1.

Conceptul de investiţii publice

1.1 Capital şi investiţie

Termenului de investiţie îi pot fi asociate mai multe înţelesuri:

a) În sens restrâns, investiţiile reprezintă achiziţionarea de către o
întreprindere de bunuri de producţie în vederea exploatării şi degajarea unui
venit pe baza unei creşteri a capacităţii de producţie.
b) În sens larg, investiţiile sunt definite drept achiziţionarea de capital în
vederea obţinerii sau consumului viitor de venit.
c) Într-un sens particular şi familiar, investiţia este sinonimă cu
noţiunea de plasament, de punere în rezervă a monedei sau a unui bun de
consum durabil în vederea unei revânzări sau a unui consum ulterior.
d) În sensul contabilităţii naţionale, investiţiile presupun reînnoirea
echipamentelor şi creşterea adusă de către acestea patrimoniului unui agent
economic în decursul unei perioade. Se folosesc, în acest sens, conceptele de
formare brută şi formare netă de capital pentru a surprinde efectul anual de
acumulare a bunurilor de capital.
Formarea capitalului fix brut intern reprezintă noile investiţii în active
fixe. Investiţiile fixe sunt rareori exprimate la valoarea netă datorită problemelor
care apar în contabilizarea retragerilor de capital şi a uzurii. Prin urmare s-au
adăugat cuvintele: brut, deoarece este înaintea deprecierii; intern, deoarece se
produce pe plan intern, într-o anumită ţară; fix, deoarece nu include stocurile. Se
numeşte formarea capitalului deoarece face diferenţa între investiţiile fizice
(reale) şi cele financiare.
Formarea capitalului fix net intern se referă la investiţiile fixe brute din
care s-a scăzut deprecierea (ele asigură sporirea capitalului fix, adică a
capacităţii productive).
Noţiunea de investiţie în sens economic se referă la plasarea resurselor
monetare în scopul creării de bunuri sau active în sectoarele productive/de
servicii ale economiei, adică numai în scopul formării de capital fix (producţia
de bunuri de capital sau creşterea stocului acestora).
Spre deosebire de bunurile de consum, bunurile de capital nu satisfac în
mod direct nevoile umane; ele contribuie la crearea de noi bunuri indiferent dacă
acestea sunt de consum final sau tot de capital.

6
 În accepţiunea O.N.U.D.I. (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru
Dezvoltare Industrială) noţiunea de investiţie brută la nivel naţional cuprinde
cheltuielile cu achiziţionarea de mijloacele fixe noi, cele cu reparaţiile
capitale, cheltuielile cu creşterea activelor circulante (fondul de rulment) şi
soldul mişcării de capital străin.
Soldul mişcării de capital străin reprezintă diferenţa între intrările şi
ieşirile de capital străin. Intrările de capital străin într-o ţară cuprind:
împrumuturile contractate din străinătate de către statul respectiv sau de
persoanele fizice/juridice din acea ţară, investiţiile directe şi plasamentele de
capital ale persoanelor fizice/juridice străine. Ieşirile sunt reprezentate de:
restituirea capitalului împrumutat şi plata dobânzilor, dividendele aferente
capitalului din investiţiile directe, profiturile şi repatrierea capitalului străin.
În definiţia O.N.U.D.I. nu sunt incluse mijloacele fixe vechi, drepturile
de monopol, privilegiile financiare, vânzările şi cumpărările de mijloace fixe
vechi. Investiţia netă, conform O.N.U.D.I., include cheltuielile pentru creşterea
capitalului fix şi a celui circulant.
Expunerea de până acum s-a concentrat pe faptul că investiţiile înseamnă
atribuirea de resurse pentru creşterea capitalului fix, existent la un moment dat.
Scopul final, însă, pentru care se face o investiţie nu este acela de a se realiza
mijloace fixe, ci de a se obţine efecte utile de natură economică, socială,
ecologică etc.
Reputatul specialist în domeniu, Pierre Masse, interpreta investiţia ca pe
"o renunţare la o satisfacţie imediată şi sigură, în schimbul unei speranţe al
cărei suport sunt tocmai resursele investite" sau mai pe scurt "o cheltuială
certă pentru un viitor incert"1.
Conform economistului Frank Reilly2, investiţia reprezintă o alocare în
prezent a unor fonduri de investiţii în vederea obţinerii unor fluxuri monetare
viitoare (cash-flow-uri) care să recompenseze investitorul (1) pentru perioada
de timp în care se privează de folosirea acestor fonduri, (2) pentru rata de
inflaţie estimată şi (3) pentru incertitudinea pe care o implică obţinerea
viitoarelor fluxuri de fonduri. Această definiţie priveşte toate tipurile de
investiţii.

