978-606-751-813-9 Drept International Public II

Roxana-Mariana Popescu
DREPT INTERNAȚIONAL
PUBLIC II
- suport de curs -
EDITURA UNIVERSITĂŢII „NICOLAE TITULESCU”

BUCUREŞTI
2020
Acest material este destinat uzului studenţilor, forma de învăţământ la distanţă.
Conţinutul cursului este proprietatea intelectuală a autorului/autorilor; designul, machetarea şi

transpunerea în format electronic aparţin Departamentului de Învăţământ la Distanţă al
Universităţii „Nicolae Titulescu” din Bucureşti.
Acest curs este destinat uzului individual. Este interzisă multiplicarea, copierea sau
difuzarea conţinutului sub orice formă.
UNIVERSITATEA „NICOLAE TITULESCU” DIN BUCUREŞTI
DEPARTAMENTUL PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL LA DISTANŢĂ
Roxana-Mariana Popescu
DREPT INTERNAȚIONAL PUBLIC II1
1 Lucrarea de față reprezintă numai o punere în temă a studenților de la cursurile ID.

Pentru prezentarea la examen, este necesar studiul literaturii de specialitate
precizată în partea finală a fiecărei unități de învățare, precum și în Fișa disciplinei.
Editura Universităţii „Nicolae Titulescu”
Calea Văcăreşti, nr. 185, sector 4, Bucureşti

Tel./fax: 0213309032/0213308606
Email: editura@univnt.ro
ISBN: 978-606-751-813-9
Obiectivele cursului (modulului)
Cursul urmărește:
- reliefarea rolului cunoașterii legislației în domeniul dreptului internațional
public;
- identificarea conceptelor, teoriilor și instituțiilor specifice dreptului internațional
public și înțelegerea, respectiv asimilarea acestora;
- analiza instituțiilor fundamentale ale dreptului internațional public și conexiunile
existente între ele;
- abordarea instituțiilor dreptului internațional în strânsă legătură cu
jurisprudența internă și internațională.
Competențe conferite
Conform fișei disciplinei, competențele specifice sunt:
- înțelegerea particularităților mijloacelor de soluționare pe cale pașnică a
diferendelor;
- cunoașterea instanțelor jurisdicționale cu competențe speciale;
- cunoașterea și înțelegerea elementelor constitutive ale răspunderii
internaționale a statelor;
- înțelegerea caracteristicilor conținutului răspunderii internaționale a statelor;
- analiza organizațiilor internaționale interguvernamentale, ca subiecte de drept
internațional;
- explicarea evoluției sistemului de securitate colectivă creat prin Carta ONU;
- cunoașterea limitelor utilizării forței în dreptul internațional;
- analiza Organizației Națiunilor Unite și a instituțiilor specializate din Sistemul
ONU;
- corelarea cunoștințelor teoretice cu abilitatea de a le aplica în practică.
- înțelegerea importanței dreptului internațional public în contextul dobândirii, de
către România, a calității stat membru al Consiliului Europei și al NATO;
- comentarea unor hotărâri pronunțate de instanțele internaționale cu privire la
aspectele discutate.
Resurse și mijloace de lucru

Însușirea temeinică a conținutului disciplinei Drept internațional public II presupune, pe
lângă activitățile didactice programate, un efort consistent din partea studenților în ceea
ce privește studiul individual pe baza bibliografiei minime obligatorii recomandate în
prezenta lucrare.
5
De asemenea, fiecare student are obligația întocmirii a două referate, care să aibă ca
obiect tratarea unor teme din cadrul disciplinei. Referatele nu pot avea mai puțin de 10
pagini și nici mai mult de 25 de pagini și trebuie să conțină elemente de originalitate.
Depunerea referatului se va face cel mai târziu la ultimul tutorial.
Suportul de curs redat în rândurile următoare trebuie completat prin studierea
bibliografiei obligatorii.
Structura cursului
Cursul este structurat în mai multe teme, care fac trimitere, cu precădere, la:
soluționarea pe cale pașnică a diferendelor; răspunderea internațională a statelor;
organizațiile internaționale interguvernamentale – subiecte de drept internațional.
Metoda de transmitere a problematicii cursului Drept internațional public II se realizează
pe baza cursurilor-prelegere, a comunicării de noi cunoștințe pe baza instruirii
programate, a pregătirii și dezbaterilor referatelor și, nu în ultimul rând, a analizării unor
spețe „clasice” din jurisprudența Curții Internaționale de Justiție.
Cursul-prelegere are ca obiectiv principal activitatea de predare-învățare, variantele
structural-funcționale ale acestuia fiind impuse de obiectivele instruirii, conținuturile
(cognitive, afectiv-voliționale) prin intermediul cărora se vor atinge obiectivele,
resursele materiale și umane disponibile. Totodată, cursul își propune realizarea mai
multor sarcini didactice, și anume comunicarea de informații noi, sistematizarea și
fixarea acestora.
Pentru înțelegerea și însușirea problematicii prezentate/dezbătute în cadrul tutorialelor,
o atenție deosebită este acordată conceperii, elaborării și susținerii de referate.
Cerințe preliminare
Durata medie de studiu individual

O unitate de învățare poate fi parcursă într-un interval de aproximativ două ore de
studiu individual.
Evaluarea
Aprecierea nivelului de pregătire a studenților se realizează astfel:
1. Evaluarea parțială, prin intermediul unei lucrări de control programate conform
calendarului disciplinei (al doilea tutorial).
2. Evaluarea finală, prin examen la sfârșitul semestrului.
Studiul disciplinei Drept internațional public II se finalizează cu susținerea unui examen
scris.
6
Sub conducerea tutorelui, în cadrul activităților tutoriale, studenții au posibilitatea de a
susține, în cadrul grupei, referate și de a participa activ la dezbaterile teoretico-
aplicative. Activitatea studentului din timpul semestrului (elaborarea de referate,
susținerea acestora, răspunsurile date în cadrul dezbaterilor, notele obținute la lucrarea
de control) sunt notate de către cadrul didactic cu note de la 10 la 1.
Lucrarea de control și referatele, desfășurate conform planificării cuprinse în calendarul
disciplinei, reprezintă 30% din nota finală obținută de student.
Studentul care a obținut la examen cel puțin nota-limită de promovare (cinci), poate
primi, pe baza referatelor și a notelor obținute la seminar, până la 3 puncte.
Studentul care nu a obținut notă de promovare la examen, nu poate promova pe baza
notelor primite în timpul anului de studiu.
Notarea finală se face cu note între 10 și 1, potrivit actualului sistem de notare existent
în învățământul universitar din România.
7
Unitatea de învățare 1. Soluționarea pașnică a diferendelor............................................................10
1.1. Introducere
1.2. Obiectivele unității de învățare
1.3. Principiul soluționării pașnice a diferendelor
1.4. Noțiunea de „diferend”
1.5. Soluționarea pașnică a diferendelor prin mijloace politico-diplomatice
1.6. Soluționarea pașnică a diferendelor prin mijloace jurisdicționale
1.7. Soluționarea diferendelor în cadrul organizațiilor internaționale
1.8. Exemple
1.9. Să ne reamintim...
1.10. Rezumat
1.11. Test de evaluare a cunoștințelor
1.12. Bibliografie
Unitatea de învățare 2. Răspunderea internațională a statelor........................................................20
2.1. Introducere
2.3. Răspunderea internațională a statelor pentru fapte ilicite
2.4. Prejudiciul – element al răspunderii
2.5. Formele de reparare a prejudiciului
2.6. Răspunderea internațională a statelor pentru fapte licite
2.7. Exemple
2.9. Rezumat
2.11. Bibliografie
Unitatea de învățare 3. Organizațiile internaționale interguvernamentale – subiecte derivate de drept

internațional........................................................................................................................................26
3.1. Introducere
3.3. Noțiune și clasificare
3.4. Actul constitutiv al organizațiilor internaționale interguvernamentale
3.5. Personalitatea juridică a organizațiilor internaționale interguvernamentale
3.6. Structura instituțională
3.7. Participanții la activitățile organizațiilor internaționale interguvernamentale
3.8. Funcționarea și finanțarea organizațiilor internaționale interguvernamentale
3.10. Rezumat
3.12. Teme de control
3.13. Bibliografie
Unitatea de învățare 4. Organizația Națiunilor Unite.......................................................................33
4.1. Introducere
4.3. Constituirea ONU
4.5. Rolul ONU în menținerea păcii și securității internaționale
4.6. Exemple
4.8. Rezumat
8
4.10. Bibliografie
Unitatea de învățare 5. Instituții specializate din cadrul ONU...........................................................41
5.1. Introducere
5.3. Noțiune
5.4. Relația instituțiilor specializate cu ONU
5.5. Clasificare
5.6. Exemple
5.8. Rezumat
5.10. Bibliografie
Unitatea de învățare 6. Limitele utilizării forței în dreptul internațional contemporan....................45
6.1. Introducere
6.3. Principiul interzicerii recursului la forță
6.4. Excepțiile prevăzute de Carta ONU cu privire la recursul la forță
6.5. Utilizarea forței în cadrul sistemului de securitate colectivă creat prin Carta ONU
6.6. Limitele sistemului de securitate colectivă
6.7. Sancțiunile în dreptul internațional contemporan
6.8. Exemple
6.10. Rezumat
6.12. Bibliografie
Unitatea de învățare 7. Organizații europene și euroatlantice...........................................................55
7.1. Introducere
7.3. Consiliul Europei
7.4. NATO
7.6. Rezumat
7.8. Bibliografie
9
Unitatea de învățare 1. Soluționarea pașnică a diferendelor
1.1. Introducere
1.5. Soluționarea pașnică a diferendelor prin mijloace politico-diplomatice
1.6. Soluționarea pașnică a diferendelor prin mijloace jurisdicționale
1.7. Soluționarea diferendelor în cadrul organizațiilor internaționale
1.8. Exemple
1.10. Rezumat
1.12. Bibliografie
1.1. Introducere
În această primă unitate de învățare, vom prezenta principiul soluționării pașnice
a diferendelor, precum și noțiunea de „diferend”. De asemenea, vom identifica
aspecte referitoare la soluționarea pașnică a diferendelor prin mijloace politico-
diplomatice și jurisdicționale, dar și la soluționarea diferendelor în cadrul
organizațiilor internaționale.

La finalul acestei unități de învățare, toți studenții vor fi capabili să:
 identifice caracteristicile principiului soluționării pașnice a diferendelor;
 cunoască mijloacele politico-diplomatice de soluționare pașnică a
diferendelor;
 identifice mijloacele jurisdicționale de soluționare pașnică a diferendelor;
 cunoască importanța soluționării diferendelor în cadrul organizațiilor
internaționale
 utilizeze, în mod corect, diferite concepte specifice domeniului.
Durata medie de parcurgere a primei unități de învățare este de 2 ore.
10
Art. 2 alin. (3) Carta ONU:
„Toți Membrii Organizației vor rezolva diferendele lor internaționale prin
mijloace pașnice, în așa fel încât pacea și securitatea internațională, precum și
justiția să nu fie puse în primejdie”.
„Reglementarea pașnică a diferendelor impune statelor părți la diferend, ca și
altor state, o serie de obligații corelative, dintre care sunt de reținut:
(1) În cursul procesului de reglementare pașnică, statele părți la un diferend
internațional, ca și alte state, trebuie să se abțină de la orice act susceptibil de a
agrava situația.
(2) Din moment ce reglementarea pașnică s-a impus ca principiu fundamental al
dreptului internațional, ambelor părți le revine obligația să soluționeze litigiul pe
cale pașnică.
(3) Se impune respectarea riguroasă a principiului libertății părților de alegere a
modalităților acestei reglementări.
(4) Diferendele trebuie soluționate „în conformitate cu principiile de justiție și de
drept internațional” 2.
Diferendul internațional = „o neînțelegere sau un dezacord declarat între două
sau mai multe state cu privire la un drept, o pretenție sau un interes” 3.
Curtea Permanentă de Justiție Internațională = „un dezacord asupra unei
probleme de drept sau de fapt, o opoziție de teze juridice sau de interese între
state"4 (1924).
- noțiunea de «diferend» nu trebuie confundată cu noțiunea de «situație».
Situația = o stare de fapt care „ar putea duce la fricțiuni internaționale sau ar
putea da naștere unui diferend” 5.
- diferende juridice: interpretarea unui tratat; orice problemă de drept
internațional; existența oricărui fapt, care dacă ar fi stabilit, ar constitui
încălcarea unei obligații internaționale; natura și întinderea despăgubirilor
datorate pentru încălcarea unei obligații internaționale (potrivit art. 36 din
Statutul Curții Internaționale de Justiție).
- diferende politice: contradicția nu are temei juridic, ci reprezintă pretenții care
nu au corespondent în dreptul pozitiv.
2
Raluca Miga Beșteliu, Drept internațional public, vol. II, Ediția 2, Editura C.H.Beck, București, 2014, pag. 2.
3
Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internațional public. Sinteze, Ediția 9, Editura C.H.Beck, București,
2019.pag. 312.
4
Idem.
5
Art. 34 din Carta ONU.
11
1.5. Soluționarea pașnică a diferendelor prin mijloace politico-
diplomatice
- negocierile,
- bunele oficii,
- medierea,
- ancheta,
- concilierea.
a) Negocierile
- „prima procedură diplomatică de soluționare pașnică;
- este un demers necesar oricărei tentative de a reglementa un diferend;
- se pot desfășura prin contacte și tratative între reprezentanții părților, ca și prin
schimburi de documente scrise.
- negociatorii sunt, în general, funcționari ai ministerelor afacerilor externe,
membrii ai misiunilor diplomatice, membrii ai guvernelor sau alte personalități
care au experiența și prestigiul în domeniile ce formează obiectul negocierilor;
- unul dintre avantajele negocierilor este acela că ele se pot relua la nivele
diferite de reprezentare.
- negocierile trebuie să se desfășoare cu bună credință, adică cu intenția reală de
a se ajunge la o soluție reciproc acceptabilă. Obligația de a negocia nu implică
obligația de a se ajunge neapărat la o soluție acceptabilă.
- durata negocierilor variază în funcție de împrejurările concrete ale fiecărui caz,
putând să dureze doar câteva zile sau mai mulți ani. Prin tratate internaționale se
stabilesc uneori termene limită” 6.
b) Bunele oficii = „acțiunea amicală a unui terț, care poate fi una sau mai multe
persoane ori unul sau mai multe state, care intervin pentru a apropia părțile la
un diferend și a le determina să negocieze ori să reia negocierile întrerupte” 7.
- scopul = „determinarea părților în diferend să înceapă negocierile sau să le reia
dacă acestea au fost întrerupte;
- cel care oferă bunele oficii nu participă la tratative, misiunea lui încetează de
îndată ce tratativele au fost reluate;
- este un procedeu de intervenție amicală;
- pot fi oferite de terți ori solicitate de părțile la un diferend. Pentru a se angaja
în activitățile de bune oficii, terțul are nevoie de acceptarea părților” 8.
c) Medierea = „presupune o implicare mai mare a terțului în rezolvarea
conflictului” 9.
6
Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, op. cit., pag. 313-314.
7
Raluca Miga Beșteliu, op. cit., pag. 7.
8
Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, op. cit., pag. 314.
12
- „mediatorul trebuie să se străduiască să facă fiecare parte să înțeleagă punctul
de vedere al celeilalte și, la momentul optim, să propună chiar soluții concrete
susceptibile a fi acceptate de părți.
- părțile la un diferend sunt libere să refuze soluția propusă de mediator” 10.
d) Ancheta internațională = „elucidarea unor chestiuni foarte controversate, ce
formează obiectul unui diferend internațional, de către o comisie desemnată în
acest scop de părțile aflate în diferend sau de către o organizație internațională,
comisie ale căror concluzii au un caracter facultativ” 11.
- se efectuează de către o comisie internațională de anchetă, creată de părțile în
diferend;
- are ca scop stabilirea exactă a faptelor care au dat naștere diferendului, cât și
culegerea unor informații, privitor la diferend, în prezența părților.
- comisia întocmește un raport, adoptat cu majoritatea membrilor. Raportul
comisiei de anchetă nu este obligatoriu.
f) Concilierea internațională = „mod de reglementare a diferendelor
internaționale de orice natură, în care o comisie, constituită de părți, fie cu titlu
permanent, fie pentru o anumită situație, ca urmare a unui diferend, procedează
la o examinare imparțială și se străduiește să definească termenii unui
aranjament, susceptibil de a fi acceptat de părți, ori acordă părților orice concurs
care îi va fi cerut în vederea reglementării” 12.
- concilierea se desfășoară prin intermediul unei comisii care întocmește un
raport, propunând părților anumite „soluții convenabile” pe bază de concesii
reciproce;
- raportul nu are forță obligatorie pentru părțile la diferend;
1.6. Soluționarea pașnică a diferendelor prin mijloace

