CARL GUSTAV JUNG (1875-1961), psiholog şi psihiatru elveţian.

Născut la Keliwil (cantonul Thurgau), a făcut studii de medicină C. G. JUNG

generală şi psihiatrie la Basel, a fost profesor la Facultatea de Me -
dicină din Zurich şi medic-şef la clinica psihiatrică universitară
Burgholzli. S-a consacrat însă precumpănitor psihoterapiei clinice
şi, concomitent, cercetării experimentale şi teoretice. în 1904 înte -
meiază la Zurich un laborator de psihopatologie experimentală,
valorificind observaţii personale şi descoperiri în domeniul asocia-
ţiilor verbale normale şi patologice, al demenţei precoce şi al com -

TIPURI
plexelor, între 1907 şi 1912 colaborează intens cu Freud, atras în
special de cercetările acestuia legate de isterie şi de vise. Ruptura
cu Freud, provocată mai cu seamă de rigiditatea concepţiei aces -
tuia, înseamnă pentru Jung angajarea fermă pe un drum propriu.

PSIHOLOGICE
Ea îl va duce la elaborarea unui sistem autonom de gîndire, axat
pe reintroducerea spiritului ca dimensiune fundamentală a fiinţei
şi pe un ansamblu de concepte noi, deduse în temeiul unei înde -
lungate şi vaste experienţe clinice. Inconştient colectiv, arhetip,
individuale, anima, animus, umbră, persona etc. au lărgit cîmpul
cunoaşterii şi au revoluţionat disciplina, orientînd-o către o înţele -
gere infinit mai nuanţată şi mai aproape de totalitate a psihicului
Traducere din germană de
uman. între 1921 şi 1938 întreprinde călătorii de studii în Africa VIORICA NIŞCOV
de nord, în lumea arabă, la indienii pueblo din Arizona, în Kenya,
Uganda şi India. în 1935 este ales preşedinte al proaspăt înteme -
iatei „Societăţi elveţiene pentru psihologie şi domeniile conexe".
în 1944 i se creează la Basel o catedră de „psihologie medicală",
în 1948 se înfiinţează la Zurich Institutul C. G. Jung, iar în 1958,
inspirată de cercetările sale, „Societatea internaţională de psiholo -
gie analitică". Ultimii ani de viaţă şi-i petrece la Bollingen, lingă
Zurich, locuind în faimosul turn, unde îşi redactează şi parţial îşi
dictează memoriile.

Opera sa imensă va rămîne un monument al secolului prin influ enţa exercitată.

Din ea se cuvin menţionate cel puţin: Ober die Psychologie der Dementia
praecox (1907), Wandlungen und Sym-bole der Libido (1912), Psychologische
Typen (1921), Psychologie und Eniehung (1926), Die Beziehungen zwischen
dem Ich und dem Unbewufiten (1928), Psychologie und Religion (1940), Ober
die Psychologie des Unbewufiten (1943), Psychologie und Alchimie (1944), Die
Psychologie der Ubertragung (1946), Symbolik des Geistes (1948), Antwort
auf Hiob (1952), Synchronizităt als ein Prinzip akausaler Zusammenhănge
(1952), Von den Wurzeln des Bewufitseins (1954), Gegenwart und Zukunfi
(1957), Ein mo-derner Mythus (1957). La cîteva luni după moartea lui îi apar
memoriile, Erinnerungen, Traume, Gedanken, consemnate şi editate de Aniela
Jaffe.

H U M A N I TA S
Editura Humanitas foloseşte calculatoare INTRODUCERE

ZENITHO
DATA SYSTEMS&UJ

oferite de

Bull

Coperta IOANA Platon şi Aristotel! Ei nu sînt doar cele două sisteme, ci şi ti -

purile a două naturi umane diferite ce se opun, mai mult sau
DRAGOMIRESCU MARDARE mai puţin vrăjmaş, sub toate hainele, din timpuri imemoriale.
Tot lungul Evului Mediu, mai cu seamă, şi pînă astăzi, ele s-au
C. G. JUNG luptat astfel, iar această luptă este principalul conţinut al isto -
PSYCHOLOGISCHE TYPEN riei Bisericii creştine. Se vorbeşte mereu de Platon şi de Aristo -
Walter-Verlag tel, chiar dacă sub alte nume. Naturile exaltate, mistice, plato -
Olten und Freiburg im Breisgau nice dezvăluie din abisurile sufletelor lor ideile creştine şi
Ediţia a noua, revizuită simbolurile corespunzătoare. Naturile practice, ordonatoare,
aristotelice construiesc din aceste idei şi simboluri un sistem
© Walter-Verlag AG, Olten, 1971 ©
solid, o dogmatică şi un cult. Biserica îmbrăţişează in cele din
HUMANITAS, 1997, pentru prezenta versiune românească urmă ambele naturi, din care unii se ascund de cele mai multe
ori in rindul clerului, iar ceilalţi in viaţa monahală, continuind
ISBN 973-28-0662-1 să se războiască însă neîntrerupt.
H. Heine, Deutschland, I.

1. în cursul practicii medicale cu bolnavii de nervi ni-a izbit

încă de mult faptul că, pe lingă numeroase diferenţe
individuale
de psihologie umană, există şi deosebiri tipice, şi anume m-au
izbit mai întîi două tipuri, pe care le-am numit tipul
introvertit
şi, respectiv, extravertit.
2. Examinînd cursul vieţii oamenilor, observăm că destinele
unora sînt mai degrabă determinate de obiectele intereselor lor,
în vreme ce ale altora, mai degrabă de fiinţa lor lăuntrică, de
subiectul lor. Şi deoarece noi toţi înclinăm fie într-o parte,
fie
în alta, ne simţim, fireşte, îndemnaţi să înţelegem de fiecare dată
totul în sensul propriului nostru tip.
3. Amintesc această împrejurare încă de aici, pentru a pre-
întîmpina posibile neînţelegeri. Fireşte că ea
îngreunează con
TIPURI PSIHOLOGICE
produsul unei idilic-netulburate activităţi în cabinetul de
studiu. Mă îndoiesc însă că atare ignoranţă califică în
vederea unui exerciţiu critic competent.
Septembrie 1937
C.G. JUNG
8 TIPURI PSIHOLOGICE
în elaborarea unui registru corespunzător de materiale şi de
opinii mi-ar întrece cu mult puterile, o asemenea colecţ ie nu
ar contribui cu nimic serios la lămurirea şi lărgirea
problemei în discuţie. Am lăsat de aceea fără părere de rău
la o parte multe lucruri pe care le adunasem de-a lungul
anilor şi m-am limitat, pe cît posibil, la esenţial. Acestei
renunţări i-a căzut victimă şi un document preţios, ce mi-a
fost de marc folos. Este vorba de o corespondenţă întinsă cu
prietenul meu, domnul dr. med. H. Schmidt din Basci,
corespondenţă legată de problema tipurilor. Datorez acestui
schimb de opinii o sumă importantă de clarificări care au
trecut în cartea mea într-o formă, fireşte, modifi cată şi de
repetate ori prelucrată. în esenţă, această corespondenţă ţine
de lucrările preliminare a căror publicare ar crea mai multă
confuzie decît claritate. Sînt însă dator să aduc aici cuve-
nitele mulţumiri strădaniilor prietenului meu.
Kiisnacht/Ziirich, primăvara anului 1920
C.G.JUNG
10 TIPURI
PSIHOLOGICE
în aşa fel îneît, dacă vreau să sper că voi fi corect înţeles,
trebuie să presupun o marc bunăvoinţă din partea cititorului
meu. Ar fi relativ simplu, dacă fiecare cititor ar şti cărei
categorii îi aparţine. Este insă adesea destul de dificil de
hotărît dacă cineva ţine de un tip sau de altul, mai ales cînd c
vorba de propria persoană. Judecata privind personalitatea
siderabil încercarea de a înfăptui o descriere generală a tipurilor,
PREFAŢĂ
Această carte este rodul unei munci de aproape douăzeci
de ani în domeniul psihologiei practice. Proiectul ei s-a
închegat treptat, mai întîi din nenumăratele impresii şi
experienţe legate de practica psihiatrică şi neuropatică,
precum şi din contacte cu oameni aparţinînd tuturor
straturilor sociale, apoi din confruntările mele personale cu
prieteni şi adversari, în fine, din critica particularităţilor
psihologice care îmi sînt proprii. Mi-am propus să nu
împovărez cititorul cu cazuistică, în schimb am ţinut să
integrez, atît istoric, cît şi terminologic, fondului de
cunoştinţe deja existent, ideile extrase din experienţă. Am
întreprins această operaţie mai puţin din raţiuni de echitate
istorică şi mai mult cu intenţia de a scoate experienţele
specialistului în medicină din domeniul său profesional
îngust şi de a le situa într-o serie de raporturi mai generale,
raporturi ce îngăduie şi profanului cultivat să beneficieze de
experienţele unei discipline anume. N-aş fi cutezat să
procedez în acest mod, care ar putea fi lesne interpretat greşit
ca intervenţie în alte sfere de preocupări, dacă nu aş fi
convins că punctele de vedere psihologice înfăţişate aici au
semnificaţie şi aplicabilitate generală şi că deci ele pot fi mai
bine tratate într-un context general, decît sub forma unei
ipoteze ţinînd de un domeniu ştiinţific particular. Potrivit
scopului urmărit, m-am limitat la confruntarea cu ideile
acelor autori care au studiat problema de faţă şi am renunţat
să menţionez tot ceea ce s-a spus în legătură cu această
chestiune. Abstracţie făcînd de faptul că a atinge fie şi numai
o completitudine aproximativă
CUVÎNT ÎNAINTE LA EDIŢIA A ŞAPTEA
Această nouă ediţie apare neschimbată, ceea ce nu vrea
să însemne că lucrarea nu ar mai avea nevoie de completări,
de îmbunătăţiri şi de adaosuri. în special, descrierile cam
scurte ale tipurilor ar putea fi substanţial lărgite. De dorit
ar fi şi o luare în considerare a lucrărilor tipologice publicate
de psihologi după apariţia primei ediţii. Dar în forma ei
actuală, cartea este deja atît de voluminoasă, îneît doar o
necesitate stringentă m-ar putea determina să o lărgesc. în
plus, nu ar avea practic-nici un rost să se complice
problematica tipologică, atîta timp cît nici măcar elementele
ei nu sint cu adevărat înţelese. Critica face adesea greşeala de
a presupune că tipurile sînt, ca să spun aşa, deliberat inventate
şi întrucîtva impuse materialului experimental. împotriva
acestei presupuneri mă simt obligat să subliniez faptul că
tipologia mea este rezultatul unei experienţe practice de ani
de zile, al unei experienţe oricum pe deplin inaccesibile
psihologului de catedră. Eu sînt in primul rînd medic şi
psihoterapeut practician şi toate formulările mele psihologice
izvorăsc din experienţele unei profesiuni dificile, exercitată
zi de zi. Ceea ce afirm, prin urmare, în această carte este,
propoziţie cu propoziţie, verificat de sute de ori prin terapia
practică şi este iniţial izvorît din ea. Aceste experienţe
medicale sînt, fireşte, accesibile şi inteligibile doar celui
obligat să se ocupe in linie profesională de tratarea
complicaţiilor psihologice. De aceea nu este de luat în nume
de rău neprofesionistului dacă unele constatări ii par stranii
sau dacă îşi închipuie chiar că tipologia mea ar fi
INTROD 11
UCERE
proprie este întotdeauna extraordinar de nesigură. Aceste
nesiguranţe de judecată cunosc o răs-pîndirc atît de mare
deoarece în fiecare tip declarat sălăşluieşte o anumită
tendinţă către compensarea propriei unilateralităli, tendinţă
oportună din punct de vedere biologic, căci slujeşte păstrării
echilibrului sufletesc. Prin compensare apar caractere
secundare sau tipuri care oferă o imagine extrem de greu
descifrabilă, alît de greu, îneît te simţi îndemnat să negi
existenţa în genere a tipurilor şi să o mai accepţi doar pe
aceea a diferenţelor individuale.
4. Trebuie să scot în evidenţă aceste dificultăţi, pentru a
justifica o anume particularitate a expunerii ce urmează: s-
ar zice că drumul cel mai simplu ar fi acela de a descrie şi
analiza în paralel două cazuri concrete. Fiecare om posedă
insă ambele mecanisme, atît pe cel al extraversici, cit şi pe cel
al introversici, şi doar relativa predominanţă a unuia sau a
altuia determină tipul. Pentru a conferi imaginii relieful
necesar, ar trebui procedat la o rcluşare energică, ceea ce ar
însemna de fapt o înşelăciune mai mult sau mai puţin pioasă.
Se adaugă faptul că reacţia psihologică a oamenilor este atît
de complicată, incit capacitatea mea de expunere abia dacă
ar fi în măsură să-i traseze in mod absolut exact imaginea.
Sînt, de aceea, sil it să mă limitez la înfăţişarea principiilor pe
care le-am extras din mulţimea de fapte individuale
observate. Nu este vorba aici, aşa cum eventual ar putea să
pară, de o deductio a priori, ci de expunerea deductivă a
unor puncte de vedere formate pe calc empirică. Aceste
puncte de vedere sînt, după cum nădăjduiesc, o contribuţie
clarificatoare la o dilemă care a dus şi continuă să ducă nu
doar in domeniul psihologiei analitice, ci şi în acela al
altor ştiinţe, şi mai ales în raporturile interumane, la
neînţelegere şi discordie. Se înţelege astfel de ce existenţa a
două tipuri diferite este un fapt de mult cunoscut, care, într-
un fel sau altul, a izbit atît observaţia
12 TIPURI
PSIHOLOGICE
cunoscătorului de oameni, cît şi reflecţia scormonitoare a
gîndi-torului, sau s-a înfăţişat bunăoară intuiţiei unui Goethe
sub forma principiului larg cuprinzător al sistolei şi
diastolei. Numele şi noţiunile sub care a fost sesizat
mecanismul introversiei şi al extraversiei sînt foarte diferite,
adaptate de fiecare dată punctului de vedere individual al
observatorului. în ciuda deosebirilor în formulare, iese
mereu în evidenţă ceea ce este comun în privinţa concepţiei
fundamentale, anume o mişcare a interesului în direcţia
obiectului, într-un caz, o mişcare a interesului de la obiect
către subiect şi către propriile procese psihologice, în
celălalt caz. în primul caz, obiectul acţionează ca un
magnet asupra tendinţelor subiectului, îl atrage şi îl
condiţionează în mare măsură, îl înstrăinează chiar de sine
însuşi şi îi schimbă calităţile în sensul unei armonizări cu
obiectul, într-atît îneît s-ar zice că obiectul ar avea pentru
subiect o importanţă superioară, în ultimă instanţă decisivă,
şi că faptul de a se abandona cu totul obiectului ar reprezenta
vocaţia absolută, sensul vieţii şi al destinului subiectului. în
cel de al doilea caz, subiectul este şi ră-mîne in centrul
tuturor preocupărilor. S-ar putea spune că este ca şi cum, în
ultimă instanţă, întreaga energie a subiectului s-ar cheltui pe
căutarea neîntreruptă a unor modalităţi de a împiedica
obiectul să capete o influenţă covîrşitoare asupra sa. Este ca
şi cum energia obiectului s-ar scurge, ca şi cum subiectul ar
fi magnetul care ar atrage obiectul către sine.
5. Nu este uşor de caracterizat, în mod accesibil şi
limpede, acest comportament contradictoriu faţă de obiect şi
există riscul serios de a recurge la formulări absolut
paradoxale care ar stîrni mai degrabă confuzie decît claritate.
Foarte general, punctul de vedere introvertit ar putea fi socotit
acela care în toate împrejurările caută să supraordoneze eul şi
procesele psihologice subiective obiectului şi procesului
obiectiv, sau cel puţin să le afirme în raport de acestea.
Atare atitudine conferă de aceea subiectului o valoare mai
mare decît obiectului. Corespunzător, obiectul se află
întotdeauna situat la un nivel valoric mai co- borît, el are o
importanţă secundară, ba chiar ocazional funcţionează ca
semn exterior, obiectiv, al unui conţinut subiectiv, de pildă
ca încorporare a unei idei, împrejurare în care esenţială
INTROD 13
UCERE

rămîne ideea; sau este materia unui sentiment, în care un

principală rămîne trăirea sentimentului şi nu individualitatea singur mecanism în paguba celuilalt, total atrofiat. O
reală a obiectului. Punctul de vedere extravertit, în schimb, atitudine
subordonează subiectul obiectului, atribuind acestuia din urmă tipică înseamnă întotdeauna doar predominanţa relativă a
valoarea preeminentă. Subiectul are întotdeauna, în acest unuia
caz, importanţă secundară; procesul subiectiv apare uneori dintre mecanisme.
ca anexă supărătoare şi inutilă a unor fapte obiective. Este 7. Constatarea existenţei introversiei şi a extraversiei a
limpede că psihologia care ia naştere pe baza acestor puncte per
de vedere opuse se bifurcă, în mod necesar, în două orientări mis mai întîi să se distingă între două grupuri mari de
absolut diferite. Una din acestea priveşte totul din unghiul indivi-
concepţiei sale, cealaltă din unghiul faptului obiectiv.
6. Poziţiile opuse nu sînt, mai întîi, nimic altceva decît
me
canisme opuse: o ieşire diastolică înspre obiect şi o luare în
po
sesie a acestuia, pe de-o parte; o concentrare sistolică şi o
des
prindere a energici de la obiectul luat in posesie, de
cealaltă
parte. Fiecare om posedă ambele mecanisme ca expresie a
rit
mului său de viaţă normal, nu întîmplător desemnat de
Goethe
prin noţiunile fiziologice care denumesc activitatea
cardiacă.
Alternarea ritmică a celor două forme de activitate psihică
ar
trebui să corespundă cursului normal al vieţii. Dar condiţiile
ex
terioare complicate in care trăim, ca şi condiţiile, poate şi
mai
complicate, ale dispoziţiei noastre psihice individuale
îngăduie
rareori o desfăşurare pe deplin netulburată a activităţii vieţii
psi
hice, împrejurări exterioare şi dispoziţii interioare
favorizează
foarte adesea unul din mecanisme şi îl limitează sau îl
împiedică
pe celălalt să funcţioneze. Fireşte, efectul este
predominanţa
unuia dintre mecanisme. Dacă această stare se cronicizează într-
un
fel sau altul, rezultă din ea un tip, respectiv o atitudine
compor
tamentală în care unul dintre mecanisme predomină
constant,
fireşte însă fără a-1 putea suprima complet pe celălalt, căci
şi
acesta ţine neapărat de activitatea vieţii psihice. De aceea
nu
poate să apară niciodată un tip pur, care să posede exclusiv
dualităţi psihologice. Dar această împărţire este atît de
superficială şi de generală, îneît ea nu îngăduie decît
diferenţieri la fel de generale. O cercetare amănunţită a
psihologiilor individuale care cad intr-o grupă sau în alta
arată de îndată că există diferenţe mari între indivizii ce
aparţin aceleiaşi grupe. Trebuie, prin urmare, să facem un pas
mai departe, spre a preciza în ce constau deosebirile dintre
indivizii aparţinînd aceleiaşi grupe. Potrivit experienţei mele,
pot spune că, în mod foarte general, indivizii se deosebesc nu
numai după diferenţa universală dintre extraversie şi
introversie, ci şi după diferitele funcţii psihologice
fundamentale. Acestea, respectiv funcţiile care se deosebesc
atît genuin, cît şi esenţial de alte funcţii sînt — după
experienţa mea — a gîndi, a simţi, a avea senzaţii, a intui.
Dacă predomină comportamental una din aceste funcţii,
apare tipul corespunzător. Motiv pentru care deosebesc: tipul
gîndire, tipul simţire, tipul senzaţie şi tipul intuiţie. Fiecare
din aceste tipuri poate fi pe deasupra introvertit sau
extravertit, potrivit cu atitudinea sa faţă de obiect, aşa cum
am arătat mai sus. în cadrul a două comunicări consacrate
tipurilor psihologice, nu am dezvoltat aceste distincţii, ci am
identificat tipul gîndire cu cel introvertit, iar tipul simţire cu
cel extravertit.1
Aceste identificări s-au dovedit inconsistente la o
elaborare mai temeinică a problemei. Pentru a evita
neînţelegerile, aş vrea să-1 rog pe cititor să reţină distincţiile
de mai sus. Spre a asigura claritatea absolut necesară în
lucruri atît de complicate, am consacrat ultimul capitol al
acestei cărţi definirii noţiunilor psihologice cu care am
operat.

1 Zur Frage der psychologischen Typen. Die Psyclwlogie der

unbewufiten Prozesse, p. 58 (reeditare în Ober die Psyclwlogie des
Unbewujlten, în Gesam-melte Werke, VII).
 PROBLEMA TIPURILOR ÎN ISTORIA DE IDEI
A ANTICHITĂŢII ŞI A EVULUI MEDIU

1. Despre psihologia Antichităţii. Tertullian şi Origene

8. Psihologie a existat dintotdeauna, de cînd există şi lumea a

cărei istorie o cunoaştem, dar o psihologie obiectivă există doar
de puţină vreme încoace. Pentru ştiinţa vremurilor vechi era
valabilă propoziţia după care: conţinutul de psihologie su-
biectivă creşte în absenţa psihologiei obiective. De aceea ope rele
anticilor sînt, ce-i drept, pline de psihologie, dar prea puţin poate
fi socotit obiectiv în ea. Ceea ce probabil a fost deter-' minat,
într-o măsură deloc neglijabilă, de particularitatea raporturilor
interumane din Antichitate şi din Evul Mediu. Antichitatea
cunoştea o evaluare aproape exclusiv biologică, dacă se poate
spune aşa, a omului de către semenul său, după cum reiese din
obiceiurile şi raporturile juridice ale acelor timpuri. în măsura în
care a exprimat în genere o judecată de valoare, Evul Mediu a
cultivat o evaluare metafizică a aproapelui, cu punctul de pornire
în ideea valorii eterne a sufletului uman. Această evaluare
compensatoare în raport cu punctul de vedere antic este pentru
estimarea personală — unică bază posibilă a unei psiho logii
obiective — la fel de nefavorabilă ca şi evaluarea biologică.
Există, desigur, nu puţini specialişti care sînt de părere că o
psihologie se poate scrie şi ex cathedra. Astăzi însă, cei mai
mulţi sînt convinşi că o psihologie obiectivă trebuie să se spri -
jine în primul rînd pe observaţie şi pe experienţă. Această bază
ar fi ideală, dacă ar fi posibilă. Dar idealul şi scopul ştiinţei nu
stau în descripţia pe cît mai exact cu putinţă a faptelor — ştiinţa
nu poate concura cu înregistrările cinematice şi fonografice —,
ci în descoperirea legii, care nu e altceva decît expresia abre-
viată a unor procese variate, dar concepute cumva unitar. Graţie
interpretării, scopul ştiinţei depăşeşte experimentul pur, dar ră-
16 T R PSI
I I H
OL
O
GI
CE
PR
OB 1
LE 7
MA
TIP
URI
LO
R
ÎN
IST
ORI
A
DE
IDE
I
mîne întotdeauna, în domeniul luat în
ciuda valabilităţii ei considerare al
generale, probate, un obiectului. în această
produs al constelaţiei măsură, bîrna din
psihologice subiective propriul ochi ne
a cercetătorului. în îndreptăţeşte tocmai
constituirea teoriilor să găsim paiul din
şi a noţiunilor ochiul fratelui nostru.
ştiinţifice hazardul în acest caz, bîrna
personal joacă un rol din ochiul propriu nu
important. Există şi o demonstrează, cum
ecuaţie psihologică am spus, că fratele
personală, nu doar nostru nu are nici un
una psiho-fizică. Noi pai în ochi. Dar
vedem culori, dar nu stînjenirca vederii ar
şi lungimi de undă. putea lesne prilejui o
De această bine teorie generală despre
cunoscută constatare faptul că toate paiele
trebuie să se ţină sînt bîrne.
seama în psihologie Recunoaşterea şi
mai mult ca oriunde. luarea în considerare
Eficacitatea ecuaţiei a condiţionării
personale începe o subiective a
dată cu observaţia. cunoştinţelor în
Vedem ceea ce sintem genere, şi mai ales a
capabili să vedem cunoştinţelor
cel mai bine prin noi psihologice, sînt o
înşine. Astfel, vedem condiţie
în primul rînd paiul fundamentală pentru
din ochiul fratelui
nostru. Fără îndoială,
paiul este acolo, dar
bîrna c în ochiul
nostru — şi ar trebui
să ne împiedice, în
oarecare măsură,
vederea. Nu am
încredere în
principiul
„observaţiei pure", în
aşa-numita
psihologie obiectivă,
decît dacă ea se
limitează la ochelarii
cronoscopului, ai ta-
histoscopului sau ai
altor aparate
„psihologice". în
felul acesta ne ferim
şi de o recoltă prea
bogată de fapte
psihologice expe-
rimentale. Ecuaţia
personală se pune şi
mai mult in valoare o
dată cu prezentarea
sau comunicarea
datelor observate,
pentru a nu mai vorbi
de interpretarea şi
abstractizarea
materialului ex-
perimental! Nicăieri
nu este mai
indispensabilă dccîl în
psihologie exigenţa
fundamentală ca
observatorul şi
cercetătorul să co-
respundă obiectului,
adică să fie în stare să
vadă nu doar într-un
singur fel, ci şi în
celălalt fel. Pretenţia
ca el să vadă doar
obiect i v nici nu ar
trebui ridicată, căci
aşa ceva e cu
neputinţă. Ar trebui
să fim mulţumiţi
dacă nu vedem prea
subiectiv. Faptul că
observaţia şi
interpretarea
subiectivă coincid cu
datele obiective ale
obiectului psihologic
este probant pentru
interpretare doar în
măsura în care aceasta
nu pretinde să fie
generală, ci îşi
propune să fie
valabilă numai pentru
dreapta apreciere spiritului uman şi a
ştiinţifică a unui istoriei culturii. De
psihic, diferit de aceea nu este de
acela al subiectului mirare că atitudinea
care observă. Această colectivă, puternică în
condiţie este vremurile vechi, a
îndeplinită doar împiedicat cu totul
atunci cînd aprecierea psihologică
observatorul este obiectivă a
suficient de bine diferenţelor
informat în legătură individuale, ca şi, în
cu dimensiunea şi genere, orice
natura propriei obiectivare ştiinţifică
personalităţi. Or, el a proceselor
poate să fie îndeajuns psihologice
de bine informat doar individuale. Tocmai
dacă se eliberează din cauza acestei lipse
într-o măsură de gîndire
importantă de psihologică, cunoaşte-
influenţele rea a fost
compensatoare ale „psihologizată",
judecăţilor colective respectiv umplută cu
şi ajunge astfel la o psihologie proiectată.
concepţie clară Exemple izbitoare
asupra propriei sale oferă în acest sens
individualităţi. începuturile inter-
9. Cu cît ne pretării filozofice a
întoarcem mai mult în lumii.
istorie, cu atît vedem Dcpsihologizarca
că personalitatea ştiinţei obiective
dispare sub stratul merge mină în mînă
colectivităţii. Iar dacă cu dezvoltarea
mergem mai jos către individualităţii şi a
psihologia primitivă, diferenţierii
descoperim că acolo psihologice
noţiunea de individ condiţionate a
nici nu există. în loc oamenilor. Ceea ce
de individualitate, explică de ce scrierile
găsim doar o transmise de
raportare colectivă Antichitate sînt atît de
sau o participation firave în materie de
inysliqueK Atitudinea psihologie obiectivă.
colectivă împiedică Distincţia dintre cele
însă cunoaşterea şi patru temperamente,
aprecierea unei pe care am preluat-o
psihologii diferite de din Antichitate, abia
a subiectului, prin dacă mai poate fi
faptul că spiritul considerată o tipizare
branşat pe colectiv psihologică,
este tocmai incapabil temperamentele
să gîndcască şi să nefiind aproape nimic
simtă altminteri dccît altceva decît
proiectind. Ceea ce se complexiuni psiho-
înţelege prin noţiunea fiziologice. Lip-
de „individ"
reprezintă o cucerire 1 L. Levy-Bruhl, Les
foiKtions mentales
relativ tîrzie a istoriei daiis Ies socie'te's
infe'rieures.
18 cunoaşterii. Prin
cipiile creştine ale
TIPURI PSIHOLOGICE
iubirii şi credinţei erau
sa de informaţii nu însă nefavorabile cu
vrea să însemne însă noaşterii, în interiorul
că în istoria de idei a gîndirii creştine,
Antichităţii nu există pneumaticul ar fi fost
urme ale acţiunii deci depreciat în
contrariilor măsura în care se
psihologice în distingea doar prin
discuţie. faptul că
10. Astfel, filozofia era posesorul gnozei,
gnostică a stabilit al cunoaşterii.
existenţa a trei tipuri, 11. Trebuie să ne
corespunzînd poate gîndim la diferenţa
celor trei funcţii dintre tipuri şi atunci
psihologice cînd examinăm lupta
fundamentale: îndelungată şi nu
gîndirii, simţirii, lipsită de primejdii pe
senzaţiei. Gîndirea ar care Biserica a dus-o
corespunde încă de la primele ei
pneumaticii începuturi împotriva
lor, simţirea — gnosticismului. Faţă
psihicilor, senzaţia — de neîndoielnica
hilicilor. Preţuirea orientare
mai precumpănitor
mică acordată practică a
psihicilor corespunde creştinismului
spiritului gnozei care, timpuriu şi în măsura
spre în care nu se
deosebire de pierdea, urniîndu-şi
creştinism, insista instinctul de luptă, în
asupra valoni polemică apologetică,
intelectualul nu PROBLEM
A
izbutea să o scoată la
TIPURILOR
capăt. Regula fidei ÎN ISTORIA
era DE IDEI
prea strimtă şi nu 19
îngăduia nici un fel de
mişcări independente, vorba de Tertullian şi
în plus, era săracă în de Origene,
cunoaştere pozitivă. aproximativ
Cuprindea puţine idei, contemporani, la
ce-i drept de imensă finele veacului al
valoare practică, dar doilea. Schultz scrie
care zăvorau gîndirea. despre ei: „Un
Intelectualul era lovit organism oarecare
într-o măsură mult este capabil să
mai mare decit sensi absoarbă hrana
bilul (der Fiihlende) de aproape complet şi să
sacrificium intellectus. o asimileze potrivit
Este prin urmare constituţiei sale, în
de înţeles de ce vreme ce altul o eva-
conţinuturile cuează tot atît de
precumpănitor complet prin violente
cognitive ale gno simptome reactive.
zei, care în lumina La fel de
dezvoltării de azi a contradictoriu s-au
gîndirii nu numai că comportat unul în
nu raport cu celălalt
şi-au pierdut din Origene şi Tertullian.
valoare, dar şi-au şi Reacţia lor la gnoză
sporit-o substanţial, nu le defineşte doar
trebuie caracterele şi
să fi exercitat o mare concepţiile de viaţă, ci
putere de atracţie este totodată de o
asupra intelectualului însemnătate
din sînul Bisericii. Ele fundamentală pentru
au reprezentat de fapt, locul ocupat de gnoză
pentru ci, ispita în viaţa spirituală şi în
lumii. în special curentele religioase
docetismul a dat de ale vremii." 2
furcă Bisericii, 12. Tertullian s-a
susţinînd născut la Cartagina în
că Cristos a avut doar jurul anului 160. A
un trup aparent şi că fost păgîn, dedat
întreaga sa viaţă vieţii de luxură a
pămîntească, precum cetăţii sale pînă spre
şi suferinţele îndurate vîrsta de 35 de ani,
de el nu au fost de- cînd s-a creştinat. A
cît aparenţă. în această devenit autorul a
afirmaţie gîndul pur nenumărate scrieri ce-
trece pe primul plan, i oglindesc
opunîndu-se simţirii inconfundabil
omeneşti. Lupta cu caracterul,
gnoza ne întîmpină în împrejurare care ne
chipul cel mai desluşit interesează în mod
în două figuri care au special în cadrul de
fost nu doar Părinţi faţă. Se recunosc
ai Bisericii, ci şi desluşit mai cu seamă
personalităţi de zelul său nobil, fără
covîrşitoare precedent, înflăcăra-
importanţă. Este rea, temperamentul
pătimaş şi
interioritatea adîncă a
concepţiei religioase.
Fanatic, cultivînd o
unilateralitate genială
de dragul unui adevăr
recunoscut, intolerant,
natură de luptător fără
pereche, combatant
necrţtor ce se
consideră victorios
doar cînd adversarul îi
e total anihilat, el
mînuieşte cu feroce
măiestrie o limbă
strălucitoare ca o
spadă. E creatorul
latinei bisericeşti, ce
avea să dureze mai
bine de o mie de ani,
şi cel care a fixat
terminologia tinerei
Biserici: „De îndată ce
înşfăca un punct de
vedere, trebuia —
biciuit parcă de o oaste
a iadului — să-1 dez-
volte pînă la ultimele
consecinţe, chiar şi
atunci cînd dreptatea
nu mai era de mult de
partea lui, iar orice
ordine raţională îi
zăcea zdrenţuită la
picioare." 3 Modul
pătimaş de a gîndi îi căsătorie şi pretindea
era atît de necruţător, ca persoanele de sex
îneît se înstrăina tot femeiesc să poarte
mai mult exact de întotdeauna văl.
acel lucru pentru care, Gnoza, care e tocmai
de fapt, şi-ar fi dat o patimă a gîndirii şi
viaţa. La fel îi era şi a cunoaşterii,
etica, plină de o aspră filozofia şi
severitate. Cerea
stăruitor să se caute
martirajul, nu să se
2 Dokumente der
Gnosis, p. XXIX.
fugă de el, nu
admitea o a doua 3 Loc. cit., p. XXV.
20 T I PSI
HO
I
LO
GI
CE
PR 2
OB 1
LE
MA
TIP
URI
LO
R
lN
IST
ORI
A
DE
IDE
I
ştiinţa, de fapt puţin cunoască. Dar nu pe
diferite de ea, erau tine, sufle
combătute de el cu fa- te, te chem, care,
natică intoleranţă. Lui i dresat în şcoli, umblat
se atribuie mărturisirea prin biblioteci, hrănit
sublimă: credo quia şi îndestulat în
absurdum est (cred academii şi sub
pentru că este absurd). porticuri atice,
Ceea ce nu corespunde propovăduieşti
întru totul adevărului înţelepciune, nu, ci ţie,
istoric, căci el spusese suflete, vreau să-ţi
doar: „Et mortuus est vorbesc, ţie, care eşti
dei filius, prorsus
credibile est, quia 4 „Şi fiul lui Dumnezeu
a murit, ceea ce e pe deplin
ineptum est. Et
credibil, căci e absurd. Şi a
sepultus resurrexit; înviat din mormînt; ceea ce
certum est, quia e sigur, căci e cu neputinţă"
impossibile est." 4 (Tertullian, De carne
13. Avînd o minte Christi, 5).

ascuţită, şi-a dat

seama de starea
jalnică
a cunoştinţelor
filozofice şi gnostice şi
Ie-a respins cu dispreţ.
în schimb, s-a raportat
la mărturia propriei
lumi interioare, la
propriile realităţi
lăuntrice care erau una
cu credinţa pe care o
îmbrăţişase. Acestora
le-a dat formă,
devenind astfel
creatorul
raporturilor conceptuale
ce astăzi încă stau la
temelia sistemului
catolic. Realitatea
lăuntrică iraţională era
pentru el de natură
esenţialmente
dinamică, era
principiul şi
fundamentul pe care îl
opunea lumii, ştiinţei şi
filozofiei general
valabile sau raţionale,
îi citez cuvintele:
14. „Chem un nou
martor, sau mai
degrabă un martor
care
este mai cunoscut
decît orice monument
literar, mai dezbătut
decît orice sistem de
învăţătură, mai
răspîndit decît orice
înştiin
ţare publică, mai mare
decît toată făptura
omenească, chem anu
me ceea ce constituie
omul în integralitatea
lui. Aşadar, înfăţi-
şează-te, o, tu, suflete,
fie că eşti dumnezeiesc
şi veşnic, precum
cred unii filozofi —
vei minţi atunci cu atît
mai puţin —, ori
deloc dumnezeiesc,
căci muritor, precum
fireşte crede singur
Epicur — se va cuveni
să minţi atunci cu atît
mai puţin —, fie
că vii din cer sau că te
naşti pe pămînt, fie că
eşti alcătuit din
numere sau din atomi,
fie că îţi începi
existenţa o dată cu
trupul
ori că eşti mai apoi
introdus în trup,
indiferent care îţi este
obîr-
şia şi în ce fel faci din
om ceea ce este el,
anume o fiinţă raţio
nală, capabilă să.
perceapă şi să
simplu şi neinstruit,
neajutorat şi
neexperimentat, aşa
cum te afli la cei care
nu te au decît pe tine,
aşa cum vii din uliţă,
din colţul străzii, din
atelier. Tocmai de
neştiinţa ta am
nevoie." 5
îs. Mutilarea pe
care şi-a impus-o
Tertullian prin
sacrificium intellectus
1-a condus către
recunoaşterea fără
rezerve a realităţii
interioare iraţionale, a
temeliei reale a împins la jertfă, la
credinţei sale. A amputarea celui mai
rezumat necesitatea
procesului religios, pe
care îl simţea în sine,
în formula
incomparabilă anima
naturaliter christiana.
O dată cu sacrificium
intellectus, filozofia
şi ştiinţa, consecutiv
şi gnoza şi-au pierdut
pentru el orice
importanţă.
16. în cursul vieţii,
trăsăturile descrise mai
sus i s-au accen
tuat. Cînd Biserica s-a
văzut constrînsă din ce
în ce mai mult
să încheie
compromisuri cu
masa, el s-a revoltat şi
a devenit
discipolul lui
Montanus, profet
frigian extatic care
susţinea prin
cipiul absolutei negări a
lumii şi al spiritualizării
totale. în pam
flete violente, Tertullian
a atacat politica papei
Calixtus I, ajun-
gînd astfel, împreună
cu montanismul, mai
mult sau mai puţin
extra ecclesiam. După
22
TIPURI PSIHOLOGICE
18. în Origene
aflăm polul absolut
opus al lui Tertullian.
Ori-gene s-a născut în
jurul anului 185, în
Alexandria. Tatăl său
a fost martir creştin.
El însuşi a crescut în
acea foarte particulară
atmosferă spirituală
în care se amestecau
ideile Orientului cu
cele ale Occidentului.
Cu mare sete de
învăţătură, şi-a
însuşit tot ceea ce era
demn de ştiut în acele
vremuri, asimilînd
întreaga bogăţie de
idei din epoca
alexandrină ce i se
oferea sub formă de
bunuri creştine,
iudaice, elenistice şi
egiptene. S-a
remarcat ca profesor
la o şcoală de catiheţi.
Filozoful păgîn
Porphyrios, elev al lui
Plotin, spunea despre
el că ducea o viaţă de
creştin, dar potrivnică
legii; în privinţa
opiniei pe care o
o relatare a lui
Augustin, ulterior ar fi
intrat în conflict şi cu
montaniştii şi ar fi
întemeiat o sectă pro
prie.
17. S-ar putea spune
că Tertullian este un
reprezentant clasic
al gîndirii introvertite.
Intelectul său
apreciabil, extrem de
as
cuţit, este flancat de o
evidentă senzualitate.
Procesul psihologic
al dezvoltării, pe care
îl numim creştin, 1-a
preţios organ — idee
mitică de asemenea
conţinută în simbolul
grandios şi exemplar al
sacrificiului fiului
lui Dumnezeu. Cel mai
preţios organ al său era
tocmai intelectul
şi cunoaşterea clară
mijlocită de el.
Sacrificium intellectus
i-a
închis calea către o
dezvoltare pur raţională,
obligîndu-1 să iden
tifice în dinamica
iraţională din adîncul
sufletului său temelia
propriei fiinţe. Logica
gnozei, felul specific
intelectual în care
aceasta utiliza
fenomenele dinamice
din adîncul sufletului, îi
era
în chip necesar
detestabilă, căci ea
reprezenta tocmai
calea pe
care o părăsise spre a
îmbrăţişa principiul
simţirii.
5 Schultz, Dokumente
der Gnosis, pp. XXV ş.
urm.
nutrea despre lucruri
şi despre dumnezeire,
el elcniza şi substituia
reprezentările greceşti
miturilor străine. 6
Autocastrarea la care
s-a supus şi ale cărei
motive particulare pot
fi ghicite, dar nu sînt
istoric atestate, s-a
produs încă înainte de
211. Exercita o mare
influenţă asupra celor
din jurul său şi avea
un discurs
convingător. Era
întotdeauna înconjurat
de elevi şi de o armată
întreagă de stenografi
care prindeau vorbele
de preţ ce cădeau de
pe buzele
învăţătorului venerat.
Ca scriitor a fost
extrem de fecund,
dez-voltînd totodată şi
o impunătoare
activitate didactică. în
Antio-hia a ţinut
prelegeri de teologie
chiar pentru
împărăteasa mamă,
Mamaea. La
Cezareea, conducea o
şcoală. îşi întrerupea
adesea activitatea
didactică din pricina
călătoriilor întinse pe 23
care le întreprindea. PROBLEMA
TIPURILOR
Era de o extraordinară ÎN ISTORIA
erudiţie şi dispunea de DE IDEI
o uimitoare capacitate
de a cerceta cu grijă le este în egală
lucrurile. A descoperit măsură necesară şi
manuscrise vechi ale unora şi altora:
Bibliei şi a dobîndit credincioşii îşi iau din
merite speciale în cri- ea faptele şi
tica de texte. „A fost comandamentele de
un mare învăţat, în care au nevoie, iar
fapt, singurul învăţat ştiutorii îi descifrează
adevărat pe care 1-a ideile şi îşi extrag din
avut vechea ea forţele care îi
Biserică", spunea călăuzesc spre
Harnack. Spre contemplarea şi
deosebire de iubirea de Dumnezeu
Tertullian, Origene nu — astfel îneît tot ceea
s-a refuzat influenţei ce e material apare
gnosticismului, prin interpretare
dimpotrivă, 1-a adus religioasă (exegeză
pe acesta sub o formă alegorică,
atenuată în sînul hermeneutică) ca
Bisericii sau cel puţin retopit spre a forma
a dorit să o facă. El un cosmos de idei, ba
însuşi este, într-adevăr, în cele din urmă totul
judecînd după gîndirea este biruit prin ascen-
şi după concepţiile siune şi depăşit ca
fundamentale ce îi treaptă şi rămîne
sînt proprii, un singură, odihnindu-se
gnostic creştin. fericită, doar legătura
Poziţia lui faţă de dintre spiritul izvorît
credinţă şi ştiinţă este din Dumnezeu al
descrisă de Harnack făpturii şi Dumnezeu
prin următoarele însuşi (amor et
cuvinte, semnificative visio)."
din punct de vedere 19. Teologia lui,
psihologic: „Biblia spre deosebire de
aceea a lui Tertullian,
6 Loc. cit., p. XXII. este
esenţialmente
filozofică, mulîndu-se
perfect pe tiparul unei
fi
lozofii neoplatonice.
în Origene se
întrepătrund în chip
paşnic
şi armonios sferele
filozofiei greceşti şi
ale gnozei, pe de-o
par
te, ale ideilor creştine,
pe de alta. Rezultatul
acestei îngăduinţe
şi echităţi larg
comprehensive a fost
că şi Origene a avut
desti
nul celor condamnaţi
de Biserică. Oricum,
condamnarea defini
tivă s-a produs abia
postum, după ce
Origene, bătrîn,
fusese
martirizat în timpul
prigoanei împotriva
creştinilor, sub
Dccius,
şi murise la scurtă
vreme în urma
torturilor. în 399, papa
Anas
tasie I a pronunţat
condamnarea, iar în
543 un sinod
convocat
de Iustinian a
anatemizat erezia;
anatema s-a menţinut
şi în ver
dictele conciliilor
ulterioare.
20. Origene este un
reprezentant clasic al
tipului extravertit.
Orientarea sa
fundamentală merge în
direcţia obiectului,
ceea ce
se vede din atenţia
conştiincioasă cu care
el examinează faptele tocmai la sexualitate.
obiective şi De aceea castrarea
condiţionările lor şi este expresia adecvată
din formularea acelui a sacrificiului celei
principiu mai preţioase funcţii.
suprem al lui amor et Este absolut
visio Dei. Procesul caracteristic faptul că
creştin de dezvoltare Tertullian săvîrşeşte
a întîlnit în Origene sacrifi-
un tip care se cium intellectus, iar
întemeiază pe relaţia Origene sacrificium
cu phalli, căci viaţa creş
obiectul, relaţie care s- tină pretinde
a exprimat suspendarea totală a
dintotdeauna simbolic legăturii senzuale cu
prin se obiectul,
xualitate, motiv pentru mai exact:
care anumite teorii sacrificarea acelei
reduc toate funcţiile funcţii care este
de bază ale sufletului socotită a fi cea
24 un intelectualism
TIPURI PSIHOLOGICE
îndrăzneţ şi generos
cultivat să cerceteze
mai preţioasă, a
istoria eticii gnostice.
bunului celui mai de
Va înţelege pe deplin
preţ, a instinctului
sacrificium intellectus.
celui mai puternic.
Acei oameni erau
Din punct de vedere
consecvenţi şi din
biologic, sacrificiul
punct de vedere
este pus în slujba
practic, trăindu-şi
domesticirii, din
ideile pînă la absurd.
punct de vedere
Ori-gene însă,
psihologic însă el
mutilîndu-se, şi-a
urmăreşte, prin
sacrificat legătura
desfacerea vechilor
senzuală cu lumea.
legături, să ofere
Pentru el, evident, nu
spiritului posibilităţi
intelectul reprezenta o
noi de evoluţie.
primejdie specială, ci
Tertullian şi-a jertfit
mai degrabă simţirea
intelectul, căci
şi senzaţia ce leagă de
intelectul era acela
obiect. Prin castrare,
care îl lega cel mai
el s-a eliberat de
puternic de realitate.
senzualitatea
Combătea gnoza,
împerecheată cu
deoarece pentru el ca
gnosticismul şi a
reprezenta calea
putut astfel să se lase
ocolită de a ajunge la
fără teamă în voia
intelectualitate,
bogăţiei de gîndire a
condiţie totodată a
acestuia din urmă, în
senzualităţii.
vreme ce Tertullian,
Corespunzător acestui
prin sacrificiul său
fapt, gnosticismul se
intelectual, s-a zăvorit
împarte într-adevăr în
în faţa gnozei,
două direcţii: una
ajungînd însă, tocmai
tinde către o
pe această cale, la o
spiritualizare
profunzime a
depăşind orice
sentimentului religios
măsură, cealaltă se
pe care Origene n-a
pierde în anomism
atins-o niciodată.
etic, într-un
„Ceea ce îl deosebeşte
libertinism absolut,
de Origene", scrie
care nu se dă înapoi
Schultz, „este faptul
din faţa nici unui
că a trăit în adîncul
viciu, a nici unei
sufletului fiecare
perversităţi, a nici
cuvînt, că nu raţiunea
unei impudori oricît
1-a înflăcărat, ca pe
de respingătoare. Se
acesta, ci inima. în
deosebeau astfel
schimb, a rămas în
encratiţii (abstinenţi)
urma lui Origene prin
de antitacţi sau
faptul că
antinomişti (adversari
ai ordinii şi ai legii),
care păcătuiau din
principiu, de-dîndu-se
deliberat, potrivit cu
anume precepte, la
desfrînări fără limite.
Acestora din urmă le
aparţineau şi
nicolaiţii, arhonticii
etc, ca şi cei numiţi,
foarte potrivit,
borboricni. Cît de
apropiate erau
aparentele contrarii se
vede din exemplul
arhonticilor care s-au
împărţit într-o direcţie
encratică şi una
antinomistă, păs-
trîndu-şi fiecare
logica şi consecvenţa
proprie. Cine vrea să
ştie ce înseamnă din
punct de vedere etic
 PROBLEM 25
A cărui principiu are o
TIPURILOR
ÎN ISTORIA valabilitate
DE IDEI recunoscută. Există
doar şi printre
el, cel mai pătimaş primitivi astfel de
dintre toţi gînditorii, şmecheri care apar în
a fost la un pas de a faţa fetişului lor cu o
respinge cunoaşterea găină neagră sub
în genere şi de a braţ şi declară: „lată,
extinde la întreaga iţi jertfesc un porc
gîndire umană lupta negru şi frumos." în
împotriva gnozei." 7 ce mă priveşte, cred
21. Vedem aici că, în ciuda
cum, de fapt, în sentimentului evident
cadrul procesului de uşura
creştin ti re pe care omul
pul originar s-a obişnuit îl trăieşte
inversat. Tertullian, atunci cînd asistă la
gînditorul penetrant, demo
devine larea a ceva grandios,
un om al explicaţia
sentimentului; devalorizantă nu este
Origene, la rîndu-i, în orice
devine învăţat şi se împrejurare corectă,
pierde în logică. E cu toată aparenţa ei
uşor, fireşte, să foarte „biologică". în
inversăm măsura în care ştim
raţionamentul şi să cîte ceva de natură
spunem că Tertullian personală despre
a fost dintotdeauna un aceste
om al sentimentu două personalităţi de
lui, iar Origene un anvergură din istoria
intelectual. Dar, gîndirii, trebuie să
lăsînd la o parte recunoaştem că
faptul că întreaga lor atitudine
în felul acesta este atît de gravă, îneît
diferenţa tipologică răs
nu se suprimă, ci turnarea pe care au
continuă să trăit-o sub influenţa
dăinuie, modul creştinismului nu a
răsturnat de a privi fost
lucrurile nu explică nici viclenie, nici
de ce înşelăciune, ci
Tertullian şi-a văzut realitate şi adevăr.
în gîndire adversarul 22. Nu ne pierdem
cel mai primejdios, pe căi lăturalnice,
în vreme ce Origene 1- dacă ne reamintim cu
a văzut în sexualitate. această ocazie ce
S-ar putea răspunde înseamnă din punct
că amîndoi s-au de vedere psihologic
înşelat, iar ca de
argument s-ar putea turnarea instinctului
aduce dez- de pe orbita lui
nodămîntul fatal al firească, deturnare ce
existenţelor ambilor. pare
în acest caz, ar trebui a constitui procesul
să presupunem însă că (sacrificial) creştin:
amîndoi au sacrificat rezultă anume din cele
ceea ce în ochii lor de mai sus că
avea o valoare mai răsturnarea semnifică
mică şi că deci ei ar fi totodată trecerea către
„tras pe sfoară" des o altă
tinul. Este şi acesta
un punct de vedere al 7 Dokumente der
Gnosis, p. XXVII.
26 T P 27
I R
atitudine. Se înţelege preferenţiale, din care
astfel limpede care rezultă diferite tipuri.
este cauza răsturnării în măsura în care
şi în ce măsură fiecare om posedă, în
Tertullian are dreptate calitate de fiinţă
atunci cînd concepe relativ stabilă, toate
sufletul ca naturaliter funcţiile psihologice
christiana: direcţia de bază, ar fi necesar
firească a instinctului din punct de vedere
urmează, precum psihologic, în vederea
toate în natură, adaptării sale perfecte,
principiul minimului ca el să le şi utilizeze
efort. Or, un om este pe acestea în mod
înzestrat mai mult pe egal. Căci trebuie să
o direcţie, altul pe existe un motiv
alta. Sau, adaptarea la pentru care dispunem
primul mediu al de diferite modalităţi
copilăriei pretinde, de adaptare
după felul de a fi al psihologică: probabil
părinţilor şi după că o singură cale e
împrejurări, ceva mai insuficientă; doar
multă reţinere şi gîndit sau doar simţit,
reflecţie, ori mai obiectul nu pare să fie
multă participare decît parţial sesizat.
afectivă. Se formează Atitudinea („tipică")
astfel automat unilaterală lasă un
anumite atitudini deficit în capacitatea
psihologică de tot ceea ce se
adaptare, care, petrecuse în trecutul
acumulîndu-sc in îndepărtat şi din care
cursul vieţii, duce mai rezultaseră mai apoi
devreme sau mai stări nefaste pentru
tîrziu la tulburări de umanitate.
adaptare ce împing 23. Sacrificiul pe
subiectul către o care l-au făcut
compensaţie. Tertullian şi Origene e
Compensaţia însă nu dras
poate fi obţinută decit tic, prea drastic pentru
printr-o amputare gustul nostru, dar el
(sacrificiu) a atitudinii corespunde spiritului
unilaterale de pînă eminamente
atunci. în felul acesta, concretist al vremii.
apare o stază tempo- Acesta este spiritul
rară a energiei şi o în care
debordare a ei în gnoza şi-a interpretat
canalele neutilizate viziunile ca pur reale
încă pe cale sau cel puţin ca re-
conştientă, dar ferindu-se nemijlocit
pregătite în la real şi în care
inconştient. Deficitul Tertullian şi-a
în adaptare care este considerat
causa efficiens a realitatea simţirii ca
procesului de obiectiv valabilă.
răsturnare se mani- Gnosticismul a
festă subiectiv sub proiectat
forma unui sentiment percepţia interioară
de nelămurită subiectivă a
nemulţumire. Aceasta procesului de
era atmosfera care schimbare a ati
domina momentul de tudinii sub forma unui
răscruce de la sistem cosmogonic şi
începutul erei noastre. a crezut în realita
O extraordinară şi tea figurilor sale
uimitoare nevoie de psihologice.
mîntuire pusese 24. în cartea mea
stăpînire pe oameni, Wandlungen und
ducînd la acea Symbole der Libido*
înflorire nemaivăzută am
de culte posibile şi lăsat deschisă
imposibile din Roma problema originii
antică. Nu lipseau orientării propriu-zise
nici reprezentanţii a libidou-
teoriei vieţii trăite din lui în procesul creştin.
plin care operau nu Am vorbit atunci de
cu „biologie", ci cu scindarea libidoului
argumentele ştiinţei în două jumătăţi
de atunci. De orientate opozitiv.
asemenea, nu mai Explicaţia acestui
conteneau speculaţiile fapt re
asupra motivelor zultă din
pentru care oamenii o unilateralitatea
duceau atît de rău; atitudinii psihologice
doar că în acele vre- care devenise atît
muri cauzalismul nu de marcată, încît
era atît de limitat pe compensaţia încerca
cît este acela al ştiinţei să irumpă din
noastre; se făceau inconştient.
raportări nu doar la Este tocmai mişcarea
vîrsta copilăriei, ci şi gnostică din primele
la cosmogonie, veacuri ale creştinis
inventîndu-se mului care arată în
nenumărate sisteme chipul cel mai
care demonstrau desluşit cum în
momentele
de compensare
conţinuturile
inconştiente
izbucnesc în afară.
Creştinismul însuşi a
însemnat prăbuşirea şi
sacrificarea valori
lor culturii, deci ale
atitudinii antice.
Astăzi e aproape
inutil să
remarcăm că a vorbi
despre vremurile
noastre sau despre
vre
murile de acum două
mii de ani este
totuna.

2.
Controverse
le teologice
ale Bisericii
vechi

25. Nu este
improbabil să întîlnim a lui Cristos, socotit
opoziţia tipurilor în de ei fiul Măriei şi al
istoria schismelor şi a lui Iosif, care abia
ereziilor, de altminteri ulterior ar fi primit
atît de bogată în consacrarea prin
controverse, a Duhul Sfînt. Astfel,
Bisericii creştine din faţă de docetişti,
primele veacuri. ebioniţii se situau în
Ebioniţii sau iudeii această ches-
botezaţi, identici
probabil cu primii 8 Reeditare: Symbole
der Wandlung
creştini, credeau în (Gesammelte Werke,
umanitatea exclusivă V).
28 T I PSI
I HO
LO
GI
CE
PR 2
OB
LE
9
MA
TIP
UR
ILO
R
IN
IST
OR
IA
DE
IDE
I
tiune la polul opus. homoiousia erau
Opoziţia s-a perpetuat chestiuni mai puţin
vreme îndelungată, grave. Căci dincolo
într-o formă de ele se ascundeau,
schimbată, mai atît istoric, cît şi
tăioasă, din unghiul psihologic, crezul
politicii clericale, dar ebionit în umanitatea
mai moderată din pură a lui Cristos
unghiul conţinutului, unită cu dumnezeirea
ea a reapărut în jurul lui relativă
anului 320 în erezia („aparentă") şi crezul
lui Arie. Arie docetist în
respingea formula dumnezeirea pură a
propusă de Biserica lui Cristos unită cu
ortodoxă xrâ natpi materialitatea lui
ouooiknoc, (asemenea doar aparentă. Iar sub
Tatălui). Examinînd acest strat găsim din
mai îndeaproape nou marea schismă
istoria marii psihologică. O dată,
controverse arianice afirmaţia că valoarea
legată de homoousie şi importanţa
şi de homoiousie fundamentală se află
(identitatea şi de partea
asemănarea fiinţei lui perceptibilului
Cristos cu senzorial, al cărui
Dumnezeu), subiect este dacă nu
observăm că lio- întotdeauna o
moiousia pune senzaţie umană
accentul pe senzual şi personală, în schimb,
pe simţirea umană, în întotdeauna o
vreme ce homoousia
reprezintă un punct de
vedere pur logic şi
abstract. Tot astfel, s-
ar zice să revolta
monofiziţilor (care
susţineau unitatea
absolută a naturii lui
Cristos) împotriva
formulei diofizite a
sinodului de la
Calcedon (care
admitea natura dublă,
indivizibilă a lui
Cristos, respectiv
natura omenească şi
dumnezeiască într-
una) valorifică, din
nou, punctul de
vedere abstract şi non-
reprezentabil faţă de
cel natural şi senzual
al formulei diofizite.
26. Se impune
totodată evidenţei
faptul că atît în
mişcarea lui Arie, cit
şi în controversa
monofizită, problema
dogmatică subtilă era
esenţială doar pentru
acele spirite care o
iniţiaseră, iar nu şi
pentru marea masă
care pusese stăpînire,
în mod partizan, pe
disputa dogmatică.
Pentru ea, o astfel de
chestiune subtilă nu
avea, în acele
vremuri, nici un fel
de motivaţie; ceea ce
o frămînta erau
problemele şi
revendicările puterii
politice, fără nici o
legătură cu
diferendele teologice.
Dacă diferenţa
tipurilor va fi avut
aici în genere o
importanţă oarecare,
ea va fi stat în faptul
că se ofereau pe
această cale
formulele prin care
instinctele grosolane
ale masei erau
măgulitor etichetate.
Ceea ce nu vrea să
însemne că pentru cei
care declanşaseră
controversa,
homoousia şi
senzaţie umană caracteristică a
proiectată; a doua păcatului strămoşesc,
oară, afirmaţia că doctrină a cărei
valoarea esenţă
fundamentală se află constă în ideea de
de partea concupiscentia 9
abstracţiunii şi a moştenită de la
extraumanului, al Aduni. în
căror subiect este viziunea lui Augustin,
funcţia, adică: păcatului originar i se
procesul obiectiv al opune harul mîn-
naturii care se tuitor al lui Dumnezeu
desfăşoară în cadrul cu instituţia creată de
unei legităţi el: Biserica, admi
impersonale, dincolo nistratoare a
de senzaţia umană mijloacelor de salvare.
căreia îi slujeşte în această concepţie,
chiar de temelie. valoa
Primul punct de rea omului este foarte
vedere nu ţine seama scăzută. El nu mai e
de funcţie, în de fapt decît o biată
favoarea complexului creatură, condamnată,
funcţional care e căzută necondiţionat
omul; ultimul punct în puterea diavolu
de vedere nu ţine lui, dacă nu se
seama de om, ca împărtăşeşte de harul
suport indispensabil, divin prin
în favoarea funcţiei. intermedierea
Ambele puncte de Bisericii
vedere îşi neagă atotmîntuitoare.
reciproc valoarea Dispar mai mult sau
fundamentală. Cu cît mai puţin astfel
reprezentanţii lor se nu doar valoarea, ci
identifică mai hotărît şi libertatea morală
cu tezele proprii, cu şi autodeterminarea
atît ei încearcă mai omului, cresc, în
mult, poate cu cele schimb, cu atît mai
mai bune intenţii, să mult valoarea şi
şi le impună unii importanţa
celorlalţi, violentîndu- ideii de Biserică, în
şi astfel reciproc va- concordanţă cu
loarea fundamentală. programul formulat
27. O altă faţă a de Au
opoziţiei tipurilor gustin în Civitas Dei.
pare să se manifeste 28. Unei concepţii
în atît de apăsătoare i s-
controversa pelagiană a împotrivit mereu
de la începutul sentimentul libertăţii
veacului al V-lea. şi al valorii morale
Expe aomului, pe care nici
rienţa adînc trăită de o reflecţie, oricît de
Tertullian, potrivit profundă, şi nici o
căreia omul nici după logică, oricît de
botez nu poate evita ascuţită,
păcatul, a devenit la
Augustin, în multe 9 Lăcomie, am spune:
privinţe asemănător libido nestăpînit, care, ca
Einapnâvri, constringere
lui Tertullian, aştrilor şi a destinului, îl
doctrina pesimistă şi duce pe om la greşeală şi
atît de la pierzanie.
30 T I PSI
I HO
LO
GI
CE
PR 3
OB 1
LE
MA
TIP
URI
LO
R
ÎN
IST
ORI
A
DE
IDE
I
nu au izbutit pînă la 30. Pe la mijlocul
urmă să-1 suprime. veacului al IX-lea,
Legitimitatea stareţul Paschasius
sentimentului de Rad-
valoare umană şi-a bertus s-a făcut
aflat apărătorul în cunoscut cu o scriere
persoana lui Pe-lagius, despre euharistie, în
călugăr britanic, şi în care
aceea a elevului său, reprezenta doctrina
Caelestius. Doctrina transsubstanţierii,
lor s-a întemeiat pe respectiv ideea că
libertatea morală a vinul şi
omului, ca rea-litat hostia se transformă
dată. Este în comuniune în
semnificativ pentru sîngele adevărat şi în
înrudirea dintre car
punctul de vedere nea adevărată a lui
pelagian şi concepţia Cristos. Această
diofizită faptul că concepţie a devenit,
pelagienii, urmăriţi de cum
adversarii lor, au găsit se ştie, dogma după
refugiu la Nestorie, care metamorfozarea
mitropolitul se produce vere, rea-
Constantinopolului. liter, substantialiter;
Nestorie sublinia deşi „accidentele",
separarea celor două respectiv piinea şi vi
naturi ale lui Cristos, nul, îşi păstrează
opunîndu-se înfăţişarea, ele sînt
învăţăturii lui Ciril totuşi în substanţă
despre (pixjiKf) carnea
EVGXTIC,, unitatea
fizică a lui Cristos ca
om-Dumnezeu.
Nestorie ţinea de
asemenea să se
considere că Măria
era nu cea care îl
născuse pe Dumnezeu,
OEOTOKOC; ci cea
care îl născuse doar pe
Cristos,
XpioxoTOKoc, .
Numea păgînă ideea
după care Măria ar fi
fost mama lui
Dumnezeu. El este
acela care a declanşat
disputa nestoriană,
încheiată în cele din
urmă cu schisma
Bisericii care îi
poartă numele.

3.
Probl
ema
trans
subst
anţie
rii

29. O dată cu
marile răsturnări
politice, cu prăbuşirea
impe
riului roman şi cu
declinul civilizaţiei
antice, şi aceste
contro
verse au luat sfîrşit.
Dar după instalarea,
la cîteva sute de ani,
a unei anumite
stabilităţi, diferenţele
psihologice au început
din
nou să se manifeste,
în modul lor
caracteristic, mai întîi
timid,
apoi, pe măsura
dezvoltării culturii,
tot mai intens. E drept
că
nu mai erau aceleaşi
probleme care
tulburaseră vechea
Biserică,
ci apăruseră forme
noi, dar psihologia
ascunsă în spatele lor
era
aceeaşi.
şi sîngele lui Cristos.
împotriva acestei
extreme concretizări a
unui simbol a cutezat
să ridice unele obiecţii
Ratramnus, călugăr în
aceeaşi mînăstire în
care Radbertus era
stareţ. Un adversar
hotărît a găsit
Radbertus în Scotus
Eriugena, filozof
important şi gînditor
plin de cutezanţă care
a trăit în Evul Mediu
timpuriu şi care se
afla atît de sus şi atît
de departe în raport cu
contemporanii lui,
îneît anatema Bisericii
1-a ajuns abia cîteva
secole mai tîrziu, duă
cum scrie Hase in
istoria sa
bisericească 10. Stareţ
fiind la Malmesbury,
a fost ucis în jurul
anului 889 de către
propriii săi călugări.
Scotus Eriugena,
pentru care filozofia
adevărată era totodată
religie adevărată, nu
era un adept orb al au-
torităţii şi al ideilor
primite, căci, spre
deosebire de
majoritatea
contemporanilor săi, el
ştia să gîndească pe
cont propriu. Scotus
Eriugena aşeza
raţiunea deasupra
autorităţii, poate total
în răspăr cu spiritul
vremii, dar îndatorînd
cert veacurile ce aveau
să vină. Chiar acelor
eminenţi Părinţi ai
Bisericii, aliaţi
deasupra oricărei
discuţii, el le admitea
autoritatea doar în
măsura în care
scrierile lor închideau
comori de inteligenţă.
După el, euharistia nu
32 T P
orice amestec cu
obiectul concret, şi
punctul de vedere
concre-tizant, aplecat
asupra obiectului.
Departe de noi ideea de
a formula, dintr-un
unghi de vedere
intelectual, o judecată
unilaterală,
depreciatoare la adresa
lui Radbertus şi a
prestaţiei sale. Tocmai
fiindcă această dogmă
pare absurdă pentru
spiritul modern, nu
trebuie să ne simţim
îndemnaţi a o declara
lipsită istoriceşte de
valoare. Ea reprezintă,
ce-i drept, o piesă de
lux pentru orice
colecţie de erori
umane, dar lipsa ei de
valoare nu rezultă eo
ipso, căci, mai înainte
de a o condamna, ar
trebui să cercetăm
amănunţit cum a unor astfel de rituri şi
acţionat ea în viaţa
religioasă a acelor
veacuri şi ce îi
datorează indirect
epoca noastră. Nu
trebuie trecut cu
era nimic altceva dccît
amintirea cinei celei
din urmă, celebrate de
Isus cu ucenicii săi,
ceea ce, de altfel,
crede orice om
rezonabil din orice
timp. Dar oricît de
clar, de simplu şi de
omenesc gin-dea, şi
oricît de puţin
înclinat era să
micşoreze cu ceva
sensul şi valoarea
ceremoniei sacre,
Scotus Eriugena nu
era pătruns de spiritul
vremii în care trăia şi
nici de dorinţele celor
din jur, ceea ce se
poate vedea şi din
împrejurarea uciderii
sale de către propriii
săi soţi monahali.
Scotus Eriugena ştia
să gîndească raţional
şi logic, fără ca prin
aceasta să se bucure
de succes. De succes a
avut însă parte
Radbertus, care nu
ştia să gîndească, în
schimb, pătruns cum
era de spiritul
veacului ce pretindea
concretizarea
fenomenelor
religioase, s-a priceput
să „transsubstan-ţieze"
simbolicul şi
plenaritatea de sens,
proiectîndu-le
grosolan la nivelul
perceptibilului.
31. Se recunosc
fără dificultate în
această controversă
elementele
fundamentale pe care
le-am întîlnit şi în
disputele mai sus
înfăţişate, anume
punctul de vedere
abstract, care
respinge
10 K.A. Hase,
Kirchengeschichte.
33
R
vederea că tocmai
credinţa în realitatea
acestui miracol
pretinde o desprindere
a procesului psihic de
perceptibilul pur,
desprindere care nu
poate rămîne fără
urmări asupra naturii
înseşi a acestui proces.
Procesul gîndirii
orientate devine
absolut imposibil
atunci cînd
perceptibilul posedă o
valoare de prag prea
ridicată. Ca urmare a
unei valori prea
ridicate, el pătrunde
continuu în psihic,
destramă şi distruge
funcţia gîndirii
orientate, bazată tocmai
pe excluderea
nonadecvării. Din
această simplă reflecţie
rezultă, fără doar şi
poate, sensul practic al
dogme care tocmai din
acest punct de vedere
rezistă şi unui mod de
examinare pur
oportunist, biologic,
fără a mai vorbi de
efectele directe,
specific religioase,
exercitate asupra
individului de credinţa
în atare dogmă. Pe cît
de mult îl preţuim pe
Scotus Eriugena, pe atît
de puţin ne este
îngăduit să depreciem
prestaţia lui Radbertus.
Pe marginea acestui
caz, se cuvine să
învăţăm însă că
gîndirea introvertitului
nu este măsurabilă prin
aceea a extravertitului,
căci cele două forme
de gîndire sînt, în
raport cu determinările
lor, complet şi
fundamental diferite. S-
ar putea, eventual,
spune că: gîndirea
introvertitului este
raţională, cea a mediului său, iar logica
extravertitului însă e
programatică.
32. Prin aceste
observaţii, vreau să
subliniez explicit, nu
am urmărit nici într-un
caz epuizarea
psihologiei individuale
a celor doi autori. Ceea
ce ştim despre Scotus
Eriugena personal —
destul de puţin — nu
este suficient pentru a-i
diagnostica precis tipul.
Ceea ce ştim despre el
pledează în favoarea
tipului introvertit.
Despre Radbertus nu
ştim aproape nimic.
Ştim atîta doar
că a spus ceva
potrivnic modului
general de a gîndi al
oamenilor, dar că a
dedus, cu o logică
sigură a sentimentului,
concluzia cea mai
adecvată aşteptărilor
acelor vremi, fapt care
ar pleda în favoarea
tipului extravertit. Din
motive de cunoaştere
insuficientă, trebuie să
ne suspendăm însă
judecata, căci, mai cu
seamă în cazul lui
Radbertus, lucrurile ar
putea să stea şi
altminteri. Este tot atît
de posibil ca el să fi
fost un introvertit care,
avînd o inteligenţă
limitată, nu a depăşit în
nici un fel concepţiile
lui, total lipsită de
originalitate, a mers
doar pînă la deducerea
unei concluzii la
îndemînă din premisele
puse la dispoziţie de
Părinţii Bisericii în
scrierile lor. Şi invers,
Scotus Eriugena ar fi
putut să fie un
extravertit, dacă s-ar
dovedi că era susţinut
de un mediu
caracterizat oricum de
common sense şi care
consideră că exprimarea
corespunzătoare a
acestuia din urmă era
oportună şi binevenită
— ceea ce însă, tocmai
pentru Scotus
Eriugena, nu este defel
atestat. Pe de altă
parte, ştim şi cît de
mare era nostalgia
acelei epoci după
realitatea miracolului
religios. Din unghiul de
vedere al acestei
particularităţi a spiri-
tului vremii, opinia lui
Scotus Eriugena trebuia
să pară rece şi
distrugătoare, în vreme
ce afirmaţia lui
Radbertus trebuia să
fie resimţită ca
vitalizantă, căci ea
concretiza ceea ce îşi
dorea fiecare.

4.
No
min
alis
m
şi
real
ism

33. Disputa
euharistică din secolul
al IX-lea nu a fost decît
începutul unei
controverse cu mult
mai ample care a
despărţit spiritele
veacuri de-a rîndul şi
care a închis în sine
urmări imprevizibile.
Este vorba de opoziţia
dintre nominalism şi
realism. Prin
nominalism se înţelege
acea orientare care
susţinea că aşa-
numitele universalia,
adică noţiunile generale
sau categoriale,
precum, de exemplu,
frumuseţea, binele,
animalul, omul etc, nu
ar fi altceva decît
nomina (nume), sau
cuvinte desemnate
batjocoritor şi prin
flatus vocis. Anatole
34 T P
I R
tuer le systeme du
monde, que le cri
perfectionne des singes
et des chiens."* Acesta
este nominalismul
extrem, împărtăşit şi de
Nietzsche, care
concepe raţiunea ca pe
o „metafizică a limbii".
34. Invers, realismul
susţine existenţa
universaliilor ante rem,
respectiv faptul că
noţiunile generale îşi au
existenţa pentru si
ne, în felul ideilor
platonice. în ciuda
clericalităţii lui,
nomina
lismul este un curent
sceptic care contestă
existenţa specifică,
particulară a
abstracţiunii. El
reprezintă un fel de
scepticism şti
inţific în interiorul
dogmaticii rigide.
Noţiunea lui de
realitate
coincide în mod
necesar cu realitatea
perceptibilă a
lucrurilor,
a căror individualitate
reprezintă realul faţă de
ideea abstractă.
Realismul strict aşază,
în schimb, accentul
realităţii pe abstract,
pe idee, pe universal,
situat ante rem
(înaintea lucrului).
France afirma: „Et
qu'est-ce que penser?
Et comment pense-t-
on? Nous pensons
avec des mots —
songes-y, un
metaphysicien n'a,
pour consti-
35
laaăOri. penis — fapt
prin care Antistene
sugera delicat, pe calea
bine cunoscută nouă
a proiecţiei, a cui cauză
intenţiona să o apere
împotriva lui Pla
ton. Pentru creştinul
Origene, această şi-
cauză primă era, cum
am văzut, tocmai
demonul pe care a
încercat să-1 răpună
auto-
castrîndu-se, după care
a trecut nestingherit în
lumea bogat îm
podobită a ideilor.
Antistene însă era un
păgîn precreştin, căruia
* „Şi ce este gîndirea? Şi
cum gîndim? Gîndim cu
ajutorul cuvintelor —
reflectaţi la faptul că un
metafizician nu are la
îndemînă, pentru a constitui
sistemul lumii, decît
strigătul perfecţionat al
maimuţelor şi al clinilor" (n.
f.).

a) Problema
universaliilor în
Antichitate
35. După cum se
vede din referinţa la
teoria platonică a idei
lor, este vorba în acest
caz de un conflict mult
mai vechi. Cîteva
observaţii veninoase la
Platon în legătură cu
„moşnegii întîrziaţi
la învăţătură" şi
„săracii cu duhul" se
referă la reprezentanţii
a
două şcoli filozofice
înrudite, care se
împăcau greu cu
spiritul
platonic, anume la
cinici şi la megarici.
Reprezentantul primei
şcoli, Antistene, deşi
apropiat atmosferei
spirituale socratice şi
prieten chiar cu
Xenofon, era explicit
nefavorabil lumii
frumoase
a ideilor platonice. El a
scris chiar o lucrare
polemică îndreptată
împotriva lui Platon, în
care numele acestuia
apărea necuviin
cios schimbat în locfkov.
XâOcov înseamnă băiat
sau bărbat, dar
sub aspect sexual —
căci oâOcov vine de
percepţia simţurilor,
simbolizată din
vechime de falus, îi
mai stătea încă la
inimă; nu doar lui, ci,
după cum se ştie,
întregii şcoli cinice, al
cărei laitmotiv era:
înapoi la natură!
Motivele care, în cazul
lui Antistene, au putut
împinge în prim-plan
simţirea şi senzaţia
concretă au fost nu
puţine: mai întîi, el era
un proletar care făcea
din invidie o virtute. Nu
era un iQayEviiţ, un
grec pursînge. El venea
de la periferie; şi tot
afară, în faţa porţilor
Atenei, îşi ţinea
prelegerile şi se
străduia să aibă un
comportament proletar,
modelul filozofiei
cinice. De altfel,
întreaga şcoală era
alcătuită din proletari,
sau cel puţin din
persoane „periferice",
cărora le era proprie
critica nimicitoare a
valorilor transmise.
După Antistene, unul
din reprezentanţii cei
mai de vază ai şcolii a
fost Diogene, care îşi
ataşase cognomenul
Kyon, cîine, şi al cărui
monument funerar era
chiar împodobit cu un
cîine cioplit în marmură
de Păros. Pe cît de
caldă era dragostea ce o
purta acesta semenilor
săi şi pe cît de uman
înţelegătoare îi era
fiinţa, pe atît de
necruţătoare era
demolarea a tot ceea ce
era sfînt în ochii
contemporanilor săi.
îşi bătea joc de groaza
36 T I
I HO
P LO
care îi cuprindea pe
spectatori, urmărind la
teatru ospăţul lui
Tieste11 sau tragedia
incestuoasă a lui Oedip,
căci, spunea el,
antropofagia n-ar fi
ceva atît de rău, de
vreme ce carnea omului
n-ar putea revendica o
condiţie de excepţie
faţă de alte feluri de
carne, iar neşansa unui
incest nu ar fi vreo
nenorocire specială, aşa
cum se vede din pilda
de învăţăminte pe care
ne-o oferă animalele
noastre domestice.
înrudită în multe
privinţe cu cinicii era
şcoala megarică.
Megara doar era
nefericita rivală a
Atenei! După un
început promiţător, în
care Megara se
distinsese prin
întemeierea Bizanţului
şi a Megarei Hiblaia
din Sicilia, au izbucnit
curînd tulburări interne
care au împins cetatea
într-o stare de vegetare
vecină cu prăbuşirea şi
au dus-o în situaţia de a
fi depăşită în toate
privinţele de Atena.
Anecdote rurale
neghioabe erau numite
la Atena „glume
megarice". Invidia celui
inferior, suptă o dată cu
laptele mamei, ar putea
să explice nu puţine din
elementele
caracteristice filozofiei
megarice. Atît aceasta,
cît şi
11 Lui Tieste, fiul lui
Pelops, i s-a servit la masă,
în urma unei lupte cu
fratele său pentru
moştenirea regatului, carnea
propriilor săi copii.
PSI
GI
CE
PR
3
OB
LE 7
MA
TIP
URI
LO
R
ÎN
IST
ORI
A
DE
IDE
I
filozofia cinică erau inerentei şi a
eminamente predicatei.
nominaliste, în opoziţie Cînd vorbim, de pildă,
strictă cu realismul despre „cald" şi „rece",
ideilor lui Platon. avem în vedere
36. Un reprezentant lucruri „calde" şi
ilustru al acestei „reci", în care „cald" şi
direcţii a fost Stilpon „rece" sînt atribute,
din Megara, despre care respectiv predicate sau
se povesteşte enunţuri. Enunţul se
următoarea anecdotă referă la ceva per
ca ceput şi existent în
racteristică: venind chip real, anume la un
odată la Atena, el a corp cald sau rece.
văzut pe Acropole sta Dintr-o multitudine de
tuia superbă a lui astfel de cazuri
Fidias, reprezentînd-o abstragem noţiunea de
pe Atena. în cel mai
pur stil megaric, a ţinut 12 Griechische Denker,
să observe că statuia nu voi. II, p. 143.
este a fiicei lui
Zeus, ci a lui Fidias. în
această glumă se
exprimă întreg spiritul
gîndirii megarice,
deoarece Stilpon îşi
învăţa discipolii că
noţiu
nile generice nu au
realitate şi valabilitate
generală şi că cine
vorbeşte despre om nu
vorbeşte despre nimeni,
căci om nu de
semnează o\)X£ -tovSu
ouxe TOV£E (nici pe
acesta, nici pe acela). Plu-
tarh îi atribuie propoziţia:
ăiepov exepov uf)
Kcn;rryopeîa9«i, potri
vit căreia ceva nu poate
spune nimic despre
altceva. Antistene
propovăduia lucruri
asemănătoare. Cel mai
vechi reprezentant
al acestui mod de
judecată pare să fi fost
Antifon din Rhamnus,
sofist şi contemporan
cu Socrate. 1 se atribuie
prin tradiţie pro
poziţia: „Lungimea nu
este nici văzută cu
ochii, nici recunoscu
tă în spirit de acela care
identifică anumite
obiecte lungi." Din
această propoziţie
reiese, fără doar şi
poate, negarea
substanţia
lităţii noţiunilor
generice. Acest mod
particular de judecată
sub
minează în orice caz
temelia ideilor
platonice, căci pentru
Platon tocmai ideile au
o valabilitate şi o
durată veşnică şi ne
schimbătoare, iar
„realitatea" şi
„multitudinea", doar o
strălucire
efemeră. Criticismul
cinico-megaric, în
schimb, descompune
din punctul de vedere al
realului acele noţiuni
generice în nume
(nomina) pur cazuistice
şi descriptive, fără nici
un fel de sub
stanţialitate. Accentul
cade pe lucrul
individual.
37. Această opoziţie
evidentă şi
fundamentală,
Gomperz 12 a
sintetizat-o clar sub
forma problemei
„căldură" şi de
„răceală", operaţie în
care intră nemijlocit,
respectiv este gîndit, şi
un ce de natură
concretă. Astfel,
„căldura" şi „răceala"
sînt pentru noi ceva
real, în virtutea ecoului
pe care îl are percepţia
la nivelul abstracţiunii.
Ne este de-a dreptul
greu să suprimăm
concretul din
abstracţiune, prin faptul
că el se leagă, firesc,
de orice abstracţiune
prin originea însăşi a
acesteia, în acest sens,
concreteţea predicatului
este, de fapt, apriorică.
Dacă e să trecem acum
la noţiunea generică
imediat superioară de
„temperatură", vom
simţi şi aici, fără
dificultate, concretul,
care însă nu şi-a
pierdut, evident,
precizia senzorială. Dar
şi capacitatea de
reprezentare continuă
să fie strins legată de
percepţia senzorială.
Dacă urcăm la o
noţiune generică şi mai
înaltă, şi anume la
aceea de energie, vom
observa că aici dispare,
ce-i drept, caracterul
concret şi, într-o
anumită măsură,
calitatea de
reprezentabilitate; dar
se deschide astfel
conflictul legat de
„natura" energiei, şi
anume întrebarea dacă
aceasta este doar logic
abstractă sau este ceva
„real". Fireşte,
învăţatul nominalist
din zilele noastre este
convins că „energie" e
38 T P
I R
la morţi, primitivul îi
percepe, tocmai datorită
senzorialităţii ex-
traordinare a imaginilor
sale spirituale. De aici
vine credinţa primitivă
în spirite. Spiritele sînt
ceea ce noi numim,
simplu, gîn-duri. Cînd
primitivul „gîndeşte", el
are de fapt viziuni, a
căror realitate este atît
de credibilă, încît el
confundă continuu
psihicul cu realul.
Powell afirmă: „But the
confusion of the confu-
sions is that universal
habit of savagery — the
confusion of the
objective with the
subjective." 13 Spencer şi
Gillcn spun: „What a sa
vage expcriences
during a dream is just
as real to him as what
he sees when he is
awake." 14 Ceea ce am
constatat eu însumi în
legătură cu psihologia
negrilor confirmă
aceste referinţe. Pe
atare fapt fundamental
al realismului psihic,
un simplu nume şi
„jeton" al calculului
nostru intelectual; dar el
nu se poate opune
uzului curent al limbii
care manipulează
„energia" ca pe ceva
absolut concret,
stîrnind continuu în
minţile oamenilor o
maximă confuzie
gnoseologică.
38. Concreteţea
logicului pur, care se
insinuează atît de firesc
în procesul nostru de
abstractizare,
determinînd „realitatea"
predicatului sau a ideii
abstracte, nu este un
produs artificial şi nici
ipostazierea arbitrară a
unei noţiuni, ci un ce
specific, necesar, de
ordin natural. Prin
urmare, nu este vorba
de faptul că gîndul
abstract ar fi arbitrar
ipostaziat şi transferat
într-o lume de dincolo
de obîrşie, la fel de
artificială, ci de faptul
că procesul istoric real
este tocmai invers.
Anume, la primitiv,
imaginea {imago),
respectiv ecoul psihic
al senzaţiei, este atît de
puternică şi de evident
colorată senzorial,
îneît, cînd este
reprodusă, adică atunci
cînd apare ca imagine
spontan rememorată,
poate ocazional asuma
chiar calitatea de
halucinaţie. Atunci
cînd, de pildă, un
primitiv îşi
reaminteşte imaginea
mamei sale defuncte,
el vede şi aude, ca să
spun aşa, spiritul ei. Noi
doar „ne gîndim"
39
respectiv pe autonomia
imaginii faţă de
autonomia receptării
prin simţuri, se bazează
credinţa în spirite, şi nu
pe o necesitate
explicativă oarecare a
primitivului, atribuită
fantezist acestuia doar
de către europeni.
Gîndul are pentru
primitiv caracter
vizionar, auditiv şi de
aceea revelator. Motiv
pentru care vrăjitorul,
adică vizionarul, este
întotdeauna şi gînditorul
tribului care mijloceşte
revelaţia spiritelor sau a
zeilor. Tot de aici vine
şi acţiunea magică a
gîndului, căci fiind
real, el are aceeaşi
eficienţă ca fapta; la
fel şi cuvîntul, ca haină
exterioară a gîndului,
căci cuvîntul stîr-neşte
imagini rememorate
„reale", are deci efect
„real". Ne uimesc
superstiţiile primitive
doar pentru că noi am
izbutit să de-
senzorializăm profund
imaginea psihică, adică
noi am învăţat să
gîndim „abstract",
fireşte cu rezervele mai
sus amintite.
39. Oricum, cine se
ocupă de psihologia
analitică e nevoit să le
amintească şi
europenilor „cultivaţi"
care îi sînt pacienţi că
„a gîndi" nu înseamnă
„a face", şi anume,
unora pentru că îşi
închipuie că e suficient
dacă gîndesc ceva,
altora deoarece cred
13 Sketch of the
Mythology of the North
American Indians, p. 20.
[„Dar
confuzia confuziilor este
acea caracteristică universală
a primitivului — con
fuzia obiectivului cu
subiectivul" — n. t.]
14 The Northern Tribes
of Central Australia. [„Ceea
ce un primitiv expe
rimentează în timpul visului
este pentru el la fel de real ca
şi ceea ce vede în
stare de veghe" — n. /.]
că, dacă gîndesc,
trebuie să şi acţioneze.
Cît de uşor reapare
realitatea originară a
imaginii psihice ne arată
visul în cazul omului
normal şi halucinaţia în
cazul pierderii
echilibrului mintal.
Practica mistică se
străduie chiar să refacă
realitatea imaginii prin
introversie artificială,
spre a apleca talerul
balanţei în defavoarea
extraversiei. Un
exemplu concludent îl
oferă iniţierea misti-
cului mahomedan
Tewekkul-Beg de către
15
Mollâ-Shâh .
Tewekkul-Beg
istoriseşte:
„După aceste
cuvinte, în timp ce
simţurile îmi erau ca
ameţite, mi-a spus să
mă aşez în faţa lui (a lui
Mollâ-Shâh), şi mi-a
poruncit să produc
propria lui imagine
înăuntrul meu şi, după
ce m-a legat la ochi,
mi-a cerut să-mi
concentrez toate
puterile sufletului
asupra inimii. Am
ascultat şi, pe loc, prin
harul lui Dumnezeu şi
cu ajutorul spiritual al
şeicului, mi s-a deschis
inima. Am văzut că în
interiorul meu era ceva
care semăna cu un
pahar răsturnat; cînd
acest obiect a fost
aşezat drept, un sim-
ţămînt de nemărginită
fericire a pus stăpînire
pe fiinţa mea. I-am spus
maestrului: «Văd în
sufletul meu o imagine
întocmai a acestei chilii
în care stau în faţa ta,
ca şi cum un alt
Tewekkul-Beg ar sta în
faţa unui alt Mollâ-
Shâh.»"
Maestrul îl
lămureşte că aceasta e
prima viziune a iniţierii
sale. Curînd urmează
într-adevăr şi alte
apariţii, o dată ce dru-
mul către realitatea
imaginii primitive
fusese deschis.
40. Realitatea
predicatului este dată
apriori, căci ea a existat
dintotdeauna în spiritul
uman. Doar ulterior
critica i-a retras
abstracţiei caracterul
real. încă din vremea
lui Platon, credinţa în
realitatea magică a
noţiunii era atît de
mare, încît filozofii
considerau rentabil să
inventeze concluzii-
capcană sau concluzii
false pentru a forţa, prin
intermediul unei
semnificaţii absolute,
un răspuns absurd. Un
exemplu simplu îl
constituie concluzia
falsă, numită
enkekalymmenos (cel
acoperit) a lui
Eubulides din Megara.
lat-o: „Poţi să-ţi poţi şi nu poţi să-ţi
recunoşti tatăl? Da. Poţi recunoşti
să-1 recunoşti pe acest
om cu faţa acoperită? 15 M. Buber,
Ekstatische
Nu. Te contrazici. Căci Konfessionen, pp. 31 ş.
acest om acoperit e urm.
tatăl tău. Prin urmare,
40 T P 41
I R
tatăl." înşelăciunea stă că noţiunea generică
în aceea că cel este o descriere sau o
chestionat presupune desemnare a
în mod naiv că verbul conformităţii lucrurilor.
„a recunoaşte" se Slăbiciunea se află nu
referă mereu la una şi în noţiune sau în idee,
aceeaşi stare de fapt, ci în expresia
cînd în realitate lingvistică a acestora,
valabilitatea lui e care, evident, nu redă
limitată la anumite nicicînd adecvat lucrul
cazuri. Pe acelaşi sau conformitatea
principiu se bazează şi lucrurilor. Atacul
keratines nominalist la adresa
(încornoratul), care teoriei ideilor este în
sună astfel: „Ceea ce principiu un abuz
nu ai pierdut, continui nejustificat. Reacţia
să ai. Coarne n-ai iritată de apărare a lui
pierdut. Deci ai Platon a fost de aceea
coarne." Şi aici, pe deplin întemeiată.
înşelăciunea constă în
naivitatea celui întrebat 16 Griechische Denker,
voi. II, p. 158.
care presupune o
anumită stare de fapt
dată în premisă. în felul
acesta era atacată şi
realitatea noţiunii
generice care, sub
forma ideii platonice,
avea chiar existenţă
metafizică şi
valabilitate exclusivă.
Gomperz afirmă:
„Oamenii nu aveau
acea neîncredere în
limbă pe care o nutrim
noi şi care ne face
adesea să recunoaştem
în cuvinte o expresie
atît de puţin adecvată
realităţii lor. Domina
pe atunci mai degrabă
credinţa naivă potrivit
căreia sfera noţiunii şi
sfera de utilizare a
cuvîntului
corespunzător trebuiau
să se acopere în mare
de fiecare dată."16
Faţă de concepţia
privind sensul absolut,
magic al cuvîntului,
care presupune că prin
el este întotdeauna dat
şi conţinutul obiectiv al
lucrului, critica
sofiştilor e pe de-a-
ntregul întemeiată. Ea
demonstrează izbitor
neputinţa limbii. în
măsura în care ideile
sînt simple nume —
ipoteză ce ar trebui
demonstrată —, atacul
la adresa lui Platon este
justificat. Noţiunile
generice însă încetează
să fie simple nume,
atunci cînd desemnează
asemănări sau
conformităţi între
lucruri. Se pune în
acest caz întrebarea
dacă aceste
conformităţi sînt
obiective sau nu. într-
adevăr, ele există, de
unde şi faptul că
noţiunile generice
corespund unei
realităţi. Ele cuprind
tot atît real cît
cuprinde descrierea
exactă a unui lucru.
Deosebirea stă în aceea
41. Potrivit
principiului inerentei,
susţinut de Antistene,
de
spre un subiect nu
numai că nu pot fi
enunţate mai multe
pre
dicate, dar nu poate fi
enunţat nici un
predicat diferit de el.
Antistene a considerat
valabile doar
enunţurile identice cu
su
biectul. Lăsînd la o
parte faptul că astfel de
propoziţii de iden
titate (precum „dulcele
este dulce") nu spun
absolut nimic şi
sînt de aceea absurde,
slăbiciunea principiului
inerentei stă în
faptul că şi o judecată
de identitate nu are
nimic de a face cu
lucrul; cuvîntul „iarbă"
nu are, în sine, nimic de
a face cu lucrul
„iarbă". Principiul
inerentei suferă în
mare măsură de
vechea
fetişizare a cuvîntului
care presupunea naiv
coincidenţa dintre
cuvînt şi lucru. De
aceea, dacă
nominalistul îi spune
realistului:
„Visezi, crezi că ai de a
face cu lucruri, cînd, de
fapt, te războ-
ieşti cu himere de
cuvinte!", tot la fel îi
poate şi realistul replica
nominalistului, căci
nici acesta nu
manevrează lucruri, ci
cuvin
te pe care le pune drept
lucruri. Chiar şi dacă
pune pentru fie
care lucru în parte un
cuvînt anume, tot
numai de cuvinte e vor
ba şi nu de lucruri în
sine.
42
TIPURI PSIHOLOGICE
individuală trec drept
tipul deplinei
realităţi."17 Adăugăm şi
invidia celui care nu e
cetăţean pursînge, a
proletarului, a omului
pe care destinul 1-a
dăruit cu prea puţină
frumuseţe şi care vrea
să ajungă pe culme, fie
şi prin demolarea
valorii altora. Acest
lucru e caracteristic în
mod special pentru
cinic, care caută mereu
altora nod în papură,
pentru care nimic nu
este sfint din ceea ce
aparţine altuia şi care
nu se dă în lături nici să
spargă liniştea unei
case, doar spre a avea
prilejul să-şi ofere
sfaturile cuiva.
43. Acestei orientări
esenţialmente critice i
se opune lumea de idei
a lui Platon în
esenţialitatea ei veşnică.
Este limpede că
psihologia aceluia care
42. Iată însă că
ideea de „energie", deşi
simplu concept re
cunoscut ca atare, este
atît de extraordinar de
reală, încît socie
tatea pe acţiuni a unei
uzine electrice plăteşte
pe baza ei divi
dende. Consiliul de
administraţie nu s-ar
lăsa defel convins de
irealitatea şi metafizica
energiei. „Energie"
desemnează tocmai
conformitatea
fenomenelor
energetice, care nu
poate fi negată
şi care îşi dovedeşte zi
de zi, şi în modul cel
mai izbitor, exis
tenţa, în măsura în care
lucrul este real, iar un
cuvînt îl desem
nează în chip
convenţional, şi
cuvîntului îi revine
„semnificaţie
reală". în măsura în
care conformitatea
lucrurilor este reală, se
atribuie „semnificaţie
reală" şi noţiunii
generice care o desem
nează ca atare, şi
anume o semnificaţie
care nu este nici mai
mică, nici mai mare
decît aceea a cuvîntului
care numeşte lucrul
individual. Mutarea
accentului valoric de pe
o latură pe alta ţine
de poziţia individuală
şi de psihologia
momentului istoric res
pectiv. Este ceea ce
Gomperz a identificat
şi la Antistene, în
legătură cu care a
subliniat următoarele:
„Minte robustă, repul
sie faţă de orice formă
de exaltare, poate şi
forţă a sentimentului
individual pentru care
personalitatea
particulară şi deci şi
fiinţa
a creat o astfel de lume
este diametral opusă
judecăţii critic
destructive mai sus
descrise. Gîndirea lui
Platon abstrage din
multitudinea lucrurilor
şi creează noţiuni
sintetic-constructive
care desemnează şi
exprimă conformităţilc
generale ale lucrurilor
ca fiind existentul
propriu-zis. Indivizi-
bilitatea şi
supraumanitatea lor este
exact opusul
concretismului propriu
principiului inerentei
care urmăreşte să
reducă substanţa
gîndirii la unic,
individual, concret.
Această întreprindere
este la fel de imposibilă
ca şi valabilitatea
exclusivă a principiului
predicaţiei care
urmăreşte să ridice
enunţarea unei
multitudini de lucruri
individuale la nivelul
substanţei eterne,
cxistînd dincolo de
orice caducitate.
Ambele moduri de
judecată sînt legitime,
după cum ambele sînt
proprii, în mod firesc,
fiecărui om. După
opinia mea, lucrul
acesta se vede cel mai
bine în faptul că
tocmai întemeietorul
şcolii megarice, Euclid
din Megara, a conceput
o unitate universală
inaccesibilă, situată
nemăsurat de sus în
raport de individual şi
de cazuistic. El a
îmbinat principiul
eleat18 al „existentului"
cu „binele", în aşa fel
îneît „existentul" era
identic cu „binele".
Acestora le făcea
opoziţie doar „răul
nonexistent". O astfel
de atotcuprinzătoare
unitate optimistă nu
17 Loc. cit., p. 148.
18 Şcoala eleată în
filozofie a fost întemeiată de
Xenofon din Elea, în jurul
anului 500 a. Chr. Sîmburele
doctrinei sale stă în ideea
după care unitatea şi
imuabilitatea existenţei
reprezintă singura realitate,
iar lumea fenomenală în
multitudinea ei, doar simplă
aparenţă. Xenofon considera
că toate încercările
de explicare a lumii sînt
absurde.
43
PROBLEMA
TIPURILOR
ÎN ISTORIA
DE IDEI
este, fireşte, altceva
decît o noţiune
generică de cel mai
înalt ordin, o noţiune
care îmbrăţişează
existentul în sine şi care
contrazice totodată
orice evidenţă într-o
măsură mult mai mare
decît ideile platonice.
Euclid a oferit astfel o
compensaţie pentru
disoluţia critică a
judecăţii constructive în
simple cuvinte-lucruri.
Această
atotcuprinzătoare
unitate este atît de
îndepărtată şi de vagă,
îneît nu mai exprimă
conformitatea
lucrurilor, ea nu este un
tip, ci structura unei
dorinţe de unitate, care
îmbrăţişează mulţimea
dezordonată a lucrurilor
individuale. O astfel de
dorinţă se impune
tuturor acelora care,
apărînd un nominalism
extrem, încearcă să-şi
depăşească atitudinea
critic negativă. Des-
coperim nu rareori la
acest fel de oameni o
noţiune generică
unitară, de o
extraordinară
neverosimilitate şi
arbitrarietate. Căci este
imposibil să te
întemeiezi exclusiv pe
principiul inerentei.
Gomperz afirmă
pertinent în această
ordine de idei: „O
astfel de încercare este
de presupus că va eşua
în toate timpurile. Ab-
solut exclusă era
izbînda ei într-o lume în
care înţelegerea istorică
era absentă, iar o
psihologie aprofundată
lipsea aproape cu
desăvîrşire. Pericolul,
nu numai ameninţător,
ci şi inevitabil, era aici
ca avantajele cele mai
evidente şi mai clare,
dar mai puţin însemnate
să le împingă în fundal
pe cele ascunse, dar în
realitate mai
importante. Luîndu-se
drept model lumea
animală şi omul
primitiv, se retezau
excrescenţele culturii,
atcntîndu-se astfel la
multe din roadele unei
dezvoltări de miriade
de ani, în mare,
suitoare."19
44. Judecata
constructivă, care în
opoziţie cu inerenta
vizează conformitatea
lucrurilor, a produs idei
generale ce se numără
printre cele mai nobile
bunuri ale culturii.
Chiar dacă aceste idei
sînt acum neînsufleţite,
ne leagă de ele încă fire
de indestructibilă tărie,
aşa cum spune
Gomperz. Şi el
continuă: „Asemenea
corpului lipsit de viaţă, Dar dacă mă silesc să
şi ceea ce e neînsufleţit sfîşii această ţesătură,
poate să revendice pe iar strădania mea izbîn-
această cale cruţare, deşte, atunci decad în
cinstire şi dăruire sălbăticie şi sufăr
devotată; să ne gîndim pierderi grele, pierd
la statuile, la toa-
mormintele şi la
drapelele soldaţilor. 19 Griechische Denker,
II, p. 137.
44 personale), vor analiza
şi reduce totul la
TIPURI PSIHOLOGICE
detaliul concret.
te acele senzaţii care Acumularea, astfel
par să îmbrace solul rezultată, de lucruri
dur de stîncă al rea- individuale în dezordine
lităţii cu un înveliş bogat va fi în cel mai bun caz
de viaţă înfloritoare. Pe subordonată unei vagi
valoarea înaltă acordată unităţi
acestei luxuriante, pe atotcuprinzătoare, al
preţuirea a tot ceea ce s- cărei caracter de
ar putea numi valori deziderat este mai mult
dobîndite, se sprijină sau mai puţin
orice rafinament, orice transparent. Acolo însă
podoabă şi graţie a unde ponderea cade pe
vieţii, orice înnobilare procesul spiritual,
a instinctelor animale, rezultatul creaţiei spi-
tot la fel ca şi orice rituale va fi
exerciţiu artistic şi supraordonat
orice desfătare legată multitudinii ca idee.
de artă — tocmai Ideea este cît se poate
acelea pe care cinicii se de depersonalizată;
străduiau fără scrupul şi senzaţia personală însă
cruţare să le se transformă
nimicească. Fireşte —
20 Loc. cit., II, p. 138.
dar asta nu trebuie să li
se recunoască de
bunăvoie lor şi nici
puţinilor lor discipoli
moderni —, există o
graniţă dincolo de care
nu putem să dăm
ascultare guvernării
principiului asociativ,
fără a fi acuzaţi de
nebunie, sau chiar de
superstiţia ce se
altoieşte pe guvernarea
fără limite a acestui
principiu."20
45. Ne-am ocupat
atît de amănunţit de
problema inerentei şi a
predicaţiei nu doar
pentru că ea reapare în
nominalismul şi
realismul scolastic, ci şi
pentru că în legătură cu
ea nu s-a ajuns încă, şi
nu se va ajunge
vreodată, la împăcare
şi la echilibru. Căci e
vorba şi aici, din nou,
de opoziţia tipică
dintre punctul de
vedere abstract, în care
valoarea determinantă
coincide cu însuşi
procesul de gîndire, şi
punctul de vedere în
care orientarea gîndirii
şi a simţirii este
(conştient sau
inconştient) guvernată
de obiectul senzorial. în
ultimul caz, procesul
spiritual este mijlocul ce
ţinteşte punerea în
valoare a personalităţii.
Nu e de mirare că
tocmai filozofia
proletară a fost aceea
care a adoptat
principiul inerentei.
Oriunde există
suficiente motive de a
se pune accentul pe
simţirea individuală,
gîndirea şi simţirea vor
deveni critic negative,
prin carenţă de energie
pozitiv-creatoare (care
este anume orientată
către ţelurile
 PROBLEMA
TIPURILOR
ÎN ISTORIA
DE IDEI
cît mai mult cu putinţă
în procesul spiritual pe
care îl iposta-ziază.
46. Şi aici trebuie să
ne punem în treacăt
întrebarea dacă psi-
hologia teoriei
platonice a ideilor ne
îndreptăţeşte să
presupunem că Platon
însuşi aparţine tipului
introvertit şi dacă
psihologia cinicilor şi a
megaricilor ne îngăduie
să-i atribuim pe
Antistene, pe Diogene
şi pe Stilpon tipului
extravertit? Un răspuns
la această întrebare e
absolut imposibil de dat.
Pe baza unei extrem de
minuţioase cercetări a
scrierilor autentice ale
lui Platon, ca
„documents humains",
s-ar putea eventual
deduce tipul căruia el
personal îi aparţine. Eu
însumi nu îndrăznesc să
formulez în această
privinţă o judecată
pozitivă. Dacă cineva ar
face dovada că Platon
aparţine tipului
extravertit nu m-ar
mira. în ce-i priveşte pe
ceilalţi, tradiţia este atît
de lacunară, îneît o
decizie este, după
părerea mea, cu
neputinţă de luat. Atîta
timp cît cele două
moduri de gîndire
provin din deplasarea
accentului valoric, este
fireşte la fel de posibil
ca în cazul unui
introvertit senzaţia per-
sonală să fie împinsă
din anumite motive în
prim-plan şi să fie
supraordonată gîndirii,
în aşa fel incit gîndirea
46 T P
I R
aparţin atît esenţei
tipului introvertit, cît şi
a celui extravertit, chiar
dacă e vorba de
personalităţi la care
senzaţia personală nu
este împinsă pe primul
plan. Căci e o mare
deosebire de esenţă
dacă, de pildă,
spiritualul e stăpîn sau
este slugă. Stăpînul
gîn-deşte şi simte altfel
decît sluga. Nici măcar
o abstractizare avansată
a elementelor personale
în favoarea valorii
generale nu poate
elimina cu totul
ingerinţele de ordin
personal. Şi în măsura
în care acestea există,
gîndirea şi simţirea
cuprind acele tendinţe
destructive care provin
din autoafirmarea
persoanei faţă de ca-
racterul nefavorabil al
condiţiilor sociale. Am
face însă o mare
greşeală dacă, din
cauza existenţei
tendinţelor personale,
am vrea să reducem şi
valorile generale la
curenţi personali subte-
45
să devină critic
negativă. în ce-1
priveşte pe extravertit,
accentul valoric este la
el situat pe relaţia cu
obiectul, dar nu în mod
necesar pe relaţia
personală cu acesta.
Dacă relaţia cu obiectul
se află în prim-plan,
atunci procesul spiritual
este deja, ce-i drept,
subordonat, dar el nu
are caracter destructiv
dacă interesul i se
îndreaptă doar către
natura obiectului şi ţine
la distanţă implicarea
senzaţiei personale.
Avem de a face aici cu
conflictul special între
principiul inerentei şi
acela al predicaţiei, ca
un caz particular ce îşi
va găsi în cursul
cercetării de faţă o
tratare mai adîncită.
Particularitatea cazului
stă în implicarea
pozitivă şi negativă a
senzaţiei personale.
Acolo unde tipul
(noţiunea generică)
reprimă lucrul
individual pînă la a face
din el o umbră, tipul,
ideea, capătă realitate.
Acolo unde valoarea
lucrului individual
suspendă tipul
(noţiunea generică),
lucrează dezintegrarea
anarhică.
47. Ambele poziţii
sînt extreme şi
inechitabile, dar ele
creează o imagine a
contrariilor care, în ce
priveşte claritatea, nu
lasă nimic de dorit şi
care tocmai prin
exagerare subliniază
acele trăsături care,
într-o formă mai
estompată şi mai puţin
manifestă,
47
rani. Aceasta ar fi o
pseudopsihologie. Dar
există şi aceasta.
b) Problema
universaliilor în
scolastică
48. Problema celor
două moduri de
judecată a rămas nere
zolvată, căci — tertium
non datur. Astfel a
transmis-o Porphy-
rios Evului Mediu:
„Mox de generibus et
speciebus illud qui-
dem sive subsistant
sive in nudis
intellectibus posita
sint, sive
subsistentia corporalia
sint an incorporalia, et
utrum separata a
sensibilibus an in
sensibilibus posita et
circa haec consistentia,
dicere recusabo" („în
ceea ce priveşte
noţiunile de gen şi
specie,
problema este dacă ele
sînt substanţiale sau
intelectuale, dacă
sînt materiale sau
imateriale, dacă sînt
separate de lucrurile
sen
sibile sau sînt în ele, ori
în jurul lor.") Problema
a fost, în aceas
tă formă, preluată de
Evul Mediu. Se distinge
punctul de vedere
platonic, universalia
ante rem, generalul sau
ideea, ca model
sau paradigmă a tuturor
lucrurilor individuale,
existînd (în spa
ţiul ceresc) total desprins
de ele âv ovpavicp xoiua,
după cum spu
ne înţeleaptă Diotima
într-o convorbire despre
„frumos" cu So-
crate:
49. „Frumos ce nu
se-nfăţişează cu faţă, cu
braţe sau cu alte
întruchipări trupeşti,
frumos ce nu-i cutare
gînd, cutare ştiinţă,
ce nu sălăşluieşte în altă
fiinţă decît sine; nu
rezidă într-un vie
ţuitor, în pămînt, în cer,
sau oriunde aiurea;
frumos ce rămîne
el însuşi întru sine,
pururea identic sieşi ca
fiind de un singur
chip; frumos din care se
împărtăşeşte tot ce-i pe
lume frumos,
fără ca prin apariţia şi
dispariţia obiectelor
frumoase el să spo-
rească, să se micşoreze
ori să îndure o cît de
mică ştirbire." 21
50. Teoriei platonice
i s-a opus, după cum am
văzut, ipoteza critică,
potrivit căreia noţiunile
generice sînt simple
cuvinte. în acest caz
realul este prius, idealul
este posterins. Această
opinie este desemnată
prin formula
universalia post rem.
si. între aceste două
concepţii se situează
aceea mai moderată şi
mai realistă a lui
Aristotel, care poate fi
desemnată prin formula
universalia in re, care
presupune că forma
(eîSoq) şi substanţa
coexistă. Punctul de
vedere al lui Aristotel
este o încercare
concretistă de mediere,
în perfect acord cu
felul de a fi al lui
Aristotel. Faţă de
transcendentalismul
învăţătorului său
Platon, a cărui şcoală a
căzut mai apoi pradă
unui misticism
pitagoreic, Aristotel a
fost un om al realităţii,
al realităţii vremurilor
antice, trebuie spus,
care cuprindea multe
elemente de gîndirc
concretă, pe care
epocile ulterioare le-au
trecut în inventarul
spiritului uman. Soluţia
lui corespunde
concretismului acelui
common sense antic.
52. Aceste trei
forme de gîndire oferă
şi criteriile de împărţire
a punctelor de vedere în
marea controversă
medievală a univer-
saliilor, care a
constituit, de fapt, şi
esenţa scolasticii. Nu
stă în intenţia mea —
fie şi din pricina unei
competenţe
insuficiente — să intru
în detaliile acestei
dispute. Mă voi
mulţumi doar să
formulez cîteva sugestii
orientative. Controversa
s-a iscat o dată cu
opiniile lui Johannes
Roscellinus, către finele
veacului al Xl-lea.
Potrivit acestuia,
universaliile erau doar
nomina re rum, nume
de lucruri, sau, după
cum spune tradiţia,
flatus voci. Pentru el
nu existau decît lucruri
individuale, indivizi. El
era, după cum remarcă
potrivit Taylor,
„strongly held by the
reality of indivi-
duals"22. Concluzia
imediat următoare era
aceea de a-1 gîndi şi pe
Dumnezeu doar ca
individ şi de a
dezmembra trinitatea
în trei persoane, ceea ce
1-a făcut pe Roscellinus
să ajungă de fapt Dialoguri, E.L.U.,
Bucureşti, 1968 - n. t.\
21 Banchetul, 211 a, b. 22 H. O. Taylor, The
[Traducere de Cezar Medieval Mind, voi. II, p. 340;
Papacostea, revizuită de Con [ţinut energic de rea
stantin Noica, în: Platon, litatea individualului" — n.
t.]
48 P 49
T R
la un triteism. îndemînă trebuie căutat
Predominant în epocă, în dispoziţia psihologică
realismul nu putea generală a realismului,
îngădui aşa ceva; în respectiv în faptul că
1092, la sinodul din atît o clasă
Soissons, opiniile lui
Roscel-linus au fost 23 Psychologie, voi. II,
p. 120.
condamnate. De * „Nu poate exista doar
cealaltă parte se afla în intelect" — (n. f.)
Guillaume de 24 Proslogion seu
Champeaux, profesorul Alloquium de Dei existentia, p.
110. [„Există într-adevăr
lui Abelard, un realist ceva în comparaţie cu care
extrem, dar de nuanţă nu ne putem reprezenta
aristotelică. Potrivit cu nimic mai mare şi acela
opiniile maestrului său, eşti Tu, Doamne Dumnezeul
nostru" — n. t.\
el propovăduia că unul
şi acelaşi lucru poate să
existe concomitent în
totalitatea sa în diferite
lucruri individuale. între
lucrurile individuale nu
ar fi nici un fel de
diferenţă esenţială, ci
doar o varietate de
„accidente". Această din
urmă noţiune
caracterizează
diferenţele reale dintre
lucruri ca fiind
întîmplătoare, tot aşa
după cum in dogma
transsubstanţierii, piinea
şi vinul ca atare sînt
„accidente".
53. De partea
realismului se afla şi
Anselm din Canterbury,
părintele scolasticii. La
el, universaliile sînt
situate, pur platonician,
în logosul divin. Din
perspectiva acestui punct
de vedere trebuie
înţeleasă şi dovada,
importantă psihologic,
adusă de ci, a existentei
lui Dumnezeu, dovadă
denumită ontologică.
Această dovadă
probează existenţa lui
Dumnezeu pe baza ideii
de Dumnezeu. J.H.
Fichte a formulat pe
scurt acest argument
astfel: „Existenţa ideii
unui nedeterminat în
conştiinţa noastră
demonstrează existenţa
reală a acestui
nedeterminat."23 Potrivit
opiniei lui Anselm,
noţiunea de fiinţă
supremă existentă în
intelect include şi
calitatea existenţei
acesteia („non potest
esse in intel-lectu
solo"*). Şi de aici
deduce că: „Sic ergo
vere est aliquid quo
maius cogitari non
potest, ut nec cogitari
possit non esse: et hoc
es tu, Domine Deus
noster."24 Slăbiciunea
logică a argumentului
ontologic este atît de
evidentă, îneît sînt
necesare explicaţii
psihologice în legătură
cu motivele care au
determinat un spirit ca
Anselm să construiască
o astfel de argumentaţie.
Motivul cel mai la
anume de oameni, cît şi
anumite grupuri de
oameni puneau ac-
centul valoric,
corespunzător
curentului vremii lor,
pe idee, în aşa fel îneît
pentru ei aceasta
reprezenta o valoare
reală, respectiv o sau unei şi mai mari
valoare de viaţă mai
mare decît realitatea
lucrurilor individuale.
De aceea lor le era pur
şi simplu imposibil să
accepte presupunerea
că ceea ce în ochii lor
avea cel mai mare preţ
şi cea mai mare
însemnătate nu exista şi
în chip real. Ei deţineau
dovada cea mai
izbitoare a eficienţei
punctului lor de vedere
în faptul că îşi orientau
manifest viaţa, gîndirea
şi simţirea pe direcţia
lui. Faţă de
extraordinara eficientă a
ideii, care este tocmai o
realitate, invizibilitatea
ei nu îi aducea nici un
prejudiciu. Ei aveau o
noţiune ideală şi nu
senzualistică a realitate, ca şi cum ar
realităţii.
54. Un adversar al
lui Anselm,
contemporan cu el,
anume Gaunilo, obiecta
deja că reprezentarea
frecventă a unei insule
fericite şi perfecte (un
fel de ţară a feacilor) nu
demonstra în chip
necesar şi existenţa
reală a acesteia.
Obiecţie, evident re-
zonabilă. Astfel de
obiecţii şi altele
similare au fost adesea
ridicate în cursul
secolelor, ceea ce însă
nu a împiedicat
50 T I
I HO
argumentul ontologic să
fiinţeze pînă în vremea
din urmă, reprezentat
fiind în veacul al XlX-
lea de Hegel, Fichte şi
Lotze. Astfel de
contradicţii nu sînt de
atribuit unei lipse
considerabile de logică
orbiri, de o parte ori de
alta. A proceda astfel ar
fi absurd. Mai degrabă
este vorba de diferenţe
psihologice profunde
care se cer identificate şi
reţinute. Presupunerea
că ar exista doar o
singură psihologie, sau
doar un singur principiu
psihologic fundamental,
reprezintă o
insuportabilă tiranie
exercitată de
prejudecăţile
pseudoştiinţifice
privitoare la insul
normal. Se vorbeşte
întruna de om şi de
„psihologia" lui, dar
aceasta este întotdeauna
redusă la formula „nu e
nimic altceva decît". Tot
aşa se vorbeşte mereu de
exista una singură.
Realitate este ceea ce
acţionează asupra
sufletului omenesc, şi
nu ceea ce unii oameni
presupun că acţionează
şi ceea ce ei
generalizează în chip
tendenţios. Oricît de
ştiinţific s-ar proceda
în astfel de cazuri, nu
trebuie uitat că ştiinţa
nu este „summa" vieţii
şi că ea nu reprezintă
decît una din atitudinile
psihologice posibile,
decît una din
numeroasele forme de
gîndire umană.
PSI
LO
GI
CE
PR 5
OB
1
LE
MA
TIP
URI
LO
R
ÎN
IST
ORI
A
DE
IDE
I
55. Argumentul vădeşte valabilitatea de
ontologic nu este un nezdruncinat a ar
argument şi nu este o gumentului, în faptul că
dovadă, ci constatarea el există, şi că un
psihologică a faptului că consensus gentium
există o clasă îl probează ca pe o
de oameni pentru care o realitate general
anumită idee are admisă. De luat în
eficienţă şi realitate, calcul
o realitate care atinge, ca este realitatea, şi nu
să spun aşa, limita lumii sofismul argumentării
perceptibile. ei, întrucît eroarea
Senzualistul se
prevalează de
certitudinea „realităţii"
sale, după
cum omul ideii stăruie
asupra propriei realităţi
psihologice. Psi
hologia trebuie să se
descurce cu existenţa
acestor două (sau a
mai multor) tipuri,
trebuie să evite, în orice
condiţii, să conceapă
unul din tipuri drept o
neînţelegere venind din
partea celuilalt
şi nu trebuie niciodată să
încerce în mod serios să
reducă un tip
la altul, ca şi cum orice
entitate diferită nu ar fi
decît funcţie de
un ce cunoscut. Ceea ce
nu vrea să însemne
suspendarea prin
cipiului ştiinţific,
incontestabil, potrivit
căruia „principia expli-
candi praeter
necessitatem non sunt
multiplicanda."* Căci
nece
sitatea unei multitudini
de principii psihologice
explicative
există. Abstracţie făcînd
de cele spuse aici în
favoarea acestei
ipoteze, s-ar cuveni să
se lămurească orice prin
faptul, vrednic
de a fi remarcat, că, în
ciuda lichidării aparent
definitive a ar
gumentului ontologic de
către Kant, nu puţini au
fost filozofii
postkantieni care l-au
preluat din nou. Iar
astăzi sîntem tot atît
de departe, sau chiar
mult mai departe, de a
înţelege perechile
de contrarii — idealism-
realism, spiritualism-
materialism, in
clusiv problemele
secundare —-, decît a
fost Evul Mediu timpu
riu, care cel puţin
dispunea de o concepţie
unitară despre lume.
56. în favoarea
dovezii ontologice nu
există nici un argument
logic care să corespundă
intelectului modern.
Argumentul on
tologic nu are în sine
nimic de a face cu
logica, el este, în forma
în care ni 1-a lăsat
Anselm în istorie, o
realitate psihologică,
ulterior intelectualizat
sau raţionalizat, ceea ce,
fireşte, fără pe-
titio principii sau fără
alte sofisme nu s-ar fi
putut înfăptui. Dar
tocmai în aceasta se
argumentului ontologic asupra filozofiei Evului
vine din aceea că el Mediu timpuriu,
urmăreşte o demonstraţie distingea entia
logică acolo unde este rationalia,
vorba de cu mult mai intellectualia, sensibi-
mult decît atîta; anume, lia, simpliciter existentia
de o realitate (entităţi raţionale,
psihologică a cărei intelectuale, perceptibile,
apariţie şi eficienţă sînt pur şi simplu existînde).
atît de copleşitor de Toma din Aquino
evidente, încît nu mai au numeşte „res", „quod est
nevoie de nici un fel de in anima" („ceea ce e în
argumentare. Consensus suflet"), dar şi „quod
gentium dovedeşte că est extra animam"
Anselm avea dreptate („ceea ce este în afara
atunci cînd constata că sufletului"). Această re-
Dumnezeu este, pentru marcabilă apropiere lasă
că este gîndit. Aici e un să se întrevadă, în
adevăr evident, ba chiar concepţia proprie acelor
nimic altceva decît o vremuri, urmele
propoziţie de identitate. concreteţei („realităţii")
Demonstraţia „logică" primitive a gîn-dului.
este inutilă şi în plus Din perspectiva acestei
este fatală, în măsura în stări de spirit se înţelege
care Anselm ţine să uşor şi psihologia
demonstreze realitatea argumentului ontologic.
concretă a ideii sale de Ipostazierea ideii nu
Dumnezeu. El afirmă: reprezenta deloc un pas
„Existit ergo procul esenţial înainte, ci era
dubio aliquid, quo pur şi simplu un ecou al
maius cogitari non valet, senzorialităţii primitive
et in intellectu, et in re" 25 a gîndului. Argumentul
(Există deci, fără contrar al lui Gaunilo nu
îndoială, ceva, dincolo este din punct de vedere
de care nu poate fi gîndit psihologic suficient, prin
nimic mai mare, nici în faptul că şi ideea unei
intelect, nici în lucru insule fericite apare
[concreteţe, frecvent, aşa cum
„realitate"]). Noţiunea dovedeşte consensus
de „res" se afla situată în gentium, ea fiind însă,
viziunea scolasticii la cert, mai puţin eficientă
aceeaşi înălţime ca decît ideea de
noţiunea de gînd. Astfel, Dumnezeu, căreia îi
Dionisie Areopagitul, ale revine, drept urmare, o
cărui scrieri au exercitat „valoare de realitate"
o influenţă importantă mai înaltă.