Putem defini investiţiile publice drept totalitatea cheltuielilor

efectuate de autoritățile publice în scopul acumulării de capital pe baza
creării, modernizării sau înlocuirii de active fixe ce au drept rezultat
obţinerea unor beneficii economice, sociale sau ecologice la nivelul unei țări
sau a unei regiuni teritorial-administrative.

1
Masse P., (1964), Le choix des investissements. Critères et méthodes, Dunod, Paris, p.16
2
Reilly F., (1989), Investments analysis and portfolio management, 3rd edition, The Dryden
Press, New York, p.23

7
 1.2 Factorii determinanţi ai investiţiilor

Economiştii americani Paul Samuelson şi William Nordhaus3 au

evidenţiat în studiile lor principalii factori care influenţează nivelul investiţiilor.

Veniturile
Studiul la nivel macroeconomic al venitului arată, într-o formă
simplificată, utilizarea acestuia pe următoarele destinaţii: consum, economii şi
investiţii; prin urmare, investiţiile depind de veniturile ce vor fi obţinute din
activitatea economică de ansamblu, în condiţiile existente la un moment dat.
Astfel, investiţiile realizate contribuie la creşterea volumului vânzărilor, ceea ce
determină obţinerea de venituri suplimentare. Altfel spus, nivelul producţiei
determină volumul vânzărilor, fluctuaţiile producţiei fiind factorul cel mai
important care influenţează modificarea nivelului investiţiilor pe parcursul unui
ciclu economic. Există perioade economice în care fabricile nu lucrează la
întreaga capacitate şi, drept urmare, există o necesitate redusă de creare de noi
fabrici sau echipamente, rezultatul fiind reflectat în scăderea nivelului
investiţiilor. În studiul relaţiei venit–investiţii, de mare importanţă se relevă a fi
principiul acceleratorului care arată că rata investiţiilor este în mod direct
proporţional determinată de rata modificării nivelului producţiei.
Costurile
Ca urmare a duratei îndelungate de exploatare a bunurilor de capital,
evaluarea costului investiţiilor este relativ mai complicată decât cea a costului
altor active sau bunuri. Acest cost este legat de modul în care investitorii îşi
obţin fondurile necesare cumpărării bunurilor de capital şi, întrucât, în general,
se apelează la credit, costul predominant este dobânda. Ca elemente care
influenţează costurie pot fi evidenţiate şi cheltuielile necesare introducerii
progresului tehnic (apariţia unor tehnologii moderne, ameliorarea metodelor de
producţie, îmbunătăţirea calităţii produselor), precum şi reglementările fiscale ce
influenţează costul investiţiilor şi, în consecinţă, comportamentul investiţional al
firmelor ce urmăresc obţinerea de profituri ridicate.
Previziunile economice
După cum afirmam anterior, investiţiile reprezintă un risc asumat pentru
viitor, deoarece există un anumit grad de incertitudine asupra faptului că
veniturile ce vor fi obţinute din respectiva investiţie vor depăşi costurile
acesteia. Dacă se estimează o degradare viitoare a conjuncturii economice
dintr-o anumită ţară, investitorii vor avea reţineri în a investi în ţara respectivă.
Dacă, dimpotrivă, investitorii întrevăd posibilitatea unei revigorări a activităţii în
viitorul apropiat, ei vor demara planurile pentru creşterea capacităţilor de

3
Samuelson P.A., Nordhaus W.D., (2000), Economie politică, Teora, Bucureşti, p.522

8
producţie. Astfel, investiţiile depind în mod direct de aşteptările şi previziunile
referitoare la evenimentele viitoare.
Un caracter aparte îl au măsurile de politică economică care pot fi
încadrate atât la elementul de costuri, având un caracter structural prin orientarea
fluxurilor de capitaluri către acele sectoare care asigură creşterea economică, cât
şi la previziuni economice, având un caracter conjunctural, preîntâmpinând
scăderea ritmului investiţiilor şi fluctuaţiile majore în activitatea economică.
Aici se înscriu: politica monetară (cu instrumentele sale, rata dobânzii şi
agregatele monetare), politica fiscală (mărimea impozitelor şi taxelor, deducerile
fiscale), politica bugetară (subvenţionarea anumitor ramuri economice sau
proiecte investiţionale).