jurisdicționale
- arbitrajul internaționale;
- jurisdicția internațională propriu-zisă.
a) Arbitrajul internațional = „mijloc de soluționare pașnică a diferendelor
internaționale în cadrul căruia părțile la un diferend, printr-un acord formal,
încredințează soluționarea diferendului unui terț – care poate fi reprezentat de o
persoană sau mai multe – și se supun deciziei acestuia, ca urmare a unei
proceduri contencioase, din care rezultă o hotărâre definitivă” 13.
9
10
11
Alexandru Burian (redactor-coordonator de ediție), Drept Internațional public, Ediția a III-a
(revăzută și adăugită), Tipogr. „Elena-V.I.” SRL, Chișinău, 2009, pag. 631.
12
Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Cristian Jura, Drept internațional public. Sinteze pentru examen,
Ediția 5, revăzută și adăugită, București, 2009, pag. 350.
13
Raluca Miga Beșteliu, op. cit., pag. 10-11.
13
„Arbitrajul internațional prezintă anumite caractere specifice, care îl
individualizează în sistemul de mijloace de soluționare pașnică a diferendelor
internaționale. Astfel, părțile convin să supună un diferend arbitrajului, fie pe
calea:
- unui acord denumit compromis;
- unei clauze compromisorii incluse în anumite tratate;
- unui tratat general de arbitraj permanent” 14.
Implicarea părților în organizarea și desfășurarea arbitrajului internațional constă
în:
- alegerea organului arbitral;
- definirea misiunii organului arbitral.
- procedura.
„Sentința arbitrală nu poate produce efecte decât între părți și se bucură de
autoritatea lucrului judecat. Ea este deci obligatorie pentru părți, are caracter
definitiv, dar nu este executorie” 15.
„De obicei, se aplică regulile dreptului internațional și principiile echității. O
sentință arbitrală poate fi lovită de nulitate pentru vicii cum sunt:
- depășirea competențelor de către arbitrii;
- pronunțarea sentinței sub influența constrângerii;
- compunerea organului arbitral a fost nereglementară” 16.
b) Jurisdicția internațională propriu-zisă
Curtea Internațională de Justiție
Componența Curții
Statutul Curții Internaționale de Justiție:
- corp de judecători independenți, aleși, indiferent de cetățenia lor, dintre
persoane cu înalte calități morale care îndeplinesc condițiile cerute în țara lor
pentru numirea în cele mai înalte funcții judiciare sau care sunt juriști cu o
competenta recunoscuta în materie de drept internațional;
- este alcătuită din cincisprezece membri, printre care nu pot fi doi cetățeni ai
aceluiași stat.
- membrii Curții sunt aleși de Adunarea Generală și de Consiliul de Securitate
dintr-o lista de candidați propuși de grupurile naționale ale Curții Permanente de
Arbitraj.
- membrii Curții sunt aleși pentru un mandat de nouă ani, fiind reeligibili;
14
Alexandru Burian (redactor-coordonator de ediție), op. cit., pag. 633.
15
16
14
- sediul Curții este la Haga.
Competenta Curții
- numai statele pot fi părți în cauzele supuse Curții;
- în competenta Curții intra toate cauzele pe care i le supun părțile, precum și
toate chestiunile prevăzute în mod special în Carta Națiunilor Unite sau în
tratatele și convențiile în vigoare;
- statele părți la prezentul Statut vor putea oricând să declare că recunosc ca
obligatorie ipso facto și fără o convenție specială, în raport cu orice alt stat care
acceptă aceeași obligație, jurisdicția Curții pentru toate diferendele de ordin
juridic având ca obiect:
a. interpretarea unui tratat;
b. orice problemă de drept internațional;
c. existența oricărui fapt care, dacă ar fi stabilit, ar constitui încălcarea unei
obligații internaționale;
d. natura sau întinderea reparației datorate pentru încălcarea unei obligații
internaționale.
ART. 38
1. Curtea, a cărei misiune este de a soluționa conform dreptului internațional
diferendele care îi sunt supuse, va aplica:
a. convențiile internaționale, fie generale, fie speciale, care stabilesc reguli
recunoscute în mod expres de statele în litigiu;
b. cutuma internațională, ca dovada a unei practici generale, acceptată ca drept;
c. principiile generale de drept recunoscute de națiunile civilizate;
d. sub rezerva dispozițiilor Articolului 59, hotărârile judecătorești și doctrina celor
mai calificați specialiști în drept public ai diferitelor națiuni, ca mijloace auxiliare
de determinare a regulilor de drept.
2. Prezenta dispoziție nu aduce atingere dreptului Curții de a soluționa o cauza EX
AEQUO ET BONO, dacă părțile sunt de acord cu aceasta.
Procedura
Limbile oficiale ale Curții sunt franceza și engleza;
- cauzele sunt aduse în fata Curții, după caz, fie prin notificarea convenției
speciale, fie printr-o cerere adresată Grefierului. În ambele cazuri trebuie sa se
indice obiectul diferendului și părțile.
- părțile se vor înfățișa prin reprezentanți;
- procedura va fi alcătuită din doua părți: cea scrisă și cea orală;
15
- deliberările Curții sunt și rămân secrete;
- deciziile Curții se iau cu majoritatea de voturi a judecătorilor prezenți.
- votul Președintelui este dominant;.
- decizia Curții nu are forță obligatorie decât între părțile în litigiu și numai pentru
cauza pe care o soluționează.
- hotărârea este definitiva și nu poate fi atacată.
Competența consultativă a CIJ „Pe lângă faptul de a da hotărâri ca o instanță
judiciară, Curtea este împuternicită să emită și avize consultative, care pot fi
cerute pentru orice problemă juridică de Adunarea Generală sau de Consiliul de
Securitate. Cu autorizarea Adunării Generale, mai pot solicita avize consultative
și alte organe ONU (Consiliul Economic și Social, Consiliul de Tutelă etc.) ca și
instituțiile specializate, „în probleme juridice care privesc sfera lor de
activitate” 17.
Avizele consultative ale C.I.J. nu au caracter obligatoriu.
Instanțe jurisdicționale cu competență specială
„Trei trăsături comune definesc natura acestor instituții:
(a) ele pot fi sesizate (cu privire la un diferend) de către state dar și de către
particulari, persoane fizice sau juridice;
(b) nu beneficiază decât de competența ce le este atribuită de actul constitutiv al
unei organizații internaționale sau de o convenție multilaterală;
(c) eterogenitatea dreptului aplicabil, ca o consecință firească a primelor două
trăsături” 18.
Tribunalul Internațional pentru Dreptul Mării
Curtea de Justiție a Uniunii Europene
Jurisdicții administrative din sistemul Națiunilor Unite
1.7. Soluționarea diferendelor în cadrul organizațiilor

internaționale
„În cadrul sistemului ONU, Consiliul de Securitate și Adunarea Generală au
competențe speciale în reglementarea pașnică a diferendelor. O anumită
implicare are și Secretarul General, fără a fi specificate în Cartă dispoziții speciale
în acest sens” 19.
„Instituțiile specializate ale ONU au in structura lor și organe cu competențe de
soluționare pașnică a diferendelor.
17
18
19
16
Carta ONU (art. 52) admite existența unor acorduri și organisme regionale
pentru menținerea păcii și securității internaționale și pentru rezolvarea pașnică
a diferendelor locale, cu condiția ca aceste organisme și activitatea lor să fie
conforme cu scopurile și principiile ONU.
În principiu, asemenea organisme și mecanismele lor nu diferă substanțial de
mijloacele și procedurile organizației mondiale.
În plan regional, statele au creat următoarele organizații de acest tip:
- Liga Statelor Arabe (LSA-1945);
- Organizația Statelor Americane (OSA-1947-48);
- Organizația Uniunii Africane (OUA-1963), din 2002 Uniunea Africană (UA);
- Organizația pentru Securitate și Cooperare in Europa (OSCE 1994-1995)” 20.
1.8. Exemple
Rezolvarea pașnică a diferendelor:
Carta ONU:
Articolul 33
1. Părțile la orice diferend a cărui prelungire ar putea pune în primejdie
menținerea păcii și securității internaționale trebuie să caute sa-l rezolve, înainte
de toate, prin tratative, ancheta, mediație, conciliere, arbitraj, pe cale judiciară,
recurgere la organizații sau acorduri regionale sau prin alte mijloace pașnice, la
alegerea lor.
2. Consiliul de Securitate, când socotește necesar, invita părțile să-și rezolve
diferendul prin asemenea mijloace.
Articolul 34
Consiliul de Securitate poate ancheta orice diferend sau orice situație care ar
putea duce la fricțiuni internaționale sau ar putea da naștere unui diferend, în
scopul de a stabili dacă prelungirea diferendului sau situației ar putea pune în
primejdie menținerea păcii și securității internaționale.
Articolul 35
1. Orice Membru al Națiunilor Unite poate atrage atenția Consiliului de
Securitate sau Adunării Generale asupra oricărui diferend sau situații de natura
celor menționate în
Articolul 34
2. Un Stat care nu este Membru al Națiunilor Unite poate atrage atenția
Consiliului de Securitate sau Adunării Generale asupra oricărui diferend la care
este parte dacă accepta în prealabil, în privința acelui diferend, obligațiile de
rezolvare pașnică prevăzute în prezenta Carta.
20
Ibidem, pag. 635.
17
3. Acțiunile întreprinse de Adunarea Generală în chestiunile asupra cărora i se
atrage atenția în temeiul Articolului de fața vor fi supuse dispozițiilor Articolelor
11 și 12.
Articolul 36
1. Consiliul de Securitate poate, în orice stadiu al unui diferend de natura celor
menționate în Articolul 33 ori al unei situații similare, sa recomande procedurile
sau metodele de aplanare corespunzătoare.
2. Consiliul de Securitate va lua în considerare orice proceduri de rezolvare a
diferendului deja adoptate de părți.
3. Făcând recomandări în temeiul prezentului Articol, Consiliul de Securitate va
tine seama și de faptul ca, în regula generală, diferendele de ordin juridic trebuie
să fie supuse de părți Curții Internaționale de Justiție, în conformitate cu
dispozițiile Statutului Curții.
Articolul 37
1. În cazul în care părțile la un diferend de natura celor menționate în Articolul
33 nu reușesc sa-l rezolve prin mijloacele indicate în acel Articol, ele îl vor supune
Consiliului de Securitate.
2. În cazul în care Consiliul de Securitate socotește ca prelungirea diferendului ar
putea, în fapt, sa pună în primejdie menținerea păcii și securității internaționale,
el va hotărî dacă trebuie să acționeze în temeiul Articolului 36 sau sa recomande
condițiile de rezolvare pe care le va considera potrivite.
Articolul 38
Fără a se aduce atingere dispozițiilor Articolelor 33-37, Consiliul de Securitate
poate, dacă toate părțile la un diferend cer aceasta, să facă recomandări părților
în scopul rezolvării pașnice a diferendului.
1. Identificați care sunt diferențele dintre mijloacele politico-diplomatice și cele

jurisdicționale de soluționare pe cale pașnică a diferendelor?
- Care sunt mijloacele politico-diplomatice de soluționare pe cale pașnică a
diferendelor?
- Care este competența ratione personae a CIJ?
18
1.10. Rezumat
Reglementarea pașnică a diferendelor impune statelor părți la diferend, ca și
altor state, o serie de obligații corelative.
Diferendul internațional = o neînțelegere sau un dezacord declarat între două
sau mai multe state cu privire la un drept, o pretenție sau un interes” 21.
Mijloacele de soluționare pașnică a diferendelor internaționale sunt
următoarele: negocierile, bunele oficii, medierea, ancheta și concilierea.
Soluționarea pașnică a diferendelor prin mijloace jurisdicționale se realizează
prin intermediul arbitrajului internațional și a jurisdicției internaționale propriu-
zisă.