„Exceptind necesitatea, principiile explicative nu 25 Loc.

sînt multiplicabile" (n. t.). cit., p.
109.
52 T I PSI
I HO
LO
GI
CE
PR 5
OB 3
LE
MA
TIP
URI
LO
R
ÎN
IST
ORI
A
DE
IDE
I
57. Toţi cei care au faptul că anumite
preluat ulterior
argumentul ontologic au 26 Kant, Kritik der reinen
Vernunft. [Pentru citatele care
căzut, cel puţin în urmează din această lucrare v.
principiu, în eroarea lui ediţia românească Critica
Anselm. Argumen raţiunii pure. Traducere de
tarea lui Kant 26 ar trebui Nicolae Bagdasar şi Elena
Moisuc, Editura Ştiinţifică,
socotită definitivă. Ne Bucureşti, 1969, pp. 475,
vom referi de 476-477 - n. t.]
aceea, pe scurt, la ea.
După Kant, „conceptul
unei fiinţe absolut
necesare este un concept
pur al raţiunii, adică o
simplă idee a
cărei realitate obiectivă
nu e nici pe departe
dovedită prin faptul
că raţiunea are nevoie
de ea."
58. Dar „necesitatea
necondiţionată a
judecăţilor nu este o
necesitate absolută a
lucrurilor. Căci
necesitatea absolută a ju
decăţii este doar o
necesitate condiţionată a
lucrului sau a pre
dicatului în judecată."
59. Puţin mai înainte,
Kant menţionase ca
exemplu de jude
cată necesară faptul că
un triunghi are trei
unghiuri. La această
propoziţie se referă
atunci cînd continuă:
„Judecata precedentă
nu afirma că trei
unghiuri sînt absolut
necesare, ci că, dacă este
dată condiţia că un
triunghi există (este dat),
atunci în mod ne
cesar există (în el) şi trei
unghiuri. Cu toate
acestea, necesitatea
logică a dovedit o atît
de mare putere de
iluzie, încît după ce
ne-am format despre un
lucru un concept a
priori astfel încît,
după părerea noastră,
existenţa să fie cuprinsă
în sfera lui, de
aici s-a crezut că se
poate conchide cu
certitudine că, deoarece
existenţa este atribuită
în mod necesar
obiectului acestui con
cept, adică în condiţia că
eu pun acest obiect ca dat
(ca existînd),
atunci şi existenţa lui
este pusă în mod
necesar (după regula
identităţii) şi că, în
consecinţă, această fiinţă
este ea însăşi ab
solut necesară, fiindcă
existenţa ei este gîndită
în acelaşi timp
într-un concept arbitrar
admis şi cu condiţia că
eu pun obiectul
lui." Puterea iluziei, la
care Kant face aluzie
aici, nu e nimic
altceva decît puterea
primitivă, magică a
cuvîntului, proprie în
chip tainic şi noţiunii. A
fost necesară o lungă
evoluţie pînă ce
oamenii au înţeles
temeinic căjlatus voci,
cuvîntul, nu înseamnă
şi nu produce de fiecare
dată realitate. Dar
minţi şi-au dat seama de
acest lucru nu a fost nici
pe departe în măsură să
stîrpească din toate
capetele ideea
superstiţioasă de forţă
inerentă noţiunii
formulate. Evident, este
în această superstiţie
„instinctivă" ceva care
nu vrea să fie stîrpit,
pentru că prezintă o
legitimitate existenţială,
căreia însă pînă acum nu
i s-a acordat suficientă
atenţie. Paralogismul
(concluzia eronată) se
introduce în acelaşi fel
în argumentul ontologic,
adică printr-o iluzie,
explicată de Kant după
cum urmează: el
vorbeşte mai întîi
despre afirmaţia
privitoare la „subiecte
absolut necesare", de al
căror concept este
intim legat conceptul
de existenţă pur şi
simplu şi care deci nu
pot fi suprimate fără
contradicţie internă.
Acest concept ar fi acela
al „fiinţei infinit reale".
„Această fiinţă, spuneţi
voi, are toată realitatea
şi voi sînteţi îndreptăţiţi
să admiteţi ca posibilă o
astfel de fiinţă [...]. însă
în realitatea totală este
cuprinsă şi existenţa,
deci existenţa este
inclusă în conceptul de
posibil. Iar dacă acest
lucru este suprimat, este
suprimată şi
posibilitatea internă a
lucrului, ceea ce este
contradictoriu. Răspund:
voi aţi şi comis o
contradicţie cînd aţi
54 T I
I HO
strecurat în conceptul
unui lucru pe care aţi
voit să-1 gîndiţi numai
în ce priveşte
posibilitatea lui,
conceptul existenţei lui,
indiferent sub ce nume
ascuns. Dacă vă
îngăduim acest lucru, voi
aţi cîştigat în aparenţă,
dar în realitate n-aţi spus
nimic; căci voi aţi comis
o simplă tautologie." 27
60. „A fi nu este,
evident, un predicat real,
adică un concept despre
ceva care s-ar putea
adăuga conceptului unui
lucru. Ci este numai
poziţia unui lucru sau a
unor anumite
determinări în sine. în
folosirea logică, acest
verb este numai copula
unei judecăţi. Judecata:
Dumnezeu este
atotputernic conţine
două concepte care îşi
au obiectele lor.
Dumnezeu şi
atotputernicia; micul
cuvînt este nu e vreun
predicat în plus, ci
numai ceea ce pune
predicatul în relaţie cu
subiectul. Dacă însă iau
subiectul (Dumnezeu)
cu toate predicatele lui
(dintre care face parte şi
atotputernicia) şi zic:
Dumnezeu este sau este
un Dumnezeu, eu nu
adaug un nou predicat la
conceptul despre
Dumnezeu, ci pun numai
subiectul în sine cu toate
predicatele lui, şi anume
obiec-
27 Kritik der reinen
Vernunft. [Ed cit., p. 478
- n. t.}
PSI
LO
GI
CE
PR 5
OB
LE 5
MA
TIP
URI
LO
R
tN
IST
ORI
A
DE
IDE
I
 tul, în relaţie cu însuşi a întreprins în
conceptul meu. Ambele Kritik der praktischen
trebuie să conţină exact Vernunft încercarea
acelaşi lucru, şi de generoasă de a-1 onora
aceea la conceptul care prin reflecţie filozo
exprimă numai po- fică pe „esse in anima".
sibilitatea nu se poate El îl introduce acolo pe
adăuga nimic mai mult Dumnezeu ca
prin faptul că eu gîndesc
obiectul lui ca absolut 28 Kritik der reinen
dat (prin expresia: el Vernunft. [Ed cit., pp.
480, 481 - n. t.]
este). Şi astfel, realul nu
conţine nimic mai mult
decît simplul posibil. O
sută de taleri reali nu
conţin nimic mai mult
decît o sută de taleri
posibili."
61. „Dar la averea
mea, o sută de taleri
reali înseamnă mai
mult decît simplul
concept despre o sută de
taleri (adică a po
sibilităţii lor)."
62. „Oricare ar fi deci
conţinutul şi sfera
conceptului nostru
despre un obiect, totuşi
trebuie să ieşim din el
pentru a-i atribui
existenţa. La obiectele
simţurilor se realizează
aceasta prin le
gătura cu vreuna din
percepţiile mele după
legi empirice, dar
pentru obiectele gîndirii
pure nu există absolut
nici un mijloc
de a cunoaşte existenţa
lor, deoarece ea ar
trebui cunoscută
complet a priori; însă
conştiinţa noastră despre
orice existenţă
(fie nemijlocit prin
percepţie, fie prin
raţionamente care leagă
ceva cu percepţia)
aparţine cu totul
unităţii experienţei; şi
o
existenţă în afara acestui
cîmp nu poate fi
declarată, desigur, în
mod absolut ca
imposibilă, ea însă este
o supoziţie pe care nu
o putem justifica prin
nimic." 28
63. Această lungă
rememorare a analizei
fundamentale a lui
Kant mi s-a părut
necesară, tocmai
deoarece găsim aici cea
mai
pură distincţie între
esse in intellectu şi
esse in re. Hegel i-a
reproşat lui Kant că
noţiunea de Dumnezeu
nu poate fi compa
rată cu o sută de taleri
imaginari. Dar, după
cum spune pe bună
dreptate Kant, logica
face abstracţie de orice
conţinut, căci alt
minteri, dacă ar prevala
un conţinut oarecare, ea
ar înceta să
mai fie logică. între
variantele sau-sau ale
unei alternative, adică
din punctul de vedere al
logicii, ca întotdeauna,
nu există o a
treia posibilitate. Dar
între „intellectus" şi
„res" există şi „ani
ma", iar acest „esse in
anima" face întreaga
argumentare onto
logică inutilă. Kant
postulat al raţiunii
practice, care rezultă
din respectul cunoscut a
priori „pentru legea
morală ca mobil
necesar, vizînd bunul
suprem şi ca premisă
decurgînd de aici a
realităţii obiective a
aceleiaşi". 29
64. „Esse in anima"
este o stare de fapt
psihologică, în le
gătură cu care se cere
doar precizat dacă apare
o dată, de mai
multe ori sau în chip
universal în psihologia
umană. Starea de
fapt numită Dumnezeu şi
formulată drept „bunul
suprem" sem
nifică, aşa cum indică şi
termenii, valoarea
sufletească cea mai
înaltă sau, cu alte
cuvinte, reprezentarea
căreia i se conferă sau
îi revine efectiv
importanţa cea mai mare
şi generală în raport
cu determinarea acţiunii
şi gîndirii noastre. în
limbajul psiholo
giei analitice, noţiunea
de Dumnezeu coincide
cu acel complex
de reprezentări care,
corespunzător definiţiei
de mai sus, con
centrează în sine cea mai
mare cantitate de libido
(energie psi
hică). Drept urmare,
noţiunea de Dumnezeu
a sufletului ar fi
efectiv diferită în funcţie
de individ, ceea ce
corespunde, de alt
fel, experienţei.
Dumnezeu nu este nici
măcar în idee o fiinţă
stabilă, cu atît mat puţin
în realitate. Căci cea mai
56 T I
I HO
înaltă valoare
activă a sufletului uman
este, după cum se ştie,
foarte diferit
localizată. Există unii, uv
6 8eoq f] KoiWra , al
căror Dumnezeu
este pîntecul {Epistola
Sf. Apostol Pavel către
Filipeni, 3, 19),
banul, ştiinţa, puterea,
sexualitatea etc.
Psihologia individului se
deplasează, cel puţin in
ce priveşte trăsăturile ei
fundamentale,
în funcţie de localizarea
bunului suprem, în aşa
fel îneît o „teo
rie psihologică",
întemeiată exclusiv pe un
instinct fundamental
oarecare, de exemplu,
pe lăcomia de putere sau
pe sexualitate,
aplicată unui individ de
altă orientare nu va
putea niciodată ex
plica adecvat decît
trăsături de importanţă
secundară.
c) încercarea de
unificare a lui
Abelard
65. Nu este lipsit de
interes să se examineze
felul în care
scolastica a încercat să
stingă controversa
universaliilor şi să
creeze un echilibru
între opoziţiile
tipologice, despărţite
prin
tertium non datur.
Această încercare de
echilibrare este opera
lui Abelard, a acelui
bărbat nefericit care, ars
de iubire pentru
29 Kritik der praktischen
Vernunft, I, II, III, p. 159.
PSI
LO
GI
CE
PR 5
OB 7
LE
MA
TIP
URI
LO
R
ÎN
IST
ORI
A
DE
IDE
I
 Heloîse, a trebuit să-şi e niciodată universală,
plătească pasiunea cu ci individuală.
pierderea virilităţii. Cine
cunoaşte viaţa lui 30 Charles de Remusat,
Atâlard.
Abelard ştie în ce
măsură propriul său
31 Loc. cit., t. II, p. 119.
[„E într-adevăr de admis acest
suflet adăpostea acele ansamblu vast şi
perechi de contrarii a incoerent de doctrine în mintea
unui singur om, şi să fie oare
căror reconciliere filozofia lui Abe
filozofică îi stătea atît de lard acest haos?" — n. t.\
mult la inimă. Remusat30
îl caracterizează pe
Abelard drept un
eclectic care, deşi a
criticat şi a respins toate
teoriile formulate pe
seama universaliilor, a
preluat totuşi „din ele
tot ceea ce era adevărat
şi rezistent". Scrierile lui
Abelard sînt, în
segmentul în care se
referă la universalii,
greu accesibile şi
confuze, căci autorul lor
cîntăreşte continuu
toate argumentele şi
toate aspectele; şi
tocmai faptul că nu a dat
întî-ietate nici unui
punct de vedere
declarat, ci a încercat să
înţeleagă şi să împace
contrariile, a făcut ca
nici discipolii săi să nu
îl înţeleagă corect. Unii
l-au interpretat ca fiind
nominalist, alţii ca fiind
realist. Această
neînţelegere este
caracteristică, deoarece
e mult mai uşor să
gîndeşti corespunzător
cu un anume tip,
rămînînd logic şi
consecvent în interiorul
lui, decît să gîndeşti
corespunzător ambelor
tipuri, în absenţa unei
poziţii intermediare.
Atît curentul
nominalist, cît şi
curentul realist conduc,
fiecare în parte, la
rigoare, claritate şi
unitate. încercarea de a
cîn-tări şi echilibra
opoziţiile duce însă la
confuzie şi la o
concluzie care în raport
cu sensul tipurilor este
nesatisfăcătoarc,
deoarece nu poate
mulţumi pe deplin nici
pe unul, nici pe
celălalt. Remusat a
extras din scrierile lui
Abelard o întreagă serie
de afirmaţii
contradictorii în
legătură cu subiectul de
faţă. El exclamă: „Faut-
il admettre, en effet, ce
vaste et incoherent
ensemble de doctrines
dans la tete d'un seul
homme, et la
philosophie d'Abelard
est-elle le chaos?" 31
66. De la
nominalism, Abelard
preia adevărul potrivit
căruia universaliile sînt
„cuvinte", în sensul de
convenţii spirituale ex-
primate prin limbă;
preia mai departe
adevărul după care un
lucru nu este în realitate
nimic general, ci
întotdeauna ceva par-
ticular, iar substanţa nu
De la realism,
împrumută adevărul
după care „genurile" şi
„speciile" sînt îmbinări
de factori individuali şi
de lucruri individuale, în
temeiul asemănărilor lor
incontestabile. Punctul
de vedere mediator este
pentru el
conceptualismul, care
se cuvine înţeles ca o
funcţie ce conferă
inteligibilitate
obiectelor individual
percepute, care le
clasifică pe acestea în
baza asemănării dintre
ele în genuri şi specii şi
care le aduce astfel de la
multitudinea lor
absolută la o relativă
unitate. Pe cît de
indubitabile sînt multi-
tudinea şi varietatea
lucrurilor individuale,
pe atîta este şi existenţa
similitudinilor care face
posibilă reunirea lor în
concept. Pentru acela
care, psihologic
vorbind, este
precumpănitor axat pe
perceperea asemănării
dintre lucruri, noţiunea
colectivă este, ca să
spun aşa, dată, adică se
impune expres, cu
evidenţa de nedezminţit
a percepţiei senzoriale.
Aceluia însă care este
psihologic orientat pe
perceperea mai cu
seamă a diferenţei dintre
lucruri, asemănarea
acestora nu îi este
intuitiv dată, ci doar di-
versitatea lor care i se
impune cu aceeaşi
evidenţă cu care i se
impune celuilalt
asemănarea. S-ar zice că
empatia (Einfuhlung) cu
obiectul este acel proces
58
TIPURI PSIHOLOGICE
sont reellement
produits et constitues.
Enfin, entre la logique
pure et la physique, ii y
a un milieu et comme
une science mi-
toyenne, qu'on peut
appeler une
psychologie, ou
Abelard re-cherche
comment s'engendrent
nos concepts, et
retrace toute cette
genealogie
intellectuelle des etres,
tableau ou symbole de
leur hierarchie et de
leur existence reelle." 32
68. Chiar dacă şi-au
lepădat haina scolastică
şi au apărut într-o nouă
travestire, universalia
ante rem şi post rem
au rămas obiect de
controversă pentru
toate secolele care au
urmat. în esenţă era
vorba de aceeaşi veche
problemă. De-a lungul
timpului, încercările de
soluţionare a ci au făcut
să se aplece balanţa
cînd de partea
realismului, cînd de cea
a nominalismului.
Scientismul veacului al
XlX-lea a împins din
nou problema în
psihologic care pune
într-o lumină deosebit
de puternică tocmai
deosebirea dintre un
obiect şi altul, iar
abstragerea din obiect
este acel proces destinat
în mod special să treacă
peste deosebirea reală
dintre obiectele
individuale, în favoarea
asemănării generale
dintre ele, care este
temelia însăşi a ideii.
Empatia şi abstragerea
reunite dau acea funcţie
care stă la baza noţiunii
de conceptualism.
Acesta se sprijină pe
funcţia psihologică,
singura posibilitate reală
de anulare a divergenţei
dintre nominalism şi
realism şi de readucere
a lor într-o singură
matcă.
67. Deşi Evul Mediu
ştia să spună cuvinte
mari despre suflet, nu
dispunea de nici un fel
de psihologie, aceasta
fiind, în genere, una din
cele mai noi ştiinţe.
Dacă ar fi existat pe
atunci psihologia,
Abelard ar fi ridicat pe
„esse in anima" la
rangul unei formule
mediatoare. Ceea ce
Remusat a înţeles
perfect: „Dans la
logique pure, Ies
universaux ne sont que
Ies termes d'un lan-gage
de convention. Dans la
physique, qui est pour
lui plus transcendante
qu'experimentale, qui
est sa veritable
ontologie, Ies genres et
Ies especes se fondent
sur la maniere dont Ies
etres
direcţia nominalistă,
după ce filozofia de la
începutul aceluiaşi veac
dăduse în cel mai înalt
grad satisfacţie
realismului. Dar
opoziţiile nu mai sînt
acum atît de acuzate ca
pe vremea lui Abelard.
Dispunem de o
psihologie, de o ştiinţă
mediatoare, capabilă să
îmbine în mod unic
ideea şi obiectul, fără
a Ic forţa în nici un fel.
Această posibilitate ţine
de esenţa psihologiei,
dar nimeni nu poate să
afirme că pînă acum
psihologia şi-ar fi înde-
plinit această misiune.
în acest sens, trebuie să
dăm dreptate afirmaţiei
lui Remusat după care:
„Abelard a donc
triomphe; car, malgre
Ies graves restrictions
qu'une critique
clairvoyante decouvre
dans le nominalisme ou
le conceptualisme
qu'on lui impute, son
esprit est bien l'esprit
moderne â son origine.
II l'annonce, ii le
devance, ii le promet.
La lumiere qui
blanchit au matin
l'horizon est deja celle
de l'astre encore
invisible qui doit
eclairer le monde." 33
32 Loc. cit., t. II, p. 112.
[„în logica pură universaliile nu
sînt decît termenii
unui limbaj convenţional. în
fizică — pentru el, mai
degrabă transcendentă
decît experimentală —,
adevărata lui ontologie,
genurile şi speciile se înteme
iază pe felul în care flintele
sînt într-adevăr produse şi
constituite. în fine, între
logica pură şi fizică, există un
punct la jumătatea drumului şi
oarecum o ştiinţă
mediană, care poate fi numită
psihologie, şi în care Abelard
cercetează felul în
care iau naştere conceptele
noastre şi trasează toată
această genealogie intelec
tuală a fiinţelor, tablou sau
simbol al ierarhiei şi al
existenţei IOT reale" — n. t.)
33 Loc. cit., t. II, p. 140.
[„Prin urmare, Abelard a
triumfat; căci în ciuda
gravelor restricţii pe care
critica lucidă le descoperă în
nominalismul sau con-
59
PROBLEMA
TIPURILOR ÎN
ISTORIA DE
IDEI
69. Pentru acela care
trece cu vederea
existenţa tipurilor psi
hologice, iar prin
aceasta, faptul că
adevărul unuia dintre
tipuri
reprezintă eroarea
celuilalt, strădania lui
Abelard nu înseamnă
mai mult decît o arguţie
scolastică în plus. Dar
dacă recunoaş
tem existenţa ambelor
tipuri, încercarea lui
Abelard capătă pen
tru noi o importanţă
considerabilă. Abelard
caută punctul de ve
dere intermediar în
sermo, prin care înţelege
nu atît „discursul",
cît propoziţia formată,
alcătuită în vederea
unui sens anume,
deci o definiţie care
uzează, în scopul fixării
sensului ei, de mai
multe cuvinte. El nu
vorbeşte despre
verbum, căci în
accepţia
nominalismului acesta
nu este decît vox, flatus
voci. Or, marea
prestaţie psihologică a
nominalismului antic, ca
şi a celui me
dieval, tocmai în
aceasta rezidă, în faptul
de a fi dezarticulat
temeinic identitatea
primitivă, magică sau
mistică dintre cuvînt
şi realitatea obiectivă,
prea temeinic pentru
tipul uman care îşi
are rădăcinile nu în
obiecte, ci în abstragerea
ideii despre obiec
te. Abelard era un spirit
prea larg spre a fi putut
trece cu vederea
valoarea
nominalismului.
Oricum, pentru el,
cuvîntul era vox,
în schimb, propoziţia,
în limbajul lui sermo,
însemna cu mult
mai mult, căci aducea
cu sine un sens
constituit, descria ele
mentele comune,
ideale, gîndite,
percepute prin gîndire
ale
obiectelor. în sermo, şi
numai acolo, trăia
universalul. Din acest
motiv uşor de înţeles,
Abelard a fost socotit şi
nominalist, evi
dent, pe nedrept, căci
pentru el, universalul
avea o realitate mai
mare decît cuvîntul.
70. Exprimarea
conceptualismului îl va
fi costat scump pe
Abelard, căci doctrina
se agregase în mod
necesar din contra
dicţii. Un epitaf la
adresa lui, păstrat într-
un manuscris din Ox
ford, ne dă, cred, o idee
perfectă despre
caracterul paradoxal al
învăţăturii sale:
H o
i c
c u
i
d t
o
c v
u o
i c
t e
s
v
o r
c e
e s
s
s
c i
u g
m n
i
r f
e i
b c
u a
s n
d
s o
i
g n
n o
i t
f a
i r
c e
a ;
r
e ceptualismul ce i se impută,
spiritul său este tocmai
,
spiritul modern la obîrşia sa.
El îl anunţă, îl anticipează, îl
E făgăduieşte. Lumina care
t albeşte orizontul în zori este
deja aceea a astrului încă
invizibil care trebuie să
d lumineze lumea" - n. t.\
TI u
P
m
U
RI .
P
SI
H
H
O i
L c
O
G
IC g
E e
n
E u
r s
r
o e
r t
e
s s
p
g e
e c
n i
e e
r s
u
m i
n
c
o s
r o
r l
e a
x
i v
t o
, c
e
i
t l
a o
c
s a
p v
e i
c t
i ,
e
r
 E direcţia obiectului va
t sesiza şi va reacţiona din
unghiul de vedere al
g senzaţiilor sale.
e Abstracţia îl interesează
n abia în al doilea rînd,
u motiv pentru care tot
s ceea ce trebuie să fie
gîndit pe marginea
e
obiectelor i se pare mai
puţin important, şi
t
invers, celuilalt. Insul
branşat pe obiect este,
s
fireşte, nominalist —
p
„numele e vorbă goală şi
e
fum" —, în măsura în
c care nu s-a deprins încă
i să-şi compenseze
e atitudinea orientată pe
s direcţia obiectului. El se
transformă, dacă are
s abilitatea necesară, într-
e un logician riguros care
r nu îşi află perechea în
m exactitate, metodă şi
o ariditate. Cel orientat
n ideal este, fireşte, logic,
e motiv pentru care, de
s fapt, el nu poate înţelege
şi aprecia manualul de
e logică. Dezvoltarea
s compensatorie
s transformă acest tip, aşa
e
cum am vă-

34 Acesta ne-a învăţat că,

n doar împreună cu
o lucrurile, cuvintele au
t sens; Şi ne-a învăţat că
semnificînd, cuvintele
a
desemnează lucruri; A
v corectat erorile de
i gen, la fel pe cele de
t specie. Acesta a aşezat
genul şi specia într-un
. singur cuvînt Şi a
observat că gen şi
Sic specie sînt un fel de a
spune
animal
nullum Aşa se
que dovedeşte că
fiinţă şi nici
animal
o fiinţă
genus constituie un
esse gen Aşa şi
probat om şi nici
un om se
ur, Sic numeşte
et specie.
homo
et
nullus
homo
specie
s
vocitat
ur. 34

71. Opoziţia abia

dacă se poate sintetiza
altminteri decît prin
paradox, în măsura în
care se tinde către o
expresie care să se
sprijine, în principiu,
pe unul din cele două
puncte de vedere, în
cazul de faţă pe punctul
de vedere intelectual.
Nu trebuie să uităm că
diferenţa fundamentală
dintre nominalism şi
realism este nu doar de
natură logică
intelectuală, ci şi
psihologică, aceasta din
urmă reductibilă în cele
din urmă la o deosebire
tipică de atitudine
psihologică, atit faţă de
obiect, cit şi faţă de
idee. Acela a cărui
atitudine este ideală va
sesiza totul şi va re-
acţiona la tot din unghiul
de vedere al ideii. Acela
care este însă orientat pe
 PROBLEMA
TIPURILOR ÎN
ISTORIA DE
IDEI
zut în cazul lui
Tertullian, într-un om al
sentimentului, ale cărui
simţiri rămîn însă în
orbita ideilor sale. Cel
transformat prin
compensare în logician
rămîne însă cu lumea sa
de idei în orbita
obiectelor.
72. Cu aceste
observaţii ajungem la
partea slabă a gîndirii lui
Abelard. Soluţia sa este
unilaterală. Dacă în cazul
opoziţiei din
tre nominalism şi
realism ar fi vorba doar
de o confruntare lo-
gico-intelectuală, arunci
s-ar putea pune
întrebarea de ce în final
nu ar fi posibilă şi o altă
formulare în afară de cea
paradoxală.
Pentru că este vorba însă
de o opoziţie
psihologică, atunci orice
formulare unilaterală,
logic-intelectuală
trebuie să se sfirşească
în paradox. „Sic et homo
et nullus homo species
vocitatur." Ex
presia logic intelectuală
este absolut incapabilă,
fie şi ca sermo,
să ne ofere acea formulă
mediană capabilă să dea
seama, în mod
egal, de esenţa celor
două poziţii psihologice
opuse, căci ea vine
în întregime din direcţia
abstractă şi ignoră cu
desăvîrşire rea
litatea concretă.
73. Orice formulare
logic-intelectuală —
oricît de perfectă
— deposedează
impresia pe care o lasă
62 T P
rială? Ce este realitatea,
dacă ea nu există în noi
înşine, dacă nu esse in
animal Realitatea vie nu
este dată în chip
exclusiv nici prin
atitudinea obiectivă,
reală a lucrurilor, nici
prin formula ideii, ci
doar prin îmbinarea
amîndurora în procesul
psihologic viu, prin esse
in anima. Doar prin
activitatea vitală,
particulară a psihicului,
percepţia senzorială
atinge acea adîncime a
impresiei, iar ideea acea
forţă eficientă care sînt,
amîndouă, părţi com-
ponente indispensabile
ale unei realităţi vii.
Această activitate
proprie psihicului, care
nu se poate explica nici
ca reacţie reflexă la
stimuli senzoriali, nici ca
organ executiv al ideilor
eterne, este, ca orice
proces vital, un act
creator neîntrerupt. Nu
pot denumi această
activitate altminteri
decît prin termenul de
fantezie. Fantezia este
tot atît de mult
61
obiectul de vivacitatea
şi imediatitatea ce îi sînt
proprii. Ea trebuie să
procedeze astfel,
spre a se putea constitui
ca atare. Dar în felul
acesta se pierde
tocmai ceea ce, pentru
punctul de vedere
extravertit, este esen
ţial, anume raportarea la
obiectul real. Nu există
de aceea nici
o posibilitate de a găsi
în direcţia uneia sau a
alteia dintre ati
tudini o formulă
unificatoare, întrucîtva
mulţumitoare. Şi totuşi
omul nu poate — chiar
dacă spiritul său poate
— să stăruie în
acest conflict care nu
este doar o problemă de
filozofie îndepăr
tată, ci una a
raporturilor repetate,
de zi cu zi, ale omului
cu
sine însuşi şi cu lumea
din jur. Şi pentru că,
de fapt, despre
această problemă este
vorba, conflictul nici nu
poate fi rezolvat
printr-o discuţie
argumentată nominalist
sau realist. Este nevoie
de soluţia unui al treilea
punct de vedere
mediator. Lui esse in
intellectu îi lipseşte
realitatea palpabilului,
lui esse in re îi lip
seşte spiritul. Ideea şi
lucrul se întîlnesc însă în
psihicul omului,
care ţine cumpăna între
ele. Ce este în definitiv
ideea, dacă psi
hicul nu îi mijloceşte o
valoare vie? Şi ce este
lucrul obiectiv,
dacă psihicul îi retrage
forţa ce condiţionează
impresia senzo-
63
R
sentiment pe cît este
gînd, tot atît de mult
intuiţie pe cît este
senzaţie. Nu există nici o
funcţie a psihicului care
să nu se lege indistinct
prin ea de celelalte
funcţii psihice. Ea ne
apare cînd drept ceva
primordial, cînd drept
produsul ultim şi cel mai
cutezător al sintezei
tuturor facultăţilor. De
aceea fantezia îmi pare a
fi expresia cea mai lim-
pede a activităţii psihice.
Ea este înainte de toate
activitatea creatoare din
care izvorăsc
răspunsurile la toate
întrebările rezolvabile,
ea este mama tuturor
posibilităţilor în care
sînt viu îmbinate,
asemenea tuturor
contrariilor psihologice,
lumea dinăuntru şi cea
din afară. Fantezia a fost
şi este întotdeauna
puntea de legătură între
revendicările
ireconciliabile ale
obiectului şi ale
subiectului, ale
extraversiei şi ale
introversiei. Doar în fan-
tezie sînt reunite ambele
mecanisme.
74. Dacă Abelard ar
fi ajuns pînă la
cunoaşterea deosebirii
psihologice dintre cele
două puncte de vedere,
el ar fi trebuit să se
refere la fantezie în
vederea formulării
expresiei unificatoare.
Dar în imperiul ştiinţei,
fantezia este tabu, la fel
şi sentimentul. Dacă
vom identifica însă
natura psihologică a
opoziţiei fundamentale,
psihologia se va vedea
silită să recunoască nu
doar punctul de vedere
al sentimentului, ci şi pe
acela al fanteziei
mediatoare. Aici însă
intervine marea
dificultate: în cea mai
mare măsură fantezia
este un produs al
inconştientului. Ea
cuprinde, fireşte,
componente conştiente,
dar este în esenţă
involuntară şi se opune,
de fapt, ca o prezenţă
străină, conţinutului
conştiin-
ţei. Aceste calităţi,
fantezia le are în
comun cu visul, care
însă este într-o măsură
şi mai mare involuntar
şi straniu.
75. Raportul omului
cu fantezia este în bună
parte determinat de
raportul său cu
inconştientul în genere.
La rîndu-i, această din
urmă relaţie este
determinată de spiritul
vremii. După gradul de
predominanţă a
raţionalismului, individul
va fi mai mult sau mai
puţin înclinat să se lase
în voia inconştientului şi
a produselor acestuia.
Creştinismul manifestă
tendinţa certă, de altfel
ca orice formă închisă de
religie, de a reprima pe
cît posibil inconştientul
individului şi de a-i
paraliza astfel fantezia.
în locul lor, el oferă
viziuni simbolice cu
relief solid, destinate să
înlocuiască total
inconştientul individului.
Reprezentările simbolice
ale tuturor religiilor sînt
figurări de procese
inconştiente în forme
tipice, general
obligatorii. învăţătura
religioasă oferă
informaţii aşa zicînd
definitive despre
„lucrurile" ultime, despre
spaţiul situat dincolo de
conştiinţa umană. De
cîte ori avem po-
sibilitatea să urmărim
apariţia unei religii,
observăm că figurile
doctrinei îi apar chiar
întemeietorului ei drept
revelaţii, deci
concretizări ale fanteziei
sale inconştiente.
Formele izvorîte din
inconştientul acestuia
sînt declarate general
valabile şi înlocuiesc
astfel fanteziile
individuale ale altora.
Evanghelia după Matei
ne-a păstrat un fragment
privind acest proces din
viaţa lui Cristos: în
relatarea ispitirii, vedem
cum ideea de regalitate
se ridică din
inconştientul lui Cristos
sub forma vedeniei
diavolului care îi oferă
puterea peste împărăţiile
lumii. Dacă Cristos ar fi
înţeles greşit,
concretistic, această
fantezie, interpretînd-o
în sens propriu, am fi
avut un nebun în plus pe
lume. Dar el şi-a respins
concretismul fanteziei şi
şi-a făcut intrarea în
lume ca un rege peste
împărăţiile cerului. Nu
a fost un paranoic, cum
de altfel s-a văzut din
chiar succesul său.
Opiniile exprimate
ocazional în acest sens
din direcţie psihiatrică
nu sînt decît ridicole
palavre raţionaliste,
străine de înţelegerea
unor astfel de fenomene
din istoria omenirii.
Forma sub care Cristos a
înfăţişat lumii conţinutul astfel valabilitatea şi
inconştientului său a fost valoarea, devenind chiar
preluată şi declarată obiect de persecuţie, aşa
universal obligatorie. cum o dovedesc destinul
Toate fanteziile mişcării gnostice, ca şi
individuale şi-au pierdut acela
64 T P 65
I R
O
B
L
E
M
A

T
I
P
U
R
I
L
O
R

Î
N

I
S
T
O
R
I
A

D
E

I
D
E
I

al ereticilor de mai cît de abil se travesteşte

tîrziu. întocmai spune diavolul pentru a-i prinde
şi profetul Ieremia (23: pe sfinţi în capcană.
16, 25-28)35: Diavolul este, fireşte,
„Aşa zice Domnul glasul propriului
Savaot: «Nu ascultaţi de inconştient al anahore-
cuvintele proorocilor, tului care se revoltă
care vă profeţesc, că vă împotriva reprimării
înşală, povestindu-vă violente a naturii in-
închipuirile inimii lor dividuale. Citez mai jos
[subl. lui C.G. Jung] şi cîteva pasaje din această
nimic din cele ale Dom- carte greu accesibilă. Ele
nului.»" arată limpede felul
„Am auzit ce zic sistematic în care
prooroci care profeţesc inconştientul a fost
minciuni în numele înăbuşit şi devalorizat:
Meu. Ei zic: «Am visat,
am văzut în vis.»" 35 Citatele provin din
„Pînă cînd proorocii Biblia sau Sf. Scriptură.
[Tipărită cu aprobarea
aceştia vor spune
Sfintului Sinod, Bucureşti,
minciuni şi vor vesti 1968. La aceeaşi ediţie trimit
înşelătoria inimii lor?" şi celelalte citate bi
„Cred ei cu visele blice din cuprinsul lucrării de
lor, pe care şi le faţă, cu excepţia acelor cazuri
în care ara repro
povestesc unul altuia, să
dus — şi menţionat ca atare
facă uitat poporului Meu, — versiunea lui Vasile Radu
numele Meu, aşa cum au şi Gala Galaction
uitat părinţii lor numele (1938), mai apropiată episodic
Meu pentru Baal?" de varianta germană a lui
„Proorocul care a Luther, respectiv la
tină, utilizată de Jung - n. t.\
văzut vis, povestească-1
ca vis, iar cel ce are
36 Life of St. Antony in
The Book of Paradise by
cuvîntul Meu să spună Palladius, Hieronymus
cuvîntul Meu adevărat. etc. Editor, E.A. Wallis
Ce legătură poate fi Budge.
între pleavă şi grăuntele
de grîu curat, zice
Domnul?"
76. Tot aşa, vedem
cum în Evul Mediu,
episcopii se străduiau cu
zel să stîrpească efectele
inconştientului
individual al călugărilor.
Informaţii deosebit de
preţioase ne oferă în
această privinţă
arhiepiscopul Atanasie 36
din Alexandria în
biografia Sfîn-tului
Anton. Aici el descrie,
spre a fi de învăţătură
călugărilor săi, apariţiile
şi vedeniile, primejdiile
sufletului, care îl
asaltează pe cel care se
roagă şi posteşte în
singurătate. El îi învaţă
77. „Există răstimpuri
în care nu vedem pe
nimeni şi totuşi
auzim zgomotul
lucrărilor diavoleşti, şi e
ca şi cum cineva ar
cînta un cîntec cu glas
tare, şi în alte răstimpuri
e ca şi cum am
auzi cuvintele Sfintei
Scripturi, ca şi cum o
fiinţă vie i-ar repeta
cuvintele, şi sînt întocmai
acelea pe care le-am auzi,
dacă cineva
ar citi din carte (din
Biblie). Şi s-a întîmplat
chiar ca ei (diavolii)
să ne smulgă de la
rugăciunea de seară şi
să ne împingă să ne
sculăm. Şi ne amăgesc
infăţişîndu-ni-se cu
chipuri asemănătoare
călugărilor sau acelora
care jelesc (adică
pustnicilor). Şi se apro
pie de noi, ca şi cum ar
veni de departe, şi încep
să spună cu
vinte potrivite a scădea
înţelegerea celor slabi de
înger: «Este
acuma o lege asupra
întregii făpturi ca să
iubim pustiirea, dar
noi n-am fost în stare,
prin voinţa lui
Dumnezeu, să intrăm în
casele noastre, cînd am
ajuns la ele, şi să
facem ceea ce e
drept.» Iar dacă nu
izbutesc să-şi impună
astfel voinţa, renunţă
la această înşelăciune şi
se slujesc de alta, zicînd:
«Cum poţi tu
să trăieşti? Căci ai
păcătuit şi ai săvîrşit în
multe privinţe ne
dreptăţi. Crezi că duhul
nu mi-a dezvăluit ce-ai
făcut, sau crezi
66 T P
I R
cu larma tumultuoasă a
unei mulţimi de norod şi a
cutezat să-mi spună: «Eu
şi tocmai eu sînt puterea
lui Dumnezeu; eu şi
tocmai eu sînt domnul
lumilor." Şi mi-a spus
mai departe: «Ce voieşti
ca să-ţi dau? Cere şi vei
că nu ştiu că ai făcut
asta şi asta?» De aceea,
dacă un frate cu
mintea simplă crede
astfel de lucruri şi simte
înlăuntrul său că
într-adevăr el aşa a
făcut, cum i-a spus Cel
Rău, şi dacă ci nu
are habar de viclenia
demonului, atunci duhul
lui se va tulbura,
va deznădăjdui şi va
suferi o cădere. Iubiţii
mei, nu trebuie să
ne înspăimînte toate
acestea, dar să ne temem
atunci cînd dia
volii încep să vorbească
mai mult despre lucruri
adevărate şi
să-i mustram apoi
necruţător [...]. De aceea,
să ne păzim, ca să
nu ne plecăm urechile la
vorbele lor, chiar dacă
vorbele pe care
le spun sînt vorbe
adevărate. Căci ar fi o
ruşine pentru noi să
ne fie învăţători aceia
care s-au ridicat
împotriva lui Dumnezeu.
Să ne îmbrăcăm, fraţi ai
mei, în platoşa dreptăţii
şi să ne aco
perim cu coiful mîntuirii,
iar în clipa luptei să
slobozim din cu
getul credinţei, ca dintr-
un arc întins, săgeţi
duhovniceşti. Căci
ei (diavolii) nu sînt
nimic, şi chiar dacă ar fi
ceva, puterea lor
nu ar avea nimic într-însa
care i-ar îngădui să se
împotrivească
forţei crucii."
78. Anton povesteşte:
„Odată mi-a apărut un
diavol avînd o
purtare cu deosebire
trufaşă şi fără ruşine, şi
mi-a apărut în faţă
67
O
B
L
E
M
A
T
I
P
U
R
I
L
O
R
Î
N
I
S
T
O
R
I
A
D
E
I
D
E
I
primi!» Atunci am suflat
asupra lui şi l-am respins
în numele lui Cristos [...].
în altă împrejurare, cînd
posteam, mi-a apărut
Vicleanul, sub chipul
unui frate care aducea
pîine şi a început să-mi
dea sfaturi, zicînd:
«Ridică-te şi po-toleşte-ţi
inima cu pîine şi apă şi
odihneşte-te un pic după
truda ta nemăsurată, doar
eşti om şi oricît de sus ai
fi, nu eşti inveş-mîntat
decît cu trup muritor şi ar
trebui să te temi de boli şi
de mîhnire.» l-am
ascultat vorbele, mi-am
păstrat liniştea şi m-am
ferit să-i răspund. Am
îngenuncheat în linişte
şi rugîndu-mă m-am
căit, zicînd: «O,
Doamne, sfirşeşte cu ci,
cum te-ai obişnuit să faci
dintotdeauna.» Şi de cum
am spus aceste vorbe, s-a
isprăvit cu el, s-a mistuit
ca pulberea şi a ieşit pe
uşa mea ca fumul.
79. Şi odată, într-o
noapte, Satana s-a
apropiat de casa mea şi a
bătut la uşă, iar cu am
ieşit să văd cine bate şi
mi-am ridicat ochii şi am
văzut un bărbat deosebit
de mare şi de puternic la
înfăţişare, care mi-a spus:
«Sînt Satana.» Atunci, i-
am zis: «Ce cauţi?» A
răspuns, zicîndu-mi:
«De ce mă ponegresc
călugării şi pustnicii şi
ceilalţi creştini, şi de ce
îngrămădesc necontenit
blesteme asupra mea?»
Mi-am luat capul în
mîini, minunat de
sminteala lui şi i-am zis:
«De ce îi chinuieşti?» La
care răspunse, zicînd:
«Nu eu sînt cel ce-i
chinuie, ci ei se chinuie
singuri, căci mi s-a
întîmplat să văd într-o
împrejurare oarecare,
petrecută aievea, că dacă
nu le-aş fi strigat că eu
sînt duşmanul, s-ar fi
omorît de tot între ei.
De aceea, n-am nici un
loc unde aş putea să
stau, nici sabie lucitoare
şi nici măcar oameni
care să-mi fie cu adevărat
supuşi, căci cei care mă
slujesc mă dispreţuiesc
de tot şi, apoi, trebuie să-
i leg în lanţuri căci ei nu
ţin la mine, socotind că
e drept să se poarte aşa,
şi sînt gata în tot ceasul
să fugă de la mine,
folosindu-se de orice
împrejurare. Creştinii
au umplut toată lumea şi,
iată, pînă şi pustiul e plin
de mînăstirile şi
lăcaşurile lor. Să se
păzească, atunci cînd
îngrămădesc blesteme
asupra mea.» La care i-
am răspuns, lăudînd
îndurarea Domnului
nostru: «Cum se face că
tu, care în toate celelalte
împrejurări ai minţit,
spui acum adevărul? Şi
cum se
face că spui acum
adevărul, deşi te-ai
obişnuit să minţi? Este
adevărat că atunci cînd a
venit Cristos pe lume, ai
fost aruncat în
străfundurile cele mai
adinei şi că rădăcinile
greşelii tale au fost
stîrpite din pămînt?»
Cînd Satana a auzit
pomenindu-se numele lui
Cristos, s-a făcut nevăzut
şi vorbele lui s-au
isprăvit."
80. Aceste pasaje
arată felul în care
inconştientul individului
a fost repudiat cu ajutorul
credinţei general
împărtăşite, cu toate
că el spunea în mod
transparent adevărul.
Faptul că a fost re
pudiat îşi are cauzele sale
speciale în istoria
gîndirii. Nu ne inte
resează să le lămurim
pe acestea aici. Ne
mulţumim doar cu
observaţia că
inconştientul a fost
reprimat. Această
reprimare
constă — psihologic
vorbind — în retragerea
libidoului, a ener
giei psihice. Libidoul
astfel recuperat a slujit
la construirea şi
dezvoltarea atitudinii
conştiente pe baza
căreia s-a plămădit
treptat o nouă concepţie
despre viaţă. Avantajele
neîndoielnice
care au decurs de aici au
întărit, evident, această
atitudine. Aşa
dar nu este de mirare că
psihologia noastră se
caracterizează
precumpănitor printr-o
atitudine de respingere a
inconştientului.
81. Nu este doar de
înţeles, ci este şi absolut
necesar faptul
că ştiinţele exclud atît
punctul de vedere al
sentimentului, cît şi
pe cel al fanteziei.
Tocmai de aceea sînt
ştiinţe. Care este însă
situaţia psihologiei? în
măsura în care se
consideră ştiinţă, tre
buie să facă şi ea acelaşi
lucru. Dar va putea
psihologia să dea
seamă în aceste condiţii
de obiectul ei? Fiecare
ştiinţă caută, in
cele din urmă, să-şi
formuleze şi să-şi
exprime materia în abs
tracţii, deci şi psihologia
ar putea şi poate să
traducă în abstracţii
intelectuale procesele
legate de sentiment, de
senzaţie şi de fan
tezie. Această tratare
asigură dreptul punctului
de vedere inte
lectual abstract, nu însă şi
pe acela al celorlalte
puncte de vedere
psihologic posibile.
Acestea din urmă pot fi
doar menţionate în
cadrul unei psihologii
ştiinţifice, dar ele nu pot
apărea ca prin
cipii autonome, proprii domeniului ştiinţific.
unei ştiinţe. Ştiinţa este Alta e însă situaţia în
în toate împre condiţiile în care
jurările o chestiune a ştiinţa îşi găseşte o
intelectului, iar acestuia aplicare practică.
îi sînt subordonate Intelectul, pînă de curînd
celelalte funcţii rege, devine acum simplu
psihologice ca obiecte. mijloc auxiliar,
Intelectul este suveranul instrument ştiinţific
68 T P 69
I R
O
B
L
E
M
A

T
I
P
U
R
I
L
O
R

Î
N

I
S
T
O
R
I
A

D
E

I
D
E
I

rafinat, ce-i drept, totuşi specializat prin

doar unealtă, nu scop în
sine, ci simplă condiţie.
Intelectul, şi o dată cu el
ştiinţa, se află aici în
slujba puterii şi a
intenţiei creatoare. Este
şi aceasta „psihologie",
nu însă ştiinţă; este o
psihologie în sensul mai
larg al cuvîntului, o
activitate psihologică de
natură creatoare, în
cadrul căreia primatul îi
revine fanteziei
productive. în loc să se
vorbească de fantezie
productivă, s-ar putea tot
atît de bine spune că
într-o psihologie practică
de acest gen, viaţa însăşi
preia rolul conducător;
căci, pe de-o parte,
fantezia care concepe şi
creează este cea care se
slujeşte de ştiinţă ca de
un mijloc; pe de altă
parte însă, nenumărate
sînt exigenţele realităţii
exterioare care
stimulează activitatea
fanteziei creatoare.
Ştiinţa ca scop în sine
este, fireşte, un ideal
înalt, dar înfăptuirea lui
consecventă produce
atîtea scopuri în sine cîte
ştiinţe şi arte există; ceea
ce duce la o mare
diferenţiere şi
specializare a funcţiilor
luate de fiecare dată în
considerare, dar,
consecutiv, şi la
îndepărtarea lor de lume
şi de viaţă şi, în plus, la
acumularea de domenii
speciale care îşi pierd
treptat orice legătură
unele cu celelalte. Se
pun astfel bazele unei
sărăciri şi goliri nu doar
la nivelul domeniului
special, ci şi la acela al
psihicului celui care s-a
diferenţiere progresivă
sau a regresat.
82. Ştiinţa trebuie să-
şi dovedească însă
valoarea vitală prin
aptitudinea de a fi nu
numai stăpînă, ci şi
slujitoare. Ea nu se
dezonorează nicidecum
astfel. Deşi ştiinţa ne-a
mijlocit cunoaşterea
dizarmoniilor şi
tulburărilor psihicului şi
deşi intelectul care stă la
baza ei merită toată
preţuirea noastră, ar fi o
mare greşeală să i se
atribuie ştiinţei din acest
motiv un scop în sine,
care să o împiedice să
funcţioneze ca simplu
instrument. Dacă
pătrundem însă cu
intelectul şi cu ştiinţa lui
în viaţa reală, ne dăm de
îndată seama că sîntem
închişi în limite care ne
zăvorăsc accesul la alte
domenii ale vieţii, la fel
de importante. Sîntem
de aceea obligaţi să
interpretăm
universalitatea idealului
nostru ca pe o limitare şi
să ne căutăm un spiritus
rector în măsură să ofere,
faţă de revendicările unei
vieţi depline, o mai mare
garanţie de universalitate
psihologică decît oferă
intelectul. Cînd Faust
exclamă „sentimentul este
totul", el se opune
intelectului, afirmînd
cealaltă latură opusă
acestuia, dar nicidecum
acea to-
talitate a vieţii, deci a
propriului psihic,
capabilă să unească sim-
ţirea şi gîndirea într-un al
treilea ce superior. Acest
al treilea ce mai înalt
poate fi, aşa cum am
sugerat deja, atît un ţel
practic, cît şi fantezia
care zămisleşte totul.
Acest ţel al totalităţii nu
poate fi recunoscut nici
de ştiinţă, care îşi este
propriul ţel, şi nici de
simţire, căreia îi lipseşte
viziunea gîndirii. Ştiinţa
şi simţirea trebuie să-şi
slujească reciproc de
mijloc auxiliar, dar
contrastul dintre ele este
atît de mare, îneît avem
nevoie de o punte de
legătură. Aceasta ne este
dată de fantezia
creatoare, care nu e nici
ştiinţă, nici simţire, căci
e maica amîndurora —
mai mult chiar, ea poartă
la sîn pruncul, ţelul care
uneşte contrariile.
83. Dacă psihologia
rămîne doar o ştiinţă, nu
mai ajungem la viaţă, ci
slujim scopul în sine al
ştiinţei. Ea ne conduce,
desigur, la cunoaşterea
faptelor, dar se opune
oricărui alt scop, afară
de acela care îi este
propriu. Intelectul rămîne
captivul lui însuşi, atîta
timp cît nu îşi jertfeşte de
bunăvoie primatul şi nu
recunoaşte demnitatea
altor scopuri. El se teme
să facă pasul capabil să-1
ducă dincolo de sine şi se
teme să-şi nege propria
valabilitate universală,
căci orice altceva afară
de sine nu este pentru el
70 T P
I R
decît fantezie. Dar ce
lucru grandios a existat
vreodată care să nu fi fost
mai înainte fantezist? Şi
iată cum intelectul,
anchilozat în calitate de
scop al ştiinţei, ajunge
să-şi suprime izvorul de
viaţă. Pentru el, fantezia
nu e decît dorinţa
proiectată în vis, prin
care ştiinţa îşi exprimă
orice formă de
subestimare, care îi este
atît plăcută, cît şi
necesară. Ca scop în
sine, ştiinţa este
indispensabilă atîta vreme
cît în joc e propria ei
dezvoltare, ceea ce
încetează să mai fie
valabil, devenind un rău,
de îndată ce este vorba
de viaţa însăşi care
trebuie dezvoltată. Iată
de ce reprimarea fanteziei
în cadrul culturii creştine
a fost o necesitate
istorică, după cum tot o
necesitate istorică a fost
reprimarea ei, din alt
unghi de vedere, în epoca
noastră, a ştiinţelor
naturii. Nu trebuie uitat
nici că fantezia
creatoare poate
degenera, dacă nu i se
pun hotare ferme,
proliferînd în mod funest.
Dar aceste hotare nu pot
fi niciodată constituite de
limitele artificiale puse de
intelect sau de
sentimentul raţional, ci
ele sînt date de necesitate
şi de realitatea
incontestabilă.
Obiectivele diferă în
funcţie de epoca istorică
şi abia ulterior se poate
recunoaşte cu certitudine
71
O
B
L
E
M
A

T
I
P
U
R
I
L
O
R

l
N

I
S
T
O
R
I
A

D
E

I
D
E
I

ceea ce ar fi trebuit şi viaţă şi de valoare, căci

ceea ce nu ar fi trebuit fiind evident, el nu ne
să fie. Prezentul este mai spune nimic.
dominat de fiecare dată 84. Felul în care
de conflictul dintre psihologia, în calitate de
convingeri, căci ştiinţă, evaluează
„războiul este părintele fantezia ne este
37
tuturor lucrurilor" . Doar demonstrat de
istoria decide. Adevărul cunoscutele opinii ale
nu este veşnic, el este un lui Freud şi Adler.
program. Cu cît este Interpretarea lui Freud
„mai etern", cu atît un reduce fantezia la
adevăr este mai lipsit de procesele instinctive
elementare cărora le dar într-un fel care celui
atribuie rol cauzal. ce se ocupă de psihologia
Concepţia lui Adler, în eului îi apare ca
schimb, o reduce la negativul propriei sale
intenţiile finale teorii. De unde faptul că
elementare ale eului. „pulsiunile* eului",
Prima este o psihologie a chiar dacă apar
instinctului, ultima o ocazional la Freud, au o
psihologic a eului. prezenţă în genere
Instinctul este un palidă. La Adler,
fenomen biologic dimpotrivă, sexualitatea
impersonal. O psihologie apare aproape ca un
bazată pe el va neglija, vehicul care slujeşte într-
fireşte, eul, „căci eul îşi un fel ori în altul
datorează existenţa intenţiilor elementare de
principium-u\u\ putere. Principiul lui
individuationis, Adler constă în
diferenţierii individuale garantarea forţei
care, din cauza personale, care se
caracterului său suprapune pulsiunii. La
sporadic, nu este un Freud, pulsiunea este
fenomen biologic aceea care îşi supune
general. Deşi forţe eul, în aşa fel îneît eul se
biologice instinctive înfăţişează doar ca o
generale fac posibilă funcţie a pulsiunii.
formarea personalităţii, 85. La ambii autori se
nu e mai puţin adevărat manifestă tendinţa
că tocmai individualul ştiinţifică de a reduce
diferă esenţialmentc de totul la propriul
instinctul general, fiind principiu şi apoi de a
chiar în strictă opoziţie deduce iarăşi totul din
cu acesta, tot aşa după acesta. Atare operaţie se
cum individul ca aplică deosebit de uşor
personalitate se fanteziilor, prin faptul că
deosebeşte întotdeauna ele nu se adaptează la
de colectivitate. Esenţa realitate precum funcţiile
psihologiei eului stă conştiinţei care au
tocmai în această caracter orientat obiectiv,
deosebire. Orice ci sînt pur şi simplu
psihologic a eului trebuie conforme cu pulsiunea şi
să excludă şi să ignore cu eul. Cel care le va
tocmai elementul privi din unghiul
colectiv din psihologia pulsiunii va găsi uşor în
instinctului, scopul ei ele „satisfacerea
fiind descrierea dorinţei", „dorinţa in-
procesului prin care eul fantilă", „sexualitatea
se diferenţiază de refulată", cel care le va
instinctul colectiv. examina din unghiul
Animozitatea eului va descoperi la fel
caracteristică ce există de uşor intenţiile
între reprezentanţii celor elementare privind
două puncte de vedere garantarea şi
vine din faptul că în mod diferenţierea eului, căci
consecvent acestea îşi fanteziile sînt produse
semnifică reciproc mediatoare între cu şi
devalorizarea şi pulsiunea generală.
discreditarea. Atîta timp Corespunzător, ele
cît deosebirea dintre cuprind elemente
psihologia instinctului şi aparţinînd ambelor părţi.
psihologia eului nu este Interpretarea exclusiv
recunoscută, fiecare din dintr-o direcţie sau din
ele îşi consideră, firesc, alta este întotdeauna un
propria teorie ca general act silnic şi arbitrar, prin
valabilă. Ceea ce nu faptul că se suprimă
vrea să însemne că, de astfel cînd un caracter,
pildă, psihologia cînd altul. în mare însă,
instinctului nu ar putea iese totuşi şi pe această
construi şi o teorie a cale la iveală un adevăr
proceselor eului. Ea demonstrabil, parţial, ce-
poate face acest lucru, i drept, care nu poate
pretinde valabilitate
generală. Valabilitatea
lui nu trece dincolo de
întinderea principiului
lui. în domeniul celuilalt
principiu, ea încetează să
mai fie operantă.
Psihologia lui Freud
este caracterizată de
noţiunea centrală de
refulare a dorinţelor
incompatibile. O-mul
apare ca un fasciscol de
dorinţe care sînt doar
parţial adaptabile
obiectului. Tulburările
sale nevrotice constau în
aceea că influenţa
mediului, educaţia şi
condiţiile obiective
împiedică
37 Heraclit. Din Hermann * Spre deosebire de
Diels, Die Fragmente der instinct (v. mai sus), pulsiune
Vorsokratiker, voi. I, 88, frag. echivalează accepţia în care
53. Freud foloseşte noţiunea de
Trieb şi la care Jung se referă
aici şi în paragrafele următoare
(n. t.).
II unilateral al dezvoltării,
el nu are în mod necesar
TIPURI PSIHOLOGICO
nici o contrapondere.
parţial cheltuirea Hipertrofierea unei
pulsiunilor. De la tată şi funcţii înseamnă refularea
de la mamă provin pe celeilalte. Refularea nu
de-o parte influenţele este anulată nici prin
moralmente agravante, psihanaliză, căci metoda
pe de alta legăturile aplicată este condiţională
infantile care compromit de fiecare dată de teoria
ulterior existenţa. propriului tip, respectiv,
Dispoziţia pul-sionalâ extravertitul îşi va
iniţială este ceva reduce, corespunzător cu
definitiv dat, care suferă teoria sa, fanteziile
modificări supărătoare izvorite din inconştient la
datorate mai cu scamă conţinutul lor pulsional,
influenţelor obiectelor; introvertitul le va reduce
de aceea s-ar zice că la intenţiile sale de putere.
mijlocul terapeutic Cîştigul obţinut prin
necesar stă în cheltuirea astfel de analize
pe cit posibil mai
netulburată a pulsiunilor
pe scama unor obiecte
convenabil alese. Invers,
psihologia lui Adlcr este
caracterizată de
noţiunea centrală de
superioritate a eului.
Omul apare în primul
rînd ca un punct al
cului care sub nici un
motiv nu arc voie, nu
trebuie să fie inferior
obiectului. în timp ce la
Frcud dorinţa de a avea
un obiect, legătura cu
obiectul şi modurile
imposibile în raport de
obiect ale unor dorinţe
joacă un rol important, la
Adler totul se orientează
in funcţie de
superioritatea
subiectului. Refularea
pulsiunii faţă de obiect la
Freud a devenit la Adler
protejarea subiectului.
Mijlocul terapeutic este
la el suspendarea
protejării izolatoare, la
Freud suspendarea
refulării care face
obiectul inaccesibil.
X6. Schema
fundamentală este de
aceea la Freud
sexualitatea care
exprimă relaţia cea mai
puternică dintre subiect
şi obiect; la Adler, în
schimb, este/orfo
subiectului care
protejează in modul cel
mai eficient împotriva
obiectelor, conferind
subiectului o izolare
intangibilă, capabilă să
suspende orice relaţie.
Freud ar dori să
garanteze curgerea
netulburatâ a pulsiunilor
către obiectele lor, Adler
insă ar dori să străpungă
vraja duşmănoasă a
obiectelor şi să scape
cui de sufocarea în
propria-i platoşă. Prima
opinie ar fi deci
escnţialmente
extravertită, ultima, in
schimb, introvertită.
Teoria extravertită este
valabilă pentru tipul
extravertit, cea
introvertită pentru tipul
introvertit. în măsura în
care tipul pur este un
produs cu totul
 PROBLEMA
TIPURILOR ÎN
ISTORIA DE
IDEI
revine de fiecare dată
preponderenţei prealabil
existente. Acest mod de
analiză întăreşte, prin
urmare, doar tipul dat,
fără să contribuie la
înţelegerea sau medierea
între tipuri. Dimpotrivă,
prăpastia dintre ele, atît
cea exterioară, cît şi cea
interioară, se lărgeşte şi
mai mult. în plus, se
produce şi o disociere
interioară prin faptul că
parcelele celeilalte
funcţii care apar în
fanteziile inconştiente
(vise etc.) sînt depreciate
de fiecare dată şi
refulate din nou. De
aceea, un anume critic
avea întrucîtva dreptate
afirmînd că teoria lui
Freud este nevrotică,
abstracţie făcînd de
faptul că fiind răuvoitor,
termenul urmăreşte
exclusiv sustragerea de
la obligaţia unei
examinări serioase a
problemelor ridicate.
Punctul de vedere al lui
Freud, ca şi acela al lui
Adler, este unilateral şi
caracterizează un
singur tip.
87. Ambele teorii
resping principiul
imaginaţiei, în măsura
în care reduc fanteziile
şi le tratează doar ca
expresii semioti
ce38, în realitate, fanteziile
înseamnă mai mult decît
atît: ele sînt
totodată şi
reprezentantele celuilalt
mecanism, respectiv în
cazul
introvertitului,
74 T P
I R
fecundă nu a apărut
vreodată. Datorăm
imens jocului imagina-
ţiei. Este de aceea o
dovadă de miopie a
trata fanteziile depre-
ciator din pricina
caracterului lor
aventuros sau
73
extraversia refulată, în
cazul extravertitului, in-
troversia refulată.
Funcţia refulată este însă
inconştientă, dez
voltată de aceea
embrionar şi arhaic. în
această stare ea este
incompatibilă cu nivelul
cel mai înalt al funcţiei
conştiente. In
acceptabilul fanteziei vine
în principal din această
particularitate
a funcţiei nerecunoscute,
situată la bază.
88. Din aceste motive,
pentru oricine care şi-a
făcut din adap
tarea la realitate un
principiu fundamental,
imaginaţia este in
utilă şi condamnabilă. Se
ştie, oricum, că orice
idee pozitivă şi
orice act creator îşi au
izvorul în imaginaţie şi
pornesc din ceea
ce sîntem obişnuiţi să
numim fantezie infantilă.
Nu doar artistul,
ci orice ins creator
datorează fanteziei tot
ceea ce este grandios
în viaţa lui. Principiul
dinamic al fanteziei este
ludicul, propriu
şi copilului, şi care, ca
atare, pare să fie
incompatibil cu princi
piul muncii serioase. Dar
fără acest joc cu fanteziile
nici o operă
38 Spun „semiotic" în
opoziţie cu „simbolic". Ceea
ce Freud numeşte simboluri nu
sînt altceva decît semne pentru
procesele instinctive
elementare. Simbolul este însă
cea mai potrivită expresie
pentru o stare de fapt ce nu
poate fi afirmată altminteri
decît printr-o analogie mai
mult sau mai puţin apropiată.
75
O
B
L
E
M
A
T
I
P
U
R
I
L
O
R
Î
N
I
S
T
O
R
I
A
D
E
I
D
E
I
inacceptabil. Nu trebuie
uitat că tocmai în
imaginaţia omului poate
sălăşlui tot ceea ce
acesta are mai preţios.
Spun poate, căci, pe de
altă parte, fanteziile sînt
şi lipsite de valoare, în
virtutea faptului că, în
 calitate de materie brută,
ele nu posedă însuşirea
de a fi valorificate.
Pentru a pune în evidenţă
valoarea ce le este
proprie, fanteziile
trebuie dezvoltate.
89. Rămînc deschisă
întrebarea dacă opoziţia
dintre cele două
puncte de ved ere va
putea fi v reoda tă
su sp end ată în mod sa
tisfăcător. Cu toate că
încercarea lui Abelard are
o extraordinară
importanţă în ce priveşte
sensul ei, practic ea nu a
avut urmări
şi nu a putut stimula nici
un fel de funcţie
psihologică media
toare, în afară de
conceptualism sau
sermonism, care pare să
fie
o reeditare intelectuală
unilaterală a vechii idei
de logos. Logo
sul ca mediator a avut
faţă de sermo avantajul
de a fi răspuns,
în linie umană, şi
aşteptărilor
nonintclectuale.
90. Nu mă pot
sustrage impresiei că
mintea strălucită a lui
Abel ard, care a înţel es
marel e sic el non, nu s-
ar fi mulţumit
nicicînd cu
conceptualismul său
paradoxal, rcnunţînd la
fapta
creatoare, dacă forţa de
şoc a pasiunii nu i-ar fi
fost distrusă de
un destin tragic. Spre a
se verifica această
impresie, să se com
pare ceea ce au izbutit
să facă din aceeaşi
problemă a con cep
tualismului minţi
strălucite precum Schiller
sau, în gîndirea chi
neză, Lao Zi şi Zhuang
Zi.
5. Controversa
euharistică dintre
Luther şi Zwingli
91. Dintre opoziţiile
care au frămîntat ulterior
spiritele, se cuvin
amintite protestantismul
şi mişcarea Reformei.
Acest fenomen în sine
este atît de complex,
îneît, spre a deveni
obiect de examinare
analitică, el ar trebui
mai înainte descompus
în diferite procese
psihologice individuale,
ceea ce însă îmi
depăşeşte posibilităţile.
Mă voi mulţumi deci să
mă refer la un singur
punct din acea mare
controversă a spiritelor,
respectiv la con-
troversa euharistică
dintre Luther şi Zwingli.
Doctrina transsub-
stanţializării a fost
sancţionată de sinodul de
la Lateran, din 1215, şi
s-a constituit de atunci
încoace într-o tradiţie
religioasă puternică în
care Luther însuşi a
crescut. Ideea potrivit
căreia ceremonia şi
desfăşurarea ei concretă
asumă semnificaţia unei
mîntuiri obiective
contrazice în chip absolut
Evanghelia, mişcarea
evanghelică îndreptîndu-
se tocmai împotriva
instituţiilor catolice. Cu
toate acestea, Luther nu
s-a putut elibera de
impresia senzorială
nemijlocită a consumării
pîinii şi vinului. El nu
vedea în acestea doar un
simplu semn, pentru el
realitatea senzorială şi
trăirea ei nemijlocită
erau o necesitate
religioasă indispensa-
bilă. De aceea el afirma
că trupul şi sîngele lui
Cristos sînt realmente
prezente în euharistie.
însemnătatea religioasă a
trăirii nemijlocite a
obiectului era pentru el
atît de mare, îneît pînă şi
imaginaţia îi era
fascinată de
concretismul prezenţei
substanţiale a trupului
sfînt. Toate încercările
sale de interpretare se
află de aceea sub semnul
acestei realităţi, anume a
faptului că trupul lui
Cristos este prezent, ce-i
drept, doar „aspaţial".
Substanţa trupului sfînt,
alături de substanţa pîinii
şi a vinului, este
considerată, în temeiul
doctrinei aşa-zisei
consubstanţialităţi,
prezentă în chip real.
Ubicvitatca, pretinsă de
această supoziţie, a
trupului lui Cristos, care
creează dificultăţi
deosebite înţelegerii
umane, a fost înlocuită
cu noţiunea de
voliprezenţă,
scmnificînd faptul că
Dumnezeu este prezent
oriunde vrea să fie
prezent. Indiferent la
aceste dificultăţi, Luther
a ţinut neclintit la trăirea
nemijlocită a impresiei
senzoriale, preferind să
înlăture, cu explicaţii
absurde şi
nesatisfăcătoare, toate
scrupulele raţiunii
umane.
92. Se poate imagina
cu greu că doar forţa
tradiţiei 1-a determinat
pe Luther să ţină la
această dogmă, căci
tocmai el a făcut dovada
că poate să arunce peste
bord formele
tradiţionale de credinţă.
Nu greşim, cred,
presupunînd că tocmai
contactul cu „realul" şi
cu substanţialul
euharistiei a avut pentru
Luther o importanţă
afectivă mai mare decît
principiul evanghelic,
potrivit căruia cuvîntul
singur, iar nu
ceremonialul, este era, şi ea, mijlocitoare
purtător de har. în felul de har. Cum am spus,
acesta, la Luther, deşi avem aici doar aparent-
cuvîntul avea o a face cu o concesie în
semnificaţie favoarea instituţiilor
mîntuitoare, Bisericii catolice, în fapt
consumarea euharistiei însă cu recu-
76 TIPURI PSIHOLOGICE

noaşterea, condiţionată cît să ridic o problemă.

de psihologia lui Luther, Competenţa mea este cu
a realităţii afective, totul insufi
întemeiată în trăirea cientă spre a putea trata
senzorială nemijlocită. exhaustiv această
93. în opoziţie cu chestiune complicată
punctul de vedere al lui şi întinsă. Dacă am
Luther, Zwingli a izbutit să dau cititorului
reprezentat concepţia pur o idee despre exis
simbolică. E vorba în tenţa deosebirilor dintre
cazul lui de con punctele de vedere tipice,
sumarea „spirituală" a atunci consi
trupului şi a sîngelui lui der că intenţia mea s-a
Cristos. Acest realizat pe deplin. Inutil
punct de vedere se să adaug că nici
sprijină pe raţiune şi pe unul din subiectele
conceperea în idee atinse aici nu a fost
a ceremoniei. El are tratat în mod complet.
avantajul de a nu leza Las o atare lucrare în
principiul evanghelic sarcina celor care
şi de a evita totodată dispun de mai multe
orice ipoteză absurdă. cunoştinţe decît mine în
Această concepţie acest domeniu.
nu acceptă ceea ce Luther
voia să menţină, anume
realitatea im
presiei senzoriale şi
valoarea ei afectivă.
Zwingli administra şi
el împărtăşania, iar
pîinea şi vinul erau, şi la
el, consumate la
fel ca la Luther, dar
concepţia lui nu
cuprindea nici o formulă
care să redea adecvat
valoarea senzaţiei şi
valoarea afectivă pro
prii obiectului. Luther a
oferit pentru aceasta o
formulă, dar ea
s-a lovit de raţiune şi de
principiul evanghelic,
ceea ce pentru
punctul de vedere al
senzaţiei şi al
sentimentului este pe
bună
dreptate indiferent, căci
la rîndu-i, ideca,
„principiul", se inte
resează tot atît de puţin
de senzaţia produsă de
obiect. în ultimă
instanţă, ambele puncte
de vedere se exclud.
94. Pentru concepţia
extravertită, formularea
lui Luther re
prezintă un avantaj;
pentru punctul de vedere
al ideii, cea a lui
Zwingli. Deşi formula
lui Zwingli nu siluieşte
nici sentimentul,
nici senzaţia, oferind doar
o concepţie în planul
ideii, ea rezervă,
s-ar zice, spaţiu şi
acţiunii obiectului. Se
pare însă că punctul
de vedere extravertit nu
se mulţumeşte să aibă un
spaţiu de ma
nevră, ci el pretinde şi o
formulare, în care ideea
să urmeze va
lorii senzaţiei, tot aşa
după cum formularea
ideii reclamă poste
ritatea sentimentului şi a
senzaţiei.
95. închei aici acest
capitol despre principiul
tipurilor în isto
ria gîndirii antice şi
medievale, cu conştiinţa
că nu am făcut de-
 DES a
P
R v
E a
I l
D o
EI r
L i
E c
L
i
U
n
I
f
S
e
C
r
H i
IL o
L a
E r
R ă
Î
N
96. Atît cît am putut
să-mi dau seama cu
P
mijloacele limitate
R
de care dispun, s-ar zice
O
că Friedrich Schiller
B este acela care a
L încercat pentru prima
E dată să facă o distincţie
M explicită şi de
A anvergură între
TI atitudinile tipice şi să
P ofere o descripţie exhaus
U tivă şi detaliată a lor.
R Tentativa importantă de a
IL prezenta funcţii
O le în discuţie şi totodată
R posibilitatea concilierii
lor apare în stu
diul publicat în 1795,
Ober die ăsthetische
Erziehung des
Menschen 1 . Lucrarea
1. Scrisorile este alcătuită dintr-o
despre serie de scrisori,
educaţia adresate de Schiller
estetică a principelui de Holstein-
omului Augustenburg.
97. Profunzimea
a) ideilor, pătrunderea
D psihologică a materiei
e şi orizontul larg în ce
s priveşte posibilitatea
p soluţionării psiholo
r gice a conflictului mă
e determină să înfăţişez pe
larg şi să eva
f luez ideile din studiul lui
u Schiller, care probabil nu
n a beneficiat
c pînă acum de o tratare
ţ într-un context ca acela
i de faţă. Din un
a ghiul nostru de vedere,
meritul lui Schiller nu
v este, după cum
a se va vedea mai jos,
l cîtuşi de puţin
o neînsemnat; doar el
r este
i acela care ne oferă
c puncte de vedere
elaborate, pe care psiho
s logia abia acum începe
u să le onoreze. Demersul
p meu nu va fi
e prea uşor, căci mi s-ar
r putea întîmpla să
i interpretez ideile lui
o Schiller de o manieră
a despre care ar fi posibil
r să se afirme că
ă nu corespunde cu ceea
ce a vrut el să spună.
ş Căci, deşi mă voi
i strădui ca în pasajele
esenţiale să citez înseşi
f cuvintele autoru
u lui, va fi totuşi
n imposibil să mă refer la
c ideile lui fără a le in-
ţ
i 1 Autorul a folosit ediţia
Cotta, 1826, voi. 18.
78 T I
I P
S
I
H
O
L
O
G
I
C
E
DES 7
PRE 9
IDE
ILE
LUI
SCH
ILL
ER
terpreta într-un anumit tipului gîndirii sau tipului
fel. La aceasta mă vor simţirii, căci atît cel care
obliga, pe de o parte, gîndeşte, cît şi cel care
împrejurarea amintită, simte pot să stea sub
pe de alta, faptul ce nu primatul ideilor, după
poate fi ignorat că cum, iarăşi, ambii pot
Schiller însuşi aparţine sta sub primatul
unui anumit tip şi, ca obiectului.
atare, este constrîns,
chiar împotriva voinţei
sale, să ofere o descriere
dintr-un singur unghi de
vedere.
98. Caracterul limitat
al concepţiei şi
cunoaşterii noastre nu
apare nicăieri mai
limpede ca în descrierile
psihologice, unde este
aproape imposibil să
trasăm o altă imagine
decît aceea ale cărei
trăsături fundamentale se
află deja întipărite în
propriul nostru suflet.
Deduc, pe baza a
nenumărate date, că
modul de a fi al lui
Schiller aparţine tipului
introvertit, în vreme ce
acela al lui Goethe —
lăsînd la o parte intuiţia
lui covîrşitoare — în-
clină către tipul
extravertit. Vom găsi de
altfel propria imagine a
lui Schiller în descrierea
pe care el o dă tipului
idealist. Din cauza
acestei dependenţe,
formularea sa are
inevitabil limite, de care
trebuie să ţinem seama,
dacă vrem să îl
înţelegem pe deplin. Ele
se află la originea
faptului că una dintre
funcţii este reprezentată
mai cuprinzător de el
decît cealaltă care,
dezvoltată fiind într-o
mai mică măsură la tipul
introvertit, are anumite
trăsături inferioare. în
atare situaţie vom critica
şi corecta expunerea
autorului. Este de la sine
înţeles că aceste limitări
l-au făcut pe Schiller să
uzeze de o terminologie
improprie aplicării ei ge-
nerale. Ca introvertit,
Schiller întreţine
raporturi mai bune cu
lumea ideilor decît cu
aceea a obiectelor.
Raportul cu ideile poate
fi de natură mai mult
afectivă sau mai mult
cerebrală, după cum
individul aparţine tipului
simţirii, respectiv tipului
gîndirii. Aici aş vrea să-1
rog pe cititorul care a fost
poate determinat de
publicaţii anterioare să
echivaleze simţirea cu
extravertirea şi gîndirea
cu introvertirea să
parcurgă definiţiile pe
care le-am formulat în
ultimul capitol al cărţii
de faţă. Acolo am
deosebit doua clase
generale de oameni,
alcătuind tipurile
introvertite şi tipurile
extravertite; împărţirea
în tipuri funcţionale,
precum tipul gîndirii, al
simţirii, al senzaţiei, al
intuiţiei instituie un fel
de subclase. De aceea un
introvertit poate aparţine
 99. Or, dacă îl
socotesc pe Schiller,
ţinînd seama de modul
său de a fi şi de
contrastul caracteristic
pe care îl formează cu
Goethe, un introvertit,
întrebarea care se pune
este cărei subclase îi
aparţine el. Răspunsul nu
este uşor de dat. Fără
îndoială, momentul
intuiţiei joacă la el un rol
însemnat, motiv pentru
care, dacă e să-1
considerăm exclusiv ca
poet, l-am putea repartiza
tipului intuitiv. în
scrisorile despre educaţia
estetică, el ne apare însă
ca gînditor. Dar nu
numai din ele, ci şi din
repetatele sale
mărturisiri, ştim cît de
puternic era la el
elementul reflexiv. Co-
respunzător, trebuie să
deplasăm
intuiţionalismul lui către
zona gîndirii, în aşa fel
încît, abordîndu-1 din
unghiul de vedere al
psihologiei tipului
gînditorului introvertit,
să-1 putem înţelege mai
bine. Se va vedea în
continuare — în
suficientă măsură, sper
— că această interpretare
coincide cu realitatea,
prin aceea că există nu
puţine pasaje în scrierile
lui Schiller care
pledează în chip evident
în favoarea ei. L-aş ruga
de aceea pe cititor să nu
piardă din vedere faptul
că, la baza consideraţiilor
mele, stă ipoteza pe care
tocmai am schiţat-o. Ea
mi se pare necesară de-
80
TIPURI PSIHOLOGICE
100. Schiller este
preocupat, în primul rînd,
de problema cauzei şi a
originii separării celor
două funcţii. în mod
fericit, el stabileşte drept
cauză fundamentală
diferenţierea indivizilor.
„Cultura însăşi a fost
aceea care a făcut această
rană umanităţii
moderne." 2 Chiar şi
această singură propoziţie
arată înţelegerea largă a
lui Schiller pentru
problema noastră.
Destrămarea cooperării
armonioase a forţelor
sufleteşti în viaţa
instinctivă este ca o rană
a lui Amfortas, căci
diferenţierea unei funcţii
dintr-un mănunchi de
funcţii aduce după sine o
dezvoltare copleşitoare a
acesteia şi neglijarea,
degenerarea acelora.
iot. „Nu tăgăduim",
scrie Schiller,
„avantajele pe care nea-
mul omenesc de astăzi,
considerat în unitatea sa
şi aşezat pe cîntarul
raţiunii, le poate avea
faţă de cel mai bun neam
din lumea veche; dar el
trebuie să înceapă
întrecerea în rînduri strîn-
oarece Schiller tratează
problema în discuţie în
temeiul propriei sale
experienţe interioare.
Formularea extrem de
generală în care el o
îmbracă ar putea să pară
un abuz sau o
generalizare pripită,
deoarece un individ
aparţinînd altui tip
psihologic ar fi putut să o
exprime cu totul altfel.
Dar ea nu este nici abuz,
nici generalizare pripită,
căci pentru o întreagă
clasă de oameni, pro-
blema funcţiilor separate
se pune în aceiaşi termeni
ca şi pentru Schiller.
Dacă subliniez deci
uneori în consideraţiile ce
urmează unilateralitatea
şi subiectivismul lui
Schiller, este nu pentru a
ştirbi cu ceva valoarea şi
importanţa problemei
ridicate de el, ci pentru a
face loc şi altor
formulări. Critica pe care
i-am făcut-o episodic are
de aceea mai mult
semnificaţia unei
transcripţii într-un mod
de exprimare ce goleşte
formularea lui Schiller
de determinarea ei
subiectivă. Oricum,
consideraţiile mele se
alătură atît de strîns
celor ale lui Schiller,
încît ele vor avea mult
mai puţin în vedere
problema generală a
introversiei şi a extra-
versiei, care ne-a
preocupat în exclusivitate
în primul capitol, şi mai
mult conflictul
caracteristic al tipului
gînditorului introvertit.
se şi întregul să se
măsoare cu întregul. Care
dintre moderni va ieşi din
front să lupte, om cu om,
disputînd vreunui atenian
gloria umanităţii? De
unde acest raport
păgubitor al indivizilor
faţă de avantajul deplin
al speciei?"
102. Vina înfrîngerii
modernilor Schiller o
atribuie culturii,
adică diferenţierii
funcţiilor. Mai întîi, el
arată felul în care in
telectul intuitiv şi
intelectul speculativ s-au
despărţit, limitîndu-se,
unul la sfera artei, celălalt
la aceea a erudiţiei, iar
domeniile lor
de aplicaţie şi-au zăvorit
reciproc, cu gelozie,
intrările. „Şi o
dată cu sfera la care ne-
am limitat activitatea, ne-
am găsit şi un
stăpîn în noi înşine, care
obişnuieşte nu o dată să
nimicească,
prin reprimare, celelalte
aptitudini. în vreme ce
aici imaginaţia
luxuriantă stîrpeşte
plantaţiile laborios
cultivate ale intelectului,
dincolo, spiritul de
abstracţie mistuie focul la
care ar fi trebuit
să se încălzească inima
şi să se aprindă 81
fantezia." 3 DESPRE
103. Şi mai departe: IDEILE
LUI
„Dacă societatea face din SCHILL
funcţie măsura ER
omului, dacă la unul din
concetăţenii săi apreciază unui spirit ordonat şi unei
doar memo conduite conforme cu
ria, la altul doar legea, cea mai teribilă
intelectul ordonator, iar întunecare a minţii, dacă
la un al treilea doar ţine ca aceste capacităţi
iscusinţa mecanică; dacă izolate să fie dezvoltate
aici, nepăsătoare faţă de cu o intensitate invers
caracter, re proporţională cu extensia
clamă doar cunoştinţe, îngăduită subiectului,
dincolo, în schimb, atunci de ce trebuie să ne
trece cu vederea, mire că celelalte însuşiri
ale sufletului sînt
nesocotite spre a se oferi
toată îngrijirea aceleia
singure care onorează şi
răsplăteşte?" 4
104. în aceste idei ale
lui Schiller sînt cuprinse
multe lucruri importante.
Este de înţeles că, în
condiţiile unei cunoaşteri
imperfecte a Antichităţii
greceşti, epoca lui
Schiller îl evalua pe grec
după dimensiunea
grandioasă a operelor
transmise prin tradiţie,
supraevaluîndu-le astfel
nemăsurat, căci,
deosebită, frumuseţea
grecească îşi datora
existenţa mai cu seamă
contrastului cu mediul
din care izvorîse.
Avantajul grecului consta
în aceea că el era mai
puţin diferenţiat decît
omul epocii moderne, în
ipoteza în care socotim
aceasta un avantaj; căci şi
dezavantajele unei
asemenea condiţii s-ar
cuveni să fie cel puţin tot
atît de vizibile.
Diferenţierea funcţiilor s-
a produs în mod cert nu
din viclenie, ci, ca mai
pretutindeni în natură,
din necesitate. Dacă unul
din aceşti admiratori
tîrzii ai cerului grecesc şi
ai fericirii arcadice ar fi
venit întîmplător pe
lume ca hilot în Atica, el
ar fi văzut, cert, cu alţi
ochi, frumuseţile Greciei.
Dacă însă în condiţiile
primitoare ale veacului al
V-lea a. Chr., individul
avea posibilităţi mai mari
de a-şi dezvolta
multilateral calităţile şi
facultăţile, aceasta era cu
putinţă numai pentru că
mii de semeni ai săi erau
cu atît mai estropiaţi şi
limitaţi de împrejurări
mizerabile, în exemplare
izolate se atingea într-
adevăr nivelul unei
culturi individuale înalte,
dar o cultură colectivă
era străină de lumea
antică. Această cucerire i-
a fost rezervată
creştinismului. De aici
faptul că modernii, ca
masă, nu numai că se
puteau măsura cu grecii,
dar îi şi depăşeau de
departe pe aceştia, în
orice privinţă legată de
cultura colectivă. în
schimb, Schiller are per-
fectă dreptate atunci cînd
susţine că la noi cultura
individuală nu a ţinut
pasul cu cea colectivă;
decalaj care nu s-a
recuperat nici în cursul redactarea lucrării lui
celor o sută douăzeci de Schiller, ci dimpotrivă:
ani care s-au scurs de la dacă nu am fi pă-
chen, Scrisoarea a 6-a.
2 Ober die ăsthetische Erziehung
des Me

