 1
Are importanţă clinică deosebită prin relaţia anatomică cu nervii plexului brahial şi cu vasele
principale ale membrului superior: a. şi v. subclavie. Această coastă este turtită supero-inferior.

NOTE CLINICE CUTIA TORACICĂ


1. Fractura sternală se produce rar, sternul fiind fixat de cartilajele costale şi coaste. Se poate
produce în accidente rutiere. Contuzia cardiacă trebuie avută în vedere obligatoriu, în cazul
fracturii sternale.
2. Contuzia costală este cea mai frecventă leziune costală.
3. Fractura costală este rară la copii. Cel mai frecvent fractura costală apare la nivelul unghiului
costal. Incidenţa fracturilor costale este crescută în cazul coastelor fixe şi cu expunere ridicată;
coastele 5-10 sunt cel mai recvent fracturate. Primele 4 perechi de coaste sunt protejate anterior
de claviculă şi mm. pectorali iar posterior de scapulă şi mm. cu inserţie scapulară. Coasta
fracturată poate penetra pulmonar producând pneumotorax. Fractura costală se manifestă prin
durere ce poate împiedica pacientul să respire, fiind necesar uneori blocul nervos intercostal.
4. Peretele posterior toracic este format pe linie mediană de coloana vertebrală. În traumatismele
toracice posterioare trebuie avută în vedere fractura vertebrală ce poate asocia lezarea măduvei.
5. Traumatismul toracic inferior de linia bimamelonară poate determina şi leziuni ale organelor
abdominale superioare: ficat, stomac şi splină.
Scheletul membrului superior
Scheletul membrului superior este alcătuit din scheletul centurii scapulare şi scheletul
membrului superior liber.
Centura scapulară, este formată din scapulă şi claviculă şi este completată anterior prin
manubriul sternal (se articulează extremităţile mediale ale claviculelor). Posterior, scapulele sunt
separate una de alta şi la distanţă între ele, având doar legături musculare cu trunchiul, ceea ce
conferă o mai mare mobilitate centurii scapulare faţă de cea pelvină.
Scheletul membrului superior liber este format astfel:
1. scheletul braţului = osul humerus
2. scheletul antebraţului:
- osul radius
- osul ulna
3. scheletul mâinii:
- scheletul gâtului mâinii = oasele carpului
- scheletul palmei = oasele metacarpului
- scheletul degetelor = falangele

CLAVICULA
Clavicula este un os lung şi subţire dispus orizontal, subcutanat, la limita dintre gât și
torace. Se articulează medial cu sternul şi primul cartilaj costal iar lateral cu procesul acromial al
scapulei. Prezintă: un corp și două extremități, laterală sau acromială și medială sau sternală.
Are rolul de a transmite forţe de la nivelul membrului superior la scheletul axial.

NOTE CLINICE
1. Fractura de claviculă este frecventă și se produce cel mai frecvent în treimea mijlocie a osului.
Fragmentul lateral este coborât prin greutatea braţului şi împins anterior şi medial prin muşchii
adductori ai centurii scapulare, mai ales m. pectoral mare. Fragemntul medial este tras superior
de m. sternocleidomastoidian.
2. N. supraclavicular poate fi inclus în formarea calusului după fractura osoasă, cu durere
persistentă în regiunea cervicală.
3. Spațiul dintre claviculă si prima coastă poate fi îngust la anumiţi subiecţi, ducând la compresie
vasculo-nervoasă.

SCAPULA
Este un os lat de formă triunghiulară localizat la nivelul peretelui posterior toracic în
dreptul coastelor 2-7.
De pe faţa posterioară se proiectează posterior spina scapulei. Spina scapulei împarte faţa
posterioară în fosa supraspinoasă localizată superior şi fosa infraspinoasă localizată inferior.
Marginea laterală a spinei scapulei este liberă, formează acromionul care se articulează cu
clavicula. Unghiul supero-lateral al scapulei formează cavitatea sau fosa glenoidă, de formă
piriformă care se articulează cu capul humeral pentru formarea articulaţiei umărului. Deasupra
cavităţii glenoide se proiectează înspre superior şi anterior procesul coracoid care dă inserţie
unor muşchi şi ligamente. Faţa anterioară a scapulei este concavă şi formează fosa subscapulară.
Unghiul inferior al scapulei poate fi palpat cu uşurinţă şi corespunde coastei 7 şi spinei vertebrei
toracice 7.
NOTE CLINICE
1. Fractura scapulei este rară şi este rezultatul unei traume severe. De obicei nu necesită
tratament deoarce muşchii ataşaţi scapulei fixează fragmentele osoase.