1. Diferendul reprezintă:
a. un dezacord declarat;
b. o stare de fapt;
c. o situație juridică.
2. Ancheta internațională reprezintă un mijloc:
a. de natură jurisdicțională pentru soluționarea pe cale pașnică a diferendelor;
b. politico-diplomatic de soluționare pe cale pașnică a diferendelor;
c. specific organizațiilor internaționale pentru soluționarea pe cale pașnică a
diferendelor.
3. Persoana sau statul care oferă bune-oficii:
a. se implică în soluționarea pe fond a diferendului;
b. se implică în soluționarea pe fond a diferendului, numai în cazul în care i se
cere, in scris, acest lucru;
c. nu se implică în soluționarea pe fond a diferendului.
4. Curtea Internațională de Justiție este competentă să soluționeze orice cauză ce
are ca obiect o problemă:
a. referitoare la drepturile omului;
b. de drept intern;
c. de drept internațional.
1.12. Bibliografie
Raluca Miga Beșteliu, Drept internațional public, vol. II, Ediția 2, Editura
C.H.Beck, București, 2014, pag. 1-28.
21
19
Unitatea de învățare 2. Răspunderea internațională a statelor
2.1. Introducere
2.7. Exemple
2.9. Rezumat
2.11. Bibliografie
2.1. Introducere
Prezenta unitate de învățare are în vedere răspunderea statelor pe plan
internațional. Astfel, se face distincție între răspunderea statelor pentru fapte
ilicite și răspunderea internațională a statelor pentru fapte licite.

La finalul acestei unități de studiu, toți studenții vor fi capabili să:
 cunoască elementele angajării răspunderii internaționale a statelor
pentru fapte ilicite;
 identifice particularitățile răspunderii internaționale a statelor atât
pentru fapte ilicite, cât și pentru fapte licite;
 cunoască care sunt formele de reparare a prejudiciului ;
Durata medie de parcurgere a celei de-a 2-a unități de învățare este de 2 ore.

- Răspunderea statelor intervine în două situații, și anume:
a) răspunderea pentru fapte sau acte ilicite, prin care se încalcă norme ale
dreptului internațional;
b) răspunderea pentru consecințe prejudiciabile decurgând din activități care nu
sunt interzise de dreptul internațional (activități licite per se).
20
Elementele constitutive ale răspunderii internaționale sunt:
(1) conduita ilicită (încălcarea unei norme de drept internațional; originea
convențională ori cutumiară a unei obligații internaționale nu are relevanță în
stabilirea răspunderii statului care a încălcat această obligație);
(2) imputabilitatea acestei conduite unui subiect de drept internațional;
(3) producerea unui prejudiciu.
„Fundamentul răspunderii pentru fapte ilicite este actul/faptul ilicit (al unui stat)
= o acțiune sau omisiune care constituie o încălcare a unei obligații
internaționale” 22.
„Condițiile necesare pentru existența unui fapt ilicit:
- o condiție de ordin subiectiv (o acțiune sau omisiune care, conform dreptului
internațional, este imputabilă statului);
- o condiție de ordin obiectiv (încălcarea unei obligații internaționale prin
această comportare imputabilă)” 23.
Imputabilitatea conduitei ilicite
a) Actele autorităților publice - „fapta unui stat este considerată ca fiind
comportamentul oricărei autorități publice având acest statut potrivit dreptului
intern al acestui stat, cu condiția ca, în împrejurarea dată, să se fi acționat în
această calitate” (art. 5 din Proiectul de articole privind răspunderea
internațională elaborat de Comisia de Drept Internațional);
b) Actele particularilor - „în principiu, statul nu este responsabil pentru conduita
particularilor și actele acestora nu-i pot fi imputate. Cu toate acestea,
răspunderea statului poate fi angajată, prin omisiune, în cazurile în care organele
sale nu au luat măsurile obișnuite de diligență pentru împiedicarea unei
infracțiuni, identificarea și pedepsirea autorului” 24;
c) Actele de insurgență - „în cazul în care insurecția eșuează, statul este
responsabil pentru actele agenților săi, dar nu și pentru actele insurgenților.
Dacă insurecția este victorioasă, guvernul nou instaurat răspunde pentru toate
actele comise în timpul evenimentelor, inclusiv cele ale autorităților înlăturate de
la putere” 25.
Împrejurări care exclud caracterul ilicit al faptului 26:
- pot decurge din conduita victimei (consimțământul victimei, legitima apărare și
contramăsurile sau represaliile) sau
- pot fi independente de voința acesteia (forța majoră, cazul fortuit, starea de
primejdie și starea de necesitate).
22
23
Idem.
24
25
Idem.
26
Potrivit Raluca Miga Beșteliu, op. cit., pag. 34.
21
a) Consimțământul statului victimă la o încălcare a unei obligații internaționale
de către un alt stat conduce la situația în care o astfel de încălcare să nu poată fi
imputată autorului ei (art. 209 din Proiectul de articole al CDI);
- consimțământul trebuie să fie expres și valabil exprimat;
- consimțământul trebuie să fie prealabil comiterii faptului;
- consimțământul nu trebuie să privească încălcarea unei norme de jus
cogens.
b) Legitima apărare - Acțiunile unui stat, neconforme cu dreptul internațional,
nu pot constitui temeiul răspunderii internaționale a acelui stat, dacă au fost
întreprinse în legitimă apărare, deci ca răspuns la actele ilicite ale altui stat
îndreptate împotriva sa 27.
c) Contramăsurile sau represaliile = acțiuni neconforme cu dreptul internațional,
dar legitime, luate de un stat ca răspuns la o conduită ilicită a altui stat împotriva
sa (art. 30 din Proiectul de articole al CDI).
d) Forța majoră și cazul fortuit = acțiuni neconforme cu obligațiile internaționale
ale unui stat, determinate de intervenția unor evenimente neprevăzute, care
scapă controlului acestui stat.
e) Starea de primejdie = situația în care un stat decide, în mod deliberat,
încălcarea unei obligații internaționale, în fața unei primejdii care amenință
interese majore ale cetățenilor săi. Condiții:
- starea de primejdie trebuie să aibă un caracter extrem;
- să rezulte că actul ilicit nu s-a produs ca urmare a unor manevre dolozive;
- încălcarea obligației internaționale reprezintă o alternativă preferabilă în
raport cu pericolul care se urmărește a fi evitat.
f) Starea de necesitate = măsuri luate de către un stat atunci când consideră că
interesele sale fundamentale sunt în pericol. Condiții:
- norma încălcată să nu fie o normă de jus cogens;
- să nu fie puse în pericol interesele vitale ale unui alt stat;
- obligația internațională încălcată să nu fi fost expres exclusă, prin clauzele
unui tratat între cele două state, de la posibilitatea de a fi invocată ca
stare de necesitate.
„Nici una din dispozițiile privind împrejurările care exclud ilicitatea unui fapt
internațional nu exclude ilicitatea oricărui fapt internațional al unui stat, care nu
este conform unei obligații decurgând dintr-o normă imperativă de drept
internațional” 28.
27
Potrivit Raluca Miga Beșteliu, Drept internațional. Introducere în dreptul internațional public, Editura All,
București, 1998, pag. 362.
28
Natalia Chirtoacă, Dumitriţa Florea, Răspunderea internaţională a statului în viziunea O.N.U. şi în practica Curţii
Internaţionale de Justiţie, Revista Moldovenească de Drept Internațional și Relații Internaționale Nr. 1 (31),
2014, pag. 16.
22
- element al răspunderii internaționale a statelor;
- este luat în considerare, dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:
 „Statul lezat este cel care trebuie să demonstreze raportul de cauzalitate
între prejudiciu și conduita ilicită. Statul victimă dobândește dreptul de a
cere repararea daunei numai dacă poate demonstra că aceasta a fost
produsă de faptul ilicit al altui stat;
 Prejudiciul trebuie individualizat, să afecteze un subiect de drept
internațional determinat, cu excepția încălcărilor grave ale dreptului
internațional, calificate drept crime internaționale (în acest caz, dreptul
de a invoca răspunderea internațională aparține oricărui stat membru al
comunității internaționale” 29.
Formele prejudiciului:
- material, moral;
- direct, mediat.
a) Restituirea în natură (restitutio in integrum);
b) Repararea prin echivalent (despăgubirile). Dacă restituirea în natură nu mai
este posibilă, există obligația la despăgubiri echivalente. În general, se rețin
numai daunele directe. Se acordă despăgubiri atât pentru paguba propriu-
zisă (damnum emergens), cât și pentru profitul nerealizat (lucrum cessans),
care trebuie să fie normal și previzibil;
c) Satisfacția - formă specifică de reparare a unor prejudicii morale.
„Ca urmare a progreselor în domeniul științei și tehnicii, anumite activități
desfășurate pe teritoriul unui stat pot produce daune pe teritoriul altor state,
fără ca aceste activități să aibă caracter ilicit din punctul de vedere al dreptului
internațional
Gravitatea pericolului și întinderea prejudiciilor, pe care activități ca acelea mai
sus menționate sunt susceptibile să le producă, au condus în dreptul
internațional, ca de altfel și în dreptul intern, la admiterea răspunderii pentru
risc.
29
Ibidem, pag. 365-366.
23
S-au avut în vedere convenții internaționale intervenite în trei domenii de
activitate, care prezintă un grad înalt de periculozitate:
(1) utilizările pașnice ale energiei nucleare.
(2) poluarea cu hidrocarburi și alte substanțe poluante.
(3) lansarea de obiecte în spațiul cosmic” 30.
Toate aceste activități au fost caracterizate prin termenul generic de „extrem de
periculoase”.
Activitățile statelor în activitățile susceptibile să producă daune transfrontiere
sunt guvernate de următoarele principii:
- libertatea de acțiune a statului - de a permite desfășurarea pe teritoriul
său a oricărei acțiuni compatibile cu protecția drepturilor emanând din
suveranitatea altor state;
- cooperarea = coordonarea cu statele victimă pentru prevenirea sau
minimalizarea riscului daunelor transfrontieră sau limitarea efectelor lor;
- prevenirea = reducerea la minim a riscului producerii unor accidente sau
a mărimii daunelor;
- reparația.
2.7. Exemple
Exemplu de stabilire a răspunderii statelor rezultând atât din acțiuni, cât și din
omisiuni: Diferendul internațional privind Strâmtoarea Corfu, între Marea
Britanie și Albania, soluționat de Curtea Internațională de Justiție în anul 1949.
La 22 octombrie 1947, navele britanice care treceau prin apele teritoriale
albaneze în Strâmtoarea Corfu s-au ciocnit de un câmp de mine, suferind pierderi
de vieți omenești și daune materiale. CIJ a reținut în sarcina Albaniei omisiunea
de a nu fi notificat existența acelui câmp de mine, precum și faptul de a fi permis
ca teritoriul său să fie utilizat într-un mod care contravenea drepturilor altor
state.
1. Identificați obiectul și limitele contramăsurilor, respectiv condițiile pentru

recurgerea la acestea.
- În ce constă fundamentul răspunderii internaționale?
- Care sunt împrejurările care exclud caracterul ilicit al faptului?
30
Raluca Miga Beșteliu, Drept internațional ..., vol. II, op. cit., pag. 51.
24
2.9. Rezumat
Răspunderea statelor intervine în două situații, și anume:
a) răspunderea pentru fapte sau acte ilicite, prin care se încalcă norme ale
dreptului internațional;
b) răspunderea pentru consecințe prejudiciabile decurgând din activități care nu
sunt interzise de dreptul internațional (activități licite per se).
Elementele constitutive ale răspunderii internaționale sunt: conduita ilicită;
imputabilitatea acestei conduite unui subiect de drept internațional; producerea
unui prejudiciu.

1. Consimțământul victimei reprezintă o împrejurarea care exclude caracterul
ilicit al faptului dacă acesta a fost dat:
a. anterior comiterii faptului;
b. în timpul comiterii faptului;
c. după comiterea faptului.
2. Organul legislativ al unui stat poate atrage răspunderea statului prin:
a. acțiune;
b. omisiune;
c. a. + b.
3. Satisfacția este forma specifică de realizare a unor prejudicii:
a. materiale;
b. morale;
c. a. + b.
4. Repararea prin echivalent a prejudiciului suferit intervine atunci când :
a. statele implicate au înțeles să repare în acest fel prejudiciul;
b. prejudiciul nu poate fi reparat prin altă modalitate;
c. prejudiciul nu poate fi evaluat în bani.
2.11. Bibliografie
25
Unitatea de învățare 3. Organizațiile internaționale interguvernamentale
– subiecte derivate de drept internațional
3.1. Introducere
3.4. Actul constitutiv al organizațiilor internaționale interguvernamentale
3.5. Personalitatea juridică a organizațiilor internaționale interguvernamentale
3.7. Participanții la activitățile organizațiilor internaționale interguvernamentale
3.8. Funcționarea și finanțarea organizațiilor internaționale interguvernamentale
3.10. Rezumat
3.13. Bibliografie
3.1. Introducere
Prezenta unitate de învățare are în vedere organizațiile internaționale
guvernamentale, ca subiecte derivate de drept internațional.