3 Loc. cit.
82 T 8
I 3
truns tot mai adînc în nivelul culturii
interiorul culturii colective a fost ridicat,
colective, spre paguba cel al culturii
celei individuale, nu ar individuale însă,
fi fost nevoie de reacţii coborît.
violente ca acelea După cum sclavizarea
personificate de spiritul masei a reprezentat o
unui Stirner sau al unui rană deschisă pen
Nietzsche. De aceea, tru lumea antică, tot
cuvintele lui Schiller îşi astfel sclavia funcţiilor
păstrează şi astăzi, în valoric inferioare
întregime, valabilitatea. este o rană permanent
105. După cum sîngerîndă în sufletul
Antichitatea a favorizat omului modern.
dezvoltarea indivi 106. „Unilateralitat
duală la nivelul unei ea în exercitarea
clase superioare, forţelor îl duce, ce-i
oprimînd o majoritate drept, pe individ,
for inevitabil la eroare, dar
mată din oameni de rînd duce specia la adevăr",
(hiloţi, sclavi), tot astfel spune Schiller 5 .
epoca creştină Privilegierea funcţiei
care i-a urmat a realizat valoric superioare
condiţia unei culturi slujeşte
colective, transfe-
rind cît mai mult posibil
acelaşi proces în individ
(ridicîndu-1 la
treapta subiectivă, după
cum obişnuim să
spunem). Proclamînd
sufletul nepieritor,
dogma creştină afirma
valoarea individului,
drept urmare,
majoritatea valoric
inferioară a poporului
nu mai
putea fi sacrificată
libertăţii unei majorităţi
valoric superioare,
ci s-a ales soluţia de a se
acorda întiietate funcţiei
valoric supe
rioare în individ, în
detrimentul funcţiilor
valoric inferioare. Im
portanţa principală a
revenit astfel unei
funcţii valoric superioa
re în defavoarea tuturor
celorlalte funcţii. în
consecinţă, forma
socială exterioară a
culturii antice a fost
psihologic transferată
în subiect, proces prin
care s-a interiorizat o
stare care în Anti
chitate fusese exterioară,
şi anume o funcţie
dominantă, privilegia
tă, dezvoltată şi
diferenţiată pe seama
unei majorităţi valoric
in
ferioare. Prin acest
proces psihologic a
luat treptat naştere o
cultură colectivă, care
garanta individului, într-
o măsură incom
parabil mai mare decît
Antichitatea, „drepturile
omului", dar ca
re, în schimb, avea
dezavantajul de a se
întemeia pe o cultură
subiectivă de sclavi,
adică pe transferarea în
psihologie a sclavi-
zării majorităţii,
practicate de
Antichitate; astfel,
în principal societăţii,
dar este în paguba
individualităţii. Această
pagubă merge atît de
departe, încît marile
organisme ale culturii
noastre de astăzi tind
către distrugerea totală a
individului, prin aceea
că se sprijină în
întregime pe utilizarea
maşinală a diferitelor
funcţii privilegiate ale
omului. Nu oamenii
contează, ci unica lor
funcţie diferenţiată.
Omul se înfăţişează în
cultura colectivă nu ca
atare, ci el este
reprezentat doar de o
singură funcţie, ba chiar
se identifică în chip
exclusiv cu ea, şi neagă
apartenenţa la sine a
celorlalte funcţii valoric
inferioare. Individul
modern decade astfel la
nivelul unei simple
funcţii, fiindcă tocmai
această funcţie
reprezintă o valoare
colectivă şi conferă de
aceea, doar ea, o
posibilitate de viaţă.
Schiller îşi dă prea
bine seama că o
diferenţiere a funcţiei
nici nu ar fi putut să se
producă altminteri: „Nu
exista un alt mijloc de a
dezvolta aptitudinile
variate ale omului, decît
de a le pune să se
confrunte unele cu
celelalte. Acest
antagonism al forţelor
este marele instrument
al culturii, dar este
doar instrumentul; căci
atîta timp cît el
durează, sîntem abia
pe drumul care duce la
84
TIPURI PSIHOLOGICE
influenţa mediului
creştin, al cărui
principiu este iubirea
creştină (iar prin
asociere contrastivă, şi
replica acesteia:
afirmarea indi-
vidualităţii), a luat
naştere o cultură
colectivă în care
individul era ameninţat
să dispară, căci valorile
individuale sînt subeva-
luate încă din principiu.
De unde şi acea
nostalgie specială, în
epoca clasicismului
german, după
Antichitate, devenită un
simbol al culturii
individuale,
supraevaluată de cele
mai multe ori şi
idealizată adesea
nemăsurat tocmai din
acest motiv. S-au făcut,
de altfel, nu puţine
încercări de a imita şi
retrăi spiritul grecesc,
încercări care astăzi ne
par cam lipsite de
gust, care se cuvin
totuşi preţuite ca
anticipînd cultura
individuală. în cei o
sută douăzeci de ani
care s-au scurs de la
elaborarea studiului lui
Schiller, condiţiile
ea." 6
107. Deci, potrivit
acestei opinii, condiţia
actuală a antago-
nismului forţelor nu ar
fi încă o condiţie a
culturii, ci abia drumul
către cultură. Părerile
sînt de altfel împărţite
aici; unii văd în cultură
tocmai condiţia culturii
colective, în vreme ce
alţii îi atribuie acestei
condiţii doar sensul de
civilizaţie şi pretind cul-
turii să stimuleze
dezvoltarea individuală.
Schiller se înşală de
altfel, alăturîndu-se
exclusiv celui de al
doilea punct de vedere
şi opunînd cultura
noastră colectivă culturii
individuale greceşti,
căci el trece cu vederea
caracterul lacunar al
civilizaţiei antice care
pune sub semnul
întrebării valabilitatea
nelimitată a culturii de
atunci. De fapt,
completă nu este nici o
cultură, atîta vreme cît
înclină fie într-o parte,
fie în alta; astfel, ori
idealul ei este
extravertit şi valoarea
principală e asumată de
obiect şi de relaţia cu
el; ori idealul este
introvertit şi importanţa
principală o deţin
individul sau subiectul
şi relaţiile sale cu ideea.
Sub prima formă,
cultura este de natură
colectivă, sub cea de a
doua, de natură
individuală. Se poate,
astfel, înţelege de ce
tocmai sub
culturii individuale nu
au devenit mai bune, ci
mai rele, prin faptul că
interesul individului s-a
absorbit într-o măsură
şi mai mare în
preocupările colective
şi că fiecare dispune de
mai puţin răgaz pentru
dezvoltarea propriei
culturi; de aceea avem
astăzi o cultură
colectivă foarte
dezvoltată, depăşind, în
ce priveşte organizarea,
tot ceea ce i-a premers,
dar păgubind într-o
măsură crescîndă
cultura individuală.
108. Există astăzi o
prăpastie adîncă între
ceea ce este şi cum se
înfăţişează un ins, adică
între ceea ce el
reprezintă ca individ şi
ceea ce reprezintă ca
fiinţă colectivă.
Dezvoltată este funcţia,
nu şi individualitatea
sa. Perfect fiind, el se
identifică funcţiei
colective; în caz
contrar, este preţuit ca
funcţie în societate, dar,
ca individualitate,
înclină de partea
funcţiilor sale
neevoluate, valoric
inferioare,
comportîndu-se pur şi
simplu barbar, în vreme
ce în primul caz
izbuteşte să se 85
iluzioneze, ignorîndu-şi DESP
RE
barbaria efectiv IDEIL
existentă. în mod sigur, E LUI
această unilateralitate SCHIL
faţă de societate a LER
prezentat şi avantaje ce
109. Dar această
nu se cuvin
dezvoltare unilaterală va
subestimate; s-au
obţinut unele cîştiguri duce şi trebuie să ducă
care altminteri nu ar fi la o reacţie, căci,
putut să fie realizate, reprimate, funcţiile
aşa cum excelent valoric inferioare nu
remarcă Schiller: pot fi la nesfîrşit
„Numai astfel, numai excluse de la trăire şi
prin faptul că ne dezvoltare. Va veni un
adunăm într-un singur moment în care
focar întreaga energie a „sciziunea interioară a
spiritului şi ne omului va trebui să fie
concentrăm întreaga din nou suprimată",
fiinţă într-o singură pentru a se da o şansă
forţă, izbutim să de viaţă elementelor
înaripăm această
încă nedezvoltate. Am
singură forţă şi să o
sugerat deja că
conducem mult dincolo
diferenţierea în dezvol-
de limitele pe care
natura pare să i le fi tarea culturii creează în
aşezat." 7 ultimă instanţă o
disociere între funcţiile
fundamentale ale vieţii
psihice, depăşind într-o
oarecare măsură
diferenţierea însuşirilor
şi intrînd în domeniul
atitudinii psihologice în
genere care guvernează
modul de utilizare a
acestora. Cultura
produce aici o
diferenţiere a acelei
funcţii care beneficiază
de o capacitate de
dezvoltare înnăscută.
Astfel, la unii fa-
cultatea de gîndire, la
alţii simţirea au în
mod special acces la o
dezvoltare mai largă şi
de aceea, sub presiunea
revendicării culturii,
insul se va ocupa într-o
măsură mai mare de
dezvoltarea acelei
facultăţi a cărei
dispoziţie îi este în chip
natural deosebit de
favorabilă, respectiv
aptă a fi perfecţionată.
Perfectibilitatea nu
înseamnă că funcţia
aspiră a priori la
aptitudini speciale, ci
că presupune — am fi
tentaţi să adăugăm:
dimpotrivă — o anume
delicateţe, labilitate şi
plasticitate, motiv
pentru care nu este
întotdeauna de căutat şi
de găsit în ea valoarea
individuală cea mai
ridicată, ci, poate, doar
valoarea colectivă, şi
anume în măsura în
care această funcţie a
izbutit să atingă nivelul
de dezvoltare al unei
valori colective. Dar,
cum am spus, printre
funcţiile neglijate se pot
foarte bine afla valori
individuale mult mai
înalte, de importanţă
secundară pentru viaţa
colectivă, dar de mare
preţ pentru viaţa
individuală, valori vitale
care pot conferi
existenţei individului o
intensitate şi o
frumuseţe pe care
acesta le aşteaptă Absenţa lor este de
zadarnic din partea aceea o lipsă, adesea
funcţiei sale colective. profund resimţită, iar
Funcţia diferenţiată îi distanţarea de ele o
creează posibilitatea sciziune interioară pe
existenţei colective, nu care, împreună cu
şi satisfacţia şi bucuria Schiller, am putea-o
de viaţă pe care le poate compara cu o rană
conferi doar dezvoltarea dureroasă.
valorilor individuale.
86 T P
I S
I
H
O
L
O
G
I
C
E
DE 8
SPR
E 7
IDE
ILE
LUI
SC
HIL
LE
R
 no. „Oricît de mult Fără să o spună explicit,
va fi cîştigat totalitatea dar implicit îndeajuns
lumii din această de limpede, problema
cultivare separată a care îl preocupă este
forţelor umane, nu se reîntoarcerea la modul
poate contesta faptul că şi concepţia de viaţă
indivizii pe care ea îi proprii Antichităţii.
afectează suferă sub Rezultă nemijlocit de
povara blestemului aici că
acestei finalităţi a lumii.
Prin exerciţii de Loc. cit. Sublinierile în
text îmi aparţin. (Nota
gimnastică se formează,
lui Jung.)
e drept, corpuri atletice,
dar frumuseţea se
dezvoltă numai prin
jocul liber şi egal al
membrelor. Tot astfel,
încordarea feluritelor
puteri ale minţii poate
produce oameni
extraordinari, dar
numai temperatura lor
egală, pe aceia fericiţi
şi perfecţi. Şi în ce
raport ne-am afla faţă
de vîrsta trecută şi
viitoare a lumii, dacă
desăvîrşirea naturii
umane ar face necesară
o asemenea jertfă? Am
fi atunci argaţii
omenirii, am face
pentru ea milenii la
rînd muncă de sclavi şi
am întipări în natura
noastră mutilată
semnele umilitoare ale
acestei supuneri, pentru
ca generaţiile viitoare
să-şi îngrijească în
fericită trîndăvie
sănătatea morală şi să-şi
dezvolte statura liberă
a umanităţii lor! Să fie
destinul omului acela
de a uita de sine în
favoarea unui anume
scop? Să poată, prin
ţelurile ei, natura să ne
răpească desăvîrşirea pe
care raţiunea ne-o
prescrie în numele
propriei finalităţi? Prin
urmare, trebuie să fie
greşită ideea după care
dezvoltarea unor forţe
izolate implică în mod
necesar sacrificarea
totalităţii lor; şi chiar
dacă legea naturii ar
tinde atît de mult spre
acest sacrificiu, ar
trebui să ne stea in
putere a reface, printr-o
artă mai înaltă,
totalitatea naturii
noastre, distrusă de
ar/ă."8
111. Este
neîndoielnic că Schiller
a trăit foarte adînc
acest conflict în viaţa
sa personală şi tocmai
din acest antagonism a
izvorît aspiraţia lui
către unitate sau
uniformitate, capabilă
să elibereze şi funcţiile
reprimate, lîncezind în
sclavie, şi să producă
astfel o restaurare a
unei vieţi armonioase.
Această idee 1-a
tulburat şi pe Wagner în
Parsifal; el i-a conferit
expresie simbolică în
motivul restituirii lăncii
pierdute şi al tămăduirii
rănii. Ceea ce Wagner a
încercat să exprime în
artă prin expresie
simbolică, Schiller s-a
străduit să clarifice prin
reflecţie filozofică.
soluţia creştină
problemei este trecută
de el cu vederea sau
ignorată în mod
intenţionat. în orice
caz, spiritul lui este
aţintit mai degrabă
asupra frumuseţii antice
decît asupra doctrinei
creştine a salvării, deşi
scopul acesteia, ca şi
al strădaniilor sale,
este mîntuirea de rău.
După cum spune Iulian
Apostatul în discursul
despre regele Helios 9,
inima omului „este
bîntuită de tumultul
luptei", ceea ce
caracterizează
exemplar nu doar
propria fiinţă, ci şi
întreaga epocă în care
el a trăit, acea epocă de
sfîşie-re interioară,
proprie Antichităţii
tîrzii, care s-a
manifestat printr-o
confuzie fără precedent
în minţile şi în inimile
oamenilor, din care
făgăduia să-i scoată,
mîntuindu-i, învăţătura
creştină. Ceea ce oferea
creştinismul însă nu
era, oricum, o soluţie
(Losung), ci o salvare
(Erlosung), o terului, iar slugărnicia
desprindere
(Loslosung) a funcţiei
valoroase de celelalte
funcţii, care pe atunci
voiau la fel de imperios
să participe la putere.
Creştinismul a eliberarea de funcţia
imprimat o anumită
direcţie, excluzîndu-le
pe toate celelalte.
Această împrejurare a
contribuit probabil
esenţial la faptul că
Schiller a ignorat
posibilitatea mîntuirii
88
T 9
tare, ca să spun aşa, cu
ea, se vor împăca, în
chip natural, con-
trariile. Schiller simte
însă că acceptarea
funcţiilor valoric infe-
rioare poate să ducă la
un „conflict de
instincte oarbe", după
cum, invers, unitatea
idealului ar putea să
restabilească primatul
funcţiei valoric
superioare în raport cu
funcţiile valoric
inferioare şi astfel să
restaureze vechea stare
de fapt. Dar funcţiile
valoric inferioare nu se
opun funcţiei valoric
superioare, în esenţa
lor profundă, ci
potrivit cu forma lor
din momentul dat.
Iniţial ele au fost
nesocotite şi refulate,
deoarece erau un
obstacol în calea
ţelurilor omului de
cultură. Acestea
constau în interese
unilaterale şi nu sînt
echivalente cu
desăvîrşirea
individualităţii umane.
Desăvîrşire pentru care
a oferită de creştinism.
112. Relaţia
apropiată a
Antichităţii cu natura
părea, în
schimb, să făgăduiască
acea posibilitate pe care
creştinismul nu
o acorda. „Natura ne
trasează în creaţia ei
fizică drumul pe care
îl avem de parcurs în
lumea morală. Ea nu se
înalţă pînă la plăs
muirea nobilă a omului
fizic decît după ce lupta
forţelor elemen
tare din organismele
inferioare s-a potolit.
Tot astfel, dezacordul
elementelor din fiinţa
etică a omului,
conflictul instinctelor
oar
be trebuie să se stingă,
iar antagonismul
grosolan să înceteze
pentru ca să se poată
risca favorizarea
diversităţii. Pe de altă
parte, mai înainte ca
diversitatea din natura
umană să poată fi
supusă unităţii
idealului, trebuie să se
asigure autonomia
carac
faţă de forme străine,
despotice, să cede
ze locul unei libertăţi
convenabile."10
113. Deci nu prin
desprinderea sau prin
valoric inferioară, ci
prin luarea ei în
considerare, prin
confrun-
9 Oratio IV, In regent
Solem. Iuliani Imp. Opera
omnia, Lipsiae, 1696. 10
Fr. Schiller, loc. cit.,
Scrisoarea a 7-a.
8
indispensabile ar fi
tocmai aceste funcţii
nerecunoscute ce nu se
opun în esenţa lor
ţelului avut în vedere.
Atîta timp însă cît ţelul
cultural nu coincide cu
idealul desăvîrşirii
fiinţei umane, aceste
funcţii sînt supuse unei
subevaluări şi unei
relative reprimări.
Acceptarea funcţiilor
reprimate echivalează
în interior cu un război
civil, cu dezlănţuirea
opoziţiilor ţinute pînă
atunci sub control şi,
în final, cu suspen-
darea „autonomiei
caracterului".
Autonomia poate fi
înfăptuită doar prin
aplanarea acestui
conflict, ceea ce fără o
tratare despotică a
forţelor beligerante
pare imposibil. Dar în
felul acesta s-ar
compromite libertatea,
fără de care
construirea unei perso-
nalităţi morale pare cu
neputinţă. Or, a acorda
libertate înseamnă a
cădea în plasa
conflictului dintre geros; începută sub
instincte. semnul filozofiei şi al
114. „Speriaţi de raţiunii, într-un mare
libertatea care, în avînt idealist, ea s-a
primele ei încercări, încheiat în haosul
se lacom de sînge, din
manifestă întotdeauna care a ţişnit geniul
duşmănos, ne aruncăm despotic al lui
pe de-o parte în Napoleon. Zeiţa
braţele unei servituti raţiunii şi-a dovedit
comode, iar, pe de altă neputinţa în faţa
parte, aduşi la dis violenţei bestiei
perare de o tutelă dezlănţuite. Simţind
pedantă, ne prăvălim inferioritatea raţiunii şi
în anarhia sălbatică a a adevărului, Schiller
stării naturale. pretinde ca adevărul
Uzurparea va invoca însuşi să devină o
slăbiciunea naturii forţă. „Dacă pînă acum
umane, el şi-a probat atît de
insurecţia se va puţin forţa victorioasă
reclama de la este nu din cauza
demnitatea ei, pînă intelectului pe care nu
cînd marea a ştiut să îl dezvăluie,
stăpînitoare a tuturor ci din cauza inimii
lucrurilor omeneşti, care i s-a zăvorit şi a
forţa oarbă, va inter instinctului care nu a
veni şi va decide lucrat pentru el. Căci
soarta conflictului de unde această
zadarnic dintre domnie universală a
principii, prejudecăţilor şi
precum decide şi această întunecare a
soarta unui vulgar minţilor, în ciuda
pugilat." 11 luminii pe care
115. Revoluţia filozofia şi experienţa
franceză în plină au aprins-o? Veacul
desfăşurare în acei ani este luminat, ceea ce
a con vrea să însemne că s-
ferit frazelor lui au găsit şi s-au făcut
Schiller un context pe publice cunoştinţele
cît de viu, pe atît de care ar fi cel puţin
sîn- suficiente să ne
îmbunătăţească
principiile practice;
duhul cercetării libere
a risipit conceptele
iluzorii care vreme
îndelungată au blocat
calea către adevăr şi au
scormonit pămîntul pe
care fanatismul şi im-
postura şi-au înălţat
tronul; raţiunea s-a
curăţat de iluziile sim-
ţurilor şi de o sofistică
înşelătoare, iar
filozofia însăşi, care ne
înstrăinase mai înainte
de natură, ne cheamă,
acum, cu glas puternic
şi stăruitor, înapoi, la
sînul ei; — care e
pricina pentru care
încă mai sîntem
barbari?" 12
116. Simţim în
aceste cuvinte ale lui
Schiller proximitatea
luminismului francez
şi a intelectualismului
fabulos al Revoluţiei.
„Veacul este luminat"
— ce supraevaluare a
intelectului! „Duhul
cercetării libere a
risipit conceptele
iluzorii" — ce raţio-
nalism! Ne vin desluşit
în minte cuvintele
Proctofantasmistului:
„Şi dispăreţi! Doar ne-
am iluminat."* Pe de-o
parte, supraevaluarea
importanţei şi a
eficienţei raţiunii era
în spiritul vremii,
uitîndu-se cu totul că
raţiunea, dacă ar fi
posedat într-adevăr o
astfel de forţă, ar fi
avut destule ocazii să o
pună în valoare; pe de
altă parte, trebuie avut
în vedere că nu toate
minţile cu autoritate
gîndeau pe atunci aşa deosebit de viguroasă
şi că deci acest elan al a lui Schiller. Se
intelectualismului cuvine să
raţionalist se
întemeiază, fără 12 Loc. cit.. Scrisoarea
a 8-a.
îndoială, şi pe
* Goethe, Faust, ed
dezvoltarea subiectivă cit., p. 163 (;i. t.).
90 T 9
I 1

ţinem seama şi de diferenţiată, ca un

faptul că, la el, impetus sau ca o
intelectul predomină simplă intensificare, şi
nu asupra intuiţiei tră-gînd după sine sau
poetice, ci asupra constrîngînd funcţia
capacităţii de simţire. conştientă,
Lui Schiller însuşi i se diferenţiată, în aşa fel
părea că în el s-ar da îneît aceasta este fie
o bătălie între împinsă dincolo de
imaginaţie şi limitele pe care şi le-a
abstracţie, adică între fixat pe baza propriei
intuiţie şi intelect. intenţii şi hotăriri, fie
Iată ce îi scria lui oprită pe loc, înainte
Goethe13: „Aceasta de a ajunge la ţintă şi
este ceea ce mi-a dat, atrasă pe o cale
mai cu seamă în ti- lăturalnică, fie — în
nereţe, un aer fine — este situată în
stîngaci, atît în opoziţie cu cealaltă
cîmpul speculaţiei, cît funcţie conştientă,
şi în acela al artei conflict ce rămîne
poetice; căci de obicei nerezolvat atîta timp
mă zorea poetul, cînd cît forţa perturbatoare
trebuia să filozofez, şi a instinctului,
spiritul filozofic, cînd inconştient adăugată,
voiam să compun nu se diferenţiază
poezie. Şi azi mi se
întîmplă adesea ca 13 La 31 august 1794.
imaginaţia să-mi
tulbure abstracţiile, iar
raţiunea rece, poezia."
117. Admiraţia
extraordinară a lui
Schiller pentru spiritul
lui Goethe,
modalitatea sa aproape
feminină de a intra în
rezonanţă cu intuiţia
prietenului său,
frecvent reflectate în
corespondenţă, vin
tocmai din perceperea
pătrunzătoare a
acestui conflict pe
care, faţă de natura
aproape perfect
sintetică a lui Goethe,
el îl va resimţi de două
ori dureros. Acest
conflict îşi datorează
existenţa împrejurării
psihologice după care
energia simţirii este
distribuită, în egală
măsură, intelectului şi
imaginaţiei creatoare.
Schiller pare să-şi fi
dat seama de această
circumstanţă; în ace-
eaşi scrisoare către
Goethe, el observa că
după ce începuse „să-şi
cunoască şi să-şi
utilizeze" forţele
morale, destinate să
aşeze cuvenitele
hotare imaginaţiei şi
intelectului, o boală
fizică ameninţa să le
submineze. O funcţie
insuficient dezvoltată
este caracterizată,
cum s-a observat
adesea, de faptul că ea
încetează să mai fie la
dispoziţia
conştientului,
amesteeîndu-se
inconştient, din
proprie iniţiativă, cu
alte funcţii,
beneficiind adică de o
anume autonomie şi
comportîndu-se
dinamic, fără
selectivitate
în sine şi nu este astfel interesînd întreaga
supusă unei dispoziţii societate, atunci cînd
conştiente precise. ea se confruntă cu eve-
Foarte probabil nu nimente exterioare, a
greşim presupunînd că căror psihologie
întrebarea: „care e cuprinde aceleaşi
pricina pentru care elemente ca şi
încă mai sîntem conflictul personal.
barbari?" nu este Problema personală
întemeiată doar în capătă astfel o
spiritul acelor demnitate de care
vremuri, ci şi în fusese lipsită înainte,
psihologia subiectivă prin faptul că
a lui Schiller. El caută, neunirea cu sine însuşi
ca şi epoca sa, este întotdeauna
rădăcinile răului pe o cumva jenantă şi
pistă falsă, căci înjositoare, ge-nerînd
barbaria nu stă în o situaţie interioară şi
eficacitatea slabă a exterioară umilitoare,
raţiunii sau a asemenea unui stat
adevărului, ci în faptul dezonorat de războaie
că se aşteaptă o civile. De aceea,
asemenea eficacitate presupunînd că nu
din partea lor sau suferim de o excesivă
chiar că se atribuie supraevaluare, ne sfiim
raţiunii o astfel de să ne facem publice
eficacitate prin conflictele pur
supraevaluarea personale. Dacă însă
superstiţioasă a izbutim să descoperim
„adevărului". Barbaria şi să înţelegem
rezidă în legătura dintre
unilateralitate şi în problema noastră
nemăsură, în genere în personală şi marile
proporţie defectuoasă. evenimente
118. Tocmai contemporane, atunci
exemplul impresionant această coincidenţă
al Revoluţiei franceze, înseamnă un fel de
care pe atunci atinsese salvare din
punctul culminant al singurătatea condiţiei
terorii, 1-a făcut pe pur personale, iar
Schiller să vadă cît de problema subiectivă se
departe se întindea de dilată, devenind o
fapt puterea zeiţei chestiune generală a
raţiunii şi în ce măsură societăţii noastre.
bestia lipsită de Ceea ce nu reprezintă
raţiune din om un cîştig neînsemnat
triumfa, în mod sigur în perspectiva unei
şi evenimentele acelor soluţii posibile. Căci
zile au fost cele care în vreme ce problema
au impus cu precădere personală are la
atenţiei lui Schiller dispoziţie doar acele
această problemă. Se energii precare ale
întîmplă adesea ca o interesului conştient
chestiune în fond pentru propria
personală şi aparent persoană, forţele
subiectivă să se ridice instinctuale colective
deodată la nivelul unei vin să se îmbine cu
probleme generale, interesele eului şi
astfel apare
92 T R
I I
P
S
I
H
O
L
O
G
I
C
E
DE 9
SP
RE 3
IDE
ILE
LUI
SC
HIL
LE
R
 o nouă situaţie care care ştiu cel mai bine să
oferă noi posibilităţi denatureze omul, să-i
retragă existenţa absolută
de rezolvare. Ceea ce spre a-i da una relativă şi a
n-ar fi putut să facă transplanta eul în unitatea
niciodată forţa comună." „Cel care vrea să
personală a voinţei păstreze în ordinea civilă
sau a curajului poate prioritatea sentimentelor
naturii nu ştie ce vrea.
să facă forţa
Mereu în contradicţie cu
instinctuală colectivă; sine însuşi, mereu şovăitor
ea transportă individul între propriile-i înclinaţii şi
dincolo de obstacolele propriile-i îndatoriri, el nu
pe care cu energia sa va fi niciodată nici om, nici
cetăţean; nu va fi bun nici
personală nu le-ar fi
pentru sine, nici pentru
putut niciodată birui. ceilalţi" - n. t.]
119. Putem * „Totul e bun aşa cum
presupune astfel că iese din mîinile Autorului
impresiile legate de lucrurilor, totul degene-
rează în mîinile omului"
eveni (n. t.).
mentele contemporane
i-au dat lui Schiller
curajul de a încerca
să găsească o soluţie
de împăcare a
conflictului dintre
individ
şi funcţia socială.
Acest dezacord a fost
adînc resimţit şi de
Rousseau,
constituindu-se chiar în
punctul de pornire al
scrierii
Emile ou de
l'e'ducation. Găsim
acolo cîteva pasaje
importante
pentru problema
noastră: „L'homme
civil n'est qu'une
unite
fractionnaire qui tient
au denominateur, et
dont la valeur est
dans son rapport avec
l'entier, qui est le
corps social. Les bon-
nes institutions
sociales sont celles qui
savent le mieux
denatu-
rer l'homme, lui oter
son existence absolue
pour lui en donner
une relative, et
transporter le moi
dans l'unite
commune."
120. „Celui qui
dans l'ordre civil veut
conserver la primaute
des sentiments de la
nature ne sait ce qu'il
veut. Toujours en
contradiction avec lui-
meme, toujours
flottant entre ses pen-
chants et ses devoirs, ii
ne sera jamais ni
homme, ni citoyen; ii
ne sera bon ni pour lui,
ni pour les autres." 14
121. Rousseau îşi
începe cartea cu
faimoasa frază: „Tout
est
bien, sortant des
mains de l'Auteur des
choses; tout degenere
entre les mains de
l'homme."* Această
frază este caracteristică
pentru Rousseau ca şi
pentru întreaga sa
epocă. Schiller priveşte
şi el în urmă, în orice
caz nu spre omul
natural al lui Rousseau

14 Emile, Canea I, p.
9. [„Omul civil nu este
decît o unitate fracţionară
care ţine de numitor şi a
cărei valoare stă în raportul
său cu întregul care este
corpul social. Instituţiile
sociale bune sînt acelea
— şi aici se află o
deosebire esenţială
între ei —, ci spre
omul care trăia sub
„cerul grecesc".
Comună însă le este
amîndurora orientarea
retrospectivă şi, legată
indisolubil de ea,
idealizarea şi
supraevaluarea
trecutului. în faţa
frumuseţii antice,
Schiller uită de grecul
real al vieţii de fiece
zi, iar Rousseau se
avîntă afirmînd:
„l'homme naturel est
tout pour lui; ii est
l'unite nu-merique,
l'entier absolu"* şi
trece cu vederea faptul
că omul natural e
eminamente colectiv,
adică tot atît de mult
în sine, cît şi în
celălalt şi orice în afară
de o alcătuire unitară.
Rousseau afirmă în
altă parte: „Nous
tenons â tout, nous
nous accrochons â
tout; les temps, les
lieux, les hommes,
les choses, tout ce qui
est, tout ce qui sera,
importe â chacun de
nous: notre individu
n'est plus que la
moindre pârtie de
nous-memes. Chacun
s'etend, pour ainsi
dire, sur la terre
entiere, et devient
sensible sur toute
cette grande surface
[...] Est-ce la nature
qui porte ainsi les
hommes si loin d'eux-
memes?" 15
122. Rousseau se
înşală: el crede că
această stare e de dată
recentă. Nu! Recentă
este doar
conştientizarea ei; ea a
^4
TIPURI PSIHOLOGICE
de a se eschiva
eventual de la
aplicarea
comandamentelor mo-
rale! Aceste instituţii
nu posedă nicidecum
atotputernicia care li
se atribuie şi pentru
care sînt din cînd în
cînd combătute de tot
felul de nou-veniţi;
acea forţă represivă se
află în inconştientul
nostru, şi anume în
mentalitatea colectivă
a barbarului ce
continuă să dăinuie.
Psihicul colectiv urăşte
în oarecare măsură
orice dezvoltare
individuală, dacă
aceasta nu slujeşte
nemijlocit ţelurile
colectivităţii. Astfel,
diferenţierea uneia
dintre funcţii, de care
am vorbit mai sus,
constituie într-adevăr
dezvoltarea unei valori
individuale, dar încă
atît de subordonată
colectivităţii, în-cît,
cum am văzut,
individul însuşi ajunge
să fie păgubit. Din
existat dintotdeauna şi
cu cît coborîm către
începuturi, cu atît
existenţa ei este mai
evidentă. Căci ceea
ce descrie Rousseau
nu este nimic altceva
decît acea mentalitate
a primitivului pe care
Levy-Bruhl (loc. cit.)
a desemnat-o perfect
prin noţiunea de
„participation
mystique". Condiţia
individualităţii
reprimate nu este o
cucerire recentă, ci
reziduul acelui timp
arhaic în care nu
exista nici un fel de
individualitate. Prin
urmare, nu e vorba de
o reprimare de dată
recentă a
individualităţii, ci
doar de con-
ştientizarea şi
perceperea forţei
copleşitoare a
elementului colectiv.
Această forţă este
evident proiectată
asupra instituţiilor sta-
tale şi clericale, ca şi
cum nu oricine ar fi
găsit mijloace şi căi
* „Omul natural e totul
pentru el; e unitatea
numerică, întregul
absolut" (n. t.).
15 Loc. cit., Cartea a Ii-
a, p. 65. [„Ţinem la tot, ne
agăţăm de tot; timpurile,
locurile, oamenii, lucrurile,
tot ceea ce este, tot ceea ce
va fi contează pentru
fiecare dintre noi;
individualitatea noastră nu
mai e decît partea cea mai
mică din noi înşine. Fiecare
se întinde, ca să spun aşa,
pe întreg pămîntul şi totul
devine sensibil pe această
mare suprafaţă ... Oare
natura este aceea care îi
duce astfel pe oameni atît
de departe de ei înşişi?" —
n. t.]
cauză că nu au
cunoscut condiţiile
mai vechi ale
psihologiei umane, atît
Schiller, cit şi
Rousseau au căzut
victime unor judecăţi
eronate cu privire la
valorile trecutului.
Urmarea este că ei au
pornit de la imaginea
înşelătoare a unui tip
uman desăvîrşit care ar
fi existat în trecut şi
care, ulterior, s-ar fi
prăbuşit cumva de pe
soclul său. Orientarea
spre trecut este o
rămăşiţă a gîndirii
antice; se ştie că
întreaga mentalitate
antică şi barbară
presupunea existenţa
unei vîrste de aur,
paradisiace, care ar fi
precedat timpurile rele
de astăzi. Abia marea
faptă socială, de
ordinul istoriei ideilor,
a creştinismului a fost
aceea care a oferit
omului o speranţă de
viitor, făgăduindu-i
înfăptuirea idealurilor
sale în vremurile ce
aveau să vină.16
Accentuarea mai
puternică a acestei
orientări spre trecut în
dezvoltarea mai nouă a
spiritului se leagă
probabil de fenomenul
acelei regresii generale
către păgî-nism, care s-
a manifestat din ce în
ce mai mult o dată cu
Renaşterea.
123. Sigur este că
orientarea regresivă
are şi o anumită in-
fluenţă asupra alegerii
mijloacelor de educare
a omului. Această
dispoziţie a spiritului
se sprijină pe o
imagine înşelătoare a
trecutului. Am putea să
trecem peste ea, dacă
identificarea conflic-
tului dintre tipuri şi
mecanismele tipice nu
ne-ar constrînge să
căutăm elementul
capabil să le
restabilească unitatea.
Este ceea ce îl
preocupa şi pe Schiller,
după cum vom vedea
în continuare.
Principala lui idee în
această privinţă reiese
din pasajele urmă-
16 Aluzii analoage apar
deja în misterele
greceşti.
95
DESP
RE
IDEIL
E LUI
SCHI
LLER
toare şi care de fapt
rezumă afirmaţiile de
mai sus: „O divinitate
binefăcătoare să
smulgă la timp pruncul
de la sînul maicii sale,
să îl hrănească cu
laptele unei vîrste mai
bune şi să îl lase să
crească pînă la
maturitate sub
îndepărtatul cer
grecesc. Odată ajuns la
vîrsta bărbăţiei, să se
reîntoarcă, sub chip
străin, în veacul său;
dar nu spre a-1 bucura
cu înfăţişarea sa, ci
cumplit, ca fiul lui
Agamemnon, spre a-1
curăţa."17 Imitarea
modelului grecesc nu
putea fi mai limpede
exprimată. în această
formulare strînsă se
întrevede însă şi o
limitare care îl obligă
mai apoi pe Schiller la
o substanţială lărgire
de perspectivă; el
continuă: „Substanţa
el şi-o va lua, ce-i
drept, din prezent, dar
forma o va împrumuta
de la un timp mai
nobil, ba chiar de
dincolo de timp, de Ia
unitatea absolută,
nestrămutată a fiinţei
sale." Schiller simţea
probabil limpede că
trebuia să se întoarcă şi
mai mult în trecut, în
timpul arhaic al eroilor
divini, în care oamenii
erau semizei. Motiv
pentru care afirmă în
continuare: „Aici, din
eterul pur al naturii
sale demonice, ţîşneşte
izvorul frumuseţii, ne-
contaminate de
stricăciunea
seminţiilor şi a
timpurilor care se
rostogolesc, adînc sub
el, în tulburi viitori."
Aici apare imaginea
frumoasă dar iluzorie a
unei vîrste de aur, în
care oamenii mai erau
încă zei şi se desfătau
privind frumuseţea
eternă. Dar tot aici
poetul îl depăşeşte pe
gînditorul Schiller.
Cîteva pagini mai jos,
gînditorul cîştigă din
nou teren. „într-
adevăr", spune Schil-
ler, „trebuie să ne pună
pe gînduri faptul că,
aproape în fiecare
epocă istorică în care
înfloresc artele şi
guvernează gustul,
omenirea este decăzută
şi nu se poate găsi nici
măcar exemplul unui
singur popor care să
probeze că o cultură
estetică de grad înalt şi
de mare universalitate
merge mînă în mînă cu
libertatea politică şi cu
virtutea burgheză, că
moravurile frumoase
fac pereche cu bunele
moravuri, iar polisarea nu vor fi dus un mod
comportării cu de viaţă cu deosebire
adevărul ei."'» moral, ceea ce
124. Corespunzător
unei bine cunoscute
experienţe, incontes-
17 Ober die
ăsthetische Erziehung des
tabilă atît în particular, Menschen, Scrisoarea a 9-a.
cît şi în general, eroii
timpurilor primitive 18 Loc. cit.. Scrisoarea
a 10-a.
96 T P
I S
I
H
O
L
O
G
I
C
E
DE 9
SPR
7
E
IDE
ILE
LUI
SC
HIL
LE
R
de altfel nu afirmă nici
un mit grecesc sau de
aiurea. Căci toată
frumuseţea de atunci s-
a putut bucura de
propria-i existenţă nu-
mai pentru că în acele
vremuri nu erau nici
lege penală şi nici
poliţie de moravuri.
Recunoscînd acest
adevăr psihologic, că
frumuseţea vie îşi
127. Conflictul
dintre poet şi gînditor
s-ar putea aplana în si
tuaţia în care
gînditorul nu ar
interpreta literal, ci
simbolic cu
vintele poetului, aşa
cum de altfel se şi
cuvine să se procedeze
19 Loc. cit.

întinde strălucirea de 20 Loc. cit.

aur doar înălţîndu-se
deasupra unei realităţi
pline de întuneric, de
chin şi de urîţenie,
Schiller îşi
subminează, de fapt,
propriul proiect; el îşi
propusese să arate că
ceea ce este despărţit
se poate reuni prin
contemplarea,
consumarea şi crearea
frumosului.
Frumuseţea tre buia să
devină un mediator,
destinat să
restabilească unitatea
originară a fiinţei
umane. Dar orice
experienţă se
împotriveşte acestei
idei, arătînd că
frumuseţea, ca să
existe, are neapărată
nevoie de propriul ei
contrariu.
125. Acum,
gînditorul este acela
care, la fel ca poetul
mai
înainte, se află alături
de Schiller: el nu are
încredere în frumu
seţe, considerînd chiar,
pe baza experienţei, că
nu este imposibil
ca ea să exercite o
influenţă nefavorabilă:
„Oriunde ne îndrep
tăm privirea în lumea
trecutului, observăm că
libertatea şi gustul
se evită reciproc şi că.
frumuseţea îşi
întemeiază stăpînirea
doar
pe prăbuşirea virtuţilor
eroice." 19
126. Pe această
constatare, mijlocită de
experienţă, cu greu
se poate întemeia
revendicarea adresată
de Schiller frumuseţii.
Urmărindu-şi mai
departe subiectul, el
ajunge chiar să constru
iască, cu toată claritatea
dorită, reversul
frumuseţii: „Dacă ţinem
seama doar de ceea ce
ne înv aţă experienţele
de pîn ă acum de
spre influenţa exercitată
de frumuseţe, nu ne
prea simţim îndem
naţi să ne dezvoltăm
sentimente care sînt
atît de p rimejdioase
pentru adevărata
cultură a omului; ci,
cu riscul barbariei şi al
durităţii, este mai bine
să ne lipsim de forţa
înduioşătoare a fru
museţii, decît să fim
expuşi, în ciuda tuturor
avantajelor rafină
rii, influenţelor ei
moleşitoare." 2 0
cu limbajul poetic. Să
se fi înţeles oare
Schiller pe sine însuşi
greşit? S-ar zice că da,
altminteri el nu şi-ar fi
putut contraar-gumenta
într-o asemenea măsură
propriile poziţii. Poetul
vorbeşte de un izvor de
pură frumuseţe, situat
dincolo de toate tim-
purile şi seminţiile şi
ţîşnind în sufletul
fiecărui om. El nici nu
se referă la omul
Antichităţii greceşti, ci
la vechiul păgîn din
sufletul nostru, la
parcela de natură etern
nealterată şi de fru-
museţe naturală care
sălăşluieşte,
inconştient dar viu, în
noi şi a cărei strălucire
ne transfigurează
fiinţele vremurilor
primitive şi ne face să
cădem în eroarea de a
crede că oamenii de
atunci ar fi posedat
ceea ce noi căutăm.
Este omul arhaic,
repudiat de conştiinţa
noastră orientată
colectiv, care ne apare
atît de urît şi de
inacceptabil şi care este
totuşi purtătorul acelei
frumuseţi pe care o
căutăm zadarnic în altă
parte. Despre acesta
vorbeşte poetul
Schiller, iar pe acesta
gînditorul Schiller îl
interpretează greşit ca
model grecesc. Ceea ce
însă, în ciuda strădaniei
sale, gînditorul nu
poate deduce logic din
piesele-martor care îi
stau la dispoziţie, îi
este făgăduit de poet în
limbaj simbolic.
128. Din toate cele
spuse pînă acum rezultă
din plin că orice
98
T
inferioare, ba nici chiar
de funcţia valoric
superioară, ci echili-
brarea se va face, va
trebui să se facă la o
temperatură medie.
Concluzia inevitabilă
este însă că acela care
se identifică cu funcţia
sa diferenţiată se
instalează într-o
condiţie cu adevărat
echilibrată, dar
inferioară în raport cu
valoarea iniţială
aparentă. Orice educaţie
a omului care tinde
către unitatea şi
armonia fiinţei trebuie
să se confrunte cu
această realitate. Este
concluzia pe care
Schiller o formulează
în felul său propriu; el
se împotriveşte să-şi
asume însă consecinţele
ce decurg de aici, cu
riscul chiar de a trebui
să renunţe la
frumuseţe.
129. După ce
gînditorul şi-a formulat
concluzia necruţătoare,
poetul ia din nou
cuvîntul: „Dar poate nu
experienţa este scaunul
încercare, înfăptuită în
zilele noastre, de
echilibrare a fiinţei
umane unilateral
diferenţiate, trebuie să
conteze pe acceptarea
serioasă a funcţiei
valoric inferioare, căci
nediferenţiate. Nici o
încercare de mediere nu
va izbuti, dacă nu va
declanşa energiile
funcţiilor valoric
inferioare şi nu le va
conduce apoi pe
acestea la diferenţiere.
Acest proces poate
avea loc doar în acord
cu legile energeticii,
adică trebuie să fie
creată o diferenţă de
nivel capabilă să ofere
energiilor latente
posibilitatea de a se
manifesta. Ar fi o
încercare lipsită de
perspectivă, întreprinsă
deja de repetate ori şi
eşuată de tot atîtea ori,
aceea de a converti
nemijlocit o funcţie
valoric inferioară într-o
funcţie valoric
superioară. Tot atît de
bine am putea încerca
să creăm un
perpetuum mobile.
Nici o formă de
energie valoric
inferioară nu poate fi
pur şi simplu
convertită într-una
valoric superioară,
decît dacă o sursă de
valoare superioară
conlucrează
concomitent la acest
proces, adică
transformarea nu poate
avea loc decît pe seama
funcţiei superioare,
fără însă ca valoarea
iniţială a formei de
energie superioară să
poată fi vreodată atinsă
de formele valoric
9
9
de judecată în faţa
căruia se poate decide
o problemă ca aceasta
şi, înainte de a acorda
credit mărturiei ei, ar
trebui să fie în afară de
orice îndoială că este
aceeaşi frumuseţe de
care vorbim şi
împotriva căreia depun
mărturie acele
exemple."21 Se vede de
aici că Schiller încearcă
să se aşeze deasupra
experienţei, cu alte
cuvinte: să confere
frumuseţii o calitate
care nu îi revine
potrivit experienţei. El
crede că „frumuseţea ar
trebui să se
adeverească drept o
condiţie necesară a
omenirii", prin urmare
drept o categorie
necesară,
constringătoare; de
aceea el vorbeşte şi
despre o noţiune pur
raţională de frumuseţe,
precum şi despre o „cale
transcendentală" care ne
îndepărtează de „cercul
fenomenelor şi de
prezentul viu al
lucrurilor". „Cine nu
cutează să se ridice avoir, comme celles de
deasupra realităţii, acela la nature, une
nu va cuceri niciodată inflexibilite que jamais
adevărul."22 Rezistenţa aucune force humaine
subiectivă împotriva ne peut vaincre, la
căii care, potrivit ex- dependance des hom-
perienţei, este inevitabil mes redeviendrait alors
descendentă îl celle des choses; ou
determină pe Schiller să reunirait dans la
constrîngă intelectul republique tous Ies
logic să slujească avantages de l'etat
sentimentului, naturel â ceux de l'etat
obligîndu-1 astfel să civil; on joindrait â la
producă o formulă liberte qui maintient
capabilă totuşi să l'homme exempt de
determine realizarea vice, la moralite qui
intenţiei iniţiale, deşi l'eleve â la vertu."
imposibilitatea acestei 130. întemeindu-se
operaţii a fost îndeajuns pe această reflecţie, el
demonstrată. Un tur de ne sfătuieşte:
forţă asemănător „Maintenez l'enfant
întreprinde şi dans la seule
Rousseau, atunci cînd, dependance des choses,
presupunînd că vous
dependenţa de natură, aurez sui vi l'ordre de
spre deosebire de la nature dans le
dependenţa de oameni, progres de son educa-
nu produce vicii, ajunge tion." „II ne faut point
la următoarea contraindre un enfant
concluzie: „Si Ies lois de rester quand ii
des nations pouvaient veut aller, ni d'aller
quand ii veut rester en
21 Loc. cit. place. Quand la vo-
lonte des enfants n'est
22 Loc. cit. point gâtee par notre
faute, ils ne veulent
rien inutilement." 23
131. Nenorocirea
este că „Ies lois des
nations" nu coincid
niciodată şi în nici o
împrejurare cu legile
naturii, într-atît încît
condiţia civilizată să
fie totodată şi condiţia
naturală. O astfel
de concordanţă ar putea
fi în genere gîndită doar
ca un compro
mis în care nici una din
cele două condiţii nu s-
ar realiza la cota
idealului propriu, ci s-ar
situa considerabil sub
nivelul acestuia.
Cine însă va vrea să
atingă idealul uneia sau
alteia dintre con
diţii va trebui să urmeze
sfatul formulat chiar de
Rousseau: „11
faut opter entre faire
un homme ou un
citoyen; car on ne peut
faire â la foi l'un et
l'autre."*
132. în noi există
ambele necesităţi:
natură şi cultură. Noi nu
putem să fim doar noi
înşine, ci trebuie să ne
raportăm şi la
ceilalţi. Trebuie să
existe un drum care să
nu fie un simplu com-

23 Emile. Cartea a Ii-a,

pp. 68 ş. urm. [„Dacă legile
naţiunilor ar putea avea, ca
şi cele ale naturii, o
inflexibilitate pe care nici o
forţă omenească să nu o
poată vreodată înfrînge,
dependenţa de oameni s-ar
reduce la dependenţa de
lucruri; în republică s-ar
aduna arunci toate
avantajele stării naturale şi
ale statului civil; s-ar îmbina
libertatea care-l menţine pe
om lipsit de vicii şi mo-
ralitatea care îl înalţă la
virtute." „Menţineţi copilul
doar în dependenţa lucrurilor
şi veţi urma porunca naturii
în progresul educaţiei lui."
„Un copil nu trebuie
constrins să rămînă pe loc,
cînd vrea să plece; nici să t.]
plece, cînd vrea să stea pe * „Trebuie să optezi între
loc. Atunci cînd voinţa a face un om şi a face un
copiilor nu este viciată de cetăţean; căci nu-i poţi face
erorile noastre, ei nu vor şi pe unul şi pe celălalt" (n.
nimic în mod inutil" — n. r.).
100 T 1
I 0
1

promis, ci şi o stare sau conceptelor filozofice.

un proces în măsură să în acest sens „calea
corespundă fiinţei vii, transcendentală" pe
ceva de genul a ceea ce care se pregăteşte
spune profetul: o Schiller să se angajeze
„semita et via sancta", nu trebuie înţeleasă ca
o „via directa ita ut un raţionament de
stulti non errent per ordinul teoriei critice a
eam."24 Sînt deci cunoaşterii, ci mai
înclinat să-i dau degrabă simbolic, ca
dreptate şi poetului acea cale pe care omul
Schiller care, în acest păşeşte ori de cîte ori
caz, 1-a tratat cam are de a face cu o
brutal pe gînditor, căci piedică pe care nu o
există nu doar adevăruri poate birui
raţionale, ci şi
iraţionale. Iar ceea ce 24 Isaia, 35, 8: „[...] cale
pare imposibil pe calea curată şi cale sflntă [...] cei
risipiţi vor merge pe dînsa
intelectului se şi nu se vor rătăci".
adevereşte, adesea, pe
calea iraţionalului. într-
adevăr, cele mai mari
transformări prin care a
trecut omenirea nu s-au
înfăptuit pe calea unui
calcul intelectual, ci pe
căi ignorate sau
socotite absurde de
către contemporani şi
cărora abia mult mai
tîrziu li s-a dezvăluit
necesitatea intrinsecă.
De cele mai multe ori
însă ele nici nu sînt
înţelese, căci legile
cele mai importante ale
dezvoltării noastre
spirituale continuă să
fie pentru noi o
enigmă.
133. Oricum, nu sînt
prea înclinat să acord o
valoare specială
gestului filozofic al
poetului, căci intelectul
pus în slujba poetului
este un instrument
înşelător. Ceea ce
intelectul a fost în
măsură să presteze a
prestat deja, dezvăluind
contradicţia dintre
dorinţă şi experienţă.
Este de aceea zadarnic
să ceri gîndirii fi-
lozofice să soluţioneze
acest conflict. Iar dacă,
în cele din urmă, am
putea găsi o soluţie, n-
am depăşi din acest
motiv obstacolul, căci
problema nu e de a
concepe sau de a găsi
un adevăr raţional, ci
de a descoperi o cale
acceptabilă pentru
viaţa raţională. Nu au
lipsit niciodată
propuneri şi doctrine
înţelepte. Dacă numai
despre aceasta ar fi fost
vorba, încă din
timpurile lui Pita-gora
omenirea ar fi avut cea
mai frumoasă ocazie
de a atinge toate
culmile. De aceea nu
trebuie să luăm ad
litteram propunerile lui
Schiller, ci se cuvine să
le înţelegem ca pe nişte
simboluri care, potrivit
înclinaţiei sale
filozofice, apar
înveşmîntate în haina
prin raţiune, cu o
sarcină pe care nu o
poate rezolva. Dar
pentru a găsi această
cale şi a se putea angaja
pe ea, el trebuie să
zăbovească mai întîi
vreme îndelungată în
faţa direcţiilor contrare
în care s-a bifurcat
drumul parcurs de el
pînă atunci. Curgerea
vieţii sale este
zăgăzuită prin
obstaculare. Oriunde
se produce o stază a
libidoului, contrariile
unite mai înainte, în
curgerea neîntreruptă a
vieţii, se scindează şi
se despart în calitate de
adversari dornici de
luptă. Ele se epuizează
apoi într-o bătălie mai
lungă, imprevizibilă ca
durată şi ca rezultat, iar
din energia pe care ele
o pierd ia naştere cel
de al treilea element,
care este tocmai
începutul noului drum.
134. Corespunzător
acestei reguli, Schiller
întreprinde o cer
cetare adîncită a
contrariilor active.
Indiferent de obstacolul
de
care ne lovim — cu
condiţia ca el să fie
foarte dificil — dez
binarea dintre intenţia
noastră şi obiectele
care se împotrivesc
se transformă rapid
într-un conflict interior.
Căci dacă mă stră
duiesc să supun voinţei
mele obiectul care se
împotriveşte, în
treaga mea fiinţă intră
treptat în relaţie cu el, şi
anume corespun
zător puterii libidoului
care a pus stăpînire pe
el şi care trage,
10 T 1
2 I
tipuri văd de fiecare
dată în altă lumină
aceste realităţi funda-
mentale. Pentru
introvertit, ideea eului
constituie, fără îndoială,
elementul continuu şi
dominanta conştiinţei,
la polul opus situîndu-
se relaţionarea sau
afectanţa. Pentru
extravertit, în schimb,
accentul cade mai
degrabă pe
continuitatea relaţiei cu
obiectul şi mai puţin
pe ideea de eu. Pentru
el, problema s-ar pune
deci altfel. Trebuie să
ţinem seama de acest
punct de vedere atunci
cînd urmărim în
continuare reflecţiile
lui Schiller. Aşa,
bunăoară, el gîndeşte
ca extravertit cînd
declară că persoana se
revelează „în eul etern
statornic şi numai în
el". Extravertitul, în
schimb, ar spune că
persoana se revelează
doar în re-laţionalitatea
ei, în funcţia relaţiei ei
cu obiectul.
ca să spun aşa, în
obiect o parte din fiinţa
mea. în felul acesta
are loc identificarea
unor părţi din
personalitatea mea cu
fiinţa
obiectului. Conflictul
este astfel mutat în
propriul meu suflet.
Această „introiecţie" a
conflictului cu obiectul
îmi creează un
dezacord interior,
provocînd o neputinţă
faţă de obiect şi stîr-
nind astfel afecte care
sînt întotdeauna
simptomul unei
dezbinări
interioare. Afectele mă
determină însă să mă
percep pe mine
însumi şi să-mi îndrept
atenţia — dacă nu sînt
orb — asupra
mea şi să urmăresc în
mine însumi jocul
opoziţiilor.
135. Pe această cale
se angajează Schiller:
el nu descoperă
conflictul ca fiind între
stat şi individ, ci îl
concepe, la începutul
celei de a 11-a
scrisori, ca dualitate a
„persoanei şi a stării",
respectiv eul şi condiţia
variabilă a afectanţei
sale (Affiziertseiri).
în vreme ce eul are o
relativă constanţă,
relaţionarea (afectanţa)
sa este schimbătoare.
Prin urmare, Schiller
vrea să ajungă la ră
dăcina conflictului.
într-adevăr, pe de-o
parte este vorba de
funcţia conştientă a
eului, pe de alta, de
relaţionarea colectivă.
Ambele determinări
aparţin psihologiei
umane. Dar diferitele
0
3
„Persoană" este doar în
cazul introvertitului
exclusiv eul; în cel al
extravertitului,
persoana se află în
afectanţa sa, nu în eul
afectat. Eul
extravertitului zace
cumva sub afectanţa sa,
adică sub relaţia lui.
Extravertitul se găseşte
pe sine însuşi în
variabil, în schimbător,
introvertitul în
statornic. Eul nu este
nimic de genul „etern
statornic", cu atît mai
puţin în cazul
extravertitului care îi
acordă o atenţie
neînsemnată.
Introvertitul, în schimb,
beneficiază din plin de
eu şi se teme din acest
motiv de orice fel de
schimbare care ar putea
să-1 atingă. Afectanţa
poate fi ceva de-a
dreptul penibil, dar
extravertitul nu ar vrea
nicicum să se lipsească
de ea. Următorul pasaj
ne îngăduie să-1
recunoaştem de
asemenea pe
introvertit: „Să rămînă
constant el însuşi în
mijlocul tuturor
schimbărilor, să
transforme toate
percepţiile în
experienţe, să le reducă
deci la unitatea
cunoaşterii şi să facă
din fiecare mod al său
de manifestare în timp
o lege pentru toate
timpurile, iată
prescripţia care îi este
dată prin intermediul
naturii sale raţionale."25
Atitudinea abstractivă,
autoconservatoare, este
evidentă; ea devine
chiar îndreptarul
suprem. Fiecare trăire
trebuie să fie de îndată
înălţată la rang de
experienţă, iar din
suma experienţelor
trebuie să rezulte pe
loc o lege pentru toate
timpurile viitoare;
cealaltă condiţie, prin
care se interzice
transformarea trăirii în
experienţă, pentru ca
astfel să nu apară legi
stînjeni-toare pentru
viitor, este la fel de
omenească. Ceea ce
corespunde
25 Fr. Schiller, loc. cit.,
Scrisoarea a 11-a.
pe deplin faptului că
Schiller îl poate gîndi
pe Dumnezeu nu ca
devenind, ci ca fiinţînd
în eternitate, de unde şi
recunoaşterea, cu
intuiţie sigură, a
„asemănării cu
Dumnezeu" a condiţiei
ideale introvertite:
„înfăţişat în
desăvîrşirea sa, omul ar
fi deci unitatea
statornică ce rămîne
pururi aceeaşi în apele
schimbării."
„Dispoziţia către
dumnezeire omul o
poartă incontestabil în
însăşi personalitatea
sa."
136. Această
concepţie despre fiinţa
lui Dumnezeu este in
comparabilă cu dogma
creştină a devenirii
umane a lui Dumne
zeu şi cu acele concepţii
neoplatonice similare
despre mama zei
lor şi despre fiul ei, care
coboară în calitate de
demiurg în fluxul
devenirii. 26 Concepţia
lui Schiller arată însă
cărei funcţii îi atri
buie el valoare supremă,
respectiv valoare de
divinitate: ideii de
statornicie a eului. El
acordă cea mai mare
importanţă eului care
se abstrage din
afectanţa şi, ca orice
introvertit, diferenţiază
cel
mai mult această idee.
Dumnezeu, valoarea
supremă, reprezintă
pentru el abstracţia şi
conservarea eului.
Pentru extravertit, în
schimb, Dumnezeu este
trăirea obiectului,
absorbirea în realita
te, de unde şi faptul că
lui îi este mai simpatic
un Dumnezeu
devenit om, decît un
legislator etern imuabil.
Aceste puncte de
vedere au valabilitate,
aşa cum aş vrea să
observ aici anticipînd,
doar pentru psihologia
conştientă a tipurilor. în
cazul inconşti
entului, raportul s e
schimbă. S-ar zice că
Schiller a avut în
această privinţă unele
intuiţii: în cazul în care
conştiinţa lui cre
de în Dumnezeu fiinţînd
imuabil, calea către
divinitate este pen
tru el deschisă de
simţuri, deci de
afectanţa, de
schimbător, de
procesul viu. Acesta
este însă pentru el o
funcţie de importanţă
secundară, iar în măsura
în care se identifică cu
eul şi îl abstrage
pe el din ceea ce e
schimbător, atitudinea
sa conştientă devine,
şi ea, în întregime
abstractă, în vreme ce
afectanţa, relaţia cu
obiectul, este lăsată, în
mod necesar, mai mult
pe seama incon trăire o experienţă, iar
ştientului. Din această din experienţe o
stare de fapt rezultă lege, duce la o anume
consecinţe notabile. limitare şi sărăcire,
137. Atitudinea caracteristice intro-
conştient abstractizantă
care, potrivit cu idea 26 Cf. discursul lui
Iulian despre mama
lul ei, face din fiecare
zeilor.
104 T 1
I 0
5

venitului. Schiller le-a numeroasă de concepte

simţit limpede în pe care tare mult aş
relaţiile sale cu Goethe, dori să o lărgesc,
căci el a perceput transformînd-o într-o
natura mai extravertită lume mică."30
a lui Goethe ca opu- 138. Lăsînd
nîndu-i-se în chip deoparte anumite
obiectiv.27 Goethe complexe de
afirmă semnificativ inferioritate ca-
despre sine însuşi: „Eu racteristice
sînt în calitate de ins introvertitului şi
contemplativ un realist socotind faptul că
incarnat, în aşa fel încît „lumea vastă de idei"
în legătură cu toate este mai puţin
lucrurile care mi se guvernată de
înfăţişează nu sînt în extravertit, ci mai
stare să-mi doresc nici degrabă el
mai multe, nici mai
puţine, şi nu fac nici o 27 Scrisoare către
diferenţă între obiecte Goethe, din 5 ianuarie 1798.
decît aceea că unele mă
28 Scrisoare către
Schiller, din 27 aprilie 1798.
interesează, iar altele 29 Scrisoare către
nu."28 Despre influenţa Schiller, din 6 ianuarie 1798.
lui Schiller asupra sa, 30 Scrisoare către
Goethe afirmă în mod Goethe, din 31 august 1794.
caracteristic: „Dacă v-
am slujit drept
reprezentant al unor
obiecte,
dumneavoastră, în
schimb, m-aţi îndreptat
de la observarea prea
severă a lucrurilor
exterioare şi a
raporturilor dintre ele
către mine însumi, m-
aţi învăţat să privesc cu
mai multă echitate
multilateralitatea
omului lăuntric" etc.29
La rîndu-i, Schiller a
descoperit în Goethe o
completare, repetat
subliniată, sau o
desăvîrşire a propriei
fiinţe, şi a simţit
diferenţa între ei doi, pe
care a caracterizat-o
astfel: „Nu aşteptaţi de
la mine o mare bogăţie
materială de idei; este
ceea ce eu găsesc la
dumneavoastră.
Nevoia şi aspiraţia mea
este să fac mult din
puţin, iar dacă ar fi să
cunoaşteţi mai
îndeaproape sărăcia
mea în ceea ce se
cheamă cunoştinţe
dobîndite, veţi fi
probabil de acord că în
unele privinţe lucrul
acesta mi-a şi izbutit.
Cercul meu de idei
fiind mai mic, îl
parcurg tocmai de
aceea mai repede şi
mai des, şi pot tocmai
de aceea să-mi folosesc
mai bine bunurile şi să
produc, prin formă,
varietatea care îi
lipseşte conţinutului.
Dumneavoastră vă
străduiţi să vă sim-
plificaţi lumea vastă de
idei, eu caut varietate
pentru micile mele
posesiuni.
Dumneavoastră aveţi
de guvernat peste o
împărăţie, eu doar
peste o familie ceva mai
însuşi îi este supus ei,
prezentarea lui Schiller
ne oferă o imagine
exactă a acelei sărăcii
care obişnuieşte să se
dezvolte ca urmare a
unei atitudini
esenţialmente
abstractizante.
139. O altă
consecinţă ce rezultă
din această atitudine a
con
ştiinţei, care se va
dovedi importantă pe
parcursul desfăşurării
cercetării noastre, este
împrejurarea că
inconştientul dezvoltă
într-un astfel de caz o
atitudine
compensatorie. Cu cît
abstrac
tizarea conştientă
limitează mai mult
relaţia cu obiectul prin
abundenţa de
„experienţe" şi de
„legi" pe care le
creează, cu
atît apare mai mult în
inconştient o dorinţă
de obiect care se
manifestă, finalmente,
în conştiinţă ca o fixaţie
senzorială obse
dantă pe obiect. în locul
unei relaţii afective cu
obiectul absent,
respectiv refulat prin
abstractizare, avem aici
a face cu o relaţie
senzorială. De aceea,
după Schiller, simţurile
şi nu sentimentele
sînt acelea care duc,
fapt semnificativ, la
divinitate. Eul său se
slujeşte de gîndire, dar
afectanţa, sentimentele
sale se slujesc de
senzorialitate. După
Schiller deci conflictul
se desfăşoară între
spiritualitate ca
gîndire şi
senzorialitate ca
sentiment sau ca
106 T 1
I
P 0
Schiller32, el trebuie să
confere formă materiei,
să exteriorizeze tot ceea
ce e interior şi să dea
formă la tot ceea ce e
exterior. Ambele
sarcini, gîndite în
desăvîrşirea lor
supremă, conduc înapoi
la noţiunea de
divinitate de la care
am pornit."
141. Acest context
este semnificativ.
Presupunînd că obiectul
simţit senzorial este un
om, va accepta oare
acesta o atare pro-
cedură? Cu alte cuvinte,
se va lăsa el modelat ca
şi cum cel aflat în
relaţie cu el ar fi
creatorul său? A se juca
de-a Dumnezeu în mic
este doar vocaţia
omului, dar în definitiv
şi lucrurile neînsufleţite
au un drept divin
asupra propriei lor
existenţe, iar lumea nu
mai era de mult un haos
în clipa în care primele
afectanţa. La
extravertit, lucrurile
stau invers: relaţia sa
cu
obiectul este
dezvoltată, dar lumea
sa de idei este
senzorială,
concretă şi personală.
140. Simţirea
senzorială sau, mai bine
zis, simţirea aflată sub
condiţia senzorialităţii
este colectivă, adică ea
creează o relaţio-
nare sau afectanţa care
îl transpun pe om,
totodată, în starea de
„participare mistică",
deci în condiţia unei
identităţi parţiale cu
obiectul perceput.
Această identitate se
manifestă în dependenţa
forţată de obiectul
perceput şi ea duce din
nou, pe calea unui
circulus vitiosus, la o
intensificare a
abstracţiunii, destinată
anu
me să suprime relaţia
supărătoare şi
constrîngerea
rezultată.
Schiller a recunoscut
această particularitate a
simţirii senzoriale:
„Atîta timp cît el
[introvertitul] doar
simte, doar doreşte şi
acţio
nează din simplă
lăcomie, el nu e nimic
altceva decît /u/we." 31
Dar de vreme ce
introvertitul nu poate
să abstractizeze la ne-
sfirşit spre a scăpa de
afectanţa, el se vede
în cele din urmă
obligat să modeleze
exteriorul. „Spre a nu
fi doar lume, spune
31 Ober die ăsthetische
Erziehung des
Menschen, Scrisoarea a
11-a.
7
maimuţe antropomorfe
au început să ascută
pietre. Ar fi problematic
dacă fiecare introvertit
şi-ar exterioriza lumea
limitată de concepte şi
ar voi să modeleze
lumea exterioară după
ea, ceea ce, de fapt, se
şi întîmplă în fiecare zi,
dar omul suferă — şi
pe bună dreptate — de
această asemănare cu
Dumnezeu. Pentru
extravertit, formula ar
suna: „A interioriza tot
ceea ce e exterior şi a
da formă la tot ceea ce
e interior." După cum
am văzut mai sus,
această reacţie i-a fost
provocată lui Goethe de
Schiller. în atare ordine
de idei, Goethe ne oferă
o admirabilă paralelă;
el îi scrie lui Schiller:
„în schimb, eu sînt în
orice fel de activitate
aproape — aş zice —
un perfect idealist: nu
mă interesează defel
obiectele, ci pretind ca
totul să se potrivească
reprezentărilor mele"
(27 aprilie 1798). Ceea
ce înseamnă că atunci
cînd extravertitul
gîndeşte, lucrurile se
petrec la fel de autocrat
ca atunci cînd in-
trovertitul acţionează în
afară33. Această formulă
poate deci pretinde
valabilitate acolo unde
este atinsă o condiţie
aproape perfectă, şi
anume, în cazul
introvertitului, cînd se
ajunge la o lume de
concepte atît de bogată,
de elastică şi de
expresivă, încît
obiectul nu mai e
constrîns să intre într-
un pat al lui Procust;
iar în cazul
extravertitului, cînd se
ajunge la o cunoaştere
şi la
32 Loc. cit.
33 Vreau să subliniez
faptul câ toate observaţiile
despre extravertit şi in
trovertit pe care le-ara făcut în
acest capitol sînt valabile
numai pentru tipurile
discutate aici, respectiv
pentru tipul simţirii intuitive,
extravertite, reprezentat
de Goethe şi pentru tipul
gîndirii intuitive, introvertite,
reprezentat de Schiller.
o luare în considerare
atît de deplină a
obiectului, încît din
acesta nu mai poate să
apară nici o deformare
caricaturală în clipa în
care gîndim împreună
cu el. Vedem deci că
Schiller îşi bazează
formula pe tot ceea ce
poate fi mai nobil,
adresînd astfel
dezvoltării psihologice a
individului pretenţii
aproape exorbitante —
presupunînd că îşi
reprezintă, în toate
elementele alcătuitoare,
sensul propriei sale
formule.
142. Oricum, un
lucru este clar, şi
anume faptul că
formula
„a exterioriza tot ceea
ce e interior şi a da
formă la tot ce e
exterior" constituie
idealul atitudinii
conştiente a
introvertitului.
Ea se întemeiază, pe
de-o parte, pe
presupunerea că există
o
dimensiune ideală a
lumii interioare de
concepte, a principiului
formal, iar, pe de altă
parte, pe o capacitate
ideală de utilizare
a principiului senzorial
care, în acest caz, nu
mai apare ca afec-
tanţă, ci ca o potentă
activă. Atîta timp cît
omul este „senzorial",
el nu e „nimic decît
lume", pentru „a nu fi
doar lume, el trebuie
să confere formă
materiei". Avem aici a
face cu răsturnarea
principiului senzorial
pasiv. Totuşi cum poate
să aibă loc o ast
fel de răsturnare?
Tocmai aceasta e
problema. E greu de
admis
că omul poate să confere
lumii sale conceptuale
acea extraordi
nară dimensiune care
ar face ca lumea
materială să capete o
formă convenabilă şi
care ar transforma
totodată afectanţa, sen-
zorialitatea, dintr-o stare
pasivă într-una activă,
situată la înăl
ţimea lumii sale de idei.
Pe undeva, omul trebuie
pus în relaţie,
trebuie cumva supus,
altminteri el ar fi cu
adevărat asemenea
lui Dumnezeu. Caz în
care Schiller ar fi
obligat să admită vio
lentarea obiectului şi să
acorde drept nelimitat de
existenţă func
ţiei arhaice valoric
inferioare. Aşa a
procedat mai tîrziu, cel
pu
ţin teoretic, Nietzsche.
Atare presupunere însă
nu este valabilă
pentru Schiller, întrucît,
din cîte ştiu, el nu s-a
exprimat explicit
niciodată în această
privinţă. Formula lui
are mai degrabă un inaugurată ulterior de
caracter total naiv şi Nietzsche.
idealist care se acordă 143. Formula lui
bine cu spiritul vre Schiller s-ar putea
mii sale, neafectată de înfăptui doar prin apli
neîncrederea adîncă în carea unui punct de
fiinţa umană şi în vedere în forţă, lipsit de
adevărul uman, precum scrupule, nepăsător
a fost epoca la dreptatea şi echitatea
criticismului faţă de obiect,
psihologic, dezinteresat de propria
108
T
1
0
9
competenţă. Numai t
într-un astfel de caz, e
pe care Schiller, în j
mod sigur, nu 1-a avut o
în vedere, funcţia s,
valoric inferioară ar a
putea participa la viaţă. c
Iată cum elementele
o
arhaice, naive şi
l
inconştiente, învăluite
o
încă în strălucirea
O
cuvintelor mari şi a ges-
m
turilor frumoase, au
u
izbutit să se impună şi
să ne ajute să creăm l
„cultura" pe care o s
avem astăzi, dar în ă
legătură cu esenţa n
căreia omenirea este u
acum parţial dezbinată. -i
Instinctul arhaic al î
puterii, ascuns pînă n
atunci în spatele c
gesturilor culturale, s-a e
ridicat în zilele noastre r
la suprafaţă şi a c
demonstrat, fără putinţă e
de tăgadă, că „sîntem
p
mai departe barbari".
e
Nu trebuie să uităm că
z
aşa cum, datorită
e
punctului ei de vedere
i,
înalt şi absolut, atitu-
S
dinea conştientă se
poate mîndri cu o ă
anumită asemănare cu n
divinitatea, tot astfel se u
poate dezvolta şi o p
atitudine inconştientă a o
cărei asemănare cu ft
divinitatea este e
orientată în jos, a
respectiv către o s
divinitate arhaică, de c
natură senzuală şi ă
violentă. Enan- n
tiodromia lui Heraclit i
este preocupată de c
venirea unui timp în
i
care şi acest deus
c
absconditus va ieşi la
î
suprafaţă şi îl va nimici
n
pe dumnezeul
d
idealurilor noastre. S-ar
zice că la finele a
veacului al XVIII-lea p
oamenii nu îşi dădeau ri
bine seama de ceea ce v
se petrecea la Paris, i
stăruind într-o atitudine C
estetică, exaltată sau e
ludică, fără îndoială -
spre a se preface că nu a
văd abisurile fiinţei c
o
„ p
D e
a r
r ă
c ei
u ,
m m
p il
li o
st
 i
b) Despre
v in stinctele
i, fundamen tale

c 145. în Scriso area a

u 12-a, Schiller se
n confruntă cu problema
o celor două instincte
fundamentale cărora le
a
consacră o descriere
p
completă. Instinctul
te
„senzorial" se o cupă de
şi „aşezarea omului
g în limitele timpului şi
r de transformarea lui în
o materie". El re
a clamă „schimbarea
z pentru ca timpul să aibă
ă. un conţinut. Aceas
tă stare a timpului doar
"
plin se numeşte
(
senzaţie." 3 * „Omul nu
S
este în această stare
c
decît o unitate de
h mărimi, un moment
il plin
le al timpului — sau mai
r, degrabă nu este el, căci
S personalitatea îi
c e ste anula tă at îta
u vreme c it îl stăpîneşt e
senzaţia iar timpul îl
f
tîrăşte după sine." „Prin
u
legături indestructibile,
n
el (instinctul)
d în cătuşează spiritul
ă c are aspiră să se înalţe
t dincolo de lumea
o simţurilor şi cheamă
r abstracţia, din foarte
u liberele ei peregrinări
l) prin infinit, înapoi în
hotarele prezentului." 35
144. Pe vremea lui 146. Este absolut
Schiller nu sosise încă caracteristic pentru
momentul confruntării psihologia lui Schiller
cu lumea de jos. faptul că el consideră
Lăuntric, Nietzsche „senzaţie", şi nu,
era mult mai aproape bunăoară, dorinţă senzo
de ea, convins fiind că rială activă,
ne îndreptăm către o manifestarea acestui
epocă de mari bătălii. instinct. Ceea ce
De aceea, în calitate de dovedeşte că
unic discipol autentic al pentru el,
lui Schopenhauer, el a senzorialitatea are
smuls vălul naivităţii şi caracter reactiv, de
ne-a revelat în Za- afectanţă, tră
rathustra ceva din ceea sătură semnificativă
ce era sortit să fie pentru introvertit. Un
cuprinsul viu al unor extravertit ar scoate
în relief mai întîi
vremuri viitoare.
caracterul dorinţei. Mai
departe, caracteristic
e faptul că acest instinct
reclamă schimbare.
Ideea pretinde imu
abilitate şi eternitate.
Cel care se află sub
primatul id eii aspiră
la statornicie, de unde
şi faptul că tot ceea ce
tinde spre schim
bare se află de partea
opusă, în cazul lui
Schiller, de partea sen
timentului şi a
senzaţiei, care, potrivit
regulii, sînt contopite ca
fiind insuficient
dezvoltate. Schiller nu
distinge îndeajuns între
sentimen t şi sen zaţ ie,
dup ă c um reie se d in
u rmăto ru l pa saj:
„ Se ntim en tu l poa te
do ar să spună : a cea sta
e ade vărat pen tru
acest subiect în acest
moment, iar în alt
moment, poate să apară
un alt su biect şi să ia
înapo i afirmaţia
senz aţie i mom en tane"
(loc. cit.). diferenţiază
147. Acest citat arată
că, pentru Schiller,
senzaţie şi sentiment
34 Loc. cit., Scrisoarea a
12-a.
coincid şi în uzul
limbii. Se vede că el 35 Loc. cit.
evaluează şi
110 T 1
I 1
1

insuficient sentimentul introvertitului, gîndirea

de senzaţie. Simţirea abstractă şi simţirea.
diferenţiată poate Gîndirea tipului simţirii
constata şi valori extravertite este tot atît
generale, nu doar de afectată de
cazuistice. Dar este prejudecata
adevărat că senzaţia senzorialităţii pe cît
afectivă a tipului de este şi simţirea tipului
gîndire introvertită gîndirii introvertite.
este, din cauza Pentru amîndoi, ea este
caracterului ei pasiv şi „limitare" extremă la
reactiv, de natură doar materialitate şi
cazuistică, deoarece ea cazuistică. Şi trăirea
nu se poate niciodată obiectului
ridica, dincolo de cazul
particular care
produs-o, la compararea
a 36 Adică „extravertit".

abstractă a tuturor cazu- 37 Adică „introvertit".

rilor, operaţie ce revine
pentru tipul gîndirii
introvertite funcţiei
gîndirii, şi nu funcţiei
simţirii. Contrariul se
produce la tipul simţirii
introvertite, la care
sentimentul dobîndeşte
caracter abstract şi
general şi el poate de
aceea identifica valori
generale şi durabile.
148. Din descrierea
lui Schiller mai rezultă
că senzaţia afectivă
(prin care denumesc
tocmai amestecul
caracteristic de sen-
timent şi senzaţie în
cazul tipului gîndirii
introvertite) este acea
funcţie cu care eul nu se
consideră identic. Ea
asumă caracterul unei
împotriviri, al unui ce
străin, care „anulează"
personalitatea, o tîrăşte
după sine, care îl
situează pe om în afara
sa, îl înstrăinează de el
însuşi. De aceea Schiller
o compară cu afectul
care îl face pe om „să-şi
iasă din sine"36.
Revenirea la luciditate
„este numită la fel de
corect a intra în sine31,
adică a se întoarce în
propriul eu, a-şi restaura
persoana". De aici
rezultă fără echivoc că,
pentru Schiller, senzaţia
afectivă nu pare să
aparţină persoanei, ci
este mai mult sau mai
puţin o împrejurare
auxiliară supărătoare,
căreia ocazional „i se
opune biruitor o voinţă
fermă", în ce-1 priveşte
pe extravertit, s-ar zice
că tocmai acest aspect
constituie fiinţa lui
propriu-zisă şi că el
este cu adevărat el
însuşi, atunci cînd este
afectat de obiect; ceea ce
putem înţelege, dacă
avem în vedere că
pentru el relaţia cu
obiectul este funcţia
diferenţiată de mare
valoare, căreia i se
opun, în aceeaşi măsură
în care sînt
indispensabile
cunoaşte „foarte libere
peregrinări prin infinit",
nu doar abstracţia, ca la
Schiller.
149. Excluzînd
senzorialitatea de la
conceptul şi domeniul
persoanei, Schiller
poate să afirme că
persoana este „unitatea
absolută şi indivizibilă"
care „nu poate fi
niciodată în contra
dicţie cu sine însăşi".
Această unitate este un
deziderat al inte
lectului care ar dori să-şi
menţină subiectul într-o
ideală integri
tate, motiv pentru care,
în calitate de funcţie
superioară, el
exclude funcţia
senzorialităţii care îi
apare inferioară.
Rezultatul
este o mutilare a fiinţei
umane, cauză şi origine
a demersului
întreprins de Schiller.
150. Deoarece
sentimentul are pentru
Schiller calitatea sen
zaţiei afective, fiind
drept urmare de natură
doar cazuistică, eva
luarea maximă,
veritabilă valoare eternă,
este, fireşte, acordată
gîndului modelator,
numit de Schiller
„instinctul formei" 3 8 :
„Dar in clipa în care
gîndul declară: aşa
este, el decide de-a
pururi şi în veci, iar
valabilitatea enunţului
său este garantată
de personalitatea însăşi,
care sfidează orice
112 T 1
I 1
unei clase de oameni
limitate ca număr.
Gîndirea este doar o
funcţie care, în condiţii
de deplină dezvoltare şi
de supunere exclusivă la
propriile ei legi, ridică,
firesc, pretenţii la
generalitate. De aceea
doar o parte a lumii
poate fi sesizată prin
gîndire, o altă parte
doar prin sentiment, o
alta doar prin senzaţie
etc. De aceea există şi
diferite funcţii psihice,
căci sistemul psihic
poate fi înţeles biologic
doar ca sistem de
adaptare, aşa cum există
probabil ochi pentru că
există lumină. Oricum,
gîndirea nu poate avea
decît importanţa unei
treimi sau a unei
pătrimi, deşi în propria
sferă ea este valabilă în
exclusivitate, tot aşa
după cum vederea este
funcţia exclusiv valabilă
pentru receptarea
vibraţiilor luminoase iar
auzul pentru aceea a
vibraţiilor sonore. Cel
care aşază „unitatea
ideilor" prea sus şi îşi
simte senzaţia afectivă
ca pe un pol opus al
personalităţii sale poate
schimbare." 39 Tre
buie să ne întrebăm
însă: oare sensul şi
valoarea personalităţii
stau într-adevăr numai în
statornicie? Nu tot la fel
sînt şi trans
formarea, devenirea,
evoluţia? Nu reprezintă
ele valori chiar
mai înalte decît simpla
„sfidare" a schimbării? 40
151. „Acolo deci
unde domină instinctul
formei şi obiectul
pur lucrează în noi, se
produce o maximă
dilatare a fiinţei, acolo
dispar toate limitele,
acolo omul s-a ridicat
de la o unitate de
mărimi, la care îl
mărginea simţul
sărăcăcios, la o unitate
de
idei care cuprinde în
sine întregul imperiu al
fenomenelor."
„Noi nu mai sîntem
indivizi, ci specie;
judecata tuturor spiritelor
este exprimată prin
judecata noastră,
alegerea tuturor inimilor
este reprezentată prin
fapta noastră."
152. E în afară de
discuţie că gîndirea
introvertitului aspiră
către acest hyperion,
păcat numai că unitatea
de idei este idealul
38 „Instinctul formei" se
suprapune la Schiller cu
„forţa de gîndire", cf.
Scrisoarea a 13-a.
39 Loc. cit., Scrisoarea a
12-a.
40 Mai departe, Schiller
însuşi critică acest punct.
3
fi asemuit cu un om
care are, ce-i drept, ochi
buni, dar este complet
surd şi inestetic.
153. „Nu mai sîntem
indivizi, ci specie";
fireşte, dacă ne
identificăm cu gîndirea,
în genere cu o singură
funcţie în exclusivitate,
atunci sîntem fiinţe
colective, de valoare
generală, dar cu
desăvîrşire străine de noi
înşine. Exceptînd acest
sfert de psihic, celelalte
trei sferturi se află în
umbră, refulate şi sub-
apreciate. „Est-ce la
nature qui porte ainsi
Ies hommes si loin
d'eux-memes?"* —
este o întrebare pe care
ne-o putem pune aici
împreună cu Rousseau.
Nu în primul rînd
natura, ci propria
noastră psihologie
supraevaluează în chip
barbar una din funcţii,
lăsîndu-se tîrîtă de ea.
Acest impetus este
oricum o bucată de
natură, anume acea
energie instinctivă,
neîmblînzită, care sperie
tipul diferenţiat, atunci
cînd „din întîmplare"
se manifestă, nu în
funcţia ideală, unde este 154. Indiferent dacă
lăudată şi venerată ca ceea ce e neîmblînzit,
entuziasm divin, ci în fără măsură şi dis
funcţia valoric proporţionat se
inferioară, aşa cum manifestă sub forma
afirmă desluşit Schiller: senzorialităţii — in
„Dar transformarea va abiec-
tîri după ea tissimo loco — sau sub
individualitatea şi forma supraevaluării şi
nevoia ta din clipa de zeificării func
ţiei extrem
faţă şi va face cîndva,
diferenţiate, avem în
din ceea ce doreşti
esenţă de-a face cu
acum înflăcărat, acelaşi
obiectul tău de lucru, anume cu
41
dezgust." barbarie. Fapt care
scapă însă observaţiei
itfel pe oameni atît de departe atîta
de
* timp cît sîntem
hipnotizaţi de obiectul
„ faptei şi trecem cu vede
N rea pe cum-u\ acţiunii.
a
t
155. A fi identici cu o
u
funcţie diferenţiată
r înseamnă a fi co
a lectivi, oricum însă nu
colectiv identici ca
e primitivii, ci colectiv
s adaptaţi: „judecata
t
e
tuturor spiritelor se
exprimă prin judecata
o noastră", doar în situaţia
a în care noi gîndim şi
r vorbim exact aşa
e cum o aşteaptă de la noi
a
cei a căror gîndire este
c diferenţiată şi
e adaptată în aceeaşi
e măsură ca şi a noastră.
a Şi „opţiunea tuturor
inimilor este
c
a reprezentată de fapta
r noastră", în măsura în
e care
noi gîndim şi acţionăm
e aşa cum doresc toţi să
i gîndim şi să ac
î ţionăm. Toţi cred că
n cel mai bun lucru şi
ş cel mai vrednic de
i năzuinţă este de a ajunge
ş pe cît mai mult posibil la
i
o identificare
?
" cu funcţia diferenţiată,
căci aceasta aduce cele
( mai evidente
n avantaje sociale; laturile
. mai puţin dezvoltate ale
omului însă,
t
. care alcătuiesc uneori o
) bună parte din
41 Loc. cit.. Scrisoarea a individualitatea sa, pro
12-a. duc cele mai mari
dezavantaje. „De îndată
ce se afirmă", scrie
Schiller, „un
antagonism iniţial, prin
urmare necesar, între
cele
două instincte, nu
există, fireşte, alt mijloc
de a păstra unitatea
omului decît acela de a
supune necondiţionat
instinctul senzo
rial instinctului raţional.
Din aceasta însă poate
să rezulte doar
monotonie, şi nu
armonie, omul
rămînînd mai departe
veşnic
divizat." 42 „Deoarece
este greu să ne păstrăm
fidelitatea faţă de
principii în condiţii de
vivacitate a
sentimentului, recurgem
la
calea mai comodă de a
pune caracterul la
adăpost prin împie
trirea sentimentelor;
căci, fireşte, este infinit
mai uşor a fi lăsaţi
în pace de un adversar
dezarmat decît a stăpîni
un duşman cu
rajos şi robust. în Un om astfel format va
această operaţie constă fi, evident, apărat de
în bună măsură ceea pericolul de a de
ce se cheamă a forma un veni o natură grosolană
om; şi anume, în sensul şi de a apărea ca atare,
bun al cuvîntu- el va fi însă,
lui, respectiv în accepţia
omului nu doar exterior, 42 Loc. cit, nota din
ci şi interior. Scrisoarea a 13-a.
114 nu este în nici un caz de
confundat cu
TIPURI PSIHOLOGICE
extraversia unui tip
totodată, înarmat cu extravertit, deşi
principii împotriva introvertitul este
tuturor senzaţiilor natu- întotdeau
rii şi va fi tot atît de na înclinat să facă o
puţin accesibil atare confuzie şi să
umanităţii din afară cît manifeste pentru aceas
şi celei dinăuntru." 43 tă extraversie acelaşi
156. îi este şi lui dispreţ pe care îl
nutreşte, de fapt, mereu
Schiller cunoscut faptul
că cele două funcţii, pentru propria sa
gîndirea şi afectanţa relaţie. 45 Invers, cel de al
(senzaţia afectivă), se pot doilea caz reprezintă
substitui reciproc
43 Loc. cit.
(ceea ce se întîmplă,
cum am văzut, atunci
44 Loc. cit.. Scrisoarea a
13-a.
cînd una din funcţii 45 Aş vrea să observ aici,
este preferată). „El poate spre evitarea unor confuzii, că
să pună intensitatea acest dispreţ nu
se referă, de regulă, la obiect,
reclamată de forţa
ci la relaţia cu el.
activă pe seama forţei
pasive (afectanţa), să
impieteze asupra
instinctului formei
prin instinctul materiei
şi să transforme
facultatea receptoare
în facultate
determinantă. El poate
să
repartizeze forţei active
(gîndirii pozitive)
extensia care se cu
vine forţei pasive, să
impieteze asupra
instinctului materiei prin
instinctul hranei şi să
substituie facultăţii
receptoare facultatea
determinantă. în primul
caz el nu va fi niciodată
el însuşi, în al
doilea caz el nu va fi
niciodată altceva decît
el însuşi." 44
157. în acest pasaj sînt
cuprinse multe din ideile
pe care le-am
expus mai sus. Dacă
forţa gîndirii pozitive se
scurge către sen
zaţia afectivă, ceea ce ar
coincide cu o răsturnare
a tipului intro
vertit, atunci calităţile
senzaţiei afective
nediferenţiate, arhaice,
devin predominante,
adică individul cade
într-o formă extremă
de raportare, într-o
identificare cu obiectul
simţit. Această stare
corespunde unei aşa-
numite extraversii
valoric inferioare, adică
unei extraversii care îl
desprinde pe om, ca să
spun aşa, total
de eul său şi îl absoarbe
în legături şi identităţi
colective, de
natură arhaică. El nu
mai este atunci „el
însuşi", ci este simplă
raportare, identic cu
obiectul său şi de aceea
fără reazem. Intro
vertitul simte instinctiv
o maximă rezistenţă
împotriva acestei
stări, ceea ce însă nu îl
împiedică să cadă,
adesea inconştient,
în ea. O astfel de stare
 DESP
RE
IDEIL
E LUI
SCHIL
LER
descrierea pură a
tipului gîndirii
introvertite care se
condamnă la sterilitate
suprimîndu-şi senzaţia
afectivă valoric
inferioară, adică se
situează într-o stare în
care „el este tot atît de
puţin accesibil
umanităţii din afară cît
şi celei dinăuntru."
158. Este limpede că
Schiller are aici mereu
în vedere tipul
introvertit. Extravertitul
al cărui eu se află nu în
gîndire, ci în
relaţia afectivă cu
obiectul se găseşte pe
sine tocmai prin obiect,
în vreme ce
introvertitul se pierde
prin el. Cînd
introverteşte,
extravertitul stabileşte
însă o raportare valoric
inferioară la idei
colective, o identificare
cu o gîndire colectivă de
natură arhaică,
concretă, pe care am
putea-o numi
reprezentare senzorială.
în
această funcţie valoric
inferioară, extravertitul
se pierde pe sine,
după cum introvertitul se
pierde în extraversia sa;
drept urmare,
extravertitul are aceeaşi
aversiune, aceeaşi
spaimă sau acelaşi
dispreţ pentru
introversie ca şi
introvertitul pentru
extraversie.
159. Schiller resimte
opoziţia între cele două
mecanisme, în
cazul său dintre senzaţie
116 TI
P
U
RI
P exprimă recunoaşterea
SI
H
O drepturile
L „senzorialităţii" şi cele
O ale
GI
C Schiller acordă deci
E senzaţiei dreptul
lui."50 Rezultă de aici că
spiritul poate să piardă
doar în favoarea
simţurilor. Schiller nu o
spune direct, dar o are
în vedere, atunci cînd
afirmă: „Acea relaxare
a instinctului formei nu
trebuie să fie efectul
nici al unei neputinţe a
spiritului şi nici al unei
indolenţe a forţei de
gîndire şi de voinţă,
care ar înjosi omenirea.
Ea trebuie să aibă drept
izvor lăudabil abundenţa
senzaţiilor;
senzorialitatea însăşi
trebuie să-şi afirme cu
forţă victorioasă
domeniul şi să se opună
violenţei pe care
spiritul, prin activitatea
lui cotropitoare, ar dori
115
şi gîndire sau, după cum
spune el în
suşi, dintre „materie şi
formă", dintre
„pasivitate şi activitate"
(afectanţa şi gîndire 46 )
ca fiind de neîmpăcat.
„Distanţa dintre
senzaţie şi gîndire" este
„infinită" şi ea nu poate
fi de „absolut
nimic mediată". Cele
două „stări se opun
reciproc şi ele nu pot
niciodată să se
contopească." 47 Dar
aceste două instincte vor
să
existe, iar ca „energii",
aşa cum le concepe
Schiller într-un mod
foarte modern, ele tind
către „relaxare" 48 şi au
nevoie de ea.
„Instinctul materiei, ca
şi instinctul formei îşi
iau în serios exi
genţele, pentru că în ce
priveşte cunoaşterea,
unul se referă la
realitatea, celălalt la
necesitatea lucrurilor." 4 9
„Relaxarea in
stinctului senzorial nu
trebuie să fie nicicum
efectul unei nepu
tinţe fizice sau al unei
apatii a senzaţiei care
merită întotdeauna
doar dispreţ; ea trebuie
să fie un act al libertăţii,
o activitate a
persoanei, care, prin
intensitatea ei morală, o
moderează pe cea
senzuală. [...] Simţurile
pot să piardă doar în
favoarea spiritu-
46 în opoziţie cu gîndirea
reactivă, tratată mai sus.
47 Fr. Schiller, loc. cit.,
Scrisoarea a 18-a.
48 Loc. cit., Scrisoarea a
13-a.
49 Loc. cit.. Scrisoarea a
15-a.
bucuros să i-o
impună." 51
160. Aceste cuvinte
egalităţii dintre
spiritualităţii.
la
proprie existenţă. Vedem
totodată în acest pasaj o
aluzie la o idee mai
profundă, anume la
ideea unei „acţiuni
reciproce" a celor două
instincte, a unei
comunităţi de interese
sau simbioze, cum am
spune noi într-un spirit
mai modern, în care
produsul de
descompunere al unei
activităţi ar fi substanţa
nutritivă a celeilalte.
Schiller afirma că
„acţiunea reciprocă a
celor două instincte
constă în faptul că
eficienţa unuia
întemeiază şi totodată
limitează eficienţa
celuilalt şi că fiecare
din ele ajunge la cea
mai înaltă manifestare
de sine prin calitatea
celuilalt de a fi activ".
Corespunzător acestei
idei, opoziţia lor nu s-ar
cuveni suprimată ci,
dimpotrivă, considerată
utilă şi stimulatoare
pentru viaţă, trebuind să
fie păstrată şi susţinută.
Această pretenţie se
îndreaptă împotriva
predominanţei unei
funcţii diferenţiate şi
socialmente valoroase,
căci ea este aceea care,
în primul rînd, reprimă
şi absoarbe funcţiile
valoric inferioare. Ceea
ce ar fi ca un fel de
revoltă a sclavilor
împotriva idealului
eroic care ne obligă să
le sacrificăm pe toate
celelalte uneia singure.
Dacă se renunţă la acest
principiu care, după cum
se ştie, a fost dezvoltat
într-o măsură deosebit
de mare de creştinism,
în vederea spiritualizării
omului, iar apoi a fost
foarte eficient utilizat
pentru reducerea
acestuia la materialitate,
se eliberează, desigur,
funcţiile valoric
inferioare care pretind,
pe drept
50 Loc. cit.. Scrisoarea a
13-a.
51 Loc. cit.
DESP
RE
IDEIL
E LUI
SCHIL
LER
117
sau pe nedrept, aceeaşi
recunoaştere ca şi aceea
care îi revine funcţiei
diferenţiate. Prin
aceasta se manifestă
desluşit, în cazul
gîndirii introvertite,
opoziţia totală între
senzorialitate şi spiri-
tualitate. Opoziţia
totală duce, aşa cum
spune şi Schiller, la o
limitare reciprocă, ceea
ce echivalează
psihologic cu o abolire
a principiului puterii,
respectiv cu renunţarea
la valabilitatea generală
prin intermediul unei
funcţii colective,
diferenţiată şi general
adaptată.
161. Rezultă de aici,
fără doar şi poate,
individualismul, res-
pectiv necesitatea unei
recunoaşteri a
individualităţii, a recu-
noaşterii omului, aşa
cum este el. Dar să
vedem cum încearcă
Schiller să rezolve
problema! „Acest
raport reciproc al celor
două instincte este doar
o sarcină a raţiunii, pe
care omul este în stare
s-o rezolve numai
împlinindu-şi existenţa.
Este în sensul cel mai
propriu al cuvîntului
ideea umanităţii sale,
deci un infinit de care,
în cursul timpului, el se
poate tot mai mult
apropia, fără a izbuti să-
1 atingă vreodată."52 Se
vede de aici că Schiller
este unilateral
condiţionat de tipul său,
altminteri nu i-ar fi venit
ideea să considere
acţiunea reciprocă a
celor două instincte
drept o „sarcină a
raţiunii", căci pe cale
raţională contrariile nu
pot fi împăcate —
tertium non datur —, de
aceea se şi numesc
contrarii. Doar dacă prin
raţiune Schiller nu
înţelege altceva de-cît
ratio, bunăoară o
facultate mai înaltă,
aproape mistică. Con-
trariile se pot practic
împăca doar prin
compromis, sau pe cale
iraţională, atunci cînd
între ele apare un
novum, care pe de-o
parte este diferit de
fiecare din ele, pe de
altă parte, este totuşi
apt să le absoarbă în
egală măsură energiile,
ca expresie a amîn-
durora şi a nici unuia.
Acest lucru nu poate fi
conceput, ci doar creat
de viaţă. Această din
urmă privinţă o are într-
adevăr în vedere
Schiller, aşa cum
rezultă din următoarea
frază: „Dacă ar exista
situaţii în care el (omul)
ar face concomitent se cunoască pe sine ca
această dublă spirit, ar beneficia în
experienţă, respectiv ar aceste cazuri, şi
avea conştiinţa libertăţii absolut numai în ele,
şi totodată sentimentul de o intuiţie deplină a
existenţei sale, în care
s-ar simţi materie şi 52 Loc. cit., Scrisoarea a
14-a.
concomitent ar învăţa să
118 T 1
I 1
9

propriei sale umanităţi, în esenţă incog

iar obiectul care i-ar
procura-o i-ar sluji de
simbol al menirii sale
împlinite." 53
162. Dacă omul ar fi
deci în stare să-şi
trăiască simultan am
bele forţe sau instincte,
adică să simtă gîndind
şi să gîndească
simţind, ar lua naştere în
el, din trăirea lui (ceea
ce Schiller nu
meşte obiect), un
simbol care ar exprima
menirea lui realizată,
adică drumul în lungul
căruia se împacă Da cu
Nu. înainte de
a ne apropia de
psihologia acestei idei,
să vedem cum consideră
Schiller esenţa şi
apariţia acestui simbol:
„Obiectul instinctului
noscibil, înţelegerea
simbolului pretinde o
anumită intuiţie care
să recunoască
aproximativ înţelesul
simbolului creat şi să-1
în
corporeze conştiinţei.
163. Această funcţie,
socotită de Schiller un
al treilea instinct
şi numită de el instinct
ludic, nu este
asemănătoare nici
uneia
din cele două funcţii,
dar se află între ele şi
satisface exigenţele
ambelor esenţe,
presupunînd anume
(ceea ce Schiller nu
men-
53 Loc. cit.

senzorial [... ] se 54 Loc. cit..

numeşte viaţă în
accepţia cea mai largă;
o
noţiune care semnifică
întreaga existenţă
materială şi orice pre
zenţă nemijlocită în
simţuri. Obiectul
instinctului formei [ . . . ]
se
numeşte formă
(Gestalt) [...], o noţiune
care cuprinde toate ca
lităţile formale ale
lucrurilor şi toate
relaţiile acestora cu
forţele
gîndirii." Obiectul
funcţiei mediatoare se
numeşte, după Schil
ler, „formă vie", care ar
fi tocmai simbolul
unificator al contra
riilor, „o noţiune care
desemnează toate
calităţile estetice ale fe
nomenelor şi, într-un
cuvînt, ceea ce se
numeşte într-un sens
foarte larg frumuseţe" 54 .
Simbolul presupune însă
o funcţie care
creează atît simboluri,
cît şi o altă funcţie care
înţelege simbo
lurile. Căci aceasta din
urmă nu este inclusă în
creaţia simbo
lului, ci este,
dimpotrivă, o funcţie
pentru sine care ar
putea fi
numită gîndire sau
înţelegere simbolică.
Esenţa simbolului con
stă în aceea că el nu
reprezintă un conţinut
pe de-a-ntregul in
teligibil, ci sugerează
doar intuitiv sensul
pozitiv al acestuia.
Crearea unui simbol nu
este un proces raţional
căci acesta nu
ar putea să producă o
imagine cu un conţinut
ţionează) că senzaţia şi
gîndirea ar fi funcţiile
serioase. Dar nu puţini
sînt aceia la care nici
senzaţia, nici gîndirea
nu sînt pe de-a-ntregul
serioase; la aceştia, nu
jocul, ci seriozitatea ar
trebui să fie la mijloc.
Cu toate că Schiller
neagă în altă parte55
existenţa unui al treilea
instinct fundamental, cu
rol mediator, admitem
totuşi că deşi concluzia
lui este întrucîtva
defectuoasă, intuiţia lui
este cu atît mai corectă.
Căci, într-adevăr, între
contrarii se află ceva
care în cazul tipului pur
diferenţiat este invizibil.
La introvertit, el constă
în ceea ce am numit
senzaţie afectivă. Din
cauza refulării relative,
funcţia valoric
inferioară este doar în
parte ataşată de
conştient, în parte se
leagă de inconştient.
Funcţia diferenţiată este
adaptată cît mai mult
posibil realităţii
exterioare, ea este de
fapt o funcţie a realului
şi de aceea din ea se
exclude, pe cît posibil,
elementul fantastic.
Acesta este asociat cu
funcţiile valoric
inferioare, în acelaşi fel
reprimate. De aceea,
senzaţia introvertitului,
de obicei afectivă, este
intens colorată de
fantezie inconştientă.
Cel de-al treilea element
în care se întîlnesc
contrariile este
activitatea fanteziei, pe
120 T conştient de primejdia
I
P
U unde şi faptul că el nu
R se putea mulţumi cu
I soluţia găsită, ci simţea
P
S
I oferi omului pentru
H umanitatea sa o temelie
O mai sigură decît aceea
L
O
G estetice. Aşa se şi
I cuvine să fie. Căci
C opoziţia dintre cele
E
sume frumuseţe
autentică? Ar fi o
anticipare cu totul
nejustificată. Mai
degrabă ne putem
aştepta pentru început
la cu totul altceva de la
degradarea necesară a
prestaţiei culturale.
Schiller afirmă pe bună
dreptate: „La primele
sale încercări, instinctul
estetic al jocului abia de
va putea fi recunoscut,
căci instinctul senzorial
cu capriciile sale bizare
şi cu poftele sale aprige
se interpune
neîntrerupt. De aceea
observăm că ceea ce e
nou şi uluitor,
multicolor, aventuros şi
bizar, violent şi sălbatic
ia mai întîi în stăpînire
gustul rudimentar şi de
nimic nu fuge mai mult
ca de simplitate şi de
linişte." 57 Conchidem de
aici că Schiller era
de o parte creatoare, pe
de alta receptoare.
Această funcţie este
numită de Schiller
instinct ludic, expresie
care cuprinde mai mult
decît spune. Schiller
exclamă: „Căci spre a
spune o dată desluşit,
omul se joacă doar
atunci cînd este om în
deplina accepţie a
cuvîntului, şi este pe de-
a-ntregul om doar atunci
cînd se joacă." Obiectul
instinctului ludic este
pentru el frumuseţea.
„Omul trebuie doar să
se joace cu frumuseţea
şi el trebuie să se joace
doar cu frumuseţea."56
164. Schiller era de
fapt conştient de ceea ce
ar putea să însemne
situarea „instinctului
ludic" pe locul cel mai
de sus. Cum am văzut,
suspendarea refulării
produce un şoc al
contrariilor şi o nivelare
care se sfîrşeşte cu o
depreciere a valorilor
pînă atunci superioare.
Manifestarea laturii
barbare a europeanului
este o catastrofă
culturală, în accepţia
noastră de astăzi; căci
cine poate garanta că un
om de această speţă,
dacă va începe să se
joace, îşi va propune
tocmai să creeze o
atmosferă estetică şi să
con-
55 Loc. cit., Scrisoarea a
13-a.
56 Loc. cit.. Scrisoarea a
15-a.
acestei transformări. De
în chip viu nevoia de a
incertă a atitudinii ludic
două funcţii sau grupuri
de funcţii este atît de
mare şi de gravă, încît
jocul abia dacă ar putea
să ţină în cumpănă
greutatea şi gravitatea
acestui conflict. Similia
similibus curantur —
este nevoie de un al
treilea element care cel
puţin să le echivaleze pe
celelalte două în
privinţa seriozităţii. în
cazul atitudinii ludice
trebuie să dispară orice
urmă de seriozitate, ca
să apară posibilitatea
unei absolute
determinări. Instinctul
se complace în a se
lăsa ademenit cînd de
senzaţie, cînd de
gîndire, cînd de jocul
cu obiectele, cînd de
acela cu gîndurile.
Oricum, el nu se va
juca doar cu
frumuseţea, căci pentru
asta, omul ar trebui să
nu mai fie barbar, ci
deja educat estetic;
problema este de a şti DESPR
cum ar putea să iasă din E
IDEIL
condiţia barbariei. De E LUI
aceea trebuie să SCHIL
stabilim odată unde se LER
situează el în fiinţa sa 121
cea mai intimă. A priori
privinţă: „Această
omul este atît senzaţie,
sălăşluire în om a celor
cît şi gîndire, şi este în
opoziţie cu sine însuşi; două instincte fun-
de unde şi faptul că, damentale nu
prins la mijloc, el este contrazice de altfel în
înlăuntrul său o fiinţă nici un chip unitatea
care participă la ambele absolută a spiritului,
instincte, putînd fi atîta timp cît îl
totuşi deosebit de ele, în distingem pe acesta de
aşa fel încît trebuie să ele. Ce-i drept, cele
sufere instinctele sau, două instincte există şi
eventual, să se încline acţionează în el; dar el
în faţa lor, sau poate însuşi nu este nici
chiar să le folosească, materie, nici formă,
dar numai deo-sebindu- nici senzorialitate, nici
se de ele ca de forţe raţiune."58
ale naturii cărora le 165. Mi se pare că
este supus, însă cu care Schiller sugerează aici
nu se socoteşte identic. ceva foarte important,
Schiller declară în anume posibilitatea de
această a distinge un nucleu
individual, care poate fi
57 Loc. cit., Scrisoarea a cînd subiectul, cînd
27-a.
obiectul funcţiilor
opuse, dar care rămîne
întotdeauna distinct de
ele. Distincţia însăşi
este o judecată, atît
intelectuală, cît şi
morală. La unul, ea se
înfăptuieşte prin
gîndire, la altul prin
simţire. Dacă ea nu
izbuteşte sau pur şi
simplu nu este afectată,
urmarea va fi disoluţia
individului în perechi
de contrarii, prin
identificarea lui cu ele.
O altă consecinţă va fi
dezbinarea de sine
însuşi sau decizia
arbitrară în favoarea
unei laturi ori a alteia
şi refularea brutală a
celei opuse. E vorba
aici de o foarte veche
observaţie care, după
cîte ştiu, a fost din
punct de vedere
psihologic cel mai
interesant formulată de
către Synesius,
episcopul creştin din
Ptolemais şi elev al Hy-
patiei. în cartea De
somniis59, el atribuie
practic noţiunii de spi-
ritus phantasticus
acelaşi loc în
psihologie pe care
Schiller îl atribuie
instinctului ludic, iar
eu fanteziei creatoare,
doar că el nu se
exprimă psihologic, ci
metaforic, ceea ce, ca
orice formulare
depăşită, nu are nici o
importanţă pentru
scopul pe care-1
urmărim. Synesius
spune despre acest
spirit: „Spiritus
phantasticus inter
aeterna et temporalia
medius est, quo et
plurimum vivimus." 60
Spiritus phantasticus
este acela care uneşte în
sine contrariile şi de
aceea el coboară în
natura instinctuală pînă
la animalic, unde
devine instinct şi
stimulează pofte
demonice: „Vindicat 58 Loc. cit, Scrisoarea a
19-a.
enim sibi spiritus hic
aliquid velut proprium,
59 Citez după
traducerea latină a lui
tanquam ex vicinis Marsilius Ficinus de la
quibusdam ab extremis 1497.
utrisque, et quae tam 60 „Spiritul fanteziei,
prin a cărui activitate trăim
longe disiuncta sunt, cel mai mult, ocupă
occurrunt in una natura. loc intermediar între etern şi
Atqui essentiae phantas- vremelnic."
122 T 1
I 2
3

ticae latitudinem cum elemente din

natura per multas zone apropiate şi din cele
două extreme, şi anume
rerum sortes extendit,
elemente foarte îndepărtate,
des-cendit utique s-ar uni într-o singură
usque ad animalia, natură. De altfel, natura a
quibus non adest întins peste multe feluri de
ulterius in-tellectus. lucruri această amploare a
Atque est animalis esenţei fanteziei, coborînd-o
chiar pînă la animale
ipsius ratio, multaque
care nu mai au intelect. De
per phantas-ticam hanc altfel, ea este raţiunea
essentiam sapit animal animalului însuşi, iar ani
[...] Tota genera malul ştie multe lucruri prin
daemonum ex această esenţă fantastică [...]
eiusmodi vita suam Toate genurile de
demoni îşi capătă esenţa
sortiuntur essentiam.
dintr-o viaţă de acest fel.
lila enim ex toto suo Căci ei sînt imaginari în
esse imaginaria sunt, întreaga lor fiinţă şi sînt
et iis quae fiunt intus, imaginaţi de cei în care ei
imaginata." 61 apar."
166. Din punct de 62 „Şi în consecinţă
acest spirit animal pe care
vedere psihologic,
preafericiţii l-au numit su
demonii nu sînt altceva flet spiritual devine
decît interferenţe ale dumnezeu şi demon
inconştientului, adică multiform şi idol. în el
irumperi de natură sufletul suferă
spontană ale unor chinuri."
complexe inconştiente
în continuitatea fluxu-
lui conştient.
Complexele sînt
comparabile cu
demonii care ne tulbură
capricios gîndirea şi
acţiunea. De aici,
faptul că Antichitatea
şi Evul Mediu
considerau tulburările
nevrotice grave drept
cazuri de posesiune.
Dacă deci individul se
aşază consecvent de o
anumită parte,
inconştientul se va
aşeza de cealaltă parte
şi se va revolta; este
ceea ce i-a izbit
probabil cel mai mult
pe filozofii creştini sau
neoplatonicieni, în
măsura în care ci re-
prezentau punctul de
vedere al unei
spiritualizări exclusive.
Deosebit de preţioasă
este referinţa la natura
imaginară a demonilor.
După cum am arătat
mai sus, tocmai
elementul fantastic este
asociat în inconştient cu
funcţiile refulate. Prin
faptul că individul
(cum putem spune, pe
scurt, în loc de nucleu
individual) nu se
deosebeşte de contrarii,
el se contopeşte cu ele
şi ajunge să fie lăuntric
sfîşiat, adică în el apare
o dezbinare chi-
nuitoare. Synesius ne
spune în această ordine
de idei: „Proinde
spiritus hic animalis,
quem beati spiritualcm
quoque animam
vocaverunt, fit deus et
daemon omniformis -et
idolum. In hoc etiam
anima poenas
exhibet."62