HUMERUSUL
Humerusul se articulează cu scapula la nivelul articulaţiei umărului şi cu radiusul şi ulna în
articulaţia cotului. Este un os lung, prezintă o diafiză și două epifize.
Epifiza proximală prezintă capul humeral, de forma unei treimi dintr-o sferă ce se
articulează cu cavitatea glenoidă a scapulei. Imediat inferior de capul humerusului se află colul
anatomic. Inferior de acesta se găsesc tuberculii himerali mare și mic, separați prin şanţul
bicipital.
Aproximativ la jumătatea feţei laterale a diafizei, se află o suprafaţă rugoasă,
tuberozitatea deltoidiană. Deasupra şi dedesubtul acesteia există un şanţ în spirală, prin care trece
n. radial.
Epifiza distală, inferioară, prezintă un condil și 2 epicondili – lateral şi medial ce dau
inserţii musculare şi ligamentare. Condilul este format din capitulum, rotunjit, pentru articulaţia
cu capul radiusului şi trohlea, de forma unui scripete, pentru articularea cu incizura trohleară a
ulnei. Deasupra capitului se află fosa radială ce primeşte capul radiusului în flexia antebraţului
pe braţ. Superior de trohlee, anterior, se găseşte fosa coronoidă, în care pătrunde în aceeaşi
mişcare de flexie a antebraţului, procesul coronoid al ulnei. Superior de trohlee, dar posterior, se
află fosa olecraniană, ce primeşte în extensia antebraţului procesul olecranian al ulnei.

NOTE CLINICE
1. Fracturile capului humeral apar în dislocările anterioare sau posterioare ale umărului.
Labrumul glenoidian fibrocartilaginos poate pătrunde în fractură, astfel încăt reducerea fracturii
devine dificilă.
2. Fracturile tuberculului mare se produc prin traumă directă, deplasarea sub acţiunea labrumului
glenoidian în dislocarea umărului sau contracţia violentă a m. supraspinos. Fragmentul osos va
ataşa m. supraspinos, m. infraspinos şi m. romboid mic.
3. Fracturile tuberculului mic apar ocazional în dislocarea posterioară a umărului. Pe fragmentul
osos se inseră tendonul subscapular.
4. Fracturile colului chirurgical apar prin contuzie directă sau prin cădere pe membru superior.
5. Fracturile diafizei humerale sunt frecvente. Dacă linia de fractură este proximală faţă de
inserţia deltoidiană, fragmentul proximal suferă adducţie sub acţiunea m. pectoral mare, m.
marele dorsal şi m. rotund mare, iar fragmentul distal este tras proximal de m. deltoid, m. biceps
şi m. triceps. Când linia de fractură este localizată distal de inserţia deltoidiană, fragmentul
proximal este deplasat în abducţie de m. deltoid iar fragmentul distal este tras proximal de m.
triceps şi m. biceps. Nervul radial poate fi lezat în traiectul său prin şanţul radial de pe faţa
posterioară a humerusului.
6. Fracturile epifizei distale humerale – fracturile supracondilare sunt frecvente la copii.
Asociază frecvent lezarea n. ulnar, radial şi median. Lezarea sau compresia pe a. brahială apare
prin mecanism direct sau prin edemul tisular. Circulaţia la nivelul antebraţului poate fi afectată.
Fracturile epicondilului medial pot fi însoţite de lezarea n. ulnar care poate fi ulterior înglobat în
calus.