La finalul acestei unități de studiu, toți studenții vor fi capabili să:
 cunoască elementele constitutive ale unei organizații internaționale
guvernamentale;
 identifice participanții la activitățile organizațiilor internaționale
guvernamentale;
 înțeleagă personalitatea juridică a organizațiilor internaționale
guvernamentale;

Noțiune - „o asociere de state, constituită prin tratat, înzestrată cu o constituție
și organe comune și posedând o personalitate juridică distinctă de cea a statelor
membre’’ (definiție propusă de Comisia de Drept Internațional).
Art.2 al Convenției de la Viena privind dreptul tratatelor (1969) definește
organizațiile internaționale ca fiind „organizațiile interguvernamentale”.
26
„Organizațiile internaționale sunt rezultatul acordului de voință al statelor care
le-au constituit, deci sunt calificate ca subiecte derivate ale dreptului
a) După aria de acțiune: cu vocație universală (ONU și instituțiile specializate);
cu vocație regională (Consiliul Europei, OSCE); cu vocație subregională
(CEMN, Comisia Dunării).
b) După posibilitatea de a deveni membre: deschise; închise,
c) După obiectul lor: generale; specializate.
3.4. Actul constitutiv al organizațiilor internaționale
interguvernamentale
Constituirea unei organizații internaționale se realizează printr-un acord între
statele ce vor deveni membre. „În general, actul de naștere al unei organizații
internaționale îmbracă forma unui tratat multilateral, respectiv un acord de
voință, în formă scrisă, care pentru a-și produce efectele trebuie, în general, să
fie supus ratificării statelor părți” 32.
„Spre deosebire de tratatele obișnuite, care reglementează drepturi și obligații
între state, actele constitutive ale organizațiilor internaționale creează noi
subiecte de drept internațional. Momentul intrării în vigoare a unui astfel de
tratat marchează apariția unei noi entități în relațiile internaționale, distinctă și
independentă de statele care o compun și care au constituit-o” 33.
Modificarea actului constitutiv îmbracă două forme:
- revizuire - intervine atunci când se impun schimbări esențiale în
modalitățile de funcționare a organizației sau în obiectivele acesteia.
- Amendare - privește problemele punctuale, bine precizate, de cele mai
multe ori apărute ca urmare a unor dezvoltări neprevăzute în momentul
elaborării actului constitutiv.
3.5. Personalitatea juridică a organizațiilor internaționale
interguvernamentale
- este opozabilă „erga omnes“. „Sunt autori ce susțin că organizațiile cu caracter
universal ar avea o personalitate opozabilă erga omnes, în timp ce cele regionale
nu, sau că ar fi necesară un acord tacit sau expres al statelor nemembre” 34.
Personalitatea juridică a organizațiilor internaționale interguvernamentale este:
• de drept internațional (desemnează calitatea de subiect de drept
internațional);
• de drept intern.
31
32
33
Ibidem, pag. 72.
34
27
a) Personalitatea juridică de drept internațional
Potrivit CIJ, „organizația este o persoană internațională și capabilă să posede
drepturi și obligații internaționale …”.
„Din calitatea de subiect de drept internațional (titular de drepturi și obligații
internaționale), deci din existența personalității internaționale a organizației
decurge existența unei capacități juridice internaționale. Conținutul său este însă
limitat prin acordul de voință al statelor exprimat în special prin tratatul
constitutiv” 35.
Exemple de drepturi: de a încheia tratate; de reprezentare, de legație (activă și
pasivă); de protecție funcțională a reprezentanților, funcționarilor săi; de a
prezenta reclamații internaționale; de a elabora norme și reguli (de drept intern
al organizației sau acorduri), independent sau împreună cu statele membre; de
control și/sau sancționare în raporturile cu statele membre.
- Obligația generală de a respecta dreptul internațional.
b) Personalitatea juridică de drept intern
Conform art.104 din Carta ONU, „Organizația se va bucura pe teritoriul fiecăruia
din membrii săi de capacitatea juridică necesară pentru îndeplinirea funcțiilor și
realizarea scopurilor sale” (contracte pentru bunuri, localuri, servicii).

„Organizațiile internaționale dispun de structuri de organe de la niveluri
decizionale și executive. În general, nivelul decizional este reprezentat de o
adunare plenară, compusă din reprezentanți ai guvernelor statelor membre care
acționează potrivit unui mandat și se află în raporturi reciproce de egalitate de
drepturi și tratament, iar nivelul executiv este asigurat de o entitate ai cărei
membri sunt aleși prin votul statelor membre, după principiul rotației” 36.
„În ceea ce privește organele organizațiilor internaționale, în art. 7 al Cartei ONU
se arată că sunt organe principale cele prevăzute în actul constitutiv, respectiv
Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic și Social, Consiliul
de Tutelă, Curtea Internațională de Justiție și Secretariatul. Organele subsidiare
sunt cele create de un organ principal, sau prin delegarea puterilor acestuia.
Prevederi similare se regăsesc și în actele constitutive ale altor organizații
internaționale” 37.
35
Ibidem, pag. 124.
36
Gabriel Liviu Ispas, Organizațiile internaționale – subiecte ale dreptului internațional din perspectiva relațiilor
internaționale, Analele Universității „Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu, Seria Științe Juridice, Nr. 1/2011, pag. 246
(http://www.utgjiu.ro/revista/jur/pdf/2011-1/15_GABRIEL_LIVIU_ISPAS.pdf).
37
Ibidem, pag. 248.
28
„Din punct de vedere al reprezentării statelor în organele unei organizații
internaționale, acestea se împart în organe plenare și organe cu compunere
restrânsă. Fiecare organizație dispune de un organ plenar, în cadrul căruia
fiecare membru participă la definirea politicii organizației, pentru realizarea
obiectivelor propuse. În general, în categoria organelor plenare sunt incluse
adunările generale, adunările parlamentare, comisiile plenare, reuniunile
speciale. Adunarea generală este organul suprem al unei organizații, dar poate
avea diferite denumiri: „conferință „(UNESCO), „congres” (UPU), „consiliu”
(OCDE), „comitetul miniștrilor“ (Consiliul Europei), „consiliul guvernatorilor“
(FMI, BIRD). Adunarea generală este compusă din reprezentanți ai tuturor
statelor membre, acestea fiind libere în desemnarea lor. Unele state numesc în
delegațiile la reuniunile cele mai importante ale unei organizații membri ai
parlamentelor naționale, în scopul de a se asigura că politica guvernului în
organizație nu va fi ulterior dezaprobată de către parlament” 38.
3.7. Participanții la activitățile organizațiilor internaționale

interguvernamentale
1. Membri organizației 39
A. Dobândirea calității de membru
- participarea la elaborarea actului constitutiv - membrii „fondatori” sau membrii
„originari” ai unei organizații internaționale;
- aderarea = admiterea de noi state în calitate de membri într-o organizație
internațională, după constituirea acesteia.
B. Pierderea calității de membru
- retragerea voluntară;
- excluderea - poate fi privită dintr-o dublă perspectivă: ca sancțiune sau ca
măsură de protejare a organizației.
- dispariția unui stat membru;
- dizolvarea organizației.
2. Membrii asociați 40
Statutul de membru asociat:
- permite participarea la activitățile unei organizații internaționale dar nu conferă
entității participante drepturile de care se bucură un stat independent;
- poate interveni atunci când unul sau mai multe state dintr-o anumită zonă
geografică sunt interesate să participe la activitățile unei organizații regionale,
dintr-o altă zonă geografică, iar actul constitutiv al acesteia conferă calitatea de
membru cu drepturi depline numai statelor din zonă.
38
Ibidem, pag. 248-249.
39
Potrivit Raluca Miga Beșteliu, Drept internațional ...Introducere în..., op. cit., pag. 123-125.
40
Ibidem, pag. 125.
29
3. Observatori 41
O organizație interguvernamentală poate acorda statutul de observator la
lucrările sale:
1) statelor membre ale altor organizații;
2) statelor membre ale organizației, dar care nu sunt membre ale unuia din
organele sale cu componență restrânsă ;
3) mișcărilor de eliberare națională;
4) altor organizații internaționale.
4. Consultanți 42
Statutul de consultant se acordă unor organizații internaționale
neguvernamentale (ONG), a căror activitate are tangență cu cea a organizației
interguvernamentale ce acordă acest statut.
Condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o organizație pentru a obține
statutul de consultant:
- să aibă un sediu propriu;
- să aibă o cartă constitutivă, adoptată în mod democratic, în baza căreia să fie
autorizată să vorbească în numele membrilor săi.
3.8. Funcționarea și finanțarea organizațiilor internaționale

interguvernamentale
A. Sesiuni
Majoritatea organelor plenare sau restrânse ale organizațiilor internaționale se
reunesc periodic, în cadrul sesiunilor, care, la rândul lor, sunt compuse dintr-o
serie de reuniuni, ședințe. Sesiunile organelor plenare supreme ale organizațiilor
internaționale sunt ordinare și extraordinare sau speciale. O sesiune are o dată
oficială de deschidere și o dată oficială de închidere.
Adunările generale se reunesc în sesiuni, la intervale regulate de timp, fixate în
actele lor constitutive, în timp ce organele cu compunere restrânsă (cele care au
caracter executiv) se reunesc la intervale mai scurte de timp.
B. Conducerea reuniunilor: Președintele; vicepreședinții; Biroul; Raportorii.
C. Procedura
Ordinea de zi - aprobarea ordinii de zi (agenda), prefigurează programul oricărei
sesiuni a diferitelor organe unei organizații internaționale, marchează
declanșarea lucrărilor de fond ale sesiunii respective.
Dezbaterile generale - după alegerea biroului și aprobarea ordinii de zi, se trece
la dezbaterile generale, constând în declarații ale șefilor de delegații.
41
Idem.
42
Potrivit Raluca Miga Beșteliu, Drept internațional ...Introducere în..., op. cit., pag. 125-126.
30
Adoptarea hotărârilor - actele organizațiilor internaționale sunt desemnate
printr-o serie de termeni, cum ar fi: rezoluții, decizii, declarații, hotărâri,
recomandări etc.
Hotărârile se adoptă prin consens, cu unanimitate sau majoritate de voturi.
Consensul reprezint modalitatea de a ajunge la un acord între membrii
organizației asupra unei anumite probleme, fără ca aceasta să fie supusă la vot.
Majoritatea exprimă numărul de voturi necesar pentru adoptarea hotărârilor în
cadrul organelor plenare sau restrânse ale unei organizații internaționale, ori în
cadrul unei reuniuni multilaterale (conferințe, congres).
Există patru genuri de „majorități”: majoritate simplă; majoritate absolută;
majoritate relativă; majoritate calificată.
- metode de votare: votul simultan deschis, apel nominal, vot secret și vot prin
corespondență.
D. Mijloace financiare
- contribuții obligatorii (principiul cotelor egale de contribuție; principiul opțiunii
clasei de contribuții);
- contribuții voluntare;
- donații;
- venituri din activități proprii.
1. Identificați elementele constitutive ale organizației internaționale

interguvernamentale.
- În ce constă diferența dintre personalitatea internă și cea internațională a unei
organizații internaționale guvernamentale?
- Care sunt particularitățile actului constitutiv al unei organizații internaționale
interguvernamentale?
3.10. Rezumat
„Organizațiile internaționale sunt rezultatul acordului de voință al statelor care
le-au constituit, deci sunt calificate ca subiecte derivate ale dreptului
„Spre deosebire de tratatele obișnuite, care reglementează drepturi și obligații
între state, actele constitutive ale organizațiilor internaționale creează noi
subiecte de drept internațional” 44.
43
44
31
Personalitatea juridică a organizațiilor internaționale interguvernamentale este:
de drept internațional (desemnează calitatea de subiect de drept internațional)
și de drept intern.

1. Actul constitutiv al unei organizații internaționale guvernamentale este un
tratat:
a. bilateral;
b. multilateral;
c. a. + b.
2. Adunarea generală este organul:
a. suprem al unei organizații;
b. executiv al organizației;
c. special al organizației.
3. Calitatea de membru asociat la o organizație internațională poate fi obținută
de:
a. o persoană fizică;
b. o persoană juridică;
c. stat.
3.12. Tema de control nr. 1

Tema de control nr.1 constă într-un referat cu tema la alegere, apreciat cu 15%
din nota finală:
a) Soluționarea diferendelor prin mijloace jurisdicționale (Unitatea de învățare
nr. 1) sau,
b) Faptul ilicit - temei al răspunderii internaționale a statelor (Unitatea de
învățare nr. 2).
3.13. Bibliografie
32
Unitatea de învățare 4. Organizația Națiunilor Unite
4.1. Introducere
4.6. Exemple
4.8. Rezumat
4.10. Bibliografie
4.1. Introducere
În această unitate de învățare, vom prezenta Organizația Națiunilor Unite. Vom
identifica structura instituțională a ONU și vom evidenția aspecte referitoare la:
funcționarea ONU și rolul acesteia în menținerea păcii și securității
internaționale. De asemenea, vom prezenta aspecte referitoare la Consiliul de
Securitate și Adunarea Generală ale ONU.

 cunoască structura instituțională a ONU;
 identifice modalitatea de funcționare a ONU;
 cunoască rolul ONU în menținerea păcii și securității internaționale;

„Denumirea de Națiunile Unite a fost folosită pentru prima oară în Declaration
by United Nations de la 1 ianuarie 1942, când reprezentanții a 26 de națiuni au
exprimat angajamentul guvernelor lor de a continua lupta împreună împotriva
Puterilor Axei.
ONU a început să existe oficial la 24 octombrie 1945, când Carta Organizației a
fost ratificată de China, Franța, Uniunea Sovietică, Marea Britanie, Statele Unite
ale Americii și de o majoritate a celorlalți semnatari” 45.
45
https://www.mae.ro/node/1587
33
Organele principale
Sistemul ONU este format din șase organe principale: Adunarea Generală,
Consiliul de Securitate, Consiliul Economic și Social, Consiliul de Tutelă, Curtea
Internațională de Justiție, Secretariatul, precum și agenții specializate, programe
și fonduri de dezvoltare.
a) Adunarea generală 46
- este compusă din cele 192 de state membre.
- poate discuta orice problemă referitoare la Carta ONU sau la funcțiunile
oricărui organism al ONU;
- poate face recomandări statelor membre ONU și Consiliului de Securitate în
orice chestiune cu excepția celor aflate în dezbaterea Consiliului de Securitate al
ONU.
- alege cei 10 membri nepermanenți ai Consiliului de Securitate și pe unii membri
ai Consiliului de Tutelă;
- împreună cu Consiliul de Securitate, dar votând independent, alege membrii
Curții Internaționale de Justiție;
- numește Secretarul General al ONU, la recomandarea Consiliului de Securitate;
- deciziile în probleme privind pacea și securitatea internaționale sunt adoptate
cu 2/3 din votul statelor membre, iar în alte probleme, cu majoritate simplă;
- își desfășoară activitatea în cadrul sesiunilor plenare anuale, care se deschid în
luna septembrie a fiecărui an, precum și în cadrul celor șase comisii;
b) Consiliul de Securitate al ONU 47
- este compus din cinci membri permanenți (China, Federația Rusă, Franța,
Marea Britanie și SUA) și zece membri nepermanenți, dintre care cinci sunt aleși
în fiecare an de Adunarea generală;
- deciziile pe teme procedurale sunt luate cu votul favorabil a nouă membri;
- în structura Consiliului de Securitate se mai află comitetele permanente;
- are ca responsabilitate fundamentală menținerea păcii și securității
internaționale, prin soluționarea pașnică a disputelor și prin întreprinderea de
acțiuni împotriva amenințărilor la adresa păcii și securității internaționale și a
actelor de agresiune;
- își desfășoară activitatea în ședințe oficiale și în ședințe cu caracter neoficial.
46
Potrivit http://www.mae.ro/node/5610
47
Potrivit http://www.mae.ro/node/5610?page=2
34
c) Consiliul Economic și Social (ECOSOC) 48
- este compus din 54 de state membre.
- deciziile sunt adoptate cu majoritatea simplă a membrilor votanți;
- în subordinea ECOSOC se află diverse comisii sau comitete specializate cu o
componență limitată, cum ar fi: Consiliul Drepturilor Omului, Comisia pentru
Statistică etc.
- inițiază studii și analize privind economia mondială, problematica socială,
culturală, educația și sănătatea la nivel internațional și face recomandări în
legătură cu aceste probleme Adunării generale, membrilor ONU și agențiilor
specializate.
d) Consiliul de Tutelă 49
- este compus din reprezentanții membrilor permanenți ai Consiliului de
Securitate al ONU și reprezentanții aleși de Adunarea generală, pentru un
mandat de trei ani;
- examinează rapoartele supuse atenției de autoritățile administrative ale
teritoriilor aflate sub tutelă;
- în anul 1994, Secretarul General a recomandat în raportul său anual asupra
activității Organizației, ca Adunarea generală să treacă la eliminarea treptată a
acestui organism, în conformitate cu articolul 108 din Carta ONU.
e) Curtea Internațională de Justiție
- este formată din 15 magistrați aleși în mod independent de Adunarea generală
și Consiliul de Securitate;
- are competență contencioasă și competență consultativă.
„Competența contencioasă poate fi privită din două perspective :
• ratione personae – numai statele pot fi părți în cauzele supuse Curții (atât
statele membre ONU, cât și cele nemembre, dar care au devenit părți la
Statutul Curții în condițiile fixate de Adunarea generală la recomandarea
Consiliului de Securitate) ;
• ratione materiae – asupra a două categorii de cauze : cele pe care i le
supun părțile și « toate chestiunile prevăzute în mod special în Carta
Națiunilor Unite sau în tratatele și convențiile în vigoare » (art. 36 alin. 1
din Statut).
Competența consultativă – Curtea este împuternicită să emită avize consultative
care pot fi cerute pentru orice problemă juridică de Adunarea generală și
Consiliul de Securitate, precum și de alte organe ONU autorizate de Adunarea
generală și de instituțiile specializate, în probleme juridice care privesc sfera lor
de activitate” 50.
48
49
50
http://www.mae.ro/node/5610?page=5
35
f) Secretariatul ONU
- este condus de Secretarul General, ales de membrii Adunării generale la
recomandarea Consiliului de Securitate al ONU.