1.3 Clasificarea investiţiilor

Tipologia investiţiilor este de o mare diversitate, relevându-şi importanţa

atât din punct de vedere al studiului teoretic, cât şi din punct de vedere al
necesităţii practice, al referirii la viaţa reală. Principalele criterii metodologice
de delimitare şi grupare a diferitelor tipuri de investiţii sunt:

a) după destinaţia lor există: investiţii tehnice (achiziţia, construcţia şi

montajul unor echipamente, maşini, utilaje etc.), investiţii umane (calificarea,
specializarea personalului), investiţii sociale (cantine, cămine, grădiniţe ş.a.),
investiţii financiare (plasamente în titluri de valoare) şi investiţii comerciale
(fondul de comerţ);

b) după natura lor sunt: investiţii corporale (activul imobilizat – în

special mijloacele fixe şi activul circulant – stocurile şi creanţele), investiţii
necorporale (cheltuielile cu cercetarea-dezvoltarea; brevetele, mărcile;
cheltuielile cu capitalul uman, anume: formarea personalului, cheltuielile de
sănătate; cheltuielile de publicitate etc.) şi investiţii financiare (titluri de
participare, împrumuturi pe termen lung);

c) după obiectivul care se urmăreşte prin realizarea proiectului există:

investiţii productive (echipamente, utilaje, maşini) şi investiţii non-productive
(locuinţe, echipamente sociale şi colective);

d) după riscul pe care îl prezintă sunt: de înlocuire a echipamentului

complet uzat, cu un risc foarte scăzut deoarece nu presupune modificări ale
tehnologiei de fabricaţie; de modernizare a echipamentului existent în funcţiune,
cu un risc redus, urmare a unor corecţii neesenţiale în tehnologia de fabricaţie;
de dezvoltare a unor secţii, uzine, fabrici noi care presupun un risc mai mare
datorat nevoii de expansiune a pieţelor de aprovizionare, a forţei de muncă, de

9
capital şi de desfacere; strategice, privind crearea unei filiale în străinătate,
fuzionarea cu altă societate comercială etc. cu un risc considerabil;
e) din punct de vedere al relaţiilor ce se stabilesc între beneficiarul
proiectului şi investitor există: investiţii directe (agentul finanţator străin are şi
posibilitatea de control şi de a lua decizii referitoare la proiect) şi investiţii de
portofoliu (un plasament pur financiar fără alte implicaţii asupra proiectului);

f) după rolul funcţional pe care îl joacă în cadrul proiectului sunt:

investiţii directe (cheltuielile legate funcţional şi teritorial de obiectivul
investiţional), investiţii colaterale (cheltuieli legate de infrastructura şi utilităţile
necesare noului obiectiv) şi investiţii conexe (cheltuieli realizate în domenii,
sectoare conexe scetorului în care se efectuează proiectul respectiv de investiţii);

g) după structura cheltuielilor investiţionale se evidenţiază: investiţii în

active fixe (grupate în: cheltuieli cu achiziţia şi amenajarea terenului; cheltuieli
cu mijloacele fixe; cheltuieli de montaj/instalare ş.a.), cheltuieli preliminare şi
cheltuieli cu fondul de rulment (capitalul de lucru). Investiţiile materializate în
mijloace fixe se clasifică având în vedere gruparea lor în contabilitate astfel:
clădiri; construcţii speciale; maşini, utilaje şi instalaţii de lucru; aparate şi
instalaţii de măsurare, control, reglare şi de calcul; mijloace de transport;
animale şi plantaţii; unelte, dispozitive, mobilier şi aparatură birotică; active
corporale mobile neregăsite în capitolele anterioare;

