4.

  Prezenta cauză

123.                      Rămâne să se stabilească dacă, în lumina observațiilor de mai sus, măsurile de

executare pe viață ale reclamanților îndeplinesc cerințele articolului 3 din Convenție.

124.                      Curtea va începe prin a observa că, așa cum a constatat Camera în hotărârea sa
(la paragraful 94), motivele invocate de Guvern pentru decizia de a nu prevedea în actuala legislație
privind închisoarea pe viață în Anglia și Țara Galilor, Legea din 2003, o reexaminare după douăzeci și
cinci ani, nu sunt convingătoare (a se vedea paragraful 95 de mai sus). Curtea reamintește că o
astfel de reexaminare, chiar efectuată de executiv, a existat în sistemul juridic anterior (a se vedea
paragraful 46 de mai sus).

Guvernul a susținut că reexaminarea după douăzeci și cinci ani nu a fost inclusă în Legea din 2003, deoarece
unul din scopurile legii a fost de a conferi un caracter judiciar deciziilor privind condițiile adecvate de
detenție în scop punitiv și disuasiv (vezi paragraful 95 de mai sus). Cu toate acestea, nevoia ca judecători
independenți să determine dacă măsura de executare pe viață poate fi impusă este destul de distinctă de
nevoia ca astfel de măsuri să fie reexaminate într-o etapă ulterioară, astfel încât să se garanteze că ele
rămân justificate de motive legitime de ordin penal. Mai mult, având în vedere că intenția declarată a
modificării legislative a fost de a elimina în întregime competențele executivului din procesul decizional cu
privire la închisoarea pe viață, ar fi fost mult mai consistentă o prevedere că, de acum înainte, reexaminarea
după douăzeci și cinci ani, în loc să fie eliminată complet, se desfășoară într-un cadru complet judiciar, mai
degrabă decât, ca și mai înainte, într-un cadru executiv supus controlului judiciar.

125.                      Mai mult decât atât, există o lipsă de claritate în ceea ce privește legislația în
vigoare cu privire la perspectiva eliberării condamnaților pe viață. Este adevărat că articolul 30 din
Legea din 1997 alocă Ministrului competența de a elibera orice deținut, inclusiv pe cei aflați în
executarea unei pedepse cu închisoarea pe viață (a se vedea paragraful 42 de mai sus). Este de
asemenea adevărat că, în exercitarea acestei competențe - ca și în cazul tuturor atribuțiilor legale
- Ministrul este obligat din punct de vedere legal să acționeze într-o manieră compatibilă cu
Convenția (a se vedea articolul 6(1) din Legea privind drepturile omului, expus la paragraful 33 de
mai sus). Așa cum a sugerat Guvernul în memoriile sale în fața Curții, articolul 30 ar putea fi
interpretat nu doar ca acordând Ministrului competența de eliberare, ci și ca instituind o obligație
pentru acesta de a-și exercita această prerogativă și a dispune eliberarea unui deținut în cazul în
care se poate demonstra că menținerea sa în detenție a devenit incompatibilă cu articolul 3, de
exemplu, atunci când nu mai poate fi justificată de motive legitime de ordin penal.

Aceasta a fost, de fapt, interpretarea dată articolului 30 de către Curtea de Apel din Bieber  și reafirmată de
aceasta în Oakes  (a se vedea, în special, paragraful 49 de mai sus, cu expunerea paragrafelor 48 și 49
din Bieber  și observația Curții de Apel că, în timp ce prerogativa conferită de articolul 30 a fost utilizată cu
moderație, nu există niciun motiv pentru care nu ar trebui utilizată de către Ministru pentru a asigura
conformitatea cu articolul 3 din Convenție).

Această interpretare a articolului 30 garantând anumite perspective conform legii pentru eliberarea

deținuților pe viață ar fi, în principiu, în concordanță cu hotărârea Curții în Kafkaris, citată mai sus. Dacă s-ar
fi stabilit că, în cazurile reclamanților, există un grad suficient de certitudine cu privire la statutul dreptului
intern aplicabil în acest sens, nu s-ar putea spune că pedepsele lor sunt ireductibile și, astfel, nu ar fi
incidentă nicio încălcare a articolului 3.

126.                      Cu toate acestea, Curtea trebuie să se preocupe de legea în forma sa actuală cu
privire la politicile publicate, precum și în argumentele judiciare și aplicarea sa în practică în cazul
condamnaților pe viață. Rămâne valabil faptul că, în ciuda hotărârii Curții de Apel
în Bieber, Ministrul nu și-a modificat punctul de vedere referitor la politica sa restrictivă și declarată
în mod explicit privind cazurile în care își va exercita atribuțiile conferite de articolul 30. Fără a
aduce atingere interpretării date articolului 30 de către Curtea de Apel, Ordonanţa privind regimul
penitenciar rămâne în vigoare și prevede că eliberarea va fi dispusă numai în anumite situații
enumerate limitativ, nu doar ilustrativ, și anume în cazul în care un deținut suferă de o boală în
stadiu terminal sau are un handicap fizic și dacă alte criterii suplimentare sunt îndeplinite (și anume
că riscul de recidivă este minim, menținerea în detenție reduce speranța de viață a deținutului,
există aranjamente adecvate pentru îngrijirea și tratamentul deținutului în afara închisorii, iar
eliberarea timpurie va aduce un beneficiu semnificativ deținutului sau familiei sale).

                     Acestea sunt condiții extrem de restrictive. Chiar presupunând că acestea ar putea fi îndeplinite
de către un deținut care execută o pedeapsă pe viață, Curtea consideră că în mod corect Camera a pus la
îndoială faptul că elib