61 „Acest spirit are ceva

în el care ii este propriu, ca şi
 167. Participînd la sînt necesare şi am
instincte, spiritul se face bele aspiră la obiecte
„dumnezeu şi de opuse, acea stă dublă
mon multiform". necesitate se anulea
Această idee stranie ză , ia r voin ţa afirmă o
devine de îndată libe rta te de plină în tre
inte ligi ele. Vo inţ a est e
bilă, dacă ne amintim că, deci ace e a care se
în sine, senzaţia şi compo rtă c a o fo rţă în
gîndirea sînt funcţii rapo rt cu cele două
colective în ca re instincte [...], dar nici
individul (spiritul, la unul din ele nu poate
Schiller) s-a destrăma t prin el însuşi să se
prin indistincţie. El comporte ca o forţă faţă
devine astfel o fiinţă de celălalt. [...] în om
colectivă, adică ase nu există o forţă
mănătoare cu mai mare decît propria
Dumneze u, deoa rece sa voinţă, şi libertatea
Dumneze u e ste o sa interioară nu
re prez en poat e fi supr imată
ta re c o le c t ivă a f ii n ţ e i decî t de ceea ce îl
un iv er sa l e. „ î n a c e a st ă supr imă şi pe e l însuşi,
st a re ", s p u ne adică de moa rte sa u de
Synesius, „sufletul orice fel de pierdere a
suferă chinuri". conştiinţei." 6 3
Mîntuirea vine prin
diferen *
ţiere, prin aceea că „
spiritul, odată devenit U
„humidus et crassus"*, m
e
cade în adînc, adică se
d
implică în obiect;
dimpotrivă, transfigu ş
rat prin suferinţă, el se i
înalţă din nou, „uscat şi g
fierbinte", deo- r
sebindu-se tocmai prin o
s
calitate a ignică de o
constituţia umedă a l
locului său de şedere a
n
subteran.
"
168. în mod firesc
se pune a cu m (
înt reba rea: care est e «
.
forţa
prin care indivizibilul, t
adic ă individualul, ar fi .
)
în măsură să se
.
ape re de instinctele
separatoare? La faptul 6
3
că acest lucru s-a r
putea realiza pe calea L
instinctului ludic nu se o
mai gîndeşte nici c
.
Schiller aici, căci în
acest caz e vorba de c
ceva serios, de o forţă i
t
importantă, capabilă să-
.
1 separe eficient pe ,
individ de contrarii.
Pe de-o parte valoarea S
c
supremă, idealul cel mai r
înalt, îşi lansea i
ză chemarea, pe de altă s
o
parte este ispita celei a
mai intense plăce r
ri. „Odată dezvoltate, e
a
cele două instincte
fundamentale aspiră", a
spune Schiller, „în mod
necesar şi potrivit 1
9
naturii lor, la obţine -
rea satisfacţiei; dar a
tocmai pentru că ambele .
124 T 1
I
2
5
169. Este adevărat care urmează să se
că, logic vorbind, ajungă. Problema
contrariile se anulează, modului în care omul
dai practic, nu este aşa: iese din barbarie nu
instinctele se opun este încă rezolvată şi
reciproc în mod activ şi nu este încă instalată
provoacă un conflict, acea condiţie care,
mai întîi irezolvabil. singură, ar putea conferi
Voinţa ar putea, cc-i voinţei direcţia capabilă
drept, să decidă, dar să satisfacă şi să împace
numai atunci cînd se ambele instincte. Sem-
anticipează acea slare la nul condiţiei barbariei
este tocmai acela că
voinţa este determinată
unilateral de o singură
funcţie, căci voinţa
trebuie să aibă totuşi un
conţinut, un scop. Şi
cum ar putea fi altfel
decît printr-un proces
psihic anterior în care o
judecată intelectuală ori
afectivă, sau un apetit
senzual, să confere
voinţei conţinut şi scop.
Cedînd apetitului
senzual, ca motiv
voluntar, acţionăm
corespunzător cu un
singur instinct şi
împotriva judecăţii
noastre raţionale. Invers,
lăsînd judecata raţională
să stingă conflictul, nici
cea mai echitabilă
repartizare a discriminare, distincţie
interesului nu va putea
dccît să se sprijine tot
pe judecata raţională şi
să cedeze celuilalt
instinct prerogativele
asupra scnzorialităţii.
Atita timp cit voinţa va
fi obligată să-şi extragă
conţinutul fie dintr-un
instinct, fie din altul, ca
va fi determinată într-o
măsură mai marc cînd
de unul, cînd de celălalt.
Spre a putea aplana într-
adevăr conflictul, voinţa
ar trebui să se
întemeieze pe o condiţie
mediană sau pe un
proces intermediar cu un
conţinut echidistant faţă
de cele două laturi.
Acest conţinut ar trebui
să fie, după definiţia lui
Schillcr, de natură
simbolică, deoarece
numai simbolul poate
asuma o poziţie me-
diatoare între contrarii.
Realitatea presupusă de
unul dintre instincte este
alta dccît aceea
presupusă de celălalt
instinct. Realităţile celor
două instincte îşi sînt
reciproc ireale sau
aparente. Or,
simbolului îi revine
acest caracter dublu de
real şi ireal. Dacă n-ar
fi decit real, el nu ar
mai fi simbol, ci
fenomen real, lipsit de
orice simbolism.
Simbolic poate fi doar
ceea ce cuprinde în sine
un anume lucru şi
contrariul său. Dacă ar
fi ireal, el n-ar fi decît
imaginaţie goală, lipsită
de orice referinţă reală
şi, prin urmare, nu ar
mai fi simbol.
170. Funcţiile
raţionale sînt, potrivit
naturii lor, incapabile să
creeze simboluri, căci
ele produc doar
raţionalitate, care este
univoc determinată şi
nu cuprinde
concomitent şi
contrariul ei. Tot astfel,
funcţiile senzorialităţii
nu sînt în stare să
creeze simboluri, căci şi
ele sînt determinate
univoc de către obiect şi
se conţin doar pe sine.
Ar trebui deci, pentru a
găsi acea temelie
imparţială a voinţei, să
ne adresăm altei
instanţe, în care con-
trariile să nu fie net
separate, ci să se afle
încă în unirea lor
primitivă. Evident,
acesta nu este cazul
conştiinţei. Căci con-
ştiinţa este în esenţa ei
între eu şi non-eu, între
subiect şi obiect, între
da şi nu etc. Distincţiei
conştiente i se datorează
de altfel separarea
perechilor de contrarii,
căci singură conştiinţa
poate deosebi ceea ce e
potrivit de ceea ce e
nepotrivit sau lipsit de
valoare. Ea singură
poate declara că o
funcţie anume este
valoroasă iar alta lipsită
de valoare şi îi poate de
aceea conferi uneia
forţa voinţei şi reprima
celeilalte pretenţiile.
Acolo însă unde lipseşte
conştiinţa, unde
instinctualita-tea
domină inconştient, nu
există nici o reflecţie,
nici un fel de pro et
contra, nici o
dezbinare, ci simple
evenimente, instinc-
tualitate ordonată,
proporţie a vieţii. (Şi
anume în măsura în
care instinctul nu
întîlneşte situaţii la care
nu este adaptat. Intr-un
astfel de caz apar
stagnare, afect,
confuzie şi panică.)
ni. Ar fi deci lipsit
de perspectivă dacă ne-
am adresa conştiinţei
pentru a decide în
conflictul dintre
instincte. O decizie
conştientă ar fi un
simplu act arbitrar şi
nu ar putea să confere
voinţei niciodată acel
conţinut simbolic care,
singur, este în măsură
să mijlocească pe cale
iraţională o opoziţie
logică. Pentru aceasta
trebuie să mergem mai
adînc, să atingem acele
temelii ale conştiinţei
care mai păstrează încă
instinctualitatea primi-
tivă, anume în
inconştient, acolo unde
toate funcţiile psihice
se varsă, nediferenţiate,
în activitatea primitivă
fundamentală a psi-
hicului. Lipsa de
distincţivitate din
inconştient provine mai
întîi din legătura
aproape nemijlocită a
tuturor centrilor puţină energie re-
cerebrali şi, în al doilea
rînd, din valoarea 64 H. Nunberg, „Ober
korperliche
energetică relativ slabă Begleiterscheinungen
a elementelor assoziativer Vor-gănge", în:
inconştiente.64 Că Jung, Diagnostische
acestea posedă relativ Assoziationsstudien, voi. 2,
pp. 196 ş. urm.
126 T 1
I 2
7

zultă din faptul că, matrice a fanteziei

dacă un element creatoare, capabilă în
inconştient este orice clipă să plăsmu-
accentuat mai puternic, iască, pe calea
el încetează să mai fie procesului natural al
subliminal, ridicîndu-se activităţii psihice
peste pragul conştiinţei, elementare, simbolurile
şi anume datorită unei care pot sluji la
energii particulare ce îi determinarea voinţei
este proprie. El devine mediatoare. Spun
atunci „idee subită", „pot", căci simbolul nu
„reprezentare liberă" vine să ocupe eo ipso
(Herbart). Valorile golul, ci rămîne în
energetice puternice ale inconştient, atîta timp
conţinuturi-lor cît valorile energetice
conştiinţei acţionează ale con-ţinuturilor
ca o iluminare intensă conştiinţei depăşesc
care permite valoarea sa. în condiţii
recunoaşterea desluşită normale,
a deosebirilor dintre ele
şi exclude confuziile. 65 WandTungen und
Symbole der Libido, pp.
Invers, în inconştient,
155 ş. urm. (reeditare:
elementele cele mai Sym->le der Wandlung în:
eterogene se substituie Gesammelte Werke, V).
reciproc, în măsura în
care posedă o analogie
fie şi vagă, tocmai
datorită clarităţii lor
reduse, a valorii lor
energetice mici. Chiar
percepţii eterogene se
contopesc, precum se
vede în cazul
„fotismelor" (Bleuler),
al „audiţiei colorate".
Limba însăşi conţine nu
puţine astfel de
contopiri inconştiente,
aşa cum am arătat de
exemplu pentru sunete,
lumină şi stări
afective.65
172. Inconştientul
ar fi acea instanţă
psihică în care tot ceea
ce este separat şi opus în
conştiinţă se contopeşte
în grupări şi forme
care, odată ridicate la
lumina conştiinţei,
manifestă o natură în
care intră elemente
componente atît ale
unei părţi, cît şi ale
celeilalte şi care, fără
să aparţină nici uncia
din ele, revendică o
poziţie intermediară
autonomă Această
poziţie intermediară îi
conferă, în raport de
conştiinţă, va!c?.re şi
nonvaloare; nonvaloare,
în măsura în care în
grupările ei nimic
desluşit nu poate fi
direct perceput, motiv
pentru care conştiinţa
se simte stînjenită şi nu
ştie ce are de făcut cu
ele; valoare însă, în
măsura în care tocmai
indistinctibilitatea îi
conferă acel caracter
simbolic ce revine de
drept conţinutului unei
voinţe mediatoare. în
afară de voinţă, în
întregime dependentă
de conţinutul său, omul
mai dispune de un
mijloc auxiliar, anume
de inconştient, acea
este întotdeauna aşa, iar
în condiţii anormale e
vorba de o răsturnare a
distribuirii valorilor, in
care inconştientului îi
revine un rol mai mare
decît conştiinţei. în
atare situaţie, simbolul
iese la suprafaţa
conştiinţei, fără iasă a fi
receptat de voinţa
conştientă şi de
funcţiile executive
conştiente, căci datorită
răsturnării valorilor,
funcţiile devin
subliminale. Devenit
superliminal, in-
c on şt i e nt ul pr ov oa că o
stare an or m al ă,
t ul bur ar e m en t a l ă .
173. î n c on di ţ i i
nor m a l e , s i m bo l u l u i
i n co nş t i en t t r e bu i e s ă i
se aducă energie pe cal e
arti fi ci al ă p ent ru ca el
să- şi spor ească
va l o ar ea ş i s ă s e
ap r o pi e a st f e l d e
co nş t i i n ţ ă . L u cr ul
ac e st a se
pr o d u c e — ş i a i c i n e
alăturăm ideii de
distincţie sugerată de
Schi ll cr — pri n
deosebi rea sinel ui de
cont rar ii. Deosebi rea
echi
va l e az ă c u o r et r a ge r e a
I i b i d ou l u i d i n am be l e
pă r ţ i , î n m ă su r a
în care libidoul este
disponibil. Investit în
instincte, libidoul est e
doar în par te di sponibil ,
exact pe măsura forţei
voinţei ce repre
zi n t ă ace a m asă de
energi c de car e cui
di spune î n m od li ber. în
ac e st c az , ş i n el e es t e
sc op ul p os i b i l al
vo i n ţ e i . Y l \ e st e cu a t î t
mai accesi bi l cu cf t
conf lictul stopează m ai
energi c dezvolt ar ea.
128 T 1
I 2
Chiar dacă activitatea
discriminatorie a micşorez
conştiinţei nu înţelege
adesea mare lucru din
aceste imagini, intuiţiile
au totuşi o forţă vie care
poate acţiona
determinant asupra
voinţei. Determinarea
voinţei se exercită în
ambele direcţii, ceea
ce, după oarecare timp,
întăreşte din nou
contrariile. Conflictul
reînnoit duce însă în
mod necesar la procesul
pe care l-am descris,
permiţînd de fiecare
dată un nou pas înainte.
Am numit această
funcţie de mediere a
contrariilor funcţie
transcendentă; prin ea
nu înţeleg nimic
misterios, ci doar o
funcţie de elemente
conştiente şi in-
conştiente sau, ca în
matematică, o funcţie
comună de mărimi reale
şi imaginare.66
175. în afară de
voinţă — a cărei
importanţă nu
Voi nţ a deci de î n acest
caz nu i ntr e cont r ari i , ci
doar î n pr i vi nţ a
sinel ui , adi că energia
disponi bi lă est e ret rasă
i n sine, cu al te cu
v i n t e, es t e i nt rov er t i t ă .
I n t r ov cr t i r c a se m n i f i c ă
d oa r f a pt ul că ,
r eţ i nut de căt r e si ne,
I i bi doul ui î i e st e
i nt er zi să par t i ci par ea l a
l upt a cont r ar i i l or.
Deoar ece dr um ul căt r e
ext er i or i i est e bar at,
l i bi doul s e îndr eapt ă,
f i r eşt e, căt r e gi ndir c,
r i scî nd să i ntr e di n
nou în confl ict. Ţi ne de
o act ul di st ingeri i şi al
i ntr over tir ii f aptul
că l i bi doul di sponi bi l
est e r et r as nu num ai di n
obi ect ul ext er i or,
c i ş i di n o bi ec t u l
i nt er i or, ad i c ă d i n
g î n di r c. î n f el ul ac es t a,
el
d ev i n e l i p si t d e o bi ec t ,
n u s e m a i r ap or t ea ză l a
n i m i c di n c ee a
ce ar putea să fie
conţinut conştient şi se
scufundă în incon
ş t i en t , un de i a au t o m a t
i n pr i m i r e m a t e r i al ul
d i s po ni bi l a l f an
t ez i e i pe ca r e î l
î m p i n ge i n su s .
174. Expresia
„formă vie", prin care
Schillcr desemnează
si m b ol u l, est e f eri cit
al ea să, deoar ece
m at er i al ul fant ezi ei car e
este ridicat la suprafaţă
închide în el imagini ale
dezvoltării psi
hologice a individului
în stările sale
succesive, un fel de
semn
anticipativ sau de
descriere a drumului de
urmat între contrarii.
9
intenţionez să o
— noi
dispunem şi de fantezie
creatoare, ca funcţie
instinctuală şi
iraţională, singura care
poate să confere voinţei
un conţinut capabil să
împace contrariile.
Schiller a conceput
fantezia ca izvor de
simboluri şi a denumit-o
„instinct ludic",
neputînd, prin urmare,
să se mai folosească de
ea pentru motivarea
voinţei. Spre a ajunge la
conţinutul voinţei, el
recurge la raţiune care îl
duce astfel doar la una
din laturi. Dar se
apropie uimitor de mult
de problema noastră,
atunci cînd afirmă:
„Acea forţă a senzaţiei
trebuie să fie deci
nimicită înainte ca
legea" — respectiv
voinţa raţională — „să
poată fi înălţată în locul
ei. Deci, nu este de
ajuns să se înceapă
ceva ce încă n-a mai
fost; în primul rînd,
trebuie să înceteze ceva
care a fost. Omul nu
poate să treacă direct de
la senzaţie la gîndire; el
trebuie să facă un pas
înapoi, căci numai cînd
o determinare este
anulată, poate intra în
scenă determinarea
contrară. El trebuie deci
[...] pe moment să fie
liber de orice
determinare şi să
parcurgă o stare de pură
determinabilitate.
Trebuie, prin urmare, să
se întoarcă într-un
anumit fel la acea stare
negativă a purei
indeterminări, în care
66 Subliniez faptul că
prezint aici această funcţie
doar in principiu. Alte
contribuţii la această
problemă foarte complexă, în
legătură cu care o importanţă
fundamentală o are modul de
receptare a materialelor
inconştiente în conştiinţă, se
găsesc în lucrările mele Die
Beziehungen zwischen dem
Ich und dem Vnbewufiten.
Ober die Psychologie des
Unbewufiten (Gesammelte
Werke, VII), Psychologie und
Alchemie (Gesammelte
Werke, XII), Die
transzendente Funktion
(Gesammelte Werke, VIII).
se afla înainte ca ceva
anume să lase o impresie
asupra simţurilor sale.
Acea stare era însă
complet lipsită de
conţinut, iar acum
problema care se pune
este aceea de a îmbina
o indeterminare egală şi
o egal de nelimitată
determinare cu cel mai
mare conţinut posibil,
căci din această stare
trebuie să rezulte
nemijlocit ceva pozitiv.
Determinarea prin
senzaţie trebuie deci să
fie păstrată pentru ca
omul să nu piardă
realitatea; totodată, ea
trebuie să fie anulată în
măsura în care este
limitare, deoarece tre-
buie să aibă loc o
determinabilitate
nelimitată." 67
176. Acest pasaj
dificil poate fi uşor
înţeles în baza celor spu
se mai sus, respectiv
gîndindu-ne la faptul că
Schiller este per
manent înclinat să
caute soluţia la nivelul
voinţei raţionale.
Acest moment trebuia
pus în paranteză. După
care toate afir
maţiile lui devin clare.
Pasul înapoi este
distincţia între instinc
tele contrarii,
desprinderea libidoului
de obiectele interioare şi
exterioare şi retragerea
lui din ele. Schiller are
aici mai întîi în
vedere obiectul
senzorial, căci el
urmăreşte mereu să fie
de par
tea gîndirii raţionale
care i se pare
indispensabilă pentru
deter
minarea voinţei. Totuşi i
se impune necesitatea
anulării oricărei
determinări, ceea ce
implică desprinderea de
obiectul interior,
de idee; altminteri, nu s-
ar putea ajunge la o lipsă
totală de con
ţinut şi de determinare,
deci la acea stare
iniţială a inconştien
tului in care nici o
conştiinţă
discriminatorie nu opune
subiectul
şi obiectul. Schiller se
referă evident la ceea ce
s-ar putea numi
introvertire în
inconştient.
177. „Determinabilit
ate nelimitată"
înseamnă evident ceva
asemănător stării din
inconştient în care totul
acţionează nedis-
criminatoriu asupra
totului. Această stare
vidă a conştiinţei tre
buie să fie „îmbinată cu
cel mai mare conţinut
posibil". Acest
conţinut, replică la
conştiinţa vidă, nu poate
fi decît conţinutul
inconştient, căci un altul
nu există. Se exprimă
astfel unirea dintre
inconştient şi conştient, Schiller este o „stare
iar „din această stare intermediară" din
trebuie să rezulte care rezultă unirea
ceva pozitiv". Acest senzaţiei cu gîndirea. El
„pozitiv" este pentru noi o numeşte „stare de
determinarea sim
bolică a voinţei. Pentru 67 Schiller, loc. cit.,
Scrisoarea a 20-a.
130 T 1
I
3
P
1
spirit intermediară" în precumpănitor
care senzorialitatea şi intelectual şi raţional, el
raţiunea sînt con- cade victimă propriului
comitent active, dar său mod de a judeca.
tocmai de aceea îşi Ceea ce se vede şi din
anulează reciproc forţa alegerea expresiei
determinantă şi produc „estetic". Dacă ar fi
prin opunere o negaţie. cunoscut literatura in-
178. Anularea diană, şi-ar fi dat seama
contrariilor produce un că „imaginea originară"
gol pe care îl numim care îi răsărise în minte
inconştient. Această avea o cu totul altă
stare este accesibilă semnificaţie decît una
oricărei determinări, „estetică". Intuiţia lui a
tocmai pentru că nu e găsit modelul
determinată de inconştient care zace
contrarii. Schiller o nu- dintotdeauna
meşte stare „estetică"
(Ioc. cit.). E ciudat că el 68 După cum spune
trece cu vederea faptul Schiller, pe bună dreptate, în
starea estetică omul este nul
că, în ea, senzorialitatea
(loc. cit., Scrisoarea a 21-
şi raţiunea nu pot fi a).
concomitent „active",
căci, cum spune
Schiller însuşi, ele se
suspendă prin negare
reciprocă. Dar pentru
că ceva trebuie să fie
activ iar Schiller nu are
la dispoziţie altă funcţie,
el crede că active trebu-
ie să fie tocmai
perechile de contrarii.
Activitatea acestora
există într-adevăr, dar
conştiinţa fiind „vidă",
ea trebuie în mod nece-
sar să se desfăşoare în
inconştient.68 Or, lui
Schiller îi lipseşte acest
concept, motiv pentru
care aici el se
contrazice. Funcţia
estetică mediană ar
echivala deci cu ceea ce
noi am socotit a fi
activitatea
producătoare de
simboluri a fanteziei
creatoare. Schiller
defineşte „constituţia
estetică" drept relaţia
unui lucru „cu
totalitatea feluritelor
noastre forţe (facultăţi
ale sufletului), fără ca el
să fie pentru vreuna din
acestea un obiect
determinat", în locul
unei astfel de definiţii
vagi, Schiller ar fi făcut
mai bine să revină
asupra noţiunii sale de
simbol, căci aceasta
posedă calitatea de a se
referi la toate funcţiile
psihice, fără ca obiectul
determinat să fie doar
al uneia dintre ele.
Rezultatul atingerii
„stării de spirit
intermediară" este, după
Schiller, faptul că omul
are „de acum încolo
posibilitatea de la
natură să facă din sine
ceea ce voieşte —
faptul că i s-a restituit
în întregime libertatea
de a fi ceea ce trebuie
să fie" (loc. cit.).
Deoarece demersul lui
Schiller este
 în spiritul nostru, dar 1-
a interpretat ca fiind
estetic, deşi el însuşi îi
subliniase mai înainte
caracterul simbolic.
Imaginea originară la
care mă refer este acea
plăsmuire ideatică
particulară a Orientului
care s-a concentrat, în
India, în învăţătura
despre Brahman-Ătman,
iar în China şi-a găsit
reprezentantul filozofic
în persoana lui Lao-Zi.
179. Concepţia
indiană propovăduieşte
eliberarea de contrarii
prin care se înţeleg toate
stările afective şi toate
legăturile emo
ţionale privind obiectul.
Eliberarea urmează
după retragerea li-
bidoului din toate
conţinuturile, ceea ce
produce o introvertire
completă. Acest proces
psihologic este
desemnat, în mod sem
nificativ, prin expresia
tapas, tradusă cel mai
potrivit prin au-
toincubaţie. Ea descrie
excelent starea de
meditaţie interioară
fără conţinut în care
libidoul, ca o căldură
de incubator, este
condus către propriul
sine. Prin retragerea
totală a oricărui in
teres pentru obiect,
apare în interior, în
mod necesar, un echi
valent al realităţii
obiective, respectiv o
identitate deplină dintre
interior şi exterior,
care, din punct de
vedere tehnic, poate fi
desemnată prin tat
twam asi (acesta eşti
tu). Din contopirea si
nelui cu relaţiile lui cu
132 T
I
P 3
cosmogonic: din
Brahman-Atman ca
temelie cosmică
izvorăşte întreaga
creaţie. Mitul
cosmogonic este, ca
orice mit, o proiecţie de
procese inconştiente.
Existenţa acestui mit
dovedeşte că în
inconştientul
practicantului-ta/ww au
loc procese creatoare
care trebuie înţelese ca
reajustări în raport cu
obiectul. Schiller afir-
mă: „De îndată ce
într-un om se face
lumină, nici în afara
lui nu mai este noapte;
de îndată ce se face
linişte în el, şi furtuna
din univers se
potoleşte, iar forţele
naturii învrăjbite îşi
află pacea între hotare
statornice. Nu este de
aceea de mirare că stră-
vechile poeme vorbesc
despre acest mare
eveniment dinlăuntrul
omului ca de o care nu ajunge practic
revoluţie în lumea din
69
afară..." Prin yoga,
relaţiile cu obiectul sînt
introvertite şi
obiectul rezultă
identitatea dintre sine
(Atman) şi esenţa lumii
(adică relaţiile
subiectului cu obiectul),
în aşa fel îneît se
recunoaşte identitatea
dintre Ătman-ul interior
şi cel exterior. Noţiunea
de Brahman este doar
cu puţin diferită
de noţiunea de Atman,
prin faptul că în
Brahman nu este cu
prinsă explicit noţiunea
de sine, ci doar o stare
generală, impo
sibil de definit mai
precis, în care
interiorul şi exteriorul
sînt
contopite.
180. O noţiune într-
un anume sens paralelă
cu tapas este yo
ga, prin care se cuvine
înţeles mai puţin o stare
de meditaţie şi
mai mult o tehnică
conştientă de acces la
condiţia tapas. Yoga
este o metodă prin care
libidoul este „retras"
programat şi eli
berat astfel de legăturile
întreţinute cu
contrariile. Scopul
urmă
rit de tapas şi de yoga
stă în producerea unei
stări intermediare
din care să ia naştere
elementul creator şi
eliberator. Pentru in
divid, succesul
psihologic constă în a
ajunge la Brahman, la
„lu
mina supremă" sau
ănanda (desfătare).
Acesta este scopul ultim
al exerciţiului
soteriologic. Acelaşi
proces este însă gîndit
şi
1
3
deposedate de valoare,
ele sînt cufundate în
inconştient, unde pot
intra, cum am arătat
mai sus, în noi asocieri
cu conţinuturile
inconştiente şi de unde,
după încheierea
exerciţiului tapas, pot
reapărea, astfel
transformate, din nou
în obiect. Prin
schimbarea relaţiei cu
obiectul, acesta
primeşte o nouă faţă.
El este ca recreat, de
aceea mitul cosmo-
gonic este un simbol
excelent pentru a
semnifica rezultatul
exerciţiului tapas. în
orientarea, ca să
spunem aşa, exclusiv
introvertită a
exerciţiilor religioase
indiene, readaptarea la
obiect nu are de altfel
nici o importanţă, ea
subzistind ca mit
cosmogonic explicativ,
inconştient proiectat,
să fie remodelat. în
această privinţă
atitudinea religioasă
indiană este diametral
opusă celei occidental
creştine, prin faptul că
principiul creştin al
iubirii este extravertit
şi are neapărată
trebuinţă de obiectul
exterior. Primul
principiu dobîndeşte
bogăţia cunoaşterii, cel
de al doilea, plinătatea
lucrărilor.
181. în noţiunea de
Brahman este cuprinsă
şi noţiunea de rita
(calea dreaptă), de
ordine universală. în
Brahman, ca esenţă
creatoare şi temelie a
lumii, lucrurile sînt pe
calea cea dreaptă, căci
în Brahman ele sînt
veşnic topite şi veşnic
recreate; din Brahman
rezultă orice
dezvoltare ce urmează
calea ordonată.
Noţiunea de rita ne
duce la aceea de dao
din gîndirea lui Lao
Zi. Dao este „drumul
drept", guvernarea
potrivit legii, o cale ce
trece prin mijlocul
contrariilor, liberă de
ele şi totuşi unindu-le
69 Loc. cit.. Scrisoarea a
25-a.
în sine. Sensul vieţii
este de a urma această
cale de mijloc şi de a
evita drumurile ocolite
prin contrarii. Lui Lao
Zi îi lipseşte momentul
extatic; acesta este
înlocuit de o claritate
filozofică superioară,
de o înţelepciune
intelectuală şi intuitivă,
netulburată de ceţuri
mistice şi care
reprezintă cel mai înalt
grad de superioritate
spirituală accesibilă;
fiind consecutiv lipsită
în asemenea măsură de
orice element haotic,
ea se află la o distanţă
astronomică de tot ceea
ce este dezordine în
lumea reală. Ea
îmblînzeşte tot ceea ce
e sălbatic, dar fără a-1
purifica şi transforma
în ceva mai înalt.
182. S-ar putea
obiecta că analogia
între teoriile lui
Schiller
şi aceste idei aparent
îndepărtate este
forţată. Se cuvine însă
avut în vedere faptul
că, puţin timp după
Schiller, tocmai aceste
idei s-au impus energic
geniului lui
Schopenhauer şi s-au
îmbi
nat intim cu spiritul
occidental germanic, de
unde nu au dispărut
nici astăzi. După
părerea mea, nu
contează că traducerea
latină
a Upanisadelor de către
Anquetil du Perron 70 i-a
fost accesibilă
lui Schopenhauer, în
vreme ce Schiller nu
face nici o referire
explicită la
informaţiile, ce-i drept,
sărăcăcioase în această
pri
vinţă din epoca lui.
Experienţa practică
mi-a dovedit de sufi
ciente ori că pentru a
se produce astfel de
legături nu sînt ne
cesare transmisii
directe. Observăm
aceeaşi analogie şi în
cazul
lui Eckhart, în parte şi
în acela al lui Kant,
ale căror idei sînt
uimitor de
asemănătoare cu ideile
Upanisadelor, fără ca ei
să fi
suferit direct sau
indirect nici cea mai
mică înrîurire a
acestora.
Acelaşi lucru se petrece
cu miturile şi
simbolurile care pot
apă
rea ca produse
autohtone în toate
colţurile lumii şi pot
fi, cu
toate acestea, identice,
deoarece sînt plăsmuite
de acelaşi incon
ştient uman de
pretutindeni, ale cărui
conţinuturi sînt infinit
mai
puţin diferite unele faţă
de celelalte decît sînt
rasele şi indivizii. 70 Oupnek'hat (id est,
183. Consider necesar Secretam tegendum), 1801-
1802.
să fac o paralelă între
ideile lui Schiller
71 Folosesc cuvîntul
„estetism" ca expresie
şi cele ale Orientului abreviată pentru „concepţie
pentru a le elibera pe estetică de viaţă". Deci nu
primele de haina am în vedere acel estetism,
de nuanţă peiorativă,
prea strimtă a referitor la actul estetic sau la
estetismului 7 1 . sensiblerie, pe care l-am putea
Estetismul nu este în numi „esteticism".
măsură să
134 T asupra acestei laturi a
I problemei.
P
U i»4. Oricum însă,
R nu trebuie să ne facem
I iluzii asupra faptului
P
că expresiile „estetic",
S
I „frumuseţe" etc. ar fi
H avut pentru Schiller
O acelaşi sens ca pentru
L
noi. Nu exagerez, în
O
G mod sigur, dacă spun
I că pentru el
C „frumuseţea" era un
E
ideal religios. Schiller
rezolve sarcina a avut cultul frumuseţii.
eminamente gravă şi Ceea ce el numeşte
dificilă a educaţiei „dispoziţie estetică" s-
omului, tocmai prin ar putea tot atît de
faptul că pleacă de la bine chema „evlavie
premisa care, de fapt, ar religioasă". Fără a
trebui să-i fie spune ceva în acest
concluzie, anume sens şi fără a
aptitudinea de a iubi considera în chip
frumosul. El nu explicit că problema
adînceşte problema sa centrală e de ordin
pentru că evită să ia în religios, el a ajuns
considerare răul, urîtul totuşi pe cale intuitivă
şi dificilul, tinzînd la problema religioasă,
mereu către desfătare, ce-i drept la aceea a
fie şi către una nobilă. primitivului, pe care a
De aceea estetismul este dezvoltat-o pe larg în
lipsit de orice forţă de studiile sale, fără însă
motivaţie etică, fiind în a o epuiza.
esenţa sa doar un 185. Este curios că
hedonism rafinat. în cursul reflecţiilor
Schiller se străduieşte, sale, problema „in-
e drept, să introducă o stinctului ludic" trece
motivaţie morală, pe al doilea plan, în
neapărat necesară, dar favoarea noţiunii de
nu reuşeşte să
convingă, deoarece
atitudinea estetică îl
pune în imposibilitatea
de a vedea consecinţele
ce decurg. din
recunoaşterea celeilalte
laturi a naturii umane.
Conflictul care rezultă
îi produce omului o
astfel de confuzie şi de
suferinţă, incit
contemplînd frumosul,
el ajunge în cel mai
bun caz să îşi refuleze
contrariile, fără să se
elibereze de ele, ceea
ce duce la refacerea
condiţiei de la început.
Pentru a-1 ajuta pe om
să depăşească acest
conflict, e necesară o
altă atitudine decît
estetică, ceea ce se vede
tocmai din paralela cu
ideile Orientului.
Filozofia religioasă
indiană a înţeles
această problemă în
toată profunzimea ei şi
a arătat care sînt
categoriile de mijloace
necesare pentru
rezolvarea conflictului.
Este nevoie de un efort
moral suprem, de o
abnegaţie supremă, de
o gravitate religioasă
supremă, într-un cuvînt
de sfinţenie. După cum
se ştie, deşi a
recunoscut importanţa
esteticii, Schopenhauer
a insistat mai cu seamă
 DESP fanteziei, datorată unei
RE
IDEIL constrîngeri lăuntrice,
E LUI fără coerciţii exercitate
SCHI de împrejurări sau de
LLER
135 voinţă. Este un joc
grav.12 Şi totuşi, joc —
dispoziţie estetică ce văzut din afară, din
pare să capete o unghiul conştiinţei, deci
importanţă aproape din punctul de vedere al
mistică. Cred că lucrul judecăţii colective. Dar
acesta nu este este un joc din
întîmplător, ci are o constrîngere interioară.
cauză precisă. Adesea, Aceasta este calitatea
cele mai bune şi mai ambiguă proprie
profunde idei dintr-o oricărei creaţii. Dacă
operă oarecare se jocul se desfăşoară în
refuză cu îndărătnicie sine însuşi, fără a
unei înţelegeri şi produce ceva durabil şi
formulări limpezi, chiar viu, atunci el e doar
dacă ici-colo, ele sînt joc, altminteri însă e
sugerate şi deci, s-ar vorba de muncă
zice, sînt apte a fi clar creatoare. Dintr-o
sintetizate. Mi se pare mişcare ludică de
că o astfel de factori ale căror
dificultate ar exista şi raporturi nu sînt fixate
aici. Schiller însuşi a iniţial iau naştere
alăturat noţiunii de grupări pe care un
„dispoziţie estetică", intelect critic, dotat cu
stare creatoare simţul observaţiei, le
intermediară, idei care poate ulterior evalua.
pun fără dificultate în Producerea noului cade
lumină profunzimea şi nu în seama
gravitatea acestui intelectului, ci a
concept. Pe de altă instinctului ludic pus
parte, el a văzut tot atît în mişcare de
de limpede în constrîngerea
„instinctul ludic" interioară. Spiritul
activitatea intermediară creator se joacă
pe care o căuta. Nu se împreună cu obiectele
poate nega faptul că pe care le iubeşte. De
aceste două poziţii se aceea orice activi-
opun întrucîtva, căci
jocul şi gravitatea se 72 Cf. Schiller, Ober die
notwendigen Grenzen beim
împacă anevoie. Gebrauch schoner Formen,
Gravitatea izvorăşte Cotta, 1826, voi. 18, p. 195.
dintr-o constrîngere in- „Pentru faptul că în cazul
omului este-ticeşte rafinat
terioară profundă, fantezia se orientează după
căreia jocul ti este reguli pînă şi în jocurile ei
expresia exterioară, libere şi că simţul nu se
complace în desfătare fără
orientarea către
acordul raţiunii, se cere lesne
conştiinţă. Să fim bine raţiunii contraserviciul de a
înţeleşi, e vorba nu de o se orienta în gravitatea
voinţă ludică, ci de o legilor ei după interesele
fanteziei şi de a nu ordona
trebuinţă ludică, de o voinţei fără acordul
activitate ludică a instinctelor senzoriale."
136 T 1
I 3
7

tate creatoare a cărei vedere la educarea

posibilitate rămîne omului nu este însă de
ascunsă mulţimii poate la bun început
fi uşor interpretată ca o garantată, cel puţin nu
joacă. Există, cu pare să fie.
siguranţă, foarte puţini 186. Pentru a
creatori cărora nu li se decide în această
poate aduce învinuirea chestiune, trebuie să
că se joacă. Oricum, în căutăm, ca întotdeauna
ce îl priveşte pe insul în astfel de cazuri,
genial care a fost mărturii în istoria
Schiller, ne simţim spiritului uman. în
îndemnaţi să acest scop este
considerăm valabile necesar să ne
aceste puncte de ve- reamintim baza de la
dere. Deşi el însuşi, care am pornit în
aspirînd să treacă tratarea acestei
dincolo de omul de ex- probleme: am văzut că
cepţie şi de modul Schiller pretinde
acestuia de a fi, a dorit detaşarea de contrarii
să ajungă la omul în pînă la obţinerea unei
genere spre a-i acorda stări de vid total a
şi lui acea parte de conştiinţei, în care nici
avantaje şi de mîntuire senzaţii, nici
pe care creatorul, fie sentimente, nici gîn-
şi din motive de duri, nici intenţii să
constrîngere interioară nu joace nici un rol.
foarte puternică, nu le Această stare dorită
poate, oricum, evita. este deci una a
Posibilitatea de a conştiinţei
extinde acest punct de nediferenţiate sau a
unei conştiinţe în care patetică în el. Această
toate conţinuturile şi-au stare nu este însă
pierdut diferenţele prin caracterizată de o lipsă
depotenţia-lizarea de conţinut şi de
valorilor lor determinare. Exemplul
energetice. Or, o de mai sus, invocat ca
conştiinţă veritabilă şi alte pasaje, arată
este posibilă doar însă că, oricum,
Schiller avea în vedere
acolo unde valorile
ide-ea de „evlavie" 74 .
produc o diferenţiere a
Ne situăm, astfel, din
con-ţinuturilor. Unde nou în domeniul feno-
aceasta lipseşte, nu menelor religioase;
poate exista nici o totodată ni se deschide
conştiinţă veritabilă. posibilitatea afectivă
Drept urmare, putem de a extinde atare
numi această stare „in- puncte de vedere la
conştientă", deşi omul în general.
posibilitatea conştiinţei Starea de evlavie
există de fiecare dată. religioasă este un
Este aşadar vorba de un fenomen colectiv,
„abaissement du niveau independent de
mental" (Janet) de înzestrarea
natură artificială, de individuală.
unde şi asemănarea cu 187. Dar mai există
şi alte posibilităţi. Am
yoga şi cu stările de
văzut mai sus că
„engourdissement"
vidul de conştiinţă,
hipnotic. După cîte respectiv starea
ştiu, Schiller nu s-a inconştientă, este
pronunţat niciodată în provocat
legătură cu felul în care de o cufundare în
îşi reprezenta, de fapt, inconştient a libidoului.
tehnica — spre a folosi în inconştient se află
acest cuvînt — de deja conţinuturi relativ
producere a dispoziţiei accentuate, respectiv
estetice. Exemplul cu complexe de remi
Juno Ludovisi pe care niscenţe din trecutul
îl dă în treacăt în individual, mai ales
scrisorile sale73 ne arată complexul parental ca
că starea de „evlavie re este, în genere,
identic cu complexul
estetică" este o dăruire
copilăriei. Prin evlavie,
totală către obiectul
adică prin cufundarea
contemplaţiei şi o
libidoului în
trăire em- inconştient, complexul
co
73 Vber die ăsthetische
Eniehung des pilăriei este reactivat,
Menschen, Scrisoarea a sînt reînsufleţite mai
15-a. ales relaţiile cu pă
rinţii. Fanteziile
izvorite din această
reactivare prilejuiesc
apa
riţia divinităţilor
paterne şi materne, ca
şi trezirea raporturilor
religioase filiale faţă
de Dumnezeu şi a
sentimentelor infantile
corespunzătoare. în mod
semnificativ,
simbolurile părinţilor
sînt
conştientizate, fapt
explicat de Freud prin
refularea imagoului
parental de către
rezistenţe legate de
incest. Sînt de acord
cu
această explicaţie, dar
cred că ea este
incompletă, căci trece
cu
vederea sensul
extraordinar al
acestei substituţii
simbolice.
Simbolizarea în
imagine a divinităţii
semnifică un progres
uriaş
faţă de concretism şi de
senzorialitatea
reminiscenţei, prin
faptul
că acceptînd
„simbolul" ca simbol
real, regresia se
transformă
în progresie, în timp ce
ea ar rămîne ca atare,
dacă aşa-numitul
simbol ar fi definitiv
declarat doar ca semn
al părinţilor ade mişca
văraţi, pierzîndu-şi re regresivă a
astfel caracterul libidoului către
autonom. 7 5 origine, o cufundare în
188. Acceptînd izvorul
realitatea simbolului,
omenirea a ajuns la zeii 74 Loc. cit. „Prin faptul
ei, adică la realitatea că dumnezeul feminin ne
ideii, care face din om imploră adoraţia."
stăpînul pămîntului.
75 Am explicat pe larg
acest punct de vedere în
Evlavia este, cum o lucrarea Wandlungen und
concepe pe bună Symbole der Ubido (reeditare:
dreptate Schiller, o Symbole der Wandlung, în
Gesammelte Werke, V).
138 T 1
I 3
9

începutului. De aici se acesta de vedere,

ridică simbolul ca o igienico-moral, se
imagine a mişcării interesează
progresive incipiente întotdeauna dacă un
care reprezintă o lucru anume este nociv
sinteză a tuturor sau util, corect sau
factorilor inconştienţi, incorect. O psihologie
„forma vie", cum adevărată nici nu se
numeşte Schiller interesează de aşa
simbolul, o imagine a ceva; ei îi ajunge să
lui Dumnezeu, cum ştie cum sînt lucrurile
arată istoria. Nu este în sine.
de aceea întîmplător că 189. Simbolizarea
autorul nostru a ales care rezultă din starea
drept paradigmă de „evlavie" este, pe de
tocmai o imagine a altă parte, unul din
divinităţii, pe Juno acele fenomene
Ludovisi. Goethe lasă religioase colective
să apară din trepiedul care nu au nici o
mumelor imaginile legătură cu înzestrarea
zeieşti ale lui Paris şi personală. Putem deci
Elenei, pe de o parte, accepta şi în această
cuplul parental privinţă posibilitatea
întinerit, pe de alta, unei extinderi a
simbolului unui proces punctelor de vedere
intim de unire pe care discutate la omul în
Faust şi-1 doreşte general. Cred că am
pătimaş ca pe o arătat în felul acesta
supremă reconciliere cel puţin posibilitatea
lăuntrică, aşa cum teoretică de aplicare a
apare limpede din ideilor lui Schiller la
scena următoare şi psihologia umană
cum rezultă tot atît de generală. Din raţiuni
limpede din de completitudine şi
desfăşurarea celei de a claritate, ţin să mai
doua părţi. Din chiar adaug aici că problema
exemplul lui Faust, se relaţiilor dintre
vede că viziunea conştiinţă şi modul
simbolului trimite la conştient de viaţă, pe
continuarea drumului de-o parte,
vieţii şi că atrage
libidoul către un ţel
încă depărtat, dar care
acţionează necontenit
asupra lui, în aşa fel
îneît viaţa i se aprinde
ca o flacără şi se
avîntă fără oprire către
ţeluri situate în
depărtare. De aici,
valoarea şi sensul
simbolului religios.
Am în vedere, fireşte,
nu simboluri
încremenite dogmatic,
moarte, ci simboluri
care se ridică din
inconştientul creator
al omului viu.
Importanţa uriaşă a
unor astfel de
simboluri poate fi
negată doar de acela
care consideră că
istoria universală
începe cu ziua de
astăzi. N-ar trebui să
vorbim despre
importanţa
simbolurilor, din
păcate însă sîntem
nevoiţi să o facem,
căci spiritul epocii
noastre îşi închipuie că
se află chiar deasupra
propriei sale
psihologii. Punctul
şi simbol, de cealaltă desemnat-o prin
parte, mă preocupă de funcţie transcendentă.
multă vreme. Am Nu pot în cadrul de faţă
ajuns la concluzia că să-mi propun lămurirea
nu trebuie să atribuim exhaustivă a acestei
simbolului o valoare probleme. Altminteri
prea mică în virtutea ar trebui să înfăţişez
tocmai a importanţei toate acele materiale
sale considerabile ca care rezultă din
reprezentant al activitatea
inconştientului. Ştim inconştientă. Fanteziile
din experienţa de zi cu descrise în literatura de
zi în tratarea bolilor specialitate nu dau nici
nervoase cît de o idee cu privire la
eminentă este creaţiile simbolice
importanţa practică a despre care e vorba
interferenţelor aici. Există, in schimb,
inconştiente. Cu cît în literatura
disociaţia, adică de- beletristică, nu puţine
părtarea atitudinii exemple de astfel de
conştiente faţă de fantezii, care însă nu
conţinuturile au fost observate şi
individuale şi colective înfăţişate în toată
ale inconştientului, este „puritatea" lor, ci au
mai mare, cu atît acesta fost intens prelucrate
intensifică sau „estetic". Dintre aceste
stăvileşte în mod nociv exemple, ţin să
conţinuturile menţionez în mod
conştiinţei. Din raţiuni special cele două
practice nu trebuie lucrări ale lui
deci să se atribuie Meyrink, Der Golem şi
simbolului o valoare Das griine Gesicht.
neglijabilă. Dacă i se Rezerv acestei
atribuie însă o valoare probleme o cercetare
oarecare, indiferent ulterioară.
dacă e mică sau mare, 190. Cu
el capătă prin însuşi explicaţiile de mai sus
acest fapt importanţa despre starea
unui motiv conştient, intermediară am
respectiv el este depăşit în bună
perceput ca atare, iar măsură ideile lui
libidoul pe care îl Schiller de la care am
conţine are prilejul să pornit. Cu toate că el a
se dezvolte la nivelul sesizat cu acuitate şi
modului de viaţă profunzime
conştient. Se obţine contradicţiile naturii
astfel, după părerea umane, nu a depăşit,
mea, un avantaj în ce priveşte
practic substanţial: încercarea de a găsi o
anume, colaborarea soluţie, faza de
inconştientului, început. Impresia mea
contopirea lui cu este că termenul de
activitatea psihică „dispoziţie estetică"
conştientă şi poartă oarecare
eliminarea astfel a răspundere pentru
influenţelor lui această situaţie. într-
perturbatoare. Această adevăr, Schiller
funcţie comună, relaţia consideră că
cu simbolul, am „dispoziţia estetică"
140 T 1
I 4
1

este totuna cu frumosul optimist incorigibil şi-

care transpune sufletul ar putea imagina că
în ea.76 Proce-dînd „totalitatea" naturii
astfel, el nu doar umane este absolut
confundă cauza cu „frumoasă". Pentru a fi
efectul, ci şi atribuie drepţi, trebuie să
condiţiei convenim că ea este o
„nedeterminării", realitate cu părţi
contrar propriei lui luminoase şi părţi
definiţii, o determinare întunecate. Suma
univocă, identificînd-o tuturor culorilor este
cu frumosul. Funcţia cenuşiul, suprafeţe
intermediară devine luminoase pe fond
astfel ineficientă, de întunecat, suprafeţe
vreme ce, în calitate întunecate pe fond
de frumuseţe, ea luminos.
nedreptăţeşte urîţenia 191. Această
care are şi ea un cuvînt incompletitudine şi
de spus. Schiller insuficienţă
defineşte „constituţia conceptuală explică şi
estetică" a unui lucru împrejurarea că modul
drept calitatea acestuia în care se poate
de a se raporta la produce starea
„totalitatea diferitelor intermediară rămîne
noastre forţe". în complet neelucidat.
consecinţă, „frumosul" Există nenumărate pa-
şi „esteticul" nu saje din care rezultă
coincid, căci diferitele fără echivoc că
noastre forţe sînt şi „desfătarea produsă de
esteticeşte diferite, frumuseţe" provoacă
sînt frumoase şi urîtc, starea intermediară.
şi doar un idealist şi Astfel, Schiller
 afirmă: 192. Această
„Ceea ce ne descriere se opune
măguleşte simţurile în vehement
senzaţia imediată ne consideraţiilor de
deschide sufletul mai sus pivind
sensibil şi mobil „condiţia estetică", în
oricărei impresii, care omul e socotit a fi
făcîndu-ne însă în „nul", nedeterminat, în
aceeaşi măsură mai vreme ce aici el apare
puţin apţi de efort. Ceea în cel mai înalt
ce ne încordează forţele grad determinat de
de gîndire şi le invită frumuseţe („lăsat pradă
să-şi constituie noţiuni
ei"). Este inutil să
abstracte ne întăreşte
continuăm examinarea
spiritul în vederea
acestei probleme la
oricărei forme de
Schiller. El a atins o
rezistenţă, dar ni-1 şi
limită, proprie atît lui,
face, corespunzător,
cît şi epocii în care a
mai insensibil,
trăit, pe care i-a
deposedîndu-ne de re-
ceptivitate şi sporindu- fost cu neputinţă să o
nerîn egală măsură, depăşească, deoarece s-
autonomia. De aceea, a lovit pretutindeni
atît într-un caz, cît şi de „omul cel mai urît",
în celălalt, ajungem în invizibil, a cărui
mod necesar la descoperire avea să fie
epuizare [... j în rezervată vremurilor
schimb, dacă ne dăruim noastre şi lui
desfătării produse de Nietzsche.
frumuseţea adevărată, 193. Schiller voia să
devenim într-o astfel transforme fiinţa
de clipă în egală senzorială într-o fiinţă
măsură stăpîni atît pe estetică. Trebuie să
forţele noastre pasive, schimbăm natura
cît şi pe cele active şi omului senzorial,
ne îndreptăm cu spunea
aceeaşi uşurinţă către el, trebuie „să supunem
lucrurile grave şi către formei" viaţa fizică,
joc, către odihnă şi omul trebuie să-şi
către mişcare, către împlinească „destinul
cedare şi către fizic [...] potrivit
rezistenţă, către gîndire legilor frumuseţii",
abstractă şi către „omul trebuie să-şi
intuiţie."77 înceapă viaţa morală în
cîmpul indiferent al
76 Ober die ăsthetische
celei fizice", el trebuie
să-şi „înceapă libertatea
Erziehung des Menschen,
Scrisoarea a 21-a. raţiunii încă din
interiorul limitelor sale
77 Loc. cit., Scrisoarea a
senzoriale. înclinaţiilor
22-a.
sale, el trebuie
să le impună legea
voinţei sale [...],
trebuie să înveţe a
rîvni
într-un chip mai
nobil." 78 !
194. Acest „trebuie"
de care vorbeşte autorul
nostru este bine
cunoscuta „obligaţie
morală", invocată ori
de cîte ori nu mai
există nici o altă
soluţie. Şi aici ne lovim
de limite inevitabile.
Ar fi nedrept să
aşteptăm ca un singur
spirit, oricît de mare, să
rezolve această
problemă gigantică, o
problemă pe care doar
timpurile şi popoarele o
pot rezolva, şi nici
acestea conştient, ci
doar în virtutea
destinului lor.
195. Grandoarea
ideilor lui Schiller
constă în observaţia
psi
hologică şi în sesizarea
intuitivă a celor
observate. Aş vrea să
mă mai refer aici la
unele din ideile sale
care merită în mod
special să fie
subliniate. Am văzut
mai sus că starea
interme
diară este caracterizată
de producerea unui ce
„pozitiv", anume
a simbolului. Simbolul
reuneşte în natura lui nici unei realităţi
contrariile; aşa, fizice. El este realitate
bunăoară, şi opoziţia şi totuşi aparenţă.
real/ireal, prin faptul Schiller subliniază
că el este, pe de o limpede această
parte, o realitate împreju-
psihologică (din cauza
eficacităţii sale), dar pe 78 Loc. cit., Scrisoarea
a 22-a.
de alta, nu corespunde
14 T 1
2 I 4
3

rare 79 , pentru a face distinge mai strict ceea

apoi o apologie a ce este al meu de ceea
aparenţei, importantă ce este al tău, cu
din toate punctele de cît separă mai atent
vedere. esenţa de formă şi cu
196. „între cît ştie să confere
stupiditatea maximă acesteia mai multă
şi intelectul cel mai autonomie, cu atît mai
înalt mult nu va lărgi doar
există o anumită imperiul frumuseţii, ci
afinitate, în sensul că va păstra neatinse
amîndouă caută doar înseşi graniţele adevă
rea rului; căci el nu poate
lul şi că sînt, să purifice aparenţa
amîndouă, cu totul de realitate fără a
insensibile la simpla elibera, totodată,
aparenţă. realitatea de
Prima este smulsă din aparenţă." 8 1 „A năzui
liniştea ei doar de către apa
prezenţa nemijlocită a renţa autonomă
unui obiect în simţuri, pretinde o mai mare
în vreme ce a doua nu capacitate de
îşi află liniştea abstracţie, o
decît prin readucerea mai mare libertate a
conceptelor ei la inimii şi o mai mare
fapte şi la experienţe; energie a voinţei decît
într-un cuvînt, prostia
nu se poate ridica 79 Loc. cit., Scrisoarea
a 22-a.
deasupra realităţii, iar 80 Loc. cit., Scrisoarea
intelectul nu se poate a 26-a.
situa sub adevăr. în 81 Loc. cit., Scrisoarea
a 27-a.
măsura deci în care
trebuinţa de realitate şi
ataşamentul la realitate
sînt doar urmări
ale lipsei, indiferenţa
la realitate şi interesul
pentru aparenţă sînt
o veritabilă lărgire a
omenirii şi un pas
hotărît spre cultură." 8 0
197. Vorbind mai
sus de valoarea
acordată simbolului,
m-am
referit la avantajul
practic de care dispune
evaluarea inconştien
tului: excludem
perturbarea
inconştientă a
funcţiilor conştiente,
prin aceea că, luînd
simbolul în calcul,
ţinem seama de la bun
început de inconştient.
Nerealizat,
inconştientul lucrează,
după
cum se ştie, pentru a
răspîndi peste toate o
aparenţă falsă: el
apare întotdeauna în
obiecte, căci orice
inconştient se
proiectea
ză. Dacă putem deci
să sesizăm ca atare
inconştientul, atunci
desprindem de pe
obiecte aparenţa falsă,
ceea ce nu poate decît
avantaja adevărul.
Schiller spune: „Acest
drept uman de suve
ranitate este exersat de
el (de om) în arta
aparenţei, şi cu cît el
îi trebuie omului ca
să se limiteze la
realitate, iar el va
trebui să o depăşească
pe aceasta din urmă
pentru a ajunge la cea
dintîi."82
2. Tratatul
despre poezia
naivă şi
sentimentală
198. O vreme mi s-
a părut că împărţirea
poeţilor în naivi şi
sentimentali, pe care o
face Schiller83, are la
bază criterii care
coincid cu punctele de
vedere expuse aici.
După o matură chib-
zuinţă am ajuns la
concluzia că lucrurile
nu stau aşa. Definiţia
lui Schiller este
simplă: poetul naiv
este natură, cel
sentimental caută
natura. Această
formulă simplă este
seducătoare în măsura
în care stabileşte două
moduri diferite de
relaţie cu obiectul. Ar
fi de aceea la îndemînă
să facem următoarele
consideraţii: acela care
caută sau rîvneşte
natura ca obiect nu o
are; el ar fi deci
introvertit, şi invers,
acela care este el
însuşi natură, deci se
află într-o relaţie
intimă cu obiectul, ar
fi extravertit. O astfel
de interpretare, cumva
144 T 1
I 4
celor naivi, fie celor
sentimentali."84 E de prezenţa vie a
vorba deci, şi pentru
Schiller, nu de tipuri
fundamentale, ci mai
degrabă de anumite
caracteristici sau
calităţi ale operelor
individuale. Se vede în
consecinţă limpede că
un poet introvertit
poate ocazional com-
pune într-un mod atît
naiv, cît şi sentimental.
Prin urmare, identitatea
dintre naiv şi
extravertit, pe de-o
parte, dintre
sentimental şi
introvertit, de cealaltă
parte, cade de îndată
ce este vorba de tipuri.
Altceva însă este atunci
cînd în discuţie sînt
mecanismele tipice.
a) Atitudinea naivă
199. Voi înfăţişa
mai întîi definiţiile pe
care Schiller le-a dat
acestei atitudini. S-a
vorbit deja de faptul că
naivul este „natură".
El „urmează simpla
natură şi senzaţie şi se
limitează doar la
imitarea realităţii" 85.
Ne „bucurăm în cazul
forţată, ar avea prea
puţin de a face cu
punctul de vedere al lui
Schiller. Spre
deosebire de distincţia
pe care o facem noi
între tipuri, împărţirea
în naiv şi sentimental
a lui Schiller nu se
ocupă de mentalitatea
individuală a poetului,
ci de caracterul
activităţii sale
creatoare, respectiv al
produsului ei. Acelaşi
poet poate fi într-o
poezie sentimental, în
alta însă, naiv. Homer
este, ce-i drept, în
general naiv, dar cîţi
dintre moderni nu sînt
predominant
sentimentali? Schiller
şi-a dat probabil seama
de această dificultate
şi de aceea a afirmat
că poetul este
determinat de epoca sa,
în calitate nu de
individ, ci de poet. De
altfel, el afirmă:
„Toţi adevăraţii poeţi
vor aparţine, în
funcţie de caracterele
epocii în care trăiesc
sau în funcţie de
împrejurările
întîmplătoare care
exercită o influenţă
asupra formării lor
generale şi asupra
stării lor de spirit
momentane, fie
82 Loc. cit.. Scrisoarea
a 27-a.
83 Schiller, Ober naive
und sentimentalische
Dichtung, Cotta, 1826, voi.
18, p. 205.
5
reprezentărilor naive
obiectului în
imaginaţia noastră." 86
„Poezia naivă este o
favoare a naturii. O
lovitură norocoasă;
cînd reuşeşte nu are
nevoie de nici un fel de
corectură şi nu e
capabilă de nici una
atunci cînd dă greş."
„Prin natura sa, geniul
trebuie să facă totul,
prin libertatea sa, el
poate să facă puţin, şi
îşi va împlini ideea
doar dacă natura va
acţiona în el potrivit
unei necesităţi
interioare." Poezia
naivă „este copilul
vieţii şi tot ea este
aceea care conduce
înapoi la viaţă". Geniul
naiv depinde în
întregime de
„experienţă", de lumea
care îl „atinge nemijlo-
cit". El „are nevoie de
un ajutor din afară"87.
Pentru poetul naiv,
„natura comună" a
mediului său poate
„deveni primejdioasă",
căci „receptivitatea
atîrnă întotdeauna mai
mult sau mai puţin de
impresia exterioară şi
doar mobilitatea mun."88 „Geniul naiv
neîntreruptă a capa- lasă natura să acţioneze
cităţii productive, care nelimitat în el."89 Se
nu este de aşteptat din vede din aceste
partea naturii umane, definiţii mai ales
ar putea împiedica dependenţa naivului
materia să exercite de obiect. Relaţia sa cu
uneori o violenţă oarbă obiectul are un caracter
asupra receptivităţii. obligatoriu, prin aceea
De fiecare dată cînd se că el introiectează
va produce aşa ceva, obiectul, adică se
sentimentul poetic se identifică inconştient
va transforma în cu el sau este a priori
sentiment co- identic cu el. Levy-
84 Loc. cit., p. 236. Bruhl (loc. cit.) nu-
85 Loc. cit., p. 248. meşte această relaţie cu
86 Loc. cit., nota de la obiectul „participation
p. 250. mystique". Identitatea
87 Loc. cit., pp. 303 ş. se stabileşte
urm.
întotdeauna între obiect
şi un conţinut incon-
ştient. Se mai poate
spune că: identitatea
apare prin proiectarea
unei asociaţii analogice
inconştiente în obiect.
O astfel de identitate
are întotdeauna
caracter constringător,
căci e vorba de o
anume cantitate de
libido care, ca orice
cantitate de libido
acţio-nînd din
inconştient, are în
raport cu conştientul
un caracter
constringător, adică nu
este disponibilă pentru
conştiinţă. Insul cu
atitudine naivă este de
aceea în mare măsură
determinat de obiect,
obiectul acţionează, ca
să spun aşa, autonom
în el, se împlineşte pe
sine în el, prin aceea că
naivul se contopeşte cu
obiectul. El împrumută
astfel funcţia sa
expresivă obiectului pe
care îl reprezintă pe
această cale, dar nu
activ sau intenţionat,
ci îl reprezintă în el
însuşi. Naivul în sine
este natură, natura
creează în el produsul.
El lasă natura să
acţioneze fără oprelişti
în el. Primatul revine
obiectului. în acest
sens, atitudinea naivă
este extravertită.

b) Atitudinea
sentimentală
200. Am amintit
mai sus de faptul că
sentimentalul caută na-
tura. El „reflectează
asupra impresiei pe
care obiectele o fac
asupra lui, iar emoţia
în care se cufundă şi
ne cufundă se înte-
meiază doar pe acea
reflecţie. Obiectul
este raportat aici la o
idee şi doar pe această
relaţie se sprijină forţa
lui poetică." 90
Sentimentalul „are
necontenit a face cu
două reprezentări şi
senzaţii aflate în
conflict, cu realitatea
ca limită şi cu ideea
lui ca infinit, iar
sentimentul amestecat
pe care îl produce va
atesta

88 Loc. cit, pp. 307 ş.

urm.
89 Loc. cit., p. 314.
90 Loc. cit., p. 249.
146 T 1
I
P
4
7
mereu această sursă respectiv, extravertită
dublă." 91 „Dispoziţia cele două atitudini ale
sentimentală este re- lui Schiller, nu i-am
zultatul năzuinţei de a epuizat acestuia idei
restabili după conţinut, le. Ambele noastre
şi în condiţii de mecanisme nu sînt
reflecţie, senzaţia decît fenomene funda
naivă." 92 „Poezia mentale de natură
sentimentală este destul de generală care
naşterea sugerează doar vag
93
abstracţiunii." „Din
cauza strădaniei de a 91 Loc. cit., p. 250.
îndepărta de la ea (de 92 Loc. cit., nota de la p.
301.
la natura umană) toate 93 Loc. cit., p. 303.
barierele, geniul 94 Loc. cit., p. 314.
sentimental este expus
primejdiei de a anula cu
totul natura umană şi nu
numai de a se ridica —
ceea ce poate şi trebuie
să facă — deasupra
oricărei realităţi
determinate şi limitate,
pînă la posibilitatea
absolută — deci de a
idealiza —, ci şi de a
trece dincolo de
posibilitate — deci de a
exalta." „Geniul
sentimental părăseşte
realitatea pentru a se
ridica la nivelul ideilor
şi a-şi domina materia
în activitate liberă şi
spontană." 94
201. Este uşor de
văzut că, spre deosebire
de naiv, sentimen
talul este caracterizat
de o atitudine reflexivă
şi abstractizantă.
El „reflectează" pe
seama obiectului,
„retrăgîndu-se" din
obiect.
El este a priori
separat de obiect cînd
începe să producă; nu
obiectul lucrează în el,
ci el însuşi lucrează.
Dar nu în sine în
suşi lucrează, ci dincolo
de obiect. El este diferit
de obiect, nu
este identic cu el, şi
caută să-şi stabilească
relaţia cu el, să-şi
„domine materia".
Această separare a sa
de obiect produce im
presia de dualitate,
subliniată de Schiller,
căci sentimentalul îşi
trage substanţa din
două surse, din obiect,
respectiv din perce
perea lui, şi din sine
însuşi. Impresia
exterioară a obiectului
nu
este pentru el un ce
necondiţionat, ci un
material pe care îl tra
tează potrivit cu
propriile sale
conţinuturi. El se
situează astfel
deasupra obiectului,
întreţinînd totuşi o
relaţie cu el, dar nu o
relaţie de receptivitate,
căci el conferă
obiectului valoare sau
ca
litate în mod arbitrar.
Atitudinea sa este deci
introvertită.
202. Caracterizînd
drept introvertită şi,
specificul. Pentru un veac atît de cultivat
înţelegerea naivului şi a un foarte straniu
sentimentalului trebuie antagonism psihologic
să facem apel la alte între oameni: un
două principii, anume antagonism care, fiind
la senzaţie şi la radical şi în-temeindu-
intuiţie. Vom vorbi mai se pe forma interioară a
amănunţit despre sufletului, provoacă o
aceste funcţii în cursul separare mai gravă decît
cercetării noastre. Aici aceea produsă de un
aş vrea doar să amintesc conflict întîmplător de
că naivul este interese care ar răpi
caracterizat de artistului şi poetului
predominanţa orice speranţă de a plă-
elementului senzorial, cea sau de a emoţiona
sentimentalul de aceea unanim, ceea ce intră
a elementului intuitiv. doar în obligaţiile lor;
Senzaţia leagă de care îl împiedică pe
obiect, ea atrage chiar filozof, chiar dacă
subiectul în obiect, de acesta îşi dă toată
unde „primejdia" pentru silinţa, să convingă
naiv de a se absorbi în întreaga lume, ceea ce
obiect. Intuiţia, ca este de fapt rostul
percepţie a propriilor oricărei filozofii; care,
procese inconştiente, se în fine, nu va îngădui
abstrage din obiect, se niciodată omului în
ridică deasupra viaţa practică să-şi vadă
obiectului şi caută de unanim aprobat modul
aceea întotdeauna să de a acţiona: pe scurt,
domine materia şi să-i un antagonism
dea formă potrivit cu responsabil de aceea că
puncte de vedere nici o operă a spiritului
subiective sau chiar să şi nici o faptă a inimii
o violenteze fără să-şi nu poate face hotărît
dea seama. „Primejdia" fericirea unei clase
care îl ameninţă pe anume, fără a-şi atrage
sentimental rezidă în prin însăşi această
desprinderea totală de împrejurare
realitate şi în condamnarea alteia.
cufundarea în fantezia Acest antagonism este,
ce izvorăşte din fără îndoială, tot atît de
inconştient vechi ca şi începutul
(„exaltare"!). culturii şi nu va putea fi
lesne suprimat decît o
c) Idealistul şi dată cu sfîrşitul ei,
realistul decît doar în cazul
203. în acelaşi cîtorva rari subiecţi
tratat, Schiller ajunge să care din fericire au
stabilească existenţa a existat dintotdeauna şi
două tipuri psihologice. vor exista mereu; dar,
El afirmă: „Aceasta mă deşi printre efectele
conduce să constat într- antagonismului se
numără şi acela
148 T extravertit. în ce
I priveşte
P
U relaţia dintre tipurile
R stabilite de mine, pot
I confirma cuvînt cu
P cuvînt afirmaţiile lui
S
I
Schiller în legătură cu
H tipurile sale. în con
O cordanţă cu cele de mai
L sus, Schiller ajunge de
O la mecanism la
G
I tip, „separînd atît de
C caracterul naiv, cît şi
E de caracterul senti
mental, ceea ce ele au
de a zădărnici orice poetic" 96. Pentru a
încercare de a-1 înfăptui această ope
suprima, pentru că nici raţie trebuie să retragem
una din tabere nu poate din ele ceea ce este
fi determinată să genial, creator, du
recunoască o lipsă de pă care pentru naiv
partea sa şi o realitate rămîn doar aservirea
de partea cealaltă, există faţă de obiect şi
totuşi un cîştig sub- autonomia lui în
stanţial în a urmări subiect, iar pentru
această separare atît de sentimental,
importantă pînă la superioritatea
ultimele ei izvoare şi de faţă de obiect,
a reduce astfel punctul manifestată în
esenţial al conflictului aprecierea şi tratarea
cel puţin la o formulă mai mult sau
mai simplă." 95 mai puţin arbitrară a
204. Din acest pasaj obiectului. Schiller
se vede inechivoc că, declară: „Din punct de
examinînd meca vedere teoretic, din
nismele antagonice, caracterul naiv nu mai
Schiller ajunge să rămîne altceva decît
stabilească două tipuri un spirit de observaţie
psihologice care în lucid şi un ataşament
concepţia sa deţin puternic faţă de
semnificaţia pe care eu mărturia uniformă a
am atribuit-o tipului simţurilor; din punct
introvertit şi celui
de vedere practic, o
supunere resemnată în
faţa necesităţii naturii
[...] Din caracterul
sentimental nu rămîne
altceva (în linie
teoretică) decît un spirit
speculativ neliniştit
care ajunge pînă la
necondiţionat în toate
actele de cunoaştere, iar
în linie practică, un
rigorism moral care
ajunge pînă la
necondiţionat în toate
actele de voinţă. Cel
care
aparţine primei clase
poate fi numit realist,
cel care aparţine ce
leilalte, idealist." 91
205. în continuare,
explicaţiile lui Schiller
în legătură cu ti
purile sale se referă
exclusiv la fenomenele
cunoscute ale atitu
dinii realiste şi,
respectiv, idealiste şi,
prin urmare, nu
interesea
ză cercetarea noastră.
95 Loc. cit., pp. 329 ş.
urm.
96 Loc. cit., p. 331.
97 Loc. cit.
III
APOLIN
ICUL ŞI
DIONISI
ACUL
206. Problema trăită
şi parţial elaborată de
Schiller a fost reluată
într-un mod nou şi
original de Nietzsche în
lucrarea Die Geburt
der Tragodie1 din
1871. Această scriere
de tinereţe se
raportează, ce-i drept,
nu la Schiller, ci mai
degrabă la Scho-
penhauer şi la Goethe.
Cel puţin aparent, ea
are însă în comun cu
Schiller estetismul şi
credinţa în greci, cu
Schopenhauer
pesimismul şi motivul
mîntuirii, şi multe
puncte de contact cu
Faust al lui Goethe. în
ce ne priveşte, dintre
toate aceste raportări,
cea mai importantă
este, fireşte, aceea la
Schiller. Nu putem
trece însă pe lîngă
Schopenhauer fără a
remarca măsura
importantă în care el a
dezvoltat ideile
orientale tratate de
Schiller sub forma unor
palide scheme. Dacă
facem abstracţie de pe-
simismul lui
Schopenhauer, izvorît
din opoziţia faţă de
bucuria creştină a
credinţei şi
certitudinea mîntuirii,
doctrina salvării este la
el esenţialmente
budistă. El s-a situat de
partea Orientului.
Evident, aici este o
contrareacţie la
atmosfera noastră occi-
dentală. După cum se
ştie, această reacţie
subzistă nu în mică
măsură şi astăzi în
cadrul unor mişcări
variate, îndreptate mai
mult sau mai puţin
total către India.
Această orientare către
Orient se opreşte
pentru Nietzsche în
Grecia. El resimte
Grecia şi ca pe un
spaţiu de mijloc între
Răsărit şi Apus. Aici se
întîl-neşte cu Schiller
— dar cît de diferită
este concepţia lui
despre caracterul
grecesc! El vede fondul
întunecat pe care este
pictată lumea de aur,
senină, a Olimpului.
„Pentru a putea trăi,
grecii au trebuit să
creeze, împinşi de cea
mai imperioasă
necesitate, aceşti zei."
„Grecul cunoştea şi
resimţea spaimele şi
ororile
 1 Fr. Nietzsche, Werke, voi. 1, 1899.
15 T 1
0 I 5
1

existenţei; în genere, scr a nemijlocită a punctului

spre a putea trăi, el a ier de vedere potrivit căruia
trebuit să le opună ea dezvol-
acestora naşterea de vis, lui
strălucitoare a Ni 2 Nictzsche, loc. cit., p. 31.
olimpicnilor." Acea ne- etz
încredere uriaşă în faţa sch
puterilor titanice ale e
naturii, acea Moira —
tronînd fără milă peste să-
orice cunoaştere, acel şi
vultur al lui Prome-tcu, for
prietenul oamenilor, me
acea neînfricare a ze
înţeleptului Oedip, acel sin
blestem al neamului gur
atrizilor care îl un
constrînge pe Orestc la pu
matricid ( . . . ) au fost nct
mereu şi reînnoit de
biruite de greci, sau cel ve
puţin învăluite şi retrase der
privirii cu ajutorul e
acelei lumi artistice şi
intermediare a să
olimpicnilor." 2 jud
„Seninătatea" grecilor, ec
cerul rizind al Eladei ca e
o iluzie lucind pe tot
fundaluri întunecate — od
iată cunoaşterea ată
rezervată modernilor; opi
un argument important nia
împotriva estetismului me
moral! Nietzsche a
adoptă astfel un punct in
de vedere substanţial ce
diferit de acela al lui o
Schillcr. Ceea ce am pri
presupus în cazul lui ve
Schillcr, anume faptul că şte
Bric/e iiber dic .
âstlietische Erzielmng 2
se află in slujba unei 0
cauze proprii, devine în 8.
cazul scrierii lui „V
Nietzsche o certitudine om
— cartea este „profund fi
generală". Şi in vreme ciş
ce Schillcr începe tig
şovăitor să picteze at
lumini şi umbre în mu
culori palide şi, lt
climinînd toate pe
ascunzişurile şi abisurile ntr
naturii umane, să u
înţeleagă opoziţia din ştii
propriul suflet ca fiind nţa
aceea dintre „naiv" şi est
„sentimental", concepţia eti
lui Nietzsche este mai cii
profundă şi desenează în
un contrast care pe una cli
din laturile lui nu este pa
cu nimic mai prejos in
dccît frumuseţea ca
strălucitoare a viziunii re
lui Schillcr, iar pe vo
cealaltă latură găseşte m
sunete infinit mai fi
întunecate care aju
intensifică, ce-i drept, ns
puterea luminii, dar nu
lasă, totodată, să se do
presimtă dincolo de ele ar
un întuneric şi mai la
adine. înţ
207. Nietzsche ele
numeşte perechea sa ger
fundamentală de ea
contra log
rii: apolinic-dionisiac. Să ica
încercăm mai intîi să ne , ci
reprezentăm şi
natura lor. în acest la
scop, voi da mai jos o cer
seric de citate cu tit
ajutorul cărora cititorul va u
fi în măsură — chiar di
fără a fi parcurs ne
1
ta 209. „De cele două
re divinităţi ale artei, de
a Apollo şi de Dio-
în nysos, legăm
co recunoaşterea faptului că
nti în lumea greacă există,
nu în funcţie de origine şi de
ar scopuri, o enormă opoziţie,
e a între arta
ar plastică, apolinică, şi arta
tei lipsită de imagini a muzicii
est ca artă a
e lui Dionysos: cele două
leg instincte atît de diferite
at merg în paralel,
ă în conflict deschis cel mai
de adesea, imboldindu-se
du reciproc în ve
pli derea unor noi naşteri,
cit mereu mai robuste, spre a
at perpetua prin
ea ele lupta acelor opoziţii pe
ap care cuvîntul comun «artă»
oli doar apa
ni rent o anulează; pînă cînd,
c- în cele din urmă, printr-un
di act meta
on fizic miraculos al «voinţei»
isi elenice, ele apar
ac împerecheate, şi în
: această împerechere
în zămislesc opera de artă,
ac dionisiacă şi apo
el linică deopotrivă, a
aşi tragediei atice." 3
fel 210. Spre a caracteriza
în mai îndeaproape aceste
ca două instincte,
re Nietzsche compară stările
ge psihologice specifice
ne produse de ele
ra cu acelea ale visului şi ale
re beţiei. Instinctul apolinic
a produce sta
de rea comparabilă visului,
pi instinctul dionisiac pe cea
nd comparabilă
e beţiei. Prin „vis",
de Nietzsche înţelege, cum
du spune el însuşi, mai
ali cu seamă „viziunea
tat interioară", „aparenţa
ea frumoasă a lucrurilor
se onirice". Apollo „stăpîneşte
xel aparenţa frumoasă a lumii
or interioa
în re a fanteziei", el este „zeul
co tuturor forţelor plastice".
nd Este mă
iţii sură, număr, limitare şi
le stăpînire a tot ceea ce este
un sălbatic şi
ei neîmblînzit". „Ai vrea
lu ( . . . ) să-1 desemnezi pe
pt Apollo prin su
e perba imagine divină a
co principium-ului
nti individuationis." 4 Dio
nu nisiacul este, în schimb,
e eliberarea instinctului
şi fără limite, iz
ale bucnirea neînfrînatei
un dynamis a naturii animale
ei şi divine, de
îm unde faptul că omul
pă apare în corul dionisiac
că ca satyr, zeu în
ri partea de sus, ţap în cea de
in- jos.5 Este groaza provocată
ter de sfărî-
ve marea principiului
ni individuaţiei şi totodată
nd „extazul plin de de
do licii" pentru că el s-a
ar sfărîmat. Dionisiacul este
pe din acest motiv
rio
di 3 Loc. cit, pp. 19 ş. urm.
c. 4 Loc. cit., pp. 22 ş. urm.
"
5 Loc. cit., pp. 57 ş. uim.

152 T 1
I 5
3

comparabil cu beţia care dizolvă

individualul în instincte din Olimp îşi
şi conţinuturi colective, datorează lumina
o explozie a eului întunericului din
închis sub influenţa sufletul grec; în
lumii. De aceea în consecinţă, împăcarea
dionisiac aflăm omul în lui Apollo cu
faţa omului, „chiar şi
natura alienată, ostilă 6 Loc. cit., p. 24.
sau subjugată
7 Loc. cit., pp. 24 ş.
urm.
celebrează din nou 8 Loc. cit., p. 27.
sărbătoarea împăcării
cu fiul ei pierdut,
omul"6. Fiecare se
simte „una" cu
aproapele său („nu
doar unit, împăcat,
contopit").
Individualitatea sa
trebuie să fie de aceea
complet abolită.
„Omul nu mai este
artist, el a devenit
operă de artă: forţa
artistică a întregii
naturi [...] se revelează
aici sub fiorul beţiei."7
Altfel spus, acea
dynamis creatoare,
libidoul sub forma
instinctului, ia în
stăpînire individul ca
pe un obiect şi îl
foloseşte ca pe un
instrument sau ca pe o
expresie. Dacă ar fi să
concepem fiinţa
naturală ca „operă de
artă", atunci, în stare
dionisiacă, omul devine
operă de artă naturală;
în măsura în care
fiinţa naturală tocmai
nu este operă de artă în
accepţia în care
obişnuim să înţelegem
noi „opera de artă", ea
nu este decît simplă
natură neîmblînzită,
torent sălbatic în orice
privinţă, nici măcar
animal limitat la sine
şi la fiinţa lui. Din
raţiuni de claritate şi
din motive legate de
discuţia care va urma,
mă simt obligat să
subliniez acest punct
pe care Nietz-sche, din
anumite motive, a omis
să-1 scoată în evidenţă,
ascun-zînd astfel
problema sub un văl
estetic înşelător, pe
care însă, fără voia lui,
1-a ridicat din cînd în
cînd. Aşa, de pildă,
atunci cînd se referă la
orgiile dionisiace:
„Aproape pretutindeni,
în miezul acestor
sărbători se afla o
desfrînare sexuală
tumultuoasă ale cărei
valuri se revărsau
peste fiecare familie şi
peste legile ei
venerabile; tocmai
bestiile cele mai
sălbatice ale naturii
erau aici descătuşate
pînă într-atît încît se
lăsau pradă acelui
respingător amestec de
voluptate şi cruzime." 8
211. Nietzsche
consideră reconcilierea
dintre Apollo delfic şi
Dionysos un simbol al
reconcilierii acestor
contraste în inima
grecului civilizat. El
uită însă de propria
formulă compensatoa-
re, potrivit căreia zeii
Dionysos ar fi o
aparenţă frumoasă, un
deziderat provocat de
mizeria resimţită de
jumătatea civilizată a
grecului în luptă cu
latura barbară care în
stare dionisiacă îşi
croia nestînjenită drum.
între religia unui popor
şi modul său de viaţă
real există întotdeauna
o relaţie
compensatoare,
altminteri religia nu
ar avea nici un sens
practic. Regula se
confirmă începînd cu
moralitatea înaltă a
religiei perşilor pe de-
o parte, şi cu
ambiguitatea morală a
obiceiurilor lor,
faimoasă încă din
Antichitate, pe de altă
parte, şi pînă în epoca
noastră „creştină", în
care religia iubirii a
asistat cea mai întinsă
baie de sînge din
istoria universală. De
aceea putem conchide,
în temeiul tocmai al
simbolului
reconcilierii delfice, că
există un conflict cu
deosebire vehement în
fiinţa greacă. Ceea ce
ar putea explica dorinţa
de mîntuire care a con-
ferit misterelor acea
importanţă imensă în
viaţa poporului grec pe
care au trecut-o pe de-
a-ntregul cu vederea
eleniştii exaltaţi de
odinioară. Se obişnuia
să se atribuie în mod
naiv grecilor doar
ceea ce ne lipsea nouă.
212. în starea
dionisiacă, grecul nu
devenea nicicum operă
de artă, ci era inundat
de propria fiinţă
barbară, deposedat de
15 T 1
4 I
cu apolinicul „printr-
un act metafizic
miraculos", cum
spune Nietzsche chiar
de la început. Trebuie
să reţinem această
afirmaţie, ca şi
cealaltă, după care
opoziţia în chestiune
„nu este suprimată
decît aparent de
termenul comun
«artă»". Trebuie să ne
amintim de aceste
propoziţii deoarece
Nietzsche, asemenea
lui Schiller, are
tendinţa evidentă de a
atribui artei un rol me-
diator şi mîntuitor. Şi
astfel, problema se
înfundă în estetic —
urîtul este de
asemenea „frumos";
abominabilul, răul
chiar strălucesc,
jinduite, în lucirea
înşelătoare a luat
frumosului estetic.
Natura de artist a lui
Schiller, ca şi aceea a
lui Nietzsche,
revendică prin sine şi
pentru posibilităţile
proprii de creaţie şi de
personalitate, desfăcut
în componentele sale
colective şi făcut una
cu inconştientul
colectiv (prin
renunţarea la ţelurile
individuale), una cu
„geniul speciei", al
naturii chiar. Pentru
cel care atinge condiţia
de înfrînare apolinică,
această stare de beţie
care îl făcea pe om să-
şi uite cu totul de sine
şi de umanitatea sa,
devenind o simplă
fiinţă instinctuală, va
fi fost ceva demn de
dispreţ, motiv pentru
care între cele două
instincte trebuia, neîn-
doielnic, să
izbucnească mai întîi o
luptă aprigă. Să se
pună în libertate
instinctele omului
civilizat! Cel care se
exaltă în faţa culturii
îşi închipuie că din ea
izvorăşte doar
frumuseţe. Această
eroare se bazează pe o
lipsă de cunoaştere
psihologică profundă.
Forţele instinctuale
acumulate în insul
civilizat sînt extrem de
distrugătoare şi cu
mult mai primejdioase
decît instinctele pri-
mitivului care îşi
trăieşte continuu şi în
măsură modestă
instinctele negative. De
aceea nici un război
din trecutul istoric nu
poate rivaliza, în
amploarea ororii, cu
războiul naţiunilor
civilizate. Nici la greci
nu va fi fost
altminteri. Tocmai
pentru că au trăit v»u
senzaţia de groază, ei
au izbutit să împace
treptat dionisiacul
5
5
expresie un sens
mîntuitor.
213. Iată de ce
Nietzsche uită cu totul
de faptul că lupta dintre
Apollo şi Dionysos şi
împăcarea lor finală
nu era pentru greci o
problemă estetică, ci
una religioasă.
Sărbătorile dionisiace
ale satyrilor erau,
potrivit oricărei
analogii, un fel de
sărbători totemice,
însoţite de identificări
totemice cu strămoşii
mitici sau direct cu
animalul totem.
Cultul lui Dionysos a
avut în multe locuri o
coloratură mitic
speculativă şi a
exercitat în orice caz
o influenţă religioasă
foarte puternică.
Faptul că tragedia a
naştere din
ceremonia religioasă
primitivă semnifică tot
atît cît legătura dintre
teatrul nostru modern
şi misterele
medievale, precum şi
fundamentul exclusiv
religios al acestora, şi
nu îngăduie de aceea
ca problema să fie
judecată doar în
aspectul ei estetic.
Estetismul reprezintă
ochelarii moderni prin
care tainele
psihologice ale
cultului dionisiac sînt
văzute într-o lumină
în care anticii în mod
sigur nu le vedeau şi
nu le trăiau. Atît în
cazul lui Nietzsche,
cît şi în acela al lui
Schiller, punctul de
vedere religios a fost
complet ignorat şi
înlocuit cu reflecţia
estetică. în mod cert,
aceste lucruri posedă
o latură estetică ce nu
trebuie nicidecum
neglijată.9 Dacă însă
creştinismul medie-
9 Estetismul poate,
fireşte, înlocui funcţiile
religioase. Dar cîte nu sînt
lucrurile care pot face
acelaşi lucru? Cîte surogate
de religie absentă nu am
cunoscut? Chiar dacă
estetismul este un foarte
nobil surogat, el nu e totuşi
altceva decît un înlocuitor
pentru un ce veritabil care
lipseşte. „Convertirea"
tîrzie a lui Nietzsche la
Dionysos arată de altfel cel
mai bine că surogatul
estetic nu a ţinut piept
timpului.
val este interpretat
doar estetic,
caracterul său real se
falsifică şi se
superficializează tot
atît de mult ca atunci
cînd este abordat
exclusiv istoric. O
înţelegere autentică
nu poate avea loc
decît pe un fond
identic, căci nimeni
nu va susţine că
înţelege esenţa unui
pod de cale ferată,
simţindu-1 estetic. Tot
astfel, a concepe lupta
dintre Apollo şi
Dionysos ca pe o
chestiune legată de in-
stincte artistice
contrarii înseamnă a
transfera problema,
nemotivat din punct
de vedere istoric şi
material, în domeniul
estetic, a o supune
unei examinări
parţiale care nu va da
niciodată seamă de
conţinutul ei real.
214. Această
deplasare are în mod
sigur mobilul şi scopul
ei psihologic.
Avantajul procedurii
nu este greu de
descifrat: examinarea
estetică transformă pe
loc problema într-o
imagine pe care
contemplatorul o
examinează comod,
admirîndu-i atît fru-
museţea cît şi urîţenia,
situat fiind la o
depărtare sigură de
orice simpatie şi
participare,
mulţumindu-se să
retrăiască doar senzi-
tiv pasiunea din
imagine. Atitudinea
estetică ne fereşte de
participare, de
amestecul personal pe
care îl presupune
înţelegerea religioasă
a problemei. Acelaşi
avantaj e garantat de
modul istoric de
examinare, la a cărui
critică Nietzsche
însuşi a adus o serie
de contribuţii dintre
cele mai preţioase. 10
Posibilitatea de a
aborda doar estetic o
astfel de problemă —
„o problemă cu
coarne", cum o
numeşte el — este
fără îndoială
ispititoare, căci
înţelegerea religioasă,
singura adecvată în
acest caz, presupune o
trăire prezentă sau
trecută, de care omul
modern este rareori în
stare. Dionysos pare
să se fi răzbunat pe
Nietzsche; a se vedea
Versuch einer
Selbstkritik, din anul
1886, care prefaţează
Die Geburt der
Tragodie: „Da, ce este
dionisiac? — în
această carte se oferă
un răspuns —- aici
vorbeşte un «ştiutor»,
iniţiatul şi apostolul
dumnezeului său" 11.
Ceea ce Nietzsche nu
era cînd a scris Die
Geburt der Tragodie
absorbit fiind de sus! Şi nu uitaţi de
estetică; dionisiac însă picioarele voas-
a devenit abia scriind
Zarathustra şi acel 10 Fr. Nietzsche, Vom
paragraf memorabil Nutzen und Nachteil der
Historie Jur das Leben.
care încheie Versuch Partea a doua din
einer Selbstkritik: Vnzeitgemăfien
„înălţaţi-vă inimile, Betrachtungen.
fraţi ai mei, sus, mai 11 Nietzsche, Versuch
einer Selbstkritik, p. 6.
15 T 1
6 I 5
7

tre! Ridicaţi-vă şi problemă deoparte,

picioarele, voi, buni de
dansatori, şi mai bine oarece în cursul
chiar: staţi şi în expunerii noastre vom
cap!" 12 avea prilejul să
215. Profunzimea revenim
deosebită cu care mai amănunţit asupra
Nietzsche a înţeles ei, şi să cercetăm mai
pro îndeaproape noţiu
blema, în ciuda nile de apolinic şi
certitudinilor sale dionisiac. Să
estetice, era atît de examinăm mai întîi
aproape dionisiacul.
de realitate încît Prezentarea lui
experienţa dionisiacă Nietzsche lasă
pe care o va face limpede să se vadă că
ulterior el are de
pare aproape o astă dată în vedere o
consecinţă inevitabilă. desfăşurare, o
Atacul împotriva lui revărsare în sus şi în
So- afară,
crate, întreprins în Die o diastolă, cum spune
Geburt der Tragodie, Goethe, o mişcare ce
se adresează raţio îmbrăţişează uni
nalistului, insensibil la versul, cum o descrie
orgiasticul dionisiac. Schiller în oda An
Acest afect cores die Freude (Către
punde erorii analoage Bucurie):
pe care o săvîrşeşte „îmb
contemplaţia estetică: răţişa
ea îşi ţine problema la ţi-vă,
distanţă. în ciuda voi
concepţiei sale esteti milio
ce, Nietzsche a intuit ane
încă de atunci soluţia Un
reală, scriind că opo sărut
ziţia va fi anulată nu al
de artă, ci de un „act lumii
metafizic miraculos între
al voinţei elene". El gi",
pune „voinţa" între şi
ghilimele, ceea ce ne mai
face să credem, depa
ţinînd seama de rte:
influenţa puternică
pe care 12 Loc. cit., p. 14.
Schopenhauer o
exercita asupra lui, că
avem în vedere
noţiunea
metafizică de voinţă.
„Metafizică" are,
pentru noi,
semnificaţia
psihologică de
„inconştient". Dacă în
formula lui Nietzsche
îl
înlocuim pe
„metafizic" cu
„inconştient", atunci
soluţia proble
mei ar fi un „act
miraculos"
inconştient. Un
„miracol" este ira
ţional, deci actul este
un fenomen iraţional
inconştient, ceva ce
se formează din sine
fără participarea
raţiunii şi a intenţiei
con
ştiente; el rezultă,
devine, ca fenomen de
creştere al naturii crea
toare, născut nu din
subtilităţile spiritului
uman, ci din aştep
tarea nostalgică, din
credinţă şi speranţă.
216. Să lăsăm
deocamdată această
„L 217. Aceasta este o
a expansiune dionisiacă.
sin Un torent de pu
ul ternică simţire
na universală care
tur izbucneşte irezistibil şi
ii ameţeşte
Fii simţurile ca un foarte
nţ
tare vin. Este o beţie în
cel mai înalt sens.
ele
to
218. La această
stare, elementul
ate
psihologic al
so
senzaţiei, sen
rb
zorială sau afectivă,
bu participă într-o
cu măsură foarte mare.
rie Este
; vorba de o extraversie
To de sentimente, legate
ţi indistinct de ele
cei mentul senzaţie, motiv
bu pentru care le numim
ni, senzaţii afective.
toţ Există de aceea mai
i degrabă afecte care
cei izbucnesc în această
răi stare, prin urmare ceva
M instinctiv care exercită
er o coerciţie oarbă
g ce se exprimă în
pe afectarea sferei
corporale.
ur
m
219. Apolinicul, în
schimb, este o
ele
percepere de imagini
-i
inte
de
rioare ale frumuseţii,
ro
ale măsurii şi ale
ze. sentimentelor în
Să proporţii
rut temperate.
ări Comparaţia cu visul
ne arată limpede
-a caracterul stării
da apolinice: este starea
t introspecţiei, a
şi contemplaţiei întoarse
po către
a interior, către lumea
m de vis a ideilor eterne,
e, deci o stare de in-
U troversie.
n 220. Pînă aici
pri
analogia cu
mecanismele noastre
et
este desigur
en
în afara oricărei
pi
îndoieli. Dacă ne vom
n'
mulţumi însă doar cu
la
ea,
m nu vom putea da întru
oa totul seama de
rte noţiunile lui
de Nietzsche.
vo 221. Pe parcursul
tat cercetării de faţă
; vedem că starea de
Vi intro-
er versie, în măsura în
m care devine un
el habitus, aduce
ui întotdeauna
pl cu sine şi o
ăc diferenţiere a relaţiei
er cu lumea ideilor, în
ea vreme ce
i-a extraversia devenită
fo
obişnuinţă aduce cu
sine o diferenţiere a
st
relaţiei cu lumea
da
obiectului. în
tă,
conceptele lui
Iar
Nietzsche nu ve
ch dem nimic dintr-o
er astfel de diferenţiere.
ub Sentimentul dionisiac
ul are caracterul absolut
stă arhaic al senzaţiei
în afective. El nu este
faţ deci
a pur şi simplu
D diferenţiat de
o instinctual spre a
m putea deveni acel
nu element mobil care, în
lui cazul tipului
." extravertit, ascultă de
reco
mandările raţiunii şi docil. Tot aşa,
se lasă în voia conceptul de
acesteia ca un introversie al lui
instrument Nietzsche nu în-
158 T 1
I 5
9

treţine nici un fel de senzaţiei simţurilor.

relaţie distinctă cu 223. Noţiunile lui
ideile care, odată elibe- Nietzsche ne conduc,
rate de intuiţia prin urmare, la un al
determinată senzorial treilea şi, respectiv, al
sau produsă creator, să patrulea tip psihologic
poată deveni forme pe care le-am pu
abstracte şi pure. tea denumi estetice prin
Apolinicul este o raportare la tipurile
percepţie interioară, o raţionale (al gîndirii
intuiţie a lumii ideilor. şi al simţirii). Sînt
Comparaţia cu visul tipul intuiţiei şi tipul
arată desluşit că senzaţiei. Aceste două
Nietzsche gîndea tipuri au comun cu
această stare, pe de-o tipurile raţionale
parte, ca simplă momentul introversiei
intuiţie, pe de alta, ca şi al
simplă imagine. extraversiei, fără însă a
222. Aceste diferenţia, ca în tipul
caracteristici au ceva gîndirii, percepe
particular pe care nu ne rea şi contemplarea
pu imaginilor interioare
tem îngădui să-1 de gîndire şi, precum
atribuim noţiunii tipul simţirii,
noastre de atitudine conţinutul afectiv al
introver imaginilor interioare
tită sau extravertită. în de sen
cazul unui om orientat timent, în schimb,
precumpănitor pe intuitivul ridică
reflecţie, starea perceperea
apolinică de inconştientă la
contemplare a rangul unei funcţii
imaginilor interioare diferenţiate prin care
produce o elaborare a se produce şi adaptarea
acestora potrivit cu sa la lume. El se
esenţa gîndirii inte adaptează cu ajutorul
lectuale. Astfel iau unor directive
naştere ideile. în cazul inconştien-
unui om orientat pre
cumpănitor pe
sentiment are loc un
proces asemănător:
imagi
nile sînt simţite
profund şi apare o
idee afectivă care
poate să
coincidă în esenţa ei
cu ideea produsă de
gînd. Ideile sînt de
aceea tot atît de mult
gînduri cît şi
sentimente, de exemplu
ideea
de patrie, de libertate,
de Dumnezeu, de
nemurire etc. Principiul
ambelor elaborări
este raţional şi logic.
Există însă şi un alt
punct de vedere potrivit
căruia elaborarea logic
raţională nu este
valabilă. Acest punct
de vedere este cel
estetic. în introversie
el
întîrzie asupra
contemplării ideilor,
dezvoltă intuiţia şi
contem
plarea interioară; în
extraversie, el întîrzie
asupra senzaţiei şi
dezvoltă simţurile,
instinctul, afectanţa.
Pentru acest punct de
vedere, gîndirea nu
este în nici un caz
principiul percepţiei
in
terioare a ideilor şi
nici sentimentul;
pentru el, gîndirea şi
sim
ţirea sînt simple
derivate ale
contemplaţiei
interioare sau ale
te pe care le
receptează graţie unei
percepţii deosebit de
fine şi de ascuţite şi
interpretării unor
mişcări pe jumătate
conştiente. Cum arată
o astfel de funcţie este
greu de descris, din
cauza caracterului ei
iraţional şi, ca să spun
aşa, inconştient. Ar
putea fi comparată cu
daimonion-ul lui
Socrate; cu deosebirea
însă că atitudinea
neobişnuit raţionalistă
a lui Socrate refula
funcţia intuitivă, în aşa
fel încît ea trebuia să
se impună într-o formă
concret halucinatorie,
deoarece nu avea acces
psihologic direct la
conştiinţă.
224. Tipul senzaţiei
este în orice privinţă o
răsturnare a celui
intuitiv. El se bazează
exclusiv pe elementul
senzaţiei simţuri
lor. Psihologia lui se
orientează după
instinct şi după
senzaţie.
El se referă de aceea
la excitaţia reală.
225. Faptul că
Nietzsche subliniază
tocmai funcţia
psihologi
că a intuiţiei pe de-o
parte, pe aceea a
senzaţiei şi a
instinctului
de cealaltă parte, este
caracteristic pentru
propria sa psihologie.
El aparţine, desigur,
tipului intuitiv cu
înclinare spre
introversie.
în favoarea încadrării
în categoria
intuitivilor pledează
modul
predominant intuitiv
artistic al producţiei
sale, pentru care cu
deosebire
semnificativă este
tocmai scrierea Die
Geburt der
IV
P
R O
O M
B U
L L
E U
M I
A
Tragodie şi, în mai
mare măsură,
principala sa operă,
Also
sprach Zarathustra.
Pentru latura sa
introvertit intelectuală
de
finitorii sînt scrierile
aforistice care, în
ciuda coloraturii lor
in
tens afective, atestă un
intelectualism
eminamente critic, de
fac
tura celui francez din
veacul al XVIII-lea.
în favoarea tipului
său intuitiv pledează
în general lipsa de
limitare şi de unitate
raţională. Ţinînd
seama de această stare
de fapt nu ne uimeşte
situarea, inconştientă, a
propriei psihologii în
prim-planul scrie
rilor de început, ceea
ce corespunde
atitudinii intuitive care
per
cepe mai degrabă
exteriorul prin interior,
uneori chiar în paguba
realităţii. Cu ajutorul
acestei atitudini, el a
dobîndit şi o cunoaş
tere profundă a
calităţilor dionisiace
ale propriului
inconştient
ale cărui forme
primitive au atins, atît
cît ştim, suprafaţa
con
ştiinţei abia o dată cu
izbucnirea bolii, după
ce mai înainte se
trădaseră la nivelul
operei prin
numeroasele aluzii
erotice. Din
punct de vedere
psihologic, este de
aceea extrem de
regretabil
că scrierile, deosebit de
semnificative,
descoperite la Torino,
du
pă declanşarea bolii, au
fost distruse din
scrupul moral şi estetic.
L

T
I
P
U 1.
R Generalităţi
despre
I
tipurile lui
L Jorda
O
R 226. Urmărind
cronologic lucrările
Î preliminare legate de
N pro
blema tipurilor
S psihologice, ajung
T acum la un opuscul
U mai ciu
D dat, a cărui cunoaştere
I o datorez preţioasei
U mele colaboratoare
Dr Constance E. Long 161
din Londra. E vorba PROBLEMA
TIPURILOR
de Character As ÎN STUDIUL
Seen In Body and OMULUI
Parentage 1 a lui
Furneaux Jordan. 228. Reiese limpede
227. în cele 126 de din această definiţie că
Jordan opune reflecţiei,
pagini ale cărţuliei
gîndirii, activitatea,
sale, Jordan descrie
fapta. E de înţeles că
în principal două tipuri
un observator
caracteriologice a
superficial al fiinţei
căror definiţie ne in
umane este izbit mai
teresează din multe întîi de contrastul din-
privinţe deşi, tre caracterul reflexiv
anticipînd, putem spune şi cel activ şi de aceea
că au dispus să definească
torul ia doar pe opoziţia cercetată şi
jumătate în din acest punct de
considerare tipurile vedere. Dar chiar şi
noastre, iar în simpla reflecţie pe
ce priveşte cealaltă seama faptului că în
jumătate, el adoptă mod necesar caracterul
punctul de vedere al ti activ nu rezultă doar
pului intuitiv şi din impulsuri, ci că el
senzorial pe care îl poate să provină şi din
amestecă apoi cu gîndire, arată că este
celălalt util să se definească
punct de vedere. Dau opoziţia observată şi
mai întîi cuvîntul din această
autorului, spre a-şi for perspectivă. Jordan
mula definiţia însuşi ajunge la
introductivă. El asemenea concluzii,
introducînd în
afirmă: „Există două
consideraţiile sale un
caractere
alt element deosebit de
fundamental diferite,
valoros pentru noi,
două tipuri caracteriale
anume sentimentul3.
distincte (şi un al Astfel, el constată că
treilea, intermediar): tipul activ e mai puţin
unul la care tendinţa pasionat, în vreme ce
către activitate este temperamentul reflexiv
puternică, iar tendinţa se caracterizează
către reflecţie slabă, şi tocmai prin
un altul, la care pasionalitate. De aceea
predomină aplecarea Jordan îşi numeşte
spre reflecţie, în tipurile „the less
vreme ce pornirea impassioned" şi „the
spre more impassioned".
activitate este mai Elementul pe care îl
slabă. între aceste trecuse cu vederea în
două extreme există definiţia introductivă
ne este ridicat deci
numărate nuanţe. E ulterior la rangul de
suficient să arătăm termen constant.
însă că mai există şi Deosebirea faţă de
un concepţia noastră stă
al treilea tip [...], la în faptul că Jordan
consideră tipul mai
care forţa de reflecţie
puţin „pasionat" ca
şi forţa de acţiune
fiind întotdeauna şi
îşi ţin mai mult sau
„activ", iar pe celălalt
mai puţin cumpăna.
ca „inactiv". Socotesc
într-o clasă interme nefericită această
diară, pot fi grupate şi confuzie, căci există
acele caractere la care naturi extrem de
există o pornire pătimaşe şi profunde
către excentricitate care sînt totodată
sau la care domină energice şi active, şi
alte posibile tendinţe invers, naturi mai puţin
anormale în paguba pasionate şi
proceselor emoţionale superficiale pe care nu
şi nonemoţionale." 2 le caracterizează acţiu-
nea şi nici măcar vreo
formă oarecare
inferioară de activitate.
După părerea mea,
concepţia sa altminteri
valoroasă ar fi cîşti-gat
în claritate dacă el ar
fi renunţat — ca
reprezentînd un cu
totul alt punct de
vedere — la
determinarea
caracteriologică, în
sine importantă, a
activităţii şi a
inactivităţii. Se va
vedea din cele ce
urmează că Jordan îl
descrie prin tipul „less
impassioned and more
active" pe extravertit,
iar prin tipul „more
impassioned and less confere un rol
active" pe cel determinant principal,
introvertit. Ambele pot ca determinant de
fi active sau inactive importanţă secundară
fără a-şi pierde el joacă oricum un rol
caracteristicile oarecare, de vreme ce
tipologice, motiv potrivit cu felul său de
pentru care consider că a fi, extravertitul pare
elementului activitate de regulă mult mai
nu trebuie să i se mobil,

1 3
Ediţia a
M-a, L
Londra, o
1896. c
.
2
Loc. cit., c
p. 5. i
t
.
,

p
.