RADIUSUL
Radisuul este un os lung, prezintă o diafiză și două epifize și este osul lateral al
antebraţului. Epifiza proximală se articulează cu humerusul în articulaţia cotului şi cu ulna, în
articulaţia radioulnară proximală. Distal, se articulează cu oasele scafoid şi semilunar ale mâinii,
în articulaţia pumnului şi cu ulna, în articulaţia radioulnară distală.
Epifiza proximală, radiusul prezintă capul radial, circular. Faţa superioară a capului radial
este concavă şi se articulează cu capitulum-ul humeral, convex. La nivelul circumferinţa capului
humeral, se articulează cu incizura radială a ulnei. Inferior de capul radial se află o zonă îngustă,
colul radiusului, iar inferior de col se găseşte tuberozitatea radiusului.
Diafiza radială, spre deosebire de cea ulnară, este mai largă inferior decât superior.
Prezintă o margine ascuţită medial - marginea interosoasă – pe care se ataşează mebrana
interosoasă ce uneşte cele două oase ale antebraţului.
Epifiza distală radială prezintă procesul stiloid care se proiectează distal de la nivelul
marginii laterale, se poate palpa. Pe suprafaţa medială a acestei epifize se află incizura ulnară
care se articulează cu capul rotund ulnar.

ULNA
Ulna este un os lung, prezintă o diafiză și două epifize și este osul medial al antebraţului.
Epifiza proximală se articulează cu humerusul în articulaţia cotului şi cu capul radiusului,
formând articulaţia radioulnară. Epifiza distală se articulează cu radiusul în articulaţia
radioulnară distală, însă este exclusă din articulaţia pumnului prin prezenţa discului articular.
Epifiza proximală a ulnei este voluminoasă şi se numeşte proces olecranian. Anterior
prezintă o incizură – incizura trohleară – care se articulează cu trohleea humerală. Inferior de
incizura trohleară se află procesul coronoid, triunghiular, care prezintă o incizura pe faţa laterală
– incizura radială – pentru articularea cu capul radiusului.
Diafiza prezintă o margine ascuţită lateral – marginea interosoasă – pentru ataşarea
membranei interosoase. Marginea posterioară este rotunjită şi poate fi palpată pe toată lungimea.
La nivelul epifizei distale, ulna prezintă capul ulnar, rotund şi de mici dimensiuni, care
proiectează medial procesul stiloid, se poate palpa.

NOTE CLINICE
1. Fractura capului radial implică frecvent împingerea acestuia către capitulum.
2. Fractura colului radial apare frecvent la copii.
3. Fractura diafizelor radiale şi ulnare pot sa se producă împreună sau separat. Antebraţul este
scurtat şi angulat sub acţiunea m. brahioradial şi a m. extensor radial al carpului. În fracturile
ulnei, aceasta se angulează posterior.
4. Fractura unuia dintre oasele antebraţului poate fi însoţită de deplasarea celuilalt os. În fractura
Monteggia a diafizei ulnare, diafiza ulnară este împinsă anterior şi este însoţită de dislocarea
capului radial. Fractura Galeazzi a treimii proximale radiale dislocă extremitatea distală a ulnei
din articulaţia radioulnară distală.
5. Fractura procesului olecranian poate deplasa fragmentul osos sub acţiunea m. triceps.
6. Fractura Colles este fractura epifizei distale radiale şi este frecventă la pacienţii vârstnici.
Fragmentul distal este împins posterior şi superior iar suprafaţa articulară distală este înclinată
posterior, determinând poziţia „în furculiţă”.
7. Fractura Smith este fractura epifizei distale radiale cu deplasarea anterioară a fragmentului
osos distal.
SCHELETUL MÂINII
OASELE CARPIENE – în număr de 8, aşezate pe 2 rânduri. Rândul proximal conţine, dinspre
lateral spre medial oasele: scafoid, semilunar, piramidal şi pisiform. Rândul distal deţine, dinspre
lateral spre medial oasele: trapez, trapezoid, osul mare şi osul cu cârlig.
Oasele carpiene, împreună, determină anterior o concavitate. Pe marginea laterală şi medială a
acesteia este ataşată o bandă membranoasă numită retinaculul flexorilor. Astfel se formează un
tunel osteo-fascial, tunelul carpian, pentru traiectul nervului median şi tendoanele m. flexori ai
degetelor.
NOTE CLINICE - osul scafoid este frecevnt sediul fracturilor mâinii.

OASELE METACARPIENE sunt in număr de 5. Fiecare prezintă o bază, o diafiză şi un cap.