h) după modul de eşalonare a fluxurilor de fonduri: investiţii la care

cheltuiala se face în aceeaşi perioadă în care se obţin şi veniturile (point input –
point output), investiţii la care cheltuielile se efectuează în mod continuu, dar
veniturile sunt localizate la final (continuous input – point output) şi investiţii la
care cheltuielile se fac o singură dată şi la care veniturile se obţin în mod
continuu (point input – continuous output);

i) după tipul de resurse alocate: investiţii private (investitorii sunt

persoane fizice/juridice) şi investiţii publice (investitorul este guvernul sau
instituţiile publice ale statului);

j) după localizarea (rezidenţa) investitorului: investiţii autohtone

(persoane fizice/juridice române) şi investiţii străine ;

după impactul la nivel macroeconomic: investiţii autonome

(independente de venitul naţional sau de cifra de afaceri) şi investiţiile induse
(determinate de nivelul cererii).

10
 1. 4 Rolul şi importanţa investiţiilor

1. Investiţiile reprezintă suportul material al creşterii economice:

dimensiunile investiţiilor, modalitatea de a le repartiza în diferite domenii ale
economiei, eficienţa utilizării lor determină ritmul şi proporţiile creşterii
economice. Investiţiile sunt o categorie de cheltuieli care privesc viitorul în
sensul că de ele depind creşterea şi dezvoltarea potenţialului productiv, apariţia
de noi capacităţi de producţie într-unul sau mai multe domenii ale economiei.
2. Activitatea de investiţii are un efect multiplicator, de antrenare,
asupra activităţii economice, ca urmare a faptului că deţine un loc central în
sfera producţiei de bunuri şi servicii şi în sfera consumului, influenţând
deopotrivă cererea şi oferta. Cererea pentru produsele unei întreprinderi şi
rentabilitatea acesteia sunt cei doi factori care determină activitatea de investiţii,
cererea având rolul principal; pentru satisfacerea acestei cereri întreprinderile
trebuie să-şi evalueze capacitatea de producţie.
În cadrul economiei naţionale se evidenţiază două roluri ale activităţii de
investiţii: pe de-o parte, agenţii economici, ce realizează acţiuni investiţionale îşi
măresc oferta de bunuri şi/sau servicii prin creşterea capacităţii lor productive,
realizând astfel venituri suplimentare, iar pe de altă parte, proiectul respectiv de
investiţii va da naştere unor cereri suplimentare în sectoare adiacente cum ar fi
cele furnizoare de materii prime, materiale, utilităţi sau cele distribuitoare şi/sau
consumatoare ale bunurilor/serviciilor oferite, determinând, de asemenea, o
creştere a veniturilor la toţi agenţii economici antrenaţi.
3. Investiţiile determină creşterea şi perfecţionarea capitalului fix:
acesta, împreună cu resursele naturale, condiţionează specificul unei economii;
deci, investiţiile reprezintă unul din cei mai puternici factori ce menţin o
structură modernă de producţie şi de tehnologie. Proiectele de investiţii au un
caracter novator în economie, asigură punerea în practică a soluţiilor oferite de
cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică, conducând la ameliorarea şi
diversificarea calităţii produselor şi serviciilor, la creşterea eficienţei economice
şi îmbunătăţirea condiţiilor de muncă.
5. Un rol important al investiţiilor în plan social este acela de regulator
sau compensator în ocuparea forţei de muncă, în îmbunătăţirea calităţii vieţii
şi, după cum preciza Pierre Masse un "mijloc activ contra şomajului şi
demoralizării care-l însoţeşte". Creşterea investiţiilor diminuează presiunea
şomajului în societate.
6. Investiţiile determină coeziunea între generaţii, este legătura între
prezent şi viitor: creează noi locuri de muncă pentru generaţia tânără şi aduce o
"moştenire" de capital fix de la generaţiile anterioare.
7. În ultimele decenii, activitatea de investiţii urmăreşte cu mai multă
atenţie luarea în considerare a protecţiei mediului ambiant, prevenirea riscurilor
ecologice şi a producerii daunelor de acest tip, refacerea echilibrului ecologic în
cazul în care acesta a fost rupt, sporirea calităţii mediului.

