Particularităţile dezvoltării limbajului la copil

Apare întrebarea, e limbajul o activitate înnăscută sau învăţată?

Deşi achiziţia limbajului implică în mod direct învăţarea, unele studii în domeniul
autonomiei topografice şi dezvoltării limbajului la copil sugerează că o mare parte a acestui
proces este înnăscută. Ele analizează diferenţele anatomice dintre emisfera dreaptă şi cea stângă,
estimând că – la majoritatea dreptacilor – aria specializată pentru limbaj, aflată în lobul temporal,
este mai mare în emisfera stângă decât în cea dreaptă şi că această asimetrie este prezentă încă
din perioada precoce a dezvoltării (în a 31-a săptămână a sarcinii) şi, în nici un caz, nu este o
consecinţă a experienţei. Autorii respectivelor cercetări insistă că, la naştere, copilul este foarte
susceptibil la sunetele din mediu, aceasta reprezentând o condiţie sine qua non pentru înţelegerea
limbajului uman.
Noam Chomsky susţine că omul posedă un program genetic, care îl ajută la formarea
limbajului; mai exact, copilul învaţă limbajul, adaptând cuvintele auzite zilnic la sistemul de
reguli determinat genetic. Conform viziunii lui, creierul uman este pregătit genetic să înveţe şi să
folosească noul limbaj. În orice caz, limbajul – atât formarea, cât şi utilizarea adecvată sau
capacitatea lui de abstractizare – se achiziţionează în rezultatul colaborării câtorva funcţii
cognitive majore, precum atenţia, memoria, motivaţia, inteligenţa.
Dacă o tulburare de limbaj de tip afazic apare în primii 6-7 ani de viaţă, ea atrage după sine
întreruperea achiziţiei limbajului – cu efecte de lungă durată asupra fluenţei vorbirii – anume în
această perioadă. Leziunile survenite la vârsta de peste 10 ani au aceleaşi consecinţe ca şi la
adult.
Limbajul copilului se structurează sub influenţa limbajului maturilor şi depinde în foarte
mare măsură de anturajul educativ, în care nimereşte încă în primele zile ale vieţii.
Pentru a înţelege procesul dezvoltării limbajului copilului, trebuie, mai întâi, să stabilim etapele
dezvoltării limbajului, particularităţile normative de vârstă, care ne oferă posibilitatea să observăm
orice deviere intervenită în cadrul acestui proces. Se ştie, de exemplu, că, la vârsta de 1,4 ani,
copilul încă nu vorbeşte. Totuşi, pentru a putea recunoaşte sau preveni anumite dereglări,
specialistul trebuie să cunoască normativele specifice vârstei, momentul în care apar primele
cuvinte, momentul în care copilul începe să vorbească.
Cunoaşterea legităţilor de dezvoltare a limbajului este indispensabilă diagnosticului corect.
De exemplu, unii specialişti trimit copii de 3 ani la logoped, solicitând tratarea unor presupuse
tulburărilor de limbaj. E o atitudine absolut incorectă, pentru că la 3 ani copilul poate fi pur şi
simplu peltic, vorbirea lui aflându-se în limitele normalului, iar aparentele tulburări fiind
determinate de imperfecţiunea aparatului articulator.
În ultimă instanţă, cunoaşterea normativelor limbajului este necesară pentru a structura exact
activităţile recuperatorii logopedice (ARL). De exemplu, în ARL cu un alalic este important să
cunoaştem că, la fiecare copil, iniţial se dezvoltă “înţelegerea limbajului – vocabularul pasiv” şi
abia după aceea a limbajului activ. Dacă, în acest caz, vom pune accent pe dezvoltarea
vocabularului activ, eforturile noastre vor fi zadarnice.
Unii autori consideră că apariţia şi consolidarea limbajului cunoaşte mai multe etape. G.