6
.
16 T P LE
2 I R MA
P TIP
URI
LO
R
ÎN
ST
UDI
UL
OM
UL
UI
16 3
mai viu, mai activ tipului gîndire, iar
decît introvertitul. introvertitul tipului
Această calitate simţire. Jordan descrie
depinde în întregime în general doar pe
de faza în care introvertit şi pe
individul se află extravertit. Acolo însă
momentan în raport de unde intră în detalii,
lumea exterioară. Un descrierea sa lasă loc
introvertit într-o fază la neînţelegeri, prin
extravertită apare faptul că el amestecă
activ, un extravertit trăsăturile diferitelor
într-o fază introvertită tipuri funcţionale care,
apare pasiv. Activi- din cauza unei in-
tatea însăşi ca suficiente prelucrări a
trăsătură principală de materialului, nu sînt
caracter poate fi net distinse unele de
uneori introvertită, celelalte. în linii mari
adică orientîndu-se însă, imaginea
către interior şi atitudinii introvertite
desfăşurînd o este inechivoc
activitate intelectuală conturată în aşa fel
şi afectivă vie, în timp încît caracterul celor
ce afară domneşte o două atitudini
linişte profundă; fundamentale este pe
alteori, ea poate fi deplin recognoscibil.
extravertită, apărînd
sub forma acţiunii
mobile, vii, în vreme
ce în spatele ei se
ascunde un gînd fix,
imuabil sau un
sentiment tot la fel.
229. înainte de a
examina mai
îndeaproape
explicaţiile lui Jordan,
ţin să mai subliniez
din raţiuni de claritate
conceptuală o
împrejurare care,
ncluată în seamă, ar
putea da naştere la
confuzii. Am
menţionat la început că
în publicaţii anterioare
identificasem pe
introvertit cu tipul
gîndire, iar pe
extravertit cu tipul
simţire. M-am lămurit
abia mai tîrziu, după
cum am arătat, că
introversia şi
extraversia ca atitudini
fundamentale generale
trebuie deosebite de
tipurile funcţionale.
Aceste două atitudini
sînt foarte uşor de
recunoscut, în vreme
ce pentru a identifica
tipurile funcţionale e
deja necesară o
experienţă vastă.
Uneori este deosebit
de anevoios a decide
care funcţie este
predominantă. Induce
în eroare faptul că
introvertitul — ca
urmare a atitudinii sale
abstractive — lasă în
mod firesc impresia
unui ins reflexiv şi
superior. Sîntem de
aceea înclinaţi să
presupunem în cazul
său primatul gîndirii.
Invers, extravertitul
prezintă în chip natural
foarte multe reacţii
care fac uşor să se
presupună o predo-
minare a
sentimentului. Aceste
presupuneri sînt însă
iluzorii, căci
extravertitul poate
foarte bine aparţine
230. Caracterizarea intelectul care participă
neo
tipurilor pe baza
afectivităţii îmi pare a bişnuit de mult la
fi lucrul cel mai modelarea vieţii, în
important în scrierea timp ce în cazul
lui Jordan. Am văzut tempe
deja ramentului reflexiv,
că reflexivitatea şi tocmai afectele sînt
superioritatea fiinţei acelea care revendică
introvertitului sînt o importanţă sporită.
com 231. S-ar zice la
pensate la nivelul prima vedere că
inconştientului de o această idee îmi
viaţă instinctuală şi contrazice
sen afirmaţia după care
zitivă arhaică. S-ar tipul „less
putea spune şi că impassioned" ar
individul este corespunde ti
introvertit pului meu extravertit.
pentru că trebuie să se Văzute însă mai
ridice de la un caracter îndeaproape, lucrurile
arhaic-impulsiv nu
pînă la înălţimea stau aşa, căci caracterul
dătătoare de siguranţă a reflexiv încearcă să
abstracţiei, spre a pu stăpînească afectele
tea să stăpînească de rebele, dar el este în
acolo afectele rebele în realitate influenţat de
mişcare sălbatică. pasiune într-o măsură
Ceea ce şi este valabil mai mare decît acela
în multe cazuri. Invers, care îşi ia ca îndreptar
s-ar putea susţine conştient în viaţă
că viaţa afectivă cu dorinţele orientate
rădăcini mai puţin către obiect. Acesta,
adînci a extravertitului respectiv extravertitul,
se pretează mai uşor la se străduie să
diferenţiere şi la reuşească întotdeauna
îmblînzire, decît gîndi- astfel, dar îşi dă în
rea şi simţirea arhaică curînd
şi inconştientă, seama că sentimentele
fantazarea care poate şi gîndurile subiective
avea sînt acelea care îi
o influenţă periculoasă ies în cale,
asupra personalităţii perturbîndu-1. El este
sale. Extravertitul influenţat de lumea sa
caută de aceea să psihică
trăiască întotdeauna cît interioară într-o măsură
mai agitat şi mai intens mai mare decît îşi
cu putinţă pentru a evita închipuie. Ceea ce el
să se oprească la sine însuşi nu poate să
însuşi şi la gîndu- vadă, în schimb
rile şi sentimentele observatorilor atenţi
sale rele. în temeiul din jur
acestor observaţii uşor nu le scapă, este
de făcut, se explică un intenţionalitatea
pasaj ce poate părea personală a
altminteri paradoxal străduinţelor sale.
în care Jordan (p. 6) De aceea ca regulă de
afirmă că în cazul bază el trebuie să-şi
temperamentalului pună necontenit în
„less trebarea: „Ce vreau de
impassioned" fapt? Care este
(extravertit) domină intenţia mea ascunsă?"
16 T P MA
4 I R TIP
O URI
LO
R
ÎN
ST
UDI
UL
OM
UL
UI
16 5

Celălalt, introvertitul, oamenilor. Oricît de

cu intenţiile sale corectă şi de profundă
conştiente, elaborate, poate fi ocazional o
nu vede niciodată ceea astfel de interpretare,
ce anturajul său ea suferă totuşi de o
percepe cit se poate de limitare esenţială:
limpede, faptul că anume, ea trece cu
intenţiile sale slujesc vederea realitatea
în cele din urmă unor efectivă a ceea ce
instincte puternice, dar observă, judecă numai
lipsite de obiect şi de prin prisma propriei
scop, şi sînt influenţate imagini inconştiente şi
în mare măsură de nu prin aceea a fe-
acestea. Cel care îl nomenului real.
observă şi îl judecă pe Această eroare de
extravertit este judecată este proprie în
înclinat să-i considere genere intuiţiei, motiv
simţirea şi gîndirea pentru care raţiunea
scoase la vedere drept întreţine cu ea o relaţie
un văl subţire ce
acoperă doar
incomplet o intenţie
rece şi ingenioasă. Cel
care încearcă să-1
înţeleagă pe introvertit
ajunge uşor la
concluzia că el ţine cu
greu în frîu, prin
sofisme aparente, o
pasiune violentă.
232. Ambele
judecăţi sînt juste şi
false deopotrivă. False
atunci cînd punctul de
vedere conştient,
conştiinţa în genere,
este puternică şi
capabilă să reziste
inconştientului; juste,
atunci cînd un punct de
vedere conştient slab
se află în faţa unui in-
conştient puternic şi
trebuie eventual să-i
cedeze acestuia. într-o
astfel de situaţie,
izbucneşte ceea ce se
află în fundal; într-un
caz, intenţia egoistă, în
celălalt caz, pasiunea
neînfrinată, afectul
elementar care nu ţine
seama de nimic. Aceste
reflecţii ne permit să
identificăm modul de
observaţie al lui Jordan:
el este evident orientat
spre afectivitatea
elementului observat,
de unde nomenclatura
„less emoţional" şi
„more impassioned".
Dacă deci el îl
consideră pe
introvertit din unghiul
afectului ca pasionat,
iar pe extravertit din
acelaşi unghi ca mai
puţin pasionat sau
chiar ca intelectual,
putem desemna ca
intuitiv modul său par-
ticular de cunoaştere.
Am arătat deja că
Jordan amestecă punc-
tul de vedere raţional
cu cel estetic. Dacă îl
caracterizează pe
introvertit ca fiind
pătimaş, pe extravertit
însă ca fiind intelec-
tual, este pentru că el
vede ambele tipuri din
unghiul inconştien-
tului, adică el le
percepe prin
inconştientul său. El
observă şi recunoaşte
intuitiv, ceea ce se
petrece probabil
întotdeauna în cazul
celui care posedă o
cunoaştere practică a
tensionată şi nu îi potrivit definiţiei sale,
acordă decît în silă tipului senzorial, adică
drept de existenţă, deşi acelui ins ale cărui
în anume cazuri este determinări dominante
obligată să se sînt date în şi prin
convingă de simţuri, în şi prin
exactitatea ei percepţia senzorială.
obiectivă. Formulările Tipul senzorial nu are
lui Jordan coincid gîndire şi nici simţire
astfel în mare cu rea- diferenţiată, în schimb
litatea, dar nu cu senzorialitatea îi este
realitatea aşa cum o bine dezvoltată. Este
înţeleg tipurile acesta, după cum se
raţionale, ci cu aceea ştie, şi cazul
inconştientă a lor. primitivului.
Atare împrejurări sînt Senzorialitatea
de natură a crea mai instinctivă a
mult ca orice confuzie primitivului îşi găseşte
în aprecierea replica în
fenomenelor observate spontaneitatea
şi a îngreuna înţelegerea psihicului său.
cu privire la ele. în Spiritualul, gîndurile i
această chestiune deci, se înfăţişează ca
să nu se poarte dispute apariţii, ca să spun aşa.
pe seama Nu el este acela care le
nomenclaturii, ci să se face sau le elaborează
reţină exclusiv faptul — în acest scop îi
că în fenomenele lipsesc aptitudinile —,
observate există ci ele se fac singure şi
diferenţe care se opun. îl năpădesc, îi apar
Deşi eu, potrivit felului chiar sub formă de
meu de a fi, mă exprim halucinaţii. Această
cu totul altfel decît mentalitate poate fi
Jordan, clasificările numită intuitivă, căci
noastre cu privire la intuiţia este percepţie
fenomenele observate instinctivă a unui
coincid (cu unele conţinut psihic
excepţii). emergent. în timp ce,
233. înainte de a de regulă, funcţia
trece la discutarea psihologică principală a
tipizării materialului lui primitivului este
Jordan, aş vrea să revin senzorialitatea, funcţia
pe scurt la cel de al compensatoare mai
treilea tip, „inter- puţin aparentă este
mediate", postulat de el. intuiţia. Pe o treaptă de
După cum am văzut, civilizaţie mai înaltă,
Jordan integrează aici, pe care unii au
pe de-o parte, categoria diferenţiat mai mult
celor echilibraţi, pe de sau mai puţin gîndirea,
alta, a celor alţii simţirea, există, şi
neechilibraţi. Nu este nu puţini, care au
inutil a reaminti în dezvoltat într-o
acest loc de clasificarea măsură mai mare
şcolii valentiniene: de intuiţia, pe care o
insul hilic, subordonat utilizează ca funcţie
celui psihic şi, esenţialmente
respectiv, pneumatic. determinantă. De aici
Omul hilic corespunde, rezultă tipul in-
16 T P MA
6 I R TIP
URI
LO
R
ÎN
ST
UDI
UL
OM
UL
UI
16 7
tuitiv. Cred din acest Pot fi, ce-i drept,
motiv că grupa mame şi soţii foarte
intermediară a lui afectuoase, dar
Jordan poate fi pasiunile
contopită cu tipul şi afectele lor sînt atît
senzorial şi cu tipul de puternice încît le
intuitiv. întunecă raţiunea.
Iubesc dar şi urăsc
prea mult. Gelozia le
2. Prezentare poate transforma în
specială şi fiare. Urîndu-şi copiii
critica tipurilor vitregi, îi pot tortura,
lui Jordan fizic, de moarte.
236. Acolo unde nu
234. în ce priveşte domină răul,
manifestarea generală moralitatea însăşi este
a celor două tipuri, un
Jordan (p. 17) sentiment profund care
subliniază faptul că merge pe drumul său
tipul mai puţin emotiv propriu, autonom,
pre nu întotdeauna
zintă mult mai multe adaptabil opiniilor
personalităţi convenţionale. Pe acest
proeminente sau drum
marcante.
Această afirmaţie vine
din aceea că Jordan
identifică tipul activ
cu acela mai puţin
emotiv, ceea ce este,
după părerea mea,
inad
misibil. Exceptînd
această eroare, rămîne
evident corectă obser
vaţia lui după care cel
care este mai puţin
emotiv, sau extraver
titul, cum am spune
noi, se face mai
remarcat prin purtarea
lui
decît emotivul sau
introvertitul.

a) Femeia
introvertită (The
More Impassioned
Woman)
235. Jordan
vorbeşte mai întîi de
caracterul femeii
introver
tite. Amintesc
rezumativ punctele
principale ale
descrierii sale:
comportament liniştit,
caracter nu prea uşor
descifrabil, ocazio
nal critic, chiar
sarcastic; dacă uneori
proasta dispoziţie se
ma
nifestă prea apăsat, ea
nu este totuşi nici
capricioasă, nici agi
tată, nici certăreaţă,
nici „censorious"
(termen care ar trebui
tradus prin
„cenzorial"), nici
cîrtitoare. Răspîndeşte
linişte în ju
rul ei, consolează şi
vindecă fără să-şi dea
seama. Sub această
aparenţă somnolează
însă afecte şi pasiuni.
Natura ei branşată
pe sentiment ajunge
încet la maturitate. Cu
vîrsta, farmecul ca
racterului îi sporeşte.
Ea este „sympathetic",
adică simte şi tră
ieşte împreună cu
ceilalţi. [...]
Caracterele feminine
cele mai
rele aparţin acestui
tip. Ele sînt cele mai
crude mame vitrege.
ea nu se angajează din
spirit de imitaţie sau
de supunere şi nici
într-un caz din dorinţa
de a fi răsplătită, aici
sau în lumea de
dincolo. Ea îşi
dezvoltă calităţile şi
defectele doar în
intimitate; aici îşi
arată bogăţia inimii,
grijile şi bucuriile, dar
şi pasiunile şi erorile,
precum neîmpăcare,
îndărătnicie, mînie,
gelozie sau chiar
desfrîu. Este supusă
influenţei momentului
şi puţin înclinată să se
gîndească la
bunăstarea celor
absenţi. Poate să uite
uşor de ceilalţi, cum
poate să uite de timp.
Cînd se comportă
afectat, poza ei nu se
bazează pe imitaţie, ci
vădeşte o schimbare de
atitudine şi de limbaj,
corespunzătoare
gîndurilor şi senti-
mentelor schimbate.
Din punct de vedere
social, rămîne în cele
mai felurite medii cît
mai egală cu sine
însăşi. în viaţa casnică
şi socială nu are
pretenţii mari şi este
uşor de mulţumit.
Formulează spontan
judecăţi, aprobînd sau
elogiind. Ştie să
liniştească şi să
încurajeze. Posedă
compasiune pentru
toate făpturile slabe,
bipede sau patrupede.
„Ea se înalţă spre
ceea ce e superior şi
se apleacă spre ceea
ce e inferior, este soră
şi tovarăşă de joacă a
întregii naturi."
Judecata îi este blîndă
şi tolerantă. Cînd ci-
168 T P
I R
De ce este calmă şi
liniştitoare? Deoarece
îşi păstrează pentru
sine sentimentele şi le
activează în gînduri în
loc să-i împovăreze pe
ceilalţi cu ele.
Moralitatea ei
neconvenţională se
sprijină pe reflecţii
profunde şi pe
sentimente
convingătoare.
Farmecul caracterului
ei liniştit şi raţional se
întemeiază nu numai
pe o atitudine calmă,
ci şi pe faptul că se
poate vorbi cu ea
rezonabil şi coerent şi
că este în stare să
onoreze argumentele
partenerului ei. Ea nu
îl întrerupe pe acesta
cu ieşiri impulsive, ci
îi însoţeşte opiniile de
propriile ei gînduri şi
sentimente care rămîn
cu toate acestea
valabile şi nu se dau
bătute în faţa unor
contraargumente. 238.
Acestei ordini solide şi
frumos structurate a
conţinutu-rilor
teşte, încearcă să
sesizeze ideile cele
mai intime şi
sentimentul cel mai
adînc al cărţii; motiv
pentru care
maltratează cartea cu
sublinieri şi observaţii
marginale şi o
reciteşte. 4
237. în această
descriere se recunoaşte
uşor caracterul intro-
vertit. Descrierea este
însă într-un anumit
sens unilaterală, căci
are în vedere
precumpănitor latura
sentimentului şi nu
adînceşte tocmai acel
element caracteristic
căruia eu îi acord o
valoare specială,
respectiv viaţa
interioară conştientă.
Jordan aminteşte că
femeia introvertită este
„contemplativă", fără a
intra însă în detalii.
Cred însă că descripţia
lui îmi confirmă
afirmaţiile de mai sus
despre modul său de
observaţie; el se
opreşte mai ales
asupra
comportamentului
exterior constelat de
sentimente şi asupra
manifestărilor pasiunii,
fără a intra în esenţa
conştiinţei acestui tip.
De aceea el nu are în
vedere faptul că viaţa
interioară joacă un rol
decisiv pentru
psihologia conştientă
a acestui tip. De ce, de
pildă, femeia
introvertită citeşte
atent? Deoarece îi
place mai înainte de
toate să înţeleagă şi să
sesizeze gîndurile.
4 Loc. cit., pp. 17 ş.
urm.
16
9
sufleteşti conştiente li
se opune o viaţă
afectivă haotică şi
pasionată, de care
femeia introvertită
este, cel puţin în
aspectul ei personal,
foarte adesea
conştientă şi de care
se teme pentru că o
cunoaşte. Ea
reflectează la sine
însăşi şi are de aceea
în afară o atitudine
egală, putînd cunoaşte
şi admite o serie de
lucruri fără a le
acoperi de elogii sau
de reproşuri. Deoarece
viaţa afectivă îi
blochează aceste
însuşiri, ea îşi
repudiază, pe cît po-
sibil, instinctele şi
afectele, fără însă a le
domina. Pe cît de lo-
gică şi de solid
construită îi este
conştiinţa, pe atît de
elementar, de confuz
şi de nestăpînit îi este
afectul. îi lipseşte
acestuia nota propriu-
zis umană, fiind
disproporţionat,
iraţional, un fenomen dul ei egal de a fi de
natural care străpunge care nu este
ordinea umană. El nu conştientă, de unde şi
are nici un gînd ascuns îndărătnicia, iar
şi nici un fel de uneori incapacitatea
intenţie, putînd fi în de a se lăsa rezonabil
anumite condiţii influenţată în lucruri
absolut destructiv, un legate de afectivitate.
torent sălbatic care nu 239. Aceste reflecţii
urmăreşte, dar nici nu pot explica de ce
evită distrugerea, fără judecarea femeii intro
scrupule şi necesar, vertite exclusiv din
ascultînd doar de unghiul de vedere al
propria-i lege, un afectivităţii este incom
proces care se pletă şi nedreaptă, atît
împlineşte pe sine. într-o accepţie
însuşirile pozitive ale pozitivă, cît şi într-
femeii introvertite vin una
din faptul că gîndirea negativă. Dacă Jordan
ei, tolerantă şi consideră că cele mai
binevoitoare, izbuteşte negative caractere
să influenţeze şi să feminine se află printre
atragă o parte a vieţii introvertite, faptul
instinctuale, fără însă acesta vine, cred eu,
a o putea cuprinde şi din aceea că el pune
remo-dela integral. un accent prea mare
Femeia introvertită pe afectivitate, ca şi
este mult mai puţin cum numai pasiunea
conştientă de ar fi mama răului.
afectivitatea ei decît Copiii pot fi chinuiţi
de gîndurile şi de
sentimentele raţionale moarte şi altminteri
care o animă. Este decît fizic. Şi, invers,
incapabilă să-şi acea deosebită bogăţie
cuprindă întreaga de iubire a femeilor
afectivitate, dar are introvertite nu este
opinii utilizabile. în întotdeauna propria
raport cu conţinuturile lor
spirituale, afectivitatea avuţie, ci ele sînt
îi este mai puţin adesea mai degrabă
mobilă, posedă o posedate de ea pînă
anume vîscozi-tate, o în
considerabilă inerţie, clipa în care, profitînd
fiind de aceea greu de de o împrejurare
schimbat; femeia favorabilă, vor
introvertită este manifes
perseverentă, de unde ta brusc, spre uimirea
constanţa şi mo- partenerului lor, o
neaşteptată răceală.
Viaţa afectivă a
introvertitului este în
genere latura lui
slabă,
aceea pe care nu se
poate neapărat conta.
El se iluzionează sin
gur în această privinţă,
iar alţii se iluzionează
şi se deziluzionea
ză în legătură cu el,
dacă îi iau în calcul
doar afectivitatea. Spi
ritul îi este mai sigur,
căci este mai adaptat.
Natura afectivităţii
sale este prea
nedomolită.

b) Femeia
extravertită (The
Less Impassioned
Woman)
240. Trecem acum
la descrierea a ceea
ce Jordan numeşte
„less impassioned
woman". Trebuie şi
aici să elimin tot ceea
ce
el a amestecat in
puncto activitate,
amestec care nu face
decît
să tulbure identificarea
caracterului tipic. De
aceea, atunci cînd
autorul vorbeşte de o
anumită rapiditate a
extravertitei, nu tre
buie să înţelegem prin
aceasta elementul
energic, activ, ci doar
mobilitatea proceselor
active.
241. Despre femeia mărunţişuri. Ea îl
extravertită, Jordan depăşeşte chiar pe
afirmă că este carac Lordul Beaconsfield
terizată de o anume care declara că
rapiditate şi de un lucrurile neînsemnate
anume oportunism, nu
mai sînt prea neînsemnate,
degrabă decît de iar cele însemnate nu
statornicie şi sînt prea însemna
consecvenţă. Viaţa ei te. Se interesează —
este de re la fel cum a făcut
gulă plină de bunica ei şi cum vor
nenumărate
17 T U PR
0 I R OB
I LE
MA
TIP
URI
LO
R
lN
ST
UDI
UL
OM
UL
UI
171

face şi nepoţii ei — de lansează în învinuiri

înrăutăţirea generală a lipsite de sens.
oamenilor şi a Imposibil de prevăzut
lucrurilor. Este „cînd va ieşi soarele".
convinsă că nimic nu Nu se observă pe sine
izbuteşte fără şi nu se critică. Dacă i
intervenţia ei. Adesea se reproşează faptul că
e foarte utilă în îi judecă şi îi mustră
mişcări sociale. Risipă continuu pe cei din
de energie în treburi jur, este uimită, se
casnice, care sînt simte jignită şi declară
pentru multe dintre ele că nu vrea decît
scopul exclusiv al binele, „dar că există
vieţii. Adesea, lipsită oameni care nu ştiu ce
de idei, de pasiuni, de este bine pentru ei".
calm şi de greşeli. Modul în care ar vrea
Dezvoltarea afectivă i să facă bine familiei
se încheie timpuriu. ei este cu totul diferit
La optsprezece ani de felul în care ţine
este tot atît de să-i ajute pe ceilalţi.
înţeleaptă ca la Gospodăria trebuie să
patruzeci şi opt. arate întot-
Orizontul ei spiritual
nu e nici adînc, nici
larg, dar este limpede
de la bun început,
înzestrată, ajunge în
posturi de conducere.
în societate manifestă
sentimente de
bunăvoinţă, e
generoasă, ospitalieră
cu oricine. Judecă pe
oricine, uitînd că şi ea
însăşi va fi judecată.
Este caritabilă. Nu are
pasiuni puternice.
Iubirea este pentru ea
o chestiune de
preferinţă, ura — doar
aversiune, gelozia —
doar vanitate rănită.
Entuziasmul ei nu
durează. Gustă
frumuseţea poeziei,
mai puţin patosul
acesteia. Credinţa sau
necredinţa sînt la ea
mai degrabă depline
decît puternice. Nu are
convingeri propriu-
zise, dar nici
presimţiri rele. Nu
crede, ci acceptă; nu e
necredincioasă, ci nu
ştie ce să creadă. Nu
cercetează şi nu se
îndoieşte. în lucruri
importante se lasă în
voia autorităţii, în cele
mărunte trage
concluzii pripite. în
propria ei lume mică
toate sînt aşa cum nu
trebuie să fie, în
lumea mare, toate sînt
în ordine. Se opune
instinctiv la
transpunerea
concluziilor raţionale
în practică.
242. Acasă arată
un cu totul alt caracter
decît în societate.
Căsătorii încheie în
bună parte din
vanitate, din plăcerea
schimbării, din
supunerea faţă de
tradiţie, din dorinţa de
a-şi întemeia viaţa pe
o „bază solidă" sau de
a obţine o sferă de
influenţă mai mare.
Dacă bărbatul ei
aparţine tipului
„impassioned", el îşi
iubeşte copiii mai
mult decît o iubeşte pe
ea. în cercul ei
domestic se petrec tot
felul de lucruri
neplăcute. Aici se
deauna astfel încît să manifestare. Modul de
poată fi văzută de a judeca neîntrerupt,
oricine. Societatea tre- fără
buie să fie sprijinită şi suportul unei reflecţii
stimulată. Asupra reale, nu este altceva
claselor de sus vrea să decît extravertirea
facă impresie, pe cele unei impresii fugitive
de jos să le ţină sub care nu are nimic de
ordine. Propria-i casă a face cu un gînd
îi este iarnă, adevărat. îmi amintesc
societatea — vară. de un aforism plin de
Transformarea începe spirit pe care l-am
în clipa în care citit undeva. „A gîndi
primeşte vizite. e atît de greu încît cei
243. Nici un fel de mai mulţi judecă"
înclinare către asceză A reflecta cere mai cu
— respectabilitatea seamă timp, motiv
ei nu i-o cere. Iubire pentru care cel care
de schimbare, de reflectează nu mai are
mişcare, de recreare. prilejul să-şi exprime
E neîntrerupt judeca
în stare să înceapă ta. Incoerenţa şi
ziua la biserică şi să inconsecvenţa
o încheie la o operă judecăţii, dependenţa
comică. Relaţiile ei de tra
sociale constituie diţie şi de autoritate
pentru ea o delectare. arată lipsa unei
în ele reflecţii autonome, tot
îşi află totul, munca şi aşa,
fericirea. Crede în lipsa de autocritică şi
societate şi societatea de autonomie a opiniei
crede în ea. probează o func
Sentimentele ei sînt ţionare defectuoasă a
prea puţin influenţate judecăţii. Lipsa vieţii
de pre spirituale interioare
judecăţi; din se manifestă mult mai
obişnuinţă se comportă desluşit la acest tip
„respectabil". Imită cu decît prezenţa ei la
plă tipul introvertit din
cere şi alege în acest descripţia de mai sus.
scop cele mai bune Potrivit acestei de
modele, fără să-şi dea scripţii, am fi înclinaţi
însă seama. Cărţile pe să conchidem că
care le citeşte trebuie afectivitatea are un cu
să conţină viaţă şi sur tot atît de mare
personaje în acţiune. 5 sau şi mai mare, fiind
244. Acest bine vădit superficială,
cunoscut tip feminin, plată, aproape
numit de Jordan „less inautentică, fiindcă
impassioned", este fără intenţia care i se
îndoială extravertit, asociază în
ceea ce se vede din totdeauna sau care
întregul poate fi descoperită în
comportament, spatele ei face ca ten-
denumit extravertit
tocmai din pricina 5 Loc. cit., pp. 9 ş.
felului său de uim.
17 T P MA
2 I R TIP
URI
LO
R
lN
ST
UDI
UL
OM
UL
UI
173

dinţa afectivă să fie ar exista aspecte

aproape lipsită de diferenţiate, ar
orice valoare. Cred dispărea din viaţă tot
încă că autorul ceea ce este uşor,
subestimează neangajant, moderat,
lucrurile în acest caz, inofensiv, superficial.
tot aşa cum le Ne-am sufoca într-un
supraestimase în cazul patos neîntrerupt sau
precedent. în ciuda în abisul pasiunii
faptului că ocazional i refulate. Dacă funcţia
se recunosc calităţi socială a introver-
pozitive, tipul este titului este percepută în
totuşi în ansamblu mi- principal de individ,
nimalizat. extravertitul stimu-
245. Funcţionează lează viaţa societăţii
aici, cred, o anume care are, şi ea, drept la
prejudecată a autorului. existenţă. Extraver-
E suficient de cele mai tirea de aceea este
multe ori să facem necesară, pentru că
experienţe neplăcute aruncă în primul rînd o
cu unul sau mai mulţi punte către celălalt.
reprezentanţi ai unui
tip sau ai altuia, spre a
pierde mai apoi
interesul pentru toate
cazurile
asemănătoare. Nu
trebuie uitat că după
cum bunul-simţ al
femeii introvertite se
bazează pe adaptarea
exactă a conţinuturi
lor ei spirituale la
gîndirea general
valabilă, afectivitatea
femeii extravertite
posedă o anume
mobilitate şi
profunzime scăzută
datorită adaptării ei la
viaţa generală a
societăţii umane. E
vorba în acest caz de
o afectivitate
socialmente
diferenţiată a cărei
valabilitate generală
nu poate fi contestată
şi care se detaşează
avantajos chiar de
caracterul greoi,
tenace şi pasionat al
afectului introvertit.
Afectivitatea
diferenţiată a suprimat
haoticul din patos,
devenind o funcţie de
adaptare disponibilă,
în paguba, în orice
caz, a vieţii spirituale
interioare care
străluceşte prin
absenţă. Ea există însă
nu mai puţin în
inconştient, într-o
formă corespunzătoare
pasiunii introvertite,
anume într-o stare de
nedezvoltare,
caracterizată de
infantilism şi arhaism.
Spiritul nedezvoltat
din inconştient conferă
tendinţei afective
conţinuturi şi motive
secrete care lasă o
impresie defavorabilă
observatorului dotat
cu spirit critic, dar
care trec nebăgate în
seamă de către cel
fără spirit critic.
Impresia puţin
îmbucurătoare pe care
o produce asupra
spectatorului
perceperea motivelor
egoiste, rău disimu-
late, face să se uite
prea lesne realitatea şi
utilitatea adaptată a
aspiraţiilor
manifestate. Dacă nu
 246. Exprimarea rele se
afectului acţionează află printre naturile
după cum se ştie pasionate introvertite.
suges Printre cele extraver
tiv, în vreme ce tite există tot atîta
spiritualul îşi poate răutate şi tot atit de
desfăşura eficienţa temeinică. Acolo unde
doar pasiunea introvertită se
mediat, în urma unei exprimă prin fapte
transpuneri penibile. brutale, trivialitatea
Afectele necesare gîndirii şi simţirii
funcţiei sociale nu extravertite
trebuie să fie deloc inconştiente săvîrşeşte
adînci, altminteri infamii la
stîrnesc adresa sufletului
pasiuni la ceilalţi. victimei. Nu ştiu ce
Pasiunea însă tulbură este mai rău.
viaţa şi prosperitatea Dezavantajul
societăţii. Tot aşa, nici în primul caz vine din
spiritul diferenţiat şi aceea că fapta este
adaptat al introver vizibilă, în vreme ce
titului nu este adînc, mentalitatea trivială
ci mai degrabă în ultimul caz se
extensiv, nu tulbură şi ascunde în spatele
nu unui
incită, ci acţionează văl de comportament
rezonabil şi calm. Dar acceptabil. Aş vrea să
după cum introver subliniez solicitu
titul devine supărător dinea socială a acestui
prin vehemenţa tip, participarea lui
pasiunii sale, activă la bunăstarea
extravertitul semenilor săi, ca şi
devine incitant prin tendinţa marcată de a
gîndurile şi face altora bucurii.
sentimentele sale Această calitate,
semiconştien- introvertitul o are de
te pe care, incoerent şi cele mai multe ori
fără legătură, le aplică doar
adesea semenilor în fantezie.
săi sub forma unor 247. Afectele
judecăţi necruţătoare diferenţiate au mai
lipsite de tact. Reunind departe avantajul
toate judecăţile de graţiei, al
acest fel şi încercînd formei frumoase. Ele
să construim sintetic răspîndesc o atmosferă
pe estetică binefăcă
baza lor o psihologie, toare. Există uimitor
ajungem mai întîi la o de mulţi extravertiţi
concepţie funda care se îndeletnicesc
mentală absolut cu artele (de cele mai
animalică nicidecum multe ori cu muzica),
mai prejos, în ce nu atît pentru că
priveşte sînt dotaţi, ci pentru că
sălbăticia dezolantă, astfel pot sluji
brutalitatea şi prostia, societatea. Chiar şi
decît afectivitatea mania
criminală a de a critica nu are
introvertitului. Nu pot întotdeauna caracter
de-aceea să fiu de neplăcut sau lipsit de
acord cu valoare. Foarte adesea
afirmaţia lui Jordan se limitează la o
potrivit căreia tendinţă educativă
caracterele cele mai adap-
17 T P MA
4 I R TIP
URI
LO
R
ÎN
ST
UDI
UL
OM
UL
UI
17 5
tată care produce comisii alcătuite din
efecte benefice. Tot la trei membri decît
fel, judecata nu este binefăcătorul
întotdeauna rău necunoscut
intenţionată, ci mai al unui întreg popor.
degrabă contribuie la înzestrarea mai mică
reprimarea nu-i micşorează defel
extravaganţelor şi a importanţa. E activ?
excrescenţelor Crede că e energic. E
păgubitoare care nu palavragiu? Crede
sînt defel favorabile că are talent oratoric.
vieţii şi bunăstării 250. Se întîmplă
societăţii. Ar fi, în ge- rareori să producă idei
nere, nejustificat să se noi sau să deschidă
afirme că unul din drumuri noi, dar e
tipuri este în anume întotdeauna gata să
privinţă superior urmeze, să înţeleagă,
celuilalt. Tipurile se să
completează reciproc aplice şi să execute.
şi diferenţa dintre ele Este înclinat să
dă măsura tensiunii de împărtăşească
care atît individul, cît convingerile
şi societatea au nevoie religioase şi politice
pentru a subzista. existente şi unanim
acceptate. în anumite
c) Bărbatul
extravertit (The
Less Impassioned
Man)
248. Despre
bărbatul extravertit,
Jordan afirmă:
imprevizibil
şi indecis în atitudine,
înclinare către
dispoziţie capricioasă,
agi
taţie, nemulţumire şi
criticism, judecă orice
şi pe toate la un loc
în mod depreciator şi
este întotdeauna
mulţumit de sine. Deşi
judecata îi este adesea
falsă iar proiectele îi
eşuează, are nemă
surată încredere în ele.
Aşa cum spune Sydney
Smith despre un
celebru om politic din
timpul său: era gata în
fiece clipă să preia
comanda flotei din
Canalul Mînecii sau să
amputeze un picior.
Bărbatul extravertit
are o formulă precisă
pentru tot ce i se în-
tîmplă: fie că lucrul
nu este adevărat, fie
că este cunoscut de
multă vreme. Pe
firmamentul său nu
este loc pentru doi
sori.
Dacă însă mai apare
unul, atunci el însuşi
se consideră martir.
249. Este precoce.
îi place să
administreze, iar în
societate
este adesea extrem de
util. Dacă funcţionează
într-o comisie de
binefacere se
interesează de
alegerea spălătoresei
şi, în egală
măsură, de aceea a
preşedintelui. Se
dăruieşte cu toate
forţele
societăţii, căreia i se
înfăţişează ca înzestrat
cu încredere în sine
şi perseverenţă. Este
dispus întotdeauna să
facă experienţe, căci
experienţele îl ajută.
Preferă să fie
preşedintele cunoscut
al unei
împrejurări e dispus primejdiilor ce
totuşi să-şi admire ameninţă, organizează
cutezanţa ideilor şi
eretice. Nu rareori însă negociază abil cu
idealul său este atît de adversarii. Are
înalt şi de puternic întotdeauna proiecte şi
încît nimic nu îl poate vădeşte
împiedica să-şi o senzaţională
formeze o concepţie hărnicie. De cîte ori
largă şi corectă despre este posibil, societatea
viaţă. Caracteristicile tre
vieţii sale sînt de cele buie impresionată în
mai multe ori chip plăcut sau, cînd
moralitatea, nu este posibil, cel
veracitatea şi puţin uimită, sau dacă
principiile ideale, dar nici aşa ceva nu merge,
uneori plăcerea de a atunci măcar spe
obţine efecte imediate riată sau zguduită. El
îi creează dificultăţi. este un salvator de
251. Dacă, aflîndu- profesie; şi nu îi este
se întîmplător într-o neplăcut să fie
adunare publică, nu recunoscut ca atare.
va avea nimic de făcut, Prin noi înşine, noi nu
respectiv de propus, de putem
apărat, de soli face nimic bun — dar
citat sau de contrazis, putem crede în el, visa
atunci se va scula în despre el, mulţumi
picioare şi va cere Domnului pentru că ni
cel puţin să se închidă 1-a dat şi îl putem ruga
o fereastră, ca să nu să ne vorbească.
fie curent, sau mai 252. E nefericit în
degrabă să se odihnă şi nu ştie să se
deschidă una, ca să odihnească aşa cum
intre mai mult aer. trebuie. După o zi
Căci el plină de muncă,
are deopotrivă nevoie trebuie să petreacă o
de aer şi de atenţia seară
celorlalţi. E întotdea incitantă la teatru, la
una înclinat să facă concert, în biserică, în
ceea ce nimeni nu i-a bazar, la club sau
cerut, convins fiind la toate împreună.
că oamenii îl văd aşa Dacă a lipsit la o
cum vrea el să fie adunare, o va tulbura
văzut, anume ca pe cel
cineva care nu puţin printr-o
doarme, reflectînd la telegramă ostentativă
binele semenilor săi. de scuze. 6
Şi-i 253. Şi această
îndatorează pe ceilalţi descriere ne îngăduie
şi drept urmare nu să recunoaştem tipul.
rămîne nerăsplătit. Dar aproape mai mult
Este capabil să decît în cazul
emoţioneze prin descripţiei femeii
discursul său, fără a fi extraver
el însuşi tite, apare şi aici, în
emoţionat. Descoperă ciuda unor observaţii
repede dorinţele şi favorabile, elementele
opiniile celorlalţi.
Atrage atenţia asupra 6 Loc. cit., pp. 22 ş.
urm.
176 T P HO
I S LO
I GIC
E
PR 1
OB
LE
7
MA
TIP
URI
LO
R
ÎN
STU
DIU
L
OM
UL
UI
unei devalorizări intenţii şi altele de
caricaturizante. Ceea acelaşi gen, care în
ce se explică în parte realitate nu există,
prin faptul că această afară doar de reflexul
metodă descriptivă nu palid al unor aspecte
poate să dea seama în ascunse în inconştient.
genere de caracterul Este într-adevăr aşa:
extravertit, căci este extravertitul, dacă nu
imposibil să se pună în are nimic de spus, cere
lumină, prin mijloace să se închidă sau să se
intelectuale, valoarea deschidă fereastra. Or,
specifică a extra- cine observă acest
vertitului; ceea ce în lucru? Cine este izbit
cazul introvertitului de el? Doar acela care
este cu mult mai uşor, încearcă să-şi dea
deoarece raţionalitatea seama de motivele şi
şi motivaţia conştientă intenţiile posibile ale
a acestui tip se pot unui
exprima prin mijloace
intelectuale, la fel ca şi
realitatea pasiunii sale
şi a faptelor ce decurg
din ea. La extravertit,
în schimb, accentul
principal cade pe
relaţia cu obiectul.
Doar viaţa însăşi pare
să dea extravertitului
dreptul pe care nu i-1
poate conferi critica
intelectuală. Doar
viaţa îi pune în
evidenţă şi recunoaşte
valoarea. Se poate
constata, ce-i drept, că
extravertitul este
socialmente util, că îşi
poate dobîndi mari
merite în ce priveşte
progresul societăţii
umane etc. Dar
analiza mijloacelor şi
a motivaţiei sale va da
întotdeauna un rezultat
negativ, căci valoarea
principală a
extravertitului nu se
află în el însuşi, ci în
relaţiile reciproce pe
care le întreţine cu
obiectul.
254. Critica
intelectuală nu poate
să nu procedeze
analitic şi să nu facă
deplină lumină în
cazul observat prin
referire la motivaţiile
şi intenţiile acestuia.
Pentru psihologia
extravertitului rezultă
însă o imagine de-a
dreptul deformată, iar
cine îşi imaginează a
fi găsit, pe baza unei
astfel de descrieri,
atitudinea potrivită pe
care trebuie să o ia
faţă de un extravertit,
constată cu uimire că
personalitatea reală
desfide descripţia. O
interpretare atît de
unilaterală împiedică
adaptarea la atitudinea
extravertită. Pentru a
da seama de ea, trebuie
eliminată orice
reflecţie în ce o
priveşte, tot aşa după
cum şi extravertitul se
adaptează corect
introvertitului doar
dacă este în stare să ia
ca atare conţinuturile
spirituale ale acestuia,
făcînd abstracţie de
posibila lor aplicare
practică. Analiza
intelectuală nu poate
face altceva de-cît să
atribuie extravertitului
tot felul de gînduri
ascunse, colaterale, de
astfel de act, deci
acela care reflectează,
analizează, reconstru-
ieşte, în timp ce pentru
toţi ceilalţi acest
zgomot mărunt se pier-
de în larma generală a
vieţii, fără ca ei să
găsească prilejul de a
vedea în el un lucru
sau altul. Or,
psihologia
extravertitului se
manifestă tocmai în
acest fel: ea ţine de
evenimentele vieţii
omeneşti curente şi nu
semnifică nici mai
mult, nici mai puţin.
Doar acela care
reflectează vede mai
departe şi vede greşit
— în ce priveşte viaţa
—, dar vede corect în
ce priveşte aspectul
ideilor ascunse în
inconştient. El nu vede
omul pozitiv, ci doar
umbra lui. Iar umbra
justifică o judecată în
defavoarea omului
pozitiv conştient.
Cred că ar fi bine,
spre a înlesni
înţelegerea, să
separăm pe om de
umbra lui, de
inconştient, altminteri
discuţia riscă o bucuros;
confuzie conceptuală
fără pereche.
Percepem la altul
multe lucruri ce nu ţin
de psihologia sa
conştientă, ci vin din
inconştient, şi ne
lăsăm induşi în eroarea
de a-i atribui, ca unui
eu conştient, calitatea
observată. Viaţa şi
destinul procedează
întocmai, dar
psihologul care, pe de
o parte, ţinteşte la
cunoaşterea structurii
psihicului, pe de alta,
la realizarea unei
178 T P
I R
de sine încît să ştie cu
exactitate ce este o
greşeală pentru care ar
trebui să-şi ardă
semenul pe rug. Deşi
nu e lipsit de curaj, nu
are atîta încredere în
adevărul său infailibil
încît să se lase ucis
pentru el. înzestrat cu
aptitudini importante,
este împins în prim-
plan de cei în mijlocul
cărora trăieşte, în timp
ce tipul extravertit se
pune singur în vedetă. 7
256. Este
semnificativ faptul că
la capitolul bărbatului
intro
vertit de care este
vorba aici, autorul nu
spune efectiv nimic
mai
mult decît ceea ce
rezultă din extrasul pe
care l-am prezentat.
Lipseşte mai ales
descrierea pasiunii,
pentru care tipul este
de
numit „impassioned".
Se cuvine, fireşte, să
fim prudenţi în ipo
teze diagnosticante, dar
înţelegeri mai bune
între oameni, nu ar
trebui să procedeze
tot la fel, ci să-1
separe net pe omul
conştient de cel
inconştient, căci clari-
tatea şi înţelegerea nu
se obţin niciodată prin
reducerea la aspectele
de fundal, la lumini
auxiliare şi sferturi de
ton, ci prin asimilarea
punctelor de vedere
conştiente.
d) Bărbatul
introvertit
255. Despre
caracterul bărbatului
introvertit (The More
Im-passioned And
Reflective Man),
Jordan afirmă:
plăcerile sale nu se
schimbă de la oră la
oră, iubirea sa de
plăcere este de natură
genuină, el nu caută
plăcerea din simplă
agitaţie. Dacă ocupă o
funcţie publică,
aceasta este în virtutea
unei aptitudini anume
sau a unei idei pe care
doreşte să o realizeze.
O dată ce şi-a încheiat
munca, se retrage
ştie să-i
aprecieze pe ceilalţi şi
preferă să vadă un
lucru prosperînd în
mîna altuia de-cît
ruinîndu-se într-a sa
proprie. El
supraevaluează uşor
meritele
colaboratorilor săi. Nu
insultă şi nu poate
căpăta vreodată de-
prinderea de a insulta.
Se dezvoltă încet, este
şovăitor, nu aparţine
conducătorilor de
religii, nu posedă
niciodată atîta
siguranţă
17
9
acest caz pare să invite
la presupunerea
după care capitolul
despre bărbatul
introvertit este atît de
lacu
nar din motive
subiective. După
descrierea pe cît de
minuţioasă,
pe atît de nedreaptă a
tipului extravertit, ne-
am fi aşteptat ca şi
prezentarea tipului
introvertit să fie la fel
de temeinică. De ce
nu este aşa?
257. Să presupunem
că Jordan însuşi a fost
un introvertit; în
acest caz este de
înţeles că el nu a ţinut
să ofere o descriere
asemănătoare aceleia
pe care a făcut-o, cu
necruţătoare ascu
ţime, tipului opus. Nu
aş spune că din lipsă
de obiectivitate, ci
din lipsa de cunoaştere
a propriei umbre.
Introvertitul este în
imposibilitate de a şti
sau de a-şi imagina
cum apare el tipului
extravertit, decît doar
dacă l-ar determina pe
acesta să-i spună
dinainte, cu riscul de a
trebui mai apoi să-1
provoace la duel.
Căci după cum
extravertitul nu este
înclinat să accepte
descrie
rea de mai sus ca o
imagine binevoitoare şi
exactă a caracterului
său, tot astfel nici
introvertitul nu este
dispus să accepte
carac
terizarea pe care i-o
face un observator şi
critic extravertit. Şi
care ar fi, şi ea, la fel de
devalorizantă. Căci,
după cum introver
titul încearcă să-1
înţeleagă pe extravertit
şi nimereşte cu totul
alături, tot astfel
extravertitul încearcă
să înţeleagă viaţa inte
rioară spirituală a
celuilalt din unghiul de
vedere al vieţii exte
rioare şi nimereşte tot
atît de mult pe alături.
Introvertitul face
întotdeauna greşeala
de a voi să deducă
acţiunea din psihologia
7 Loc. cit., pp. 35 ş.
urm.
subiectivă a
extravertitului,
extravertitul însă nu
poate înţelege viaţa
spirituală interioară
decît ca o consecinţă a
unor împrejurări
exterioare. O suită de
idei abstracte a căror
relaţie cu obiectul nu
este vizibilă probabil
că îi apare
extravertitului ca un
fel de himeră. Şi, într-
adevăr, fanteziile
introvertite nu sînt
adesea decît aşa ceva.
Oricum, despre
bărbatul introvertit ar
fi multe de spus şi i s-
ar putea trasa un contur
la fel de nefavorabil ca
şi acela care se
desprinde din capitolul
despre insul extravertit
al lui Jordan.
258. Importantă mi
se pare observaţia lui
Jordan potrivit căre
ia plăcerea
introvertitului este de
„natură genuină". Pare
a fi în
genere o
particularitate a
sentimentului
introvertit faptul că el
este genuin, că este,
deoarece există din el
însuşi, deoarece îşi
trage rădăcinile din
natura profundă a
omului, deoarece se
înalţă
cumva din sine însuşi
ca propriul său scop;
nu se află în slujba
nici unui alt scop, nu
se împrumută nici
unuia şi se mulţumeşte
să se realizeze pe sine.
Acest lucru ţine de
spontaneitatea feno
menului arhaic şi
natural care nu s-a
înclinat încă în faţa
in
tenţiilor civilizaţiei. Pe
drept sau pe nedrept,
oricum fără a ţine
seama de drept sau de
nedrept, de
oportunitate sau de
inopor
tunitate, starea afectivă
se manifestă,
impunîndu-se
subiectului,
chiar împotriva voinţei
şi a aşteptărilor
acestuia. Nu este nimic
în ea care să ducă la
concluzia că există
motivaţii gîndite.
259. Nu mă voi
referi aici şi la alte
capitole din cartea lui
Jordan. El citează drept
exemplu personalităţi
istorice, prilej cu
care iese la iveală o
sumă de puncte de
vedere eronate care se
bazează pe greşeala
mai sus amintită, pe
care o face autorul in-
troducînd criteriul
activului şi pe acela al
pasivului şi ameste-
cîndu-le cu celelalte. trebui să fie mereu
El ajunge astfel să pasivă.
conchidă nu o dată că Interpretarea mea
o personalitate activă încearcă să evite
poate fi atribuită şi această eroare,
tipului lipsit de pasiu eliminînd cu
ne, şi invers, că o totul punctul de vedere
natură pasionată ar al activităţii.

PROBLE lupta care se dă în

acelaşi individ, între
MA linia de dezvoltare
TIP introvertită şi cea
URI extravertită pe care
însă
LO
reprezentarea poetică a
R ÎN întrupat-o în două
LIT figuri autonome cu
destine tipice.
ERA
263. Este de
TU netăgăduit că Prometeu
RĂ prezintă trăsăturile de
caracter introvertite. El
Cari
oferă imaginea unui
Spitt introvertit fidel su
eler, fletului şi lumii sale
Pro interioare. îşi exprimă
exact caracterul în
mete cuvintele pe care le
u şi adresează îngerului 1 :
Epi „Nu mi se cuvine mie
să judec faţa sufletului
mete meu, căci, iată, el îmi
u este domn şi dum
nezeu, în bucurie şi în
suferinţă, şi tot ceea
ce simt de el îmi
este dăruit."

1. 1 Cari Spitteler,
Prometheus und
Preliminar Epimetheus, Jena, 1911,
ii la p. 9.
tipizarea
lui
Spitteler

260. Lui Jordan îi

revine însă meritul de
a fi oferit pentru
prima oară (după
ştiinţa mea!) o
descriere caracterială
relativ
exactă a tipurilor
emoţionale.
261. Dacă pe lîngă
subiectele oferite
poetului de
complicaţiile
vieţii active, problema
tipurilor nu ar juca, şi
ea, un rol impor
tant, am avea aproape
dovada inexistenţei ei.
Or, am văzut cum
ea 1-a pasionat în egală
măsură atît pe poetul, cît
şi pe gînditorul
Schiller. în capitolul de
faţă ne vom ocupa de o
creaţie poetică,
bazată aproape exclusiv
pe motivul tipurilor.
Am în vedere lu
crarea lui Cari Spitteler,
Prometheus und
Epimetheus {Prometeu
şi Epimeteu), apărută
prima dată în 1881.
262. Nu aş vrea
nicidecum să declar de
la început că Prome
teu îl reprezintă pe
acela care gîndeşte
anticipativ, pe
introvertit,
iar Epimeteu pe cel
care acţionează şi
gîndeşte succesiv, pe
ex
travertit. E vorba în
cazul acestui conflict
între cele două per
sonaje în primul rind de
 PROBLEM
A traducînd în limbaj
TIPURILO
R ÎN
LITERATU
RĂ
264. „Şi de aceea voi
să-mpart cu el şi slava
mea, iar de va
fi nevoie, prea-bine,
mă voi lipsi de ea."
265. Prometeu se
dăruieşte astfel
bunului-plac al
sufletului
său, adică funcţiei de
relaţie cu lumea
interioară. De aceea şi
sufletul are un caracter
tainic, metafizic, din
pricina relaţiei cu
inconştientul.
Prometeu îi conferă
semnificaţie absolută
de
domn şi de
conducător, în acelaşi
mod necondiţionat în
care
Epimeteu se lasă în
voia lumii. Prometeu
îşi jertfeşte eul indi
vidual sufletului,
relaţiei cu inconştientul
ca lăcaş matricial de
imagini şi semnificaţii,
şi îşi pierde astfel
centrul, lăsînd să-i
scape, în calitate de
contrapondere, persona
2
, relaţia cu obiectul
exterior. Dăruindu-se
sufletului său,
Prometeu se situează
în
afara oricărei legături
cu lumea
înconjurătoare şi
pierde pe
această cale corectivul
indispensabil al realităţii
exterioare. Pier
derea este însă
incompatibilă cu
esenţa acestei lumi. De
aceea
lui Prometeu îi apare
un înger, evident un
reprezentant al stă-
pînirii universului;
182 T R
I I
181
psihologic, îngerul este
imaginea proiectată a
tendinţei sale de a se
adapta la realitate.
Corespunzător, îngerul
îi spune lui Prometeu:
266. „Şi, iată, de nu
te vei putea elibera de
a sufletului tău
nedreaptă fire, ţi se va
spulbera răsplata mare
a multor ani, şi
fericirea inimii şi toate
roadele spiritului tău cu
felurite chipuri";
iar în alt loc: „Respins
vei fi în ziua slavei,
căci sufletu-ţi de
nici un dumnezeu nu
ştie, şi nici o lege n-o
cinsteşte şi nici în
cer, nici pe pămînt
nimic nu are sfînt a lui
trufie." 3
267. Deoarece
Prometeu se află
exclusiv de partea
sufletului,
toate tendinţele de
adaptare la lumea
exterioară sînt refulate
şi
cad în inconştient. Ca
urmare, atunci cînd
sînt percepute, ele
apar detaşate de propria
personalitate şi sînt de
aceea proiectate.
Se naşte astfel o
anume contradicţie
prin faptul că şi
sufletul,
de partea căruia s-a
situat Prometeu şi pe
care el îl absoarbe
integral în conştiinţă,
apare proiectat. Fiind o
funcţie de relaţie,
ca persona, sufletul
este constituit cumva
din două părţi: una îi
2 Jung, Die
Beziehungen zwischen dem
Ich und dem Unbewufiten
(Gesam-
melte Werke, VII).
3 Spitteler, loc. cit.., p.
9.
PSI
HO
LO
GI
CE
PR 1
OB
LE
8
MA
TIP
URI
LO
R
ÎN
LIT
ER
AT
UR
Ă
aparţine individului, realităţii lor specifice,
cealaltă obiectului conţinuturile
relaţiei, în acest caz spirituale pot fi
inconştientului. denumite obiecte în
înclinăm — dacă nu virtutea aceluiaşi
sîntem adepţi ai drept care ne permite
filozofiei lui Hartmann să denumim obiecte
— să atribuim lucrurile exterioare.
inconştientului doar După cum persona ca
existenţa relativă a relaţie este întotdeauna
unui factor psihologic. determinată şi de
Din raţiuni obiectul exterior,
gnoseologice nu sîntem motiv pentru care ea
în situaţia de a face este ancorată tot atît
nici un fel de de mult în el ca şi în
afirmaţie valabilă cu subiect, în acelaşi fel
privire la o realitate şi sufletul, ca relaţie
obiectivă a cu obiectul interior,
fenomenului este reprezentat de
psihologic complex pe acesta; motiv pentru
care îl numim care sufletul este
inconştient, tot astfel întotdeauna cumva
după cum nu sîntem în distinct de subiect,
măsură să facem nici o fiind şi per-
afirmaţie valabilă
despre esenţa
lucrurilor reale situate
dincolo de capacitatea
noastră psihologică.
Din motive legate de
experienţă trebuie însă
să spun că, în raport cu
activitatea conştiinţei
noastre, conţinuturile
inconştientului
revendică, datorită
tenacităţii şi
persistenţei lor, tot
atîta realitate pe cit o
au şi lucrurile reale ale
lumii din afară, chiar
dacă atare pretenţii
apar cu totul
neverosimile unei
mentalităţi îndreptate
precumpănitor spre
exterior. Nu trebuie
uitat că au existat
dintotdeauna numeroşi
oameni pentru care
conţinuturile
inconştientului au avut
un grad mai mare de
realitate decît lucrurile
lumii exterioare.
Mărturia istoriei de
idei a umanităţii
pledează în favoarea
ambelor realităţi.
Cercetarea
aprofundată a
psihicului uman pune,
indiscutabil, în lumină
faptul că ambele
realităţi exercită
asupra activităţii
conştiente o influenţă
la fel de intensă, în
aşa fel încît din punct
de vedere psihologic şi
din motive pur em-
pirice, avem dreptul de
a trata conţinuturile
inconştientului ca fiind
tot atît de reale ca şi
lucrurile lumii
exterioare, chiar dacă
cele două realităţi se
contrazic şi par a fi
complet diferite în
esenţa lor. Ar fi însă o
pretenţie cu totul
nejustificată, dacă am
vrea să supraordonăm
una din realităţi
celeilalte. Teozofia şi
spiritualismul
reprezintă abuzuri de
putere tot atît de mari
ca şi materialismul. Se
cuvine deci să ne
limităm la sfera
capacităţii noastre
psihologice. Din cauza
ceput ca atare. El îi 270. Prometeu
apare lui Prometeu ca refuză regatul oferit
un ce totalmente di- de înger, adică
ferit de eul său respinge
individual. Dacă un adaptarea la condiţiile
om se poate în date, pentru că, în
întregime dărui lumii schimb, i se cere su
exterioare, înseamnă fletul, în timp ce
că pentru el lumea subiectul, respectiv
continuă să fie un Prometeu, are o natură
obiect distinct de el pur
însuşi; tot astfel se umană, sufletul este
comportă şi lumea demonic, deoarece
inconştientă a obiectul interior de
imaginilor, ca un care
obiect diferit de este legat ca relaţie,
subiect, atunci cînd adică inconştientul
omul se lasă cu totul suprapersonal,
în voia ei. colectiv,
268. După cum se vede licărind prin
lumea inconştientă a el. Inconştientul,
imaginilor mitologice considerat ca fundalul
vorbeşte indirect, prin istoric al psihicului,
trăirea lucrurilor conţine în formă
exterioare, celui care concentrată întreaga
se serie
abandonează cu totul de engrame care din
lumii exterioare, tot timpuri imemoriale au
astfel şi aceasta din determinat structura
urmă, împreună cu psihică de astăzi.
exigenţele ei, vorbeşte Engramele nu sînt
indirect celui care se altceva decît urme
lasă în voia sufletului, funcţio
căci nimeni nu poate nale care arată modul
scăpa de cele două cel mai frecvent şi
realităţi. Dacă se mai intensiv în care
îndreaptă doar către psihicul uman a
exterior, insul trebuie funcţionat în medie.
să-şi Engramele funcţionale
trăiască propriul mit, se
dacă se îndreaptă spre înfăţişează ca motive
interior, trebuie logice şi ca imagini de
să-şi viseze viaţa felul acelora care
exterioară, aşa-zis apar fie identic, fie
reală. Iată cum se foarte asemănător, la
adresează toate popoarele şi care
Sufletul lui Prometeu: pot fi uşor recunoscute
269. „Sînt un şi în conţinuturile
dumnezeu al inconştiente ale omu
nelegiuirii ce te lui modern. Este deci
conduce pe căi de înţeles faptul că în
lăturalnice şi nebătute. conţinuturile in
Tu însă nu ai ascultat conştiente apar
şi toate după vor trăsături sau elemente
bele mele ţi s-au absolut animalice
împlinit, şi din pricina alături
mea ţi-au răpit a nume
lui tău slavă şi a vieţii Loc.cit., pp. 24 ş.
urm.
fericire." 4
18 T U PR
4 I R OB
I LE
M
A
TI
PU
RI
LO
R
tN
LI
TE
RA
TU
RĂ
18 5

de acele figuri sublime El jertfeşte prezentul şi

care l-au însoţit pe om relaţia sa cu pre
dintotdeauna pe zentul pentru a crea,
parcursul existenţei gîndind anticipativ,
sale. E vorba de o un viitor îndepărtat.
întreagă lume de 273. Cu totul altfel
imagini a cărei este Epimeteu: el
nemărginire nu stă cu recunoaşte că năzuinţa
nimic mai prejos faţă sa se îndreaptă către
de aceea a lucrurilor lume şi către ceea ce e
reale. După cum, celui valabil pentru lume.
care se lasă cu totul în De aceea el spune
voia lumii exterioare îngerului: „Dar acum
aceasta i se înfăţişează eu jinduiesc spre ade
sub chipul unei făpturi văr şi, iată, sufletul
apropiate, iubite, prin meu se află-n mîna ta
care el — în cazul în şi dacă-ţi place, dăru-
care destinul său îl va
împinge să se * E vorba de personajul
abandoneze integral Suflet; în germană
substantivul e feminin
obiectului personal — (n.t.). 5 Loc. cit., p. 25.
va face experienţa
ambiguităţii lumii şi a
propriei fiinţe, tot
astfel pe celălalt îl
întîmpină
personificarea
demonică a
inconştientului care
incorporează
totalitatea, extrema
contradicţie şi ambi-
guitate a imaginilor
lumii. Acestea sînt
fenomene limită care
depăşesc măsura
normală şi de aceea
media normală ignoră
aceste enigme pline de
cruzime. Ele nu există
pentru ea. Doar puţini
sînt aceia care ajung la
marginea lumii, acolo
de unde începe
imaginea reflectată a
ei. Pentru insul care se
situează la mijloc,
sufletul nu are
caracter nici dubios,
nici demonic, ci uman,
tot aşa după cum nici
felul de a fi al
semenilor săi nu i-a
apărut vreodată
îndoielnic. Doar
abandonul total în faţa
uneia sau alteia dintre
lumi naşte
ambiguitatea
sufletului. Intuiţia lui
Spitteler a sesizat acea
imagine a sufletului la
care o natură candidă
ar fi putut cel mult să
viseze.
271. Citim la el: „Şi
în vreme ce el se
zbătea astfel în impe
tuozitatea zelului său,
o tresărire ciudată juca
în jurul gurii şi pe
chipul ei*, iar
pleoapele îi seînteiau
neîncetat şi îi clipeau
înfri
gurat. Şi dincolo de
genele moi şi fine
ceva pîndea,
ameninţa,
se furişa asemenea
focului ce în ascuns
străbate cu viclenie
casa
şi asemenea tigrului
care unduieşte pe sub
tufişuri iar din frun
zişurile întunecate
fulgeră intermitent
corpul său galben
pătat." 5
272. Linia vieţii pe
care şi-o alege
Prometeu este deci
indis
cutabil una introvertită.
ieşte-mi o conştiinţă atare involuntară
să mă-nveţe «Heit» şi „simulation dans le
«Keit»* şi orice lucru carac
drept." Epimeteu nu tere" (Paulhan) apare
poate rezista ispitei de nu rareori. Evoluţia lui
a-şi împlini propriul către un extravertit
destin şi de a se autentic reprezintă de
supune punctului de aceea un progres în
vedere „lipsit de su- direcţia „adevărului"
flet". Această legătură şi merită recompensa
cu lumea este de care îi este acordată.
îndată răsplătită: 276. în timp ce
274. „Şi, iată, Prometeu este
ridieîndu-se, Epimeteu împiedicat de
şi-a simţit statura mai exigenţele tira
înaltă şi curajul mai nice ale sufletului său
dîrz şi întreaga făptură să stabilească orice fel
îi era unită şi întrea de relaţie cu obiec
ga fiinţă îi era tul exterior şi este
sănătoasă, respirînd o constrîns să aducă în
bunăstare viguroasă. slujirea sufletului cele
Şi mai crude jertfe,
se-ntoarse deci cu pas Epimeteu este mai
sigur, străbătînd valea, întîi eficient apărat de
pe drum neocolit pri
asemenea celui care nu mejdia ce îl ameninţă
se teme de nimeni, cu pe extravertit de a se
privirea deschisă pierde cu totul în
ca cel însufleţit de obiectul exterior.
amintirea propriei Această protecţie
fapte drepte." 6 constă în conştiinţa
275. După cum înteme
spune Prometeu, el şi-a iată pe „noţiunile
„vîndut sufletul liber corecte", transmise
pentru «Heit» şi prin tradiţie, deci pe
«Keit»". Şi-a pierdut acel
sufletul în favoarea tezaur de nedispreţuit
fra al înţelepciunii vieţii
telui său. El a mers pe de care opinia pu-
urmele extravertirii
sale şi deoarece aceas * Referinţă posibilă la
sufixele -heit şi -keit, cu
ta s-a orientat după ajutorul cărora sînt derivate
obiectul exterior, în germană, mai cu seamă
Epimeteu s-a absorbit din adjective, substantivele
în abstracte corespunzătoare
(denumind stări, calităţi,
dorinţele şi aşteptările condiţii etc). Pasajul ar
lumii, mai întîi aparent putea fi deci o aluzie la
în avantajul său ideea de regulă, de ordine.
considerabil. El a De avut în vedere — şi nu
în ultimul rind — un
devenit un extravertit, eventual joc de cuvinte de
după ce mai înainte tip disociativ: heit şi keit
trăise ani de zile în sînt constituenţii cuvîntului
singurătate, ca fals Heiterkeit — voioşie,
seninătate (n. f.).
extravertit, imitîndu-şi
6 Loc. cit., pp. 10 ş.
fratele introvertit. O urm.
186 T R PS
I I IH
OL
O
GI
CE
PR 1
OB 8
LE
MA
TIP
URI
LO
R
ÎN
LIT
ER
AT
UR
Ă
blică se slujeşte la fel ea legă unsoarea strîns
ca judecătorul de şi cu mişcări solemne
codul penal. în felul îi întinse totul,
acesta, lui Epimeteu i precaut. Dară
se fixează acea limită Prometeu,
care îl împiedică să se de cum simţi mirosul şi
abandoneze obiectului privi unsoarea, cu silă
în aceeaşi măsură în îşi întoarse capul.
care Prometeu se Regele atunci glasul şi-
abandonează 1 schimbă, să strige se
sufletului. Conştiinţa porni şi să prezică,
substituită sufletului îi aprins de zel:
interzice acest lucru. 279. «De mai mare
întorcînd spatele lumii pedeapsă tu cu
oamenilor şi conştiin- adevărat duci lipsă,
ţei ei codificate, căci
Prometeu cade pradă nu ţi-e de folos a
sufletului, stăpînului sorţii tale de pînă-
crud, şi bunului-plac acuma învăţătură.»
aparent al acestuia,
plătind cu nesfirşită
suferinţă faptul de a fi
nesocotit lumea.
Limitarea înţeleaptă
pe care o conştiinţă
ireproşabilă i-o
impune lui Epimeteu
îi leagă însă acestuia
ochii într-atît, incit îl
face să-şi trăiască orb
mitul, avînd perpetuu
sentimentul că
procedează bine, căci
este mereu în acord
cu aşteptările generale
şi este mereu
încununat de succes,
împlinind dorinţele
tuturor. Aşa se
doreşte să fie regele,
şi aşa îl reprezintă
Epimeteu pînă la
sfîrşitul său lipsit de
glorie, însoţit fiind
pînă atunci de
aplauzele mulţimii ce
îl fac să-şi simtă spa-
tele puternic.
încrederea de sine,
lipsa spiritului
autocritic, credinţa
nestrămutată în
valoarea lui obştesc
acceptată, lipsa de în-
doială în propria
„faptă dreaptă" şi
conştiinţa împăcată
care îl definesc ne
îngăduie să
recunoaştem uşor
caracterul descris de
Jordan. A se compara
vizita lui Epimeteu la
Prometeu bolnav, cind
regele Epimeteu vrea
să-şi vindece fratele în
suferinţă: „Şi după ce
au săvîrşit toate
acestea, regele
înainta, sprijinindu-se
pe doi prieteni, unul
de-a dreapta, celălalt
de-a stînga, salută şi
rosti aceste cuvinte,
însoţite de gînduri
bine intenţionate:
277. «Din inimă
îmi pare rău de tine,
Prometeu, iubite frate!
Dară să prinzi curaj,
căci, iată, o unsoare
am aici, în orice su
ferinţă încercată şi care
miraculos tămăduieşte
de arşiţă şi friguri
deopotrivă, şi deci
spre uşurare, ca şi spre
pedepsire, tu poţi s-o
foloseşti.»
278. Şi vorbind
astfel, luă o vergea, de
280. Şi rostind munca
aceste vorbe, din sa. Dacă îi unim pe
haină scoase o Prometeu şi pe
oglindă şi Epimeteu într-o
toate lucrurile dintr-un singură per
început îi desluşi şi soană, obţinem un om
deveni limbut şi gre care în afară este
şelile lui toate le Epimeteu şi înăuntru
ştiu." 7 Prometeu, ceea ce
281. Această scenă face ca ambele
ilustrează perfect tendinţe să se irite
cuvintele lui Jordan: reciproc
„Society must be şi fiecare să încerce
pleased if possible; if să atragă eul definitiv
it will not be pleased, de partea sa.
it must be astonished;
if it will neither be
pleased nor aston- 2. Comparajie
ished, it must be înt
pestered and re
shocked". 8 întîlnim în Pr
scena citată om
un climat aproape ete
asemănător. în Orient ul
un om bogat îşi face lui
cunoscută demnitatea Spi
prin aceea că nu apare ttel
în public decît spri er
jinit de doi sclavi. şi
Epimeteu se foloseşte ace
de această poză pentru la
a face impresie. De al
binefacere, se cuvin pe lui
loc legate admones Go
tarea şi moralizarea. eth
Iar dacă nici acestea e
nu prind, celălalt tre
buie cel puţin 282. Nu este lipsit
înfricoşat cu imaginea de interes să se
propriei sale josnicii. compare acest mod de
Căci a-1 concepe pe
totul se reduce la a Prometeu cu
produce impresie. O descripţia pe care i-o
locuţiune americană ne face acestuia Goethe.
spune că în America Cred că am suficiente
au succes două feluri motive să presupun că
de oameni: aceia care Goethe aparţine mai
ştiu ceva şi aceia care degrabă tipului
se prefac cu abilitate extravertit decît celui
că ştiu. Adică, apa introvertit că-
renţa are uneori tot atît
de mult succes ca 7 Loc. cit., pp. 120 ş.
prestaţia reală. Extra urm.
vertitul de acest fel 8 Jordan, loc. cit., p.
31: „Dacă este posibil,
lucrează societatea trebuie să fie
precumpănitor cu satis
aparenţa. Intro făcută; dacă nu poate fi
vertitul vrea s-o satisfăcută, trebuie uimită;
dacă nu poate fi nici sa
străpungă şi abuzează tisfăcută, nici uimită,
în acest scop de trebuie să fie iritată şi
zguduită."
188 T coincidă în mod
I
necesar cu figura lui
P
U Prometeu, respectiv
R figura tradiţională a
I acestuia poate fi şi
altminteri interpretată.
P
S De pildă, o versiune
I diferită oferă Platon în
H Protagoras, unde cel
O
care distribuie forţele
L
O vieţii făpturilor tocmai
G plămădite din lut şi
I foc de către zei nu
C
este Prometeu, ci
E
Epimeteu. Aici, ca şi
mia i-1 atribui pe în mit, Prometeu este
Spitteler. O dovadă în principal (în acord
completă în sprijinul tocmai cu gustul
acestei presupuneri ar antic) cel iscusit în vi-
putea s-o aducă doar clenie şi inventivitate.
cercetarea şi analiza La Goethe, găsim
întinsă şi atentă a două versiuni. în frag-
biografiei lui Goethe. mentul dramatic din
Ipoteza mea se 1773, Prometeu este
sprijină pe o sumă de înfruntătorul, creatorul
impresii pe care nu le şi plămăditorul sigur
iau în discuţie ca fiind pe sine, asemenea
insuficient de zeilor şi dispreţuindu-
probante. i pe zei. Sufletul său
283. Nu este este Minerva, fiica lui
nevoie ca atitudinea Zeus. Raportul dintre
introvertită să Prometeu şi Minerva
prezintă multe PROBLEM
asemănări cu acela A
TIPURILO
dintre Prometeu şi R IN
Suflet la Spitteler. LITERATU
Astfel, Prometeu se RA
adresează Minervei: 189

„De la- Al
nceput soarelui
cuvîntu ce-apune
l tău Se înfiripă
Mi-a înspre
fost a slăvi
cerului Din
lumină! Caucazu-n
De neguri,
parcă Cu linişte
sufletu- învăluindu
mi cu -mi
sine-ar sufletul,
fi Păstrîndu-
vorbit mi-o vie
Şi sieşi şi-n clipe
s-ar fi de
dezvălu restrişte,
it, Şi Aşa
armonii sporitu-
mi-au
congeni
puterile,
ale în
Sorbind
el din
din ceru-ţi
sine-ar
aer, cîte-o
fi
gură." 9
vibrat:
Iată ce-
au fost 284. Şi la Goethe,
vorbele
Prometeu depinde de
sufletul său. Privinţă în
tale.
care asemănarea cu
Aşa că
Prometeul lui Spitteler
eu nu
este considerabilă.
eram
Aşa, de pildă, acesta
eu, Şi se adresează
cind Sufletului: „Şi dacă
gîndea mi le-au răpit pe toate,
m că eu rămîn peste măsură de
vorbesc bogat atîta timp cît tu
Vorbea îmi mai rămîi şi mă
o numeşti «amicul
zeitate, meu» cu gura-ţi dulce
Iar cind şi laşi să cadă asupra
ziceam mea privirea chipului
că zei tău mîndru şi plin de
vorbesc
har."10 în ciuda
asemănării dintre cele
Eu
două figuri şi a
însumi
relaţiilor lor cu
doar
sufletul, există între
vorbea
ele şi o substanţială
m. deosebire: Prometeul
Asta-i lui Goethe este un
cu tine creator, un plăsmuitor
şi cu ale cărui figuri de
mine, argilă sînt însufleţite
Iţi de Minerva. La
aparţin Spitteler, el nu este
e din creator, este pasiv,
străfun doar sufletul îi este
d creator, dar
Iubirea activitatea sa
-mi
zămislitoare rămîne
ascunsă şi misterioasă.
pentru
La plecare, Sufletul îi
totdeau
spune lui Prometeu:
na!"Şi
„Şi-acuma eu de tine
mai mă despart, căci, iată,
depart o lucrare mare mă
e: adastă, cerînd uriaşă
„Aşa cum trudă şi spre a o
dulcele înfăptui de multă
amurg grabă e nevoie."11 S-ar
zice că la Spitteler
sufletul asumă fapta
creatoare prometeică,
în vreme ce Prometeu
însuşi suferă doar
chinul sufletului
creator. La Goethe,
Prometeu e activ, în
primul rînd în direcţie
creatoare, înfruntîndu-
i pe zei în temeiul
tocmai al propriei
puteri de creaţie:
 „ n
C e
i
n m
e -
a
m
- s
a c
ă
a p
j a
u t
t
a d
t e

î l
m a
p
o m
t o
r a
i r
v t
a e
,
t
r D
u e
f
i l
e a
i
r
T o
i b
t i
a e
n ?
i
l 9 Goethe,
Prometheusjragment.
o [Traducere de Mihai
r Isbâşescu, în Goethe,
? Opere, 2. Teatru 1, Editura
Univers, Bucureşti, 1986,
pp. 197-198 (n. t.)].
C 10 Spitteler, toc. cit., p.
i 25.
11 Loc. cit., p. 28.
190 a

TIPURI PSIHOLOGICE r
z
N ă
u t
o
t a
u r
e
s ?
ă "
v 1

i 2

r
ş 285. în acest
i
fragment Epimeteu
este palid caracterizat;
t
cu
-
totul inferior lui
a
Prometeu, el este
i
avocatul sentimentului
colec
t
tiv care nu vede în
o slujirea sufletului decît
a un fel de „îndărătni
t cie". El îi vorbeşte lui
e Prometeu după cum
, urmează:
„Eşti
I
singur
n
doar!
i
Te
m
îndîrje
ă
şti
plăcer
s
ea s-o
f
ignori,
î
Cînd
n
t
zeii,
tu,
 Ai tăi 191
şi PROBLEM
A
lumea TIPURILO
, R ÎN
LITERATU
cerul, RĂ
toţi
Din 287. Pandora,
plin se această enigmatică
simt a figură a mitului
fi un prometeic, este aici
fiica zeilor; cu
tot."13
excepţia unei singure
286. Indicaţiile din relaţii foarte profunde,
acest fragment ea este absolut
dramatic sînt prea independentă de
spora Prometeu. Această ver-
dice pentru a putea să siune se sprijină pe
identificăm pe baza lor istoria mitului, în care
caracterul lui Epi femeia intrată în re-
meteu. în schimb, laţie cu Prometeu este
trăsăturile pe care fie Pandora, fie Atena.
Goethe i le conferă lui Prometeul mitic este
Pro legat sufleteşte de
meteu prezintă o Pandora sau Atena,
diferenţă tipică faţă de precum la Goethe.
acelea ale personajului Spitteler însă operează
omolog al lui Spitteler. o remarcabilă
scindare, sugerată —
La Goethe, Prometeu
ce-i drept — şi de
plăsmuieşte şi ac
mitul istoric, în care
ţionează în lumea
Prometeu-Pandora s-a
exterioară, aşază în
contaminat de analogia
spaţiu figuri modelate
Hefaistos-Atena.
de
Goethe privilegiază
el şi însufleţite de
versiunea Prometeu-
sufletul său, umple Atena. La Spitteler, în
lumea de zămislirile schimb, Prometeu este
pu sustras sferei divine şi
terii sale creatoare, primeşte un suflet
fiind totodată propriu. Divinitatea sa
învăţătorul şi şi relaţia mitică
educatorul oa arhetipală cu Pandora
menilor. La Spitteler, se păstrează ca o
tot ce îl priveşte pe contrapartidă cosmică
Prometeu merge în în spaţiul celest şi
interior, se absoarbe în acţionează pe cont
întunecimea adîncului propriu. Lucrurile care
sufletesc, tot aşa se petrec în lumea de
după cum el însuşi se dincolo sînt acelea
resoarbe din lume, care se desfăşoară în
exilîndu-se din chiar spaţiul de dincolo de
patria sa restrînsă, spre conştiinţa noastră,
a deveni cumva şi mai adică în inconştient.
invizibil. Potrivit Astfel incit Interludiul
principiului Pandora este o
compensator al reprezentare a ceea ce
psihologiei noastre se petrece în
analitice, într-un inconştient, în timpul
astfel de caz, sufletul, suferinţelor lui Pro-
adică personificarea meteu. Dispărînd din
inconştientului, tre lume şi distrugînd
buie să fie cu ultima punte ce îl
deosebire activ, pe leagă de ea, Prometeu
cale de a pregăti o se cufundă în adîncul
operă care sinelui propriu, îşi
deocamdată este însă este sieşi unică
invizibilă. în afară de vecinătate, unic
pasajul citat mai obiect. El ajunge
există la Spitteler o astfel „asemenea lui
descriere completă a Dumnezeu", căci
acestui proces de echi potrivit definiţiei,
valenţă scontabil. Dumnezeu este fiinţa
Anume în care odihneşte
Pandorazwischenspiel pretutindeni în sine şi
(Interludiul îşi este, în virtutea
omniprezenţei sale,
Pandora).
întotdeauna şi oriunde,
propriul obiect.
Evident, Prometeu nu
se simte nicidecum
asemenea lui
Dumnezeu, ci doar
extrem de nefericit.
După scena în care
Epimeteu vine şi
scuipă şi el pe mizeria
lui Prometeu, acţiunea
se strămută în spaţiul
de dincolo, fireşte în
momentul în care toate
relaţiile cu lumea ale
lui Prometeu fuseseră
refulate pînă la
anulare. Acestea sînt
momentele în care,
potrivit experienţei
noastre, conţinuturile Prometeu se
inconştientului au cele oglindeşte în
mai mari şanse de a inconştient după cum
dobîndi autonomie şi urmează: „Şi în zorii
vivacitate pînă într- aceleiaşi zile
acolo îneît să domine întunecate, pe o pajişte
conştiinţa14. Starea lui tăcută şi pustie, de
12 Goethe, op. cit. [De
fapt, aceste versuri 14 Cf. Jung, Der Inhalt
figurează în oda der Psychose (Gesammelte
Prometheus Werke, III), Wandlun-gen
(probabil din 1774), care und Symbole der Libido
urma să deschidă ultima (reeditare: Symbole der
parte a poemului dramatic Wandlung [Gesammelte
mai sus citat. Versiunea Werke, V]), DU
româna ii aparţine Măriei Beziehungen zwischen dem
Banuş. Goethe, Poezii şi Ich und dem Unbewufiten
poeme. Editura Tineretului, (Gesammelte Werke, VII).
Bucureşti, (1964), p. 87 —
n. t.\.
13 Goethe, loc. cit., p.
213.
192 T R PSI
I I H
OL
O
GI
CE
PR 1
OB
LE
9
MA
TIP
URI
LO
R
tN
LIT
ER
AT
UR
Ă
deasupra tuturor astfel să ajungă la
lumilor, umbla oameni. Cu toate
Dumnezeu, creatorul a acestea, lucrarea pe
toată viaţa, parcurgînd care el
cercul blestemat, o plănuieşte şi o
potrivit cu firea stranie înfăptuieşte nu este
a bolii sale tainice şi întocmai cu aceea a
rele. Pan-
288. Căci din pricina
bolii nu putea desăvîrşi 15 Spkteler, loc. cit., p.
107.
ocolul, nu îi era
dată tihna pe cărarea
tălpilor sale, ci trebuia
în veci, cu acelaşi
pas, în fiecare zi şi an
de an, să dea înconjur
pajiştii tăcute, cu
mersul greoi şi capul
plecat, cu fruntea
încreţită şi chipul schi
monosit, cu ochiul
înceţoşat, privind fără
răgaz spre mijlocul
cercului.
289. Şi în vreme ce
îşi împlinea şi azi ca-n
fiecare zi destinul
nemilos iar de mîhnire
îşi pleca mai tare capul
şi îşi tîra de obo
seală mai mult pasul,
iar de vegherea rea a
nopţii, izvorul vieţii
secat părea să-i fie,
iată, se ivi din noapte şi
din revărsat de zori
Pandora, mezina lui,
apropiindu-se cu pas
şovăitor şi cuviincios
de locul sfint, şi se-
aşeză apoi smerit de-o
parte, dînd cu privi
rea, sfielnică, bineţe şi
întrebînd cu a gurii
tăcere plină de cinsti
re."15
290. Este fără doar
şi poate evident că
Dumnezeu suferă de
boala lui Prometeu.
Căci după cum acesta
îşi revarsă întreaga
pasiune, întregul libido
asupra sufletului,
asupra lumii lăuntrice,
consacrîndu-se integral
slujirii sufletului, tot
astfel şi Dumne
zeul său merge „în
cerc" în jurul centrului
lumii, istovindu-se
asemenea lui Prometeu
care este pe cale de a
se stinge. Ceea ce
vrea să însemne că
libidoul său a trecut în
inconştient, unde ur
mează să pregătească
un substitut, căci
libidoul este o energie
care nu dispare fără
urmă, ci produce
întotdeauna un
echivalent.
Echivalentul este
Pandora şi ceea ce ea îi
aduce părintelui său:
anume un giuvaer
încîntător pe care vrea
să îl ofere oamenilor
pentru a le domoli
suferinţele.
291. Traducînd
acest proces în sfera
umană a lui Prometeu,
vom spune că: în vreme
ce acesta, aflat sub
condiţia „asemănării
cu divinitatea", suferă,
Sufletul lui pregăteşte
o lucrare hărăzită
alinării suferinţelor
omenirii. Sufletul lui
Prometeu năzuieşte
dorei. Giuvaerul a soarelui şi privind de
Pandorei este o aproape strălucirea
imagine inconştientă în dalbă a razelor, ini
oglindă care reprezintă ma li se oprea [...]. Iar
simbolic adevărata pe deasupra tuturor
lucrare a sufletului lui domnea părinteşte
Prometeu. Din text şi blînd copacul ales
reiese limpede că e cu coroana uriaşă, cu
vorba de un dumnezeu- haina grea şi verde,
mîn-tuitor, de o ocrotind cu mîinile-i
reînnoire a soarelui. 16 regale faţa pruncilor
Această nostalgie se săi.
exprimă în boala 294. Şi toate acele
divinităţii, care tînjeşte ramuri multe se
după renaştere şi de aplecau iubitor şi se
aceea întreaga sa forţă înco
vitală se scurge înapoi voiau spre pămînt, ca
în centrul sinelui său, şi cum ar fi vrut să
adică în adîncul stăvilească printr-un
inconştientului din care gard privirile străine
viaţa se naşte din nou. pentru ca, geloase,
De aceea şi apariţia numai ele să se bucure
giuvaerului în lume de farmecul
este descrisă într-un fel nemeritatului dar, şi
care aminteşte de toate miile de frunze
imaginile naşterii lui delicat
Buddha din Lalita- însufleţite tremurau şi
vistara: Pandora aşază vibrau de plăcere,
giuvaerul sub un nuc, şopteau de emoţie bu
tot aşa cum Maya curoasă, închipuind în
naşte pruncul sub acorduri susurate un
smochin. dulce cor de glasuri
292. „Sub copac, în pure: «Cine ar fi ştiut
umbra miezului de ce se odihneşte sub
noapte, ardea pojar acoperişul umil, cine
şi scînteia şi scapără ar fi bănuit ce giuvaer
fără oprire, iar pe bolta se află în mijlocul
întunecată, aseme nostru.»" 17
nea luceafărului 295. Cînd pentru
dimineţii, străluceau Maya a bătut ora
pînă departe fulgerele naşterii, ea a adus
dia copilul
mantine. pe lume sub smochinul
293. Chiar şi Plaksa ce îşi apleca
albinele şi fluturii crengile protector
plutind în dans peste
grădina 16 Referitor la motivul
în floare alergau spre giuvaerului şi al renaşterii,
vezi Wandlungen und
pruncul minunat, Symbole der Libido
jucîndu-se şi zbenguin- (reeditare: Symbole der
du-se în jurul lui [...], Wandlung [Gesammelte
iar din văzduhuri, în Werke,
grea cădere, se lăsau V]) şi Psychologie
undAlchemie (Gesammelte
ciocîrliile în jos, Werke, XII).
lacome să slăvească 17 Spkteler, loc. cit.,
noua faţă mai pp. 126 ş. urm.
frumoasă
194 T P 19
I R 5
pînă la pămînt. nepreţuit se pierde.
Bodhisattva incarnat Furios pe mărginirea
emană în lume o lui, îngerul îl mustră:
lumină imensă, „Şi oare nu ţi-a fost ţie
strălucitoare, natura şi un suflet hărăzit, de
zeii iau parte la vreme ce asemeni
naşterea lui. Iar cînd dobitoacelor ai fost atît
păşeşte pe pămînt, un de necioplit şi fără
lotus mare creşte sub minte să te ascunzi de
tălpile sale şi din el, divinitatea
Bodhisattva, în minunatăV™
picioare, contemplă 297. Se vede că
lumea. De aici formula giuvaerul Pandorei
tibetană de rugăciune: este o reînnoire a lui
om mani padme hum = Dumnezeu, un nou
oh, despre giuvaerul dumnezeu; dar toate
din lotus! Clipa acestea se petrec în sfe
renaşterii îl află pe ra divină, adică în
Bodhisattva sub inconştient.
copacul ales Bodhi, Presimţirile
unde el se transformă evenimentului, care
în Buddha, iluminatul. se preling în conştiinţă,
Această renaştere sau nu sînt sesizate de
reînnoire este însoţită, elementele epimetei-
ca şi naşterea, de ce, dominate de
aceeaşi lumină raporturile cu lumea.
strălucitoare şi de Spitteler reprezintă pe
aceleaşi miracole ale larg
naturii şi apariţii această idee în
divine. paragrafele
2%. în imperiul lui următoare 19, în care
Epimeteu însă, unde nu vedem cum lu
stăpîneşte decît mea, deci conştiinţa, cu
conştiinţa, nu şi atitudinea ei iraţională,
sufletul, giuvaerul îndreptată către
obiectele exterioare,
este incapabilă să
aprecieze corect
valoarea
şi semnificaţia
giuvaerului. Din această
pricină, el se pierde
pen
tru totdeauna.
298. Dumnezeul
reînnoit semnifică o
atitudine reînnoită, adi
că posibilitatea unei noi
intensificări a vieţii, o
redobîndire a ei,
căci, din punct de
vedere psihologic,
Dumnezeu înseamnă
în
totdeauna valoarea
supremă, cantitatea
maximă de libido, acti
vitatea psihologică
vitală optimă. în
consecinţă, pentru
Spitteler,
atitudinea prometeică şi
cea epimeteică se
dovedesc a fi insufi
ciente. Cele două
tendinţe se disociază,
cea epimeteică este în
18 Loc. cit., p. 160.
Spitteler reprezintă faimoasa
conştiinţă a lui Epimeteu
ca pe un mic animal. Ea
corespunde de altfel
instinctului animalic al
oportu
nităţii.
19 Loc. cit., pp. 132 ş.
urm.
armonie cu starea dată
a lumii, cea
prometeică, în schimb,
nu este — motiv pentru
care trebuie să lucreze
în favoarea reînnoirii
lumii. Ea creează astfel
o nouă atitudine faţă de
lume (giuvaerul dăruit
lumii), fără însă a găsi
ecou la Epimeteu. Cu
toate acestea,
recunoaştem fără
dificultate că darul
Pandorei este o
încercare de rezolvare
simbolică a problemei,
semnalată deja cu
prilejul discutării
scrisorilor lui Schiller:
e vorba de problema
unirii funcţiei
diferenţiate cu cea
nediferenţiată.
299. înainte de a
merge mai departe în
elucidarea acestei
chestiuni, să ne
reîntoarcem la
Prometeul lui Goethe.
După cum am văzut,
există deosebiri clare
între Prometeul creator
al lui Goethe şi acela
suferind al lui Spitteler.
O altă distincţie impor-
tantă este relaţia cu
Pandora. La Spitteler,
Pandora este un du-
plicat al sufletului lui
Prometeu, care aparţine
sferei divine; la
Goethe, în schimb, ea
este în întregime
creatura şi fiica
titanului, deci
dependentă în chip
absolut de el. Deja
relaţia lui cu Miner-va
face din Prometeu un
substitut al lui Vulcan,
iar faptul că Pandora
este creaţia lui şi nu a
zeilor arată că el este
un demiurg, sustras
sferei umane. De aceea
Prometeu spune:
„
Ş
i

c
î
n
d

g
î
n
d
e
a
m

c
ă

e
u

v
o
r
b
e
s
c
,

V
o
r
 b Epimeteu decît
e fragmentul discutat
a pînă acum. Iată cum se
prezintă el aici:
o „
Z
z i
e u
i a
t -
a m
t i
e
, d
e
I
a n
r o
a
c p
î t
n e
d
n
z u
i
c s
e e
a
m m
a
c i
ă
a
z l
e e
i g
e
v
o Ş
r i
b -
e m
s i
c
, d
u
E c
u
a
î
n n
s u
u m
m e
i l
u
d i
o
a n
r e
f
v e
o r
r i
b c
e i
a r
m e
. :
"
C
300. La Spitteler, în ă
schimb, Prometeu e c
lipsit de orice caracter i
divin, chiar sufletul său
nu e decît un demon E
neoficial, divinitatea p
este pusă pentru sine, i
separată de uman. în m
schimb, versiunea lui e
Goethe este antică
t
pentru că subliniază
h
caracterul divin al
e
titanului. în Pandora
lui Goethe avem din u
fericire a face cu o s
piesă care ne oferă o
caracterizare mai m
completă a lui -
 a î
u n
d
n e
u ş
m t
i e
t -
a
z p
ă o
m i
i »
s ,
l
i c
t e
o l
r
i c
i e
, -
n
« t
C î
e m
l p
l
c a
e r
e
g a
196 i

TIPURI PSIHOLOGICE
t
G u
r l
ă b
b u
i r
t e
ă
- i
o m
p
r e
e r
t i
r u
ă .
i
e A
ş t
t î
e t
- a
n
t
g r
î u
n d
d ă

t i
r -
u a
d
i f
n o
d s
t
P
e t
n î
t n
r ă
u r
- u
a l
l u
i
p
o d
s a
i t
b ă
i
l î
u n
l c
u î
t c
, h
i
n n
e u
r r
ă i
b .
d "
2
ă
0
t
o
r 301. Prin aceste
, cuvinte, Epimeteu îşi
caracterizează fiinţa: el
p reflectează la trecut şi
o nu se mai poate
r desprinde de Pandora
n pe care (potrivit
i legendei antice) o
t luase de soţie, adică el
nu se mai poate izbăvi
î de amintirea ei; ea
n însăşi îl părăsise
demult, lăsîndu-i-o în
v loc pe fiica ei
i Epimeleia, Grija, şi
a luînd-o cu sine pe
ţ Elpore, Speranţa. Aici
ă Epimeteu este înfăţişat
atît de clar încît putem
N recunoaşte funcţia
e psihologică pe care o
c reprezintă, în vreme ce
u Prometeu este şi în
g Pandora acelaşi creator
e şi plăs-muitor care se
t trezeşte în zorii fiecărei
a
zile mînat de acelaşi
t
imbold neostoit de a
zămisli şi a acţiona
,
asupra lumii,
Epimeteu, chinuit de
a
griji, de temeri şi de
m
gînduri apăsătoare, se
lasă în voia fanteziilor,
î
a viselor şi a
n
amintirilor sale.
h
Pandora apare ca o
ă
creatură a lui Hefaistos,
ţ
respinsă de Prometeu,
a
dar aleasă drept soţie
t
de Epimeteu. Despre
ea, acesta spune:
p
r
„De la astfel
de comoară-i
e
bun şi chinul."
z
e
n
302. Pandora este
t
pentru el un giuvaer de
preţ, supremul bun
chiar:
d
o „Da
a r pe
r veci
, a
mea
N e
o ea,
i cea
l min
o unat
r ă!
Feri
g cirii
r gust
i at-
j am
i prea
plin
a ul
d bog
ă at!
u Stăp
g înin
i
d
n
fru
d
mus
eţea
n
, de
o
ea
i
m-
am PROBLEM
A
lega
TIPURILO
t: S- R ÎN
a LITERATU
RĂ
ivit
197
cum
alai S
pri -
măv o
eril
e-şi î
scot n
. a
Cun l
oscî ţ
nd- i
o, ;
am
prin e
s-o, a
şi
asta d
-a e
fost m
tot!
u
Prec
l
um
t
neg
ura
i
cetii
n
,
smi
i
ntea
n
la s-
a
a
l
dus:
t
M-a
u
atra
r
s
i
spre
păm
înt u
— m
şi b
spre l
ceru a
ri, .
în
sus. D
Tu e
cuvi -
nte i
s-o
lauz a
i să s
cauţ e
i ai m
vrea u
, i

c
e
-
i

b
u
n
,

l
i
n
g
ă

e
a

p
a
r
e

p
r
o
s
t
;
 t
D
e D
e
v
o e
r z
b i
e ţ
ş i
t
e s
, ă
-
d i
r
e s
p l
t u
a j
t e
e ş
a t
i
a ,

e î
i i

v c
e a
z z
i i

c r
- o
a b
,
f
o l
s a
t
. p
ă
î m
m î
p n
o t
t .
r
i P
v e
ă n
t
d r
e u
-
i b
u
s n
t
a ş
i i
,
f
v r
e u
z m
i o
s
c
ă a
- r
n e
d -
a n
t d
ă a
t
t ă
e
- r
a ă
- s
n p
f u
r n
i s
n .
 ţ
S i
ă
i
n e
u s
e
t
e d
i
f n
ă
l c
e a
ş l
t e
i ,
:
p
t e
e
- l
m o
b c
l
î a
n i
z
e r
ş ă
t m
e a
s
d .
e
- D
a e
j -
u a
n i
s
. i
n
D
a f
c a
ă ţ
ă
e
a o
p
i r
ţ e
i l
i
e ş
t
ţ i
i ,
n
t t
a e
, -
n
p a
o l
r ţ
ţ ă
i
c
a u
r
i e
p a
i :

l Ş
a i

p a
a v
s e
. r
e
D a
a
c ş
ă i
-
m
i p
n e
t
e c
a î
- m
n p
ţ i
e e
l ;
e
a D
p u
t p
ă ă

ţ s
i a
- c
a r
i e

d m
a ă
! s
u
S r
e i

p s
o t
g r
o ă
a l
r u
ă c
e
î ş
n t
e
l ,
u
m v
e i
b
c r
u e
a
c z
h ă
i .
p
u C
r o
i n
ţ
o i
n
m u
i t
e u
l
—
d
P ă
e
f
a o
p r
e m
e
p i
l
u n
t o
e b
ş l
t e
e ţ
, e

m d
e e
r
g r
î a
n z
d ă
 :
—
c
î o
i p
i
d l
ă
ş
e i
i
m
ş u
i i
- e
ş r
i e
.
d "
2
ă
1

s
i 303. După cum
e reiese limpede din
ş aceste versuri, Pandora
i are pentru Epimeteu
semnificaţia unei
s imagini a sufletului, ea
u îi reprezintă sufletul: de
p aici, puterea ei
r dumnezeiască,
e superioritatea de
m nezdruncinat. Oriunde
ă sînt repartizate astfel
de atribute unor
p personaje anume se
u poate cu siguranţă
t conchide că acestea
e sînt purtătoare de
r simboluri, respectiv
e imaginile sînt
. conţinuturi proiectate
ale inconştientului.
A Căci acestea din urmă
s acţionează cu acea
t
supraforţă descrisă mai
f
sus şi, în special, în
acel mod caracterizat
e
de Goethe excelent
l
prin versul:
f „De-ai în faţă
o oprelişte, te-
s
nalţă cu ea."
t
- 304. Aceste cuvinte
a descriu exemplar
intensificarea afectivă
î
particulară a anumitor
conţinuturi conştiente
n
asociate unor con-
ţinuturi inconştiente
c
analoage.
a
Intensificarea are în ea
l
ceva de-monic-
e
constrîngător, are deci
- un efect „divin" sau
m „diabolic".
i
20 Ooethe, Pandora.
[Traducere de Grete Tartler, în 21 Pandora,
Goethe, Opere, 3. Teatru, II. [Loc. cil., pp.
Editura Univers, Bucureşti, 1986, 420-421 — n. t.]
pp. 400-401 - n. t.)
198 P RI
T U PSI
H
OL
O
GI
CE
PR 1
OB
LE 9
MA
TIP
URI
LO
R
ÎN
LIT
ERA
TU
RA
305. Am spus că, în să spună că
fragmentul dramatic al extravertitul îşi umple
lui Goethe, Pro- tim
meteu este extravertit. pul liber cu meditaţii
îl regăsim tot aşa şi în melancolice sau
Pandora, cu deo ipohondrice, dacă nu
sebirea că aici îi chiar cu fantezii
lipseşte relaţia cu isterice sau cu alte
sufletul, cu perenitatea simptome 23 ;
in introvertitul,
conştientă, în locul lui,
Epimeteu este acela 22 „Heit" şi „Keit" la
Spitteler.
care, ca introvertit, 23 în locul lor poate
se îndreaptă spre apărea, compensator, o
interior. El se sociabilitate sporită, un
adînceşte în reflecţii, comerţ
social intens în a cărui
evocă variaţie febrilă se caută
amintiri din mormîntul uitarea.
trecutului, „gîndeşte".
Este cu totul di
ferit de personajul
omolog al lui
Spitteler. Putem de
aceea să
spunem că aici (în
Pandora lui Goethe) s-
a produs ceea ce am
sugerat mai sus,
respectiv asumarea de
către Prometeu a atitu
dinii extravertite,
active, iar de către
Epimeteu a celei
introver
tite, meditative.
306. Acest Prometeu
este deci în formă
extravertită Prome-
teul introvertit al lui
Spitteler. în Pandora, el
creează în scopuri
colective; într-un
munte şi-a instalat o
veritabilă întreprindere
care fabrică articole de
utilitate pentru toată
lumea. El este de
aceea separat de lumea
sa interioară, de care
legat rămîne, de
această dată, Epimeteu,
legat de gîndirea şi
simţirea secundară
şi pur reactivă a
extravertitului, căreia îi
revin toate caracterele
funcţiei mai puţin
diferenţiate. De aici şi
faptul că Epimeteu este
la bunul-plac al Pandorei
care îi este în toate
privinţele superioară.
Psihologic, aceasta
înseamnă că funcţia
epimeteică inconştientă
a extravertitului, şi
anume tocmai acea
reprezentare fantastă,
meditativă şi
ruminătoare, este
întărită de intervenţia
sufletului.
Dacă.sufletul se află
în legătură cu funcţia
mai puţin diferen
ţiată, putem conchide că
funcţia valoric
superioară, respectiv di
ferenţiată, este prea
colectivă, adică se află
în slujba conştiinţei
colective 22 şi nu în
aceea a libertăţii. Ori
de cîte ori apare o
astfel de situaţie — şi
apare foarte des —
funcţia mai puţin dez
voltată, adică „cealaltă
parte", este întărită de
o egocentricitate
patologică, ceea ce vrea
în schimb, se luptă cu Goethe.
sentimentele de 308. Asemenea
inferioritate care îl co- dumnezeului său,
pleşesc fără voia lui şi Prometcul lui Spitteler
îi tulbură nu mai puţin se
starea de spirit. 24 îndepărtează de lume,
307. Prometeu din de periferie, fixîndu-şi
Pandora nu mai privirea spre inte
corespunde aceluia al rior, spre centru, spre
lui acel „pasaj îngust" al
Spilteler. El este simplă Renaşterii. Această
aspiraţie colectivă către concentrare sau
activitate, sem- introvertirc conduce
nificînd — prin treptat libidoul în
unilateralitate — o incon
refulare a eroticii. Fiul ştient. Activitatea
său conţinuturilor
Phileros 25 este pasiune inconştiente este astfel
erotică pură; căci în fortifi
calitate de fiu al cată; sufletul începe să
tatălui său, el trebuie „lucreze" şi creează o
— precum adesea operă care încear
copiii — să recupereze că să treacă din
prin constrîngere inconştient în conştient.
inconştientă ceea ce Conştiinţa posedă două
părinţii săi nu au putut atitudini: una
trăi. Fiica lui Epimeteu, prometeică, ce abstrage
nechibzuită, gîndind din lume libidoul şi îl
abia succesiv fap in-
tei, este semnificativ troverteşte, fără să dea
Epimeleia=Grija. nimic; cealaltă,
Phileros o iubeşte pe epimeteică, ce dă
Epimeleia, fiica necon
Pandorei, şi astfel, tenit, lipsită de suflet şi
vina lui Prometeu de a călăuzită de exigenţele
fi obiectului exte
respins-o pe aceasta rior. Semnificaţia
este răscumpărată. psihologică a gestului
Totodată, Prometeu şi prin care Pandora oferă
Epimeteu se unc.se lumii darul ei este
prin aceea că rîvna aceea că un produs
primului se dovedeşte inconştient, de mare
a va
fi erotism nemărturisit, loare, se află pe punctul
iar perpetua întoarcere de a atinge conştiinţa
în urmă a celui extravertită, adică
de al doilea. îngrijorare de a intra în relaţie cu
raţională care ar vrea să lumea reală. Deşi latura
stăvilească ac prometeică, adică
tivitatea productivă a
l u i Prometeu şi să o maladivă a
limiteze la proporţii 24
rezonabile. Această Compensator,
încercare de rezolvare poate să apară
a lui Goethe, izvo- in această
rînd s-ar zice dintr-o situaţie o creşte
psihologie extravertită, jvităţii
consacrate
ne readuce la so muncii, slujind
luţia lui Spitteler pe de asemenea
care am părăsit-o spre a refulării.
ne ocupa de figura 25 Phileros = acela pe
lui Prometeu la care îl iubeşte Eros.
26 T U PR
0 I R OB
I LE
M
A
TIP
UR
IL
OR
ÎN
LI
TE
RA
TU
RĂ
26 1

slujeşte în acest caz de acestui

oglindă erotică. într-o simbol se află
zi, boşimanul se reprezentarea originară
întoarce supărat acasă a uterului, tot astfel
de la pescuit, căci nu putem
prinsese nimic. Ca de presupune o origine
obicei, copilul îi vine analoagă şi în legătură
bucuros în întîmpinare. cu simbolul turnului.
Tatăl însă pune mîna pe Acesta ar putea aparţine
el şi-1 strînge pe loc de seriei simbolurilor
gît. Fireşte, apoi îl falice, atît de abun
plînge cu aceeaşi dent citate de istoria
buimăceală cu care îl simbolurilor. Faptul că
ucisese. tocmai în clipa în
450. Acest caz arată care trebuie să îşi
desluşit identitatea refuleze fantezia
dintre obiect şi afec erotică, la vederea
tul corespunzător. Este patului
limpede că o astfel de ademenitor, lui Hermas
mentalitate împie i se impune un simbol
dică orice organizare falie, corespun
superior protectoare a zător probabil erecţiei,
hoardei. Ea este un nu este de mirare. Am
factor nefavorabil văzut că şi alte
reproducerii şi
înmulţirii speciei şi
trebuie de
aceea, în cazul unei
specii cu vitalitate
puternică, refulată şi re-
modelată. Izvorît din
acest scop şi slujindu-i,
simbolul retrage
obiectului o anumită
cantitate de libido,
devalorizîndu-1 relativ
şi conferind subiectului
o supravaloare. Această
supravaloare se
referă însă la
inconştientul
subiectului. Acesta este
situat astfel
între o determinantă
exterioară şi una
inferioară, ceea ce îi
oferă
posibilitatea alegerii şi
o relativă libertate.
451. Simbolul
provine întotdeauna din
reziduuri arhaice, din
engrame aparţinînd
istorici tribale, despre a
căror origine şi ve
chime se poate specula
mult, dar despre care nu
se poate stabili
nimic precis. Ar fi şi cu
totul fals să se deducă
simbolurile din
izvoare personale, de
exemplu din
sexualitatea individuală
re
fulată. O astfel de
refulare poate oferi cel
mult cantitatea de li
bido necesară activării
engramei arhaice.
Engrama însă cores
punde unui mod
funcţional ereditar care
îşi datorează existenţa
nu unei refulări sexuale
seculare, ci faptului în
sine al diferenţie
rii instinctelor.
Diferenţierea
instinctelor însă a fost şi
este o mă
sură biologică necesară,
care nu este specifică
doar speciei uma
ne, ci se manifestă şi
în atrofia sexuală a
albinelor lucrătoare.
Am dedus provenienţa
simbolului, în cazul de
faţă a simbolului
recipientului, din
reprezentări arhaice.
După cum la baza
atribute simbolice ale colorat, tot astfel
Bisericii-fecioare au o tactilul se află sub
evidentă origine influenţa senzaţiilor
erotică, confirmată de sexuale subiective, în
însăşi provenienţa lor acest caz a senzaţiei de
din Cîntarea Cîntărilor, erecţie, ale cărei
iar, pe deasupra de calităţi sînt transferate
interpretarea explicită în asupra obiectului.
acelaşi sens pe care o Psihologia erotică a
furnizează Părinţii Cintării Cîntărilor
Bisericii. Simbolul utilizează pentru obiect,
turnului din Litania în vederea sporirii
loretană are aceeaşi valorii sale, imaginile
origine şi se sprijină, trezite în subiect.
probabil din acest Psihologia Bisericii
motiv, pe un fundament foloseşte însă aceleaşi
analog. Atributul „de imagini spre a orienta
fildeş" al turnului este libidoul asupra
neîndoielnic de natură obiectului figurat;
erotică, prin faptul că se psihologia lui Hermas
referă la culoarea şi face mai întîi din
netezimea pielii imaginea inconştient
(„pieptul lui e scut de trezită în el un scop în
fildeş"137). Dar şi turnul sine, destinat să
ne apare în raporturi al încorporeze acea idee
căror caracter erotic de deosebită importanţă
este limpede formulat pentru mentalitatea de
în Cîntarea Cîntărilor, atunci, anume
8, 10. „Zid sînt eu stabilizarea şi
acum şi sînii mei sînt organizarea concepţiei
turnuri." Este evident despre lume şi a
vorba de relieful atitudinii creştine
sinilor, deci de recent cîştigate.
consistenţa lor plină şi
fermă, la fel ca în b) Relativitatea
versul 5, 15: „Stîlpi de noţiunii de
marmoră sînt picioarele Dumnezeu la
lui." Tot astfel şi în Meistcr Eckhart
versurile 7, 5: „Gitul 452. Procesul
tău e stîlp de fildeş" şi parcurs de Hermas
„Nasul tău este ca reprezintă în mic ceea
turnul din Liban", prin ce s-a petrecut în mare
care se înţeleg zvelteţea în psihologia Evului
şi caracterul impunător. Mediu timpuriu: redes-
Aceste atribute coperirea femeii şi
corespund senzaţiilor crearea simbolului
tactile şi organice care feminin al Graalului.
sînt situate în obiectiv. Hermas a văzut-o pe
După cum o stare de Rhoda în altă lumină,
spirit sumbră vede totul dar masa de libido pusă
cenuşiu, iar una
voioasă, totul luminos şi 137 Cîntarea Cîntărilor,
5, 14.
264 T R PSI
I I HO
LO
GI
CE
PR 2
OB 6
LE
MA
TIP
URI
LO
R
IN
LIT
ER
AT
UR
Ă
 456. Ajungem că nu sîntem conştienţi
astfel la sarcina de fptul că acţiunea
propriu-zisă a acestui divină izvorăşte
capitol, anume la dinlăuntrul nostru. în
lămurirea relativităţii schimb, concepţia
simbolului. Prin despre relativitatea lui
relativitatea lui Dumnezeu înseamnă
Dumnezeu înţeleg că o parte importantă a
opinia după care proceselor inconştiente
Dumnezeu nu este este cel puţin vag
„absolut", adică recunoscută ca fiind
desprins de subiectul alcătuită din conţinuturi
uman şi dincolo de psihologice. Această
toate condiţiile opinie poate apărea,
omeneşti, ci este în fireşte, acolo unde se
anume sens dependent acordă sufletului o
de subiectul uman, atenţie mai marc decit
între Dumnezeu şi om obişnuit, ceea ce
funcţionînd o relaţie produce o retragere a
reciprocă şi conţinuturilor
inevitabilă, în aşa fel inconştientului din
incit omul poate fi proiecţiile lor în
înţeles ca o funcţie a obiecte, şi o dotare a
lui Dumnezeu, iar lor cu
acesta ca o funcţie a
omului. Pentru
psihologia noastră
analitică, ştiinţă pe
care trebuie să o
concepem empiric,
imaginea lui
Dumnezeu este
expresia simbolică a
unei stări psihice sau a
unei funcţii,
caracterizată prin aceea
că este neapărat
superioară voinţei
conştiente a
subiectului, puţind de
aceea impune sau face
posibile fapte şi
prestaţii inaccesibile
efortului conştient.
Acest impuls extrem
de puternic — în măsu-
ra în care funcţia lui
Dumnezeu se
manifestă în acţiune —
sau această inspiraţie
ce depăşeşte intelectul
conştient provin de la
o stază a energiei în
inconştient. Prin
această acumulare
libidi-nalâ sînt
însufleţite imagini pe
care inconştientul
colectiv le posedă ca
posibilităţi latente,
printre care imagoul lui
Dumnezeu, acea
amprentă care din
timpuri imemoriale
este expresia colectivă
a influenţelor celor
mai puternice şi mai
necondiţionate
exercitate asupra
conştiinţei de
concentrările
inconştiente ale li-
bidoului. Pentru
psihologia noastră,
obligată ca ştiinţă să se
limiteze, în interiorul
graniţelor trasate
cunoaşterii noastre, la
domeniul empiric,
Dumnezeu nu este nici
măcar relativ, ci este o
funcţie a
inconştientului, anume
manifestarea unei mase
libidi-nale scindate
care a activat imagoul
divin. Pentru concepţia
metafizică, Dumnezeu
este fireşte absolut,
adică existînd pentru
sine. Ea traduce astfel
şi o desprindere totală
de inconştient, ceea ce
psihologic înseamnă
anume doză de evaluare subiectivă
conştientizare, care le inconştientă a acestor
face să apară ca obiecte. în fapt, este
ţinînd de subiect şi de vorba deci de libidoul
aceea ca subiectiv care se găseşte în
condiţionate. Este inconştientul
acesta cazul subiectului şi care
misticilor. poate fi perceput în
457. Nu trebuie să obiect, pentru că orice
înţelegem însă de aici inconştient activat
că am avea de-a face apare proiectat.
cu o primă apariţie a Relativitatea lui
ideii de relativitate a Dumnezeu care se
lui Dumnezeu. La manifestă în mistica
primitivi există în medievală este, prin
mod natural şi în urmare, o reîntoarcere
principiu o la stările primitive.
relativitate a lui Reprezentările
Dumnezeu, prin aceea orientale înrudite ale
că pe o treaptă Ătman-ului individual
inferioară se admite şi supraindividual nu
pretutindeni o viziune sint regresiuni la
a lui Dumnezeu de condiţia primitivă, ci
natură pur dinamică, o dezvoltare constantă,
adică Dumnezeu este corespunzătoare
o forţă divină, forţă a esenţei Orientului, cu
sănătăţii, a sufletelor, punctul de pornire în
a medicinei, a primitivitate şi cu
bogăţiei, a căpeteniei păstrarea principiilor
etc. care poate fi desluşit manifestate
captată prin anumite încă de atunci.
tehnici şi utilizată Reîntoarcerea la
pentru producerea primitivitate nu ne
lucrurilor necesare uimeşte în măsura în
vieţii şi sănătăţii care orice formă de
oamenilor, ocazional şi religie cu adevărat vie
pentru obţinerea de organizează cultic sau
efecte magice ostile. etic una sau alta din
Primitivul simte tendinţele primitive ce
această forţă ca situată fac să se reverse spre
atît înăuntru cît şi în ea tocmai forţele
afara lui, adică atît ca instinctuale, cauză a
forţă vitală proprie, cît desăvîrşirii fiinţei
şi ca „medicină", în umane în procesul reli-
amuleta pe care o gios. 138 Această
poartă, ori ca influenţă reîntoarcere la
emanînd de la primitivitate sau
căpetenia sa. Aceasta legătura neîn-
este prima reprezentare
atestată a unei forţe 138 Exemplele sînt aici
foarte numeroase. Am
spirituale care
indicat cîteva în Wandlun-
pătrunde şi umple gen und Symbole der
totul. Psihologic, forţa Libido (reeditare: Symbole
fetişului sau prestigiul der Wandlung [Gesammelte
vraciului este o Werke, V]).
26 T P M
6 I R A
TI
PU
RI
LO
R
ÎN
LI
TE
RA
TU
RA
26 7

treruptă cu ea, precum de aici şi de-acolo —

în India, reprezintă de unde îl caută în
contactul cu pămîntul chip neîndestulător
matern, sursă a prin anumite lucrări,
oricărei forţe. Pentru prin oameni sau
concepţiile prea locuri: dar tocmai aşa
raţional sau prea etic nu
diferenţiate, aceste îl are şi atunci lesne
forţe instinctuale sînt vine ceva care îl
de natură „impură". tulbură. Şi anume îl
Dar izvoarele vieţii tul
sînt atît limpezi, cit şi bură nu doar tovărăşia
tulburi. Motiv pentru rea, ci şi cea bună, nu
care o prea mare doar strada, ci şi
„puritate" este lipsită
de viaţă. Orice 139 F. Pfeifer,
Deutsche Mysriker, 1857,
reînnoire a vieţii trece
voi. II, p. 557.
prin zone tulburi şi 140 Von den
înaintează spre Hindernissen an wahrer
claritate. Cu cît Geistlichkeit. in H. Buettner,
clarificarea şi Meister
Eckharts Schriften und
diferenţierea sînt mai Predigten, 1909, voi. II, p.
mari, cu atît mai mică 185.
este intensitatea
vitală, tocmai din
cauza eliminării
substanţelor care
tulbură. Ceea ce
marele relativist care
a fost Meister Eckhart
a înţeles prea bine cînd
a spus: „De aceea
Dumnezeu rabdă de
bunăvoie stricăciunea
păcatelor şi a răbdat-o
adesea şi a dat-o cel
mai adesea tocmai
acelora pe care i-a
ales să înfăptuiască
lucruri mari. lată: cine
a fost mai iubit de
Domnul nostru şi mai
apropiat de El decît
au fost apostolii? Nu
e nici unul care să nu
fi căzut, toţi au
păcătuit de moarte.
Ceea ce El a dovedit
adesea în Noul şi
Vechiul Lcgămînt
prin aceia care mai
apoi i-au fost cei mai
iubiţi; şi astăzi
rareori se mai aude
ca oameni care nu s-
au rătăcit cumva mai
înainte să ajungă să
înfăptuiască lucruri
mari." 139
458. Pe de-o parte,
datorită pătrunderii
sale psihologice, pe
de alta datorită
altitudinii simţirii şi
gîndirii sale religioase,
Mei
ster Eckhart este cel
mai strălucit
reprezentant al
orientării cri
tice din sînul Bisericii
sfîrşitului de veac
XIII. Iată de ce voi da
mai jos o serie de
citate din reflecţiile
sale care îi pun în
lumină
concepţia relativistă
despre Dumnezeu:
459. „Căci omul
este cu adevărat
Dumnezeu, iar
Dumnezeu
este cu adevărat
om." 140
460. „în schimb,
acela pentru care
Dumnezeu nu este un
ast
fel de bun lăuntric
trebuie să şi-1 aducă
pe Dumnezeu de
afară,
biserica, nu doar cunoscută legătură cu
vorbele şi lucrările obiectul, care face ca
rele, ci aşijderea cele lumea să apară în rolul
bune. Căci piedica lui Dumnezeu, adică al
este în el: în el unei mărimi absolut
Dumnezeu nu a determinante. De
devenit încă lume. aceea el adaugă că
Altminteri, s-ar simţi pentru un astfel de
în tot locul şi în om, Dumnezeu nu a
preajma tuturor devenit încă lume,
oamenilor bine şi deoarece lumea îi
apărat: l-ar avea ţine loc de
pururi pe Dumnezeu" Dumnezeu. Dacă l-ar
etc. 141 poseda în sine însuşi,
461. Acest pasaj atunci l-ar avea pe
este de un deosebit Dumnezeu (tocmai
interes psihologic: el această valoare)
ne dezvăluie o parcelă întotdeauna ca obiect,
din concepţia ca lume, şi atunci
primitivă mai sus Dumnezeu i-ar deveni
schiţată despre lume. în acelaşi text,
Dumnezeu. „A-l Eckhart afirmă: „Cine
aduce pe Dumnezeu este într-o stare
de afară" este analog dreaptă de spirit se
părerii după care simte bine
tondi142 poate fi pretutindeni şi în
procurat de afară. Este preajma tuturor
posibil ca la Eckhart oamenilor; cine este
să fie vorba de o într-o stare nedreaptă
figură retorică, de o de spirit, acela se
figură care însă lasă simte rău pretutindeni
să transpară sensul şi în preajma tuturor.
originar. Oricum, este Un suflet drept îl are
limpede că prin pe Dumnezeu la
Dumnezeu el înţelege sine."143 Cel care
aici o valoare posedă această
psihologică. Fapt ates- valoare se simte
tat de propoziţia după pretutindeni bine, el
care acela care şi-1 nu depinde de obiecte,
aduce pe Dumnezeu adică nu are nevoie de
de afară este tulburat nimic şi nu speră să
de obiecte. Cine î! are obţină de la obiect
pe Dumnezeu în afară ceea ce îi lipseşte.
îl arc în mod necesar Rezultă de aici că la
proiectat în obiect, iar
obiectul do-bîndeşte 141 Geistliche
Unterweisung, 4. H.
astfel o supravaloare. Buettner, loc. cir., voi. II,
în acest caz, obiectul p. 8.
exercită o influenţă 142 Conceptul de
nemăsurată asupra libido la populaţia Batak,
in J. Wameck, Die
subiectului, Religion
menţinîndu-1 într-o der Batak. Tondi este
anumită dependenţă numele forţei magice în
servilă. Eckhart are jurul căreia se roteşte, ca să
spun
probabil în vedere aşa, totul.
această bine 143 H. Buettner, loc.
cit., voi. II, pp. 6 ş. urm.
26 T LE
P
8 I M
R
A
TI
PU
RI
LO
R
ÎN
LI
TE
RA
TU
RĂ
26 9
Eckhart, Deumnezeu mintale!). Pe o treaptă
este o stare psihică, superioară numărul
mai exact spus, o sufletelor se micşo
stare psihodinamică. rează într-atît îneît pe
462. „în al doilea cea mai înaltă treaptă
rînd, prin împărăţia culturală atinsă, su
lui Dumnezeu înţele fletul se dizolvă cu
gem sufletul. Căci totul în conştiinţa
sufletul este alcătuit tuturor proceselor
asemenea psihice,
Dumnezeirii. continuînd să existe
Prin urmare, tot ce s-a doar ca punct final al
spus aici despre acestora. Această ab
împărăţia lui sorbţie a sufletului
Dumnezeu, este nu doar un semn
in măsura în care al culturii occidentale,
Dumnezeu însuşi este ci şi al celei orientale.
în budism, totul se
această împărăţie, se
topeşte în conştiinţă,
poate în adevăr spune
chiar Samskâras,
şi despre suflet. Totul
forţele plăsmuitoare
s-a făcut prin el,
inconştiente, nu sînt
continuă Sfîntul Ioan.
achi
Despre suflet este
ziţionate şi
vorba căci sufletul transformate decît
este prin autodezvoltare
Totul. El este totul prin religioasă.
faptul că este o
imagine a lui 144 Vom Gottesreich.
Dumnezeu. H. Buettner, loc. cit.,
Ca atare, ci este însă voi. II, p. 195.
şi împărăţia lui
Dumnezeu [...] în
aseme
nea măsură este
Dumnezeu în suflet,
spune un maestru, îneît
în
treaga sa fiinţă-
Dumnezeu se sprijină
pe suflet. Atunci cînd
Dumnezeu este în
suflet este o stare mai
înaltă decît atunci cînd
sufletul este în
Dumnezeu: faptul că
el este în Dumnezeu
nu îl
face încă preafericit, îl
face însă faptul că
Dumnezeu este în el.
Fiţi încredinţaţi:
Dumnezeu este el
însuşi preafericit în
su-

463. Sufletul,
această noţiune cu
sensuri şi interpretări
mul
tiple, corespunde —
considerată din punct
de vedere istoric —
unui conţinut care
trebuie să beneficieze
de o anume autonomie
în interiorul limitelor
conştiinţei, căci
altminteri nu i-ar fi
venit
nimănui ideea de a
atribui sufletului o
esenţă autonomă, ca
şi
cum ar fi un lucru
obiectiv perceptibil. El
trebuie să fie un con
ţinut avînd
spontaneitate şi,
consecutiv, o stare
parţial incon
ştientă ca orice
complex autonom.
Primitivul arc, de
regulă, du
pă cum se ştie, mai
multe suflete, adică
mai multe complexe
cu
un grad înalt de
autonomie, în aşa fel
îneît ele i se impun
ca
fiinţe separate (la fel
ca în cazul unor
persoane suferind de
boli
Acestei dezvoltări gîndit personal; el este
istorice generale a o imagine sau
noţiunii de suflet i se expresie, în măsura în
opune concepţia care este gîndit doar
psihologiei analitice — sau în principal —
potrivit căreia dinamic; deci în
noţiunea de suflet nu esenţă, el este
se acoperă cu asemenea sufletului,
totalitatea funcţiilor atunci cînd acesta e
psihice. Noi definim gîndit ca personificare
sufletul, pe de-o a unui conţinut
parte, ca relaţie cu inconştient. Concepţia
inconştientul, pe de lui Meister Eckhart
alta, şi ca o este de aceea pur
personificare a psihologică. Atîta
conţinuturilor timp cît — după cum
inconştiente. Din spune el — sufletul
punctul de vedere al este doar în
culturii este regretabil Dumnezeu, el nu
că mai există încă trăieşte starea de
personificări ale unor beatitudine. Dacă
conţinuturi înţelegem prin
inconştiente, după „beatitudine" o stare
cum din unghiul de vitală deosebit de
vedere al unei sănătoasă şi de
conştiinţe cultivate şi potenţată, atunci ea nu
diferenţiate este există, după Eckhart,
regretabil că mai atîta timp cît dynamis,
există conţinuturi libidoul ca
inconştiente. Dumnezeu, se
Deoarece însă ascunde în obiecte.
psihologia analitică Căci atîta timp cît
se ocupă de omul real valoarea principală,
şi nu de omul cum ar sau Dumnezeu, după
trebui să fie potrivit Eckhart, nu se află în
unor anumite opinii, suflet, forţa este în
rezultă că acele exterior, deci în
fenomene care îi obiecte. Dumnezeu,
determină deja pe adică valoarea
primitivi să vorbească principală, trebuie să
de „suflete" continuă se retragă din obiecte
să se producă, tot aşa şi să ajungă în suflet;
după cum există fapt ce coincide cu „o
nenumărate persoane stare mai înaltă", iar
aparţinînd unor pentru Dumnezeu
popoare europene de semnifică
cultură care cred în „beatitudine". Din
fantome. Chiar dacă punct de vedere
noi elaborăm doctrina psihologic, aceasta
„unităţii eului", după înseamnă că: dacă
care nu pot exista libidoului ca
complexe autonome, Dumnezeu, adică
natura se supravalori proiectate,
dezinteresează cu i se recunoaşte natura
totul de atare proiectată145, iar prin
abstracţiuni. această recunoaştere
464. Aşa cum l-am obiectele îşi pierd din
definit, Dumnezeu este
un conţinut in- 145 Trebuie să evităm
conştient, o a înţelege greşit
recunoaşterea unei
personificare, în proiecţii drept
măsura în care este
27 T P M
0 I R A
TI
PU
RI
LO
R
ÎN
LI
TE
RA
TU
RĂ
27 1

importanţă, atunci simplu proces intelectual.