Obiectivele ONU, potrivit Cartei ONU, sunt următoarele:
- menținerea păcii și securității internaționale;
- dezvoltarea relațiilor prietenești între națiuni, întemeiate pe respectarea
principiului egalității în drepturi a popoarelor și dreptului lor la
autodeterminare;
- realizarea cooperării internaționale în soluționarea problemelor
internaționale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar și în
promovarea respectării drepturilor omului și libertăților fundamentale;
- armonizarea eforturilor națiunilor în realizarea acestor scopuri comune.
În realizarea obiectivelor de mai sus, ONU și membrii săi trebuie să acționeze
în conformitate cu următoarele principii:
- egalitatea suverană a tuturor statelor membre;
- îndeplinirea cu bună credință a obligațiilor asumate conform Cartei;
- soluționarea diferendele internaționale prin mijloace pașnice;
- abținerea de a recurge la amenințarea cu forța sau folosirea ei împotriva
integrității teritoriale ori independenței politice a vreunui stat sau în orice
alt mod incompatibil cu scopurile ONU;
- statele membre trebuie să acorde Organizației asistență în orice acțiune
pe care aceasta o întreprinde în conformitate cu Carta ONU și să se
abțină de a da ajutor vreunui stat împotriva căruia ONU întreprinde o
acțiune preventivă sau de constrângere;
- nici o prevedere a Cartei nu autorizează Organizația să intervină în
chestiuni care aparțin esențial competenței interne a fiecărui stat.
Carta ONU
Capitolul VI - Rezolvarea pașnică a diferendelor
Articolul 33
1. Părțile la orice diferend a cărui prelungire ar putea pune în primejdie
menținerea păcii și securității internaționale trebuie să caute să-l rezolve, înainte
de toate, prin tratative, anchetă, mediație, conciliere, arbitraj, pe cale judiciară,
recurgere la organizații sau acorduri regionale sau prin alte mijloace pașnice, la
alegerea lor.
36
2. Consiliul de Securitate, când socotește necesar, invită părțile să-și rezolve
diferendul prin asemenea mijloace.
Articolul 34
Consiliul de Securitate poate ancheta orice diferend sau orice situație care ar
putea duce la fricțiuni internaționale sau ar putea da naștere unui diferend, în
scopul de a stabili dacă prelungirea diferendului sau situației ar putea pune în
primejdie menținerea păcii și securității internaționale.
Articolul 35
1. Orice Membru al Națiunilor Unite poate atrage atenția Consiliului de
Securitate sau Adunării Generale asupra oricărui diferend sau situații de natura
celor menționate în Articolul 34.
2. Un Stat care nu este Membru al Națiunilor Unite poate atrage atenția
Consiliului de Securitate sau Adunării Generale asupra oricărui diferend la care
este parte dacă acceptă în prealabil, în privința acelui diferend, obligațiile de
rezolvare pașnică prevăzute în prezenta Cartă.
3. Acțiunile întreprinse de Adunarea Generală în chestiunile asupra cărora i se
atrage atenția în temeiul Articolului de față vor fi supuse dispozițiilor Articolelor
11 și 12.
Articolul 36
1. Consiliul de Securitate poate, în orice stadiu al unui diferend de natura celor
menționate în Articolul 33 ori al unei situații similare, să recomande procedurile
sau metodele de aplanare corespunzătoare.
2. Consiliul de Securitate va lua în considerare orice proceduri de rezolvare a
diferendului deja adoptate de părți.
3. Făcând recomandări în temeiul prezentului Articol, Consiliul de Securitate va
ține seama și de faptul că, în regulă generală, diferendele de ordin juridic trebuie
să fie supuse de părți Curții Internaționale de Justiție, în conformitate cu
dispozițiile Statutului Curții.
Articolul 37
1. În cazul în care părțile la un diferend de natura celor menționate în Articolul
33 nu reușesc să-l rezolve prin mijloacele indicate în acel Articol, ele îl vor supune
Consiliului de Securitate.
2. În cazul în care Consiliul de Securitate socotește că prelungirea diferendului ar
putea, în fapt, să pună în primejdie menținerea păcii și securității internaționale,
el va hotărî dacă trebuie să acționeze în temeiul Articolului 36 sau să recomande
condițiile de rezolvare pe care le va considera potrivite.
Articolul 38
Fără a se aduce atingere dispozițiilor Articolelor 33-37, Consiliul de Securitate
poate, dacă toate părțile la un diferend cer aceasta, să facă recomandări părților
în scopul rezolvării pașnice a diferendului.
37
4.6. Exemple
Teritorii aflate sub Consiliul de Tutelă 51
Teritoriu Administrație Istoric
A fost atașat coloniei și protectoratului din

Côte-de-l'Or, un teritoriu neguvernamental
Togo Royaume-Uni
administrat de Regatul Unit, care a dat naștere
Ghanei în 1957
A fost atașat protectoratului britanic Somalia

Somalie Italie
pentru a da naștere Somaliei în 1960.
Și-a dobândit independența, sub numele de

Togo France
Togo, în 1960.
Și-a dobândit independența, sub numele de

Cameroun France
Camerun, în 1960
Cameroun Royaume-Uni A fost atașat Nigeriei în 1961.
Și-a dobândit independența în 1961. În 1964,

Tanganika și fostul protectorat Zanzibar, care
Tanganyika Royaume-Uni și-a dobândit și el independența în 1963, s-au
unificat într-un singur stat – Republica Unită
Tanzania.
a decis, prin referendum, să se separeu în

Ruanda-
Belgique două state suverane, Ruanda și Burundi, în
Urundi
1962.
Samoa Nouvelle- Și-a dobândit independența, sub numele de

occidentales Zélande Samoa în 1962.
Australie
Nouvelle-
Nauru Și-a dobândit independența în 1968.
Zélande
Royaume-Uni
A fost atașat teritoriului neautonom din

Papua, aflat sub administrația australiană, și
Nouvelle-
Australie și-a obținut independență, sub numele de
Guinée
Papua Noua Guinee, în 1975.
51
Sursa: https://www.un.org/fr/decolonization/selfdet.shtml.
38
Îles du Pacifique
États fédérés
Îles du Și-a realizat autonomia deplină, prin asocierea
de
Pacifique liberă cu Statele Unite, în 1990.
Micronésie
République
des Îles
Marshall
Commonwea
lth des Îles du Și-a realizat autonomia deplină, prin asocierea
Mariannes- Pacifique liberă cu Statele Unite, în 1990.
du-Nord

Palaos
1. Realizați o prezentare a rolului ONU în menținerea păcii și securității

internaționale.
- Care sunt statele care au statut de membri permanenți ai Consiliului de
Securitate?
- Care sunt principalele organe ale ONU?
4.8. Rezumat
Sistemul ONU este format din șase organe principale: Adunarea Generală,
Consiliul de Securitate, Consiliul Economic și Social, Consiliul de Tutelă, Curtea
Internațională de Justiție, Secretariatul, precum și agenții specializate, programe
și fonduri de dezvoltare.
Obiectivele ONU, potrivit Cartei ONU, sunt următoarele: menținerea păcii și
securității internaționale; dezvoltarea relațiilor prietenești între națiuni,
întemeiate pe respectarea principiului egalității în drepturi a popoarelor și
dreptului lor la autodeterminare; realizarea cooperării internaționale în
soluționarea problemelor internaționale cu caracter economic, social, cultural
sau umanitar și în promovarea respectării drepturilor omului și libertăților
fundamentale; armonizarea eforturilor națiunilor în realizarea acestor scopuri
comune.
39
1. Consiliul de Securitate are în componență:
a. reprezentați ai tuturor statelor membre ale ONU;
b. 15 membri permanenți;
c. 9 state membre ale ONU.
2. Obiectivul ONU este:
a. menținerea păcii;
b. menținerea păcii și securității internaționale;
c. a. + b.
3. Consiliul de Securitate este un organ cu activitate:
a. permanentă;
b. ocazională;
c. semestrială.
4.10. Bibliografie
40
Unitatea de învățare 5. Instituții specializate din cadrul ONU
5.1. Introducere
5.3. Noțiune
5.5. Clasificare
5.6. Exemple
5.8. Rezumat
5.10. Bibliografie
5.1. Introducere
În această unitate de învățare, vom identifica instituțiile specializate din cadrul
ONU. De asemenea, vom prezenta aspecte referitoare la clasificarea instituțiilor
specializate din cadrul ONU, dar și la relația dintre aceste instituții și ONU.

 identifice instituțiile specializate ONU;
 cunoască relația dintre instituțiile specializate ale ONU și ONU;
5.3. Noțiune
= „organizații interstatale ce fac parte din sistemul ONU și care îndeplinesc
funcții în domeniul economic, social, cultural, educație etc. (domenii legate de
scopurile ONU). Sunt organizații cu vocație universală, dar cu obiect de activitate
limitat” 52.
- sunt constituite prin acorduri interguvernamentale,
- sunt organizații internaționale,
- au personalitate juridică distinctă de cea a ONU,
- sunt constituite de statele membre ale ONU, în scopul asigurării cooperării în
anumite domenii, precis determinate.
52
41
Potrivit art. 63 din Cartă, Consiliul Economic și Social poate încheia cu oricare
dintre instituțiile specializate acorduri stabilind condițiile în care instituția
respectivă va fi pusă în legătură cu Națiunile Unite. ECOSOC coordonează
activitatea instituțiilor specializate prin:
- consultări cu ele și
- recomandări adresate acestor instituții.
Instituțiile specializate au obligația de a prezenta ECOSOC rapoarte cu privire la
măsurile luate în exercitarea acestor recomandări.
5.5. Clasificare
Sistemul ONU cuprinde 15 agenții specializate 53:
Organizația Internațională a Muncii (OIM) - elaborează politicile și programele
destinate ameliorării condițiilor de muncă și posibilităților de angajare, fixând,
totodată, normele internaționale utilizate în toate țările lumii în domeniul forței
de muncă.
Organizația pentru Alimentație și Agricultură (FAO) - contribuie la ameliorarea
productivității agricole și a securității alimentare în scopul îmbunătățirii nivelului
de viață al populației.
Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO) -
încurajează educația, dezvoltarea culturală, protejarea patrimoniului natural și
cultural mondial, cooperarea științifică internațională, libertatea presei și a
comunicării.
Organizația Mondială a Sănătății (OMS) - coordonează programele destinate să
rezolve problemele de sănătate și să permită tuturor să ajungă la un nivel de
sănătate cât mai ridicat posibil.
Organizația Aviației Civile Internaționale (OACI) - fixează normele
internaționale necesare securității și eficacității transporturilor aeriene și
coordonează cooperarea internațională în domeniul aviației civile.
Organizația Maritimă Internațională (OMI) - contribuie la ameliorarea
procedeelor de transport maritim internațional și a normelor de securitate pe
mare, precum și la reducerea poluării mediului maritim de către navele
maritime.
Organizația Internațională a Telecomunicațiilor (UIT) - favorizează cooperarea
internațională în vederea ameliorării mijloacelor de comunicație, coordonează
utilizarea frecvențelor de radio și televiziune, încurajează adoptarea de măsuri
de securitate.
53
Informații preluate de pe http://www.mae.ro/node/5613
42
Uniunea Poștală Universală (UPU) - fixează regulile internaționale pentru
serviciile poștale, oferă asistență tehnică și încurajează cooperarea în domeniul
poștal.
Organizația Meteorologică Mondială (OMM) - încurajează cercetarea științifică
în domeniul atmosferei terestre și a schimbărilor climatice și facilitează schimbul
de date meteorologice la nivel mondial.
Organizația Internațională a Proprietății Intelectuale (OMPI) - încurajează
protecția internațională în domeniul proprietății intelectuale și facilitează
cooperarea în materia drepturilor de autor, mărcilor, planurilor industriale și a
brevetelor.
Fondul Internațional pentru Dezvoltarea Agricola (FIDA) - mobilizează resursele
financiare în vederea creșterii producției agricole și ameliorării nivelului
nutrițional al colectivităților celor mai sărace din țările în curs de dezvoltare.
Organizația Națiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială (ONUDI) -
încurajează progresul industrial în țările în curs de dezvoltare în domeniul
asistenței tehnice, al serviciilor de consultanță și al activităților de formare.
Agenția Internațională a Energiei Atomice (AIEA) - este o organizație
interguvernamentală autonomă, aflată sub auspiciile ONU, lucrează pentru
cooperarea științifică și tehnică pentru utilizarea în scop pașnic a energiei
nucleare.
5.6. Exemple
Art. 57 din Cartă stabilește următoarele:
„1. Diferitele instituții specializate, înființate prin acorduri interguvernamentale
și având, potrivit statutelor lor, largi atribuții internaționale în domeniile
economic, social, cultural, al învățământului, sănătății și alte domenii conexe, vor
fi puse în legătură cu Națiunile Unite în conformitate cu dispozițiile Articolului 63.
2. Instituțiile astfel puse în legătură cu Națiunile Unite sunt desemnate mai jos
prin expresia instituții specializate”.
1. Identificați pentru una din cele 15 instituții specializate ale ONU următoarele:
componență; atribuții; structură instituțională.
- Ce sunt instituțiile specializate ale ONU?
- Care este raportul dintre instituțiile specializate ale ONU și ONU?
43
5.8. Rezumat
= „organizații interstatale ce fac parte din sistemul ONU și care îndeplinesc
funcții în domeniul economic, social, cultural, educație etc. (domenii legate de
scopurile ONU). Sunt organizații cu vocație universală, dar cu obiect de activitate
limitat” 54.
- sunt constituite prin acorduri interguvernamentale,
- sunt organizații internaționale,
- au personalitate juridică distinctă de cea a ONU,
- sunt constituite de statele membre ale ONU, în scopul asigurării cooperării în
anumite domenii, precis determinate.