Rozengard, de exemplu, evidenţiază 2 asemenea etape: până la 2 luni – etapa pregătitoare, după 2
luni – etapa independentă. A.N. Leontev stabileşte 4 etape de definitivare a limbajului:
propedeutică (până la vârsta de 1 an); timpurie (până la vârsta de 3 ani); preşcolară (până la vârsta
de 7 ani); şcolară (între 7-17 ani).
Prima etapă – cea propedeutică – este orientată către însuşirea limbajului. Încă de la naştere,
copilul dispune de anumite reacţii verbale – strigăt, plâns. Fireşte, ele sunt departe de limbajul
propriu-zis, dar contribuie la dezvoltarea mişcărilor fine ale aparatului articulator, respirator şi
fonator.
După 2 săptămâni, copilul reacţionează la vocea celui care i se adresează: încetează să
plângă, ascultă atent. La sfârşitul primei luni de viaţă, copilul poate fi calmat printr-un cântec de
leagăn, mai târziu îşi întoarce capul spre direcţia din care vin sunetele, începe să reacţioneze la
intonaţie. La vârsta de aproximativ 2 luni, copilul începe să gângurească, mai târziu – să lălăie
(lalaţia – îmbinare de sunete articulate); la 5 luni, copilul aude în mod clar sunetele, urmăreşte
mişcările articulatorii ale buzelor şi încearcă să imită ceea ce vede, pentru ca, mai apoi, să
memorizeze mişcările respective. La 6 luni, copilul începe să rostească, prin imitaţie, silabe (ma-
ma-ma, tea-tea), mai târziu imită tonalitatea, ritmul, melodicitatea şi intonaţia.
În a doua jumătate a primului an, copilul percepe anumite sunete, le poate raporta la unele
obiecte şi acţiuni (tic-tac, buh, pa-a-a). Copilul memorizează cuvintele şi reacţia la aceste
cuvinte. Un experiment cunoscut în acest sens demonstrează că, atunci când unui copil i se
vorbeşte cu voce blândă despre lup şi cu voce aspră despre iepuraş, el va reacţiona ca atare. La 7-
9 luni, copilul începe să repete, după matur, cele mai variate îmbinări sonore. Începând cu lunile
9-11, copilul reacţionează la cuvântul pe care îl aude, indiferent de încărcătura emoţională cu
care acesta a fost pronunţat. În această perioadă, este extrem de important anturajul în care se
dezvoltă limbajul: trebuie să se ţină cont de corectitudinea limbajului celor din jur. La sfârşitul
primului an, copilul începe să rostească primele cuvinte. Etapa propedeutică se încheie odată cu
rostirea primelor cuvinte, de aici încolo urmând etapa de asimilare definitivă a limbajului, cea
mai importantă etapă, numită şi perioadă sensibilă în dezvoltarea limbajului active- etapa
timpurie. (Unii cercetători consideră că toate etapele sunt la fel de importante şi neagă existenţa
perioadelor sensibile în dezvoltarea limbajului).
A doua etapă este numită etapa timpurie (1-3 ani). În această perioadă, copilul este atent la
articularea cuvintelor de către cei din jur, le imită şi le repetă intens, substituind sau denaturând
sunetele. Primele cuvinte poartă un caracter semantico-generalizator, adică pot semnifica atât un
obiect propriu-zis, cât şi o rugăminte sau emoţie. De exemplu, cuvântul “terci” poate însemna:
iată terciul; dă-mi terciul; terciul e fierbinte. Cuvântul “tata” poate însemna: iată-l pe tata; nu-l
văd pe tata; tată, vino! Acest limbaj este situaţional şi poate fi înţeles doar în context. La vârsta
de 1,6 ani, cuvântul începe să capete un caracter generalizator: copilul înţelege explicaţia
maturului şi însuşeşte noi cuvinte. Pe parcursul celui de-al doilea şi al treilea an de viaţă,
vocabularul copilului se îmbogăţeşte mult.