Primul metacarpian, al policelui, este cel mai scurt şi mai mobil. Nu este în acelaşi plan cu
celelalte, ci mai anterior. De asemenea, este rotat medial.
Baza oaselor metacarpiene se articulează cu şirul distal al oaselor carpiene iar capul, cu falangele
proximale.
FALANGELE
Fiecare deget prezintă câte 3 falange, cu excepţia policelui care are 2 falange.

Scheletul membrului inferior


Este alcătuit din: scheletul centurii pelvine şi scheletul membrului inferior liber.

Scheletul centurii pelvine este format din cele două oase coxale şi osul sacru. Oasele coxale se
articulează anterior între ele (simfiza pubiană) iar posterior cu osul sacru, formând articulaţiile
sacroiliace. La nivelul centurii pelvine predomină legăturile articulare, astfel că mişcările în
centura pelvină vor fi mai puţin ample decât cele de la nivelul centurii scapulare.

Scheletul membrului inferior liber este format astfel:


1. scheletul coapsei = osul femur
2. scheletul gambei = osul tibia (medial) şi osul fibula (lateral)
3. scheletul piciorului:
a. segmentul posterior (proximal) = tarsul
b. segmentul mijlociu = metatarsul
c. segmentul anterior (distal) = falangele
4. la acestea se adaugă patela (rotula):
- este cel mai voluminos os sesamoid al corpului uman
- se află în grosimea tendonului m.cvadriceps femural, anterior de articulaţia genunchiului

OSUL COXAL
Osul coxal este un os lat, voluminos şi torsionat ca o elice. La formarea coxalului
participă trei oase care se sudează între ele la nivelul cavităţii cotiloide, numită şi acetabul. Cele
trei oase sunt: ilionul, componenta cea mai mare, situată în porţiunea superioară a coxalului;
ischionul, aşezat în porţiunea posterosuperioară; pubele, dispus în porţiunea anteroinferioară.
Ischionul se uneşte cu pubele prin ramura ischiopubiană.
Coxalului i se descriu:
 două feţe;
 patru margini;
 patru unghiuri.
Faţa laterală prezintă de sus în jos suprafaţa gluteală sau fesieră, cavitatea cotiloidă sau
acetabulul prin care coxalul se articulează cu femurul şi gaura obturată care pe viu este acoperită
de membrana obturatoare. Faţa medială este străbătută în diagonală de linia arcuată. Deasupra
acestei linii se află fosa iliacă, iar dedesubt se remarcă, de sus în jos şi dinspre posterior spre
anterior, tuberozitatea iliacă, faţa auriculară ce serveşte la articulaţia cu sacrul, o suprafaţă netedă
care pe faţa laterală corespunde acetabulului şi gaura obturatoare ce apare pe ambele feţe ale
coxalului.
Marginea anterioară prezintă o porţiune verticală corespunzătoare ilionului şi o porţiune
orizontală ce corespunde pubelui. Marginea posterioară, aproape verticală, prezintă două
scobituri ischiadice, una mare şi alta mică, separate între ele printr-o proeminenţă, numită spina
ischiadică. La formarea acestei margini participă ilionul şi ischionul. Marginea superioară,
groasă, proeminentă şi arcuită, aparţine ilionului. Marginea inferioară corespunde ramurii
ischiopubiene.
Unghiurile coxalului sunt: anterosuperior, ce corespunde spinei iliace anterosuperioare;
posterosuperior, corespunzător spinei iliace posterosuperioare; anteroinferior, de la care se
întinde în jos simfiza pubiană ce leagă cele două coxale; posteroinferior, reprezentat de
tuberozitatea ischiadică.
În poziţie anatomică, simfiza pubiană şi spinele iliace antero-superioare se află în acelaşi
plan vertical.