11
 1.5 Funcţia de investiţii la nivel microeconomic

La nivel microeconomic, curba cererii de investiţii poate fi trasată prin

analizarea proiectelor de investiţii pe baza comparării în timp a beneficiilor
acestora. Acest demers îşi găseşte finalitatea în formularea funcţiei de investiţii,
a cărei expresie este redată mai jos:

n
CFt
VAN = ∑ t
t = 1 (1 + i )

unde:
VAN = venitul sau valoarea actualizată netă rezultată din investiţie;
CFt = fluxurile de numerar (cash-flow-urile) obţinute din investiţie;
i = costul mediu ponderat al capitalului investit (valoarea medie
ponderată a costului capitalului social şi a costului datoriilor);
n = durata de viaţă economică a proiectului (formată din perioada
de execuţie a investiţiei şi perioada sa de exploatare eficientă);
t = anul de calcul corespunzător.

1.6 Determinantele investiţiilor la nivel macroeconomic

Multiplicatorul investiţiilor
Creşterea investiţiilor stimulează cererea şi activitatea economică. Pe
această bază sporeşte capacitatea de producţie şi oferta de bunuri şi servicii.
Acest efect este relevat de conceptul de multiplicator al investiţiilor. El a fost
fundamentat de Kahn în 1931 şi reluat ulterior de Keynes în „Teoria generală”.
Principiul multiplicatorului este aplicabil şi în alte domenii de activitate,
existând multiplicatorul fiscal, cel bugetar şi cel de comerţ exterior.
Noţiunea de multiplicator al investiţiilor arată că o cheltuială
suplimentară determină o creştere a venitului naţional, creştere superioară
cheltuielii iniţiale.
∆V = m ∆I, unde m reprezintă coeficientul de multiplicare (m >1).
Acest fenomen are drept premiză faptul că ceea ce pentru un agent
economic reprezintă o cheltuială, pentru altul înseamnă un venit, împărţit de
asemenea în consum şi economii.
Exemplificăm prin a presupune că investiţia efectuată într-o ramură
economică oarecare creşte cu 1.000 um (∆I = 1.000). Această investiţie
suplimentară conduce la încasări, deci la venituri mai mari în aceeaşi măsură
pentru alţi agenţi economici, venituri ce iau forma de salarii, profituri, dobânzi
sau rente. Proporţia în care acest venit suplimentar se împarte în consum (C) şi
economii (S) depinde de mărimea înclinaţiei marginale spre consum şi respectiv

12
spre cea a economiilor. Dacă se presupune că înclinaţia marginală spre consum
este ¾, atunci înclinaţia marginală spre economii va fi ¼, prin urmare
suplimentul de consum va fi 750 um, iar cel de economii 250 um, ambele fiind
generate de investiţia de 1.000 um.
Procesul continuă succesiv, creşterile de venit fiind însă din ce în ce mai
mici, afectate în permanenţă de o cheltuială diminuată a agenţilor economici, ele
tinzând către zero.

Tabelul nr. 1.2 Multiplicatorul investiţiei în cazul unei investiţii suplimentare unice

Perioada ∆It ∆Ct ∆Vt

1 1000 0 1000
2 0 750 750
3 0 562,5 562,5
4 0 421,9 421,9
5 0 316,4 316,4
∞ 0 0 0

Prin însumarea datelor din ultima coloană se obţine venitul suplimentar

generat de investiţia suplimentară iniţială de 1.000 um. Acesta este egal cu suma
seriei infinite:

∑∆V = 1000 + 750 + 562,5 + … = 1000 + (0,75 × 1000) + (0,752 × 1000) +

+ (0,753 × 1000) + … = 1000 (1 + 0,75 + 0,752 + 0,753 + …) =
= ∆I (1 + c + c2 + c3 + …)

Expresia de mai sus reprezintă o progresie geometrică care, restrânsă,

conduce la ecuaţia următoare :

∑∆V = [1/(1-c)] ∆I = m ∆I

Deci, multiplicatorul investiţiilor este m = 1/(1-c) sau m = 1/s

Cu cât c este mai mare (deci cu cât s este mai mic), cu atât m este mai
mare şi efectul investiţiilor asupra venitului va fi mai important şi invers. În
cazul de faţă multiplicatorul investiţiilor este 4. Astfel, o investiţie suplimentară
de 1000 um conduce la o creştere de producţie şi de activitate de 4000 um.
Variaţia venitului depinde astfel direct de suplimentul de investiţie injectat în
sistem. Dacă procesul de mai sus ar fi urmat de realizarea unei investiţii repetate
în timp s-ar fi ajuns la acelaşi rezultat, deosebirea reprezentând-o plafonarea
creşterii venitului.