Semnificaţia cuvintelor devine tot mai concretă şi mai directă. La 3 ani, vorbirea începe să se
structureze gramatical, copilul formulează propoziţii simple şi compuse, le acordă după gen,
număr, caz; vocabularul lui pasiv este mai numeros decât cel activ.
A treia etapă – preşcolară – cuprinde vârsta de 3-7 ani. În această perioadă se mai poate
atesta o pronunţie incorectă a fonemelor, mai cu seamă a siflantelor, a vibrantei [r] şi a lichidei
[l]; mai rar, tulburări de înmuiere, sonorizare şi iotacism.
La vârsta de 3-7 ani, la copii se dezvoltă controlul auditiv al propriei pronunţii, corectarea ei
atunci când este posibil; se formează percepţia fonematică. Vocabularul activ al copilului se
îmbogăţeşte: la vârsta de 4-6 ani, vocabularul activ al copilului include aproximativ 3-4 mii de
cuvinte. Copilul înţelege semnificaţia cuvintelor şi, totodată, îşi dezvoltă posibilitatea creării
cuvintelor noi. Îşi dezvoltă aşa-numitul simţ al limbii. În opinia lui K. Uşinski, simţul limbii
ajută la plasarea accentului în cuvânt, la îmbinarea cuvintelor. În această perioadă, se dezvoltă şi
aspectul gramatical al limbajului. La etapa preşcolară, copii însuşesc limbajul coerent, fluent,
acest fapt favorizând îmbogăţirea lui şi exprimarea prin propoziţii desfăşurate. De exemplu,
propoziţia “Am îmbrăcat păpuşa într-o rochie frumoasă, de culoare albă” este adecvată copilului
de 4 ani. La 5 ani el îşi poate formula gândul prin fraze. De exemplu: “Când am venit seara de la
grădiniţă, am desenat o casă mare, în care locuiau toate animale de pe întregul glob”. Vorbind,
copilul creează impresia că alcătuieşte mici povestiri, care pot include 40-50 propoziţii.
La 4 ani, copilul poate diferenţia toate sunetele, percepţia lui fonematică este definitivată. Pe
parcursul vârstei preşcolare se structurează şi limbajul contextual, la început prin repovestirea
unei poveşti, apoi prin descrierea unor fenomene şi evenimente din viaţa proprie, prin descrierea
propriilor trăiri.
A patra etapă – şcolară – include vârsta de 7-17 ani. La această etapă, principala
particularitate a limbajului o reprezintă însuşirea lui conştientă. Rolul decisiv aparţine noului tip
de limbaj – limbajul scris. Are loc nu doar perceperea fonematică, ci şi utilizarea tuturor
mijloacelor limbajului.
 Totuşi, etapele dezvoltării limbajului nu pot fi strict delimitate, este complicat să stabileşti o
trecere lină de la o etapă la alta. În orice caz, sunt necesare anumite condiţii: sănătate psihofizică,
aptitudini intelectuale, auz şi văz normal, activitate psihică, prezenţa necesităţii /motivaţiei de a
comunica, de a vorbi, prezenţa unui anturaj ce să predispună la comunicare.
Vorbind despre numărul de cuvinte cunoscute şi utilizate de copil, despre procesul de
achiziţie a limbajului şi abilităţile lingvistice specifice anumitor vârste, specialiştii prezintă
diferite opinii. Generalizând, putem afirma că:
1) la şase luni, copilul poate utiliza silabe;
2) la un an, înţelege limbajul şi cunoaşte în jur de 10-20 cuvinte;
3) la 1,5 ani, utilizează 30-50 cuvinte (substantive, adjective, verbe), dar predomină
imposibilitatea formării propoziţiilor şi absenţa utilizării cuvintelor de legătură;
4) la 2 ani, posedă o vorbire telegrafică. Vocabularul constituie 50-100 de cuvinte, copilul
formulează propoziţii conform regulilor gramaticale;
5) la 2,5 ani, poate utiliza combinaţii de cuvinte, expresii idiosincratice; deşi comite unele
greşeli gramaticale, are o înţelegere bună a limbajului;
6) la 3 ani, poate formula propoziţii complete şi, în general, corecte, vocabularul lui
întruneşte aproximativ 1000-1500 cuvinte;
7) la 4 ani, copilul posedă un limbaj apropiat de cel al adultului.