FEMURULUL
Osul femur, cel mai lung os al scheletului, formează singur scheletul coapsei.
Prezintă:
 o diafiză sau corp;
 două epifize sau extremităţi.
Diafiza, uşor concavă spre posterior, are o formă prismatică triunghiulară, cu trei feţe,
respectiv anterioară, medială şi laterală, precum şi cu trei margini, medială, laterală şi
posterioară. În timp ce marginile medială şi laterală sunt slab conturate, marginea posterioară
este groasă şi rugoasă, motiv pentru care poartă numele de linia aspră.
Epifiza superioară prezintă: capul ce constituie două treimi dintr-o sferă şi se articulează
cu cavitatea cotiloidă a coxalului (acetabulul); colul ce este reprezentat de o coloană osoasă
oblică dinspre medial spre lateral şi de sus în jos; trohanterul mare şi trohanterul mic.
Epifiza inferioară, recurbată spre posterior, este formată din doi condili, unul medial şi
altul lateral, fiecare având şi câte o mică proeminenţă, numită epicondil. Cei doi condili converg
spre anterior formând o suprafaţă articulară pentru patelă şi diverg spre posterior, fiind separaţi
între ei prin fosa intercondiliană. Feţele articulare ale condililor, situate în continuarea suprafeţei
articulare patelare, servesc la articulaţia cu tibia.

NOTE CLINICE
1. Porţiunea extrarticulară a capului femural se poate palpa pe faţa anterioară a coapsei, inferior
de ligamentul inghinal şi lateral de pulsaţiile a. femurale. Durerea la palpare în această zonă
indică prezenţa coxartrozei.
2. Unghiul dintre colul femural şi diafiza femurală este de 120º. Dacă unghiul este mai mare de
această valoare, situaţia poartă numele de COXA VALGA. Apare în luxaţia congenitală de şold.
În coxa valga apare limitarea adducţiei coapsei. COXA VARA apare în cazul unui unghi mai
mic de 120º. Apare în fractura de col femural şi deplasarea epifizei proximale femurale. În
COXA VARA, abducţia coapsei este limitată.
4. Fracturile femurale
a) Fracturile de col femural sunt frecvente. Sunt de 2 tipuri: subcapitale şi trohanteriene. Fractura
subcapitală apare la persoane în vârstă, mai ales de sex feminin, după un traumatism minor.
Necroza avasculară de cap femural este frecventă. Dacă fragmentele osoase nu sunt impactate,
apare deplasarea importantă a acestora.
b) Fracturile trohanteriene apar la tineri şi adulţi. Linia de fractură este extracapsulară. Dacă
fragmentele osoase nu sunt impactate, forţele musculare determină scurtarea şi rotaţia laterală a
membrului inferior.
c) Fracturile diafizei femurale apar cel mai frecvent la tineri.

PATELA
Patela este cel mai mare os sesamoid. Are formă triunghiulară, vârful este orientat
inferior. Este localizată subcutanat şi poate fi palpată. Ligamentul patelar conectează vârful
patelei cu tuberozitatea tibiei. Suprafaţa posterioară se articulează cu cei 2 condili femurali.
Marginile laterală, medială şi superioară a patelei dau inserţii musculare pentru diferite
componente ale m. cvadriceps femural.

NOTE CLINICE
1. Dislocarea patelară laterală este împiedicată de fibrele orizontale inferioare ale m. vast medial
şi de dimensiunile condilului lateral. Dislocarea congenitală recurentă patelară este cauzată de
dezvoltarea insuficientă a condilului lateral. Dislocarea patelară traumatică apare în contuzia
inserţiei patelare a m. cvadriceps femural.
2. Fractura patelară
a) poate fi rezultatul unui traumatism direct intens. Pot rezulta multiple fragmente osoase care de
obicei nu se deplasează, datorită prezenţei tendonului m. cvadriceps femural. Localizarea patelei
în contact direct cu tegumentul, determină uneori o fractură deschisă.
b) Fractura patelară necontuzivă este determinată de contracţia importantă a m. cvadriceps
femural ce izbeşte patela de condilii femurali. Linia de fractură este transversală iar fragmentele
osoase se deplasează frecvent.