1. Instituțiile specializate ale ONU:
a. au personalitate juridică, identică cu cea a statelor;
b. au personalitate juridică internațională distinctă de cea a ONU;
c. nu au personalitate juridică.
2. Instituțiile specializate ale ONU:
a. cooperează cu statele membre ale ONU pentru realizarea obiectivelor proprii;
b. sunt coordonate în activitatea lor de către ECOSOC;
c. sunt constituite pentru o durată limitată de cel mult 5 ani, cu posibilitatea
prelungirii cu maximum 2,5 ani.
3. Organizația Internațională a Muncii este:
a. organizație internațională interguvernamentală;
b. instituție specializată a ONU;
c. organizație internațională neguvernamentală.
5.10. Bibliografie
54
44
Unitatea de învățare 6. Limitele utilizării forței în dreptul internațional
contemporan
6.1. Introducere
6.3. Principiul interzicerii recursului la forță
6.4. Excepțiile prevăzute de Carta ONU cu privire la recursul la forță
6.5. Utilizarea forței în cadrul sistemului de securitate colectivă creat prin Carta
ONU
6.6. Limitele sistemului de securitate colectivă
6.8. Exemple
6.10. Rezumat
6.12. Bibliografie
6.1. Introducere
În această unitate de învățare, vom identifica și prezenta limitele utilizării forței
în dreptul internațional contemporan.

 identifice trăsăturile principiului interzicerii recursului la forță;
 cunoască excepțiile prevăzute de Carta ONU cu privire la recursul la forță;
 să cunoască unele aspecte referitoare la limitele sistemului de securitate
colectivă;
6.3. Principiul interzicerii recursului la forță 55

- Până la semnarea, la 27 august 1928, la Paris, a Pactului Briand-Kellog,
războiul era considerat ca normal și legitim în practica dreptului internațional;
- Art. 2 pct. 4 din Carta ONU: „Toți membrii organizației se vor abține în relațiile
lor internaționale de la recurgerea la amenințarea cu forța sau la folosirea
forței fie împotriva integrității teritoriale și independenței politice a vreunui
stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Națiunilor Unite";
55
Potrivit Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, op. cit., pag. 81.
45
- Declarația din 1970: războiul de agresiune constituie crimă contra păcii care
angajează responsabilitatea în conformitate cu dreptul internațional;
- Adunarea Generală a ONU a adoptat, în 1974, Rezoluția 3314 privind
definirea agresiunii armate. Celelalte forme de agresiune nu sunt încă
definite, deși prin forță se înțelege orice act de violență sau constrângere, nu
numai forța militară, ci orice forme ale presiunii politice, economice sau de
orice altă natură, toate fiind considerate ilicite.
- Dreptul internațional permite folosirea forței în două situații:
a) folosirea forței pe baza hotărârii Consiliului de Securitate
b) exercitarea dreptului de autoapărare individuală sau colectivă împotriva unui
atac armat.
6.4. Excepțiile prevăzute de Carta ONU cu privire la recursul la

forță
Legitima apărare - în baza art. 51 din Carta ONU, statele membre au dreptul
inerent la autoapărare individuală sau colectivă, căruia nici o dispoziție din Cartă
nu-i poate aduce atingere.
Recursul la forță, în conformitate cu dispozițiile Cap. VII, art. 42 din Carta ONU -
în cazurile pe care membrii Consiliului de Securitate sunt de acord sa le califice
drept „amenințări împotriva păcii, încălcări ale păcii sau acte de agresiune”, acest
organ al ONU poate recurge la o serie de mijloace de constrângere împotriva
statului „agresor”, care pot ajunge, gradual, chiar pana la utilizarea forței
armate.
6.5. Utilizarea forței în cadrul sistemului de securitate colectivă

creat prin Carta ONU
Carta ONU
Capitolul VII - Acțiunea în caz de amenințări împotriva păcii, de încălcări
ale păcii și de acte de agresiune
Articolul 39
Consiliul de Securitate va constata existenta unei amenințări împotriva păcii, a
unei încălcări a păcii sau a unui act de agresiune și va face recomandări ori va
hotărî ce măsuri vor fi luate, în conformitate cu Articolele 41 și 42, pentru
menținerea sau restabilirea păcii și securității internaționale.
46
Articolul 40
Pentru a preîntâmpina o agravare a situației, Consiliul de Securitate poate ca,
înainte de a face recomandări sau a hotărî asupra măsurilor care trebuie luate în
conformitate cu Articolul 39, să invite părțile interesate să se conformeze
măsurilor provizorii pe care le consideră necesare sau de dorit. Asemenea măsuri
provizorii nu vor prejudicia întru nimic drepturile, pretențiile sau poziția părților
interesate. Consiliul de Securitate va ține seama în modul cuvenit de
neexecutarea acestor măsuri provizorii.
Articolul 41
Consiliul de Securitate poate hotărî ce măsuri, care nu implică folosirea forței
armate, trebuie luate spre a se da urmare hotărârilor sale și poate cere
Membrilor Națiunilor Unite să aplice aceste măsuri. Ele pot să cuprindă
întreruperea totală sau parțială a relațiilor economice și a comunicațiilor
feroviare, maritime, aeriene, poștale, telegrafice, prin radio și a altor mijloace de
comunicație, precum și ruperea relațiilor diplomatice.
Articolul 42
În cazul în care Consiliul de Securitate va socoti că măsurile prevăzute în Articolul
41 nu ar fi adecvate ori că s-au dovedit a nu fi adecvate, el poate întreprinde, cu
forțe aeriene, navale sau terestre, orice acțiune pe care o consideră necesară
pentru menținerea sau restabilirea păcii și securității internaționale. Această
acțiune poate cuprinde demonstrații măsuri de blocadă și alte operațiuni
executate de forțe aeriene, maritime sau terestre ale Membrilor Națiunilor
Unite.
Articolul 43
1. Toți Membrii Națiunilor Unite spre a contribui la menținerea păcii și securității
internaționale, se obligă să pună la dispoziția Consiliului de Securitate, la cererea
sa și în conformitate cu un acord sau acorduri speciale, forțele armate, asistența
și înlesnirile, inclusiv dreptul de trecere, necesare pentru menținerea păcii și
securității internaționale.
2. Acordul sau acordurile menționate mai sus vor stabili efectivele și natura
acestor forțe, gradul lor de pregătire și amplasarea lor generală precum și natura
înlesnirilor și asistenței care urmează să fie acordate.
3. Acordul sau acordurile vor fi negociate cât mai curând posibil, la inițiativa
Consiliului de Securitate. Ele se vor încheia între Consiliul de Securitate și
Membri ai Organizației, sau între Consiliul de Securitate și grupuri de Membri ai
Organizației și vor fi supuse ratificării statelor semnatare, în conformitate cu
procedura lor constituțională.
47
Articolul 44
Atunci când Consiliul de Securitate a hotărât să recurgă la forță, el trebuie,
înainte de a cere unui Membru nereprezentat în Consiliu să pună la dispoziție
forțe armate, în executarea obligațiilor asumate de acesta în temeiul Articolului
43, să invite pe acel Membru ca, dacă dorește, să participe la luarea hotărârilor
Consiliului de Securitate privind folosirea contingentelor de forțe armate ale
acelui Membru.
Articolul 45
Spre a permite Organizației să ia măsuri urgente de ordin militar, Membrii
Națiunilor Unite vor menține contingente naționale de forțe aeriene imediat
utilizabile pentru o acțiune combinată de constrângere internațională. Efectivele
și gradul de pregătire ale acestor contingente precum și planurile pentru
acțiunea lor combinată vor fi stabilite de către Consiliul de Securitate, cu ajutorul
Comitetului de Stat-Major, în limitele indicate prin acordul sau acordurile
speciale, menționate în Articolul 43.
Articolul 46
Planurile pentru folosirea forțelor armate vor fi stabilite de Consiliul de
Securitate cu ajutorul Comitetului de Stat-Major.
Articolul 47
1. Se va înființa un Comitet de Stat-Major pentru a sfătui și asista Consiliul de
Securitate în toate problemele referitoare la mijloacele de ordin militar necesare
Consiliului de Securitate pentru menținerea păcii și securității internaționale, la
folosirea și comanda forțelor puse la dispoziția sa, la reglementarea înarmărilor
și la eventuala dezarmare.
2. Comitetul de Stat-Major va fi alcătuit din Șefii Statelor-Majore ale membrilor
permanenți ai Consiliului de Securitate sau din reprezentanții lor. Orice Membru
al Națiunilor Unite care nu este reprezentant permanent în Comitet va fi invitat
de către Comitet să i se asocieze când participarea acelui Membru la lucrările lui
este necesară pentru buna îndeplinire a îndatoririlor Comitetului.
3. Comitetul de Stat-Major va răspunde, sub autoritatea Consiliului de
Securitate, de conducerea strategică a oricăror forțe armate puse la dispoziția
Consiliului de Securitate. Problemele privind comanda unor asemenea forțe vor
fi reglementate ulterior.
4. Cu autorizația Consiliului de Securitate și după consultarea cu organizațiile
regionale corespunzătoare, Comitetul de Stat-Major poate înființa subcomitete
regionale.
48
Articolul 48
1. Măsurile necesare executării hotărârilor Consiliului de Securitate în scopul
menținerii păcii și securității internaționale vor fi luate de toți Membrii Națiunilor
Unite sau de unii dintre ei, după cum va stabili Consiliul de Securitate.
2. Aceste hotărâri vor fi executate de Membrii Națiunilor Unite atât direct cât și
prin acțiunea lor în cadrul organismelor internaționale corespunzătoare din care
fac parte.
Articolul 49
Membrii Națiunilor Unite se vor asocia spre a-și acorda reciproc asistență în
executarea măsurilor hotărâte de Consiliul de Securitate.
Articolul 50
Dacă Consiliul de Securitate ia măsuri preventive sau de constrângere împotriva
unui Stat, orice alt Stat, indiferent dacă este sau nu Membru al Națiunilor Unite,
care întimpină dificultăți economice deosebite, ivite ca urmare a executării
acelor măsuri, va avea dreptul să consulte Consiliul de Securitate cu privire la
rezolvarea acelor dificultăți.
Articolul 51
Nici o dispoziție din prezenta Cartă nu va aduce atingere dreptului inerent de
autoapărare individuală sau colectivă în cazul în care se produce un atac armat
împotriva unui Membru al Națiunilor Unite, până când Consiliul de Securitate va
fi luat măsurile necesare pentru menținerea păcii și securității internaționale.
Măsurile luate de Membri în exercitarea acestui drept de autoapărare vor fi
aduse imediat la cunoștința Consiliului de Securitate și nu vor afecta în nici un fel
puterea și îndatorirea Consiliului de Securitate, în temeiul prezentei Carte, de a
întreprinde oricând acțiunile pe care le va socoti necesare pentru menținerea sau
restabilirea păcii și securității internaționale.
6.6. Limitele sistemului de securitate colectivă 56