Dezvoltarea integrală a limbajului permite însuşirea unor noţiuni noi, extinde cunoştinţele şi
reprezentările despre mediul înconjurător. Astfel, dezvoltarea limbajului se pune în relaţie directă
cu dezvoltarea gândirii.
§ 3. Dimensiunea ontogenetică a procesului de dezvoltare a limbajului
În ontogeneză, scara McCarthy – formată în baza unificării datelor obţinute de Bayley, A.
Gesell, Thomson, Cattell, Shirley, Buhler, Hetzer (C. Păunescu, 1975) – poate fi utilizată drept
punct de reper pentru dezvoltarea limbajului articulat. Conform acesteia, limbajul întruneşte:
- manifestări vocale – la 0,25 luni;
- ţipete diferenţiate – la vârsta de 1 lună;
- reproducerea unor mici manifestări vocale – la 1,2 luni;
- răspuns la voce – la 1,3 luni;
- vocalizări de tipul ah, uh, oh, eh – la1,3 luni;
- vocalizări – la 1,5 luni;
- vocalizări din poziţia culcat – la 2 luni;
- vocalizări diferenţiate – la 2 lini,
- silabe – la 2 luni;
- ascultarea spontană a vorbirii – la 2 luni;
- reacţie de înviorare la vocea umană – la 2 luni;
- îmbinări de două silabe – la 3 luni;
- expresie vocală a unei senzaţii agreabile – la 3 luni;
- vocalizare în efectul unei relaţii sociale – la 3,1 luni;
- lalalizare – la 2-4 luni;
- gângurit, în joc sonor – la 3-4 luni;
- gângurit provocat – la 3-4 luni;
- privire mobilă, asociată lalalizării – la 3-4 luni;
- întoarcerea capului în direcţia vocii umane – la 4 luni;
- vocalizări numeroase – la 4 luni;
- vocalizări din poziţia aşezat – la 4 luni;
- răspuns vocal la o relaţie socială – la 4 luni;
- vocalizare în cadrul unui joc sonor spontan – la 4 luni;
- expresie vocală a nerăbdării – 5 luni;
- traducere vocală a nemulţumirii la dispariţia unui obiect îndrăgit – la 5 luni;
- traducerea vocală a nemulţumirii – la 5,9 luni;
- traducerea vocală a nerăbdării – la 5,6 luni;
- redarea vocală a plăcerii prin gângurit – la 5,9 luni;
- muzicalitate în gângurit – la 6 luni;
- redarea vocală a plăcerii, prin gângurit melodic – la 6 luni
- silabe în joc spontan – la 6 luni;
- silabe bine definite – la 6 luni;
- adresare vocală spre un interlocutor – la 6 luni;
- distincţia atitudinii verbale prietenoase – la 6 luni;
- imitarea sunetelor re-re-re şi răspuns la ele – la 6 luni;
- silabe nete – la 6,3 luni;
- vocalizarea lui ma, mu – la 6,5 luni;
- traducerea vocală a satisfacţiei – la 6,5 luni;
- vocalizarea lui da – la 7 luni;
- traducerea vocală a satisfacţiei la contactul cu un obiect – la 7 luni;
- variaţie de tonalităţi – la 7,3 luni;
- reacţie vocală la întâmplări necunoscute – la 7,4 luni;
- două silabe identice – la 8 luni;
- expresia vocală a recunoaşterii faptelor – la 8 luni;
- consoanele izolate – la 8 luni;
- reacţie de confuzie la cuvinte cunoscute – la 8 luni;
- vocale cu sens de interjecţie – la 8 luni
- pronunţarea cuvântului mama – la 8,5 luni;
- reacţii de adaptare la cuvinte familiare – la 8,5 luni;
- imitarea sunetelor – la 9 luni;
- sunete expresive – la 9 luni;
- atenţie specială la cuvintele familiare – la 9 luni;