Dumnezeu este Recunoaşterea intelectuală
dizolvă o proiecţie doar
considerat ca ţinînd de atunci cînd aceasta este
individ şi astfel apare oricum deja gata pregătită
un sentiment vital mai pentru a fi dizolvată. A scoa-
înalt, adică o nouă te prin judecată intelectuală
şi prin voinţă libidoul dintr-
declivitate. o proiecţie care nu este deja
Dumnezeu, adică pregătită pentru aşa ceva
intensitatea vitală cea este cu neputinţă.
mai înaltă, se află 146 William Blake,
atunci în suflet, în misticul englez, spunea în
77i<- Marriage of Heaven
inconştient. Ceea ce and Heli. „Energy is eternal
nu trebuie înţeles în delight." [Energia este
sensul că Dumnezeu desfătare eternă — n. t.\.
ar fi cu totul The Writings of William
Blake, Londra, 1925, voi. I,
inconştient şi că ideea p. 182.
însăşi de Dumnezeu ar
scăpa conştiinţei. Ci
mai degrabă că va-
loarea principală se
află altundeva situată,
respectiv înăuntru, nu
în afară. Nu obiectele
sînt atunci factorii
autonomi, ci Dumne-
zeu a devenit un
complex psihologic
autonom. Un complex
autonom este însă
întotdeauna doar în
parte conştient, căci el
se asociază doar
condiţionat eului,
adică niciodată în aşa
fel îneît eul să îl poată
cuprinde integral,
împrejurare în care nu
ar mai fi autonom.
465. De aceea din
acest moment
determinant nu mai
este obiectul
supravalorizat, ci
inconştientul. Din
inconştient vin in-
fluenţele determinante,
adică le ştim şi le
simţim că vin din in-
conştient, ceea ce
face să apară „o
unitate a fiinţei"
(Eckhart), o relaţie
dintre conştient şi
inconştient în care
ponderea incon-
ştientului este
dominantă. Trebuie să
ne punem acum
întrebarea de unde
vine această
beatitudine sau
voluptate a vieţii 146
(ânan-da, cum numesc
indienii starea de
Brahman). în această
stare, valoarea mai
înaltă se află pe partea
inconştientului. Există
deci o declivitate în
conştient, ceea ce
înseamnă că
inconştientul apare ca
mărime determinantă,
în vreme ce eul
conştiinţei reale dis-
pare aproape cu totul.
Această stare
seamănă foarte bine,
pe de-o parte, cu aceea
a copilului, pe de alta,
cu aceea a primiti-
vului, influenţat de
asemenea în mare
măsură de inconştient.
S-ar putea spune, în
mod convingător, că
restabilirea stării pa-
radisiace de odinioară
este cauza acestei
beatitudini. Rămîne de
lămurit motivul pentru
care această stare
iniţială este atît de de-
lectabilă. Acest energie, ea însăşi
sentiment de reprezintă prin
beatitudine simbolurile ei acest
însufleţeşte toate mo- proces de acumulare.
mentele caracterizate Supravaloarea
de sentimentul unei obiectului produce în
vieţi debordante, deci raport de subvaloarea
toate momentele sau subiectului o
stările în care stazele declivitate inversă,
se curmă fără împo- motiv pentru care
trivire, în care nu este libidoul ar curge
necesar a face un înapoi către subiect,
lucru sau altul spre a dacă nu l-ar opri
găsi un drum sau a forţele conştiinţei. E
obţine un efect anume. firesc să regăsim la
Există situaţii şi stări primitivi practici
de spirit în care totul religioase, căci aceştia
„merge de la sine", îşi pot fără dificultate
unde nu este necesar urma instinctul, cînd
a crea cine ştie ce intr-o direcţie, cînd în
condiţii care să alta. Prin practicile
promită bucurie sau religioase ei îşi
plăcere. Semnul de procură din nou forţa
neuitat al acestei magică necesară sau
bucurii care, îşi aduc înapoi sufletul
nepăsătoare la lumea pierdut peste noapte.
din afară, ţîşneşte din 466. Punctul de
interior înflăcărînd reper al marilor religii
totul, este vîrsta co- „nu este din această
pilăriei. „Inocenţa" lume"; este dată astfel
este de aceea un direcţia de mişcare a
simbol al condiţiei libidoului către in-
interioare particulare teriorul subiectului,
sub care apare adică spre inconştient.
„beatitudinea". A fi ca Retragerea generală şi
un copil înseamnă a introvertirea libidoului
poseda o rezervă de produc acolo o
libido, capabilă încă concentrare libidinală,
să se reverse. Libidoul simbolizată printr-un
copilului curge în „obiect preţios", în
lucruri şi copilul parabole, prin „perla
cucereşte astfel lumea, preţioasă", prin
iar treptat se şi pierde „comoara din ogor".
pe sine în contact cu Această din urmă
lumea, potrivit comparaţie e folosită
limbajului religios, şi de Eckhart care o
căci lucrurile cîştigă cu interpretează astfel:
timpul în valoare. „«împărăţia cerurilor
Apoi vine dependenţa e ca o comoară
de lucruri. De aici ascunsă într-un ogor»,
rezultă necesitatea spune Cristos. Acest
jertfei, adică retragerea ogor e sufletul — în
libidoului, tăierea care stă ascunsă
legăturilor. Doctrina comoara împărăţiei lui
intuitivă a sistemului Dumnezeu. De aceea
religios încearcă astfel Dumnezeu e
să adune din nou preafericit în
27 T P M
2 I R A
TI
PU
RI
LO
R
ÎN
LI
TE
RA
TU
RA
27 3

suflet, aşijderea orice nînd din aceste

făptură."147 Această adîncuri este modelată
interpretare coincide cu de suflet, adică acesta
aprecierile noastre creează simboluri şi
psihologice. Sufletul imagini, el însuşi
este personificarea nefiind decît imagine.
inconştientului. în Prin imagini, sufletul
inconştient se află transferă conştiinţei
comoara, adică forţele inconştientului.
libidoul scufundat sau El este astfel recipient
absorbit în introversie. şi transportator, organ
Masa libidinală este de percepţie pentru
numită „împărăţia lui conţinuturi
Dumnezeu". Ea inconştiente. Ceea ce
semnifică unitatea sau percepe el sînt
unirea cu Dumnezeu, simbolurile. Acestea
viaţa în împărăţia lui, sînt însă energii
adică într-o stare în plăsmuite, forţe, adică
care o masă idei determinan-
preponderentă de
libido zace în 147 H. Buettner, loc.
cit., voi. II, p. 195.
inconştient şi de-
termină de acolo viaţa
conştientă. Libidoul
concentrat în incon-
ştient vine dinspre
obiect, dinspre lumea a
cărei preponderenţă
anterioară o
determinase. Pe atunci,
Dumnezeu era „în
afară", acum
acţionează din
„interior", este
comoara ascunsă,
interpretată ca
„împărăţie a lui
Dumnezeu". Ceea ce
exprimă evident faptul
că libidoul acumulat în
suflet reprezintă o
relaţie cu Dumnezeu
(împărăţia lui
Dumnezeu). Ajungînd
la concluzia că sufletul
este împărăţia lui
Dumnezeu, Mcister
Eckhart îl concepe ca
pe o relaţie cu
Dumnezeu, iar pe
Dumnezeu drept forţa
care lucrează în el şi
care este percepută de
el. Eckhart mai
numeşte sufletul şi
imaginea lui
Dumnezeu. Concepţiile
etimologice şi istorice
ale sufletului lasă
limpede să se vadă că
el este înţeles ca un
conţinut care ţine pe
de-o parte de subiect,
pe de alta de lumea
spiritelor, adică de
inconştient. De aceea
sufletul are în-
totdeauna în el ceva
pămîntesc şi ceva de
duh. Acelaşi lucru
este valabil şi pentru
forţa magică, forţa
divină, în concepţiile
primitivului; în
schimb, formele
superioare de cultură îl
separă net pe
Dumnezeu de om,
pentru ca în cele din
urmă să îl ridice pe
culmile celei mai pure
idealităţi. Sufletul nu
îşi pierde niciodată
poziţia intermediară. El
trebuie de aceea
abordat ca o funcţie
situată între subiectul
conştient şi adîncurile
inconştientului,
inaccesibile
subiectului. Forţa
(Dumnezeu)
determinantă, acţio-
te care posedă o mare
valoare, deopotrivă
spirituală şi afectivă.
Dacă, aşa cum spune
Eckhart, sufletul este
în Dumnezeu, el încă
nu a atins starea de
beatitudine, cu alte
cuvinte, atunci cînd
această funcţie de
percepţie este inundată
în întregime de dyna-
mis, nu se produce o
stare de fericire. în
schimb, atunci cînd
Dumnezeu este în
suflet, deci cînd
sufletul ca vas înţelege
inconştientul şi se
configurează pe sine
ca imagine şi ca
simbol ale acestuia,
atunci se produce o
stare de fericire.
Vedem de aici că
starea de fericire este
o stare creatoare.
467. Şi astfel,
Meister Eckhart rosteşte
aceste cuvinte frumoa
se: „Atunci cînd sînt
întrebat: «De ce ne
rugăm, de ce postim,
de ce facem toate
lucrările bune, de ce
sîntem botezaţi, de ce
[ . .. ] Dumnezeu s-a
făcut om?», răspund:
«Pentru ca Dumnezeu
să se nască în suflet şi
sufletul, la rîndu-i, în
Dumnezeu. Natura
dinăuntru a oricărei
seminţe semnifică griul
şi orice metal sem
nifică aurul şi orice
naştere, o/nu/.'" 148
468. Eckhart
exprimă clar ideea de
dependenţă a lui
Dumne
zeu de suflet şi
totodată faptul că
sufletul este locul de
naştere
al lui Dumnezeu.
Potrivit
consideraţiilor noastre
27 T P
4 I
de mai sus,
această din urmă idee
este uşor de înţeles.
Funcţia de percepţie
(sufletul) sesizează
conţinuturile
inconştientului şi, în
calitate de
funcţie creatoare, dă
naştere, în formă
simbolică, la
dynamis}*®
Ceea ce zămisleşte
sufletul sînt, din punct
de vedere psihologic,
imagini pe care
raţiunea le consideră
lipsite de valoare. Ele
şi
sînt lipsite de valoare
în sensul că nu se pot
valorifica eficient
şi nemijlocit în lumea
obiectivă. Prima lor
posibilitate de utili
zare este cea artistică,
în măsura în care
subiectul dispune de o
capacitate de exprimare
în domeniul artei. 150 O
a doua modali
tate de utilizare o
constituie speculaţia
filozofică 151 , o a treia
este cea
cvasireligioasă care
duce la erezii şi la
întemeierea de
secte; o a patra
posibilitate este
utilizarea forţei
cuprinse în ima-
148 Von Jer Erfullung.
H. Buettner, Iov. cit., voi. I,
p. 1.
149 După Eckhart
sufletul este atit ceea ce
înţelege, cit şi ceea ce este
înţeles. Buettner, loc. cit.,
voi. 1, p. 186.
150 Iată cîteva exemple
literare: ETA. Hoffmann,
Meyrink, Barlach (Der
rore Tag), iar pe o treaptă
mai înaltă: Spitteler, Goethe
(Faust), Wagner.
151 Nietzsche în
Zarathustra.
M
R A
TIP
UR
IL
OR
ÎN
LI
TE
RA
TU
RĂ
275
gini pentru orişice adevărate întoarceri la o
formă de excese. nouă viaţă. Este
Ultimele două utilizări simbolul naşterii lui
şi-au găsit în mod Dumnezeu. Şi invers.
deosebit de limpede Cînd libidoul se retrage
expresia în direcţia din obiectul exterior şi
encratică (ascetică) şi se cufundă în
antitactică (anarhistă) inconştient, atunci
a gnosticii. „sufletul se naşte în
469.
Conştientizarea 152 Cf. mai jos
imaginilor are indirect paragraful corespunzător din
capitolul Definiţii cu studiul
importanţă şi pentru meu Die transzendente
adaptarea la realitate, în Funktion în Geist und Werk
măsura în care relaţia (volumul omagial închinat
cu lumea reală lui Daniel Brody
înconjurătoare este [Gesammelte Werke, Vili)).
eliberată de adaosurile
fantastice. Valoarea
principală a imaginilor
stă însă în fericirea şi
bunăstarea subiectivă,
independent de
condiţiile exterioare
favorabile sau
nefavorabile. Adaptarea
este desigur un ideal.
Dar ea nu este
întotdeauna cu putinţă,
căci există împrejurări
în care singura adaptare
posibilă este suferinţa
resemnată. Această
formă de adaptare
pasivă este mijlocită şi
înlesnită de dezvoltarea
imaginilor fanteziei.
Spun „dezvoltare",
deoarece fanteziile nu
sînt la început decît
materie primă de
valoare îndoielnică.
Motiv pentru care ele
trebuie supuse unui
tratament care să le
ducă la achiziţionarea
acelei forme capabile să
Ic facă să evolueze la
maximum. Acest
tratament este o
chestiune de tehnică
pe care nu pot să o
dezvolt în acest context.
Pot doar să amintesc,
din raţiuni de claritate,
că există două
modalităţi de tratare,
respectiv metoda
reductivă şi metoda
sintetică. Prima
metodă reduce totul la
instinctele primitive,
ultima dezvoltă din
materialul dat un
proces de diferenţiere a
personalităţii. Metoda
reductivă şi cea
sintetică se completează
reciproc, căci reducerea
la instinct conduce la
realitate, la o
supraevaluare a
realităţii şi astfel la
necesitatea
sacrificiului. Metoda
sintetică dezvoltă
fanteziile simbolice
care rezultă din libidoul
introvertit prin
sacrificiu. Pe baza
acestei dezvoltări apare
o nouă atitudine faţă de
lume, care din cauza
diferenţei ei asigură o
nouă declivitate. Am
denumit această trecere
către noua atitudine
funcţie
transcendentă}^- în
atitudinea reînnoită
reapare, în calitate de
prestaţie pozitivă, li-
bidoul scufundat mai
înainte în inconştient.
Ea corespunde unei
Dumnezeu". Această
condiţie însă nu e aceea
a fericirii (cum observă
just Eckhart), deoarece
e vorba, în raport cu
viaţa zilnică, de un act
negativ, de o coborîre
către deus absconditus
ale cărui calităţi sînt
foarte diferite de acelea
ale Dumnezeului care
străluceşte în plină zi. 153
470. Eckhart
vorbeşte despre
naşterea lui Dumnezeu
ca despre un proces
frecvent repetabil. într-
adevăr, procesul la
care ne referim aici
este de natură
psihologică;
inconştient, el se repetă
aproape neîntrerupt şi
doar marile sale
oscilaţii ne sînt relativ
conştiente. Prin
noţiunile de sistolă şi
diastolă Goethe a intuit
corect fenomenul. Este
probabil vorba de un
ritm al vieţii, de
vibraţiile forţelor vitale
care sînt de regulă
inconştiente. Aceasta ar
putea fi şi motivul
pentru care
terminologia existentă
este aici precumpănitor
religioasă sau
mitologică, deoarece
astfel de expresii şi
formule se referă în
primul rînd la fapte
psihologice
inconştiente şi nu la
fazele lunii sau la alte
fenomene planetare,
cum pretinde adesea
explicaţia ştiinţifică a
miturilor. Deoarece
avem precumpănitor
de-a face cu procese
276 T care m-ar fi putut
IP
U
R m-am revărsat, toate
I făpturile l-au vestit
P pe Dumnezeu [...] Şi
SI
H
O
L Tot ceea ce e în
O Dumnezeire e Unul şi
G despre el nu se poate
I vorbi
C
E nimic! Doar Dumnezeu
471. Sufletul, spune
Eckhart, „1-a făcut pe
«Dumnezeu» abia
prin fiinţa lui ca
creatură, în aşa fel încît
Dumnezeu nu a existat
înainte ca sufletul să
fie ceva creat. în urmă
cu o vreme am
spus: «Eu sînt o cauză a
faptului că Dumnezeu
este Dumnezeu!»
Dumnezeu se are pe
sine de la suflet: faptul
de a fi Dumnezeu,
îl are de la sine
însuşi."154
472. „Dar şi
Dumnezeu devine şi
155
trece."
473. „Deoarece toate
făpturile îl exprimă,
Dumnezeu devine.
Cînd mai zăboveam
încă în adîncul şi la
temelia Dumnezeirii,
în torentul şi în izvorul
ei, nimeni nu mă
întreba încotro voiam
să ajung sau ce făceam:
nu era nimeni acolo
inconştiente, ne lovim
de cele mai mari
dificultăţi atunci cînd
este vorba să ieşim din
limbajul figurat al
ştiinţei noastre pentru a
atinge nivelul figurat al
altor ştiinţe. Respectul
faţă de marile taine ale
naturii, pe care limba
religioasă se străduie să
le exprime în simboluri
sacralizate de timp, de
valoare semnificativă şi
de frumuseţe, nu este cu
nimic micşorat de faptul
că psihologia se extinde
şi la aceste domenii,
pînă acum închise
ştiinţei. Noi împingem
simbolurile ceva mai
înapoi şi scoatem la
lumina zilei o parcelă a
domeniului lor, fără a
cădea însă în eroarea de
a crede că am făcut
altceva decît să
producem un nou
simbol pentru ceea ce
a fost din toate
timpurile o enigmă.
Ştiinţa noastră este şi
ea o limbă de imagini,
dar este mai adaptată
vieţii practice decît ve-
chea ipoteză
mitologică ce se
exprima în reprezentări
concrete şi nu, ca noi,
în noţiuni.
153 Eckhart spune: „De
aceea mă întorc din nou
către mine însumi, acolo aflu
cel mai adînc lăcaş, mai
adînc decît iadul însuşi; căci
şi de acolo mă mînă
nenorocirea mea: nu pot să
scap de mine! Aici înăuntru
vreau să stau şi aici vreau să
rămîn! Von dem Zcrne der
Seele und von ihrer rechten
Stâne. Beutt-ner, loc. cit.,
voi. I, p. 180.
întreba. Abia după ce
de ce nu vorbesc ele de
Dumnezeire? —
face ceva;
Dumnezeirea nu face
nimic,
nu are nimic de făcut
[...] şi nici nu a căutat
vreodată să facă.
Dumnezeu şi
Dumnezeirea se
deosebesc precum a
face şi a nu
face! Cînd mă reîntorc
acasă în Dumnezeu, nu
mai plăsmuiesc
nimic în mine şi atunci
această străpungere a
mea e cu mult mai
plină de splendoare
decît prima mea ieşire.
Căci eu — acel Unul
— ridic toate făpturile
din propriul lor
simţămînt într-al meu,
în aşa fel încît să
devină şi ele Unul în
minei Cînd mă întorc în
adîncul şi la temelia
Dumnezeirii, în
torentul şi izvorul ei,
nu
mă întreabă nimeni de
unde vin sau unde am
fost: nimeni nu
mi-a simţit lipsa. Iată
ce înseamnă:
«Dumnezeu trece»." 156
474. După cum
rezultă din aceste
citate, Eckhart
deosebeşte
între Dumnezeu şi
Dumnezeire,
Dumnezeirea fiind
totul care nu
se ştie şi nu se posedă
pe sine, în vreme ce
Dumnezeu apare ca
o funcţie a sufletului,
după cum sufletul
apare ca o funcţie a
Dumnezeirii. Aceasta
pare să fie forţa
demiurgică universală;
în
termeni psihologici:
instinctul zămislitor,
creator, care nu se ştie
şi nu se are pe sine,
comparabil cu voinţa în
concepţia lui Scho-
154 Vom Schaue»
Gottes und von Seligkeit.
Beuttncr, loc. cit., voi. I,
p. 198.
155 Von des Geistes
Ausgang und Heimkehr.
Buettner, loc. cit., voi. I,
p. 147.
156 Buettner, loc. cit.,
voi. I, p. 148.
PROBLEM
A
TIPURILO
R tN
LITERATU
RA
277
penhauer. Dumnezeu
însă apare ca izvorît
din Dumnezeire şi din
suflet. Sufletul ca
făptură îl „exprimă".
Dumnezeu este, în
măsura în care sufletul
se deosebeşte de
inconştient şi în măsura
în care percepe forţele
şi conţinuturile
inconştientului, şi
Dumnezeu trece, de
îndată ce sufletul se
scufundă in „torentul şi
izvorul" forţei
inconştiente. Astfel,
Eckhart afirmă în altă
parte: „Cînd am ieşit
din Dumnezeu, toate
lucrurile au spus:
«Există un
Dumnezeu!» Iată, ceea
ce nu mă poate face
preafericit, căci în
atare privinţă eu mă
exprim ca făptură. Dar
în străpungere, pentru
că vreau să stau liber
în voinţa lui
Dumnezeu şi liber şi
de această voinţă a lui
Dumnezeu şi de toate
lucrările sale şi de
Dumnezeu însuşi —
acolo sînt mai mult
decît toate făpturile,
acolo nu sînt nici
Dumnezeu, nici
făptură: sînt ceea ce
am fost şi ceea ce am
să rămîn, acum şi de-a
pururi! Acolo mi se dă
un brînci care mă
ridică deasupra tuturor
îngerilor. Prin el ajung
atît de bogat încît
Dumnezeu, potrivit cu
ceea ce este el ca Dum-
nezeu şi potrivit cu
lucrările sale
dumnezeieşti, nu îmi
mai este destul: căci în
această străpungere,
simt ceea ce eu şi
Dumnezeu sîntem
împreună. Acolo sînt ce
am fost, nici nu cresc,
nici nu scad, căci acolo
sînt o nemişcare care
pune toate lucrurile în
mişcare. Aici
Dumnezeu nu mai
găseşte nici un lăcaş în
om, căci aici omul a
cîştigat din nou, prin
sărăcia lui, ceea ce a
fost de-a pururi şi va
rămîne în veci. Aici
Dumnezeu este
absorbit în spirit."157
475. „Ieşirea"
semnifică o
conştientizare a
conţinutului inconştient
şi a forţei inconştiente
sub forma unei idei
izvorîte din suflet.
Acest act echivalează
cu conştiinţa deosebirii
de o dyna-mis
inconştientă, o
separare a eului ca
subiect de Dumnezeu
(adică de o dynamis
inconştientă) ca obiect.
Astfel, Dumnezeu
„devine". Atunci cînd
separaţia este
suspendată din nou
prin „străpungere",
adică prin „tăierea"
eului de lume şi prin din nou unit cu relaţia
identificarea eului cu universală, dinamică şi
acea dynamis activă din mistică („partici-pation
inconştient, Dumnezeu mystique" a
ca obiect dispare, primitivilor). Aceasta
devenind subiectul care este cufundarea în „to-
nu se mai deosebeşte
de eu; cu alte cuvinte, 157 Von der Armut am
eul ca produs relativ Geiste. Buettner, loc.
cit., voi. I, pp. 176 ş.
tîrziu diferenţiat este urm.
27 T U PR
8 I R OB
I LE
M
A
TI
PU
RI
LO
R
ÎN
LI
TE
RA
TU
RĂ
27 9

rentul şi în izvorul ei". Versurile sale vorbesc

Nenumăratele analogii de la sine:
cu reprezentările
„Eu ştiu că fără mine
Orientului sînt vădite.
Dumnezeu nu poate
Persoane mai
nici o clipă să
autorizate decît mine
trăiască, Dacă eu pier,
le-au pus în evidenţă în
e nevoit şi El să
cadrul unor studii
piară.
amănunţite. Existenţa
acestui paralelism, fără Un
influenţă directă, vierm
demonstrează însă că e
Eckhart gîndeşte din Dumn
adîncul spiritului ezeu
colectiv, comun atît nu-1
Orientului cît şi poate
Occidentului. Baza face
comună, de care nu fără
poate fi făcută mine;
răspunzătoare o istorie De nu
comună, este substratul ii
predispoziţiei îngrij
primitive a spiritului şi esc
noţiunea sa energetică cu El,
de Dumnezeu, în care, acest
activă, dynamis nu a a
încremenit încă în piere.
cristalul ideii abstracte
158 Spencer und Gillen,
de Dumnezeu. Această The Northern Tribes of
reîntoarcere la natura Central Australia.
originară, această
regresie în forme
religioase către
condiţiile psihice ale
trecutului îndepărtat
este comună tuturor
religiilor vii în sensul
cel mai adînc al
termenului, începînd
cu identificările
regresive din
ceremoniile totemice
ale negrilor
australieni 158 şi pînă la
extazele misticilor
creştini ai vremii şi
culturii noastre. Prin
această reîntoarcere
este reconstituită o
stare iniţială:
improbabilitatca
identităţii cu
Dumnezeu care,
reprezentînd o trăire
foarte impresionantă,
produce o nouă
declivitate; lumea este
recreată, căci
atitudinea omului faţă
de obiect s-a
modificat.
476. Este o datorie
a conştiinţei morale
istorice, ca în acest
context, în care
vorbim de relativitatea
simbolului lui Dumne
zeu, să reamintim de
acel bărbat solitar
printre contemporanii
săi, al cărui destin
tragic a făcut ca
propria sa viziune să
rămînă
neînţeleasă. E vorba
de Angelus Silesius.
477. Ceea ce
Meister Eckhart s-a
străduit să exprime
printr-o
marc încordare a
gîndului şi într-o limbă
în multe privinţe greu
inteligibilă a izbutit
Silesius să ne
comunice în strofe
scurte,
mişcătoare şi profunde,
care înfăţişează aceeaşi
idee de relativi
tate a lui Dumnezeu
pe care o întîlnim şi
la Meister Eckhart.
 Eu sint ca El la Eu sînt
fel de mare, El e pruncul
atît de mic şi fiul
precum sînt eu: Lui, El
El nu poate să fie iarăşi
peste mine, eu nu îmi este
pot fi sub El! prunc:
în mine Cum de
Dumnez se poate
eu e ca
focul, amindoi
să fim
iar eu
doi?
lumină
sint in Eu însumi trebuie să
El, Nu fiu soare, să vopsesc
oare Cu razele-mi marea
împreun fără culoare a
Diunnezeirii întregi."
ă adine
de tot
uniţi
478. Ar fi ridicol să
sintem?
presupunem că astfel
de gînduri îndrăzneţe,
La mine el ţine mai precum acelea ale lui
mult ca la Sine, eu ţin Meister Eckhart, nu
la El mai mult ca la sînt decît pure
mine, îi dăruiesc atît născociri ale unor
cît El îmi dăruieşte speculaţii conştiente.
din Sine! Ele sînt întotdeauna fe-
nomene istorice
Dumnezeu mi-e
semnificative, purtate
Dumnezeu şi om: eu ii
de curenţii subterani ai
sint Lui om şi
psihicului colectiv.
Dumnezeu, Eu setea i-
o potolesc, El mă
Alte mii de persoane,
scapă de nevoi.
anonime, se află în
spatele lor, cu gînduri
Dumnezeu şi sentimente
se mlădie asemănătoare, situate
după noi, El sub pragul conştiinţei,
ne este ceea gata să deschidă
ce voim; Vai porţile unei noi epoci.
de noi, dacă în cutezanţa acestor
nu sîntem gînduri glăsuieşte
ceea ce lipsa de grijă şi
trebuie să siguranţa de
fim. nezdruncinat a
spiritului inconştient
Dumnezeu este ce
este; eu sint ce sînt;
care va duce, cu
Dar dacă-1 cunoşti pe
consecvenţa unei legi
Unul, ne cunoşti pe naturale, la o reînnoire
mine şi pe El. şi transformare
spirituală. O dată cu
Eu nu sînt în afara Reforma, curentul a
Lui, El nu e în afara
mea. atins suprafaţa vieţii
Eu sînt strălucirea şi cotidiene. Reforma a
Lumina Lui, iar El, înlăturat în mare
podoaba mea. măsură Biserica,
mediatoare a salvării,
Eu sint viaţa în fiu, şi a restabilit relaţia
tatăl sădeşte şi
hrăneşte, personală cu
Roadă, ce creşte din Dumnezeu. în felul
mine, e Dumnezeu, e aces-
Duhul Sfînt.
28 T P M
0 I R A
TI
PU
RI
LO
R
IN
LI
TE
RA
TU
RĂ
28 1

ta s-a depăşit punctul în experienţa intimă a

culminant al maximei creatorului ei. Dar dacă
obiectivări a ideii de nu ar fi fost vorba decît
Dumnezeu. De acum de elaborarea poetică a
încolo, noţiunea de unei experienţe pur
Dumnezeu se va individuale, ei i-ar
subiectiviza din ce în lipsi în bună măsură
ce mai mult. Risipirea universalitatea şi
în secte reprezintă perenitatea. Ea posedă
consecinţa logică a însă valoare generală
acestui proces de tocmai pentru că
subiectivizare. reprezintă şi tratează
Urmarea extremă este nu doar probleme
individualismul care intime, ci în principal
reprezintă o nouă problemele colective
formă de „izolare" şi a ale epocii noastre,
cărui primejdie o trăite în mod personal.
constituie cufundarea Totuşi ea s-a lovit la
în acea dynamis apariţie de indiferenţa
inconştientă. Cultul contemporanilor, căci
„bestiei blonde" emană aceştia sînt întotdeauna
de la această în marea lor majoritate
dezvoltare, ca şi multe chemaţi să menţină şi
altele ce ne să elogieze prezentul
particularizează epoca. imediat
De îndată însă ce se
produce cufundarea în
instinct, se ridică
întotdeauna, de
cealaltă parte,
rezistenţa împotriva
informului pur, a
haoticului sălăşluind
în simpla dynamis,
nevoia de formă şi
lege. Cufundîndu-se în
torent, sufletul trebuie
să creeze şi simbolul
care conţine, reţine şi
exprimă forţa. Acest
proces propriu
psihicului colectiv
este simţit sau intuit
de acei poeţi şi artişti
care creează în
principal pe baza
percepţiilor
inconştientului sau a
conţinuturilor
inconştiente şi al căror
orizont spiritual este
suficient de larg
pentru ca ei să
înţeleagă, cel puţin
sub aspect exterior,
problemele principale
ale timpului lor.
479. Eposul lui
Spitteler Prometeu şi
Epimeteu începe într-un
astfel de punct de
răscruce psihologică:
el descrie prăbuşirea
perechilor de contrarii
care mai înainte
fuseseră unite.
Prometeu,
plăsmuitorul de
imagini, slujitorul
sufletului, dispare din
cercul oamenilor;
societatea umană
însăşi cade pradă lui
Behemoth, adică
urmărilor contrarii,
destructive ale unui
ideal depăşit. La
timpul cuvenit,
Pandora (sufletul)
creează în inconştient
giuvaerul salvator care
însă nu ajunge la
omenire pentru că
aceasa nu îl înţelege.
Schimbarea în bine se
produce abia prin
intervenţia tendinţei
prometeice care, prin
inteligenţă şi
înţelegere, readuce la
luciditate un număr
mic, apoi mare de
oameni. Fireşte, aceas-
tă operă nu îşi poate
avea rădăcinile decît
şi să ducă astfel la acel spiritualizată. Motivul
rezultat fatal, a cărui reînnoirii divinităţii 159
complicaţie spiritul este
creator a presimţit-o şi general răspîndit şi
a încercat deja sâ-i poate fi deci presupus
afle dezlegarea. cunoscut. Referitor la
forţa mîntuitoare a
giuvaerului, Pandora
5. Natura
spune:
simbolului
unificator la
481. „Ci, iată, am
auzit cîndva despre
Spitteler
un neam de oameni
bogat în suferinţe şi
480. Trebuie să vrednic de îndurare,
găsim acum un de aceea am născocit
răspuns la întrebarea un dar prin care de tu
impor îmi vei îngădui, eu aş
tantă care este natura putea să le alin sau
giuvaerului, simbol al să le-astîmpăr durerile
vieţii reînnoite, în lor multe." 160 Frunzele
care poetul vede un copacului care
aducător de bucurie şi protejează naşterea
un mîntuitor. Am cîntă: „Căci aici este
adunat deja o serie de prezenţa şi aici e feri
dovezi care atestă cirea şi aici e
natura „divină", „dum îndurarea." 161
nezeirea" giuvaerului.
S-a văzut limpede că
482. Mesajul
„copilului minune", al
simbolul cuprinde noului simbol, este
posibilitatea unor noi iubi
declanşări energetice, rea şi bucuria, deci o
în vederea anume a stare de natură
eliberării libidoului paradisiacă. Acest
inconştient blocat. mesaj
Simbolul semnifică este o paralelă la
întot naşterea lui Cristos, în
deauna faptul că vreme ce salutul
această formă adresat
cuprinde o nouă de zeiţa soarelui 162 şi
manifestare a miracolul naşterii care
vieţii, o modalitate de face ca oameni
salvare din ceea ce aflaţi la depărtare să
este constringere şi fie chiar în acea clipă
silă de viaţă. Eliberat „buni" şi să fie bi-
din inconştient prin
simbol, libidoul re 159 Ci. Jung,
prezintă o divinitate Wandlungen und Symbole
întinerită sau în genere der Libido (reeditare:
o nouă divinitate, Symbole der
tot aşa cum, de pildă, Wandlung [Gesammehe
Werke, V]).
Jahvc a înfăptuit prin
creştinism trecerea
160 Spitteler,
Promerheus und
către figura părintelui Epimetheus, Jena, 1911, p.
iubitor şi în genere 108.
către o morală mai 161 Loc. cit., p. 127.
înaltă şi mai 162 Loc. cit., p. 132.
282 T apasă, se înghesuie
I uneori în jurul meu
P
U
lumină sunătoare, pe
R care ochii mei o văd şi
I urechile mele o aud. Şi
P atunci, în jurul
S culcuşului meu se
I
H
rinduiesc icoanele
O frumoase ale unui
L viitor mai bun.
O încremenite încă, dar
G de o superbă
I
C
frumuseţe, adormite
E încă — dar ce) care
le-ar trezi ar zămisli
necuvîntaţi163 lumii un nou chip.
constituie atribute ale Acela care ar putea să
naşterii lui Buddha. o facă [ . . . ] ar fi un
Din „binecuvântarea erou. Dar ce inimi ar
divină" aş vrea să putea atunci să bată!
subliniez doar acest Cu totul alte inimi,
pasaj semnificativ: bătînd cu totul altfel
faptul „că fiecare om decît o fac acum."
îşi revede imaginile pe (Despre imagini:)
care cîndva, copil „Nu stau în nici un
fiind, le-a privit în soare şi nu sînt
strălucirea visătoare şi niciunde de soare
plină de culoare a luminate. Dar ele vor
viitorului."164 Ni se şi trebuie să iasă din
spune astfel limpede că noapte odată. Aceasta
fanteziile copilăriei se ar fi arta de a le aduce
pot realiza, cu alte la soare, atunci ar
cuvinte, că acele trăi." Şi Epimeteu îşi
imagini nu pier, ci doreşte imaginea,
reapar la omul adult, giuvaerul, el spune în
trebuind să se convorbirea despre
împlinească. Bătrînul statuia lui Heracles (a
Kule, din Der tote eroului!): „lată al
Tagi65 al lui Barlach imaginii înţeles, cu
rosteşte aceste cuvinte: pricepere ea ne arată
„Noaptea, cînd stau că singura noastră sla-
culcat şi pernele vă stă în a trăi şi a
întunericului mă prinde prilejul de a
cîştiga giuvaerul care PROBLEM
se coace deasupra A
capului nostru. ^ TIPURILO
R ÎN
Atunci cînd, refuzat de LITERATU
Epimeteu, giuvaerul RĂ
este adus preoţilor, 283
aceştia cîntă tocmai în
felul în care Epimeteu D
tînjise după el. „O, u
vino, o, Doamne, cu h
îndurarea ta", pentru ,
ca imediat apoi să
respingă giuvaerul ce- l
resc ce le fusese oferit u
şi să hulească. Nu este m
greu să recunoaştem i
în începutul imnului n
intonat de preoţi ă
cîntecul protestant: ,
„Vino,
vino, s
duh al t
vieţii, r
Dumn ă
ezeu l
adevăr u
at! c
Forţa i
ta nu-i r
in i
zadar
Ea ne V
umple o
ne- r
ncetat:

163 Loc. cir., p. 129. f

164 Loc. cit., p. 128. i
165 Berlin, 1919, pp. -
30 ş. urm. n
166 Spitteler, loc. cit.,
p. 138. b
e
z
n
a

i
n
i
m
i
i
.

D
u
h

d
e

f
o
r
ţ
ă

ş
i

p
u
t
e
r
e

T
u

e
ş
t
i

s
i
g
u
r

d
u
h
u
l

m
e
 u o vreme — soluţia
, apare din direcţia din
care nu este aşteptată
î („Ce poate veni bun
m din Nazaret?").
b Această lege
o psihologică
l este, de pildă, temelia
d profeţiilor mesianice.
e Profeţiile însele sînt
ş proiecţii ale
t inconştientului care
e presimte evenimentele
- viitoare.
n Deoarece soluţia e
iraţională, apariţia
n Mîntuitorului este
o
legată
i
de o condiţie
imposibilă, adică
l
iraţională, deci de
u
graviditatea
c
Fecioarei. 167 Această
r
profeţie este, ca multe
a
altele, ambiguă, de
r
pildă: „Macbeth nu va
e
a
cădea în puterea nici
-
unui duşman atîta
ţ
timp cît pădurea din
i Birnam nu se va
" ridica să vină vrăjmaş
împotriva castelului
e din Dunsinan."
t 484. Naşterea
c Mîntuitorului, adică
. apariţia simbolului, are
loc
483. Acest imn se acolo unde nu este
află într-un paralelism aşteptată, anume acolo
perfect cu conside unde o soluţie este
raţiile de mai sus. cel mai puţin
Faptul că preoţii care probabilă. Astfel Isaia
îl intonează resping spune (53, 1-3): „Cine
noul spirit al vieţii, va
noul simbol, cre de ceea c e noi am
corespunde întru totul auzit şi braţul
esenţei Dom nului cui i se va
raţionaliste a descoperi?
creaturilor epimeteice.
Raţiunea caută
485. Crescut-a
înaintea Lui ca o
întotdeauna odraslă, şi ca o
soluţia pe căi rădăcină în
raţionale, pămînt uscat; nu avea
consecvente, logice, şi nici chip, nici
arc dreptate în frumuseţe, ca să ne
toate situaţiile şi uităm
chestiunile de la El, şi nici o
importanţă medie. în înfăţişare ca să ne fie
cele mari drag.
şi decisive însă, ea nu
face faţă. Raţiunea este
486. Dispreţuit era
şi cel din urmă dintre
incapabilă să cre oameni; om al du
eze imaginea, rerilor şi cunoscător al
simbolul, care e de suferinţei, unul
natură iraţională. înaintea căruia să-ţi
Atunci cînd aco
drumul raţional se peri faţa, dispreţuit şi
înfundă — şi el se nebăgat în seamă."
înfundă întotdeauna
după 167 Isaia, 7, 14.
284 T simbolului, Spitteler
I
nu s-a sprijinit
P
U conştient pe
R modelul biblic,
I altminteri lucrul acesta
s-ar observa în
P
S formulă
I rile sale. Mai degrabă
H el s-a adăpat din
O
aceleaşi adîncuri din
L
O care atît profeţii, cît şi
G creatorii şi-au extras
I simbolurile mîntui-
C
toare.
E
488. Apariţia
487. Mîntuirea Mîntuitomlui
apare nu doar acolo semnifică unirea
unde nu este aşteptată, contrariilor:
ci „Atunci lupul va locui
şi sub o înfăţişare, aşa laolaltă cu mielul şi
cum se vede din acest leopardul se va culca
pasaj, care pentru lîngă căprioară; şi
judecata epimeteică nu viţelul şi puiul de leu
are nimic vrednic de vor mînca împreună şi
preţuire. Descriind un copil îi va paşte.
respingerea 489. Juninca se va
duce la păscut PROBLE
împreună cu ursoaica MA
şi TIPURILO
puii lor vor sălăşlui la R IN
LITERAT
un loc, iar leul ca şi URĂ
boul va mînca paie; 285
490. Pruncul de
ţîţă se va juca lîngă posibilul posibil.
culcuşul viperei şi în Simbolul este drumul
vizuina şarpelui de mijloc de-a lungul
otrăvitor copilul abia căruia se unesc
înţărcat îşi va întinde contrariile într-o nouă
mîna."168 mişcare, un curs de
491. Natura apă care răspîndeşte
simbolului mîntuitor fertilitate după o
este aceea a unui lungă perioadă de
copil 169 , secetă. Tensiunea de
cu alte cuvinte, dinaintea găsirii
naivitatea sau lipsa de soluţiei este
premise a atitudinii comparată cu
apar graviditatea:
ţine simbolului şi 493. „Ca femeia
funcţiei sale. Această însărcinată şi gata să
atitudine „copilăroasă" nască prunc, care se
aduce eo ipso cu sine zvîrcoleşte şi strigă în
faptul că în locul durerea ei, aşa am fost
îndărătniciei şi al in noi, Doamne, cu
tenţiei raţionale apare toţii în faţa Ta!
alt principiu 494. Zămislit-am,
conducător a cărui dureri de facere am
„dumne avut şi am născut vint!
zeire" echivalează cu Mîntuire ţării noi n-
„puterea superioară." am dat [... ]
Principiul director
este de natură
495. Morţii Tăi vor
trăi şi trupurile lor vor
iraţională, motiv 170
învia!"
pentru care apare sub
4%. în actul
haina mi
mîntuirii se
racolului. Această
însufleţeşte ceea ce era
corelaţie este foarte
neînsufleţit, mort; din
frumos exprimată de
punct de vedere
Isa-
psihologic aceasta
ia (9, 5): „Căci prunc
înseamnă că: acele
s-a născut nouă, un
Fiu s-a dat nouă, a funcţii înţelenite,
Cărui stăpînire e pe sterile, dezafectate,
umărul Lui şi se refulate, dispreţuite,
cheamă numele Lui: sub-evoluate etc.
înger izbucnesc deodată şi
de mare sfat, Sfetnic încep să vieţuiască.
minunat, Dumnezeu Tocmai funcţia
tare, biruitor, Domn inferioară este aceea
al păcii, Părinte al care continuă viaţa, pe
veacului ce va să fie." cale de a se stinge în
492. Aceste funcţia diferenţiată. 171
determinări redau Acest motiv revine în
calităţile esenţiale, pe ideea de
care le-am â7TOKaTâoxaoiq
stabilit mai sus, ale Jtâvrcov, din Noul
simbolului mîntuitor. Testament, de
Criteriul efectului „di restituire 172 care este o
vin" îl constituie forţa formă înaltă, evoluată
irezistibilă a impulsului a ideii universal
inconştient. Eroul răspînditc a mitului
este întotdeauna eroului, potrivit căruia,
figura înzestrată cu ieşind din pîntecul
forţă magică, ce face balenei, eroul îşi
im- scoate afară părinţii şi
îi scoate pe toţi cei pe
care monstrul îi
înghiţise mai înainte.
Este ceea ce
Frobenius numeşte
„fu-rişarea obştească
afară". 173 Corelaţia cu
mitul eroului este păs-
trată şi de Isaia, două
versete mai jos (27,
1): „în ziua aceea
Domnul se va năpusti
cu sabia Sa grea, mare
şi puternică, asupra
Leviatanului, a
şarpelui încolăcit, şi
va omorî balaurul cel
din Nil."
497. O dată cu
naşterea simbolului,
regresia în inconştient
a libidoului încetează.
Regresia se transformă
în progresie, staza
devine flux. Astfel,
forţa de atracţie a
cauzei prime este viitor mai bun.
zdrobită. De aceea încremenite încă, dar
spune Kule: „Şi atunci, de o superbă
în culcuşul meu, se frumuseţe, adormite
rîn-duiesc icoanele încă — dar cel care
frumoase ale unui

168 Isaia, 11, 6-8. 170 Isaia, 26, 17-

169 „Copilul minune", la 19.
Spitteler. Cf. Kerenyi şi Jung, 171 Cf. explicaţiile
Einfuhrung in das de mai sus la
Wesen der Mythologie Scrisorile lui
[Gesammelte Werke, IX/Partea Schillcr.
I]. 172 Epistola Sf.
Apostol Pavel către
Romani, 8, 19.
173 Frobenius, Das
Zeitalter des
Sonnengottes, 1904.
28 T U PR
6 I R OB
I LE
M
A
TI
PU
RI
LO
R
IN
LI
TE
RA
TU
RĂ
 28 7

le-ar trezi ar zămisli e

lumii un nou chip.
Acela care ar putea să î
o facă ar fi un erou: n
Mama: Un eroism ş
cu jale şi nevoi! f
Kule: Poate că ă
cineva ar putea c
totuşi! a
Mama: Acela ar t
trebui mai înainte să-
şi îngroape mama."1'1* e
498. Am ilustrat
abundent cu alt prilej Z
motivul „mamei zme- e
oaice", astfel incit pot u
să nu mai revin aici l
asupra lui. 175 Apa .
riţia noii vieţi şi a noii
fertilităţi, acolo unde D
nu era nimic de a
aşteptat, este descrisă r
şi în Isaia, 35, 5-8:
„Atunci vor deschide u
ochii celor orbi şi n
urechile celor surzi d
vor auzi; e
499. Atunci va sări -
şchiopul ca cerbul şi i
limpede va fi limba
gîngavilor; că izvoare p
de apă vor curge în r
pustiu şi pîraie în i
pămînt însetat. m
500. Pămîntul cel e
fără de apă se va j
preface în bălţi şi d
ţinutul i
cel însetat va fi izvor e
de apă. Acolo va fi ,
veselia păsărilor, iarbă,
trestie şi bălţi. s
soi. Acolo va fi p
cale curată şi cale o
sjîntă se va chema şi r
nu va trece pe acolo e
nimeni necurat şi nici ş
nu va fi acolo cale înti- t
nată. Chiar şi cei fără e
de minte vor merge pe
dînsa şi nu se vor Ş
rătăci." i
502. Simbolul
mîntuitor este o cale, m
un drum pe care viaţa i
poate înainta, fără chin n
şi fără constrîngere. t
Holderlin u
s i
p r
u e
n a
e .
"
î *
n 503. Sună ca şi cînd
apropierea zeului ar
P reprezenta o primej
a die, ca şi cînd deci
t concentrarea de libido
m din inconştient ar fi
o o primejdie pentru
s viaţa conştientă. Or,
: lucrurile stau astfel: cu

„ 174 Barlach, Der tote

Tag, pp. 30 ş. urm.
A 175 Vezi Wandlungen
p und Symbole der Libido
r (reeditare: Symbole der
o Wandlung [Gesammelte
Werke, V]. Sugrumării
a Leviatanului îi corespunde
p la
e Spitteler biruinţa asupra lui
Ş Behemoth.
i * Traducere de Ştefan
Aug. Doinaş şi Virgil
Nemoianu: J. Chr. Fr. Hol-
g derlin, Imnuri şi ode, Edit.
r Minerva, 1977, Bucureşti,
e p. 312 (n. t).
u

d
cît o masă de libidou
investeşte, sau mai bine
spus se investeşte, mai
mult în inconştient, cu
atît creşte influenţa,
posibilitatea de acţiune
a inconştientului; ceea
ce înseamnă că toate
posibilităţile
funcţionale respinse,
uzate, depăşite,
pierdute cu totul în
cursul unor întregi
generaţii se însufleţesc
şi încep să exercite o
influenţă creseîndă
asupra conştiinţei,
împotriva rezistenţei
adesea deznădăjduite a
judecăţii raţionale.
Salvarea o aduce
simbolul care poate
închide şi uni în sine
conştientul şi
inconştientul. în vreme
ce libidoul de care
dispune conştiinţa se
epuizează treptat în
funcţia diferenţiată şi
se reconstituie din ce
în ce mai greu şi într-
un timp din ce în ce
mai lung, şi în vreme
ce simptomele neunirii
cu sine se îndesesc,
primejdia unei
inundaţii şi a unei
distrugeri provocate de
conţinuturile
inconştiente creşte
concomitent cu
creşterea simbolului
destinat să rezolve
conflictul. Or, simbolul
este foarte intim legat
de ceea ce e m-am apropiat de
ameninţător şi pri-
mejdios, în aşa fel îneît
el fie poate fi
confundat cu acesta, fie
apariţia sa cheamă răul
şi distrugerea. Oricum,
salvarea se leagă intim
28 T P
8 I
de distrugere şi
pustiire. Dacă vechiul
nu ar fi pregătit să
dispară, nimic nou nu
ar apărea, iar vechiul
nu ar putea şi nu ar
avea de ce să fie
stîrpit, atîta timp cît nu
i-ar bloca noului în
mod păgubitor calea.
Această corelaţie
psihologică firească
apare la Isaia, 7, 14 ş.
urm. Acolo se spune
că o fecioară va naşte
un fiu pe care îl va
numi Emanuel. Or,
Emanuel înseamnă
„Dumnezeu cu noi",
adică unirea, garantată
de simbolul mîntuitor,
cu dynamis latentă din
inconştient. Ce
înseamnă mai întîi
această unire se poate
vedea din versetele
imediat următoare:
5< M . „Că înainte
ca fiul acesta să ştie să
dea la o parte răul şi
să aleagă binele,
pămîntul de care îţi
este teamă, din pricina
celor doi regi, va fi
pustiit."
505. 8.1.: „Şi a zis
Domnul către mine:
«Ia o carte mare şi
scrie deasupra ei cu
slove omeneşti:
Mahcr-Şalal-Haş-
Baz»
(grabnic-pradă-
apropiat-jaf)"
506. 8, 3-4: „Atunci
proorocită şi a luat în
pîntece şi a născut un
fiu. Şi a zis Domnul
către mine: «Pune-i
numele Maher-Şalal-
Haş-Baz.»
M
R A
TI
PU
RI
LO
R
ÎN
LI
TE
RA
TU
RĂ
28 9

507. Căci înainte ca conţinuturile psihice

băiatul să zică: «tată şi refulate din pricina
mamă!», toată incompatibilităţii lor cu
bogăţia Damascului şi valorile conştiente,
prada Samariei vor fi deci urîtul, imoralul,
duse înaintea rege incorectul, inoportunul,
lui Asiriei." inutilizabilul etc,
508. 8, 6-7: adică tot ceea ce s-a
„«Fiindcă poporul înfăţişat astfel
acesta a nesocotit individului în cauză.
apele Si- Primej
loahului, care curg lin dia stă în faptul că
[...]»." omul poate fi atît de
509. Iată acum că transportat de forţa cu
Domnul va aduce peste
ei apele cele mari * Ed . G a la c ti on (n . t ) .
şi frumoase ale 176 Reeditare: Symbole
der Wandlung
Eufratului: pe regele (Gesammelte Werke, V).
Asiriei şi toată
strălucirea
lui. Ele vor trece peste
toate zăgazurile şi vor
da afară peste
malurile lui."
510. 8, 8: „Şi se va
revărsa în Iuda, şi se
va umfla, şi îl va
îneca pînă ce va
ajunge la gît şi cu
revărsările lui întinse
va
acoperi întinsul ţării, o
Emanuile!"*
511. Am arătat deja
în cartea mea
Wandlungen und
Symbo-
le i7 e că naşterea
divinităţii este
ameninţată de balaur,
de inun
daţii, de pruncucidere.
Ceea ce psihologic
înseamnă că acea
dynamis latentă poate
irumpe şi inunda
conştiinţa. O astfel de
primejdie Isaia o vede
figurată în regele străin
care domneşte
peste un regat ostil şi
puternic. Pentru Isaia
această problemă
nu este, evident,
psihologică, ci
concretă, fiind
totalmente pro
iectată. La Spittcler, în
schimb, problema este
deja psihologică,
desprinsă de obiectul
concret, dar
cxprimîndu-sc în forme
foarte
apropiate de acelea ale
lui Isaia, deşi de un
împrumut conştient
abia dacă poate fi
vorba. Naşterea
salvatorului echivalează
cu o
mare catastrofă, prin
faptul că irumpe o
viaţă puternică acolo
unde nu se bănuia
existenţa vreunei vieţi,
a vreunei forţe sau a
vreunei posibilităţi de
dezvoltare. Noua viaţă
izvorăşte din in
conştient, adică din
acea parte a
psihicului, voit sau
nevoit,
ignorată şi considerată,
de aceea, de toţi
raţionaliştii ca inexis
tentă. Din această zonă
negîndită şi repudiată
apare totuşi supli
mentul de forţă nouă —
reînnoirea vieţii. Dar ce
înseamnă acest
negîndit şi repudiat?
Este vorba de toate
care reapar aceste
lucruri, de strălucirea
lor nouă şi minunată,
îneît să uite sau să
arunce peste bord toate
valorile anterioare.
Ceea ce înainte era
dispreţuit poate fi
ridicat acum la rangul
de principiu suprem, iar
ceea ce înainte era
adevăr poate deveni
eroare. Această
răsturnare de valori
echivalează cu
distrugerea valorilor
vitale acceptate pînă
atunci, ca pustiirea prin
inundaţie a unei ţări.
512. Astfel, la
Spittcler darul ceresc
al Pandorei aduce ţării
şi oamenilor
nenorocire. După cum
în legenda clasică din
cutia
Pandorei ţîşnesc bolile
care inundă şi
devastează ţara, tot
astfel
giuvaerul este cauza
unei nenorociri
asemănătoare. Pentru a
în
ţelege acest lucru,
trebuie să vedem care
este natura simbolului.
Primii care găsesc
giuvaerul sînt ţăranii,
după cum păstorii sînt
primii care îl salută pe
salvator. Ţinîndu-1 în
mină, ei îl exami
nează răsucindu-1 într-
o parte şi în alta „pînă
cînd, în cele din
urmă, rămaseră cu
totul năuciţi în faţa
apariţiei străine, necu
viincioase şi fără de
lege." 177 Cînd îl duc la
rege, iar regele în
cearcă să-1 supună
Conştiinţei* spre
examinare, pentru ca ea
să-1
290 T I
I HO
aprobe sau să-1
respingă, aceasta sare
speriată de pe dulap pe
pămînt şi se ascunde
sub patul „imposibilei
presupuneri". Ca un
crab care fuge
„holbîndu-şi otrăvitor
foarfecele şi zbîrlindu-
şi-lc
vrăjmaş [...|, aşa
privea Conştiinţa de
sub pat şi, iată, cu cit
Epimeteu apropia
imaginea, cu atît
cealaltă se retrăgea cu
ges
turi de respingere. Şi
ghemuindu-se deci
acolo, tăcea şi nu sco
tea nici un cuvînt şi
nici un sunet, oricît se
ruga regele de ca şi
o implora şi o incinta
cu felurite vorbe." 178
513. Evident că noul
simbol nu îi este
simpatic Conştiinţei,
motiv pentru care regele
îi sfătuieşte pe ţărani să
ducă giuvaerul
preoţilor. „De cum zări
chipul imaginii, Hiphil-
Hophal (marele
preot) de groază şi de
scîrbă fu curpins şi,
încrucişîndu-şi bra
ţele ocrotitor deasupra
frunţii, strigă:
514. «Departe de
mine cu această
batjocură, căci ceva
potriv-
nic divinităţii
sălăşluieşte în ea şi
inima îi c carnală, iar
neobră
zarea i se citeşte-n
ochi.»" 179
177 Spitteler, loc. cir., p.
133.
* E vorba de Gewissen,
conştiinţă morală (n. t.).
178 Loc. cit., p. 142.
179 Loc. cit., p. 142.
PSI
LO
GI
CE
PR 2
OB
LE
9
MA
TIP
URI
LO
R
IN
LIT
ER
AT
UR
Ă
515. După care ţăranii semnifică cea mai
duc giuvaerul la înaltă modalitate de
Academie. învăţătorii frumuseţe estetică şi
înaltei şcoli sînt de morală, dar frumuseţe
părere că imaginii îi naturală nu ideală,
lipsesc „sentimentul şi artificial confecţionată,
sufletul", iar „pe ea semnifică indivi-
deasupra, gravitatea şi
mai cu seamă ideea că
lăuzitoare." 180
516. Bijutierul, în
fine, scoate giuvaerul
fals, tăiat dintr-o
materie ordinară. La
tîrg, unde ţăranii vor să
scape de imagine,
apare poliţia. Apărătorii
dreptăţii exclamă la
vederea imaginii:
„Sălăşluieşte oare o
inimă în trupul vostru
ş-aveţi voi oare o
conştiinţă în suflet, de
cutezaţi să înfăţişaţi
privirii tuturor aceas
tă neobrăzată şi lascivă
goliciune?
517. Şi-acum grăbiţi-
vă să dispăreţi! Şi vai
de voi, dacă din
întîmplare ne veţi întina
cu asemenea privelişte
pruncii curaţi şi
dalbele neveste." 181
518. Simbolul este
caracterizat de poet drept
străin, necuviin
cios şi fără de lege,
potrivnic simţului
moral, contrazieîndu-nc
atît sentimentul şi
reprezentarea
sufletului, cit şi
noţiunea de
Dumnezeu; el vorbeşte
senzualităţii, e lipsit de
ruşine şi capabil
să pericliteze în marc
măsură morala publică
prin stimularea
fanteziilor sexuale.
Aceste atribute definesc
prin urmare o fiinţă
care se află în
contradicţie în primul
rînd cu valorile noastre
morale, în al doilea rînd
cu judecata noastră de
valoare estetică,
deoarece ei îi lipsesc
valorile superioare ale
sufletului, iar ab
senţa „ideii
călăuzitoare" sugerează
o iraţionalitate a
conţinutu
lui său de idei.
Verdictul „potrivnic
divinităţii" poate fi
tradus
şi prin „anticreştin",
căci această istorie nu
este localizată nici
în Antichitatea
îndepărtată, nici în
China. Prin urmare,
potrivit
tuturor atributelor sale,
simbolul este un
reprezentant al funcţiei
valoric inferioare, deci
al conţinuturilor psihice
ncrecunoscute.
Imaginea înfăţişează
probabil — deşi nicăieri
acest lucru nu se
spune — nuditatea unei
forme omeneşti, o
„formă vie".
519. Această formă
exprimă libertatea
deplină şi totodată da
toria de a fi ceea ce
eşti; în consecinţă, ea
dul, aşa cum ar putea el
să fie. O astfel de
imagine, oferită privirii
omului aşa cum este el
în momentul de faţă,
nu va face decît să
declanşeze în el ceea ce
este aţipit şi ceea ce nu
a trăit încă. Dacă
întîmplarea ar face ca
el să fie pe jumătate
civilizat şi pe jumătate
încă barbar, atunci
priveliştea acelui
simbol ar trezi întreaga
barbarie din el. Ura
omului se concentrează
întotdeauna asupra a
ceea ce îi
conştientizează propriile
defecte. Astfel, destinul
giuvaerului este
pecetluit din însăşi clipa
apariţiei sale în lume.
Păstorul tăcut care 1-a
găsit primul este
aproape omorît în bătaie
de către ţăranii cuprinşi
de furie, după care ei
aruncă giuvaerul în
stradă. Simbolul
salvatorului şi-a
încheiat astfel cariera
scurtă dar tipică.
Legătura cu ideea
creştină a patimilor este
evidentă. Natura
salvatoare a giuvaerului
se exprimă şi prin faptul
că el apare doar o dată
la o mie de ani; este un
eveniment rar această
„înflorire a comorii" şi
apariţie a unui
mîntuitor, a unui
Saoshyant, a unui
Buddha.
520. Sfirşitul
carierei giuvaerului este
misterios; el cade în
mîna unui evreu
rătăcitor: „Nu era un
ovrei din această lume,
şi străin peste orice
măsură îi era portul."182
Acest evreu deosebit nu
poate fi decît Ahasver
care nu îl recunoaşte pe
adevăratul Mîntuitor şi
care aici fură, ca să
spun aşa, imaginea
Salvatorului. Legenda
lui Ahasver este o
legendă creştină tîrzie,
atestată nu mai devreme
de secolul al XVlI-lea.183
Ea izvorăşte psihologic
dintr-o masă libidinală şi
dintr-o parte a
personalităţii
nevalorificată în
atitudinea creştină faţă
de viaţă şi lume şi care
este de aceea refulată.
Pentru această parte
refulată a personalităţii,
evreii au slujit
întotdeauna de simbol,
de aici demenţa
persecuţiilor lor în Evul
Mediu. Ideea de crimă
rituală cuprinde în
formă accentuată ideea
de respingere a
Mîntuitorului, căci
aşchia din ochiul propriu
este văzută ca bîrnă în
acela al aproapelui.
Ideea de crimă rituală
joacă un rol şi la
Spitteler, prin aceea că
evreul fură copilul-
minune dăruit de cer.
Avem a face aici cu
proiecţia mitică a
percepţiei inconştiente a
faptului că acţiunea de
mîntuire este mereu
zădărnicită de prezenţa
în in-

L
o 18
c
2 L
oc.
cit.,
p.
163.

18
3 E
.
Koeni
g,
Ahas
ver,
1907.
292 T P 29
I R 3

conştient a unui simbol. Pe această cale

element nemîntuit. se exprimă sub altă
Acest element formă ceea ce noi am
nemîntuit, sugerat deja mai sus,
nedomesticit, vorbind de acţiunea
necultivat sau barbar simbolului asupra
care nu poate fi lăsat psihicului în general:
liber, ci doar ţinut în simbolul stimulează
lanţ, este proiectat toate conţinuturile
asupra acelora care nu refulate şi
au acceptat nerecunoscute, ca de
creştinismul; în fapt pildă în cazul
ceva din noi înşine s-a „păzitorilor pieţei"; tot
refuzat domesticirii aşa, în cazul lui Hiphil-
creştine. Există o Hophal care, potrivit
percepere inconştientă a rezistenţei sale
acestui element inconştiente la propria
răzvrătit, a cărui religie, accentuează şi
existenţă am vrea să o întăreşte antidivinitatea
negăm; de aici, şi carnalitatea noului
proiectarea. Neliniştea simbol. Afectul
este o expresie concretă respingerii corespunde
a lipsei de mîn-tuire. masei de libido
Elementul nemîntuit refulate. Crima rituală
atrage pe loc noua se înfăptuieşte o dată
lumină, energia noului cu transformarea
darului ceresc curat in
fantasmagoria
apăsătoare, născocită de
aceste minţi. Apariţia
simbolului nu rămîne
totuşi fără efect.
Neacceptal în forma lui
pură, el este absorbit de
forţele arhaice şi
nediferenţiate, proces la
care contribuie estetica
şi moralitatea
conştientă. în acest
punct începe
enantiodromia,
transformarea valorii de
pînă acum în nonvaloa-
re, a binelui în rău.
521. împărăţia celor
buni, al cărei rege este
Epimeteu, s-a aflat
dintotdeauna în
duşmănie cu împărăţia
lui Behemoth. Be-
hemoth şi Leviatan1* 4
sînt în Cartea lui Iov
cei doi monştri ai lui
Dumnezeu, expresie
simbolică a puterii şi a
forţei acestuia. Ca
simboluri animaliere
brute, ele desemnează
forţele înrudite
psihologic ale naturii
umane.185 De aceea,
Jahve spune: „Ia pri-
veşte ipopotamul* pe
care l-am făcut ca şi pe
tine [...]
184 Spitteler, loc. cit., p.
179.
185 Cf. Wmtdlungen
und Symbole der Libido, p.
58 (reeditare: Symbole
der Wandlung [Gesammelte
Werke, V], şi R. Schacrf, Die
Gestalt des Satans
im Alten Testament, în: Jung,
Symbolik der Geistes, 1984.
* Este vorba de
hippopotamus amphibius în
care exegeza 1-a identificat
pe Behemoth. Versiunile
româneşti au optat pentru
forma comună a numelui (n.
f.).
522. Vezi, puterea lui
e în foalele lui şi
vîrtoşia lui e în muş
chii de pe pîntece.
Coada lui e dîrză ca
lemnul de cedru, vinele
pulpelor lui sînt numai
noduri 186 [...] El este
fruntea alcătuirilor
lui Dumnezeu." 187
523. Să citim cu
atenţie: această forţă
este „fruntea alcătuiri
lor lui Dumnezeu",
adică a lui Jahve, a
Dumnezeului evreu care
în Noul Testament
repudiază această
formă. Aici, el nu va
mai
fi un Dumnezeu al
naturii. Ceea ce
psihologic înseamnă că
la
tura instinctuală,
grosolană, a libidoului
acumulat în inconştient
este menţinută în
atitudinea creştină
constant în jos; astfel
este
refulată o jumătate de
Dumnezeu, respectiv
este înscrisă în con
tul vinovăţiei omului şi
repartizată, în ultimă
instanţă, domeniu
lui diavolului. Cînd
forţa inconştientă
începe apoi să se ridice
către suprafaţă şi să
curgă, cînd „alcătuirile
lui Dumnezeu" în
cep să se manifeste,
atunci Dumnezeu apare
sub chipul lui Be
hemoth. 188 S-ar putea
tot atît de bine spune că
Dumnezeu se
înfăţişează sub chipul
diavolului. Aceste
evaluări morale sînt în
să iluzii optice: forţa
vieţii se află dincolo de
judecata morală.
Meistcr Eckhart ne
învaţă: „Dacă spun deci
că Dumnezeu e bun:
nu este adevărat, eu
sînt bun, Dumnezeu nu
este bun! Merg
chiar mai departe: eu
sînt mai bun decît
Dumnezeu! Căci doar
ceea ce este bun se
poate face mai bun şi
doar ceea ce este mai
bun se poate face cel
mai bun. Dumnezeu nu
este bun, de aceea
el nu se poate face mai
bun şi, drept urmare,
nici cel mai bun;
departe de Dumnezeu
se află aceste trei
determinări, «bun»,
«mai bun», «cel mai
bun»; el se află
deasupra tuturor
acesto-
ra."189
524. Efectul următor
al simbolului mîntuitor
rezultă din unirea
perechilor de contrarii:
astfel se uneşte
împărăţia ideală a lui
Epimeteu cu împărăţia
lui Behemoth; cu alte
cuvinte, conştiinţa
morală intră într-o
alianţă primejdioasă cu
conţinuturile incon-
186 Vulgata vorbeşte
chiar de faptul că: „nervi
testiculonim eius perplexi
sunt" (vinele testiculelor sînt
răsucite). La Spitteler, fiica
lui Behemoth este, „Aichives de psychologie",
semnificativ, Astarte. voi.
187 Cartea lui Iov, 40, XV, 1915.
15 ş. urm. [Citat după ed. 189 Von der
Galaction, n. t.] Erneuerung am Geiste,
188 Flournay, Une Buettner, loc. cit., voi. I, p.
Mvstique Moderne, 165.
294 T I PSI
I HO
LO
GI
CE
PR 2
OB
9
LE
MA
TIP
URI
LO
R
ÎN
LIT
ER
AT
UR
Ă
ştiente şi cu libidoul împărăţiei lui
corespunzător care le Dumnezeu, în timp ce
este identic. Lui Epi- Prometcu şi Epimeteu,
meteu îi sînt personificările
încredinţaţi copiii contrariilor separate, se
divini, anume acele retrag uniţi în „valea
bunuri supreme ale lor de-acasă". Amîndoi
umanităţii fără de care sînt liberi de exerciţiul
omul nu este altceva puterii, Epimeteu
decît animal. Prin pentru a fi fost
unirea cu propriul constrîns, Prometeu
contrar inconştient pentru a nu-1 fi
apare pericolul pustiirii,
al devastării sau al 190 Atestări din belşug,
inundării, adică valorile în: Wandlungen und
conştiinţei s-ar putea Symbole der Libido
pierde în contact cu (reeditare Symbole der
Wandlung [Gesammelte
valorile energetice ale Werke, V]).
inconştientului. Dacă
acea imagine a
frumuseţii şi
moralităţii naturale ar
fi acceptată şi păstrată
şi dacă nu ar sluji, în
virtutea inocentei sale
naturaleţi, de stimulent
impurităţii apăsătoare
din adîncul culturii
noastre „morale",
atunci copiii divini, în
ciuda alianţei cu
Behemoth, nu ar fi
primejduiţi, ci
Epimetcu ar putea
deosebi în orice clipă
valoarea de
nonvaloare. Dar
deoarece simbolul este
inacceptabil pentru
limitarea, pentru
diferenţierea raţiona-
listă şi totodată pentru
infirmitatea noastră,
orice criteriu de
măsurare a valorii şi
nonvalorii lipseşte.
Dacă unirea perechilor
de contrarii se produce
totuşi, apare pericolul
inundării şi al di-
strugerii, şi anume, în
mod caracteristic, prin
faptul că tendinţele
contrarii, periculoase
sînt introduse prin
contrabandă, respectiv
sub paravanul
„noţiunilor corecte". Se
poate raţionaliza şi
este-tiza chiar şi ceea
ce este rău şi nociv.
Astfel, copiii divini
sînt, unul după altul,
predaţi lui Behemoth,
cu alte cuvinte valorile
conştiente sînt
schimbate pe
instinctualitatca şi
neghiobia pură.
Tendinţele
inconştiente, brutale şi
barbare de mai înainte
înghit valorile
conştiente, de aici
faptul că Behemoth şi
Leviatan arborează
drept simbol al
principiului lor o
balenă nevăzută, în
vreme ce simbolul
corespunzător al
imperiului epimeteic
este pasărea. Balena, ca
locuitor al mării, este în
genere simbolul
inconştientului
190
devorator. Pasărea, ca
locuitor al imperiului
luminos al văzduhului,
este un simbol al
ghidului conştient sau
chiar al idealului
(aripi!) şi al Duhului
Sfint.
525. Prăbuşirea
definitivă a binelui este
împiedicată de inter-
venţia lui Promcteu. El
îl eliberează pe ultimul
dintre copiii divini, pe
Mesia, din puterea
vrăjmaşilor săi. Mesia
devine moştenitorul
dorit niciodată.
Formulată în termeni
psihologici, ideea este
că atît introversia, cît şi
extraversia încetează să
domine ca linie
diriguitoare,
unilaterală, disocierea
psihicului fiind astfel
stopată, în locul ei apare
o nouă funcţie,
reprezentată simbolic
printr-un copil, numit
Mesia, care doarme
îndelung. Mesia e oameni: fecunzii 1 ^ şi
mijlocitorul, simbolul
unei noi atitudini în
care contrariile sînt
unite. El este un copil,
un băieţel asemenea
prototipului antic puer
aeternus, care
sugerează, prin
tinereţea sa, renaşterea
şi revenirea a ceea ce
fusese pierdut
{apokatastasis). Ceea
ce adusese Pandora sub
formă de imagine pe
pămînt, ceea ce fusese
respins de oameni şi le
pricinuise nenorocire se
împlineşte în Mesia.
Acest ansamblu
simbolic corespunde
unei experienţe
frecvente din practica
psihologiei analitice:
cînd un simbol apare în
vis şi este respins din
motivele expuse pe larg
mai sus, el provoacă o
contrareacţie ce
corespunde invaziei lui
Behemoth. Din acest
conflict rezultă o 191
simplificare a fecundul, cel ce naşte din
personalităţii,
reducere la trăsăturile
o
fundamentale
individuale, existente
de la începutul vieţii,
care garantează
legătura dintre
personalitatea matură şi
izvoarele de energie ale
copilăriei. După cum
V încercare i se
I P RO BL EMA
TIP URI LOR ÎN
PSIH OPATOLO
GIE
527. Am ajuns acum
la încercarea
întreprinsă de un
psihiatru
de a scoate în evidenţă
două tipuri din
varietatea năucitoare a
aşa-numitelor
complexe de
inferioritate
psilwpatice. Această
grupă neobişnuit de
întinsă reuneşte toate
stările psihopatice de
graniţă, care nu mai
aparţin psihozelor
propriu-zise, deci toate
nevrozele şi toate
stările degenerative,
precum complexele
psihice de inferioritate:
intelectuală, morală,
afectivă şi de altă
natură. Această
arată Spitteler,
primejdia mare în cazul
acestei treceri constă în
posibilitatea ca în locul
simbolului să fie
raţional preluate
instinctele arhaice
stimulate prin acest
proces şi să fie
integrate în formele
intuitive tradiţionale.
526. W. Blake,
misticul englez, afirmă:
„Există două clase de
devoratorii^ Religia
este năzuinţa de a Ic
uni."193 Cu aceste
cuvinte ale lui Blake
care sintetizează într-un
mod atît de simplu
ideile fundamentale ale
lui Spitteler şi propriile
mele consideraţii, aş
vrea să închei acest
capitol. Dacă i-am
acordat o neobişnuită
întindere este, ca şi în
cazul interpretării
Scrisorilor lui Schiller,
pentru a da seama de
bogăţia de idei şi de
sugestii pe care
Spitteler ni le oferă în
Prometeu şi Epimeteu.
M-am limitat pe cît
posibil la esenţial,
lăsind deliberat
deoparte o scrie
întreagă de probleme
pe care un examen
complet al acestei
lucrări ar trebui să o ia
în considerare.
The prolific =
sine însuşi.
192 The de\r>uring =
cel care devorează, absoarbe
în sine.
19* Religion is an
endeavourto reconcile the
rwo!" Poeticul Works, 1906,
voi. I, p. 269, cf. The
Marhage of Heaven and
Hell, in The Writings of
Wiiliam Blake, Londra,
1925, p. 190.
datorează lui Otto
Gross, care a
publicat un studiu
teoretic sub titlul Die
zerebrale
Sekundărfunk-
tion (1902), ale cărui
ipoteze fundamentale
l-au determinat să
postuleze existenţa a
două tipuri
psihologice. 1 Deşi
materialul
empiric cercetat de el
este desprins din
domeniul complexelor
psihice de
inferioritate, nimic nu
împiedică transpunerea
con
cluziilor lucrării la
domeniul psihologiei
normale, căci dez
echilibrele psihice îi
oferă cercetătorului
prilejul deosebit de
favorabil de a sesiza
cu o limpezime
extraordinară anumite
fe
nomene care în
interiorul graniţelor
normale rămîn adesea
indi
stincte. Starea
anormală are nu o dată
efect de luptă. Gross
în
suşi îşi extinde
concluziile, în 297
capitolul final, la alte PROBLEMA
TIPURILOR
domenii, ÎN
aşa cum vom vedea PSIHOPATOL
mai jos. OGIE
528. Prin „funcţie
clanşării unei tensiuni
secundară", Gross
înţelege un proces chimice, adică unei
celu descompuneri chimice.
lar cerebral care Acestei descărcări
urmează „funcţiei acute, numită de Gross
primare". Aceasta funcţie primară, îi
corespun urmează funcţia
de activităţii propriu- secundară, adică o
zise a celulei, restituire, o
respectiv producerii reconstituire prin
unui nutriţie. Această
proces psihic pozitiv, funcţie va pretinde un
să spunem, producerii timp mai lung sau mai
unei reprezentări. scurt în raport cu
Activitatea intensitatea energiei
corespunde unui cheltuite care i-a pre-
proces energetic, mers, în tot acest
probabil de- răstimp celula se află
într-o stare modificată
1 O prezentare faţă de perioada
reelaborată, dar în esenţă anterioară, într-o stare
neschimbată, a tipurilor, de excitaţie care nu
oferă Gross în cartea
poate rămîne fără efect
Oberpsychopathische
Minderwertigkeiten, 1909, asupra desfăşurării în
pp. 27 ş. urm. continuare a procesului
psihic. Astfel, procese
intens marcate, bogate
în afecte semnifică
probabil o cheltuială
specială de energie şi
de aici o perioadă de
restituire sau o funcţie
secundară prelungite.
Gross consideră că
efectul funcţiei
secundare asupra
procesului psihic
reprezintă o influenţă
specifică,
demonstrabilă,
exercitată asupra
desfăşurării ulterioare
a asociaţiei, şi anume
în sensul unei limitări
a selecţiei asociative la
„tema" reprezentată de
funcţia primară, la aşa-
numita „reprezentare
principală". într-adevăr,
şi cu am putut să mă
refer, ceva mai tîrziu,
în cuprinsul propriilor
mele lucrări
experimentale — ca şi
mai mulţi dintre elevii
mei, in investigaţii
asemănătoare —
\afenomene de
2
perseverare -, frecvent
atestate, după
reprezentări intens
marcate. Elevul meu
Ebcrschwciler a
demonstrat acelaşi
fenomen într-o
cercetare lingvistică
privind asonantele şi
aglutinările. 3
529. Ştim pe baza
experienţei patologice
cit de des apar per-
severaţiile tocmai în
cazul leziunilor
cerebrale grave,
precum
apoplexii, tumori,
degenerări atrofice sau
de alt fel. Ele se da
torează tocmai acestei
restituiri anevoioase.
Ipoteza lui Gross
are de aceea o mare
doză de verosimilitate.
E firesc să ne punem
întrebarea dacă nu
există indivizi sau chiar
tipuri la care perioa
da de restituire,
funcţia secundară, să
dureze mai mult decît consecutive decît una
la lun-
alţii şi dacă, pe baza
acestui fapt, nu s-ar 2 Jung, Diagnostische
Untersuchungen
putea eventual deduce
(Gesammelte Werke, II).
anume particularităţi 3 Eberschweiler,
psihologice. „Untersuchungen iiber die
530. într-un interval sprachliche Komponente
de timp dat, o funcţie der
Assoziation1*. Allgemeine
secundară scurtă Zeitschrift fir Psycluatrie,
influenţează mult mai 1908.
puţine asociaţii
29 T U
PR
8 I R
OB
I
LE
MA
TIP
URI
LO
R
ÎN
PSI
HO
PAT
OlX
XilE
29 9
gă. în primul caz, vitatea rapidă apare şi
funcţia primară poate sub forma prezenţei
să apară mult mai de spirit, a îndrăznelii,
frecvent. a cutezanţei ce îşi au
Particularitatea rădăcinile în lipsa de
imaginii psihologice a atitudine critică în
acestui caz o con- faţa primejdiei şi în
stituie disponibilitatea incapacitatea de a o
ei, rapid şi necontenit sesiza. Rapiditatea
reînnoită, pentru acţiunii creează iluzia
acţiune şi reacţiune, gestului hotărît, în
deci un fel de tendinţă fond este vorba mai
către distragere, o mult de un impuls
pornire către orb. Incursiunea într-
superficialitate a un domeniu străin
legăturilor, o lipsă de apare ca de la sine
relaţii mai adînci, mai înţeleasă şi este
strînse, o anume înlesnită de
incoerenţă, în loc de necunoaşterea valorii
legături semnificative, afective a
în unitatea de timp se reprezentării, a
bulucesc numeroase acţiunii şi a eficienţei
teme noi, dintre care ei asupra semenului
nici una nu este nostru.
adîncită, astfel incit la
acelaşi nivel apar
fapte eterogene, de
valoare diferită, dînd
impresia de „nivelare
a reprezentărilor"
(Wernicke). Această
succesiune rapidă de
funcţii primare
exclude eo ipso trăirea
valorilor afective a
reprezentărilor, de aici
faptul că afectivitatea
nu poate fi altfel decît
superficială. Dar şi că
adaptările şi
schimbările rapide de
atitudine devin
posibile. Procesul de
gîndire propriu-zis,
sau altfel spus
abstracţia, suferă,
fireşte, din pricina
scurtimii funcţiei
secundare, căci ea
pretinde ca mai multe
reprezentări iniţiale şi
efectele lor să aibă o
durată mai întinsă,
deci pretinde o funcţie
secundară mai lungă.
Fără de care nu poate
avea loc nici o adîn-
cire a abstracţiei unei
reprezentări sau a
unui grup de
reprezentări.
Restaurarea rapidă a
funcţiei primare
determină o reactivi-
tate mai mare,
oricum nu în sens
intensiv ci extensiv,
de unde o înţelegere
promptă a prezentului
imediat, dar numai pe
latura sa de suprafaţă
şi nu în semnificaţia
de adîncime. De aici
şi impresia unei lipse
de spirit critic sau,
după împrejurări,
impresia unei lipse de
prejudecăţi ori de
prevenire şi de
înţelegere, uneori
chiar de
incomprehensibilă
indelicateţe, lipsită de
tact sau chiar violenţă.
Alunecarea prea
rapidă pe deasupra
semnificaţiilor mai
adînci lasă şi ca
impresia unei anumite
orbiri faţă de toate
lucrurile care nu se
află la suprafaţa
imediată. Reacti-
531. Prin reînnoirea fără dificultate tipul
rapida a „less
disponibilităţii, emoţional" al lui
prelucrarea per Jordan. deci pe
cepţiilor şi a extravertit. Prin
experienţelor este urmare, lui
tulburată, in aşa fel Gross îi revine
incit memo meritul, nu mic, de a
ria este de regulă fi formulat pentru
considerabil afectată, prima
căci de cele mai multe oară o ipoteză unitară
ori pot fi uşor şi simplă privind
reproduse doar acele originea acestui tip.
asociaţii care au 533. Tipul opus
intrat in este numit de Gross:
foarte multe „inferioritate cu con
combinaţii. ştiinţa îngustă".
Conţinuturi relativ Funcţia secundară a
izolate dispar in acestui tip este
scurt timp, de aceea deosebit de
este infinit mai greu intensă şi de
de memorizat un şir prelungită. Prin
de cuvinte fără sens prelungirea ei,
(incoerente) decit o asociaţia consecu
poezie. Capacitatea de tivă este influenţată
a se înflăcăra rapid, într-o măsură mai
entuziasmul grabnic marc decit in cazul
stins ca şi anumite ca lipu
renţe de gust sînt lui amintii mai sus.
caracteristici care apar H la indemînă să
în virtutea succesiunii presupunem, şi in
prea iuţi de acest
conţinuturi eterogene caz, existenţa unei
şi a ncrcalizării funcţii primare
valorilor lor accentuate, deci o
afective mult prea activitate
diferite. Gindirca are celulara mai bogată şi
caracter reprezentativ, mai completă decit la
deci este mai mult un e x t r a v e r t i t . L'rnu-
mod de reprezentare rca firească ar i\
şi succesiune de prelungirea şi
conţinuturi dccît o intensificarea funcţiei
succesiune de secundare.
abstracţiuni şi de Persistenţa funcţiei
sinteze. secundare provoacă o
532. în descrierea prelungire a efectului
acestui tip cu funcţie reprezentării iniţiale.
secundară scurtă am Apare astfel ceea ce
urmării in esenţă Gross numeşte „efect
consideraţiile lui contracliv", respectiv
Gross, la care am o selecţie special
adăugat orientată ( i n sensul
cîlcva transcripţii în re
registru normal. Gross prezentării iniţiale) a
numeşte acest t i p asociaţiilor
„inferioritate cu consecutive. De aici,
.conştiinţă o reali
superficială" Dacă zare sau adîncirc
estompăm aces cuprinzătoare a
tuia pînă la normal „temei".
trăsăturile îngroşate, Reprezentarea arc
obţinem o imagine de efect persistent,
ansamblu in care impresia este
cititorul recunoaşte profundă O
consecinţă nefavora-
30 T LE
P
0 I MA
R
TIP
URI
LO
R
ÎN
PSI
HO
PAT
OL
OGI
E
30 1
bilă este limitarea la unei idei paranoice ar
un domeniu mai putea explica şi faptul
restrîns, în paguba că în anume stări
varietăţii şi a bogăţiei incipiente aceasta din
de gîndire. Totuşi urmă ar putea fi
sinteza este bine corectată prin
susţinută, elementele proceduri psihotera-
de asamblare
rămînînd îndeajuns de 4 In alt loc
{Oberpsycliopathisclie
mult timp constelate Mmderwertigkeiteii, p. 41),
pentru ca abstracţia Gross face, pe bună
lor să devină posibilă. dreptate, distincţie între
„ideea valoric superioară"
De altfel, restrîngerea şi aşa-numitul „complex
la o singură temă hipertrofiat valoric". Acesta
provoacă o îmbogăţire din urmă este caracteristic
nu doar pentru acest tip ci
a asociaţiilor şi pentru celălalt.
corespunzătoare şi o „Complexul conflictului"
corelare interioară are, în genere, în virtutea
coloraturii sale afective, o
solidă, o coeziune a valoare considerabilă
unui complex de independent de tipul la care
reprezentări; totodată apare.
însă acest complex se
închide în faţa
oricărui element
străin şi intră pe
această cale într-o
izolare asociativă,
fenomen numit de
Gross (printr-un ter-
men împrumutat de la
Wcrnicke)
„sejuncţie". Urmare a
sejunc-ţiei
complexelor este
acumularea de grupuri
(sau complexe) de
reprezentări
necorelate sau lax
corelate între ele. în
exterior, această stare
se manifestă sub
forma unei
personalităţi dezar-
monice sau, cum
spune Gross,
„sejunctive".
534. Complexele
izolate coexistă mai
întîi unele lîngă altele
fără a se influenţa
între ele; nu se
întrepătrund pentru a
se compensa şi
corecta reciproc.
închise sever şi logic
în sine, ele sînt lipsite
de influenţa corectivă
a unor complexe
altfel orientate. Se
poate lesne întîmpla
ca un complex foarte
puternic şi de aceea cu
deosebire închis şi
neinflucnţabil să se
ridice pînă la „ideea
superioară valoric",
adică pînă la o
dominantă care
sfidează orice critică
şi se bucură de o
deplină autonomie,
devenind mărime
atotdominatoare sau
„spleen"4. în cazuri
patologice, ea devine
obsesie sau idee
paranoică, adică o
mărime absolut de
neclintit care
constrînge întreaga
viaţă a individului să i
se supună. întreaga
mentalitate este altfel
orientată, punctul de
vedere se „sminteşte".
O astfel de teorie
privitoare la apariţia
peutice
corespunzătoare,
anume prin corelarea
ei cu alte complexe de
reprezentări capabile
să o lărgească şi deci
să o corecteze. 5
Operează evident şi o
anume prudenţă,
chiar anxietate faţă
de asocierea
complexelor separate.
Lucrurile trebuie să
rămînă net distincte,
punţile dintre
complexe sînt pe cît
posibil tăiate prin
formularea riguroasă şi
rigidă a conţinutului
complexului. Gross
numeşte această
tendinţă „anxietate de
asociaţie" 6 . Coeziunea
interioară severă a
unui astfel de complex
îngreunează orice
încercare de
influenţare din afară.
O astfel de încercare
are şansă de reuşită
doar atunci cînd
izbuteşte să lege fie
premisele fie
concluzia complexului
de un alt complex tot
atît de sever şi de
logic închegat,
precum sînt acestea
legate intre ele.
535. Acumularea
de complexe
insuficient legate
determină,
fireşte, o izolare
puternică de influenţele
venite din afară şi, aşa
cum am spune noi, o
stază puternică a
libidoului în interior.
De
aceea descoperim cu
regularitate în astfel
de situaţii o concen
trare extraordinară pe
procese interioare, în
funcţie de felul de
a fi al omului: pe
senzaţii, în cazul
30 T P
2 I
celui orientat pe
direcţia
acestora, pe procesele
spirituale în cazul
celui orientat intelec
tual. Personalitatea
apare frînată, absorbită
sau distrată, „cufun
dată în gînduri",
unilaterală din punct
de vedere intelectual
sau
ipohondră. Oricum, se
manifestă o
participare redusă la
viaţa
exterioară şi o
înclinare evidentă
către mizantropie şi
singurăta
te, compensată adesea
de o mare iubire pentru
animale sau plante.
536. în schimb,
procesele interioare
sînt cu atît mai vii, de
oarece, din cînd în
cînd, complexe pînă
atunci deloc sau puţin
legate „se ciocnesc"
brusc, provocînd o
funcţie primară intensă
care declanşează o
funcţie secundară
lungă; aceasta, la
rîndu-i,
amalgamează două
complexe. S-ar putea
crede că în acest fel
toate complexele
ajung să se ciocnească
între ele şi să producă
o unitate şi o coeziune
generală a
conţinuturilor psihice.
Această
consecinţă salutară s-
ar produce, fireşte,
doar în cazul în care
5 Cf. P. Bjerre, „Zur
Radikalbehandlung der
chronischen Paranoia".
Jahr-
buck fiir psychoanalytisdie
Forschungen, voi. 111, pp.
795 ş. urm.
5 Gross, loc. cit., p.
40.
MA
R TIP
URI
LO
R
iN
PSI
HO
PAT
OL
OGI
E
30 3