Diferitele proceduri pentru garantarea păcii sunt expuse în „Agenda pentru
Pace” prezentată de Secretarul General al ONU la 17 iunie 1992:
- diplomația preventivă implică toate măsurile de sub incidența Capitolului
VI, ce vizează evitarea diferendelor;
- restabilirea păcii (peace making) vizează toate procedurile prevăzute de
art. 33 al Capitolului VI;
- menținerea păcii (peace keeping) presupune și acțiuni militare ce țin de
aplicarea prevederilor Capitolului VII;
- consolidarea păcii (peace building) presupune atât măsuri clasice, cât și
măsuri cu caracter intervenționist.
56
Informațiile sunt preluate din Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, op. cit., pag. 338.
49
1. Sancțiunile Internaționale fără folosirea forței armate
Retorsiunea 57 = măsurile luate de către un stat, în vederea constrângerii altui
stat să pună capăt actelor sale neprietenești, contrare uzanțelor internaționale.
- poate consta în acte neamicale, dar nu ilicite, cum ar fi: reducerea importurilor
de la statul care a comis acte neprietenești, sporirea taxelor vamale ș.a.;
- sunt acte de constrângere adoptate de un stat, prin derogare de la normele
dreptului internațional, împotriva altui stat, în scopul de a-l constrânge să reintre
în legalitate și să-i repare prejudiciul cauzat;
- pot avea caracter politic, juridic și economic, și nu pot avea un caracter militar,
întrucât ar încălca prevederile menționate în Articolul 2, alineat 4 din Carta ONU,
care prevede că „Toți membrii ONU se vor abține, în relațiile lor internaționale,
de a recurge la amenințarea cu forța sau la folosirea ei, fie împotriva integrității
teritoriale ori independenței politice a vreunui stat, în orice alt mod incompatibil
cu scopurile Națiunilor Unite”;
- pot fi luate numai dacă sunt întrunite următoarele condiții:
 să existe un delict internațional săvârșit de un stat împotriva altuia;
 s-a solicitat anterior repararea daunei, dar fără rezultate;
 represaliile să fie îndreptate numai împotriva statului care a săvârșit actul
ilicit;
 represaliile să fie proporționale cu actele împotriva cărora sunt
îndreptate;
 represaliile să fie utilizate fără folosirea forței armate sau a amenințării cu
forța.
Embargoul 58 = formă particulară a represaliilor;
- constă în acțiunea cu caracter preventiv prin care unui stat care încalcă grav
dreptul internațional, i se interzic importurile și exporturile, intrarea sau ieșirea
navelor comerciale din porturile, aeroporturile sau din marea sa teritorială, ori
chiar reținerea bunurilor acestuia, până la încetarea acțiunilor ilegale și
repararea prejudiciilor;
- nu sunt supuse embargoului bunurile necesare supraviețuirii populației,
ajutoarele umanitare, precum și medicamentele.
57
Informațiile sunt preluate din Cristian Jura, Denis Buruian, Sancțiuni Internaționale. Studiu de Caz, Acta Universitatis
George Bacovia. Juridica - Volume 4. Issue 1/2015
(http://www.ugb.ro/Juridica/Issue7RO/2._Sanctiuni_internationale.Studiu_de_caz.Denis_Buruian.Cristian_Jura.RO.pdf).
58
Idem.
50
Boicotul 59 = formă particulară a represaliilor;
- constă în acțiuni de constrângere a unui stat care încalcă grav dreptul
internațional, mai ales când pune în pericol pacea și securitatea internațională;
- acțiunile pot consta în întreruperea relațiilor comerciale între state, ca și
întreruperea comunicațiilor feroviare, maritime, poștale, telegrafice, prin radio
sau alte asemenea mijloace, pentru a pune capăt unei încălcări a normelor de
drept internațional;
- sancțiunea se aplică, în general, de către Consiliul de Securitate sau Adunarea
Generală a ONU, prin rezoluție, împotriva statelor care comit acte de amenințare
a păcii, de violare a ei, ori de agresiune.
Ruperea relațiilor diplomatice 60 = formă particulară a represaliilor;
- reprezintă un act unilateral al statului, prin care decide rechemarea misiunii
sale diplomatice și cere celuilalt stat să-și recheme misiunea sa diplomatică,
reprezentarea reciprocă a acestor state putând fi realizată în continuare prin
intermediul unui terț, stat sau organizație internațională;
- sancțiunea este prevăzută și de Carta ONU, ca măsură de constrângere
împotriva unui stat care amenință sau încalcă pacea, săvârșind acte de agresiune.
2. Sancțiuni internaționale care implică folosirea forței armate
Demonstrațiile de forță 61 = manifestări de forță care nu au ajuns la acte de
violență, destinate să facă presiune asupra unui stat;
- sunt considerate acte de amenințare la adresa unui stat și constau în
desfășurarea de efective militare, mișcări de trupe, dislocarea și staționarea în
zonă a unor forțe militare terestre, aeriene și/sau navale ori alte asemenea
manifestări, ale unui sau mai multor state, pentru a impune o anumită conduită
considerată ca legală sau pentru înlăturarea unor măsuri luate anterior prin care
au fost lezate interesele altui stat;
- sancțiunea poate fi luată, în mod legal, numai de către Consiliul de Securitate,
în conformitate cu Articolul 42 și în condițiile Capitolului VII din Carta ONU.
Blocada 62 = sancțiune care urmărește să pună presiune asupra unui stat
interzicându-i, la nevoie prin folosirea forței, orice comunicare și orice schimb
economic cu exteriorul, blocându-i toate mijloacele aeriene sau maritime, care
părăsesc sau au ca destinație unul din porturile sau țărmurile acestuia;
- sancțiunea poate fi luată, în mod legal, numai de către Consiliul de Securitate,
în conformitate cu Articolul 42 și în condițiile Capitolului VII din Carta ONU.
Consiliul de Securitate poate recurge la instituirea unei blocade colective,
folosind forțele navale ale statelor membre, în cadrul acțiunilor menite să
asigure menținerea sau restabilirea păcii.
59
Idem.
60
Idem.
61
Cristian Jura, Denis Buruian, op. cit.
62
Idem.
51
6.8. Exemple
Sancțiuni Internaționale aplicate Rusiei în legătură cu evenimentele din Crimeea
și Estul Ucrainei 63
Sancțiunile internaționale, în legătură cu evenimentele din Crimeea și estul
Ucrainei, constau în măsuri politice și economice restrictive aplicate Rusiei și unei
serii de persoane și organizații rusești și ucrainene care, după părerea
organizațiilor internaționale și a unor state, au fost implicate în destabilizarea
situației din Ucraina. Inițiatorul aplicării de sancțiuni pentru izolarea
internațională a Rusiei a fost guvernul SUA, la care s-a alăturat, UE, G7, alte
organizații internaționale și, individual, alte câteva state. Aceste sancțiuni au fost
aplicate începând cu luna martie 2014, atunci când, în ciuda avertismentelor,
Rusia a recunoscut rezultatele referendumului din Crimeea și a susținut
declarația unilaterală de independență a Republicii Crimeea [13], acceptând
aderarea Crimeei ca parte a Rusiei. Ulterior sancțiunile aplicate Rusiei au fost
extinse și înăsprite din cauza deteriorării situației în estul Ucrainei. Cei care au
aplicat aceste sancțiuni au acuzat Rusia de acțiuni menite să afecteze integritatea
teritorială, precum și suveranitatea Ucrainei.
1. Identificați și prezentați limitele competenței Consiliului de Securitate în

materia soluționării pe cale pașnică a diferendelor.
- În ce constă recursul la forță, în conformitate cu dispozițiile Cap. VII, art. 42 din
Carta ONU?
6.10. Rezumat
- Art. 2 pct. 4 din Carta ONU: „Toți membrii organizației se vor abține în relațiile
lor internaționale de la recurgerea la amenințarea cu forța sau la folosirea
forței fie împotriva integrității teritoriale și independenței politice a vreunui
stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Națiunilor Unite";
- Dreptul internațional permite folosirea forței în două situații: folosirea forței
pe baza hotărârii Consiliului de Securitate și exercitarea dreptului de
autoapărare individuală sau colectivă împotriva unui atac armat.
Excepțiile prevăzute de Carta ONU cu privire la recursul la forță: legitima apărare
și recursul la forță, în conformitate cu dispozițiile Cap. VII, art. 42 din Carta ONU.
Articolul 41 din Carta ONU - Consiliul de Securitate poate hotărî ce măsuri, care
nu implică folosirea forței armate, trebuie luate spre a se da urmare hotărârilor
sale și poate cere Membrilor Națiunilor Unite să aplice aceste măsuri. Ele pot să
cuprindă întreruperea totală sau parțială a relațiilor economice și a
comunicațiilor feroviare, maritime, aeriene, poștale, telegrafice, prin radio și a
altor mijloace de comunicație, precum și ruperea relațiilor diplomatice.
63
Exemplul este preluat din Cristian Jura, Denis Buruian, op. cit.
52
Articolul 42 din Carta ONU - În cazul în care Consiliul de Securitate va socoti că
măsurile prevăzute în Articolul 41 nu ar fi adecvate ori că s-au dovedit a nu fi
adecvate, el poate întreprinde, cu forțe aeriene, navale sau terestre, orice
acțiune pe care o consideră necesară pentru menținerea sau restabilirea păcii și
securității internaționale. Această acțiune poate cuprinde demonstrații măsuri
de blocadă și alte operațiuni executate de forțe aeriene, maritime sau terestre
ale Membrilor Națiunilor Unite.
Sancțiunile internaționale fără folosirea forței armate: sancțiuni cu caracter de
retorsiune, represaliile, boicotul și embargoul.
Sancțiuni internaționale care implică folosirea forței armate: demonstrațiile de
forță și blocada.
1. Boicotul reprezintă o sancțiune internațională care:
a. nu implică folosirea forței;
b. implică folosirea forței;
c. se aplică numai de către Consiliul de Securitate.
2. Recursul la forță:
a. este prevăzut de Carta ONU, în conformitate cu dispozițiile Cap. VII, art. 42 din
Carta ONU;
b. este interzis, în mod expres de Carta ONU, în conformitate cu dispozițiile Cap.
VII, art. 42 din Carta ONU;
c. nu este prevăzut de Carta ONU.
3. Diplomația preventivă implică toate măsurile:
a. de sub incidența Capitolului VI din Carta ONU;
b. adoptate de state, pe plan internaționale;
c. statului care o dispune.
4. Pentru admiterea recursului la forță în baza art. 51 din Carta ONU (legitima
apărare):
a. utilizarea forței trebuie să fie preliminară unui atac iminent al altui stat;
b. trebuie respectate cerințele oportunității pentru apărarea securității statului și
proporționalității răspunsului, în raport de intensitatea atacului;
c. măsurile luate trebuie să fie aduse imediat la cunoștința Consiliului de
Securitate.
53
5. Sistemul de securitate colectivă oferit de Carta ONU:
a. atribuie competențe privind asigurarea păcii și securității internaționale
Adunării Generale și Consiliului de Securitate;
b. presupune coordonarea instituțiilor specializate din cadrul ONU în domeniul
păcii și securității internaționale;
c. presupune luarea de măsuri de restabilire a securității
6.12. Bibliografie
C.H.Beck, București, 2014, pag. p. 161-182.
54
Unitatea de învățare 7. Organizații europene și euroatlantice
7.1. Introducere
7.4. NATO
7.6. Rezumat
7.7. Bibliografie
7.1. Introducere
În această unitate de învățare, vom identifica principalele caracteristici ale
Consiliului Europei, respectiv NATO.

 cunoască modul de organizare și funcționare ale Consiliului Europei și
NATO;
 cunoască care este rolul Consiliului Europei și NATO în cadrul relațiilor
internaționale;
Durata medie de parcurgerea a celei de-a 7-a unități de învățare este de 2 ore.