- înţelegerea gesturilor – la 9 luni;
- răspuns la gestul “la revedere” – la 9 luni;
- semnul “la revedere” – la 9-12 luni;
- diferenţierea cuvintelor – la 9,8 luni;
- imitarea rudimentară a sunetelor – la 10 luni;
- răspunsuri condiţionate de cuvinte – la 10 luni;
- expresii vocale în faţa linguriţei şi paharului – la 10 luni;
- expresii vocale în faţa a două culori – la 10 luni;
- răspuns la comandă verbală – la 10 luni;
- imitarea silabelor ma-ma, pa-pa – la 11 luni;
- rezistenţă în faţa unui ordin – la 11,5 luni;
- imitarea cuvintelor – la 11,7 luni;
- răspuns adecvat la ordine simple – la 12 luni;
- aşezarea, la cerere, a cubului pe masă – la 12 luni;
- înţelegerea unor sarcini verbale simple – la 12 luni;
- reacţie la cuvinte inhibitorii – la 12 luni;
- emisiunea a două cuvinte – la 12 luni;
- emiterea a două cuvinte în afară de “mama” şi “tata” – la 12 luni
- expresie vocală când copilul se priveşte în oglindă – la 12 luni;
- chemarea prin cuvinte – la 12-18 luni;
- pronunţare spontană a 3-5 cuvinte – la 13 luni;
- pronunţare a 4-6 cuvinte – la 13-15 luni;
- pronunţarea a 6-8 cuvinte – la 15-18 luni;
- jargon expresiv – la 13,5 luni;
- pronunţarea primului cuvânt imitativ – la 14 luni;
- înţelegerea unei întrebări – la 15-17 luni;
- înţelegerea protecţiei – la 16-18 luni;
- numirea unui obiect – la 17,4 luni;
 - utilizarea expresiei “bună ziua” ş. a. – la 18 luni;
- indicarea, la cerere, a nasului, mâinii, ochilor, părului, capului – la 18 luni;
- înţelegerea întrebărilor simple – la 18 luni;
- jargon de conversaţie – la 18 luni;
- înţelegerea interdicţiei – la 18-20 luni;
- numirea unei imagini dintr-o carte (câine) – la 19 luni;
- proba Gesell, recunoaşterea imaginii cifrelor de la 1 la 5 – la 19,4 luni;
- repetarea denumirii obiectelor prezentate – la 21 luni;
- unirea a 2 cuvinte în limbaj – la 21 luni;
- combinarea cuvintelor – la 21-22 luni;
- înţelegerea unui ordin verbal însoţit de gest – la 21-23 luni;
- ducerea ceasului la ureche, la comandă – la 21-23 luni;
- numirea a 3 imagini – la 21,2 luni;
- rostirea primelor propoziţii – la 23 luni;
- rostirea primelor fraze – la 23 luni;
- numirea a 3 imagini – test Binet – la 23-24 luni;
- identificarea a 4 obiecte după denumirea lor – la 23-24 luni;
- asocierea cuvintelor – la 24 luni;
- rostirea frazelor simple şi a propoziţiilor – la 24 luni;
- stabilirea distincţiei între prepoziţiile “în” şi “fără” – la 24 luni;
- numirea a 3 obiecte din 5 – la 24 luni;
- numirea obiectelor familiare – la 24 luni;
- desemnarea a 7 din 10 imagini simple – la 24 luni;
- numirea tuturor imaginilor din proba Gesell – la 24,5 luni
- numirea a 7 imagini din testul Binet – la 25-27 luni;
- utilizarea a 2-3 prepoziţii – la 25-28 luni;
- pronunţarea primului pronume – la 27 luni;
- repetarea a 4 silabe /cuvinte închegate – la 30 luni;
- numirea a 3 obiecte dintr-o imagine – la 36 luni;
- utilizarea pronumelui, a timpului trecut şi a pluralului – la 36 luni.