TIBIA
Tibia, os lung, împreună cu fibula sau peroneul formează scheletul gambei, în cadrul
căruia este situată medial. De menţionat că greutatea corpului este transmisă de la femur spre
scheletul piciorului doar prin tibie. Ca şi la celelalte oase lungi, tibiei i se descriu:
 diafiza sau corpul;
 două epifize sau extremităţi.
Diafiza, prismatic triunghiulară, prezintă trei feţe şi trei margini. Feţele sunt: medială,
laterală şi posterioară pe care se remarcă prezenţa unei linii oblice numită linia solearului.
Marginile sunt: medială, laterală sau interosoasă şi anterioară, ascuţită, numită creasta tibiei care
se termină în sus cu tuberozitatea tibiei pe care se ataşează ligamentul patelar.
Epifiza superioară, voluminoasă este formată din doi condili, unul medial şi altul lateral,
ambii având o faţă superioară comună şi o circumferinţă. Faţa superioară sau platoul tibiei
prezintă două suprafeţe articulare separate printr-o eminenţă intercondiliană. Suprafeţele
articulare servesc la articulaţia cu condilii femurului. Pe partea laterală a circumferinţei se
găseşte o suprafaţă articulară pentru fibulă.
Epifiza inferioară, de formă cuboidală se articulează inferior cu talusul sau astragalul,
lateral prezintă o suprafaţă articulară pentru fibulă şi medial se prelungeşte cu maleola medială
sau tibială, subcutanată.

FIBULA
Fibula sau peroneul, osul lateral, subţire, al gambei. Nu participă în articulaţia genunchiului.
Prezintă:
 o diafiză sau corpul;
 două epifize sau extremităţi.
Epifiza proximală, capul fibulei, prezintă procesul stiloid. Această epifiză prezintă o
suprafaţă articulară pentru articulaţia cu condilul lateral tibial.
Diafiza fibulei este lungă şi îngustă. Are 4 margini şi 4 feţe. Marginea medială sau
interosoasă ataşează membrana interosoasă. Marginea anterioară și fața medială sunt
subcutanate.
Epifiza distală formează maleola laterală, triunghiulară, subcutanată. Pe faţa medială a
maleolei laterale se află o faţetă articulară pentru articularea cu versantul lateral al talusului.
Infero-posterior de faţeta articulară se localizează o depresiune numită fosa maleolară.

NOTE CLINICE
1. Fracturile tibiei şi fibulei sunt frecvente. Dacă doar unul dintre cele 2 oase se fracturează,
celălalt joacă rolul de atelă, iar deplasaresa este minimă.
2. Fracturile epifizei proximale tibiale, la nivelul condililor tibiali (platou tibial) sunt frrecvente
la bătrâni.
3. Fracturile diafizei tibiale sunt frecvent deschise deoarece întreaga faţă medială este
subcutanată.

SCHELETUL PICIORULUI
Scheletul piciorului cuprinde 26 de oase, grupate în oasele tarsului, oasele metatarsului şi
oasele degetelor sau falangele.

Oasele tarsului sau tarsienele, în număr de şapte, sunt dispuse pe două rânduri, unul posterior şi
altul anterior. În rândul posterior se găsesc două oase suprapuse, talusul sau astragalul deasupra
şi calcaneul dedesubt. Talusul, situat în vârful masivului osos al tarsului, se articulează în sus cu
tibia. Rândul anterior este format din cinci oase, respectiv navicularul, cuboidul şi cele trei oase
cuneiforme.
Oasele metatarsului sau metatarsienele sunt în număr de cinci, dinspre medial spre lateral fiind
numerotate de la I la V. Fiecărui metatarsian i se descriu o bază ce se articulează cu tarsienele, un
corp şi un cap pentru articulaţia cu falanga proximală.
Oasele degetelor sau falangele sunt în număr de 14, câte trei pentru fiecare deget cu excepţia
degetului mare, numit şi haluce care are doar două falange.
OASELE CRANIULUI

Scheletul craniului este format din:


- neurocraniul
- viscerocraniul
Oasele neurocraniului:- osul frontal
- osul sfenoidal
- osul occipital
- osul parietal
- osul temporal
- osul etmoidal

Oasele viscerocraniului:
- vomerul
- mandibula
- maxila
- osul nazal
- osul lacrimal
- conca nazală inferioară
- osul palatin
- osul zigomatic

OSUL FRONTAL
Este situat în partea anterioară a craniului, nepereche.
Este format din: - scuama frontală
- partea orbitală
- partea nazală
- sinusul frontal
Sinusul frontal format din cavităţi pneumatice: - septul intersinusal frontal
- apertura sinusului frontal