schimbarea din viaţa pentru care apar

exterioară s-ar putea reacţii violente
opri. Deoarece însă de apărare. în cazul
aşa ceva e cu unei acumulări
neputinţă, apar puternice de
necontenit excitaţii noi complexe se
care produc funcţii instalează o atitudine
secundare ce cronică de apărare,
intersectează şi care se poate intensi
tulbură liniile fica pînă la a atinge
interioare. pragul neîncrederii, iar
Corespunzător, acest în situaţii patologice
tip manifestă tendinţa chiar pînă la delirul
de a ţine la distanţă de persecuţie.
excitaţiile exterioare, 538. Exploziile
de a evita schimbarea, bruşte alternînd cu
de a menţine pe cit stări de mutism şi cu
posibil constant fluxul reac
vieţii, pînă cînd ţii de apărare pot
izbuteşte să conferi personalităţii
înfăptuiască toate un aspect bizar, care
amalgamările face
interioare. Un bolnav ca indivizii în cauză
va manifesta desluşit să devină o enigmă
această tendinţă, pentru cei din jur. Re
retrăgîndu-se cît mai ceptivitatea lor
mult din toate şi scăzută, datorată
încereînd să ducă o solicitării interioare,
viaţă de pustnic. Doar le blo
cazurile uşoare se vor chează prezenţa de
putea vindeca pe spirit şi vivacitatea. Se
această cale. în toate creează adesea situaţii
celelalte situaţii grave,
singura soluţie este de
a se micşora
intensitatea funcţiei
primare — ceea ce
constituie, de altfel,
un capitol aparte la
care ne-am referit în
treacăt, atunci cînd
am discutat Scrisorile
lui Schiller.
537. Este absolut
limpede că fenomene
afective cu totul par
ticulare
caracterizează acest
tip. După cum am
văzut, el reali
zează asociaţii ce ţin
de reprezentarea
iniţială. El asociază
ma
siv, în măsura în care
nu e vorba de
materiale aparţinînd
altor
complexe, tot ceea ce
se leagă de o temă
anume. Dacă o exci
taţie atinge un astfel
de material, respectiv
un complex, ea de
clanşează fie o reacţie
puternică, o explozie
afectivă, fie nu de
clanşează nimic,
atunci cînd complexul
este atît de închis îneît
nu permite
penetrarea. în cazul în
care stimulul se
realizează,
el declanşează toate
valorile afective; are
loc o reacţie afectivă
puternică, cu efect
prelungit, care de cele
mai multe ori nu este
observat din afară,
dar care pătrunde cu
atît mai adînc în inte
rior. Ecourile
efectului umplu
individul,
împiedicîndu-1, atîta
timp cît se menţin, să
primească noi
excitaţii. O acumulare
de
excitaţii e
insuportabilă, motiv
penibile în care
individul nu ştie cum
să se descurce şi care
reprezintă pentru el un
motiv în plus pentru a
se retrage din so-
cietate. Explozii
ocazionale generează
tulburări în relaţiile cu
ceilalţi, iar jena şi
perplexitatea care le
urmează împiedică re-
stabilirea lor.
Caracterul greoi al
adaptării duce la o
serie de experienţe
negative care
declanşează inevitabil
un sentiment de
inferioritate, dacă nu
chiar de amărăciune
care se îndreaptă apoi
împotriva autorilor
reali sau presupuşi ai
nenorocirii. Viaţa afec-
tivă interioară este
foarte intensă, iar
nenumăratele afecte
în ecou desfăşoară o
gamă extrem de fin
nuanţată de sunete şi
de percepţii, deci o
senzitivitate
emoţională deosebită
care se traduce în
afară în sfială şi teamă
faţă de stimulii
afectivi sau faţă de
orice situaţie capabilă
să îi producă.
Susceptibilitatea se în-
dreaptă împotriva
stărilor emoţionale din
jur. Schimbări bruşte
de opinie, afirmaţii
emoţionale, influenţe
de natură sentimentală
şi altele de acelaşi fel
sînt de la bun început
respinse, şi anume din
teama faţă de propriile
emoţii care ar putea
declanşa o impresie
persistentă, imposibil
de dominat. în temeiul
acestei sen-zitivităţi
30 T P
6 I
P URI
apare fără dificultate
cu timpul o anume
melancolie iz-vorită
din sentimentul de a fi
exclus din viaţă. în
altă parte 7, Gross
afirmă că tristeţea este
o caracteristică
esenţială a acestui tip.
Tot acolo el subliniază
faptul că realizarea
valorii afective duce
lesne la o
supraestimare
afectivă, la o „luare
prea-în-se-rios".
Accentuarea puternică
a proceselor interioare
şi a emoţionalului în
acest portret ne
permite să-1
recunoaştem uşor în el
pe introvertit.
Descrierea lui Gross
este mult mai completă
decît aceea pe care
Jordan o face tipului
„impassioned", care
însă în liniile sale
principale coincide, s-
ar zice, cu tipul descris
de Gross. 539. în
capitolul al V-lea al
lucrării Die zerebrale
Sekundăr-funklion,
Gross observă că, in
interiorul limitelor
normale, cele două
tipuri de inferioritate
descrise de el prezintă
diferenţe de
individualitate
fiziologică. Conştiinţa
superficial-lărgită şi
conştiinţa îngustat-
aprofundată sînt, prin
urmare, diferenţe de
caracter8. Tipul
conştiinţei lărgite este,
după Gross,
precumpănitor
7 Loc. cit., p. 37.
8 Die zerebrale
Sekundârfunktion, pp. 58 ş.
urm.
MA
R TIP
LO
R
ÎN
PSI
HO
PAT
OL
OGI
E
30 7
le-am formulat mai sentimente, ci opinii
sus, cînd am prezentat logic corecte şi un
punctul de vedere comportament corect,
nominalist şi realist, nu pentru că ar avea o
precum şi fazele aversiune înnăscută
premergătoare ale faţă de afişarea sen-
acestora în şcoala timentelor şi pentru că
platonică, megarică şi s-ar teme să provoace
cinică. Urmărind prin incorectitudine
concepţiile lui Gross excitaţii supărătoare,
se vede clar în ce respectiv afectele
constă deosebirea de semenilor săi. El se
punct de vedere: omul
cu funcţie secundară 11 Gross, Die zerebrale
Sekundcirfunktion, p. 63.
scurtă are pe unitatea
de timp numeroase
12 Loc. cit., p. 64.
1J Loc. cit., p. 65.
funcţii primare lax
legate între ele,
universalia sînt doar
nomina, lipsite de
realitate. în schimb,
pentru omul cu funcţie
secundară lungă, pe
primul plan se află
întotdeauna stările
lăuntrice, abstracţiile,
ideile sau universalia;
acestea sînt pentru el
adevărata realitate la
care trebuie să
raporteze toate
fenomenele
individuale. El este de
aceea, în mod firesc,
realist (în sensul
scolasticii). Deoarece
introvertitul
privilegiază întot-
deauna reflecţia pe
seama lumii exterioare
în paguba perceperii
acesteia, el este
înclinat spre
relativism.11 El resimte
armonia mediului
înconjurător ca fiind cu
deosebire plăcută 12; ea
corespunde impulsului
său interior către
armonizarea propriilor
complexe izolate. El
evită orice
„comportare
necontrolată" din tea-
ma de iritări
supărătoare. (Cu
excepţia exploziilor
afective!) în societate
nu este prevenitor,
absorbit fiind de
procesele sale in-
terioare.
Predominarea
puternică a propriilor
idei îl împiedică să
preia idei şi idealuri
străine. Prelucrarea
lăuntrică intensă a
complexelor
reprezentării conferă
acestora caracter
eminamente individual.
„Viaţa afectivă este
adesea socialmente
inutilizabilă, dar este
întotdeauna
individuală."13
542. Trebuie să
supunem unei critici
minuţioase această
afirmaţie a autorului,
căci ea conţine o
problemă care, după
experienţa mea, a dat
necontenit ocazia la
cele mai mari
neînţelegeri legate de
tipuri. Intelectualul
introvertit pe care
Gross îl are aici
evident în vedere nu
arată în afară, pe cît
posibil, nici un fel de
teme de afecte „preaomenesc"
neplăcute pentru că general. în realitate,
atribuie altora tipul simţirii
senzitivitatea sa şi extravertite revendică,
pentru că este după părerea mea, în
întotdeauna tulburat de primul rînd, in-
rapiditatea şi nesta- dividualitatea
tornicia extravertitului. sentimentului, căci
El îşi refulează sentimentele sale sînt
sentimentul, care diferenţiate; el cade
ocazional se poate însă pradă aceleiaşi
intensifica pînă la iluzii şi în ce priveşte
pasiune şi pe care din propria gîndire. El are
acest motiv îl percepe idei care îl chinuie. Le
desluşit. Emoţiile care compară cu acelea pe
îl chinuie îi sînt prea care le exprimă mediul
bine cunoscute. El le său înconjurător, în
compară cu primul rînd, tipurile
sentimentele pe care i le gin-dirii introvertite. El
arată ceilalţi, fireşte, în descoperă că ideile sale
special tipurile corespund prea puţin
sentimentului ideilor celorlalţi şi le
extravertit şi îşi închi- consideră pe ale sale
puia că „sentimentele" individuale, iar pe sine
sale sînt altfel decît ale se socoteşte probabil un
celorlalţi oameni. El gînditor original sau îşi
ajunge să creadă că refulează ideile pe
„sentimentele" sale motiv că nimeni nu
(mai exact, emoţiile gindeşte ca el. în
sale) ar fi unice, adică realitate însă sînt idei
individuale. Este pe care le are toată
natural ca ele să fie lumea, dar care rareori
diferite de sentimentele sînt exprimate cu glas
tipului simţirii tare. După părerea
extravertite, căci mea, observaţia de
acestea sînt un mai sus a lui Gross
instrument diferenţiat izvorăşte dintr-o iluzie
de adaptare şi de aceea subiectivă care este
lipsite de „pasiunea totodată o regulă
autentică" ce generală.
caracterizează 543. „Forţa
sentimentele interioare contractivă accentuată
ale tipului de gîndire permite [...] cufundarea
introvertit. Pasiunea ca în lucruri lipsite de
un ce pulsional are în orice interes vital
sine prea puţin caracter imediat."14 Cu aceasta,
individual, ca poate fi Gross atinge o
comună tuturor trăsătură esenţială a
oamenilor. Doar ceea mentalităţii
ce e diferenţiat poate introvertite: introverti-
fi individual, lată de tul manifestă înclinaţia
ce, în marile afecte, se de a dezvolta ideea în
şterge imediat sine, independent
diferenţa dintre tipuri
în favoarea unui 14 Loc. cit., p. 65.
308 T extravertitul nu stă mai
I
bine, doar că pentru el
P
U lucrurile sînt diferite.
R El are capacitatea de
I a-şi scurta într-atît
P
funcţia secundară, incit
S
I să trăiască doar funcţii
H primare pozitive, adică
O să nu se lege de nimic,
L
ci să zboare deasupra
O
G realităţii ca într-un fel
I de beţie, fără să mai
C vadă şi să mai
E
înţeleagă lucrurile, ci
de realitatea exterioară. doar să le utilizeze ca
Ceea ce e un avantaj şi stimulenţi. Această
o primejdie totodată. E însuşire este un mare
un mare avantaj acela avantaj, căci te ajută să
de a putea să dezvolţi ieşi din situaţii dificile
abstract o idee, dincolo („Eşti pierdut, de crezi
de orice senzorialitate. în primejdie" —
Primejdia însă stă în Nietzsche); este un
faptul că succesiunea mare dezavantaj însă,
de idei se îndepărtează deoarece se încheie cu
astfel de orice o catastrofă care duce
aplicaţie practică, adesea la un haos
diminuîndu-şi aproape inextricabil.
proporţional valoarea 544. Gross
vitală. Introvertitul consideră că tipul
este întotdeauna cumva extravertit produce
ameninţat de geniile „ci
eventualitatea de a se vilizatoare", iar cel
abate prea mult de la introvertit pe aşa-
viaţă şi de a privi prea numitele genii
mult lucrurile sub „culturale".
aspectul lor simbolic. Primele se raportează
Şi această trăsătură la „realizarea practică",
este subliniată, de ultimele la „con
Gross. Nici ceperea abstractivă".
La sfîrşit, Gross îşi
exprimă convingerea
că epoca noastră are
nevoie mai cu seamă
de conştiinţa îngus-
tat-aprofundată în
opoziţie cu vremurile
trecute care au posedat
o conştiinţă mai largă
şi mai superficială. „Ne
bucurăm de ceea
ce e ideal, profund,
simbolic. Prin
simplitate către
armonie —
iată arta culturii
înalte." 15
545. Era evident, în
1902, cînd Gross scria
aceste cuvinte.
Dar astăzi? Dacă c
îngăduit în genere a
exprima o părere în
această privinţă, atunci
ar trebui să spunem:
probabil că avem
nevoie de amîndouă, de
civilizaţie şi de cultură,
scurtarea func
ţiei secundare la unii,
lungirea ei la alţii. Căci
una nu merge fără
cealaltă şi — trebuie să
recunoaştem că, din
păcate — amîndouă
lipsesc omenirii de
astăzi. Unuia îi lipseşte
ceea ce altul posedă
din belşug — iată o
formulare prudentă pe
care o adoptăm. Căci
15 Loc. cit., pp. 68 ş.
urm.
PROBLEMA
TIPURILOR
ÎN
PSIHOPATOL
OGIE
309
pălăvrăgeala continuă
despre progres a
devenit suspectă şi nu
mai poate fi credibilă.
546. Aş vrea să
observ în încheiere că
opiniile lui Gross se
acoperă în largă măsură
cu ale mele. Chiar şi
terminologia mea
— extraversie şi
introversie — se
justifică în raport cu
ideile
lui Gross. Mai rămîne
să examinăm critic
ipoteza fundamentală
a lui Gross referitoare
la noţiunea de funcţie
secundară.
547. Ipotezele
fiziologice sau
„organice" privind
procesele
psihologice sînt
întotdeauna suspecte.
în vremea în care
cerce
tarea creierului
repurtase marile ei
succese, fabricarea de
ipoteze
fiziologice pentru
procese psihologice
devenise — se ştie —
un
fel de manie; printre
acestea, ipoteza după
care prelungirile ce
lulare se contractă în
somn — nici nu era
din cele mai absurde
— a fost luată în serios
şi supusă discuţiei
„ştiinţifice". S-a vor
bit pe bună dreptate de
o adevărată „mitologic
cerebrală". Nu
consider însă nici într-
un caz ipoteza lui
Gross drept „mit cere
bral", pentru aşa ceva
ea deţine o valoare
operaţională mult prea
mare. Ea este o
excelentă ipoteză de
lucru, ceea ce s-a
recunos
cut repetat din diverse
direcţii. Ideea funcţiei
secundare este pe
cît de simplă, pe atît
de genială. Acest
concept simplu permite
să se ducă la o formulă
satisfăcătoare un
număr foarte mare de
fenomene sufleteşti
complexe, respectiv
fenomene a căror na
tură diferită ar fi făcut
imposibilă simpla lor
reducere şi clasi
ficare pe baza altor
ipoteze.
548. în cazul unei
ipoteze atît de fericite
eşti tentat să îi supra
evaluezi întinderea şi
aplicabilitatea. Ceea ce
se întîmplă şi aici,
deşi întinderea ei este
din păcate limitată.
Facem abstracţie de
faptul că ipoteza nu e
decît un postulat, căci
nimeni nu a văzut ei, este cu totul
vreodată funcţia deosebită de funcţia
secundară a celulei secundară. După
cerebrale şi nimeni nu părerea
ar mea, există o altă
putea să dovedească împrejurare care atîrnă
dacă şi de ce funcţia greu în balanţă: habi-
secundară arc, în prin tusul atitudinii
cipiu, din punct de psihologice se poate
vedere calitativ, acelaşi schimba la unul şi
efect asupra asocia acelaşi
ţiilor consecutive ca şi individ într-un interval
funcţia primară, care, scurt de timp. Dacă
potrivit definiţiei funcţia secundară
31 T U PR
0 I R OB
I LE
MA
TIP
URI
LO
R
ÎN
PSI
HO
PAT
OL(
XÎI
E
311

are caracter fiziologic energiei, de

sau organic, trebuie să performanţa celulei. S-
i se recunoască o ar putea obiecta că
durată mai mult sau durata funcţiei
mai puţin stabilă. Nu secundare depinde de
este de aşteptat ca viteza restituirii şi că
durata funcţiei există indivizi la care
secundare să se nutriţia cerebrală se
schimbe deodată, căci produce prompt în
niciodată un caracter raport cu alţii,
fiziologic sau organic dezavantajaţi din acest
nu se transformă punct de vedere. în
brusc, cu excepţia acest caz, creierul
cazurilor patologice. extravertitului ar trebui
După cum am subliniat să posede o capacitate
în repetate rînduri, de restituire
introversia şi
extraversia nu sînt 16 Loc. cit., p. 12. Cf. şi
Gross, Ober
caractere, ci mecanis- psychopathische
me care pot fi după Mindenvertigkeiten, 30
plac introduse şi şi 37.
scoase din circuit. De
predominanţa lor
obişnuită depind
caracterele
corespunzătoare.
Predilecţia se sprijină,
fireşte, pe o anume
dispoziţie înnăscută,
dar aceasta nu este
întotdeauna absolut
hotărîtoare. Am
observat adesea că
influenţele mediului
sînt aproape tot atît de
importante. Am
cunoscut chiar cazul
cuiva care, avînd un
comportament clar
extravertit, dar trăind
în preajma unui
introvertit, şi-a
schimbat atitudinea
devenind introvertit în
clipa în care a intrat
într-o relaţie apropiată
cu o personalitate net
extravertită. Am
constatat adesea că
anumite influenţe
personale transformă
total şi rapid durata
funcţiei secundare,
chiar şi atunci cînd e
vorba de tipuri ferm
conturate, şi că starea
iniţială se restabileşte
de îndată ce influenţa
străină încetează să se
mai exercite.
549. Mi se pare că,
potrivit acestor
observaţii, ar trebui să
se acorde mai mult
interes naturii funcţiei
primare. Gross însuşi
subliniază prelungirea
specială, după
reprezentări intens
afective, a funcţiei
secundare16 şi o
situează pe aceasta
într-un raport de
dependenţă faţă de
funcţia primară. în
fapt, nu există nici un
motiv plauzibil pentru
care tipologia ar trebui
să fie întemeiată pe
durata funcţiei
secundare, ea ar putea
să fie tot atît de bine
întemeiată pe
intensitatea funcţiei
primare, căci durata
funcţiei secundare
este evident
dependentă de
intensitatea cheltuirii
superioară aceleia a distragerea,
introvertitului. Pentru superficialitatea
atare presupunere, asocierii, în fine fuga
foarte improbabilă, ideilor, deci o stare
lipseşte însă orice caracterizată de o
dovadă. Ceea ce ştim funcţie primară slabă
în privinţa cauzelor şi de o funcţie
reale ale funcţiei secundară scurtă.
secundare prelungite 550. Tensiunea
se limitează la faptul psihică generală
că, abstracţie făcînd de depinde, la rîndu-i
stările patologice, (abstracţie făcînd de
prelungirea ei este raţiuni fiziologice,
determinată de precum starea de
intensitatea specială a odihnă ctc). de factori
funcţiei primare. Deci extrem de complecşi,
problema propriu- precum dispoziţie,
zisă rezidă în funcţia atenţie, aşteptare etc,
primară şi se adică judecăţi de
condensează în valoare care, la rîndul
întrebarea de unde lor, sînt rezultatele
vine faptul că, de tuturor proceselor
regulă, la unul funcţia psihice premergătoare.
primară este intensă, înţeleg evident prin
în vreme ce la altul aceasta nu doar
este slabă? Dacă judecăţi logice, ci şi
reducem prin urmare judecăţi ale sen-
problema la funcţia timentului, în limbajul
primară, este necesar nostru tehnic, numim
să explicăm de unde tensiune generală, din
vine diferenţa de punct de vedere
intensitate şi energetic, libido, iar
rapiditatea reală a din punctul de vedere
transformării al psihologiei
intensităţii acestei conştiinţei, valoare.
funcţii. Consider că Procesul intensiv este
este vorba aici de un „investit libidinal", sau
fenomen energetic este o manifestare a
dependent de libidoului, cu alte
atitudinea generală. cuvinte, este un curent
Intensitatea funcţiei de energie de înaltă
primare parc a de- tensiune. El este şi o
pinde în primul rînd valoare psihologică,
de gradul de tensiune de unde faptul că
a disponibilităţii. înlănţuirile asociative
Dacă există un grad rezultate din el sînt
înalt de tensiune considerate valoroase,
psihică, atunci şi în opoziţie cu acelea
funcţia primară este care apar ca urmare a
deosebit de intensă şi unui efect contractiv
arc consecinţe mai neînsemnat şi pe
corespunzătoare. care le socotim fără
Dacă tensiunea scade de valoare sau
o dată cu creşterea superficiale.
oboselii, atunci apar
312 T însă extrovertitul este
I plasat într-o încăpere
P
U întunecată şi liniştită
R unde toate complexele
I refulate încep să-1
roadă, el va intra într-o
P
S stare de tensiune în
I care va înregistra pînă
H la extrem chiar şi cel
O
mai slab stimul. Tot
L
O astfel pot să acţioneze
G şi situaţiile schim
I bătoare ale vieţii şi să
C
transforme pe loc
E
tipul, fără a modifica
551. Atitudinea însă durabil atitudinea
tensionată este predilectă, ceea ce
absolut caracteristică înseamnă că, în ciuda
intro unei extraversii
vertitului, în timp ce ocazionale,
atitudinea relaxată îl introvertitul rămîne, ca
trădează 17 , cu unele şi extraver
excepţii, pe titul, ceea ce a fost
extravertit. Excepţiile mai înainte.
sînt însă numeroase 552. în concluzie:
chiar şi funcţia primară îmi
la acelaşi individ. pare a fi mai impor
Dacă i se oferă unui tantă decît funcţia
introvertit mediul secundară.
armo Intensitatea funcţiei
nios care îi convine, primare re
el se va relaxa pină la prezintă factorul
extraversia totală, hotărîtor. Ea depinde
aşa îneît ai putea de tensiunea psihică
crede că te afli în faţa ge
unui extravertit. Dacă nerală, adică de
cantitatea acumulată VII
de libido disponibil.
Această acumulare PROBLEMA
depinde de o stare de A
fapt complexă, rezul- TI
tînd din toate stările T
psihice premergătoare. U
Ea poate fi desem DI
nată prin dispoziţie, NI
atenţie, tonus afectiv, L
aşteptare etc. Intro- O
versia este R
caracterizată de o TI
tensiune generală, de PI
o funcţie C
primară intensivă şi E
de o funcţie ÎN
secundară E
corespunzător de S
lungă. Extraversia T
este caracterizată de o E
relaxare generală, de TI
o funcţie primară
C
slabă şi de o funcţie
Ă
secundară
corespunzător
de scurtă.

553. E de la sine
înţeles că toate
domeniile spiritului
uman care se ocupă
direct sau indirect de
psihologic îşi aduc
contribuţia la
chestiunea care ne
preocupă aici. După ce
am ascultat glasul
filozofului, al poetului,
al medicului, al
cunoscătorului de
oameni, să dăm acum
cuvîntul esteticianului.
în esenţa ei, estetica
este psihologie
aplicată şi ea se ocupă
nu doar de substanţa
estetică a lucrurilor, ci
şi — poate într-o
măsură chiar mai mare
— de problema
psihologică a atitudinii
estetice. Un fenomen
fundamental precum
opoziţia dintre
introversie şi
extraversic nu putea să
scape multă vreme
atenţiei esteticianului,
căci modul în care arta
şi frumosul sînt
resimţite şi
contemplate este atît
de diferit de la un
individ la altul, îneît
acest contrast nu putea
să nu trezească interes.
Exceptînd numeroase
particularităţi indivi-
duale mai mult sau
mai puţin unice ale
atitudinii, există două
forme fundamentale
opuse, numite de
Worringer empatie
(Ein-fiihlung) şi
abstracţie
1
(Abstraktion) .
Definiţia pe care el o
dă empatiei se sprijină,
în principal, pe teoria
lui Lipps. La Lipps,
empatia este
„obiectivarea de sine
într-un obiect distinct
de eu, indiferent dacă
ceea ce s-a obiectivat
merită sau nu numele
de sentiment." Acesta parc dat de el,
„Percepînd un obiect, comunicat mie de el." 2
siml ca şi cum ar veni Jodl oferă următoarea
din el sau ar zăcea în explicaţie: „Aparenţa
el, ca fiind de sensibilă creată de
perceput, un impuls artist nu este doar
către un mod prilejul de a ne
determinat de reaminti,
comportament interior.

17 Această tensiune,
respectiv relaxare, poate fi
ocazional identificată şi în
tonusul musculaturii. De
regulă, ea se exprimă prin
muşchii feţei.
31 T 3
4 I
1Wilhelm Worringer,
Abstraktion und
Einjiililung, 1911.
2Lipps, Leitfaden
der Psychologie, ed. a
Ii-a, 1906, pp. 193 ş.
1
5

pe baza legilor obiect, motiv pentru

asociaţiei, de trăiri care empatia este
înrudite; ci prin faptul denumită în psihologia
că ea se subordonează analitică şi transfer
legilor generale ale (Freud). Empatia este
externalizării 3 şi ne deci o extraversie.
apare ca un ce situat Worringer defineşte
în afara noastră, ne trăirea estetică în
proiectăm în ea cursul empatiei după
procesele lăuntrice pe cum urmează:
care ea le reproduce în „Plăcerea estetică este
noi şi îi conferim plăcere de sine
astfel însufleţire obiectivată."6
estetică — termen care Corespunzător, calc
ar fi de preferat frumoasă doar acea
aceluia de «cm-patie», formă în care poţi să
pentru că în cazul te transpui. Lipps
acestei introiecţii a spune: „Doar în
propriilor stări in-
terioare în imagine 3 Prin extemalizare,
JodI înţelege localizarea
este vorba nu doar de
percepţiei senzoriale în
sentimente, ci de spaţiu. Auzim sunetele nu in
procese lăuntrice de ureche şi vedem culorile nu
orice fel." 4 in ochi, ci în obiectul
554. Wundt localizat în spaţiu. JodI,
Lehrbuch der Psyclwlogie,
situează empatia ed. a IlI-a, 1908, voi. II,
printre procesele p. 247.
elementare de 4 Loc. cir., I, p. 436.
asimilaţie? Empatia 5 Wundt, Grwtdzuge
este deci un fel de der physiologischen
Psycliologie, cd. a V-a,
proces de percepţie, 1903,
caracterizat de voi. III, p. 191.
transferul afectiv al 6 Worringer, loc. cit.,
unui conţinui psihic p. 4.
esenţial în obiect;
acesta este astfel
asimilat subiectului şi
este atît de legat de el,
îneît subiectul se
simte, ca să spun aşa,
în obiect. Aceasta este
posibil atunci cînd
conţinutul proiectat
este legat într-o mă-
sură mai mare de
subiect dccît de obiect.
Cu toate acestea, su-
biectul nu se simte ca
proiectat în obiect, ci
obiectul introiectat îi
apare ca însufleţit şi
vorbind din sine
îasuşi. Proiecţia — se
cuvine precizat —
este in sine şi de
regulă un eveniment
inconştient care nu se
află sub control
conştient. în schimb,
este posibilă imitarea
conştientă a proiecţiei
printr-o propoziţie
condiţională, ca de
pildă: „Dacă aţi fi
tatăl meu",
împrejurare care face
posibilă situaţia
empatetică. De regulă,
proiecţia transferă
conţinuturi
inconştiente în
măsura în care există tă o altă formă de artă,
empatie, formele sînt principial alta, un stil
frumoase. Frumuseţea opus vieţii, care
lor este trăirea mea neagă voinţa vitală, se
ideală, liberă în ele." 7 deosebeşte de viaţă şi
Forma în care nu te revendică cu toate
poţi transpune este acestea frumuseţe.
urîtă. în felul acesta Acolo unde creaţia de
sînt fixate şi limitele artă produce forme
teoriei empatiei, căci contrare vieţii,
există opere de artă anorganice, abstracte,
care, după cum nu mai poate fi vorba
subliniază Worringer, de
nu corespund creaţiei o voinţă artistică
artistice a atitudinii izvorîtă dintr-o nevoie
empatetice. de empatie, ci mai de
555. Este anume grabă de o nevoie
vorba de formele de nemijlocit opusă
artă orientale şi empatiei, deci de o
exotice. tendinţă
O lungă tradiţie a făcut de oprimare a vieţii.
ca la noi, occidentalii, „Polul opus al nevoii
„frumosul şi ade de empatie ne pare
vărul natural" să fie a fi impulsul către
criteriul frumosului abstracţiune." 8
artistic; el este şi acela 556. în legătura cu
al artei greco-romane psihologia impulsului
şi al artei occidentale către abstracţiune
în general (excep- Worringer spune:
tînd unele stiluri din „Care sînt premisele
Evul Mediu). psihice ale
Atitudinea noastră impulsului
generală către abstracţiune?
faţă de artă a fost Avem a le căuta în
dintotdeauna sentimentul cosmic al
empatetică şi putem acelor popoare, în
socoti fru atitudinea lor psihică
mos doar acel lucru faţă de univers. în
asupra căruia ne vre
putem exersa empatia. me ce impulsul către
Da empatie are drept
că forma artistică a condiţie fericită o
obiectului este relaţie
contrară vieţii, este panteistă de intimitate
adică dintre om şi
anorganică sau fenomenele lumii
abstractă, nu putem înconju
să ne transpunem rătoare, impulsul
viaţa în către abstracţiune este
ea. („Ceea ce percep urmarea unei mari ne
empatetic este viaţă în linişti a omului
mod cu totul gene datorată fenomenelor
ral" — Lipps.) Ne lumii exterioare şi
putem transpune doar cores-
în forme organice, ade
vărate potrivit cu
natura şi dotate cu
7 Lipps, Ăsthetik, p.
247.
voinţă vitală. Şi totuşi
exis 8 Worringer, loc. cit.,
p. 16.
31 T 3
6 I
1
7
punde din punct de adevăr asimilat
vedere religios unei subiectiv fără ca să
nuanţe intens trans- fie cu nimic
cendentale a tuturor modificate calităţile
reprezentărilor. sale veritabile. Prin
Considerăm această transfer, ele sînt doar
stare drept o uriaşă voalate, eventual chiar
agorafobie spirituală. violentate. Empatia
Cînd Tibul spune: poate crea asemănări
„primum in mundo şi comunităţi aparente
fecit deus timorem" 9, care nu există în sine.
putem să ne gîndim Se poate înţelege de
că acelaşi sentiment aceea lesne că trebuie
de spaimă stă la baza să existe şi un alt gen
creaţiei artistice. 10 de raport estetic cu
557. într-adevăr, obiectul, anume o
empatia presupune o atitudine care nu vine
disponibilitate, o încre- în întîmpinarea
dere a subiectului faţă acestuia, ci mai
de obiect. Empatia degrabă tinde să se
este o mişcare dispo- îndepărteze de el şi să
nibilă ce vine în se pună la adăpost de
întîmpinare, o mişcare influenţa lui,
ce transferă conţinutul declanşind in subiect
subiectiv în obiect şi o activitate psihică
provoacă astfel o destinată să o parali-
asimilare subiectivă, zeze. Empatia
cauză a unei bune presupune că obiectul
înţelegeri, reale sau este cumva vid şi că
simulate, între subiect ea îl poate umple cu
şi obiect. Un obiect propria-i viaţă.
pasiv poate să fie într- Abstracţiunea, în
schimb, presupune că l
obiectul este cumva o
c
viu şi activ şi .
încearcă de aceea să r
se sustragă influenţei i
sale. Atitudinea t
abstractizantă este .
,
deci centripetală, p
adică producătoare de p
introvertire. Noţiunea .
de abstracţiune a lui 1
Worringer corespunde 6
astfel atitudinii intro- ş
vertite. E semnificativ .
faptul că el u
desemnează prin r
spaimă sau timiditate m
.
influenţa exercitată de
obiect. Cel care
abstractizează s-ar
comporta prin urmare
faţă de obiect ca şi
cum acesta ar poseda
însuşirea de a crea
spaimă, respectiv ar
avea un efect
păgubitor sau
primejdios de care ar
trebui să se apere.
Această însuşire
aparent apriorică a
obiectului este şi ea,
fără îndoială, o
proiecţie, respectiv un
transfer, dar unul de
natură negativă.
Trebuie să
presupunem deci că
actului de abstracţie îi
premerge un act
inconştient de
proiecţie, în care
conţinuturi negativ
accentuate sînt
transferate asupra
obiectului.

P
r
i
m
u
l

l
u
c
r
u

c
r
e
a
t

d
e

D
u
m
n
e
z
e
u

f
o
s
t

f
r
i
c
a
.
1
0

W
o
r
r
i
n
g
e
r
,
558. Cum empatia, 559. Abia astfel
asemenea abstracţiei, apare acea declivitate
este un act conşti de care arc nevoie em
ent, iar acestuia îi patia pentru a
premerge o proiecţie transfera conţinuturile
inconştientă, ne subiective asupra
putem obiectu
întreba dacă un act lui. Cel care
inconştient nu abstractizează se află
premerge empatiei. într-o lume teribil de
Deoarece însu
esenţa empatiei este fleţită care încearcă
proiecţia de să-1 strivească cu
conţinuturi subiective, atotputernicia ei; de
actul in aceea
conştient care îi el se retrage în sine
premerge trebuie să spre a descoperi
fie contrariul ei, formula salvatoare,
anume o potri
blocare a eficienţei vită a-i spori valoarea
obiectului. Obiectul subiectivă astfel îneît
este cumva golit, el să poată cel puţin
lipsit face faţă influenţei
de activitate proprie obiectului. în schimb,
şi transformat într-un cel care întreţine un
recipient apt să pri raport empatetic cu
mească astfel obiectul trăieşte într-o
conţinuturile lume care are nevoie
subiective ale de sentimentul său
individului care prac subiectiv pentru a
tică empatia. Acesta avea viaţă şi suflet.
încearcă să-şi Plin
proiecteze viaţa în de încredere, el
obiect şi împrumută lumii
să o experimenteze însufleţire, în vreme
în el, este de aceea ce indi
necesar ca autonomia vidul care
obiectului ca şi abstractizează se
diferenţa lui faţă de retrage neîncrezător
subiect să nu fie prea din faţa demo
mari. nilor obiectelor şi îşi
Prin actul inconştient înalţă din construcţii
care premerge abstracte o lume opu
empatiei, puterea să, protectoare.
obiectului 560. Amintindu-ne
este depotenţializată de ceea ce am spus în
sau supracompensată, capitolul precedent,
prin aceea că subiec vom recunoaşte fără
tul se supraordoncază dificultate în empatie
inconştient şi rapid mecanismul
obiectului. Supraordo- extraversiei,
narea poate avea loc şi în abstracţiune pe
doar inconştient acela al introversiei.
printr-o întărire a „Starea de nelinişte
semni interioară a omului
ficaţiei subiectului. provocată de
Ceea ce poate fi fenomenele lumii
efectul unei fantezii exterioare"
inconştiente care fie nu e nimic altceva
devalorizează şi decit teama de
slăbeşte imediat excitaţii a
obiectul, introvertitului, care
fie înalţă subiectul şi din pricina
îl supraordonează sensibilităţii şi a
obiectului. realizării sale mai
profunde are o
318 jocul schimbător al
fenomenelor vieţii
TIPURI PSIHOLOGICE
exte
spaimă efectivă în rioare, astfel de
faţa schimbării prea popoare erau stăpînite
rapide şi prea de o imensă nevoie de
puternice a linişte. Fericirea pe
excitaţiilor. care o căutau în artă
Abstracţiunile sale au nu rezida în faptul de
drept scop exclusiv să a se cufunda în
capteze, în limitele lucrurile lumii
legităţii, iregularitatea exterioare, de a se
şi schimbarea, graţie delecta cu sine
unei noţiuni generale. însuşi în ele, ci în
E de la sine înţeles că faptul de a scoate
această procedură, în fiecare lucru
esenţă magică, este aparţinînd
din plin dezvoltată de lumii exterioare din
primitivi, ale căror condiţia sa arbitrară şi
semne geometrice aparent întîmplătoa-
posedă o valoare mai re, de a-1 înveşnici
degrabă magică decit prin apropierea de
estetică. forme abstracte şi de
561. Worringer a
spune pe bună descoperi astfel un
dreptate: „Chinuite de punct neclintit în fuga
ansam fenomenelor.""
blul confuz şi de 562. „Aceste forme
abstracte, legice sînt 319
deci singurele şi cele PROBL
EMA
mai înalte în care ATITU
omul se poate odihni DINIL
faţă cu imensa OR
confuzie TIPICE
pe care o oferă
impresie asemănătoare
imaginea lumii." 12
563. După cum
a ajuns şi Buddha,
potrivit legendei, să-şi
spune Worringer,
împlinească destinul.
tocmai formele de
Vivifierea dinamică a
artă şi
obiectului ca funda-
religiile orientale sînt
ment al abstracţiunii
acelea care atestă o
este perfect exprimată
atitudine abstractivă
de limbajul simbolic al
faţă de lume.
lui Buddha. Această
Orientalului lumea
vivifiere nu se sprijină
trebuie să-i apară în
pe empatie, ci
genere
corespunde unei
altfel decît
proiecţii apriorice
occidentalului care îşi
inconştiente, unei
însufleţeşte obiectul
proiecţii existînd, de
prin em-
fapt, de la bun
patie. Pentru oriental,
început. Expresia
obiectul este a priori
„proiecţie" apare chiar
viu şi dominator,
ca inadecvată pentru a
motiv pentru care el se
desemna corect
retrage din faţa lui şi
fenomenul. Proiecţia
îşi abstrage impre
este un act care se
siile. O imagine
desfăşoară, şi nu
perfectă a atitudinii
starea existentă de la
orientale ne este
început, despre care e
oferită de
vorba aici. După
Buddha in Predica
părerea mea, aceasta
focului, în care se
din urmă poate fi mai
spune: „Totul c în
bine exprimată de
flăcări.
noţiunea lui Levy-
Ochiul şi toate
Bruhl, „participation
simţurile sînt în
mystique" care
flăcări, aprinse de
denumeşte raportul
focul iubirii,
primordial al
de focul urii, de focul
primitivului cu
seducţiei, naşterea,
obiectul său.
bătrîncţca şi moartea,
Obiectele primitivului
durerea şi jalea,
sînt vivifi-cate
supărarea, suferinţa şi
dinamic, sînt încărcate
deznădejdea îl aprind.
de materie sau forţă
Lumea întreagă e în
energizantă (nu
flăcări; lumea întreagă
întotdeauna
e învăluită de fum,
însufleţită, aşa cum
lumea întreagă e
presupune ipoteza
mistuită de foc; lumea
animistă!) şi au de
întreagă se
aceea un efect psihic
cutremură."
direct asupra omului,
564. Această
care se explică prin
privelişte
faptul că omul este din
înspăimîntătoare şi
punct de vedere
plină de suferinţă
dinamic identic cu
a lumii determină
obiectul său. De
atitudinea
aceea, în anumite
abstractizantă a
limbi primitive,
budistului; printr-o
obiectele de uz curent
aparţin genului animat
11 Loc. cit., p. 18. (sufixul condiţiei
animate). Tot astfel,
12 Loc. cit., p. 21.
pentru atitudinea
abstractizantă obiectul
este o priori vi-vificat
şi activ; el nu are
nevoie de empatie,
dimpotrivă, el in-
fluenţează atît de
puternic îneît
constrînge la
introvertirc. Investirea
libidinală inconştientă,
puternică, a obiectului
vine de la participarea
sa mistică la
inconştientul
individului cu
atitudine introvertită.
Ceea ce reiese clar din
cuvintele lui Buddha:
focul casnic este
identic cu focul
libidoului subiectului,
cu pasiunea lui
arzătoare care însă îi
apare acestuia ca
obiect pentru că el nu
1-a diferenţiat ca
funcţie subiectivă
disponibilă.
 565. Abstracţiunea are loc pe o cu totul
apare de aceea ca o altă bază decît
funcţie care combate abstracţiunea. După
„participarea mistică" cum aceasta este
primordială. Ea separă întemeiată în
de obiect pentru a semnificaţia şi puterea
distruge înlănţuirea de magică a obiectului,
el. Ea duce pe de-o tot astfel empatia este
parte la crearea de întemeiată în sem-
forme artistice, pe de nificaţia magică a
alta la cunoaşterea subiectului care pune
obiectului. Tot astfel stăpînire pe obiect
şi funcţia empatiei graţie unei
este un organ al identificări mistice.
creaţiei artistice, cit şi După cum primitivul
al cunoaşterii. Dar ca este, pe de-o
32 T 3
0 I 2
1

parte, influenţat magic prin care speră să

de forţa fetişului, tot deţină supremaţia.
astfel el este, pe de altă Psihologia sa este din
parte, vrăjitorul şi acest motiv aceea a
acumulatorul de forţă oprimatului, în vreme
magică ce conferă ce lipul empatetic are
„încărcătură" fetişului faţă de obiect o
(cf. în acest sens ritul siguranţă apriorică,
churinga al austra- deoarece obiectul, dată
lienilor13). fiind lipsa lui de viaţă,
Depotenţializarea este neprimejdios.
inconştientă a Această caracterizare
obiectului care prc- este, fireşte, schematică
merge actului şi ea nu îşi propune să
empatetic este de exprime întreaga esenţă
asemenea o stare de a atitudinii extravertite
durată a unei sau introvertite, ci doar
accentuări scăzute a să sublinieze unele
obiectului. în schimb, nuanţe care însă
la tipul empatetic, oricum nu sînt lipsite
conţinuturile de o deosebită
inconştiente sînt importanţă.
identice cu obiectul şi 566. După cum
îl fac pe acesta să prin empatie individul
apară lipsit de viaţă şi se savurează, fără să
neînsufleţit 14, motiv îşi dea seama, pe sine
pentru care empatia în obiect, tot astfel cel
este necesară care abstractizează
cunoaşterii esenţei
obiectului. S-ar putea 13 Spenccr şi Gillen,
vorbi în acest caz de o The Northern Tribes uf
Central Australia, 1904.
permanentă
abstracţiune incon-
14 Deoarece
conţinuturile inconştiente ale
ştientă, care prezintă tipului empatetic sînt, şi ele,
obiectul ca neînsufleţit. i
Căci abstracţia are lative.
întotdeauna acest
efect: ca distruge
activitatea proprie a
obiectului, în măsura
în care se află într-un
raport magic cu
sufletul subiectului. De
aceea tipul abstracţiv
foloseşte conştient
abstracţiunea spre a se
apăra de influenţa
magică a obiectului.
Din condiţia
ncînsufleţirii apriorice
a obiectelor rezultă şi
o relaţie de încredere
pe care tipul empatetic
o stabileşte cu lumea;
nu există nimic care l-
ar putea oprima pe
acesta sau influenţa în
chip ostil, fiindcă doar
el conferă obiectului
viaţă şi suflet, cu toate
că pentru conştiinţa lui
lucrurile se prezintă
exact pe dos. în
schimb, pentru cel
care abstractizează,
lumea este plină de
obiecte puternic
eficiente şi de aceea
primejdioase, motiv
pentru care el se teme
şi este conştient de
neputinţa lui şi se
retrage din faţa unei
prea mari atingeri cu
lumea, spre a crea
acele idei şi formule
reflectînd la impresia exorcizate într-o formă
pe care i-o face reglementară. Această
obiectul se imagine posedă
contemplă, fără să semnificaţia magică a
ştie, pe sine însuşi. unei protecţii faţă de
Căci ceea ce transpune schimbarea haotică a
individul prin empatie evenimentelor trăite.
în subiect este chiar Cufundîndu-se în
propria-i fiinţă, adică imagine, omul se
propriul său conţinut pierde astfel în ea,
inconştient, iar ceea ce incit adevărul său
gîndeşte individul care abstract se situează în
abstractizează despre cele din urmă deasupra
impresia produsă de realităţii vieţii, pe care
obiect sînt propriile lui o reprimă în genere
sentimente care i-au fiindcă i-ar putea
apărut în obiect. Este tulbura desfătarea cu
de aceea limpede că frumuseţea abstractă.
pentru o înţelegere El se ridică astfel la
reală a obiectului sînt nivelul abstracţiunii, se
necesare ambele identifică cu
funcţii, de asemenea valabilitatea eternă a
pentru creaţia de artă imaginii sale şi
autentică. Cele două încremeneşte în ea,
funcţii sînt de altfel tot transformînd-o într-o
timpul prezente în formulă eliberatoare.
individ, doar că, de în felul acesta el iese
cele mai multe ori, din sine şi îşi transferă
inegal diferenţiate. viaţa propriei
Worringcr consideră abstracţiuni, în care se
că rădăcina comună a cristalizează cumva.
acestor două forme 567. Proiectîndu-şi
fundamentale de trăire activitatea şi viaţa în
estetică stă în impulsul obiect, tipul empatetic
către ieşirea din sine 15 se transportă şi pe sine
{Selbstentăuficrung). în el, în măsura în care
în cazul abstracţiunii, conţinutul proiectat
omul tinde „prin reprezintă o parte
contemplarea componentă esenţială
necesarului şi a a subiectului. El
inevitabilului să fie devine obiect, se
eliberat de identifică cu acesta şi
întîmplătorul condiţiei se îndepărtează de
umane şi de arbitrarul sine. Obiectivizîndu-
aparent al existenţei se, el se de-
organice generale". subiectivizează.
Faţă de abundenţa Worringcr spune:
tulburătoare şi „Proiectînd această
impresionantă a voinţă activă în alt
obiectelor vi i , omul obiect, noi sîntem în
îşi creează o celălalt obiect. Sîntem
abstracţiune, adică o eliberaţi de şinele
imagine abstractă nostru individual, atîta
generală în care
impresiile sînt 15 Loc. cit., p. 26.
32 T 3
2 I
2
3
timp cit ne absorbim transferul asupra
cu impulsul nostru obiectului asigură
vital lăuntric într-un protecţia împotriva
obiect exterior, într-o disoluţiei prin factori
formă exterioară. Ne lăuntrici subiectivi
simţim individualitatea care constau în
curgînd cumva între posibilităţile
limite ferme în raport nemărginite ale
de diferenţierea fanteziei şi în
nelimitată a conştiinţei impulsurile
individuale. în atare corespunzătoare către
obiectivare de sine stă activitate. După cum,
ieşirea din sine. potrivit lui Adler,
Această afirmare a nevroticul introvertit se
trebuinţei noastre indi- agaţă de o „linie de
viduale de activitate conduită fictivă", tot
reprezintă totodată o astfel nevroticul
limitare a posibilită- extravertit se agaţă de
ţilor ei nelimitabile, o obiectul transferului
negare a diferenţierilor său. Introvertitul îşi
ei ireconciliabile. Ne abstractizează „linia
instalăm cu impulsul de conduită" din
nostru lăuntric către experienţele sale bune
activitate în limitele şi rele legate de obiect
acestei obiectivări."16 şi se încredinţează
După cum pentru cel formulei ca unui
care abstractizează, mijloc de apărare faţă
imaginea abstractă de posibilităţile
reprezintă un cadru, un nemărginite ale vieţii.
zid de protecţie 568. Empatie şi
împotriva efectelor abstracţiune,
distrugătoare ale extraversie şi
obiectelor17 inconştient introversie sînt
dotate cu viaţă, pentru mecanisme de
tipul empatetic, adaptare şi de
protecţie. în măsura în
care fac posibilă
adaptarea, ele îl feresc
pe om de primejdiile
exterioare, în măsura
în care sini funcţii
orientate 1*, ele îl
eliberează pe om de
instinctualul
întîmplător, ba chiar îl
feresc de el,
mijlocindu-i ieşirea din
sine. După cum arată
experienţa psihologică
curentă, există foarte
numeroase persoane
care se identifică total
cu funcţia lor orientată
(cu funcţia
„valoroasă") — între
alţii şi tipurile pe care
tocmai le-am descris
aici. Identificarea cu
funcţia
16 Loc. cit., p. 27.
17 Fr. Th. Vischer
oferă în romanul Auch
Einer o descriere perfectă
a
obiectelor dotate cu viaţă.
18 Ci. în legătură cu
gîndirea orientată: Jung,
Wandlungen und Symbole
der Libido, pp. 7 ş. urm.
(reeditare: Symbole der
Wandlung [Gesammelte
Wer-
ke, V|).
orientată are avantajul
incontestabil de a
permite o adaptare op-
timă la aşteptările şi
revendicările colective
şi în plus evitarea, prin
ieşirea din sine, a
funcţiilor inferioare,
nediferenţiate şi neo-
rientate. „Lipsirea de
sine" este din punctul
de vedere al moralităţii
sociale o virtute
specială. Pe de altă
parte însă, identificarea
cu funcţia orientată
prezintă un mare
dezavantaj, acela al
degenerării
individului.
569. Omul este fără
îndoială capabil de o
mecanizare de largi
proporţii, dar nu atît
totuşi îneît să renunţe
cu totul şi fără pa
gubă la sine. Cu cît se
identifică mai mult cu
o funcţie anume,
cu atît o investeşte
libidinal mai mult şi cu
atît mai mult retrage
libidoul din alte funcţii.
Acestea sînt capabile să
suporte un timp
mai îndelungat
retragerea unei mase
importante de libido;
dar
la un moment dat, ele
reacţionează totuşi.
Rctrăgîndu-li-se libi
doul, ele ajung treptat
sub pragul conştiinţei,
legătura lor aso
ciativă cu conştiinţa se
relaxează şi ele se
scufundă astfel, încetul
cu încetul, în
inconştient. Ceea ce
echivalează cu o
dezvoltare
regresivă, anume cu o
reîntoarcere a funcţiei
relativ dezvoltate
la un stadiu infantil, în
cele din urmă arhaic.
Dar cum omul nu
a trăit decît relativ
puţine milenii în
stare de civilizaţie, în
schimb a trăit multe
sute de mii de ani în
stare de barbarie, mo
durile funcţionale
arhaice sînt în el
virtualmente
extraordinar de
vii şi uşor de activat.
Dacă anume funcţii
sînt dezintegrate prin
retragerea libidoului,
bazele lor arhaice se
activează în incon
ştient.
570. Această stare
semnifică o disociere a
personalităţii prin
aceea că funcţiile
arhaice nu au relaţii
directe cu conştiinţa,
deci
nu există punţi între
conştient şi
inconştient. Cu cît
ieşirea din
sine merge mai departe,
cu atît avansează şi
arhaizarea funcţiilor
inconştiente. în felul
acesta creşte şi
semnificaţia
inconştientu
lui. Acesta începe apoi
să tulbure simptomatic deosebite
funcţia orientată ale funcţiei orientate,
şi astfel se instalează cursă care se continuă
acel circulus vitiosus eventual pînă la
caracteristic pe care prăbuşirea nervoasă.
îl întîlnim în cazul Posibilitatea ieşirii din
atîtor nevroze: omul sine prin identifica
încearcă să compenseze re cu funcţia orientată
influenţele se sprijină nu doar pe
inconştiente care îl limitarea unilaterală
tulbură prin prestaţii
324
T VIII
I
P PROBLEMA
U TIPURIL
R OR ÎN
I
P FILOZOF
S IA
I
H MODER
O NĂ
L
O
G
I
C
E

la o singură funcţie, ci 1
şi pe faptul că esenţa .
funcţiei orientate este T
un principiu care i
pretinde ieşirea din p
sine. Astfel, orice u
funcţie orientată ri
pretinde excluderea le
severă a tot ceea ce nu l
i se potriveşte. u
i
Gîndirea exclude toate
J
afectele supărătoare,
a
după cum afectele
m
exclud toate gîndurile
e
supărătoare. Fără
s
refularea restului,
funcţia orientată nu se
poate realiza. în 571. Şi îh noua
schimb, autoreglarea filozofie pragmatică s-
organismului viu a descoperit existenţa
pretinde firesc a două tipuri, şi anume
armonizarea fiinţei de către William James.
umane; iată de ce este El afirmă: „Isto
necesar să se ţină ria filozofiei este în
seama de funcţiile mai bună măsură o ciocnire
puţin avantajate ca de temperamente
fiind o necesitate vitală umane (dispoziţii
şi o sarcină inevitabilă caracterologice)." 1
a educaţiei neamului „Indiferent care îi este
omenesc. temperamentul, un
filozof de meserie va
încerca întotdeauna,
atunci cînd va filozofa,
să gîndească realitatea
temperamentului
propriu. Cu toate
acestea,
temperamentul său
constituie o pre
judecată cu mult mai
puternică decît oricare
din premisele sale
mai obiective.
Temperamentul
conferă greutate
argumentaţiei
sale într-o direcţie ori în
alta, ducînd, după
împrejurări, la o con
cepţie de viaţă mai
sentimentală sau mai
indiferentă, tot atît de
bine ca un fapt real
sau un principiu.
Filozoful se încrede în
temperamentul
propriu. El îşi doreşte
o lume care să se
potri
vească cu
temperamentul său şi
crede de aceea în orice
repre
zentare a lumii care i
se potriveşte. Simte că
oamenii posedînd
alt temperament nu sînt
corect acordaţi la
caracterul real al lumii
şi îi consideră, de fapt, seriozitate în discuţia
incompetenţi şi filozofi filozofică: cea mai
slabi, oricît l-ar însemnată dintre
depăşi în abilitate premisele noastre nu
dialectică. Dar în este
discuţiile publice, el nu niciodată amintită." 2
poa 572. James trece
te revendica doar din apoi la caracterizarea
raţiuni de temperament celor două tempera
autoritate şi dis mente: după cum în
tincţie specială. De domeniul moravurilor
aici, o anume lipsă de şi al obiceiurilor de

1
W.W. James, Pragmatism. A New Namefor Some Old Ways ofTMnking,
Londra, 1911, p. 6.
2
Loc. cit., pp. 7 ş. urm.
32 T P 327
6 I R
O
B
L
E
M
A
TI
P
U
RI
L
O
R
lN
FI
L
O
Z
O
FI
A
M
O
D
E
R
N
Ă

viaţă se disting empirismul înclină

indivizi convenţionali către materialism şi
şi indivizi cu atitudine către un optimism doar
nonconformistă, în condiţionat şi incert.
politică: oameni cu Raţionalismul
convingeri autoritare (intelectualismul) este
şi anarhişti, în întotdeauna monist. El
beletristică: academişti începe cu întregul şi
şi realişti, în artă: cu universalul şi
clasici şi romantici, tot uneşte lucrurile.
astfel în filozofie, Empirismul, în schimb,
crede James, există începe cu partea şi face
două tipuri, anume din întreg o colecţie. El
„raţionalistul" şi s-ar putea numi
„empiristul". pluralist. Raţionalistul
Raţionalistul este este un om al
„adoratorul principiilor sentimentului,
abstracte şi veşnice". empiristul este o fiinţă
Empiristul este îndărătnică. Cel dintîi
„iubitorul de fapte înclină în mod firesc
reale în toată să creadă că voinţa
varietatea lor este liberă, cel din
3
neşlefuită" . Deşi urmă înclină către
nimeni nu se poate fatalism. Raţionalistul
lipsi nici de realităţi, este uşor dogmatic în
nici de principii, din constatările sale,
asumarea lor rezultă empiristul, în schimb,
4
totuşi puncte de este sceptic. James îl
vedere absolut diferite, denumeşte pe
după cum accentul raţionalist „tender-
este deplasat într-o minded" (cu spirit de-
direcţie sau alta. licat), iar pe empirist
Pentru James „ra- „tough-minded" (cu
ţionalismul" este spirit tenace). El în-
sinonim cu cearcă să caracterizeze
„intelectualismul", iar astfel natura
„empirismul" cu particulară a celor
„senzualismul". Cu două mentalităţi. în
toate că această cele ce urmează vom
asimilare nu rezistă, avea prilejul să
ne vom rezerva pentru cercetăm mai
mai tîrziu critica ei, îndeaproape aceste
continuînd să expunem caracterizări. Este
mai întîi ideile lui interesantă părerea lui
James. După opinia James despre
acestuia, de prejudecăţile pe care
intelectualism se leagă cele două tipuri le
o tendinţă idealistă şi nutresc unul faţă de
optimistă, în vreme ce celălalt. „Ele se
desconsideră reciproc. astfel şi astăzi.
Opoziţia lor tipică a Filozoful de tip
jucat un anume rol în «tough-minded» îl
filozofia tuturor consideră pe cel de
timpurilor, tot tip «tender-minded»
sentimental, în schimb
acesta îl socoteşte pe
primul lipsit de fineţe,
necioplit sau brutal.
Fiecare îl consideră
pe celălalt inferior." 5
573. James aşază pe
următoarele două
coloane calităţile celor
două tipuri:
Tender-
minded:
Tough-
minded:
raţionalist
empirist
(urmează
principii)
(urmează
realităţi)
intelectualist
senzualist
idealist
materialist
optimist
pesimist
religios
ireligios
indeterminist
determinist,
fatalist
monist
pluralist
dogmatic
sceptic
574. Această punere
în paralel atinge unele
probleme pe care
le-am întîlnit deja în
capitolul despre
nominalism şi realism.
Ti
pul „tender-minded"
are anumite trăsături
comune cu realistul,
iar tipul „tough-
minded" cu
nominalistul. După
cum am expli
cat mai sus, realismul
corespunde
principiului
introversiei, iar
nominalismul
principiului
extraversiei. Fără
îndoială că şi con
troversa universal iilor
ţine în primul rînd de
acele opoziţii isto
rice de temperamente
din filozofie la care
face aluzie James. Pe
baza acestor corelaţii e
la îndemînă să ne
gîndim în cazul tipului
„tender-minded" la
introvertit, în cel al
tipului „tough-
minded"
la extravertit. Rămîne
să cercetăm mai
îndeaproape dacă
aceste
aprecieri sînt sau nu
justificate.
575. După ştiinţa
mea — fireşte
limitată —, scrierile
lui
James nu conţin
definiţii sau descrieri
mai amănunţite ale
celor
două tipuri, deşi el
se referă de mai
multe ori la ele,
desem-
nîndu-le şi prin
„thin", respectiv maigre, chetif, iar pe
„thick". Flournoy 6 îl „thick" prin
explică „epais, solide, massif,
pe „thin" prin cossu". într-un rind,
„mince, tenu, James foloseşte pen-

3 5Loc.
L
4 cit., pp.
12 ş.
L urm.

6Th.
Floumoy
, La
philosop
hie de
W.
James,
1911, p.
32.
32 T P 329
8 I R
O
B
L
E
M
A
T
IP
U
R
I
L
O
R
Î
N
FI
L
O
Z
O
FI
A
M
O
D
E
R
N
Ă

tru „tender-minded" preţuieşte ambele

expresia „soft- puncte de vedere:
headed", deci ad „Facts are good of
Htteram, „cu capul course — give us lots
moale". „Soft", ca şi of facts. Principles
„tender", semnifică are good — give us
moale, delicat blînd, plenty of prin-
lin, uşor (abia ciples." 8 Un fapt este
perceptibil), deci ceva — se zice — nu doar
slab, scăzut, dispunind aşa cum este în sine,
de o forţă redusă, spre ci şi aşa cum îl
deosebire de „thick" şi privim.
„tough" care 576. Desemnînd
desemnează calităţi gindirea concretă prin
rezistente, solide, greu „thick" sau „tough",
transformabilc, James dovedeşte că
amintind de natura pentru el ea are ceva
substanţei. Flournoy substanţial, rezistent,
explică după cum ur- în vreme ce gîndirea
mează ambele moduri abstractă îi pare slabă,
de gîndire: „Cest subţire, palidă, poate
Topposition entre la chiar, dacă e să ne
facon de penser alăturăm interpretării
abstractionniste — lui Flournoy, maladivă
c'est-â-dire purement şi debilă. O astfel de
lo-gique et interpretare este
dialectique, si chere fireşte posibilă doar
aux philosophes, mais legind aprioric
qui n'inspire â James substanţialitatea de
aucune confiance et realitatea concretă,
qui lui paraît fragile, ceea ce este, după cum
creusc, «chetive», am spus, o chestiune
parce que trop sevree de temperament. Dacă
du contact des choses gîn-ditorul „empiric"
particu-licres — et la atribuie gîndirii sale
facon de penser concrete o
concrete, laquclle se substanţialitate
nourrit de faits rezistentă, din punct
d'experience ct ne de vedere abstract
quitte jamais la rcgion aceasta este o autoilu-
terre â tcrre, mais
solide, des ecailles de 7 Flournoy, loc. cil.:
tortucs ou autres „Este vorba de opoziţia
dintre modul de a gindi ab-
donnees positives."7
stracţionist — adică pur
Din acest comentariu logic şi dialectic, atît de
nu trebuie însă să îndrăgit de filozofi, dar care
tragem concluzia că lui James nu-i inspiră nici
James privilegiază în un fel de încredere, părîndu-
chip unilateral i fragil, găunos, «firav»,
căci lipsit de contactul cu
gîndirea concretă. El
lucrurile particulare — şi
modul de a gîndi concret,
care se hrăneşte din fapte
ale experienţei şi nu
părăseşte niciodată
regiunile
comune, dar solide,
carapace de ţestoase sau
alte date pozitive."
8 James, loc. cit., p. 13:
[„Faptele sînt bune, desigur
— daţi-ne cantităţi de
fapte. Principiile sînt bune
— daţi-ne belşug de
principii" — n. f.]
zionare, căci
substanţialitatea —
„duritatea" — revine
realităţii exterioare şi
nu gîndirii „empirice".
Aceasta din urmă se
dovedeşte chiar cu
deosebire slabă şi
debilă, neştiind să se
afirme în raport cu
faptele exterioare,
depinzînd necontenit
de datele senzoriale,
alergînd după ele şi
neputînd să se ridice
mai sus de activitatea
care doar clasifică sau
reprezintă. Din punctul
de vedere al gîndirii
deci, gîndirea concretă
este extrem de debilă
şi lipsită de
autonomie, căci nu are
soliditate în sine, ci in
faptele exterioare care
o depăşesc în valoare
determinantă. Această
gîndire este
caracterizată de o
serie de reprezentări
legate senzorial şi
puse în mişcare mai
puţin de o activitate
de gindire lăuntrică şi
mai mult de
schimbarea
percepţiilor
senzoriale. O suită de
reprezentări concrete,
determinată de
percepţii senzoriale
nu este tocmai ceea ce
temperamentul
abstract ar numi
gîndire, ci ceea ce el
ar considera cel mult
a fi o apercepţie
pasivă.
577. Temperamentul
, care preferă gîndirea
concretă şi îi con
feră acesteia
substanţialitate, este
de aceea caracterizat
de pre
dominanţa
reprezentării senzorial
determinate asupra
activităţii
aperceptive care
izvorăşte dintr-un act
voliţional subiectiv şi
urmăreşte să ordoneze
reprezentările mijlocite
senzorial potrivit
cu intenţiile unei idei,
adică, mai pe scurt:
acestui temperament
îi pasă mai mult de
obiect; obiectul este
perceput empatetic, el
se comportă
cvasiautonom în lumea
de reprezentări a
subiectu
lui şi atrage astfel
după sine concepţia.
Acest temperament ex-
traverteşte deci.
Gîndirea extravertitului
este concretistă. Solidi
tatea lui nu se află în
el, ci întrucîtva în
afara lui, în faptele
percepute de el
empatetic, de unde şi
calificarea de „tough"
a
lui James. Oricine se
situează de partea
gîndirii concrete,
oricine
preferă adică
reprezentările faptelor
va vedea în abstracţie stractă.
ceva 578. După opinia
slab şi debil, căci o va curentă, ideea nu e
măsura după nimic altceva decît ab
soliditatea faptului stracţia unei serii de
concret, experienţe. Spiritul
senzorial dat. Pentru uman este imaginat ca
cel care se situează o tabula rasa iniţială
însă de partea abstrac care se acoperă mai
ţiei, hotărîtoare este întîi de percepţia şi
nu reprezentarea experienţa lumii şi a
senzorială, ci ideea vieţii. Din acest punct
ab de vedere, care este
330 anume formă, în aşa
fel îneît pot fi gîndite,
TIPURI PSIHOLOGICE
aşa cum le-a interpretat
acela al scientismului şi Platon, ca imagini,
nostru empiric, în cel într-o oarecare măsură
mai larg sens, ideea nu ca scheme sau ca
este altceva decît o posibilităţi funcţionale
abstracţie înnăscute, care însă
epifenomenală, exclud alte posibilităţi
extrasă a posteriori sau cel puţin le limi-
din experienţe, de tează. De aici şi faptul
aceea mai slabă şi mai că pînă şi cea mai
palidă decît acestea. liberă activitate spi-
Ştim însă că spiritul nu rituală, fantezia, nu
poate fi tabula rasa, poate să vagabondeze
căci critica principiilor în nemărginire (chiar
noastre de judecată ne dacă poetul poate să
arată că anumite simtă altfel), ci rămîne
categorii ale gîndirii legată de posibilităţi
ne sînt date aprioric, preformate, de
adică înaintea oricărei arhetipuri sau imagini
experienţe şi apar originare. Basmele
simultan cu primul celor mai îndepărtate
act de gîndire, popoare dezvăluie,
constituindu-se în prin asemănarea
chiar condiţiile motivelor lor, această
preformate ale legătură cu anumite
acestuia. Ceea ce a arhetipuri. Chiar
demonstrat însă Kant imaginile care stau la
pentru gîndirea logică baza teoriilor ştiinţifice
este valabil într-o atestă atare limitare, de
măsură şi mai mare exemplu eterul,
pentru psihic. Psihicul energia, transformările
nu este la început şi constanţa lor, teoria
tabula rasa, cum nu atomului, afinitatea
este nici spiritul etc.
(domeniul gîndirii).
Evident lipsesc
conţinuturile concrete,
dar virtualităţile
conţinutului sînt
aprioric date prin
dispoziţia funcţională,
ereditară şi preformată
a priori. Psihicul nu
este altceva decît
rezultatul modurilor de
funcţionare ale
creierului seriei de
strămoşi, un precipitat
al încercărilor de
adaptare şi al
experienţelor seriei
filogcnctice. Creierul
sau sistemul funcţional
nou apărut este deci un
instrument vechi, des-
tinat unor scopuri
precise, care nu
apercepe doar pasiv, ci
ordonează experienţele
activ, dinăuntru în
afară, şi obligă la
anumite concluzii sau
judecăţi. Aceste
ordonări se desfăşoară
nu întîm-plător sau
arbitrar, ci răspund
unor condiţii sever
preformate care nu
sînt conţinuturi de
concepţii mijlocite de
experienţă, ci
reprezintă condiţiile a
priori ale
conceptualizării înseşi.
Ele sînt idei ante reni,
condiţii formale, linii
fundamentale, trasate
aprioric, care atribuie
materiei experienţei o
 PROBLEMA
TIPURILOR ÎN
FILOZOFIA
MODERNA
579. După cum în
spiritul celui care
gîndeşte concret
precum
păneşte şi orientează
reprezentarea dată
senzorial, tot astfel în
spiritul celui care
gîndeşte abstract
predomină imaginea
origi
nară fără conţinut şi
deci nereprezentabilă.
Ea rămîne relativ in
activă, atîta timp cît
obiectul este perceput
empatetic şi este ri
dicat la rangul de
factor determinant al
gîndirii. Dacă obiectul
nu este perceput
empatetic şi nu domină
procesul spiritual,
ener
gia care i se refuză se
întoarce în subiect. în
mod conştient, su
biectul este perceput
empatetic şi astfel
imaginile preformate,
aţipite în el, sînt trezite
la viaţă; drept urmare
ele apar ca factori
activi în procesul
spiritual, oricum însă
sub o formă
nereprezen
tabilă, cumva ca
regizori nevăzuţi,
acţionînd din culise.
Deoa
rece sînt doar
posibilităţi funcţionale
activate, imaginile nu
au
conţinut, sînt
nereprezentabile şi
tind către realizare.
Ele atrag
materia experienţei în
forma lor şi nu
reprezintă faptele, ci
se
reprezintă pe ele
însele în fapte. Ele se
îmbracă în fapte, ca să
spun aşa. Ele nu sînt un
punct de plecare
cunoscut, precum datul
332 T obiectului. Cu cit
I percepe obiectul mai
P
U empatetic, cu atît îi re-
R cunoaşte mai mult
I originalitatea şi cu atît
P
S
I asemănare cu un alt
H obiect
O pentru
L
O
G izbuteşte
I perceapă empatetic şi
C celălalt obiect, atunci
E
analogie dintre
obiecte şi se situează
deasupra faptului
individual, căci
pentru el legătura,
unitatea în risipire a
diversităţii, este mai
plăcută şi mai
liniştitoare. Pentru
primul însă relaţia de
asemănare este ceva
de-a dreptul supărător
şi penibil, împie-
dicîndu-1 chiar, după
împrejurări, să ia act
de originalitatea
331
empiric în gîndirea
concretă, ci devin
accesibile abia o dată
cu
modelarea inconştientă
a materiei experienţei.
Şi empiristul poa
te să-şi structureze şi
să-şi formeze materia
experienţei, dar el
o formează potrivit
noţiunii sale concrete,
la rîndu-i modelată
de experienţe
anterioare.
580. Cel care
abstrage, în schimb,
dă formă potrivit cu
un
model inconştient şi
cunoaşte abia a
posteriori, din
fenomenul
modelat de el, ideea
după care a format.
Potrivit psihologiei
sale
şi aplicînd măsura
propriului său modus
procedendi procesului
spiritual al
abstractizatorului,
empiristul este
întotdeauna încli
nat să presupună că
cel care abstractizează
modelează arbitrar
materia experienţei
după anume ipoteze
palide, slabe şi insufi
ciente.
Premisa propriu-
zisă, ideea sau
imaginea originară,
este la fel de
necunoscută celui care
abstractizează ca şi
empiristului teoria pe
care, ulterior, el o va
elabora pe baza
experienţei, după un
număr oarecare de
experimentări.
581. După cum am
arătat într-un capitol
anterior, unul ob
servă obiectul
individual şi se
interesează de
comportamentul
individual al acestuia,
altul observă mai cu
seamă relaţiile de
mai mult relaţia de
îşi pierde
el orice
realitate. Dacă
însă să
el este în stare să
simtă şi să înţeleagă
asemănarea celor două
obiecte într-o măsură
mult mai mare decît
acela care le observă
doar din afară. Din
cauza faptului că
percepe empatetic întîi
un obiect, apoi altul,
ceea ce necesită timp,
cel care gîn-deşte
concret ajunge doar
foarte încet să
identifice
similitudinile care le
leagă, motiv pentru
care gîndirea lui are un
aspect vîseos. Empatia PROBLEMA
în schimb îi este TIPURILOR lN
fluidă. Cel care FILOZOFIA
MODERNĂ
abstractizează sesizea- 3 33
ză rapid asemănarea,
înlocuieşte obiectele prin idei „eterne".
individuale prin ca- Empirismul extrem
racteristici generale şi are cel puţin avantajul
modelează această de a reprezenta cît
materie a experienţei mai fidel posibil
prin propria activitate faptele. Ideologismul
de gîndire, care însă extrem are însă
este tot atît de pu- avantajul de a reflecta
ternic influenţată de formele apriorice,
imaginea originară ideile sau imaginile
„fantomatică", pe cît originare. Rezultatele
este gîndirea concretă teoretice ale celui
de obiect. Cu cît dinţii nu depăşesc
influenţa obiectului materia experienţei,
asupra gîndirii este rezultatele practice ale
mai mare, cu atît el celui din urmă se li-
îşi întipăreşte mitează la
trăsăturile mai adînc reprezentarea ideii
în imaginea gîndirii. psihologice.
Cu cît obiectul 582. Spiritul
acţionează mai puţin ştiinţific contemporan,
în spirit, cu atît mai avînd orientarea
energic îşi pune ideea unilate
apriorică pecetea pe rală a empirismului
experienţă. concret, este incapabil
Importanţa să aprecieze valoarea
supradimensionată a descrierii de idei, căci
obiectului empiric pentru el faptele sînt
creează apoi în ştiinţă mai importante decît
un fel de teorie cunoaşterea formelor
specializată care in primordiale prin care
psihiatrie bunăoară intelectul uman le
apare sub forma înţelege. Orientarea
cunoscutei „mitologii pe direcţia
cerebrale"; ea concretismului este,
încearcă să explice un după cum
domeniu mai larg al se ştie, o cucerire
experienţei prin relativ nouă, datînd
principii care sînt din epoca
excelente pentru luminismului.
lămurirea unor Urmările acestei
complexe limitate de dezvoltări sînt
fapte, dar sînt cu totul uimitoare, dar ele au
insuficiente pentru dus la o
oricare altă utilizare. acumulare atît de
Şi invers: gîndirea imensă de material
abstractă, care îmbră- empiric îneît în timp
ţişează un fapt s-a
individual doar din ajuns mai degrabă la
pricina asemănării confuzie decît la
sale cu altul, claritate. Urmarea
elaborează o ipoteză inevi
universală, care tabilă va fi
reprezintă mai mult separatismul ştiinţific
sau mai puţin pur şi deci o mitologie a
ideea, dar care are tot specialis
atît de mult sau tot tului, care semnifică
atît de puţin de-a face moartea universalităţii.
cu esenţa faptului Precumpănirea em
concret pe cît are şi pirismului nu
mitul, în forma lor reprezintă însă doar
extremă, ambele oprimarea gîndirii
moduri de gîndire active, ci
produc mitologie, şi un pericol pentru
unul se exprimă elaborarea teoretică în
concret prin celule, interiorul unei disci
atomi, vibraţii, pline. Absenţa unor
celălalt puncte de vedere
generale favorizează
apa
riţia teoriilor mitice
tot atît de mult pe cît
ar face-o absenţa
punctelor de vedere
empirice.
583. Sînt de aceea
de părere că termenii
lui James „tender-
minded" şi „tough-
minded" sînt doar în
parte intuitivi, în
reali
tate ei trădează o
anume prejudecată.
Sper să fi reieşit
totuşi
limpede din
explicaţiile de mai sus
că cercetarea
tipologică a de contrarii citată de
lui James are în vedere James ca trăsătură
aceleaşi tipuri pe care caracteristică
eu lc-am desemnat distinctivă este
prin termenii de raţionalismul versus
introvertit şi, empirismul.
respectiv, de 584. După cum va
extravertit. fi observat cititorul,
m-am pronunţat mai
sus în legătură cu
2. Perechile de această opoziţie pe
contrarii care am formulat-o în
caracteristice ale termenii
tipurilor lui James ideologism/empirism.
Am evitat expresia
a) Prima pereche „raţionalism",
33 T P 335
4 I R
O
B
L
E
M
A
T
IP
U
R
I
L
O
R
Î
N
FI
L
O
Z
O
FI
A
M
O
D
E
R
N
Ă

deoarece gîndirea de la sine toate acele

concretă, empirică este fenomene mai sus
tot atît de „raţională" citate, care deosebesc
ca şi gîndirea activă, viaţa omului de aceea
ideologică. Raţiunea a animalului, iar la
guvernează ambele aplicarea sau
forme. Şi, în plus, nu nonaplicarca acelei
există doar un funcţii se referă
raţionalism logic, ci şi absolut tot ceea ce
un raţionalism al pretutindeni şi
afectivităţii, căci întotdeauna s-a numit
raţionalismul este o raţional sau ne
atitudine psihologică raţional"11.
generală orientată pe „Fenomenele mai sus
raţionalitatea gîndirii şi citate" se referă la
a sentimentului. anumite manifestări
Concepînd astfel ale raţiunii, pe care
„raţionalismul" mă Scho-penhauer le-a
situez conştient în alăturat spre
opoziţie cu exemplificare, precum
interpretarea istorico- „stăpînirea afectelor şi
filozofică ce foloseşte a pasiunilor,
termenul „raţionalist" capacitatea de a trage
cu sensul de concluzii şi formula
„ideologic", respectiv principii", „acţiunea
înţelege prin coincidentă a mai
raţionalism primatul multor indivizi",
ideii. în cadrul „civilizaţia, statul,
filozofiilor mai noi, apoi ştiinţa,
ra-tio şi-a pierdut conservarea de
caracterul pur ideal, experienţe timpurii"
desemnînd o facultate, etc. Considerînd că
un instinct, o voinţă, raţiunea asumă funcţia
ba chiar un afect sau o de a constitui noţiuni,
metodă. Oricum, exa- Schopenhauer îi
minată din punct de conferă totodată
vedere psihologic, ea caracterul acelei ati-
este o anume atitudine tudini psihice capabile
călăuzită, cum spune să formeze noţiuni prin
Lipps, de „sentimentul activitate noetică.
obiectivitătii". La Exact cu sensul de
Baldwin9 ea este atitudine concepe şi
„principiul constitutiv, Jerusalem12 raţiunea,
reglator al spiritului". respectiv ca pe o
Herbart declară dispoziţie a voinţei
raţiunea „facultatea de care ne conferă
a chibzui"10. Schopen- aptitudinea de a ne
hauer afirmă că utiliza intelectul
raţiunea are doar o atunci cînd trebuie să
singură funcţie, luăm o decizie şi să
anume aceea de „a ne stăpînim pasiunile.
forma noţiuni; pe baza
ei se explică uşor şi 9 Baldwin, Handbook
of Psychology, 1, p.
 312. 585. Raţiunea este
10 Herbart, Psychologie deci capacitatea de a fi
als Wissenschaft, § 117.
11 Schopenhauer, Die raţional, este acea
Welt als Wille und dispoziţie care face
Vorstellung, I, § 8. posibile gîndirea,
12 Jerusalem, Lehrbuch simţirea şi acţiunea
der Psychologie, p. 195.
conform cu valori
obiective. Din unghiul
de vedere al
empirismului, aceste
valori „obiective"
decurg din experienţă;
din unghiul de vedere
al ideologismului, ele
rezultă dintr-un act de
evaluare al raţiunii,
ceea ce, după Kant, ar
fi „aptitudinea" de a
„judeca şi acţiona
potrivit principiilor".
Căci raţiunea este la
Kant izvorul ideii, iar
aceasta este o
„noţiune raţională" al
cărei „obiect nu poate
fi nicicum aflat în
experienţă" şi care
conţine „imaginea
originară a utilizării
intelectului ca
principiu reglator
avînd drept scop
coerenţa curentă a
utilizării empirice a
intelectului nostru"13.
Această concepţie este
pur introvertită. Ei i se
opune concepţia
empirică a lui Wundt
după care raţiunea
aparţine funcţiilor
intelectuale complexe
care, împreună cu
„etapele lor
premergătoare, ce le
furnizează substratele
senzoriale indispen-
sabile, sînt concentrate
într-o expresie
generală". „Este
limpede că această
noţiune a
«intelectivului» nu e
decît o rămăşiţă a psi-
hologiei aptitudinale
care suferă mai mult
decît vechile concepte
ca memoria, raţiunea,
fantezia etc, de
amestecul cu puncte
de vedere logice,
exterioare psihologiei,
şi că ea devine cu atît
mai nedeterminată şi
totodată mai arbitrară
cu cit conţinuturile
psihice pe care le
cuprinde sînt mai
variate [...] Dacă
pentru punctul de
vedere al psihologiei
ştiinţifice nu există
nici memorie, nici
raţiune şi nici fantezie,
ci doar anumite
procese psihice ele-
mentare şi corelaţiile
dintre ele care în
virtutea unei discri-
minări arbitrare sînt
concentrate sub aceste
denumiri, atunci cu
atît mai puţin există
«inteligenţă» sau
«funcţiuni
intelectuale», ca
noţiune unitară
corespunzînd unor
stări de fapte precis
delimitate. Cu toate
acestea, continuă să
existe unele cazuri în
care este necesar să se
utilizeze, într-un sens
modificat de unghiul
de vedere psihologic, pricina regularităţii
acele noţiuni din legăturii lor, dar mai
vechiul arsenal al ales din raţiuni
psihologiei practice, se cer luate
aptitudinilor. Anume în considerare sau cînd
atunci cînd apar conştiinţa individuală
fenomene complexe, ne orientează
alcătuite din elemente
foarte diverse care din 13 Kant, Logik, 1904,
pp. 140 ş.
33 T P 337
6 I R
O
B
L
E
M
A
TI
P
U
RI
L
O
R
Î
N
FI
L
O
Z
O
FI
A
M
O
D
E
R
N
Ă

într-un anume fel raţionale",

aptitudinile sau
formarea ori, în fine,
cînd regularitatea
legăturii lor provoacă
analiza unor atare
dispoziţii spirituale
complexe. în toate
aceste cazuri
cercetarea psihologică
are evident obligaţia
de a nu rămîne la
noţiunile generale
astfel formate, ci pe
cit posibil de a le
reduce pe acestea la
factorii lor simpli." 14
586. Această
concepţie este pur
extravertită. Am
subliniat pa
sajele cu deosebire
caracteristice. în vreme
ce pentru punctul de
vedere introvertit
„noţiunile generale"
precum raţiune, intelect
etc. sînt „facultăţi",
adică simple funcţii
fundamentale care re
zumă în sens univoc
procesele psihice
dirijate de ele, pentru
punctul de vedere
extravertit, empiric, ele
nu sînt dccît noţiuni
secundare, derivate,
complicaţii ale
proceselor elementare,
asu
pra cărora cade
accentul valoric.
Potrivit cu acest punct
de ve
dere, astfel de noţiuni
nu pot fi evitate, dar în
principiu, ele ar
trebui întotdeauna
„reduse la factorii lor
simpli". E de la sine
înţeles că punctul de
vedere empiric nu
poate gîndi decît rcduc-
tiv faţă de noţiunile
generale, căci pentru el,
acestea sînt deduc
tibile doar din
experienţă. El nu
cunoaşte „concepte
idei a priori, deoarece
gîndirea sa este
orientată pasiv şi aper
ceptiv în direcţia
experienţei
determinate senzorial.
Ca urmare
a acestei atitudini,
obiectul este
întotdeauna accentuat,
el este
cumva în acţiune şi
obligă la cunoaşteri şi
concluzii raţionale
complicate, iar acestea
pretind existenţa unor
noţiuni generale
care însă nu slujesc
decît reunirii sub un
termen colectiv a anu
mitor grupe de
fenomene. Evident,
noţiunea generală nu
este
decît o mărime
secundară care nu
există în afara limbii.
în mă
sura în care ştiinţa
socoteşte că doar
realităţile date prin
simţuri,
doar „factorul
elementar" există cu
adevărat, ea nu poate
recu
noaşte drept de
existenţă separată
raţiunii, fanteziei etc.
587. Dar dacă,
precum în cazul
introvertitului, gîndirea
adop
tă o atitudine de
apercepţie activă,
atunci raţiunea,
intelectul,
fantezia etc. au
valoarea unei funcţii
fundamentale, a unei
fa
cultăţi, respectiv a unui
„a putea" şi „a face"
venind din interior,
14 Wundt, Grundzuge
der physiologischen
Psychologie, ed. a V-a, voi.
IV, pp. 582 ş. urm.
(Sublinierile în text îmi deoarece pentru acest
aparţin.)
punct de vedere,
accentul valoric se
sprijină pe noţiune şi
nu pe procesele
elementare
coincidente cu ea şi pe
care ea le rezumă.
Această gîndire este
prin ea însăşi sintetică.
Ea ordonează, potrivit
cu schema noţiunii şi
utilizează materia
experienţei spre a-şi
realiza ideile. Noţiunea
este activă, şi anume în
virtutea forţei sale
interioare proprii care
transformă materia
experienţei.
Extravertitul
presupune că izvorul
acestei forţe stă, pe de
o parte, în arbitrarul
pus, pe de alta, în
generalizarea pripită
de experienţe limitate.
Introvertitul, care nu
este conştient de
psihologia gîndirii
sale şi care a adoptat
poate ca linie de
conduită empirismul la
modă, nu se poate apăra
de această învinuire, ce
nu este altceva decît o
proiecţie a psihologiei
extravertite. Tipul
gîndirii active nu îşi
extrage energia
activităţii de gîndire
nici dintr-un arbitrar
oarecare, nici din
experienţă, ci din idee,
adică din forma
funcţională nenăscută,
activată prin propria sa
atitudine introvertită.
El nu este conştient de
această origine
deoarece din cauza
lipsei apriorice de
conţinut a ideii, el nu
o poate recunoaşte pe
aceasta dccît a
posteriori, sub forma
pe care o ia materia
experienţei prelucrată
de gîndire. Pentru
extravertit însă,
obiectul şi procesul
elementar sînt
importante şi
indispensabile,
deoarece, inconştient,
el proiectează ideca în
obiect şi nu se poate
ridica la concept, deci
la idee, decît adu-nînd
şi comparînd empiric.
Aceste două direcţii de
gîndire sînt uimitor de
opuse: una construieşte
materia cu ajutorul
ideii sale inconştiente
şi ajunge pe această
cale la experienţă;
cealaltă se lasă
condusă de către
materie, care conţine
proiecţia inconştientă a
ideii, şi ajunge abia pe
această cale la idee.
Există un ce iritant în
această opoziţie; de
fapt din ea decurg cele
mai aprinse şi mai
sterile discuţii
ştiinţifice.
588. Sper că aceste
explicaţii arată destul
de limpede că, după
părerea mea, raţiunea
şi ridicarea ei
unilaterală la rangul de
principiu, deci
raţionalismul, ţin atît „materialist", căci
de empirism cît şi de materialistul poate fi,
ideolo-gism. în loc de după cum se vede din
ideologism, aş putea istoria filozofiei, tot
să folosesc şi termenul atît de bine un
de „idealism". Dar ideolog, anume atunci
acestuia i se opune cînd nu este empirist,
„materialismul" şi, ci gîndeşte activ,
drept urmare, nu aş pornind de la ideea
putea să opun pe generală a materiei.
„ideologic" lui
33 T P 339
8 I R
O
B
L
E
M
A
TI
P
U
RI
L
O
R
ÎN
FI
L
O
Z
O
FI
A
M
O
D
E
R
N
Ă

b) A doua pereche de aceea idcologismul

de contrarii ar trebui, la rîndu-i,
identificată de considerat opusul
James senzualismului, în
este măsura în care acesta
intelectualism din urmă este în esenţă
versus un empirism extrem.
senzualism
c) Cea de a
(senzaţionalism
treia
).
pereche de
589. Senzualismul contrarii a
caracterizează esenţa lui James
empirismului ex este
trem. El afirmă că idealism
experienţa simţurilor versus
este sursă unică şi ex materialis
clusivă de cunoaştere. m.
Atitudinea senzualistă
se orientează către 590. S-ar fi putut
obiectul dat de presupune şi în cazul
simţuri, deci către senzualismului că Ja
exterior. Evident, mes nu înţelege prin
James are acest concept doar un
în vedere un empirism accentuat,
senzualism intelectual deci un senzualism
şi nu unul estetic, intelectual, ci că el
motiv desemnează prin
pentru care „sensa-
„intelectualismul" nu i tionalistic" probabil şi
se opune, s-ar zice, ceea ce corespunde
întru to propriu-zis senzaţiei,
tul. Din punct de dincolo de orice
vedere psihologic, intelect. Cînd spun
intelectualismul este „ceea ce corespunde
carac sen
terizat de o atitudine în zaţiei", am în vedere
care intelectul, deci senzualitatea propriu-
cunoaşterea concep zisă, dar nu în ac
tuală, deţine principala cepţia vulgară de
valoare determinantă. voluptos, ci în aceea
O atare atitudine de atitudine
o poate avea şi psihologică
senzualistul, anume în care mărimea care
atunci cînd îşi ocupă orientează şi
gîndi- determină este mai
rea cu noţiuni puţin
concrete, izvorînd, obiectul perceput
toate, din experienţa empatetic, cit mai
senzo degrabă simplul fapt al
rială. De aceea şi ex
empiristul poate fi citaţiei şi senzaţiei
intelectual. în filozofie, simţurilor. Această
in atitudine poate fi
telectualismul este socotită
asimilat în mod reflexivă, căci întreaga
promiscuu mentalitate depinde de
raţionalismului, senzaţia simţuri
lor şi culminează în ea. ar corespunde unei
Obiectul nu este nici mentalităţi primitive.
cunoscut abstract, Contrariul ei este ati-
nici perceput tudinea intuitivă,
empatetic, ci caracterizată de o
acţionează prin forma înţelegere de natură
sa naturală de senzitivă, nici
existenţă, iar subiectul intelectuală, nici
se orientează exclusiv afectivă, ci participînd
către senzaţiile în amestec indistinct
simţurilor provocate de de ambele deodată.
contactul cu obiectul. Conţinutul psihic
Această atitudine apare în intuiţie tot
aşa cum apare obiectul
senzorial în percepţie,
deci aproape ca o
iluzie sau ca o
halucinaţie.
591. Faptul că James
numeşte tipul „tough-
minded" atît „sen-
sationalistic", cît şi
„materialistic" (şi
ulterior „irreligious")
mă
face să mă îndoiesc că
clasificarea lui are în
vedere, ca şi mine,
aceeaşi opoziţie
tipologică. Prin
materialism se înţelege
de obi
cei atitudinea care se
orientează către valori
„materiale", deci
un fel de senzualism
moral. Caracterizarea
lui James ar oferi
aşadar un tablou
nefavorabil dacă am
lua aceste expresii în
ac
cepţia lor comună.
Ceea ce evident nu ar
corespunde intenţiei
sale. Citatele de mai
sus ne arată tocmai că
el intenţiona să evite
o astfel de eroare.
Probabil că nu greşim
presupunînd că James
avea în vedere în
principal semnificaţia
filozofică a expresiilor
în cauză. în acest caz,
materialismul ar fi
acea atitudine care se
orientează către valori
materiale, dar nu
„senzuale", ci faptice,
prin acestea
înţelegîndu-se ceva
exterior, material, ca să
spunem
aşa. Opusul
materialismului fiind
„idealismul" cu sensul
filozo
fic de punere în
valoare a ideii. Nu
poate fi vorba aici de
un
idealism moral, căci
atunci ar trebui să
presupunem, contrar
in
tenţiei lui James, că
prin materialism s-ar
înţelege un senzualism
moral. Admiţînd deci
că prin materialism el
înţelege acea atitu
dine care pune
accentul principal pe
realitate, ajungem să
des
coperim şi în acest
atribut o particularitate
extravertită, ceea ce
face ca îndoielile
noastre iniţiale să se
spulbere. Am văzut
deja
că idealismul filozofic
corespunde patra
ideologismului pereche de
introvertit. contrarii
Un idealism moral nu este
ar fi însă defel optimism
caracteristic pentru versus
intro pesimism.
vertit, căci şi
592. Am mari
materialistul poate fi
îndoieli că această
din punct de vedere
cunoscută opoziţie
moral
după ca
un idealist.
re se deosebesc
d) Cea de a temperamentele umane
este aplicabilă tipurilor
34 T P 341
0 I R
O
B
L
E
M
A
TI
P
U
RI
L
O
R
ÎN
FI
L
O
Z
O
FI
A
M
O
D
E
R
N
Ă

lui James. Este, de punctul de vedere

pildă, empirismul lui ideologic, o atare
Darwin pesimist? Evi- concepţie pare
dent, da, pentru cine pesimistă, căci ea îi
are o concepţie răpeşte orice speranţă
ideologică despre lume de a mai vedea
şi vede celălalt tip vreodată ideea eternă
uman prin ochelarii realizată în fenomen.
unei proiecţii afective O lume de fapte reale
inconştiente. Sau este, înseamnă pentru el
oare, gînditorul exilare şi absenţă
Schopenhauer, a cărui perpetuă a patriei.
concepţie de viaţă e Faptul că James aşază
pur ideologică (la fel materialismul în
ca ideologismul pur al paralel cu pesimismul
Upanişadelor), un ar putea sugera că el
optimist? Kant însuşi, personal este de partea
un tip introvertit pur, ideologismului —
se află dincolo de presupunere ce ar
optimism şi pesimism, putea fi, fără
la fel ca marii empi- dificultate, întărită de
rişti. Iată de ce mi se multe alte date din
pare că această viaţa filozoful u i .
opoziţie nu are nimic Această împrejurare ar
a face nici cu tipurile putea lămuri şi de ce
lui James. După cum „tough-min-ded" a
există introvertiţi op- primit epitete uşor
timişti, există şi suspecte, precum
extravertiţi optimişti şi senzualism, mate-
viceversa. Este foarte rialism, ireligios. La
posibil ca lui James să- aceeaşi împrejurare
i fi scăpat această trimite şi acel pasaj din
eroare din cauza pro- Pragmatism în care
iecţiei subiective mai James compară
sus amintite. aversiunea reciprocă
Concepţia de viaţă dintre tipuri cu
materialistă, empiristă întîlnirea dintre turiştii
sau pozitivistă este bostonieni şi populaţia
pentru ideolog lipsită din Cripple Creek1-''.
de orice speranţă. Comparaţia, puţin
Pentru el ea este măgulitoare pentru
pesimistă. în schimb, tipul opus, lasă să se
pentru cel care crede întrevadă o aversiune
în zeul „materie", afectivă căreia nici
concepţia materialistă măcar o voinţă
este optimistă. Aceasta puternică de dreptate
taie nervul vital al nu îi poate face faţă.
ideologismului, a cărui Acest mic
forţă principală,
constînd in apercepţie 15 James, Pragmatism,
p. 13. Locuitorii din Boston
activă şi în realizarea sînt cunoscuţi pentru
imaginilor primordiale estetismul lor „spiritualizat".
este astfel paralizată. Cripple Creek este un bine
De aceea pentru cunoscut district minier din
Colorado. Nu e greu de „document humain"
imaginat contrastul! îmi pare a fi o dovadă
preţioasă a faptului că
există o deosebire
iritantă între cele două
tipuri. Ar putea să
pară meschin faptul că
pun accentul tocmai pe
astfel de incom-
patibilităţi afective.
Dar nenumărate
experienţe m-au
convins că asemenea
sentimente reţinute în
adîncul conştiinţei pot
influenţa nefavorabil
pînă şi raţionamentul
cel mai frumos,
împiedicînd
înţelegerea. E uşor de
imaginat că şi populaţia
din Cripple Creek
priveşte într-un
anume fel pe turistul
bostonian.

e)
C
e
a
d
e
a
c
i
n
c
e
a
p
e
r
e
c
h
e
d
e
c
o
n
t
r
a
r
ii
e
s
t
e
r
e
l
i
g
i
o
z
i
t
a
t
e
v
e
r
s
u
s
i
r
e
l
i
g
i
o
z
i
t
a
t
e
 . veneraţie faţă de. ideile
593. Valabilitatea „eterne" este înlocuită
acestei opoziţii pentru de empirist prin-tr-o
psihologia tipurilor aşa-zisă credinţă
elaborată de James religioasă în faptul real.
atîrnă în mod esenţial A-ţi orienta atitudinea
de definiţia pe care el o pe ideea de Dumnezeu
dă religiozităţii. ori pe ideea de materie
Concepînd esenţa sau a ridica faptele
religiozităţii integral reale la rang de factori
din punct de vedere determinanţi ai acestei
ideologic ca o atitudine atitudini este din punct
în care ideea religioasă de vedere psihologic
joacă un rol dominant acelaşi lucru. în
(în opoziţie cu măsura în care atare
sentimentul), el are orientare se desfăşoară
evident dreptate să doar necondiţionat, ea
considere tipul „tough- merită epitetul
minded" şi ireligios. „religios". Dintr-un
Dar James gîndeşte punct de vedere mai
prea departe şi prea înalt însă, faptul real
uman ca să nu vadă că este vrednic să fie
atitudinea religioasă factor necondiţionat
poate fi determinată şi tot atît de mult cît şi
de sentimentul religios. ideea, cît şi imaginea
Doar afirmă chiar el: primordială pe care
„Veneraţia pe care o ciocnirea dintre om şi
avem faţă de realităţi condiţiile sale
nu a neutralizat interioare, pe de-o
religiozitatea din noi. parte, şi faptele dure
Dar această veneraţie ale realităţii exterioare,
este ea însăşi asa- pe de alta, a creat-o
zicind religioasă. timp de miriade de ani.
Atitudinea noastră Dăruirea
ştiinţifică este necondiţionată către
evlavioasă (our faptele reale nu poate
scientific temper is fi nicicînd
devout)."16 Lipsa de
16 Loc. cit., p. 15.
34 T P 343
2 I R
O
B
L
E
M
A
T
IP
U
R
I
L
O
R
Î
N
FI
L
O
Z
O
FI
A
M
O
D
E
R
N
Ă

socotită, din punct de acest caz. De vreme ce

vedere psihologic,
ireligioasă. Tipul
„tough-minded"
dispune tocmai de
religia lui empirică,
după cum tipul
„tender-minded"
posedă o religie
ideologizantă. Oricum,
e un dat al epocii
culturale
contemporane faptul că
ştiinţa este dominată de
obiect, iar religia de
subiect, respectiv de
ideo-logism, căci ideea
acţionînd din ea însăşi
a trebuit să se refu-
gieze undeva, după ce
în ştiinţă i-a cedat
obiectului locul. Dacă
religia este înţeleasă în
acest mod, ca un
fenomen cultural con-
temporan, atunci
James are dreptate să-1
considere pe empirist
ireligios, dar numai în
filozofii nu sînt
neapărat o clasă de
oameni aparte, tipurile
lor se vor regăsi mult
dincolo de domeniul
insului care
filozofează, anume în
întreaga umanitate,
poate chiar pînă acolo
pînă unde se întinde
umanitatea cultivată în
genere. Fie şi numai
din acest motiv, nu ar
fi permis să se
considere ireligioasă o
jumătate din umanitatea
cultivată. Ştim din
psihologia primitivului
că funcţia religioasă
face parte din psihic şi
este întotdeauna şi
pretutindeni prezentă,
ori-cît ar fi de
nediferenţiată.
594. Dacă acceptăm
ideea că James nu se
opreşte la limitarea
indicată mai sus a
noţiunii de „religie", percepe empatetic
atunci trebuie să con crede că el asimilează
venim că este din nou obiectul. Dacă se pune
vorba în cazul său de însă un accent
o deviaţie afectivă puternic pe obiect,
care, după cum am atunci acesta capătă o
văzut, se produce importanţă care
mult prea uşor. influenţează, la rîndu-
i, subiectul,
0 Cea de a şasea constrîngîndu-1 la o
pereche de disimulare de sine.
contrarii este Psihologia umană
indeterminism este, după cum se ştie,
versus cameleonică,
determinism. experienţă pe care
595. Această psihologul o face zi
opoziţie este de zi. Oriunde
interesantă din punct precumpăneşte
de vedere obiectul, subiectul se
psihologic. E de la asimilează naturii
sine înţeles faptul că obiectului. Aşa, de
empirismul gîndeşte pildă, identificarea cu
cauzal, acceptînd obiectul iubit joacă în
axiomatic legătura terapia analitică un
necesară dintre cauză rol nu mic. Psihologia
şi primitivilor ne oferă o
efect. Atitudinea mulţime de exemple
empirică este orientată de disimilare în
de către obiectul per favoarea obiectului, de
ceput empatetic, ea pildă, asimilarea
este cumva animalului totemic şi a
determinată de faptul duhurilor strămoşilor.
exterior, Stigmatizarea sfinţilor
cu sentimentul din Evul Mediu şi pînă
necesităţii unei acţiuni astăzi aparţine
decurgînd dintr-o aceleiaşi categorii. în
cauză. imitatio Cliristi,
E firesc ca acestei disimilarea este
atitudini să i se ridicată chiar la rangul
impună psihologic de principiu.
impresia 5%. Ţinînd seama
de raporturi cauzale de această
irevocabile. incontestabilă
Identificarea proceselor predispoziţie a
psihice psihicului uman pentru
lăuntrice cu disimilare, acceptarea
desfăşurarea faptelor de către subiect a
exterioare este dată din legăturilor cauzale
pricină obiective este uşor de
că în actul empatetic îi înţeles. Cum am spus,
revine obiectului, în psihicul are astfel
mod inconştient, o impresia că principiul
parte considerabilă din cauzal este singurul
propria activitate, din valabil. Ca să se poată
propria viaţă a su apăra de atotputernicia
biectului. Acesta este acestei impresii, el are
astfel asimilat nevoie de întregul
obiectului, deşi cel eşafodaj al teoriei
care cunoaşterii. Lucrurile
sînt complicate de
faptul că, prin întreaga
ei esenţă, atitudinea
empirică ne împiedică
să credem în
libertatea interioară.
Căci ne lipseşte orice
dovadă, orice
posibilitate de a o
dovedi. Ce poate într-
adevăr spune acel
sentiment palid,
nelămurit, de libertate
faţă cu masa
strivitoare de dovezi
obiective de semn
contrar?
Determinismul
empiristului este de
aceea inevitabil,
presupunînd că el îl
gîndeşte într-adevăr şi
nu preferă — precum
se întîmplă adesea —
să posede două sertare,
unul pentru ştiinţă, iar
celălalt pentru religia
transmisă de părinţi şi
de societate.
597. După cum am
văzut, esenţa
ideologismului stă în
activarea inconştientă
a ideii. Această
activare se poate
sprijini pe o aversiune urmă împrejurare,
ulterioară, dobîndită în ideea este aprioric
viaţă împotriva activă, fără ca, din
empatiei, dar ea poate cauza lipsei ei de
fi şi înnăscută, ca o conţinut şi de
atitudine apriorică reprezentabilitate, să
creată şi favorizată de fie însă şi conştientă,
natură. (în experienţa în calitate de dat
mea practică m-am interior, predominant,
întîlnit în mai multe dar nereprezentabil,
rînduri cu astfel de ea
cazuri.) în această din
J44 Introvertitul, în
schimb, este
TIPURI PSIHOLOGICE
caracterizat de o
este supraordonată aparentă autonomie
realităţilor faţă de obiect. Se
„obiective", exterioare împotriveşte oricărei
şi conferă cel puţin dependenţe de acesta,
subiectului îi respinge influenţa,
sentimentul ba simte uneori chiar
independenţei şi al spaimă faţă de el. Cu
libertăţii ce îi sînt atît mai mult depinde
proprii, subiectul de idee, care îl apără
simţindu-se de dependenţa
independent şi liber exterioară,
faţă de obiect în conferindu-i
virtutea asimilării sentimentul libertăţii
lăuntrice a ideii. interioare, dar şi o
Dacă ideea este marcată psihologie a
factorul orientativ puterii.
principal, ea îşi
g) Cea de a şaptea
asimilează subiectul
opoziţie este
tot aşa cum subiectul
monism versus
încearcă, modelînd pluralism.
materia experienţei,
să-şi asimileze ideea. 599. Se înţelege,
Are prin urmare loc, potrivit celor afirmate
exact ca în cazul mai sus, că atitudinea
atitudinii centrate pe orientată de idee tinde
obiect — vezi mai sus către monism. Fie că
—, o disi-milare a este dedusă prin
subiectului de el abstracţie din
însuşi, dar în sens reprezentări şi
noţiuni concrete, fie
invers, respectiv în
că există a
favoarea ideii.
Imaginea primordială 17 Cf. postulatele lui
moştenită este o Kant despre
mărime supraordonată Dumnezeu, fericire şi
tuturor schimbărilor nemurire.
fenomenale; ea
supravieţuieşte tuturor
timpurilor şi se află
deasupra oricărei
experienţe
individuale. De aici,
energia remarcabilă a
ideii. Activată, ea
transferă subiectului
un sentiment
pronunţat de forţă,
asimilîn-du-şi
subiectul prin
intermediul empatiei
interioare inconştiente.
De unde faptul că în
subiect ia naştere un
sentiment de forţă, de
autonomie, de libertate
şi de veşnicie.17 Cînd
subiectul simte
activitatea liberă a
ideii sale înălţate
deasupra datului real, i
se impune firesc ideea
de libertate. Dacă
ideologismul său este
pur, el trebuie să
ajungă chiar la
indeterminism.
59». Opoziţia
discutată aici
caracterizează în bună
măsură tipurile
noastre. Extravertitul
este definit de aspiraţia
către obiect, de
identificarea
empatetică cu el şi de
dependenţa voită de
el. Extravertitul este
influenţat de obiect în
aceeaşi măsură în care
aspiră să-1 asimileze.
 PROBLEMA 345
TIPURILOR ÎN ascultă
FILOZOFIA
în primul rînd de
MODERNĂ
atitudinea branşată pe
priori ca formă idee, deşi realizarea
inconştientă, ideea are in
întotdeauna caracter conştientă a ideii nu
ierarhic, în primul este eo ipso
caz, ea este punctul dogmatism. Oricum,
cel mai înalt al felul în
edificiului care care o idee
încheie şi inconştientă se
îmbrăţişează tot ceea realizează, ca să spun
ce se află sub el; în aşa prin con-
cel din urmă caz, ea strîngere, lasă asupra
este legislatorul celui din afară
inconştient care impresia că cel care
reglează posibilităţile gîn-
şi necesităţile gîndirii. deşte potrivit ideilor
în ambele împrejurări, pleacă de la o dogmă
ideea posedă însuşiri în ale cărei limite
dominatoare. Deşi rigide este comprimată
există un număr mare materia experienţei.
de idei, una dintre ele Atitudinea orientată
deţine pentru un timp către obiect pare
mai scurt sau mai evident sceptică în
lung în-tîietatea şi raport cu toate ideile
constelează monarhic aprio
majoritatea rice, căci ea vrea în
elementelor psihice. primul rînd să dea
Tot atît de limpede cuvîntul obiectului şi
este şi situaţia experienţei,
inversă, anume că nesocotind ideile
atitudinea care se generale.
orientează către Scepticismul este în
obiecte înclină acest sens chiar o
întotdeauna către un condiţie prealabilă
număr mare de necesară oricărui
principii (pluralism), empi
căci varietatea rism.
calităţilor obiectelor 602. Şi această
impune un număr pereche de opoziţii
mare de noţiuni şi confirmă asemănarea
principii, fără de care esenţială dintre
o explicaţie nu se tipurile lui James şi
poate adapta esenţei tipurile mele.
obiectului.
600. Tendinţa
monistă aparţine 3. Privire
atitudinii introvertite, critică
tendinţa asupra
pluralistă celei concepţiei
extravertite. lui James

h) Cea de a opta 603. Dacă e să

opoziţie este critic concepţia lui
dogmatism versus James, voi sublinia în
scepticism. primul rînd faptul că
601. Este uşor de ea tratează aproape
văzut şi în acest caz exclusiv calităţile de
gîn-
că dogmatismul
34 T P 347
6 I R
O
B
L
E
M
A
T
I
P
U
R
I
L
O
R
Î
N
F
I
L
O
Z
O
F
I
A
M
O
D
E
R
N
Ă

dire ale tipurilor. De altceva. Dar această

altfel, de la o lucrare unilateralitate de-
filozofică nici nu ne- terminată de cadru
am fi putut aştepta la oferă uşor prilej de
confuzie. Căci nu este e mai profund, el
greu a demonstra că o concepe psihologic
calitate ori alta sau opoziţia şi încearcă în
chiar mai multe dintre mod corespunzător să
ele aparţin şi tipului găsească o soluţie
opus. Există, de pildă, pragmatică. Oricum,
empirişti dogmatici, nu trebuie să ne facem
religioşi, idealişti, iluzii în ce priveşte
intelectual işti şi valoarea acestei
raţionalişti, după cum soluţii:
există ideologi
materialişti, pesimişti, 18 Cf. F.C.S. Schiller,
Humanism, 1906.
determinişti şi
ireligioşi. Chiar dacă
se poate invoca faptul
că aceste expresii
desemnează stări
complexe de lucruri,
în care intră în joc o
mare varietate de
nuanţe, confuzia
persistă. Expresiile lui
James luate separat
sînt prea lungi şi oferă
doar în totalitatea lor
o imagine
aproximativă a
opoziţiei tipice, fără
însă a o reduce pe
aceasta la o formulă
simplă. în general,
tipurile lui James
reprezintă o
completare valoroasă
a imaginii tipurilor pe
care am dedus-o din
celelalte surse. Lui
James îi revine
meritul incontestabil
de a fi arătat pentru
prima dată, cu minuţie,
importanţa
extraordinară a tem-
peramentelor pentru
constituirea gîndirii
filozofice. Concepţia
sa pragmatică
urmăreşte să suspende
opoziţiile dintre
concepţiile filozofice,
determinate de
deosebiri
temperamentale.
După cum se ştie,
pragmatismul este un
curent de gîndire
foarte răs-pîndit, cu
originea în filozofia
engleză18, care
recunoaşte „ade-
vărului" o valoare
limitată la utilitatea şi
eficienţa sa practică,
eventual fără a lua în
considerare caracterul
contestabil al unui
punct de vedere sau al
altuia. Este
semnificativ faptul că
James îşi începe
expunerea concepţiei
sale filozofice tocmai
cu opoziţia tipurilor,
fundamentînd astfel
necesitatea unei
viziuni pragmatice. Se
repetă în felul acesta
spectacolul pe care ni
1-a oferit deja Evul
Mediu timpuriu.
Opoziţia de atunci era:
nominalism versus
realism, iar Abelard a
fost acela care a
încercat să acorde
contrariile în
sermonism sau
conceptualism. Dar
cum gîndirea de
atunci ignora cu totul
punctul de vedere
psihologic, soluţia lui
s-a dovedit a fi în chip
unilateral logic-
intelectualistă. James
pragmatismul nu este conducă la un act
decît un expedient artistic în bună parte
care poate pretinde inaccesibil criticii
valabilitate atîta timp filo
cît, în afară de zofice. Mă refer
posibilităţile de evident la Zarathustra
cunoaştere şi nu la culegerile de
temperamental aforisme filozofice
nuanţate ale care ca atare sînt în
intelectului, nu există primul rînd criticabile
alte surse capabile să din punct de vedere
adauge noi elemente filozofic, şi anume
la instituirea precumpănitor în virtu
concepţiei filozofice. tea metodei lor
6(M. Bergson s-a intelectualiste. Dacă se
referit oricum la poate în genere vorbi
intuiţie şi la de
posibilitatea unei o „metodă intuitivă",
„metode intuitive". atunci Zarathustra lui
Dar, după cum se Nietzsche oferă, du
ştie, el a rămas la pă părerea mea, cel
simpla referinţă. mai bun exemplu şi
Lipseşte dovada totodată dovada con
metodei, care nici nu cludentă că
poate fi lesne adusă, problemele pot fi
deşi Bergson invocă concepute într-un mod
noţiunile de „elan noninte-
vital" şi de „duree lectualist şi totuşi
creatrice" ca rezultate filozofic. Ca
ale intuiţiei. precursori ai
Exceptînd viziunea intuiţionismului
intuitivă nietzscheean ar trebui,
fundamentală, care se cred, citaţi
justifică psihologic Schopenhauer şi
prin faptul că ea era Hegel, pri
deja curentă în mul în legătură cu
Antichitate, în special intuiţia afectivă care îi
în neoplatonism ca o influenţează decisiv
combinaţie intuitivă, concepţia filozofică,
metoda lui Bergson ultimul în legătură cu
este intelectualistă şi intuiţia ideală care
nu intuitivă. stă la baza sistemului
605. Sursa intuitivă său. La aceşti doi
a fost folosită într-o precursori, intuiţia s-a
măsură incomparabil situat — dacă mă pot
mai mare de către exprima astfel — sub
Nietzsche care, nivelul intelectului,
elaborîndu-şi la Nietzsche, în
concepţia filo schimb, deasupra lui.
zofică, s-a eliberat 606. Opoziţia dintre
astfel de simplul cele două „adevăruri"
intelect, chiar dacă pretinde mai întîi
sub o o atitudine
formă şi într-o măsură pragmatică, dacă vrem
care a făcut ca să fim drepţi cu
intuiţionismul lui să punctul de
de vedere contrar. Oricît
păşească mult limitele de indispensabilă este
unei viziuni filozofice metoda pragmatică,
asupra lumii şi să
348 T elemente necesare ale
I
coordonării, aşa cum o
P
U mişcare musculară
R coordonată implică
I întotdeauna şi
P
inervarea an-
S
I tagoniştilor.
H Pragmatismul nu poate
O fi de aceea decît o
L
atitudine tranzitorie,
O
G destinată să
I pregătească drumul
C faptei creatoare prin
E
înlăturarea
prejudecăţilor. Cred
ea presupune totuşi
că pe noul drum,
prea multă resemnare,
pregătit de
corelîndu-se aproape
pragmatism şi la care
inevitabil cu o lipsă
trimite Bergson,
de modelare artistică.
filosofia germană —
Or, rezolvarea con-
în orice caz nu cea
flictului dintre
academică — s-a
contrarii nu se produce
angajat deja: este
nici printr-un
vorba de Nietzche
compromis logico-
care, cu violenţa ce îl
intelectualist, ca în
caracterizează, a forţat
conceptualism, şi nici
această poartă. Fapta
prin măsurarea
sa depăşeşte
pragmatică a valorii
insuficienţa soluţiei
practice proprie
pragmatice, şi anume
concepţiilor logic
tot atît de radical pe
ireconciliabile, ci
cit recunoaşterea
numai prin creaţie sau
pragmatică a valorii
faptă pozitivă care
vitale a unui adevăr
absoarbe contrariile ca
depăşeşte — şi va
depăşi în continuare I
— unilateralitatea
uscată a X
conceptualismului PROBL
inconştient al fi-
lozofiei de după EMA
Abelard. TIPURI
LOR ÎN
BIOGR
AFIE