În prima perioadă, cea a sunetelor nearticulate, copilul scânceşte, ţipă, dar aceste sunete nu
posedă nici o semnificaţie. Indiferent dacă ele sunt expresia unei reacţii organice la stimuli
neplăcuţi (plânsul este primul act al noului-născut), precum frigul, durerea, nevoia de hrană, sau
sunt provocaţi de o altă cauză – necunoscută nouă până acum – copilul “învaţă” foarte repede că
ţipetele lui atrag după ele satisfacerea necesităţilor, a căror lipsă a provocat reacţia sonoră
exprimată, în primele zile de după naştere, prin chinestezii laringiene. T. Slama-Cazacu (1971)
susţine că sunetele biologice, precum scâncetele şi ţipetele copilului nou-născut, capătă sens în
primele săptămâni, şi, încă de atunci, devin reacţii sonore sau verbale la stimuli organici direcţi.
Deseori, reacţiile sonore sunt însoţite şi de alte reacţii chinestezice. “Nici sunetele biologice, nici
prefonemele nu vehiculează o “semnificaţie” în adevăratul sens al cuvântului, dar nici unele, nici
celelalte nu sunt indiferente pentru dezvoltarea limbajului”, menţionează T. Slama-Cazacu, 1971,
p.248. Această reacţie se manifestă timp de câteva săptămâni şi dispare atunci când copilul începe
să gângurească. Mişcările fono-articulare necoordonate până atunci devin extrem de variate. Sub
influenţa adulţilor – care vorbesc permanent în faţa copilului, atunci când el emite strigăte sau
gângurituri – se realizează asociaţii între emiterea lor şi satisfacerea nevoilor organice imediate
ale copilului. Auzirea vocii mamei linişteşte chinesteziile corporale sau vocale ale copilului. În
acest sens, reacţia la stimulul sonor-verbal este directă, organică. Pe măsură ce se diferenţiază
posibilitatea perceperii senzoriale (vizual-auditive), copilul atribuie sens nu numai vorbirii auzite
sau figurilor văzute, dar şi propriilor lui manifestări vocale. De la plâns sau strigăt, el trece la
emiterea unor sunete cărora li se poate atribui o nuanţă afectivă: mai potolite, mai modulate,
emise atunci când adulţii din preajmă i se adresează. El devine mai atent, începe să-şi îndrepte
privirea spre sursa sonor-verbală.
 Nesatisfacerea cerinţelor de moment atrage după sine reluarea cu mai multă forţă a
manifestărilor vocale, fapt ce confirmă că el atribuie o anumită “semnificaţie” manifestărilor sale
vocale, dar şi manifestărilor sonor-verbale din mediul înconjurător. În momente în care copilul
este treaz şi toate necesităţile lui organice sunt satisfăcute, el emite o serie de sunete cu
modulaţie diferită; acestea par pentru el un fel de joc amuzant, care îi satisface nevoia de mişcare
generală. Aspectul sonor al gânguritului este departe de a fi asemănător cu sunetele limbajului
vorbit, mai ales în primele 2-4 luni, dar el capătă o formă sonoră mai distinctă începând cu lunile
5-6. Nu se cunoaşte, totuşi, “semnificaţia” acestor manifestări sonore. Putem presupune că
plânsul, ţipătul, vocalizările de satisfacţie îşi adâncesc “sensul”, capătă o semnificaţie în
“comunicarea” cu mediul, dar sunetele, care mai târziu se vor transforma în foneme, nu au nici
un “sens” în această perioadă. Este vorba de semnificaţie lingvistică, de comunicare, chiar dacă
putem presupune că, pentru copilul însuşi, aceste manifestări vocalice nu sunt conştiente. Totuşi,
se creează impresia că ele îi provoacă o anumită plăcere. Conştiinţa în formare a copilului începe
să le ofere sens doar dacă este încurajată de adulţii din preajmă. Nu se ştie cu certitudine cum
anume se face selecţia numeroaselor sunete vocalice sau consonantice emise de copil în această
perioadă, pentru a se ajunge la fonemele limbii vorbite de către părinţi. Psihologii şi lingviştii
recunosc că, treptat, după luna a şasea, sistemul fonematic se organizează, manifestările sonore
inutile se delimitează şi se elimină, ajungându-se la “integrarea noţională a fonemelor într-un
sistem”, susţine cu insistenţă T. Slama-Cazacu.