OSUL PARIETAL
Este os pereche, situat în partea laterală a calvariei
Are formă patrulateră cu 2 feţe, 4 margini şi 4 unghiuri.
Marginile: - marginea sagitală formează cu parietalul de partea opusă sutura sagitală.
- marginea frontală formează cu osul frontal sutura coronală
- marginea occipitală formează cu occipitalul sutura lambdoidă.
- marginea scuamoasă formează cu temporalul sutura scuamoasă.
Unghiuri: - frontal, antero-superior
- sfenoidal, antero-inferior
- occipital, postero-superior
- mastoidian, postero-inferior

OSUL OCCIPITAL
Os nepereche, situat în partea postero-inferioară a craniului.
Este format din 4 părţi situate în raport cu gaura mare a osului: - partea bazilară (anterior)
- părţile laterale
- scuama occipitală
(posterior)
Scuama occipitală
- faţa externă, prezintă: - protuberanţa occipitală externă
- creasta occipitală externă
- linia nucală superioară
- linia nucală supremă
- linia nucală inferioară
- faţa internă împărţită în 4 fose de eminenţa cruciformă:
- protuberanţa occipitală internă
- creasta occipitală internă
- şanţul sinusului sagital superior
- şanţul sinsului transvers.

OSUL TEMPORAL
Este os pereche, situat în partea mijlocie a craniului.
Este format din: - partea pietroasă
- partea mastoidiană
- partea scuamoasă
- partea timpanică

OSUL SFENOIDAL
Este os nepereche situat în partea de mijloc a bazei craniului
Este format din: - corpul
- aripile mici
- aripile mari
- procesele pterigoidiene
Corpul are 6 feţe:
- faţa superioară prezintă şaua turcească cu: - fosa hipofizară
- dosul şeii
- tuberculul şeii
- şanţul prechiasmatic
- faţa anterioară cu: - creasta sfenoidală
- aperturile sinusurilor sfenoidale
- faţa inferioară: - ciocul sfenoidului
- faţa posterioară sudată de partea bazilară a occipitalului cu care formează clivusul.
- feţele laterale prezintă şanţul carotic.

OSUL ETMOIDAL
Este un os nepereche situat în partea anteromediană a bazei craniului.
Este format din lama cribrosa, lama perpendiculară şi labirintele etmoidale.
Lama cribrosa sau lama ciuruită intră în incizura etmoidală a frontalului, prezintă găurile
cribroase pentru filetele nervului olfactiv.
Lama perpendiculară - porţiunea superioară - crista galli ce se continuă cu aripile cristei galli
- porţiunea inferioară participă la formarea septului nazal
OSUL NAZAL
Este os pereche, mic, formează scheletul nasului extern.

OSUL LACRIMAL
Este un os pereche situat în partea anterioară a peretelui medial al orbitei.

CONCA NAZALĂ INFERIOARĂ SAU CORNETUL INFERIOR


Este un os pereche, recurbat pe peretele lateral al cavităţilor nazale fixat de creasta concală a
maxilei şi a palatinului.

VOMERUL
Este un os nepereche de forma unui fier de plug.
Feţele participă la formarea peretelui medial al cavităţilor nazale.

OSUL PALATIN
Este un os pereche, posterior de maxilă, participă la delimitarea cavităţilor nazale, a orbitei şi a
fosei pterigopalatine. Are forma „L”
Prezintă. - lama orizontală, participă la formarea palatului osos
- lama perpendiculară.

OSUL ZIGOMATIC
Os pereche situat în partea supero-laterală a feţei
Prezintă: 3 feţe şi 3 procese, iar în interior este străbătut de canalul zigomatic.
Procese: - frontal
- temporal
- maxilar

MAXILA
Este un os pereche intercalat între cavitatea bucală, orbită şi cavitatea nazală.
Este formată din: - corpul maxilei
- procesele maxilei: frontal, zigomatic, palatin, alveolar
- sinusul maxilar

MANDIBULA
Este un os nepereche, mobil, formează maxilarul inferior.
Este format din: - corpul
- ramura mandibulei
- canalul mandibular
Canalul mandibulei pleacă de la gaura mandibulei (situată pe fața medială a ramurii) şi se
termină sub rădăcina incisivilor.

HIOIDUL
Este un os median şi nepereche situat în partea anterioară şi superioară a gâtului. Are forma „U”.
Este format din: - corp
- 4 prelungiri - coarne