13
 Realizarea acestui efect de multiplicare este legată de existenţa unor
capacităţi de producţie nefolosite sau mai bine spus de subutilizarea unor factori
de producţie.
Acceleratorul investiţiilor
Principiul acceleratorului evidenţiază relaţia existentă între modificarea
cererii de bunuri de consum şi cea a investiţiilor.
Presupunem existenţa unui raport determinat între nivelul capitalului fix
(Kf) şi cel al producţiei (Q), altfel spus coeficientul capitalului:

Kf / Q = β cu β > 1

Creşterea cererii de bunuri determină creşterea producţiei, iar în

condiţiile menţinerii raportului capital fix – producţie, sporul de investiţii se
determină prin aplicarea coeficientului capitalului la sporul cererii bunurilor de
consum.

∆I = β ∆Q
∆ C

În realitate, nu orice creştere a cererii de bunuri implică o creştere

imediată a investiţiilor. Pe termen scurt, firmele îşi pot spori producţia prin alte
mijloace decât creşterea capitalului fix, de exemplu prin creşterea timpului
efectiv lucrat; pe termen lung, apare însă justificată achiziţionarea de
echimpamente. În cazul scăderii cererii de bunuri de consum, cererea de bunuri
de capital va scădea, investiţiile urmând dinamica cererii de bunuri de consum.
Modelul de mai sus are denumirea de accelerator deoarece modificarea
cererii apare amplificată la nivelul bunurilor investiţionale. El este aproximativ
egal cu coeficientul de capital (raportul între capital şi PIB); în cazul absenţei
progresului tehnic coeficientul de accelerare este egal cu coeficientul de capital
şi cu coeficientul marginal de capital.
Presupunem valoarea echipamentelor de 2.000 um, iar producţia
realizată cu ajutorul lor de 500 um. Coeficientul capitalului este prin urmare 4.
Capitalul fix are o utilizare de 10 ani, ceea ce reclamă o investiţie de înlocuire
anuală de 200 um. Dacă cererea de bunuri sporeşte cu 20%, de la 500 la 600 um,
atunci, pentru a o satisface, este nevoie de o creştere identică de capital fix
(20%). Deci, capitalul fix trebuie să ajungă la valoarea de 2.400 um. Luând în
considerare investiţia de înlocuire (100 um), investiţia totală va fi de 100 um +
+ 400 um = 500 um. Modificarea de 20% în cererea de bunuri de consum apare
amplificată la nivelul cererii de bunuri de capital (25% din 2.500 : 2.000 = 1,25).
În caz de recesiune, o parte a capitalului productiv este pus în rezervă, iar
investiţia, şi prin urmare cererea din perioadele următoare va scădea şi mai mult.
Fenomenul de accelerare poate fi mai complex prin luarea în considerare
a veniturilor anticipate ale agenţilor economici şi prin întârzierea punerii în

14
funcţiune a capacităţilor de producţie, în acest caz vorbindu-se de acceleratorul
flexibil.

Oscilatorul
Reprezintă un model liniar propus în anul 1939 de economistul Paul
Samuelson pentru a explica diferitele forme de fluctuaţie ale activităţii
economice prin combinarea înclinaţiei marginale spre consum şi a coeficientului
de capital (coeficient de accelerare) cu cheltuielile publice autonome la
începutul procesului (G).
Variabilele sunt:
Y = venitul naţional;
C = consumul agregat;
I = investiţiile agregate;
T = perioada de timp;
C = înclinaţia marginală spre consum ;
β = coeficeintul de capital.

Atunci:

Ct = cYt-1 = consumul în t este în funcţie de venitul perioadei precedente;

It = β (Ct – Ct-1) = investiţiile în t sunt în funcţie de creşterea consumului;

Deoarece Y = C + I + G se poate scrie: Yt = cYt-1 + β (Ct – Ct-1) + G

15