Se pare că manifestările vocalice şi consonantice, redundante în perioada de început, sunt
aceleaşi la toţi copiii de pe glob. Selecţia şi păstrarea sunetelor – a fonemelor de mai târziu – se
realizează diferit şi pe măsură ce se perfecţionează relaţiile auditiv-chinestezice şi vizuale, în
cadrul relaţiilor copil-mediu social. Controlându-se autonom, copilul încearcă să imite sunetele
verbale auzite, să stabilească o anumită legătură între sunetele auzite şi emise şi situaţiile sau
evenimentele în contextul cărora se produc sunetele verbale. În acest mod, “lanţul” de sunete
auzite capătă un sens (ca şi manifestările corporale sau mimice), ele manifestându-se în
împrejurări similare. Această activitate, deşi pare dirijată de adulţii din preajma copilului, se
realizează, totuşi, prin forţele proprii ale copilului, care extrage esenţa sistemului lingvistic.
Perioada dată e mult mai îndelungată decât prima. Dinamica reacţiilor la sunetele verbale,
înţelese în procesul relaţiilor copil-mediu social, confirmă că se produce din ce în ce mai multă
comunicare, chiar dacă aceasta are, totuşi, caracter incipient. În această perioadă, copii încep să
combine vocale şi consoane – silabe deschise – care, prin repetare, produc cuvinte, adică unităţi
sonore cu sens şi care pot fi realizate sub aspect fonetico-articulator. Silabe precum “ta-ta, ma-
ma, pa-pa” sunt emise către sfârşitul primului an de viaţă, de cele mai multe ori în situaţii
adecvate.
În cel de-al doilea an se conturează destul de bine sistemul fonematic al limbii – acest sistem
se perfecţionează în anii următori, iar îmbinările de silabe se realizează în cuvinte. În cea de-a
treia perioadă, semnificaţia secvenţelor sonore auzite şi emise se precizează şi mai mult. Copilul
reuşeşte să realizeze mai multe combinaţii de acest gen, deşi chinesteziile lui verbale sunt
deficitare, aspectul acustic al producţiilor verbale este imperfect, lacunar, succesiunea sunetelor
în cuvânt incorectă. La această etapă limbajul pasiv al copilului este mai dezvoltat decât cel
activ, el făcând eforturi pentru a-l perfecţiona sub îndrumarea adulţilor. Micul vorbitor este deja
capabil să răspundă verbal la stimuli verbali, să reacţioneze direct la aceştia. Prin urmare,
limbajul lui devine mijloc de comunicare, fiecare manifestare sonoră căpătând pentru el un sens.