„Consiliul Europei este cea mai mare organizație în materie de drepturi ale
omului de pe continent. Aceasta include 47 de state membre, dintre care 27 sunt
state membre ale Uniunii Europene. Toate statele membre ale Consiliului
Europei au aderat la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, un tratat
conceput pentru a proteja drepturile omului, democrația și statul de drept” 64.
„Consiliul Europei militează pentru libertatea de expresie și pentru libertatea
presei, libertatea întrunirilor, egalității și protecția minorităților. A lansat
campanii pe probleme precum protecția copilului, discursul de ură online, și
drepturile romilor, cea mai mare minoritate a Europei. Consiliul Europei ajută
statele membre să lupte împotriva corupției și terorismului, și să adopte reforme
juridice necesare. Grupul său de experți constituționali, cunoscut drept Comisia
de la Veneția, oferă consiliere juridică țărilor de pe tot globul” 65.
64
https://www.coe.int/ro/web/chisinau/council-of-europe
65
https://www.coe.int/ro/web/about-us/values
55
„Consiliul Europei promovează drepturile omului prin convenții internaționale,
precum Convenția privind prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor
și violenței domestice și Convenția privind infracțiunile cibernetice. El
monitorizează progresul statelor membre în aceste domenii și face recomandări
prin organisme experte și independente de monitorizare. Niciun stat membru al
Consiliului Europei nu mai aplică pedeapsa cu moartea” 66.
Principiile pe care se întemeiază coeziunea dintre statele membre ale
Consiliului Europei, enunțate în art. 3 al Statutului sunt următoarele:
- democrația pluralistă;
- statul de drept;
- respectul drepturilor omului și libertăților fundamentale, garantat tuturor
persoanelor care se află sub jurisdicția fiecăruia din statele membre.
Scopul Consiliului Europei
Statutul Consiliului Europei
Articolul 1
a) Scopul Consiliului Europei este de a realiza o mai mare unitate între membrii
săi pentru salvgardarea și realizarea idealurilor și principiilor care sunt
moștenirea lor comună și pentru facilitarea progresului lor economic și social.
b) Acest scop va fi promovat prin organele consiliului, prin discutarea
chestiunilor de interes comun și prin încheierea de acorduri și adoptarea unor
acțiuni comune în domeniile economic, social, cultural, științific, juridic și
administrativ, precum și prin salvgardarea și respectarea pe mai departe a
drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.
c) Participarea membrilor la lucrările Consiliului Europei nu va afecta activitatea
acestora în cadrul ONU și a altor organizații sau uniuni internaționale la care ele
sunt părți.
d) Chestiunile referitoare la apărarea națională nu țin de competența Consiliului
Europei.
Structură
Secretarul general este ales de „Adunarea Parlamentară pentru un mandat de
cinci ani în fruntea Organizației; răspunde de planificarea strategică și
conducerea programului de lucru și a bugetului Consiliului. Ea conduce și
reprezintă Organizația” 67.
66
https://www.coe.int/ro/web/about-us/values
67
https://www.coe.int/ro/web/about-us/structure
56
Comitetul de Miniștri = „organismul de decizie al Organizației, este compus din
miniștrii afacerilor externe ai fiecărui stat membru, ori din reprezentanții lor
diplomatici permanenți la Strasbourg. Comitetul de Miniștri hotărăște politica pe
care o urmează Consiliul Europei și aprobă bugetul și programul său de
activități” 68.
Statutul Consiliului Europei:
- este organul competent să acționeze în numele Consiliului;
- fiecare membru are câte un reprezentant în Comitetul Miniștrilor și fiecare
reprezentant dispune de un vot;
- examinează, la recomandarea Adunării Consultative sau din proprie inițiativă,
măsurile adecvate pentru realizarea scopului Consiliului Europei, inclusiv
încheierea de convenții și acorduri și adoptarea de către guverne a unei politici
comune referitoare la chestiuni specifice;
- poate să înființeze, în orice scop pe care îl consideră necesar, comitete sau
comisii cu caracter consultativ sau tehnic;
- adoptă propriul regulament interior, care va stabili, în special: cvorumul;
metoda numirii și durata mandatului președintelui; procedura pentru stabilirea
ordinii de zi, inclusiv pentru depunerea propunerilor de rezoluții și condițiile în
care este notificată desemnarea supleanților.
Adunarea Parlamentară = „este compusă din 324 parlamentari din cele 47 de
state membre; Adunarea alege Secretarul General, Comisarul pentru Drepturile
Omului și judecătorii Curții Europene pentru Drepturile Omului; ea oferă un
forum democratic pentru dezbateri și monitorizează alegerile; comitetele sale
joacă un rol important în examinarea problemelor actuale” 69.
Statutul Consiliului Europei:
- este organul deliberativ al Consiliului Europei;
- dezbate chestiunile care sunt de competența și prezintă concluziile sale
Comitetului Miniștrilor, sub formă de recomandări;
- poate să delibereze și să formuleze recomandări cu privire la orice chestiune
legată de scopul Consiliului Europei, care intră în competența acestuia;
- poate, de asemenea, să delibereze și să facă recomandări cu privire la orice
chestiune care îi este supusă spre avizare de către Comitetul Miniștrilor;
- stabilește ordinea de zi conform prevederilor paragrafului a) de mai sus, ținând
seama de activitatea altor organizații europene interguvernamentale din care fac
parte unii sau toți membrii Consiliului Europei;
- poate să înființeze comitete sau comisii însărcinate să examineze și să
raporteze acesteia cu privire la orice chestiuni care țin de competența adunării;
68
Idem.
69
Idem.
57
- este compusă din reprezentanți ai fiecărui membru, aleși de către Parlamentul
său dintre membrii acestuia sau desemnați dintre membrii Parlamentului,
conform unei proceduri decise de acesta, sub rezerva, totuși, a dreptului fiecărui
guvern membru de a face orice desemnări suplimentare necesare atunci când
Parlamentul nu este în sesiune și n-a stabilit procedura în acest caz. Fiecare
reprezentant trebuie să aibă naționalitatea statului membru pe care îl reprezintă.
El nu poate fi, în același timp, membru al Comitetului Miniștrilor.
Congresul Autorităților Locale și Regionale „este responsabil cu consolidarea
democrației locale și regionale în cele 47 de state membre. Format din două
camere – Camera autorităților locale și Camera regiunilor – și trei comitete, el
adună laolaltă 648 de funcționari aleși, reprezentând mai mult de 200.000 de
autorități locale și regionale” 70.
Curtea europeană a Drepturilor Omului = „organismul judiciar permanent, care
garantează tuturor europenilor drepturile exprimate în Convenția europeană
privind drepturile omului. Curtea este deschisă statelor și indivizilor indiferent de
naționalitate. Cele 47 de state membre sunt părți la Convenție” 71.
Comisarul pentru Drepturile Omului se ocupă în mod independent de acestea și
atrage atenția asupra încălcării lor.
7.4. NATO
„NATO este o alianță politico-militară, înființată prin Tratatul Atlanticului de
Nord, semnat la Washington la 4 aprilie 1949 de SUA, Canada și 10 state
europene. În prezent, cuprinde 29 de state membre din Europa și America de
Nord.
Alianța este o asociere de state libere, unite prin hotărârea lor de a-și proteja
securitatea prin garanții reciproce și relații stabile cu alte tari.
Scopul esențial al NATO este de a asigura libertatea și securitatea tuturor
membrilor săi prin mijloace politice și militare, în conformitate cu Tratatul Nord-
Atlantic și cu principiile Cartei Națiunilor Unite. În acest sens, art. 4 din Tratatul
Nord-Atlantic permite aliaților să se consulte și să coopereze în domenii ce țin de
securitate și apărare, în timp ce art. 5 consacră sarcina fundamentală a NATO, și
anume apărarea colectivă. Astfel ”un atac armat împotriva unui aliat din Europa
sau America de Nord, este considerat un atac împotriva tuturor” 72.
70
Idem.
71
Idem.
72
Idem.
58
Pe lângă apărarea colectivă, celelalte două sarcini fundamentale ale Alianței,
definite în Conceptul Strategic al NATO (2010) și în continuare actuale, se referă
la managementul crizelor și securitatea prin cooperare. Astfel, Alianța contribuie
la securitatea și stabilitatea regională și internațională prin operațiile sale din
Afganistan, Kosovo, dar și în Marea Mediterană. Totodată, NATO cooperează cu
state terțe pentru dezvoltarea capabilităților de apărare și pentru creșterea
rezilienței acestora, dar și cu organizații internaționale, în special cu Uniunea
Europeană, Organizația Națiunilor Unite și Uniunea Africană, în domenii de
interes comun. Toate deciziile adoptate la nivelul NATO sunt luate prin consensul
celor 29 de state aliate” 73.
Structura instituțională a NATO
Pentru realizarea obiectivelor originare ale organizației, NATO dispune de o
dublă structură – politică și militară.
Organe politice
Consiliul Atlanticului de Nord - „este principalul organism de luare a deciziilor
din cadrul NATO. Fiecare stat membru deține un loc în cadrul NAC.
Consiliul se întrunește cel puțin o dată pe săptămână sau ori de câte ori este
necesar, la diferite niveluri. Consiliul este prezidat de către Secretarul General,
care ajută membrii să ajungă la un acord în privința aspectelor cheie” 74.
Secretarul General „este funcționarul public internațional cu rangul cel mai înalt
din cadrul Alianței. Acesta este responsabil de conducerea procesului de
consultare și luare a deciziilor în cadrul Alianței și de a se asigura că deciziile sunt
implementate. Secretarul General este de asemenea principalul purtător de
cuvânt al NATO și conduce Personalul Internațional al Organizației, care asigură
consultanță, îndrumare și asistență administrativă delegațiilor naționale la sediul
NATO” 75.
Adunarea Parlamentară NATO - „are un rol important în sensibilizarea
parlamentarilor față de problemele de apărare și securitate, fiind un forum unde
legislatorii se pot întâlni regulat pentru a discuta teme de actualitate, a schimba
opinii, a înțelege punctele de vedere ale celorlalți. Pe de altă parte, prezența
oficialilor NATO la principalele reuniuni ale AP NATO îi ajută pe parlamentari să
înțeleagă acțiunile Alianței. De asemenea, AP este un indicator ale opiniilor
colective ale parlamentarilor, ceea ce este necesar pentru Alianță și guvernele
membre deoarece sprijinul opiniei publice a fost întotdeauna esențial pentru
NATO, mai ales ținând seama de tipul de operațiuni în care este angajată Alianța
astăzi.
În afară de aceasta, prin activitățile ei, AP contribuie la transparența politicilor
NATO: rapoartele prezentate, dezbaterile, în general toate activitățile AP, ajută la
înțelegerea politicilor Alianței de către opinia publică.
73
http://mae.ro/node/5337
74
https://www.nato.int/nato-welcome/index_ro.html
75
59
AP NATO are 266 de membri (titulari, cu drept de vot), din parlamentele celor 29
de țări membre NATO și 12 delegații asociate, fără drept de vot din state
partenere precum Armenia, Austria, Azerbaidjan, Bosnia și Herțegovina, Elveția,
Finlanda, Georgia, Macedonia, R. Moldova, Serbia, Suedia, Ucraina. La reuniuni
participă și parlamentari din țări cu statut de observator precum Japonia și
Kazakstan, reprezentanți ai Parlamentului European, ai Adunării Parlamentare a
OSCE și ai Adunării Uniunii Europei Occidentale, ai Adunării Parlamentare a
Consiliului Europei și ai delegațiilor mediteraneene asociate (Algeria, Israel,
Iordania, Mauritania și Maroc).
Adunarea își desfășoară activitatea în cadrul a 5 comisii, respectiv:
1. Comisia pentru Dimensiunea Civilă a Securității; 2. Comisia pentru Apărare și
Securitate; 3. Comisia pentru Economie și Securitate; 4. Comisia Politică; 5.
Comisia pentru Știință și Tehnologie” 76.
Organe militare.
- „Comitetul Militar, compus din Șefii de Stat Major ai statelor membre NATO;
- Personalul Militar Internațional, organismul executiv al Comitetului Militar și
- structura militară de comandă, compusă din Comandamentul Aliat pentru
Operații și Comandamentul Aliat pentru Transformare.
NATO are foarte puține forțe permanente proprii. Atunci când Consiliul
Atlanticului de Nord este de acord să lanseze o operațiune, membrii contribuie
voluntar cu forțe militare. Aceste forțe revin în țările lor după încheierea
misiunii” 77.
1. Identificați, în literatura de specialitate, instrumente și mecanisme bilaterale

de protecție a minorităților.
- Care sunt obiectivele și principiile Consiliului Europei?
- Care este structura instituțională a NATO?
7.6. Rezumat
Principiile pe care se întemeiază coeziunea dintre statele membre ale Consiliului
Europei, enunțate în art. 3 al Statutului sunt următoarele: democrația pluralistă;
statul de drept; respectul drepturilor omului și libertăților fundamentale,
garantat tuturor persoanelor care se află sub jurisdicția fiecăruia din statele
membre.
76
https://nato.mae.ro/node/226
77
60
„Scopul esențial al NATO este de a asigura libertatea și securitatea tuturor
membrilor săi prin mijloace politice și militare, în conformitate cu Tratatul Nord-
Atlantic și cu principiile Cartei Națiunilor Unite. În acest sens, art. 4 din Tratatul
Nord-Atlantic permite aliaților să se consulte și să coopereze în domenii ce țin de
securitate și apărare, în timp ce art. 5 consacră sarcina fundamentală a NATO, și
anume apărarea colectivă. Astfel ”un atac armat împotriva unui aliat din Europa
sau America de Nord, este considerat un atac împotriva tuturor” 78.
7.7. Tema de control nr. 2

Cea de a doua temă de control constă într-un referat cu tema la alegere, apreciat
cu 15% din nota finală:
a) Implicarea ONU în menținere păcii și securității internaționale (Unitatea de
învățare nr. 4) sau
b) Particularitățile limitelor sistemului de securitate colectivă (Unitatea de
învățare nr. 6).
7.8. Bibliografie
78
http://mae.ro/node/5337
61
Bibliografie generală
Cursuri, tratate, monografii

1. BEȘTELIU, Raluca Miga, Drept internațional public, vol. II, Ediția 2, Editura C.H.Beck,
București, 2014;
2. BEȘTELIU, Raluca Miga, Drept internațional. Introducere în dreptul internațional
public, Editura All, București, 1998;
3. BURIAN, Alexandru (redactor-coordonator de ediție), Drept Internațional public,
Ediția a III-a (revăzută și adăugită), Tipogr. „Elena-V.I.” SRL, Chișinău, 2009;
4. CHIRTOACĂ, Natalia; FLOREA, Dumitriţa, Răspunderea internaţională a statului în
viziunea O.N.U. şi în practica Curţii Internaţionale de Justiţie, Revista Moldovenească
de Drept Internațional și Relații Internaționale Nr. 1 (31), 2014;
5. NĂSTASE, Adrian; AURESCU Bogdan, Drept internațional public. Sinteze, Ediția 9,
Editura C.H.Beck, București, 2019.
Studii, articole
1. ISPAS, Gabriel Liviu, Organizațiile internaționale – subiecte ale dreptului
internațional din perspectiva relațiilor internaționale, Analele Universității
„Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu, Seria Științe Juridice, Nr. 1/2011
(http://www.utgjiu.ro/revista/jur/pdf/2011-1/15_GABRIEL_LIVIU_ISPAS.pdf);
2. JURA, Cristian; BURUIAN, Denis, Sancțiuni Internaționale. Studiu de Caz, Acta
Universitatis George Bacovia. Juridica - Volume 4. Issue 1/2015
(http://www.ugb.ro/Juridica/Issue7RO/2._Sanctiuni_internationale.Studiu_de_caz.D
enis_Buruian.Cristian_Jura.RO.pdf).
Pagini web
1. https://www.mae.ro/node/1587
2. http://www.mae.ro/node/5610
3. http://www.mae.ro/node/5610?page=2
7. http://www.mae.ro/node/5613
8. https://www.coe.int/ro/web/chisinau/council-of-europe
9. https://www.coe.int/ro/web/about-us/values
10. https://www.coe.int/ro/web/about-us/values
11. https://www.coe.int/ro/web/about-us/structure
12. http://mae.ro/node/5337
13. https://www.nato.int/nato-welcome/index_ro.html
15. https://nato.mae.ro/node/226
17. http://mae.ro/node/5337
62

978-606-751-813-9 Drept International Public II

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

978-606-751-813-9 Drept International Public II

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Roxana-Mariana Popescu

EDITURA UNIVERSITĂŢII „NICOLAE TITULESCU”

Conţinutul cursului este proprietatea intelectuală a autorului/autorilor; designul, machetarea şi

DREPT INTERNAȚIONAL PUBLIC II1

1 Lucrarea de față reprezintă numai o punere în temă a studenților de la cursurile ID.

Calea Văcăreşti, nr. 185, sector 4, Bucureşti

Resurse și mijloace de lucru

Durata medie de studiu individual

Unitatea de învățare 2. Răspunderea internațională a statelor........................................................20

Unitatea de învățare 3. Organizațiile internaționale interguvernamentale – subiecte derivate de drept

Unitatea de învățare 4. Organizația Națiunilor Unite.......................................................................33

Unitatea de învățare 5. Instituții specializate din cadrul ONU...........................................................41

Unitatea de învățare 6. Limitele utilizării forței în dreptul internațional contemporan....................45

Unitatea de învățare 7. Organizații europene și euroatlantice...........................................................55

1.2. Obiectivele unității de învățare

Durata medie de parcurgere a primei unități de învățare este de 2 ore.

1.6. Soluționarea pașnică a diferendelor prin mijloace

1.7. Soluționarea diferendelor în cadrul organizațiilor

1. Identificați care sunt diferențele dintre mijloacele politico-diplomatice și cele

1.11. Test de evaluare a cunoștințelor

2.2. Obiectivele unității de învățare

2.3. Răspunderea internațională a statelor pentru fapte ilicite

1. Identificați obiectul și limitele contramăsurilor, respectiv condițiile pentru

2.10. Test de evaluare a cunoștințelor

3.2. Obiectivele unității de învățare

3.3. Noțiune și clasificare

3.6. Structura instituțională

3.7. Participanții la activitățile organizațiilor internaționale

3.8. Funcționarea și finanțarea organizațiilor internaționale

1. Identificați elementele constitutive ale organizației internaționale

3.11. Test de evaluare a cunoștințelor

3.12. Tema de control nr. 1

4.2. Obiectivele unității de învățare

4.3. Constituirea ONU

4.5. Rolul ONU în menținerea păcii și securității internaționale

Teritoriu Administrație Istoric

A fost atașat coloniei și protectoratului din

A fost atașat protectoratului britanic Somalia

Și-a dobândit independența, sub numele de

Și-a dobândit independența, sub numele de

Cameroun Royaume-Uni A fost atașat Nigeriei în 1961.

Și-a dobândit independența în 1961. În 1964,

a decis, prin referendum, să se separeu în

Samoa Nouvelle- Și-a dobândit independența, sub numele de

A fost atașat teritoriului neautonom din

Îles du Și-a realizat autonomia deplină, prin asocierea

1. Realizați o prezentare a rolului ONU în menținerea păcii și securității

5.2. Obiectivele unității de învățare

5.9. Test de evaluare a cunoștințelor

6.2. Obiectivele unității de învățare

6.3. Principiul interzicerii recursului la forță 55

6.4. Excepțiile prevăzute de Carta ONU cu privire la recursul la

6.5. Utilizarea forței în cadrul sistemului de securitate colectivă

6.6. Limitele sistemului de securitate colectivă 56

1. Identificați și prezentați limitele competenței Consiliului de Securitate în

7.2. Obiectivele unității de învățare

7.3. Consiliul Europei

1. Identificați, în literatura de specialitate, instrumente și mecanisme bilaterale

7.7. Tema de control nr. 2

Cursuri, tratate, monografii

S-ar putea să vă placă și