Către jumătatea celui de-al doilea an, copilul manifestă un mare interes pentru cuvinte,
asociindu-le cu semnificaţia lor. Jocul de-a cuvintele continuă şi acum (silabisiri, îmbinări
sonore în care sunetele pot fi recunoscute în majoritatea lor ca foneme ale limbii), dar în prim-
plan trece conştiinţa utilizării cuvintelor într-un anume scop, în cadrul relaţiilor copil-mediu
social. Vocabularul copilului se îmbogăţeşte, dar din multitudinea de cuvinte pe care le aude, el
le reţine doar pe cele care se potrivesc cu necesităţile lui. Îmbogăţirea vocabularului în această
perioadă se face în funcţie şi de înmulţirea intuiţiilor sau a conceptelor, acestea precedând
întotdeauna cuvintele.
 Perioada cuprinsă între 2 şi 3 ani e considerată drept cea mai importantă pentru dezvoltarea
limbajului. R. Luchsinger şi G. Arnold (după C.Paunescu) susţin că intenţia copiilor de a
comunica se manifestă încă la vârsta de 9-12 luni (fenomenul ecolalic), iar simbolurile conştiente
se formează la 13-18 luni (perioadă în care se poate vorbi de comunicarea intenţionată a copiilor,
exprimată prin propoziţii formate dintr-un singur cuvânt); la vârsta de 18-24 luni, copiii reuşesc
să-şi exprime necesităţile, dorinţele, chiar sentimentele, prin propoziţii formate din 2 cuvinte sau
prin aglutinări de cuvinte ilogic şi agramat legate. La 2,5 ani, copiii pot deja forma propoziţii din
2-3 cuvinte; la 3,5 ani – propoziţii complete din 4 cuvinte, utilizând instrumente gramaticale. În
opinia lui W. Stern, asimilarea vocabularului se realizează pe etape şi include: etapa asimilării
substantivelor, etapa asimilării verbelor, etapa asimilării prepoziţiilor şi conjuncţiilor. De fapt,
W. Stern atrage mai multă atenţie subetapelor ultimei etape – majoră pentru dezvoltarea
limbajului copilului – elemente de acest tip putând fi găsite şi în a doua perioadă din cele trei
perioade enunţate. Aşadar, copilul reuşeşte să utilizeze substantivele în a doua perioadă, spre
sfârşitul primului an de viaţă. La vârsta de 1-2 ani, mai ales înspre finalul celui de-al doilea an,
începe să utilizeze verbele; la 2,5 ani învaţă să utilizeze adjectivele, apoi pronumele personale.
Tot de la vârsta de 2 ani, copilul începe să enunţe prepoziţiile şi conjuncţiile care, alături de
cuvinte purtătoare de sens autonom, formează blocurile sintagmatice (T. Slama-Cazacu), dar pe
care le utilizează nedirecţionat, haotic. Pe măsură ce copilul reuşeşte să îmbine corect cuvintele
în propoziţii şi fraze, gândirea lui se organizează; corectitudinea reprezentând un indiciu sigur că
micul vorbitor gândeşte asupra expresiei. Până şi greşelile în exprimare sunt o dovadă clară că
micul vorbitor reflectează conştient asupra limbii. De regulă, limbajul se perfecţionează la vârsta
de 3-6 ani, tot atunci el capătă şi caracter relaţional, se implică în stabilirea relaţiilor între
obiectele şi evenimentele lumii exterioare. Între gândire şi limbaj se stabilesc relaţii din ce în ce
mai profunde, manifestate prin intermediul expresiilor.
Gradul de dezvoltare a limbajului copilului, relaţia dintre gândire şi limbaj se află în corelaţie
cu planul, conţinutul, vocabularul şi modul de îmbinare a cuvintelor în propoziţii şi fraze. S-a
constatat că, la vârsta 1,8-3 ani, vocabularul copilului variază între 30-1.000 cuvinte; la 4 ani,
ajunge la 2.000 cuvinte; la 6 ani – la 4.000 cuvinte, dar, de foarte multe ori, semnificaţia
anumitor cuvinte este înţeleasă greşit sau, pur şi simplu, nu este înţeleasă de copil.