607. Cum era

aproape de aşteptat, şi
domeniul biografiei îşi
aduce contribuţia la
problema tipurilor
psihologice. Datorăm
metodologiei de
ordinul ştiinţelor
naturii a unui
Wilhelm Ostwald1
faptul că, prin
compararea unui
număr oarecare de
biografii aparţinînd
unor cercetători
eminenţi ai naturii, el
a pus în lumină
existenţa unei opoziţii
psihologice tipice,
aceea dintre tipul
clasic şi cel romantic.
„în timp ce primul,
afirmă Ostwald, este
caracterizat prin
dcsăvîrşirea în toate
privinţele a fiecăreia
din prestaţiile sale,
totodată de un mod de
a fi rezervat şi de o
influenţă personală
redusă asupra celor din
jurul său, romanticul
izbeşte prin calităţi
opuse. El este definit
nu atît prin dcsăvîrşi-
rea unei lucrări
anume, cit prin
varietatea şi
originalitatea pro-
bantă a numeroase
prestaţii ce se succed
rapid, de asemenea
prin faptul că
obişnuieşte să
acţioneze nemijlocit
asupra con-
temporanilor săi [...|
Se cuvine de
asemenea subliniat că
viteza de reacţie
mentală este
determinantă pentru
stabilirea tipului că-
ruia îi aparţine
savantul. Cercetători
cu viteză foarte marc
de reacţie sînt
romantici, cei cu
viteză mică de reacţie
sînt clasici."2 Clasicul
are un mod lent de
producţie şi uneori dă
relativ tîrziu la lumină
roadele cele mai
depline ale spiritului
3
său. O caracteristică
a tipului clasic este,
după Ostwald,
„nevoia stringentă de
a apărea ireproşabil în
faţa opiniei publice." 4 Tipului clasic,

1 Ostwald, Grofie Mânner, ed. 3-a şi a 4-a, 1910.

2 Loc. cit., pp. 44 ş. urm.
3 Loc. cit., p. 89.
4 Loc. cit., p. 94.
35 T U PR
0 I R O
I BL
E
M
A
TI
PU
RI
L
O
R
ÎN
BI
O
G
R
AF
IE
35 1

ca o compensaţie convinge şi
pentru „influenţa înflăcărează, căci
personală scăzută, îi scrierea este în cele
este conferită influenţa din urmă o expresie la
cu atît mai generoasă a fel de personală ca şi
scrisului"5. Oricum o conversaţie sau o
însă, şi această conferinţă. Influenţa
influenţă are limite, mediată de scriere a
după cum rezultă din clasicului se
următorul caz, amintit întemeiază deci mai
de Ostwald, din puţin pe calităţile
biografia lui exterioare
Helmholtz. Cu ocazia stimulatoare ale
cercetărilor acesteia, şi
matematice ale lui
Helmholtz despre 5 Loc. cit., p. 100.
6 Loc. cit., p. 280.
efectele curenţilor de 7 Loc. cit., p. 100.
inducţie, Du Bois-
Reymond îi scrie
acestuia: „Tu trebuie
— nu mi-o lua în
nume de rău — să ai
mai multă grijă în a
face abstracţie de
punctul de vedere al
ştiinţei tale şi a te
situa în perspectiva
punctului de vedere al
acelora care nu ştiu
despre ce este vorba şi
nu ştiu ce vrei să le
explici." Helmholtz
răspunde: „în ce
priveşte expunerea
articolului, ea mi-a dat
de astă dată multă
bătaie de cap, dar
cred, în cele din urmă,
că pot fi mulţumit de
ea." Ostwald observă
în această ordine de
idei: „El nu se opreşte
nicidecum la problema
cititorului căci, potrivit
naturii clasicului, el
scrie pentru sine, adică
astfel îneît expunerea
proprie să îi pară lui, şi
nu altora,
ireproşabilă." Este
caracteristic ceea ce îi
scrie Du Bois în
aceeaşi epistolă lui
Helmholtz: „Ţi-am
citit de cîteva ori
studiul şi extrasul fără
să înţeleg ce ai făcut
de fapt [ .. .] în cele
din urmă am
descoperit singur
metoda ta şi treptat ţi-
am înţeles şi
expunerea." 6
608. Acest caz
reprezintă un
eveniment absolut tipic
în viaţa clasicului —
care izbuteşte rareori
sau niciodată să
„aprindă prin sufletul
său suflete asemănător
alcătuite" 7 şi arată că
eficienţa prin scris
care îi este atribuită
vine în principal de la
faptul că ea este, de
regulă, postumă, cu
alte cuvinte că se face
simţită atunci cînd
omul este ulterior
descoperit prin
scrierile sale, aşa cum
s-a întîmplat cu
Robert Mayer. Şi
lucrările acestuia par
să fie foarte adesea
lipsite de acea
influenţă nemijlocit
personală care
mai mult pe faptul că Robert Mayer şi
ea este în definitiv tot Faraday pe de alta,
ce rămîne după el şi observăm fără
tot ceea ce permite dificultate că primii au
reconstituirea fost inechivoc
ulterioară a prestaţiei „romantici" şi totodată
omului. Reiese, s-ar sangvin-colerici, ulti-
zice, şi din descrierea mii în schimb, atît
lui Ostwald că tipul „clasici", cît şi
clasic comunică doar flegmatic-melancolici.
rareori ceea ce face şi Aceste observaţii ale
cum face, ci mai lui Ostwald mi se par
degrabă doar întru totul
rezultatele obţinute, convingătoare, căci
căci lui nu îi pasă că cele patru
publicul nu are habar temperamente antice
de drumul pe care el au fost foarte probabil
s-a angajat. S-ar stabilite cu pornire de
părea că pentru clasic la acelaşi principiu al
drumul urmat, experienţei, în baza
modurile creaţiei căruia şi Ostwald a
proprii sînt de diferenţiat tipul clasic
importanţă mai mică de cel romantic. Cele
deoarece ele sînt intim patru temperamente
legate de sînt evident
personalitatea sa pe identificate în funcţie
care el şi-o menţine de afectivitate, adică
într-un plan secund. de reacţiile afective
609. Ostwald manifestate.
compară cele două Psihologic însă această
tipuri ale sale cu cele clasificare este
patru temperamente superficială; ea judecă
din Antichitate8, şi exclusiv din punctul de
anume în funcţie de vedere al manifestării
particularitatea exterioare. Potrivit
fundamentală, pe care acestei vechi
o socoteşte importantă, clasificări, un ins care
a reacţiei lente, se comportă liniştit şi
respectiv rapide. nu atrage atenţia
Reacţia lentă aparţine
corespunde temperamentului
temperamentului flegmatic. El trece
flegmatic şi drept „flegmatic" şi
melancolic, reacţia este integrat
rapidă celui sangvin flegmaticilor. în
şi coleric. Ostwald realitate, el poate să
consideră sangvinul şi fie orice în afară de
flegmaticul drept flegmatic, poate să fie
tipuri normale medii, o natură sensibilă,
iar colericul şi chiar pătimaşă, la care
melancolicul drept emoţia să se
exagerări maladive ale desfăşoare în interior,
caracterelor iar o excitaţie
fundamentale. lăuntrică foarte
Parcurgînd biografiile puternică să se
lui Humphry Davy şi exprime prin cea mai
Liebig pe de-o parte, deplină
pe acelea ale lui
Loc. cit., p. 372.
35 T P E
2 I R M
A
TI
PU
RI
LO
R
ÎN
BI
O
G
R
AF
IE
35 3

linişte. Interpretarea pe în care el a obţinut

care Jordan o dă rezultatul dorit.
tipurilor ia în conside- 611. Introvertitul, in
rare această stare de schimb, care
fapt. Ea nu judecă reacţionează mai întîi
după o impresie super- doar
ficială, ci după o în interior, nu îşi
înţelegere mai adîncă a exteriorizează de
naturii umane. regulă reacţiile (cu
Trăsătura distinctivă excepţia
fundamentală a lui exploziilor afective!).
Ostwald se sprijină, ca El îşi trece sub tăcere
şi vechea clasificare a reacţiile, care pot
temperamentelor, pe fi la fel de rapide ca
impresia exterioară. şi cele ale
Tipul său „romantic" extravertitului. Dar
este caracterizat de o ele nu se
reacţie rapidă in manifestă şi de aceea
afară. Tipul „clasic" introvertitul lasă uşor
reacţionează poate tot impresia de lentoare.
atît de rapid, dar in Deoarece reacţiile
interior. nemijlocite sînt
610. Parcurgînd întotdeauna intens
biografiile lui Ostwald, personale,
se observă fără difi extravertitul nu poate
cultate că tipul decît să-şi dea la iveală
„romantic" corespunde personalitatea. In
tipului extravertit, iar trovertitul în schimb
ti îşi ascunde
pul „clasic", celui personalitatea,
introvertit. Humphry treeîndu-şi re
Davy şi Licbig sînt acţiile imediate sub
exemple şcolare pentru tăcere. El nu tinde către
tipul extravertit, după empatie, către trans-
cum Robert Ma-
yer şi Faraday, pentru
cel introvertit. Reacţia
în afară îl carac
terizează pe
extravertit, cea în
interior pe introvertit.
Extraver
titul nu are dificultăţi
speciale în a se
exterioriza, el îşi
valorifică
aproape involuntar
prezenţa, căci întreaga
sa natură tinde să se
transfere asupra
obiectului. El se
dăruieşte uşor lumii
încon
jurătoare, şi anume
într-o formă
necesarmente
comprehensibilă
şi deci acceptabilă
pentru mediul său.
Forma este de regulă
plă
cută, oricum însă
comprehensibilă, chiar
atunci cînd e neplă
cută. Căci ţine de
reacţia şi de
exteriorizarea rapidă
faptul că
asupra obiectului se
transferă nu doar ceea
ce e de preţ, ci şi
ceea ce e lipsit de
valoare, atît ceea ce
atrage, cît şi gînduri şi
afecte respingătoare.
Din cauza
exteriorizării şi
transferării ra
pide, conţinuturile sînt
puţin prelucrate şi de
aceea uşor com
prehensibile, din chiar
succesiunea
cronologică a
exprimărilor
nemijlocite apare o
scrie gradată de
imagini care arată
limpede
publicului drumul pe
care s-a angajat
cercetătorul, ca şi
modul
ferul conţinuturilor oferă publicului
sale asupra obiectului, libertatea de a se
ci către abstragerea exersa in interpretări şi
din obiect. în loc să-şi proiecţii fantastice, in
exteriorizeze împrejurarea în care
nemijlocit reacţiile, el — de pildă graţie
preferă, de aceea, să prestaţiilor sale — el
le prelucreze îndelung devine obiect de
în interior şi să iasă interes general.
apoi la lumină cu un 612. Atunci cînd
rezultat gata elaborat. Ostwald afirmă că
El aspiră să-şi epureze precocitatea spirituală
pe cît posibil rezultatul îl caracterizează pe
de orice trăsătură romantic, se cuvine să
personală şi să-1 adăugăm că romanticul
prezinte ca pe ceva tocmai îşi arată
distinct de orice relaţie precocitatea, în timp
personală. Conţinu- ce clasicul poate că
turile sale se oferă este tot atît de matur,
lumii exterioare într-o dar îşi închide
formă cît mai abstractă produsele proprii în
şi mai depersonalizată, sine, nu intenţionat, ci
ca rezultat al unei din incapacitatea de a
lucrări interioare de le exterioriza. Din
lungă durată. Dar pricina unei
aceste rezultate sînt şi diferenţieri afective
greu de înţeles, căci insuficiente,
publicului îi lipseşte introvertitul continuă
orice cunoaştere a multă vreme să-şi
preliminariilor şi a mo- păstreze o anume
dului în care stîngăcie, de fapt un
cercetătorul a ajuns la infantilism al relaţiei
ele. Publicului îi personale, a ceea ce
lipseşte şi relaţia englezii numesc
personală cu el, „personality".
deoarece introvertitul Manifestarea personală
tace şi îşi ascunde a introvertitului este
personalitatea. Or, într-o asemenea
tocmai raporturile măsură nesigură şi
personale sînt acelea imprecisă, îneît el nu
care permit adesea să cutează să se înfăţişeze
se înţeleagă ceea ce celor din jurul său
scapă intelectului. decît cu produse pe
Trebuie să se ţină care le consideră
riguros scama de perfecte. El preferă
această împrejurare totodată să-şi lase
cînd e vorba să se produsele să vorbească
aprecieze dezvoltarea în favoarea lui decît să
unui introvertit. De se angajeze personal
regulă, sîntem rău pentru ele. Din cauza
informaţi în ce îl acestei atitudini,
priveşte pe introvertit, apariţia sa pe scena
deoarece nu îl putem lumii este amînată,
vedea. Fiindcă nu ceea ce îi poate atrage
reacţionează direct în calificativul de
afară, personalitatea sa întârziat. O astfel de
nu se manifestă. apreciere
întotdeauna viaţa lui
35 T P E
4 I R M
A
TI
PU
RI
LO
R
ÎN
BI
O
G
R
AF
IE
35 5
superficială nu ţine activitatea didactică
seama de faptul că eficientă şi
infantilismul celui strălucitoare
aparent precoce, a romanticului,
diferenţiat către Ostwald
exterior, este de natură caracterizează cît se
interioară, ţinînd vădit poate de nimerit
de fiinţa sa lăuntrică. acest tip. Romanticul
Ceea ce se manifestă întreţine o relaţie
abia mai tîrziu în viaţa empatetică cu elevul
precocelui, de pildă său
sub forma unei şi găseşte de aceea
imaturităţi morale sau cuvîntul potrivit la
— foarte frecvent — momentul potrivit.
sub forma unui izbitor Cla-
infantilism în gîndire.
613. Romanticul are,
de regulă, posibilităţi
mai favorabile de
dezvoltare şi evoluţie
decît clasicul, aşa cum
observă, pe bună
dreptate, Ostwald. El se
înfăţişează publicului
într-un mod evi
dent şi convingător,
manifestîndu-şi prin
reacţii exterioare im
portanţa personală.
Astfel el îşi face rapid
nenumărate relaţii
preţioase care îi
fertilizează munca şi îi
favorizează dezvoltarea
pe orizontală. 9 Invers,
clasicul rămîne
ascuns, lipsa de relaţii
personale îi limitează
extensia domeniului
de preocupări, în
schimb, activitatea sa
cîştigă în adîncime, iar
roadele muncii sa
le, în durată.
614. Entuziasm
posedă ambele tipuri,
cu toate acestea, cînd
este plină, inima
extravertitului se
revarsă, în vreme ce
entuzias
mul îi pecetluieşte
introvertitului gura.
Drept urmare, introver
titul nu aprinde flacăra
entuziasmului în cei
din jurul său şi nu
are un cerc de
colaboratori pe potriva
lui. Chiar dacă ar simţi
dorinţa şi impulsul de a
comunica, s-ar teme de
laconismul ex
primării sale şi de
uimirea
neînţelegătoare,
decurgînd de aici, a
publicului; ar evita să
facă alte tentative, mai
ales că foarte ade
sea nimeni nu l-ar
crede în stare să spună
ceva ieşit din comun.
Pentru o judecată
superficială, expresia,
personalitatea lui sînt
obişnuite, în vreme ce
romanticul apare
„interesant" din naştere
şi posedă arta de a
sublinia, cu mijloace
permise sau nepermise,
o astfel de impresie.
Această capacitate
diferenţiată de
exprima
re constituie un fundal
favorabil ideilor
importante şi ajută, pre
venitor, publicul, ale
cărui cunoştinţe sînt
insuficiente, să treacă
peste lacunele gîndirii
lui.
615. Subliniind
şicul, în schimb, se
concentrează asupra
propriilor gînduri şi
probleme şi trece cu
vederea dificultăţile de
înţelegere ale elevului
său. Ostwald observă
în legătură cu clasicul
Helmholtz: „în ciuda
ştiinţei enorme, a furnizată de Ostwald,
experienţei
cuprinzătoare şi a spiri-
tului creator care îi erau
proprii, el nu a fost
niciodată un bun
profesor: nu reacţiona
pe moment, ci doar cu
întîrziere. Cind un elev
îl întreba ceva în
laborator, el îi
promitea să se
gîndească la întrebare
şi îi aducea într-adevăr
răspunsul peste cîteva
zile. Răspunsul se afla
însă la o asemenea
distanţă faţă de
condiţia elevului îneît
acesta izbutea doar
rareori să stabilească o
corelaţie între
dificultatea de care se
izbise şi teoria
completă a unei
probleme generale pe
care i-o prezenta
profesorul. Lipsea
astfel nu numai
ajutorul instantaneu de
care orice începător are
atîta nevoie, ci şi
îndrumarea nemijlocit
calibrată pe
personalitatea elevului,
în virtutea căreia acesta
evoluează treptat de la
o lipsă de autonomie
iniţială la stăpînirea
deplină a domeniului
ştiinţific ales. Toate
aceste deficienţe vin
din faptul că profesorul
nu poate să reacţioneze
imediat la nevoia de
învăţătură a elevului;
pentru a-şi exercita
acţiunea aşteptată şi
dorită, profesorul are
nevoie de atîta timp,
îneît acţiunea însăşi se
pierde din chiar acest
motiv."10
616. Explicaţia
respectiv lentoarea re-
acţiei introvertitului,
nu mi se pare
suficientă. Nu este
dovedit faptul că
Helmholtz poseda o
viteză de reacţie
redusă. El reacţionează
nu numai în afară, ci şi
în interior. El nu are o
relaţie empatetică cu
elevul, de aceea nu
înţelege ce doreşte
acesta. Concentrîndu-se
asupra gîndurilor sale,
el nu reacţionază la do-
rinţa personală a
elevului, ci la gîndurile
pe care întrebarea ele-
vului i le suscită, şi
anume atît de rapid şi
de temeinic îneît
intuieşte pe loc o
înlănţuire vastă de
idei pe care însă nu
este în măsură să o
sesizeze imediat şi să
o redea într-o formă
abstractă şi elaborată,
dar nu pentru că
gîndeşte prea lent, ci
pentru că este obiectiv
imposibil să cuprindă
pe moment, într-o
singură formulă şi în
toată întinderea ei,
problema intuită.
Neobservînd, fireşte,
că elevul nu are habar
de toate acestea, el
crede că e vorba
tocmai de acea
problemă anume şi nu
de un sfat extrem

9 1
0
L
35 T P E
6 I R M
A
TI
PU
RI
LO
R
JN
BI
O
G
R
AF
IE
357

de simplu pe care ar fi această

fost fără doar şi poate stare de fapt printr-o
în stare să-1 dea, dacă viteză de reacţie
ar fi înţeles că de el are sporită. Deoarece sînt
nevoie elevul tocmai în de
acel moment spre a părere că noţiunea de
putea merge mai viteză a reacţiei
departe. Ca introvertit, mentale nu este nici pe
profesorul însă nu intră departe lămurită
în empatie cu ştiinţific, iar pînă
psihologia elevului, ci acum nu a fost
cu propriile sale dovedit, şi
probleme teoretice, probabil nici nu va fi,
răsucind mai departe faptul că reacţia
firul întins de elev, externă este mai rapidă
evident de o manieră decît cea internă, cred
adaptată chestiunii, nu că epuizarea mai rapidă
însă şi necesităţii de a savantului ex
moment a acestuia din travertit se bazează în
urmă. Atitudinea esenţă pe reacţia
particulară a externă care îl particu-
profesorului introvertit
este în ce priveşte
activitatea didactică
foarte nepotrivită şi
nefavorabilă impresiei
personale pe care el o
face. Profesorul
introvertit lasă impresia
de lentoare, de ciu-
dăţenie, chiar de
mărginire, motiv
pentru care este
subapreciat nu doar de
marele public, ci şi de
cercul restrîns al
colegilor de breaslă
pînă în clipa în care
elaboratele sale
intelectuale sînt re-
gîndite, prelucrate şi
traduse de cercetătorii
care îl urmează.
617. Matematicianul
Gauss resimţea atîta
neplăcere la ideea
de a preda, încît
înştiinţa pe fiecare
student care se înscria
la ci
că probabil cursul
anunţat nu va mai avea
loc; şi asta, pentru a
scăpa astfel de
obligaţia de a-1 ţine.
Ceea ce i se părea a fi
pe
nibil în activitatea
didactică era, după
cum remarca pe bună
dreptate Ostwald,
„necesitatea de a
exprima în prelegeri
rezul
tatele sale ştiinţifice,
înainte de a le fi fixat şi
cizelat în amănunt
formularea. A comunica
astfel rezultatele sale
altora, fără aceas
tă prelucrare
prealabilă, va fi fost
pentru el echivalent cu
a se
înfăţişa unor străini
în pijama."" Cu
această observaţie,
Ostwald atinge un
punct foarte
important, anume
aversiunea
mai sus semnalată a
introvertitului de a
comunica celor din
jurul
său altceva decît
informaţii impersonale.
618. Ostwald
subliniază faptul că
romanticul trebuie să-şi
în
cheie cariera, de
regulă, relativ devreme
din pricina unei epui
zări în continuă
creştere. Ostwald
înclină să explice şi
larizează. El începe să
publice foarte
devreme, devine
repede cunoscut,
desfăşoară în scurtă
vreme o activitate
publicistică şi
academică intensivă,
cultivă relaţii
personale cu un cerc
întins de prieteni şi de
cunoscuţi şi contribuie
neobişnuit de mult la
dezvoltarea elevilor săi.
Cercetătorul introvertit
începe să publice mai
tîrziu, lucrările sale se
succed la intervale mai
mari de timp, sînt de
cele mai multe ori
sărăcăcioase în
expresie, evită
repetările tematice în
măsura în care nu pot
aduce ceva funda-
mental nou; ca urmare
a laconismului
pregnant al comunicării
ştiinţifice, în care
lipsesc adesea toate
referinţele la drumul
parcurs sau la
materialele prelucrate,
lucrările sale nu sînt
nici înţelese, nici
preţuite, iar autorul
rămîne necunoscut.
Neplăcerea de a preda
îl face să nu caute
discipoli, ignorarea sa
de către ceilalţi exclude
relaţiile cu un cerc mai
mare de cunoştinţe şi de
aceea el trăieşte, de
regulă, nu doar de
nevoie, ci şi în virtutea
propriei opţiuni, retras,
în afara primejdiei de a
se cheltui prea mult.
Reacţia sa către
interior îl face să se
angajeze mereu pe
căile limitate ale
activităţii de cercetare
care se dovedeşte a fi
foarte obositoare şi, în
timp, chiar epuizantă,
dar care nu se revarsă
asupra cunoscuţilor şi a
elevilor săi. Oricum,
cade greu în cumpănă
faptul că succesul
evident al romanticului
este un stimulent
vitalizant, foarte adesea
refuzat clasicului, care
se vede obligat să-şi
caute satisfacţia doar în
perfecţiunea muncii de
cercetare. Mi se pare de
aceea că epuizarea
relativ timpurie a ge-
niului romantic se
sprijină pe reacţia în
afară şi nu pe o viteză
mai mare de reacţie.
619. Ostwald nu îşi
consideră clasificarea
absolută, în sensul
că oricare savant ar
putea fi fără probleme
înfăţişat ca aparţinînd
unuia din cele două
tipuri. El este însă de
părere că „tocmai cei
mai mari" pot fi foarte
adesea precis încadraţi
într-una din gru
pele extreme, în
vreme ce „oamenii
mărunţi" reprezintă
din
punctul de vedere al
vitezei de reacţie
verigile intermediare. 12
620. în concluzie, aş
vrea să adaug că
biografiile lui Ostwald
cuprind un material
parţial foarte valoros
pentru psihologia ti
purilor şi că ele
stabilesc pertinent
concordanţa dintre tipul
ro
mantic şi cel
extravertit pe de-o
parte, dintre cel clasic
şi cel
introvertit, pe de altă
parte.

1 1
1 2
L
o
c
.
c
it
,
p
p.
3
7
2
ş.
u
r
m
.
DESCRIERE GENERALĂ A TIPURILOR 359
DESCRIER tipurilor. Voi începe
E mai întîi cu tipurile
GENERAL ge
nerale pe care le-am
ĂA
numit introvertit şi
TIPURILO extravertit. în
R continua
re voi încerca să
caracteriz ez acele
tipuri speciale a
căror
particularitate stă în
faptul că individul se
1. adaptează sau se
Int orientează prin
ro intermediul funcţiei
du sale celei mai
cer diferenţiate.
e Pe primele le voi numi
tipuri atitudinale
621. în cele ce generale, care se dis
urmează voi încerca să ting prin direcţia
dau o descriere gene interesului lor, prin
rală a psihologiei mişcarea lor libidinală,
iar doar cazurile
pe ultimele, tipuri individuale ale unor
funcţionale. formaţii caracteriale
622. Tipurile particulare. Cine are
atitudinale generale se însă prilejul de a
deosebesc, aşa cum am cunoaşte temeinic
arătat de repetate ori în mulţi oameni va
capitolele precedente,
descoperi fără
prin atitudinea lor
dificultate că în
particulară faţă de
privinţa acestei
obiect. Introvertitul se
opoziţii nu e vorba de
comportă abstractiv
cazuri individuale
faţă de obiect, fiind tot
izolate, ci mai degrabă
timpul preocupat să
de atitudini tipice,
abstragă libidoul din
mult mai generale decît
el, aşa ca şi cum ar
avea de învins o forţă poate presupune o
enormă intrinsecă experienţă psihologică
obiectului. limitată. într-adevăr,
Extravertitul, în după cum s-a văzut în
schimb, se comportă capitolul precedent e
pozitiv faţă de vorba de o opoziţie
obiect. El afirmă fundamentală, uneori
importanţa acestuia mai acuzată, alteori
pînă într-atît îneît îşi mai estompată,
ra întotdeauna însă
portează constant vizibilă atunci cînd e
atitudinea subiectivă la vorba de indivizi cu
obiect şi şi-o orientea personalitate
ză după el. în realitate, întrucîtva marcată.
obiectul nu are pentru Astfel de oameni se
el niciodată prea găsesc nu doar printre
multă valoare, de intelectuali, ci în toate
unde faptul că straturile populaţiei,
importanţa acestuia de unde faptul că
trebuie tipurile noastre apar
sporită. Cele două atît la muncitorii şi
tipuri sînt atît de ţăranii obişnuiţi, cît şi
diferite, iar opoziţia la personalităţile cele
dintre mai diferenţiate ale
ele atît de izbitoare unei naţiuni. Nici
îneît, dacă i se atrage deosebirea dintre sexe
atenţia, pînă şi cel nu joacă vreun rol.
neiniţiat în chestiuni Aceleaşi opoziţii se
de psihologie le pot identifica şi la
remarcă fără femei, şi anume la
dificultate femei aparţinînd
existenţa. Oricine tuturor categoriilor
cunoaşte acele naturi sociale.
închise, greu de 623. O răspîndire
pătruns, atît de generală nu s-ar
adesea timide, care produce dacă ar fi
contrastează vehement vorba de o chestiune de
cu naturile deschise, conştiinţă, adică de o
sociabile, adesea atitudine conştient
senine sau cel puţin şi intenţionat adoptată.
binevoitoare şi
într-un asemenea caz
accesibile,
atitudinea aceasta
care se înţeleg sau se
ar caracteriza o pătură
ceartă cu cei din jur,
restrînsă a populaţiei,
dar rămîn totuşi în
ai cărei membri ar
relaţii cu ei,
fi cu toţii beneficiarii
acţionează asupra lor,
unei anume educaţii şi
suferă, la rîndu-lc,
instruiri. Or, lu
acţiunea
acestora. Sîntem crurile nu stau aşa,
desigur înclinaţi să dimpotrivă, tipurile se
vedem în aceste distribuie neselectiv.
deosebiri în aceeaşi familie, un
copil este introvertit,
un altul extravertit,
în consecinţă, tipul
atitudinal, fenomen
general şi aparent în-
tîmplător răspîndit, nu
poate fi rezultatul unei
judecăţi sau in
tenţii conştiente, ci îşi
datorează probabil
existenţa unei cauze
inconştiente,
instinctive. Este posibil
ca opoziţia tipurilor să
aibă
cumva un antecedent
biologic ca fenomen
psihologic general.
624. Relaţia dintre
subiect şi obiect este
întotdeauna, din
punct de vedere
biologic, un raport de
adaptare, căci
presupune
că termenii săi au posibilă persistenţa
unul asupra celuilalt organismelor vii; una
efecte modificatoare. dintre ele este
Aceste modificări fecunditatea crescută,
constituie adaptarea. în
Atitudinile tipice faţă condiţii în care
de capacitatea de apărare
obiect sînt de aceea şi durata de viaţă a
procese de adaptare. indi
Natura cunoaşte două vidului sînt relativ
căi fundamental diferite mici; cealaltă cale este
de adaptare care fac înzestrarea individului
36 T D ER
0 I E E
GE
NE
R
AL
A
A
TI
PU
RI
LO
R
361

cu tot felul de mijloace Fireşte, am aici în

de autoconservare în vedere doar cazurile
condiţii de fertilitate care evoluează în
relativ scăzută. Această condiţii normale. în
opoziţie biologică îmi situaţii anormale, cînd
pare a fi nu doar este vorba de atitu-
analogon-u\, ci şi baza
generală a celor două Cf. § 526 din acest
volum.
moduri de adaptare
psihologică a noastră.
Aş vrea să mă limitez
aici la o indicaţie
generală, şi anume la
particularitatea
introvertitului, pe de o
parte, de a se cheltui
neîntrerupt şi de a se
răspîndi în toate, şi la
tendinţa introvertitului,
pe de altă parte, de a se
apăra de exigenţele
exterioare, de a se
abţine pe cît posibil de
la orice cheltuială de
energic, legată direct de
obiect şi de a-şi crea, în
schimb, pentru sine o
poziţie cît mai sigură şi
mai puternică. Intuiţia
lui Blake a denumit
fericit aceste moduri
„prolific" şi „devouring
type"1. După cum arată
biologia generală,
ambele căi sînt
practicabile şi, în felul
lor, eficiente, tot astfel
şi atitudinile tipice.
Ceea ce una înfăptuieşte
prin relaţii multiple,
cealaltă realizează
printr-un monopol.
625. Faptul că
atitudinile tipice se
manifestă ocazional la
copii încă din primii
ani de viaţă ne face să
presupunem că nu
lupta pentru existenţă,
in accepţia curentă, este
aceea care impune o
anumită atitudine. S-ar
putea oricum obiecta,
pe bună dreptate, că şi
copilul minor, sugarul
chiar, trebuie să depună
o prestaţie de adaptare
psihologică, de natură
inconştientă, parti-
cularitatea influenţelor
materne ducînd la
reacţii specifice la copil.
Deşi acest argument se
poate raporta la realităţi
incontestabile, el
devine caduc prin
luarea în considerare a
faptului, la fel de
incontestabil, că doi
copii ai aceleiaşi mame
pot manifesta de
timpuriu tipuri opuse,
fără a se putea constata
cea mai mică schimbare
în atitudinea mamei.
Deşi n-aş vrea în nici un
caz să subapreciez
importanţa incalculabilă
a influenţelor părinteşti,
această experienţă ne
obligă să tragem
concluzia că factorul de-
terminant stă în
dispoziţia copilului.
Este de atribuit în
primul rînd dispoziţiei
individuale faptul că în
condiţii exterioare foarte
asemănătoare un copil
preia un anume tip, iar
un altul, tipul opus.
dini extreme, deci u
anormale, la mame, pot l
fi impuse copiilor e
atitudini relativ x
asemănătoare prin tr
a
siluirea dispoziţiilor lor
v
individuale care, dacă e
nu ar fi intervenit rt
influenţele exterioare it
anormale care să le
tulbure, ar fi ales poate 627. Din raţiuni de
un alt tip. Acolo unde sistematizare şi de
are loc o falsificare a claritate a expunerii
tipului, determinată de este necesar ca la
influenţe exterioare, se descrierea acestui tip şi
produce mai apoi, a celor următoare să
frecvent, o nevroză distingem psihologia
vindecabilă doar prin conştiinţei de aceea a
restabilirea atitudinii inconştientului. Ne
care corespunde în mod vom ocupa mai întîi de
natural individului. descrierea fenomenelor
626. în ce priveşte conştiinţei.
dispoziţia particulară,
nu pot să spun decît că a) Atitudinea
există probabil indivizi generală a
conştiinţei
care fie dispun de o
uşurinţă sau de o 628. După cum se
aptitudine mai mare în ştie, oricine se
a se adapta, fie suportă orientează după datele
mai bine un mod sau pe
altul de adaptare. care i le mijloceşte
Raţiuni inaccesibile lumea exterioară;
cunoaşterii noastre, în vedem totuşi că
ultimă instanţă această
împrejurare este mai
fiziologice, intră aici
mult sau mai puţin
probabil în joc.
decisivă. Pentru că afa
Această ipoteză îmi
ră este rece, unul se
pare probabilă,
simte îndemnat să-şi
deoarece am constatat îmbrace pardesiul, în
că răsturnarea tipului vreme ce altul găseşte,
poate provoca, în din motive de călire, că
anumite cazuri, este inutil să o
tulburări profunde în facă; unul îl admiră pe
echilibrul fiziologic al noul tenor, fiindcă toată
organismului, ducînd lumea îl admiră,
de cele mai multe ori altul nu o face, nu
la o epuizare adîncă. pentru că tenorul i-ar
displăcea, ci pentru că
socoteşte că ceea ce
2 toată lumea admiră nu
. este neapărat de ad
T mirat; unul se supune
i împrejurărilor date,
p pentru că experienţa
362 T R PS
I I IH
OL
O
GI
CE
DES 3
CRI
6
ERE
GE
NE
RA
LĂ
A
TIP
URI
LO
R
arată că este cu lucrurilor. Ele se
neputinţă să procedeze raportează direct la date
altminteri, altul, în şi determinări obiective
schimb, este de părere şi sînt în întregime
că ceea ce s-a petrecut explicabile prin ele.
identic de o mie de ori, Actul se raportează
a o mie una oară poate evident la condiţii
să se petreacă altfel etc. obiective. în măsura în
Primul se orientează care el nu este doar
după datele exterioare, reactiv faţă de
ultimul îşi rezervă o excitaţiile mediului, el
opinie care se este întotdeauna
insinuează între el şi aplicabil la împrejurări
datul obiectiv. Dacă reale şi găseşte în
orientarea după obiect interiorul limitelor
şi după datele obiective datelor
precumpăneşte, în
sensul că hotărîrile şi
actele cele mai
frecvente şi mai
importante sînt de-
terminate nu de păreri
subiective, ci de
împrejurări obiective,
atunci putem vorbi de o
atitudine extravertită.
Cînd aceasta este
atitudinea obişnuită,
avem de-a face cu tipul
extravertit. Atunci cînd
cineva gîndeşte, simte
şi acţionează, într-un
cuvînt trăieşte în acord
nemijlocit cu
împrejurările obiective
şi cu exigenţele
acestora, atît în sens
bun cît şi în sens rău,
el este extravertit. El
trăieşte astfel îneît
obiectul, ca mărime
determinantă, joacă în
conştiinţa sa un rol mai
mare decît opinia sa
subiectivă. Cert, are şi
el opinii subiective, dar
forţa lor determinantă
este mai mică decît
aceea a condiţiilor
obiective exterioare. El
nu se aşteaptă de aceea
niciodată să găsească în
propriul său interior
factori necondiţionaţi,
căci pe aceştia îi
recunoaşte doar în ex-
terior. Fiinţa sa lăuntrică
cedează epimeteic în
faţa cerinţelor ex-
terioare, desigur, nu fără
luptă; dar sfîrşitul este
întotdeauna în favoarea
condiţiilor exterioare.
întreaga sa conştiinţă
priveşte spre exterior,
deoarece de aici îi vine
determinarea
hotărîtoare şi
importantă. Ea îi vine
astfel, pentru că el de
acolo o aşteaptă. Din
această atitudine
fundamentală derivă
toate particularităţile
psihologiei sale, în
măsura în care acestea
nu se sprijină pe pri-
matul unei funcţii
psihologice anumite sau
pe particularităţi in-
dividuale.
629. Interesul şi
atenţia lui ascultă de
evenimente obiective,
în primul rînd de cele
care se produc în
imediata sa apropiere.
Nu doar persoanele, ci
şi lucrurile îl
captivează.
Corespunzător, şi
actele sale se orientează
după influenţele
persoanelor şi ale
obiective un spaţiu de
manevră suficient şi
potrivit. El nu ma-
nifestă nici un fel de
tendinţă serioasă de a
ieşi de aici. Acelaşi
lucru este valabil şi
pentru interes:
evenimentele exterioare
posedă un farmec
inepuizabil, în aşa fel
îneît în mod normal, in-
teresul nu se mai simte
atras către altceva.
Legile morale ale
acţiunii se acoperă cu
exigenţele
corespunzătoare ale
societăţii, respectiv cu
concepţia morală
general valabilă. în
cazul în care concepţia
general valabilă ar fi o
alta, atunci şi liniile
subiective de conduită
morală ar fi altele, fără
ca prin aceasta
habitusul psihologic
general să fie cumva
modificat.
630. Această
determinare severă prin
factori obiectivi nu în
seamnă neapărat, aşa
cum s-ar părea, o
adaptare deplină sau
chiar
ideală la condiţiile de
viaţă. Pentru o opinie
extravertită o astfel
de inserare în datul
obiectiv poate să pară o
adaptare deplină,
căci pentru această
opinie alt criteriu nici
nu există. Dintr-un
punct de vedere mai
înalt însă nu e deloc
sigur că datul obiectiv
coincide, în orice
condiţii, cu normalul.
Examinate din punct de
vedere istoric sau local,
condiţiile obiective pot
fi anormale. In
serat în astfel de
36 T U
4 I
împrejurări, un individ
oarecare participă la
stilul anormal al
mediului său, dar se află
concomitent cu acesta
într-o situaţie anormală
faţă de legile general
valabile ale vieţii.
Individul poate în
aceste condiţii să
prospere, dar numai
pînă
cînd, din cauza
păcatului comis
împotriva legilor
generale ale
vieţii, el se va prăbuşi
împreună cu întreg
mediul său. El va fi
antrenat în această
prăbuşire tot atît de
sigur pe cît de sigur s-a
inserat înainte în datul
obiectiv. El s-a inserat,
nu s-a adaptat,
căci adaptarea pretinde
mai mult decît o simplă
alăturare fără
fricţiuni la condiţiile
mediului imediat. (Să
ne amintim de Epi-
meteu al lui Spitteler.)
Adaptarea pretinde
observarea acelor legi
care sînt mai generale
decît condiţiile istorice
contemporane şi
locale. Simpla inserare
marchează limitele
tipului normal extra
vertit.
631. Tipul
extravertit îşi
datorează
„normalitatea", pe de-o
parte, faptului că el este
inserat relativ fără
fricţiuni în condiţiile
date şi evident nu are,
fireşte, alte pretenţii
decît de a îndeplini
aceste condiţii
obiective, spre pildă
de a alege profesia
care
DE
R SC
I RI
ER
E
GE
NE
RA
LA
A
TI
PU
RI
LO
R
365

atunci şi acolo oferă funcţionale, ele pot

posibilităţi bogate în exprima simbolic, prin
perspectivă; sau de a particularităţile ce le
face, respectiv executa, sînt proprii, o si
ceea ce este cel mai tuaţie psihologică
necesar pentru societate anume, de exemplu
şi ceea ce aceasta aceea a unui cîntăreţ a
aşteaptă de la el; sau de cărui faimă, atingînd
a se abţine de la orice rapid o cotă
inovaţie care nu este primejdioasă, îl duce la
absolut şi evident o chel
necesară, ori de la ceea tuială disproporţionată
ce ar depăşi cumva de energie, care îl face
aşteptările sociale. Pe brusc să nu mai
de altă parte însă, poată lua sunetele
„normalitatea" acute din cauza
extravertitului are inhibiţiei nervoase. La
drept efect faptul că el un
ia prea puţin în calcul bărbat care ajunge
realitatea nevoilor şi a foarte rapid de la
necesităţilor sale începuturi modeste la
subiective. Acesta o
anume este punctul său
slab; căci tendinţa
tipului său se îndreaptă
în asemenea măsură
către exterior incît
realitatea subiectivă
dintre toate cea mai
sensibilă, adică starea
corpului, nu este nici
ea luată suficient de
mult in seamă, ca fiind
prea puţin obiectivă,
prea puţin „exterioară",
astfel incît satisfacţia
indispensabilă
bunăstării fizice nu se
mai produce. Drept
urmare, corpul ca şi
sufletul suferă. De
regulă însă, această din
urmă împrejurare scapă
extravertitului, este
însă luată cu atît mai
mult în seamă de
ambianţa sa familială.
Pierderea echilibrului îi
devine perceptibilă abia
în clipa în care îi apar
senzaţii fizice anormale.
632. Acest fapt
tangibil nu ii poate
scăpa. E natural ca
extra
vertitul să-1 considere
concret şi „obiectiv",
căci potrivit men
talităţii sale, la el nu
există nimic altceva. La
ceilalţi, observă
imediat „iluzia". O
atitudine prea
extravertită poate să se
îndrep
te în asemenea măsură
împotriva subiectului
îneît acesta să fie
cu totul sacrificat aşa-
numitelor exigenţe
obiective, de pildă în
cazul în care o
întreprindere se
extinde continuu pe
motiv că
există comenzi, iar
posibilităţile ivite
trebuie realizate.
633. Pericolul care îl
ameninţă pe extravertit
este ca el să se
absoarbă şi să se piardă
cu totul în obiecte.
Tulburările funcţio
nale (nervoase) sau cu
adevărat fizice care
rezultă de aici au o
semnificaţie
compensatoare, căci ele
obligă subiectul la o
auto-
limitare involuntară.
Dacă simptomele sînt
poziţie socială foarte este şi sugestibilitatea
influentă şi plină de proverbială, capacitatea
perspective se insta- istericului de a se lăsa
lează toate simptomele influenţat de alte
psihogene ale răului de persoane. O
altitudine. Un bărbat incontestabilă
aflat pe punctul de a se extravertire se manifestă
însura cu o femeie de şi în expan-
caracter îndoielnic pe sivitatea istericilor care
care o adoră şi o uneori poate merge pînă
supraevaluează la comunicarea
nemăsurat este atins de unor conţinuturi pur
un spasm al laringelui fantastice, de unde şi
care îl obligă să se acuza de minciună
mulţumească cu două isterică. „Caracterul"
căni de lapte pe zi pe isteric este mai întîi o
care spre a le absorbi îi exacerbare a atitu
sînt necesare trei ore. dinii normale,
în felul acesta, el este complicată apoi de
eficient împiedicat să-şi reacţii compensatorii
viziteze logodnica şi venind
obligat să se din partea
îndeletnicească doar cu inconştientului care,
hrăni-rea propriului opunîndu-se
corp. Un bărbat care nu extravertirii excesi
mai poate face faţă afa- ve, obligă energia
cerilor sale, a căror psihică, prin tulburări
enormă prosperitate se fizice, să se introver-
datorează meritelor tcască. în virtutea
proprii, este atins de reacţiei inconştientului,
crize nervoase de sete, apare o altă categorie
în urma cărora ajunge de simptome, al căror
rapid la alcoolism caracter este mai
isteric. degrabă introvertit. Aici
634. Cred că cea mai intră mai cu seamă
frecventă nevroză a creşterea maladivă a
tipului extravertit activităţii imaginare.
este de departe isteria. După această
Cazul clasic de isterie caracterizare generală
este caracterizat a atitudinii
de un raport exagerat extravertite,
cu persoanele din vom descrie
apropiere, după cum transformările pe care
adaptarea imitativă la le suferă funcţiile
condiţiile date psihice
constituie o altă fundamentale prin
particula atitudinea extravertită.
ritate semnificativă. O
caracteristică b) Atitudinea
fundamentală a inconştientului
istericului 635. Poate să pară
este tendinţa straniu că vorbesc de
permanentă de a fi o „atitudine a in
interesant şi de a face conştientului". După
impresie cum am explicat pe
asupra mediului larg, eu concep relaţia
înconjurător. Corelativa
36 T D 3
6 I E 6
7

conştientului cu nocivă
inconştientul ca fiind a factorului subiectiv.
de natură în consecinţă este de
compensatoare. aşteptat ca o com
Potrivit acestui punct pensaţie psihică a
de vedere, atitudinii conştient
inconştientului i-ar fi extravertite să
proprie, ca şi accentueze
conştientului, o în mod special
atitudine anume. momentul subiectiv,
636. în capitolul cu alte cuvinte, vom
precedent am subliniat arăta
tendinţa atitudinii ex că în inconştient există
travertite către o o tendinţă intens
anume unilateralitate, egocentrică. într-ade
adică poziţia predomi văr, experienţa
nantă a factorului practică izbuteşte să
obiectiv în aducă această dovadă.
desfăşurarea Nu
evenimentului psihic. intru aici în cazuistică,
Tipul extravertit se ci trimit la paragrafele
simte întotdeauna următoare în care
îndemnat să renunţe încerc să prezint
(apa atitudinea
rent) la sine în caracteristică a
favoarea obiectului şi inconştientului pen
să asimileze subiect ul tru fiecare tip
obiectului. Am arătat funcţional. în măsura
în amănunt în care în acest
consecinţele care pot capitol e
decurge vorba doar de
din exagerarea compensarea unei
atitudinii extravertite, atitudini generale
anume reprimarea extravertite,
mă voi limita la o totală cu obiectul se
caracterizare la fel de loveşte de aceea de
generală a atitudinii protestul minorităţii
compensatoare a reprimate din trecut şi
inconştientului. din tot ceea ce a fost
637. Atitudinea de la început pînă în
inconştientului, clipa de faţă. Pornind
capabilă a compensa de la aceste reflecţii
eficient generale, e lesne de
atitudinea conştientă înţeles de ce
extravertită, are un exigenţele inconştiente
anume caracter intro ale tipului extravertit
vertit. Ea concentrează au un caracter egoist,
energia asupra de fapt de natură
momentului subiectiv, primitivă şi infantilă.
adică asupra tuturor Cînd Freud spune că
acelor necesităţi şi inconştientul nu poate
revendicări care sînt „decît să dorească",
re lucrul acesta este
primate sau refulate în valabil în mare măsură
virtutea unei atitudini pentru inconştientul ti-
conştiente prea pului extravertit.
marcat extravertite. Inserarea în datul
Este uşor de înţeles — obiectiv şi asimilarea
după cum s-a văzut cu el împiedică
şi în capitolul conştientizarea
precedent — că mişcărilor subiective
orientarea pe direcţia prea slabe. Aceste
obiectului tendinţe (gînduri,
şi a datului obiectiv dorinţe, necesităţi,
violentează nenumărate sentimente etc.)
mişcări, opinii, do capătă, corespunzător
rinţe şi necesităţi, gradului lor de
răpindu-le energia care refulare, un caracter
în mod normal ar tre regresiv, cu alte
bui să le revină. Omul cuvinte, ele devin cu
nu este o maşină, atît mai infantile şi mai
putînd fi ocazional arhaice cu cît sînt mai
recondiţionată în cu puţin recunoscute.
totul alte scopuri şi Atitudinea conştientă
funcţionînd altminteri le răpeşte potenţialul
la fel de regulat ca energetic relativ
înainte. Omul poartă cu disponibil, lăsîndu-le
sine întreaga istorie, doar acea energie pe
atît a sa, cît şi a care nu le-o poate lua.
umanităţii. Factorul Acest rest, care
istoric reprezintă însă dispune oricum de o
o forţă ce nu e de
necesitate vitală căreia subestimat, poate fi
o economie înţeleaptă considerat ca fiind
trebuie să-i vină instinctul originar.
în întîmpinare. Este Instinctul nu poate fi
necesar ca trecutul să stîrpit prin măsurile ar-
se exprime cumva bitrare ale unui singur
prin ceea ce este nou şi individ, în acest scop ar
să participe la viaţa fi necesară mai
acestuia. Asimilarea degrabă transformarea
organică lentă a mai
multor generaţii, căci
instinctul este expresia
energetică a unei
dispoziţii organice
determinate.
638. Fiecare
tendinţă reprimată
conservă deci un
considerabil potenţial
energetic,
corespunzător forţei
instinctului, şi îşi păs-
trează eficacitatea, în
ciuda faptului că,
lipsită de energie, a
devenit inconştientă.
Atitudinea
inconştientă este
caracterizată de un
egoism brutal,
depăşind cu mult
infantilitatea şi frizînd
infamia. Aici găsim
înflorind acele dorinţe
incestuoase pe care le
descrie Freud. E de la
sine înţeles că aceste
lucruri sînt complet
inconştiente,
rămînîndu-i ascunse şi
observatorului
neavizat atî-ta timp cît
atitudinea conştientă
extravertită nu atinge
un grad mai înalt.
Daca se ajunge însă la
o dezvoltare exacerbată
a punctului de vedere sau mai puţin deschis
conştient, atunci se atitudinii conştiente.
manifestă simptomatic Este vorba mai întîi de
şi inconştientul, adică o exagerare absurdă a
egoismul inconştient, punctului de vedere
infantilismul şi arhais- conştient, care trebuie
mul îşi pierd să slujească unei
caracterul reprimări a
compensator iniţial, inconştientului, dar
opunîndu-se mai mult care
368 T P H
I S OL
I O
GI
CE
DES 3
CRI
ERE 6
GE
NE
RA
LĂ
A
TIP
URI
LO
R
se încheie, de regulă, substanţe narcotice ca
cu o reductio ad alcool, morfină, cocaină
absurdum a atitudinii etc. în cazuri mai
conştiente, respectiv cu grave, dezacordul se
o prăbuşire. Catastrofa încheie cu sinuciderea.
poate fi de natură Este o particularitate
obiectivă, ţelurile probantă a tendinţelor
obiective fiind treptat inconştiente faptul că,
fals subicctivizatc. Aşa în măsura în care sînt
de pildă, un tipograf, deposedate de energie,
după două decenii de ca urmare a refuzului
muncă dură, s-a ridicat de a fi recunoscute
de la condiţia unui conştient, ele asumă
simplu angajat la aceea caracter des-
a proprietarului
autonom al unei
întreprinderi de mare
vază. Aceasta s-a
dezvoltat din ce în ce
mai mult, iar el s-a
lăsat tot mai mult
absorbit de ea,
sacrificîndu-şi aici
treptat toate interesele
colaterale. El a fost
astfel înghiţit de ea şi
distrus; iată cum, în
mod inconştient, s-au
trezit în el anumite
amintiri din copilărie,
con-trabalansînd
interesele exclusive
pentru afaceri. Pe
atunci, lui îi plăcea
foarte mult să picteze şi
să deseneze. în loc să
accepte această însuşire
şi să facă din ea o
preocupare secundară
cu rol compensator, el a
canalizat-o în afaceri şi
a început să fantazeze
despre o dotare
„artistică" a produselor
sale. Din nefericire şi-a
transformat fanteziile în
realitate: a început să
producă într-adevăr
potrivit gustului său
primitiv şi infantil, iar
rezultatul a fost că în
cîţiva ani întreprinderea
i-a dat faliment. El a
acţionat potrivit unuia
dintre „idealurile
noastre culturale",
după care un om activ
şi întreprinzător trebuie
să concentreze totul în
direcţia unui singur
scop final. El a mers
însă prea departe şi s-a
prăbuşit strivit de forţa
unor exigenţe infantile.
639. Deznodămîntul
catastrofal poate fi şi de
natură subiectivă, poate
anume să ia forma unei
prăbuşiri nervoase.
Ceea ce se întîmplă ori
de cîte ori opoziţia
inconştientă este în
măsură să paralizeze
acţiunea conştientă. în
acest caz, revendicările
inconştientului se
impun categoric
conştientului şi produc
astfel un dezacord
nefast care se manifestă
cel mai adesea prin
faptul că oamenii fie nu
mai ştiu ce vor de fapt
şi nu mai au chef de
nimic, fie vor prea mult
deodată şi îşi doresc
prea multe lucruri
imposibile. Reprimarea
exigenţelor infantile şi
primitive, adesea
necesară din raţiuni
culturale, duce uşor la
nevroză sau la con-
sumul abuziv de
tructiv de îndată ce puţin conştiente, res
încetează să mai joace pectiv parţial
vreun rol compensator inconştiente şi supuse
oarecare. Ceea ce se într-o măsură mult
întîmplă atunci cînd mai
ating nivelul cores- mică arbitrarului
punzător unui stadiu de conştient. Funcţia
cultură absolut superioară valoric este
incompatibil cu al nos- întot
tru. Din acest moment, deauna expresia
tendinţele inconştiente personalităţii
alcătuiesc un bloc opus conştiente, a intenţiei,
în orice privinţă voinţei şi
atitudinii conştiente, a prestaţiei acesteia, in
cărui existenţă duce la timp ce funcţiile mai
un conflict deschis. puţin diferenţiate ţin
640. Faptul că de ceea ce se întîmplă
atitudinea individului. Nu e
inconştientului o necesar ca acestea să
compensează pe fie tocmai lapsus
aceea a conştientei se linguae, lapsus calami
exprimă în genere în sau alte greşeli de acest
echilibrul psihic. O fel, ci ele pot izvorî din
atitudine extravertită jumătăţi sau din trei
normală nu înseamnă pătrimi de intenţii,
niciodată că indivi căci funcţiile mai puţin
dul se comportă diferenţiate sînt şi mai
întotdeauna şi puţin conştiente.
pretutindeni potrivit Un exemplu clasic îl
unei scheme oferă tipul simţirii
extravertite. în toate extravertite, care se bu
cazurile se observă la cură de excelente
acelaşi individ ne raporturi afective cu cei
numărate procese din jurul său, dar că
psihologice în care ruia i se întîmplă
apare mecanismul ocazional să formuleze
intro- judecăţi de inegalabilă
vertirii. Numim lipsă de tact. Aceste
extravertit acel habitus judecăţi corespund
în care mecanismul ex- gîndirii sale mai puţin
travertirii diferenţiate şi mai
precumpăneşte. în acest puţin conştiente, doar
caz, funcţia psihică cea parţial controlate iar
mai pe deasupra, insuficient
diferenţiată este raportate la obiect,
utilizată extravertit, în putînd de aceea ac
vreme ce funcţiile mai ţiona în mare măsură
puţin diferenţiate sînt fără scrupule.
folosite introvertit, cu 641. în atitudinea
alte cuvinte, funcţia extravertită, funcţiile
superioară valoric este mai puţin diferenţiate
cea mai conştientă, trădează întotdeauna o
supusă fiind pe de condiţionare subiectivă
plin controlului extremă, carac
conştiinţei şi intenţiei terizată de un
conştiente, în vreme ce egocentrism absolut şi
funcţiile mai puţin de prejudecăţi per-.
diferenţiate sînt şi mai Miale
370 T principal la persoane
IP care se exteriorizează
U
R
mai abundent decît
I altele. Depinde, fireşte,
P şi de atitudinea
SI observatorului, dacă el
H sesizează mai degrabă
O
L
caracterul conştient sau
O inconştient al unei
G persoane. în genere, un
I observator branşat pe
C judecarea faptelor va
E
sesiza mai degrabă
care atestă legătura lor caracterul conştient, în
directă cu inconştientul. vreme ce un observator
Prin ele, inconştientul orientat pe percepţie va
se manifestă continuu. fi influenţat mai mult de
Nu trebuie să ne caracterul inconştient;
închipuim cumva că căci judecata se
inconştientul se află interesează mai mult de
îngropat sub atîtea şi motivarea conştientă a
atîtea straturi şi că realităţii psihice, în
poate fi descoperit doar vreme ce percepţia
prin foraje trudnice de înregistrează mai
adîncimc. Dimpotrivă, degrabă realitatea în
inconştientul se revarsă sine. Utilizînd însă în
continuu în procesele aceeaşi măsură
psihologice conştiente percepţia şi judecata se
şi anume, în asemenea poate uşor întîmpla ca
măsură, încît uneori una şi aceeaşi persoană
observatorul are să ne apară introvertită
dificultăţi în a decide şi extravertită
care dintre însuşirile ca- deopotrivă, fără să
ractcrialc ţin de putem de la început şti
personalitatea cărei atitudini îi
conştientă şi care de cea aparţine funcţia
inconştientă. Această superioară. în astfel de
dificultate apare în cazuri, doar o analiză
temeinică a DESCRIE
proprietăţilor RE
funcţionale ne poate GENERAL
conduce la o AA
TIPURILO
interpretare corectă. E R
necesar să distingem 371
care funcţie este în
întregime supusă 643. în genere,
controlului şi motivaţiei gîndirea se
conştiinţei şi care sînt alimentează, pe de-o
funcţiile care au un parte, din
caracter întîm-plâtor şi surse subiective, în
spontan. Prima funcţie ultimă instanţă din surse
prezintă întotdeauna inconştiente, pe de
un grad mai înalt de altă parte, din datele
diferenţiere decît obiective mijlocite de
ultimele funcţii care pe percepţiile simţuri
deasupra au şi
lor. Gîndirea
proprietăţi cumva
extravertită este
infantile şi primitive.
determinată într-o
Ocazional, prima
funcţie lasă impresia de măsură mai
normalitate, în vreme mare de aceşti din urmă
ce ultimele au în ele factori decît de primii.
ceva anormal sau Judecata presu
patologic. pune întotdeauna o
măsură; pentru judecata
c) extravertită, măsura
Particularită împrumutată în
ţile principal împrejurărilor
funcţiilor obiective este valabilă
psihologice şi determinantă, fie că
fundamenta este reprezentată direct
le în de un fenomen
atitudinea obiectiv perceptibil
extravertită prin simţuri, fie că este
reprezentată de o
Gîndirea idee obiectivă, căci o
642. Ca urmare a astfel de idee este, şi
atitudinii globale ea, un dat exterior,
extravertite, gindirea împrumutat din afară,
(das Denken) se chiar şi atunci cînd este
orientează pe direcţia aprobată de su
obiectului şi a datelor biect. Gîndirea
obiective. Din această extravertită nu are defel
orientare a gîndirii nevoie să fie o gîndire
rezultă o particularitate concretă, pur factuală,
marcată a ei. ci poate să fie şi o
gîndire pur ideală, în
măsura în care se
demonstrează că ideile
de care se uzează în
gîndire sînt într-o mai
mare măsură
împrumutate din
exterior,
respectiv sînt mediate
de tradiţie, educaţie şi
instruire. Criteriul
care ne permite să
decidem dacă o gîndire
este extravertită sau
nu constă deci mai întîi
în faptul de a ne întreba
care este măsu
ra după care se
orientează judecata,
este ea exterioară sau
este
de natură subiectivă?
644. Un alt criteriu
este dat de direcţia
concluziei, anume de
întrebarea dacă
gîndirea este sau nu
orientată către
exterior.
Faptul că gîndirea se
ocupă de obiecte
concrete nu este o
dovadă
că natura ei e
extravertită, căci mă pot
gîndi la un obiect
concret
abstrăgîndu-mi
gîndirea din el sau
concretizîndu-mi-o
prin el.
Chiar dacă gîndirea mea
se ocupă de obiecte
concrete, putînd fi
în virtutea acestui fapt
socotită extravertită,
rămîne problematică
şi caracteristică
întrebarea privind
direcţia pe care se va
angaja
gîndirea, anume dacă
va conduce din nou la
date obiective, la
fapte reale sau la
noţiuni generale, deja
date. Pentru gîndirea
practică a negustorului,
a tehnicianului, a
cercetătorului naturii
orientarea pe direcţia
obiectului este
evidentă. în cazul filo
37 T D
2 I
zofului pot apărea
îndoieli atunci cînd
orientarea gîndirii aces
tuia ţinteşte producerea
de idei. într-o astfel de
situaţie trebuie
să se vadă dacă aceste
idei nu sînt decît
abstracţii scoase din
experienţa cu obiecte şi
deci nu reprezintă
altceva decît noţiuni
colective de grad
superior care închid în
ele suma unor fapte
3
E 7
3

obiective; sau dacă respectiv o formă care

(atunci cînd în mod nu se orientează nici
evident nu sînt abstracţii după experienţa
scoase din experienţele obiectivă directă, nici
imediate) au fost după ideile generale,
transmise prin tradiţie mij
ori au fost locite obiectiv. Ajung la
împrumutate ambianţei această altă formă de
spirituale. Dacă gîndire în felul
răspunsul este următor: atunci cînd îmi
afirmativ, atunci şi ocup gîndurile cu un
astfel de idei aparţin obiect concret sau
categoriei datelor cu o idee generală, şi
obiective, iar gîndirea anume într-un fel în
de acest tip poate fi care direcţia gîndirii
socotită extravertită. mele mă readuce la
645. Deşi mi-am obiectul de la care am
propus să nu descriu pornit, această deru
aici ci într-un capitol lare intelectuală nu este
următor esenţa gîndirii singurul proces psihic
introvertite, mi se pare care are momen
totuşi indispen tan loc în mine. Fac
sabil să fac încă de pe abstracţie de toate
acum unele referiri la senzaţiile şi
ea. Dacă reflectăm sentimentele
bine la ceea ce tocmai care pot tulbura mai
am spus în legătură cu mult sau mai puţin
gîndirea extraver cursul gîndirii mele şi
tită, se poate lesne subliniez faptul că acest
deduce că am folosit curs al gîndirii, care
acest concept în ac pleacă de la datul
cepţia de gîndire în obiectiv şi tinde să
genere. O gîndire care revină la el, se află în
nu se îndreaptă nici relaţie constantă cu
spre fapte obiective, subiectul. Această
nici spre idei generale relaţie este o conditio
nu ar merita — s-ar sine qua non, căci în
putea spune — să fie
numită „gîndire"! Sînt
conştient de faptul
că epoca noastră şi
reprezentanţii ei de vază
cunosc şi recunosc
doar tipul gîndirii
extravertite. Ceea ce
ţine în parte de faptul
că, în general, orice
formă de gîndire care
se manifestă pe su
prafaţa globului nostru
— ca ştiinţă, ca
filozofie sau chiar ca
artă — fie izvorăşte
nemijlocit din obiecte,
fie se varsă în idei
generale. Ceea ce pare,
din aceste două raţiuni,
dacă nu întot
deauna evident, în
orice caz cel puţin în
mare comprehensibil
şi, în consecinţă, relativ
valabil. Se poate deci în
acest sens spu
ne că doar intelectul
extravertit, cel care se
orientează după da
tele obiective, este
cunoscut.
646. Or, există şi o
cu totul altă formă de
gîndire — şi aici
mă refer la intelectul
introvertit — căreia cu
greu i s-ar putea
refuza acest nume,
absenţa ei nu ar avea loc gîndiri; este suficient
nici o desfăşurare de să-i constat existenţa
idei. Chiar atunci cind pentru a conferi astfel
cursul meu de idei se gîndirii extravertite
îndreaptă pe cît posibil complementul necesar
către datul obiectiv, el şi pentru a-i explica
rămîne totuşi cursul esenţa.
meu subiectiv de idei, 647. Gîndirea
care nu poate nici evita extravertită nu apare,
intruziunea aşadar decît ca urmare a
elementului subiectiv, unei anumite
nici nu se poate lipsi de preponderenţe acordate
ea. Străduindu-mă să orientării obiective.
dau gîndirii mele o Această împrejurare nu
direcţie în orice schimbă cu nimic
privinţă obiectivă, nu logica gîndirii, ci dă
pot totuşi împiedica doar măsura deosebirii-
producerea şi dintre gînditori,
participarea de la un deosebire pe care James
capăt la altul la ea a o concepea în termeni
procesului subiectiv de temperament.
paralel, decît în cazul în Această orientare pe di-
care mi-aş suprima recţia obiectului nu
însuşi cursul gîndirii. schimbă deci cu nimic
Acest proces subiectiv esenţa funcţiei gîndirii,
paralel are tendinţa schimbă însă
naturală şi doar mai manifestarea ei.
mult sau mai puţin Orientîndu-se după
evitabilă de a datul obiectiv, gîndirea
subiectiviza datul extravertită este, s-ar
obiectiv, respectiv de a- zice, vrăjită de obiect,
1 asimila subiectului. este ca şi cum nu ar
Dacă accentul principal putea să existe fără
cade pe procesul orientarea exterioară.
subiectiv, apare acea Ea apare cumva în suita
formă de gîndire, faptelor exterioare sau
opusă tipului pare a-şi fi atins punctul
extravertit, anume culminant în clipa în
direcţia orientată pe care poate să se reverse
subiect şi pe datul într-o idee general
subiectiv, direcţie pe valabilă. Pare
care o numesc întotdeauna determinată
introvertită. Pe baza ei de datul obiectiv şi
apare o gîndire care nu capabilă a-şi formula
este nici determinată concluziile doar in
de fapte obiective şi acord cu acesta. Ea lasă
nici orientată pe datul din acest motiv
obiectiv, o gîndire deci impresia de lipsă de
care porneşte din datul libertate şi uneori de
subiectiv şi se miopie, în ciuda
orientează către idei mobilităţii cu care
subiective sau fapte de evoluează în spaţiul
natură subiectivă. Nu limitat de graniţe
voi zăbovi aici mai obiective.
îndelung asupra acestei
37 T D RI
4 I E ER
E
G
E
N
ER
A
LA
A
TI
PU
RI
L
O
R
375

648. Ceea ce descriu atare separaţie este din

aici nu este altceva păcate un lucru
decît simpla impre imposibil, deşi nu
sie pe care o face puţini au fost aceia
manifestarea gîndirii care au
extravertite asupra ob încercat să o realizeze.
servatorului plasat Şi chiar dacă ar fi
inevitabil într-un punct realizabilă, ea ar fi o
de vedere diferit, căci nenorocire, căci ambele
altminteri i-ar fi orientări sînt în sine
imposibil să o observe. unilaterale şi au o
Or, din cauza acestei valabilitate limitată,
diferenţe de punct de trebuind tocmai din
vedere, el nu vede dccît acest motiv să influen
manifestarea, nu ţeze reciproc. Atunci
şi esenţa. în schimb, cînd datul obiectiv
insul care are o esenţă aduce gîndirea într-o
identică înţelege măsură mai mare sub
această gîndire, dar nu influenţa sa, el o
îi înţelege sterilizează, coborînd-o
manifestarea. la nivelul unui simplu
Judecarea doar accesoriu al său, în
a manifestării nu poate aşa fel îneît ea nu
să dea seama de esenţă, mai este în nici o
de unde şi faptul privinţă în stare să se
că o astfel de judecată elibereze de el pînă
este de cele mai multe
ori depreciatoare.
Potrivit cu esenţa ei,
această gîndire nu este
mai puţin fertilă,
mai puţin creatoare
decît gîndirea
introvertită, doar că
puterile
ei vizează alte ţeluri.
Această deosebire
devine şi mai percepti
bilă atunci cînd gîndirea
extravertită ia în posesie
o materie care
este un obiect specific
al gîndirii orientate
subiectiv. Un aseme
nea caz apare atunci
cînd, de pildă, o
convingere subiectivă
se
explică analitic prin
fapte obiective sau ca
decurgînd şi derivînd
din idei obiective.
Pentru conştiinţa
noastră orientată pe
ştiinţele
naturii, diferenţa dintre
cele două forme devine
şi mai evidentă
atunci cînd gindirea
orientată subiectiv face
încercarea de a pu
ne fapte obiective în
conexiuni care nu sînt
date obiectiv, res
pectiv de a le
subordona unei idei
subiective. Ambele
forme de
gîndire lasă impresia
de abuz, iar
concomitent se
manifestă şi
acel efect de umbră pe
care ele şi-1 produc
reciproc. Gîndirea
orientată subiectiv
apare ca pură
arbitrarietate, iar
gîndirea ex
travertită, în schimb, ca
plată şi banală
incomensurabilitate. De
aceea cele două puncte
de vedere se războiesc
neîntrerupt.
649. S-ar zice că
acest conflict s-ar
putea încheia fără difi
cultate, dacă s-ar
separa net obiectele de
natură subiectivă de
cele de natură
obiectivă. în fapt însă,
într-acolo îneît să
producă, abstrăgînd
din el, un concept. Pro-
cesul de gîndire se
limitează în acest caz
la o simplă „gîndire
conformă cu"
(„Nachdenken"), nu în
accepţia de „reflecţie",
ci în aceea de simplă
imitaţie, care în esenţă
nu spune altceva decît
ceea ce este
preexistent, în chip
evident şi nemijlocit, în
datul obiectiv. Un
astfel de proces de
gîndire duce firesc
înapoi la datul
obiectiv, dar niciodată
dincolo de el, deci el
nu izbuteşte nici măcar
să lege experienţa de o
idee obiectivă; şi,
invers, dacă această
gîndire are ca obiect o
idee obiectivă, ea nu va
fi în stare să ajungă la
experienţa practică
particulară, ci va
rămînc într-o stare mai
mult sau mai puţin
tautologică.
Mentalitatea materia-
listă oferă în acest
sens exemple
convingătoare.
650. Dacă, drept
urmare a unei
determinări accentuate
prin obiect, gîndirea
extravertită se
subordonează datului
obiectiv, ea se pierde
cu totul în experienţe
particulare şi produce o
acumulare de materiale
empirice nemistuite. Pe
de altă parte, masa
apăsătoare de
experienţe particulare
mai mult sau mai puţin
legate între ele creează
376 T D
I E
funcţie sau alta, atît din
unghiul de vedere al
forţei, cit şi din acela al
dezvoltării. Dacă dintre
funcţiile psihologice,
gîndirea, este aceea
căreia îi revine
primatul, respectiv dacă
individul îşi
îndeplineşte actele
vieţii lăsîndu-se în
principal călăuzit de o
gîndire chibzuită, în
aşa fel încît toate
acţiunile sale
importante să izvorască
din motive gîndite
intelectual, atunci
avem a face cu tipul
gîndire. Un astfel de tip
poate fi introvertit sau
extravertit. Ne vom
ocupa aici mai întîi de
tipul gîndire
extravertită. 652.
Potrivit definiţiei, acesta
este un om care tinde —
fireşte doar în măsura în
care este un tip pur —
să-şi subordoneze toate
manifestările vieţii
concluziilor
intelectuale, acestea
fiind în ultimă instanţă
orientate permanent
către datul obiectiv, fie
o stare de disocieri
intelectuale care pre-
tinde, de regulă, o
compensaţie
psihologică. Aceasta
constă într-o idee la fel
de simplă pe cît de
generală, care urmează
să confere întregului
interiormente lax o
coerenţă sau cel puţin
sugestia unei coerenţe.
Idei potrivite în acest
scop sînt cele de
„materie" sau de
„energic". Dacă
gîndirea nu depinde
prea mult şi în primul
rînd de fapte
exterioare, ci de o idee
transmisă, atunci, ca o
compensaţie la sărăcia
acestei idei, apare o
acumulare cu atît mai
impresionantă de fapte,
grupate tocmai
unilateral după un
punct de vedere relativ
limitat şi steril, în timp
ce aspecte mult mai
valoroase şi mai
semnificate ale
lucrurilor dispar de
regulă cu totul.
Abundenţa ameţitoare a
aşa-numitei literaturi
ştiinţifice din zilele
noastre îşi datorează
existenţa, din păcate în
marc măsură, acestei
false orientări.
Tipul gîndire
extravertită
651. După cum
arată experienţa,
funcţiile psihologice
fundamentale nu ating
în acelaşi individ decît
rareori sau niciodată
acelaşi grad de forţă
sau de dezvoltare. De
regulă, domină o
3
7
7
către fapte obiective,
fie către idei general
valabile. Acest tip îşi
conferă nu doar sieşi
forţa determinantă, ci o
conferă şi mediului său
înconjurător în raport
cu realitatea obiectivă,
respectiv cu formula
intelectuală orientată
obiectiv a acesteia.
După această formulă
se măsoară binele şi
răul, după ea se
determină frumosul şi
urîtul. Deoarece această
formulă pare să
corespundă sensului
universal, ea devine şi
o lege universală,
trebuind întotdeauna şi
pretutindeni să se
realizeze, în particular
ca şi în general. După
cum tipul gîndire
extravertită se
subordonează formulei
sale, tot astfel trebuie
să procedeze, pentru
binele propriu, şi
mediul său
înconjurător, căci a
proceda altminteri este
eronat, este în
contradicţie cu legea
universală, este în
consecinţă absurd,
imoral şi fără scrupule.
Morala sa îi interzice
tipului gîndire
extravertită să suporte
excepţiile. El trebuie în
orice condiţii să-şi
realizeze idealul
despre care crede că
este expresia cea mai
pură a realităţii
obiective şi de aceea un
adevăr general valabil,
indispensabil mîntuirii
omenirii. Aceasta nu din
iubire de aproapele său,
ci din punctul de vedere
mai înalt al dreptăţii şi
al adevărului. Tot ceea
ce, în natura sa, pare a
contrazice această
formulă nu este decît
nedesăvîrşire, eşec
întîm-plător, trebuind
să fie eliminat cu prima
ocazie,; în caz contrar e
vorba de ceva
patologic. Pentru a
include în această
formulă toleranţa faţă
de bolnavi, de
suferinzi, de anormali e
nevoie să se facă
amenajări speciale, de
pildă instituţii de
salvare, spitale,
închisori, colonii etc,
respectiv planurile şi
proiectele aferente.
De regulă, motivul
echităţii şi cel al
adevărului nu sînt
suficiente pentru
executarea
proiectelor; mai e
nevoie şi de iubirea
adevărată de aproapele
care are mai mult a
face cu sentimentul
decît cu formula
intelectuală. Acel „ar
trebui de fapt" sau „ar
fi necesar" joacă un
rol însemnat. Dacă
formula este destul de
largă, acest tip poate
juca un rol extrem de
util în viaţa socială ca
reformator, ca acuzator
public şi ca purificator
de conştiinţe sau ca
propagator de inovaţii
importante. Cu cît însă
formula e mai îngustă,
cu atît acest tip devine
mai cîrtitor, mai
sofisticat, mai criticist
şi mai îngîmfat,
tinzînd să se înghesuie
pe sine şi pe alţii într-
o simplă schemă.
Acestea sînt cele două
extreme între care se
mişcă majoritatea
reprezentanţilor
acestui tip.
653. Corespunzător
esenţei atitudinii
extravertite, influenţele
şi manifestările acestor
personalităţi sînt cu
atît mai favorabile
şi mai benefice cu cît
se situează mai în
afară. Aspectul lor cel
mai benefic se află la
periferia sferei de
influenţă ce le este pro
prie. Cu cît se
pătrunde mai adînc în
domeniul lor, cu atît se
fac simţite consecinţele
nefavorabile ale
tiraniei pe care ele o
exercită. La periferie
mai pulsează altă
viaţă; pentru aceasta,
adevărul formulei este
un adaos preţios la tot
restul. Mai ales
propriile rude ajung să
guste cel mai mult din
consecinţele ne
gative ale unei formule
extravertite, ele fiind
primele pe care ea
le fericeşte
neîndurător. Dar cel
mai mult suferă
subiectul în
suşi, şi astfel ajungem
la cealaltă latură a
psihologici acestui tip.
654. Faptul că nu a
existat vreodată şi
nici nu va exista o
formulă intelectuală
capabilă să închidă în
sine şi să exprime
adecvat abundenţa şi
posibilităţile vieţii
produce o inhibiţie, res
pectiv o excludere a
altor forme importante
de viaţă şi de acti
vităţi vitale. La acest
tip de om sînt în
primul rînd reprimate
toate formele de viaţă
dependente de
sentiment, spre pildă,
acti
vităţi estetice, gustul,
simţul artei, cultivarea
 prieteniei etc. For importante, duc o
me iraţionale ca existenţă în cea mai
experienţe religioase, mare parte inconştientă.
pasiuni şi altele de Deşi există oameni
acelaşi de excepţie, capabili
fel sînt adesea stîrpite, să-şi sacrifice viaţa
respectiv împinse cu unei formule anume,
totul în inconştient. majoritatea indivizilor
Aceste forme de viaţă, nu este în stare să
ocazional extrem de suporte vreme înde-
37 T U D
8 I R ES
I C
RI
ER
E
G
E
N
ER
A
L
Ă
A
TI
PU
RI
L
O
R
37 9

lungată o astfel de altruismul conştient,

exclusivitate. Mai adesea extraordinar, se
devreme sau mai tîrziu încrucişează cu un
— după împrejurările egoism secret, tăinuit şi
exterioare şi după celui în cauză şi care,
înzestrarea interioară de fapt, imprimă unor
— formele de viaţă acţiuni dezinteresate
refulate prin atitudine pecetea interesării.
intelectuală se fac Intenţii pur etice pot
indirect simţite, să-1 pună pe individ în
tulburînd situaţii critice în care
comportamentul uneori nu doar
conştient. Dacă aparenţa creează
această tulburare impresia că alte motive
atinge un grad ridicat, decît cele de ordin etic
se vorbeşte de ar fi determinante. Sal-
nevroză. De cele mai vatorii voluntari sau
multe ori nu se păzitorii de moravuri
ajunge însă atît de sînt aceia care au
departe, căci brusc nevoie să fie ei
individul îşi îngăduie înşişi salvaţi sau care
instinctiv unele se văd deodată com-
moderări preventive
ale formulei, aceasta
însă, oricum, prin
intermediul unei
deghizări raţionale
potrivite. Este creată
astfel o supapă de
siguranţă.
655. Ca urmare a
inconştienţei lor
relative sau totale,
tendinţele şi funcţiile
excluse din atitudinea
conştientă rămîn într-
o stare de relativă
nedezvoltare. Ele sînt
inferioare în raport cu
funcţia conştientă. în
măsura în care sînt
inconştiente, rămîn
contopite cu celelalte
conţinuturi ale
inconştientului,
împrejurare ce le
conferă un caracter
bizar. în măsura în
care sînt conştiente,
ele joacă un rol
secundar, iar pentru
imaginea psihologică
de ansamblu ele sînt
de o considerabilă
importanţă.
Sentimentele sînt în
primul rînd atinse de
inhibiţia pornită din
conştiinţă, căci mai
degrabă ele sînt cele
care contrazic formula
intelectuală rigidă, de
unde şi faptul că sînt
cel mai intens refulate.
Cu totul extirpată nu
poate fi nici o funcţie,
ci doar considerabil
deformată. în măsura
în care sentimentele se
formulează şi se
subordonează arbitrar,
ele trebuie să sprijine
atitudinea intelectuală
a conştiinţei şi să se
adapteze intenţiilor ei.
Ceea ce e posibil
doar într-o oarecare
măsură; o parte a
sentimentului nu se
subordonează şi
trebuie de aceea
refulată. Dacă
refularea izbuteşte,
sentimentul dispare din
conştiinţă şi desfăşoară
subliminal o activitate
contrară intenţiilor
conştiente ocazional
cu efecte a căror
apariţie rămîne şi
pentru individul în
chestiune o adevărată
enigmă. Aşa, de pildă,
promişi. Intenţia
salvatoare care îi
animă îi duce la
utilizarea acelor
mijloace care
provoacă exact ceea
ce ei vor să evite.
Există idealişti
extravertiţi care ţin
atît de mult să-şi
înfăptuiască idealul
spre fericirea omenirii,
îneît nu se dau înapoi
nici în faţa minciunii
sau a altor mijloace
necinstite. Există în
ştiinţă mai multe
exemple penibile care
arată că cercetători
foarte merituoşi, fiind
profund convinşi de
adevărul şi de
valabilitatea generală
a formulei lor, au
falsificat dovezi spre
a-şi susţine idealul. Ei
au acţionat potrivit
adagiului: scopul
scuză mijloacele.
Doar o funcţie
afectivă inferioară,
lucrînd inconştient,
poate provoca astfel
de aberaţii, la oameni
altminteri superiori.
656. Inferioritatea
sentimentului la acest
tip se manifestă şi în
alt chip.
Corespunzător
formulei concrete
dominante, atitudinea
conştientă este mai
mult sau mai puţin
personală, adesea într-
o asemenea măsură
îneît interesele
personale sînt
considerabil afectate.
Dacă atitudinea
conştientă este
extremă, toate
scrupulele personale
cad, deci şi cele
relative la propria
persoană. Sănătatea se
neglijează, poziţia
socială se prăbuşeşte,
propria familie este
38 T
0 I
tîrîş-grăpiş, în
concordanţă cu o puternic refulate, cu
funcţie inferioară.
Există de aceea
categoric o înclinare
spre resentiment. Pe
cît de generos poate să
fie sacrificiul în scop
intelectual al
individului, pe atît de
meschin bănuitoare,
de capricioase şi de
conservatoare pot fi
sentimentele sale.
Orice inovaţie care nu
este deja cuprinsă în
formulă este văzută
printr-un văl de ură
inconştientă şi jude-
cată corespunzător.
Pe la mijlocul
veacului trecut, un
medic vestit pentru
bunăvoinţa sa şi-a
ameninţat un asistent
cu concedierea pentru
că acesta folosise un
termometru, căci
formula suna: febra se
cunoaşte după puls.
Cazuri asemănătoare
există din abundenţă.
violentată în interesele
ei vitale şi păgubită în
ce priveşte sănătatea,
averea, morala, toate
acestea puse fiind în
slujba idealului. în
orice caz, interesul
personal pentru
ceilalţi, dacă incidental
nu e vorba de indivizi
care se reclamă de
aceeaşi formulă, apare
diminuat. Iată de ce
nu rareori se întîmplă
ca cercul îngust al
familiei, de exemplu
propriii copii, să-şi
cunoască părintele
doar sub chipul unui
tiran crud, în vreme ce
mediul social mai
îndepărtat răsună de
laudele aduse omeniei
sale. Nu în pofida, ci
tocmai din cauza
caracterului intens
impersonal al atitudinii
conştiente,
sentimentele trădează,
inconştient, o extra-
ordinară
susceptibilitate
personală şi provoacă
anume prejudecăţi
secrete, respectiv o
anume disponibilitate
către interpretarea,
bunăoară, greşită a
unei opoziţii
obiective la adresa
formulei drept rea-
voinţă personală, sau
către elaborarea necon-
tenită de ipoteze
negative în legătură
cu însuşirile altuia,
spre a-i slăbi anticipat
argumentele şi a-şi
proteja astfel, fireşte,
propria
susceptibilitate. Din
cauza susceptibilităţii
inconştiente, limbajul
devine foarte adesea
aspru, tranşant,
agresiv. Apar frecvent
insinuări.
Sentimentele sînt
remanente, evoluează
3
8
1
657. Cu cît sînt mai
atit sentimentele in
fluenţează mai rău şi
mai în ascuns gîndirea,
care altminteri poa
te fi perfect
structurată. Punctul de
vedere intelectual care,
dată
fiind valoarea sa reală,
ar putea să pretindă o
acceptare unanimă,
suferă datorită
influenţei
susceptibilităţii
personale conştiente o
transformare
caracteristică: devine
rigid dogmatic.
Afirmarea de
sine a personalităţii
este transferată asupra
lui. Adevărul nu mai
este lăsat să acţioneze
firesc, ci este tratat,
în virtutea identi
ficării sale cu
subiectul, ca o
păpuşică sensibilă
jignită de un
critic răutăcios.
Criticul este demolat cepţii generale numită
pe cit posibil cu religie. Formula devine
invective astfel religie, chiar şi
de ordin personal, nici atunci cînd, potrivit
un argument nefiind esenţei ei, ea nu are
prea dur spre a ră- cîtuşi de puţin a face
mîne neutilizat. cu sfera religioasă. Ea
Adevărul trebuie dobîndeşte astfel
invocat atît de mult pecetea necondiţiona-
pînă cînd tului, propriu religiei.
publicul va începe să Devine o superstiţie
înţeleagă că în mod intelectuală. Toate
evident este mai puţin acele tendinţe
vorba de adevăr cît de psihologice, refulate
promotorul lui. de ea, se adună în
658. Dogmatismul calitate de
punctului de vedere contrapartidă în
intelectual cunoaşte inconştient şi provoacă
uneori, prin intervenţia accese de îndoială.
sentimentelor Pentru a combate
personale inconştiente, îndoiala, atitudinea
al conştientă devine
te modificări fanatică, fanatismul
particulare care se nefiind altceva decît
sprijină mai puţin pe îndoială
sentiment supracompensată.
sensu strictiori, cît Această dezvoltare
mai degrabă pe duce în cele din urmă
amestecul altor factori la o poziţie conştientă
in supraaccentuată şi la
conştienţi care sînt constituirea unei
contopiţi cu poziţii inconştiente
sentimentul refulat în absolut opuse, care
incon este, de pildă, extrem
ştient. Deşi raţiunea de iraţională în
însăşi dovedeşte că opoziţie cu
orice formulă intelec raţionalismul conştient
tuală nu poate fi decît şi extrem de arhaică şi
un adevăr cu valoare de superstiţioasă în
limitată şi de aceea opoziţie cu caracterul
nu poate pretinde să ştiinţific modern al
domine singură, punctului de vedere
formula asumă practic conştient. De aici,
o acele opinii înguste şi
asemenea ridicole, bine
preponderenţă, îneît cunoscute în istoria
toate celelalte puncte ştiinţelor, de care s-au
de vedere împiedicat mulţi cer-
şi posibilităţi trec în cetători merituoşi.
comparaţie cu ea pe Uneori, inconştientul
planul al doilea. Ea unui astfel de bărbat se
înlocuieşte orice încarnează într-o
concepţie de viaţă mai femeie.
generală şi de aceea
mai
659. Acest tip, cu
siguranţă cunoscut
modestă şi mai cititorului, apare, după
adevărată, experienţa mea, în
substituindu-se chiar principal la bărbaţi,
şi acelei con- după cum în genere la
ei gîndirea este o
funcţie care tinde să
domine mult mai mult
decit la femei. Dacă ea
ajunge să predomine la
femei, e vorba,
pe cît pot să-mi dau
seama, de o gîndire
care însoţeşte o acti
vitate intelectuală
precumpănitor
intuitivă.
660. Gîndirea
tipului gîndire
extravertită este
pozitivă, adică
este creatoare. Ea duce
fie la fapte noi, fie la
interpretări gene
rale ale unor materiale
disparate furnizate de
experienţă. Jude
cata ei este în general
sintetică. Chiar şi
atunci cînd analizează,
ea construieşte, căci
transgresează
descompunerea,
rcalizînd o
nouă combinaţie, o
nouă concepţie care
uneşte din nou, dar în
alt fel, ceea ce a fost
divizat, sau adăugind
ceva la substanţa
dată. Acest fel de
judecată poate fi
numit predicativ.
Oricum,
fapt caracteristic, el
nu este niciodată
absolut depreciator
sau
destructiv, ci
înlocuieşte
întotdeauna, prin alta,
o valoare dis
trusă, însuşire derivînd
38 T D
2 I
din faptul că gîndirea
acestui tip este, ca
să spun aşa, canalul
prin care se scurge, în
principal, energia
vitală ce îi este
proprie. Viaţa înaintînd
necontenit se manifestă
în gîndirea sa prin
aceea că imprimă
ideilor un caracter
progre-
3
E 8
3

siv şî creator. context obiectiv,

Gîndirea nu îi este apartenenţa ei la acest
stagnantă sau cadru fiind oricum de
regresivă. Dar ea o evidenţă
devine astfel atunci neechivocâ.
cînd nu deţine primatul 661. Dacă însă o
la nivelul conştiinţei. funcţie, alta decît
Cum într-un atare caz, gîndirea, domină într-o
gîndirea are o măsură mai mare
importanţă relativ conştiinţa, atunci
mică, ea este lipsită şi gîndirea capătă, dacă
de caracterul unei este conştientă şi nu se
activităţi vitale poziti- află în dependenţă
ve. Ea urmează alte directă de funcţia
funcţii, devine dominantă, un caracter
epimeteică, coboară negativ. Subordonată
aproape la rangul de funcţiei predominante,
reflecţie lentă, cu gîndirea poate într-
declanşare întîrziată, adevăr să pară
care se mulţumeşte să pozitivă, dar o
rumege trecutul, să-1 cercetare mai
disece şi să-1 digere. amănunţită poate lesne
Deoarece într-o astfel demonstra că ea nu
de situaţie elementul face altceva decît să se
creator este deţinut de situeze în ecou faţă de
altă funcţie, gîndirea funcţia predominantă,
nu mai este progresivă sprijinind-o cu
ci stagnantă. Judecata argumente, adesea în
ei dobîndeşte caracter evidentă contradicţie
de inerentă, cu alte cu legile logice proprii
cuvinte se limitează cu gîndirii. Această
totul la extensia gîndire nu intră deci
substanţei sale date, sub raza consideraţii-
nedepăşind-o lor de faţă. Noi ne
niciodată. Ea se ocupăm mai degrabă
mulţumeşte cu de natura acelei gîndiri
constatări mai mult sau
mai puţin abstracte,
fără a conferi
substanţei experienţei
altă valoare decît aceea
cuprinsă de la început
în ea. Judecata de
inerentă a gîndirii se
orientează după obiect,
respectiv constatarea sa
se face întotdeauna în
sensul importanţei
obiective a experienţei.
De aceea ea rămîne nu
numai sub influenţa
orientativă a datului
obiectiv, ci şi sub
aceea a experienţei
particulare despre
care nu afirmă nimic
altceva care să nu fi
fost deja cuprins în
prealabil în ea. Se
poate observa această
gîndire la oameni care
nu pot să nu adauge
unei impresii sau unei
experienţe o observaţie
rezonabilă şi
neîndoielnic valabilă,
care însă nu depăşeşte
prin nimic sfera
experienţei. O astfel
de observaţie nu
spune în esenţă decît:
„Am înţeles, voi
reflecta la asta." Şi
lucrurile rămîn aici. O
astfel de judecată
semnifică cel mult
încadrarea unei
experienţe într-un
care nu se poate doi oameni se iveşte un
subordona primatului conflict de natură
unei alte funcţii, ci aparent concretă,
rămîne credincioasă atunci gîndirea
propriului principiu. negativă declară:
Examinarea şi cerce- „Cherchez la femmc!"
tarea acestei gîndiri Dacă cineva combate
este dificilă deoarece sau apără o cauză,
în cazuri concrete ea gîndirea negativă nu se
este mai mult sau mai întreabă cu privire la
puţin refulată prin importanţa acelei
atitudinea conştiinţei. cauze, ci: „Ce cîştigă,
Ea trebuie de cele mai pro-cedînd astfel?"
multe ori scoasă din Atribuită lui
adîncurile conştiinţei, Moleschott, expresia
dacă nu ajunge „omul este ceea ce
întîmplător, într-un mănîncă" aparţine de
moment ce scapă con- asemenea acestui
trolului, singură la capitol, ca şi alte
suprafaţă. Cel mai multe sentinţe şi
adesea, trebuie concepţii pe care e
ademenită cu inutil să le reproduc
întrebarea: „Dar ce aici. 662. Atît
gîndiţi de fapt în caracterul distructiv al
adîncul dumneavoastră acestei gîndiri, cit şi
despre asta?" Sau e utilitatea ei ocazional
necesar să se recurgă limitată nu au nevoie
la un şiretlic, formu- de explicaţii
lindu-se întrebarea suplimentare. Mai
cam aşa: „Ce credeţi există şi o altă formă
că gîndesc eu despre de gîndire negativă,
acest lucru?" Această greu de recunoscut ca
ultimă formă trebuie atare la prima vedere,
aleasă anume atunci care este gîndirea
cînd gîndirea propriu- teozofică, astăzi în
zisă este inconştientă curs de răspîndire
şi, de aceea, proiectată. rapidă în toate părţile
Atrasă astfel la lumii, poate ca o
suprafaţa conştiinţei, reacţie la materialismul
gîndirea are însuşiri epocii imediat
caracteristice, în precedente. Aparent,
virtutea cărora o gîndirea teozofică nu
denumesc negativă. este reductivă, ea ridică
Habitus-ul ei este cel totul la nivelul ideilor
mai bine caracterizat transcendente,
de cuvintele „nimic universale. Un vis de
decît". Goethe a exemplu nu mai este
personificat această doar un vis, ci o
gîndire în figura lui experienţă într-o „altă
Mefistofel. Ea are mai dimensiune".
ales tendinţa de a Realitatea pentru
reduce obiectul moment încă
judecăţii sale la o neelucidată a telepatiei
banalitate oarecare şi este explicată foarte
de a-1 dezbrăca de simplu prin
orice importanţă auto- „vibraţiile" care merg
nomă, reprezentîndu-1 de la un ins la altul. O
în dependenţă de altă tul-
banalitate. Dacă între
384 T P H
I S OL
I O
GI
CE
DES 3
CRI 8
ER
E
GE
NE
RA
LĂ
A
TIP
URI
LO
R
burare nervoasă căci aceasta s-a eliberat
obişnuită este explicată pe cit posibil de
la fel de simplu ca fiind factorul subiectiv,
rezultatul unei agresiuni supu-nîndu-se în
la nivelul „corpului schimb cu totul
astral". Anumite influenţei obiectului.
particularităţi Chiar şi acolo unde ea
antropologice ale se dovedeşte aparent
locuitorilor de pe autonomă faţă de
coasta atlantică sînt calitatea obiectului
explicate fără concret, ea stă totuşi
dificultate prin sub înrîurirea valorilor
prăbuşirea Atlantidei tradiţionale
etc. Nu trebuie decît să
deschidem o carte de
teozofie pentru a fi
striviţi de constatarea
că totul a fost deja
lămurit şi că „ştiinţa
spiritului" nu a mai
lăsat nici o enigmă.
Acest mod de gîndire
este de fapt tot atît de
negativ ca şi cel
materialist. Concepînd
psihologia ca pe o
modificare chimică a
celulelor ganglionare
sau ca pe o extensie şi
contragere a
apendicelor celulare ori
ca secreţie interioară,
modul de gîndire
materialist este la fel de
superstiţios ca şi
tcozofia. Singura
deosebire stă în faptul
că materialismul reduce
totul la fiziologia care
nouă ne este familiară,
în vreme ce teozofia
reduce totul la
conceptele metafizicii
indiene. Visul nu este
lămurit prin aceea că
este redus la un stomac
supraîncărcat, după cum
nici telcpatia nu este
explicată prin recursul
la „vibraţie". Căci ce
este o „vibraţie?"
Ambele moduri
explicative nu sînt
numai impotente, ci şi
distructive, împiedi-
cînd cercetarea serioasă
a problemei prin aceea
că recurg la o
pseudoexplicaţie,
abătînd atenţia de la
obiect şi îndreptînd-o în
primul caz către
stomac, în cel de al
doilea caz către vibraţii
imaginare. Ambele
moduri de gîndire sînt
sterile şi sterilizante.
Calitatea negativă
rezultă din faptul că
această gîndire este in-
descriptibil de ieftină,
adică săracă în energic
creatoare. Este o
gîndire situată la
remorca altor funcţii.

Simţirea
663. în atitudinea
extravertită simţirea
(das Fiihlen) se orien-
tează după datul
obiectiv, adică obiectul
este determinanta indis-
pensabilă a modului de
simţire. Simţirea este în
acord cu valori
obiective. Cine
cunoaşte sentimentul
doar ca pe o stare de
fapt subiectivă nu va
înţelege uşor esenţa
simţirii extravertite,
sau altminteri general
valabile. Eu mă pot
simţi împins către
predicatul „frumos" sau
„bun", nu pentru că din
motive subiective aş
considera că obiectul
este „frumos" sau
„bun", ci pentru că este
convenabil a-1 numi
„frumos" sau „bun"; şi
convenabil în măsura în
care o judecată opusă ar
tulbura situaţia afectivă
generală. în cazul unei
judecăţi afective
convenabile nu este
nicidecum vorba de
simulare sau de
minciună, ci de un act
de inserare. Aşa, de
pildă, un tablou poate fi
numit „frumos", de-
oarece un asemenea
obiect, semnat de un
nume cunoscut şi agăţat
într-un salon este în
genere presupus a fi
„frumos" sau deoarece
predicatul „urît" ar
putea jigni familia
fericitului posesor sau,
în fine, deoarece
vizitatorul nutreşte
intenţia de a crea o
atmosferă afectivă
plăcută, ceea ce pretinde
ca totul să fie simţit ca
plăcut. Astfel de
sentimente se
orientează după măsura
unor determinante
obiective. Ele sînt ca
atare genuine şi
reprezintă întreaga
funcţie vizibilă a personalitatea prea mult
simţirii. După cum
gîndirea extravertită se
eliberează pe cît posibil
de influenţe subiective,
tot astfel şi simţirea
extravertită trebuie să.
parcurgă un anume
proces de diferenţiere
pînă cînd se scutură de
38 T D
6 I
rece, obiectiv şi îşi
pierde credibilitatea. El
trădează o intenţie
secretă sau trezeşte o
atare bănuială în mintea
observatorului
imparţial. El nu mai
lasă acea impresie
plăcută şi tonică ce în-
soţeşte întotdeauna o
simţire genuină, ci
dimpotrivă, sugerează
poza, comedia, chiar
dacă intenţia
egocentrică este poate
încă total inconştientă.
Un astfel de sentiment
excesiv extravertit răs-
punde unor aşteptări
estetice, dar nu se mai
adresează inimii, ci
doar simţurilor sau — şi
mai rău — doar
intelectului. El poate
răspunde unei situaţii
estetice, dar se
limitează la ea şi nu are
efect dincolo de ea. El a
devenit steril. Dacă
acest proces merge mai
orice adaos subiectiv.
Estimările care rezultă
din actul afectiv
corespund fie direct
valorilor obiective, fie
cel puţin unor anumite
măsuri de valoare tra-
diţionale şi universal
răspîndite.
664. în virtutea
acestui mod de simţire
foarte mulţi oameni
merg la teatru, la
concert sau la biserică,
şi anume cu sentimente
pozitive corect
măsurate. Tot lui i se
datorează şi moda, ca
şi — ceea ce e cu mult
mai preţios — sprijinul
pozitiv şi larg răspîndit
acordat unor demersuri
sociale, filantropice şi
altora de natură
culturală. în astfel de
ocazii, simţirea
extravertită se
dovedeşte un factor
creator. Fără această
simţire de exemplu,
frumuseţea şi armonia
relaţiilor sociale ar fi de
negîndit. în acest sens
simţirea extravertită
reprezintă o forţă la fel
de binefăcătoare, de
rezonabilă ca şi
gîndirea extravertită.
Efectul ei salutar însă
se pierde de îndată ce
obiectul capătă o
influenţă exagerată,
într-un astfel de caz,
simţirea excesiv
extravertită atrage
în obiect, cu alte
cuvinte, obiectul
absoarbe persoana, ceea
ce are drept rezultat
faptul că simţirea îşi
pierdo caracterul
personal care îi conferă
farmec. Sentimentul
devine
L
3
E
8
7
departe, se dezvoltă o
disociere ciudat
contradictorie a simţirii:
aceasta pune stăpînire,
cu evaluări afective, pe
orice fel de obiect şi
astfel se stabilesc
numeroase relaţii care
se contrazic lăuntric.
Cum acest lucru nu este
compatibil cu un subiect
în-trucîtva marcat, sînt
reprimate şi ultimele
resturi ale unui punct de
vedere cu adevărat
personal. Subiectul este
într-o asemenea măsură
absorbit de diferitele
procese ale simţirii,
îneît observatorului i se
pare că nu mai există
decît un proces, nu şi
un subiect, al simţirii.
în această stare,
simţirea şi-a pierdut
căldura umană iniţială,
ca lasă impresia de
poză, de inconstanţă, de
ceva pe care nu se
poate conta, iar în
cazuri extreme, de
isterie.
Tipul simţire
extravertită
665. în măsura în
care sentimentul este
incontestabil o parti-
cularitate a psihologiei
feminine, mai evidentă
decît gîndirea, tipurile
cele mai marcate de
simţire se vor găsi la
sexul feminin. Dacă
simţirea extravertită
deţine primatul, avem
de-a face cu un tip de
simţire extravertit.
Exemplele care îmi vin
aici în minte se referă
fără excepţie la femei.
Acest tip de femeie
trăieşte după cum îi
dictează sentimentul.
Ca urmare a educaţiei,
acesta s-a dezvoltat ca o
funcţie adaptată şi
supusă controlului con-
ştiinţei, în cazuri care
nu sînt extreme,
sentimentul are caracter
personal, chiar dacă
factorul subiectiv este
în mare măsură re-
primat. Personalitatea
apare, drept urmare, ca
adaptată condiţiilor
obiective. Sentimentele
corespund situaţiilor
obiective şi valorilor
general valabile. Ceea
ce nu se vede nicăieri
mai bine ca
în cazul aşa-numitei
opţiuni în iubire. Iubit
este bărbatul „potrivit",
nu oricare altul; el este
potrivit nu pentru că
place esenţei
subiective, ascunse, a
femeii — ceea ce ea de
cele mai multe ori nici
nu ştie —, ci pentru că
el corespunde, în ce
priveşte situaţia, vîrsta,
averea, rangul,
respectabilitatea
familiei sale, oricăror
exigenţe rezonabile. O
asemenea formulare ar
putea fi uşor respinsă ca
ironică şi depreciatoare,
dar eu sînt convins că
sentimentul de iubire al
unei astfel de femei
corespunde în întregime
alegerii făcute de ea. Nu
e vorba de ceva autentic,
construit raţional. Astfel
de căsnicii „raţionale"
sînt nenumărate şi nu
din cele mai rele. Aceste
femei sînt soţii şi mame
bune, atîta vreme cît
bărbaţii şi copiii lor
posedă constituţia
psihică obişnuită locului
în care trăiesc. Poţi
simţi „cum se cade"
doar atunci cînd nimic
altceva nu tulbură
sentimentul. De nimic
însă nu este simţirea
mai tulburată ca de
gîndire. Se înţelege de
aceea că acest tip îşi
reprimă gîndirea la
maximum. Nu trebuie
să înţelegem de aici că
o astfel de femeie nu
gîndeşte deloc;
dimpotrivă, ea poate
gîndi chiar foarte mult
şi foarte bine, dar
gîndirea ei nu este
niciodată sui generis, ci
este întotdeauna o
anexă epime-teică a
simţirii. Ceea ce nu
poate simţi, ea nu poate
nici gindi conştient.
„Doar nu pot să gîndesc
ceea ce nu simt", mi-a
spus odată o pacientă pe
un ton indignat. Ea
poate gîndi atît cît îi
îngăduie sentimentul, în
schimb respinge a
limine orice concluzie,
oricît de logică, ce ar
putea să ducă la un
rezultat capabil să
tulbure sentimentul.
Pur şi simplu, o astfel
de concluzie nu este
gîndită. Şi în felul
acesta ea preţuieşte sau
iubeşte tot ceea ce,
potrivit cu o evaluare
obiectivă, este bun;
restul nu pare să existe
decît în afara eului ei.
666. Această
imagine se modifică
atunci cînd importanţa
obiectului sporeşte în
grad. După cum am
arătat deja, se produce o
asemenea asimilare a
subiectului prin obiect,
îneît subiectul simţirii
ajunge în cele din urmă
să dispară. Simţirea îşi
pierde caracterul
personal, devine simţire
în sine, şi avem
impresia că
personalitatea se şînd diferitele tonalităţi
dizolvă cu totul în afective, uneori
sentimentul respectiv. contrastînde, personali-
Deoarece, în viaţă, tatea se descompune în
situaţiile se înlocuiesc tot atîtea sentimente
unele pe altele, declan- diferite. Aparent,
388 T R PS
I I IH
OL
O
GI
CE
DES 3
CRI 8
ER
E
GE
NE
RA
LA
A
TIP
URI
LO
R
o dată sîntem într-un fel, extravertită este de
altă dată, în cu totul alt aceea refulată. Dar,
fel; în realitate însă, o cum am văzut, ea nu
asemenea multiplicitate este cu totul refulată, ci
a personalităţii este cu doar în măsura în care
neputinţă. Baza eului logica ei implacabilă
rămîne întotdeauna impune concluzii care
identică cu sine însăşi nu se acordă cu
şi din acest motiv se sentimentul. Ea este
opune net stărilor acceptată ca slujitoare
afective în schimbare. sau mai bine spus ca
Drept urmare, sclavă a sentimentului.
observatorul nu mai Coloana vertebrală îi
vede în sentimentul este ruptă, ea
manifestat expresia
personală a aceluia care
simte, ci mai degrabă o
alterare a eului său, un
capriciu. Potrivit cu
gradul de disociere între
eu şi starea afectivă
corespunzătoare apar
mai multe sau mai
puţine semne ale
dezbinării de sine, cu
alte cuvinte atitudinea
iniţial compensatoare a
inconştientului se
transformă în opoziţie
deschisă. Ceea ce se
vede mai întîi în
manifestări afective
exagerate, de exemplu
în predicate afective
gălăgioase şi
inoportune, cărora nu li
se poate acorda credit.
Ele sună a gol şi nu
conving. Dimpotrivă,
sugerează că în acest
caz ar putea fi vorba de
su-pracompensarea unei
rezistenţe şi că deci o
astfel de judecată
afectivă ar putea să
sune şi cu totul altfel.
Ceea ce, puţin mai
tîrziu, se şi întimplă.
Situaţia nu trebuie decît
să se schimbe uşor
pentru ca acelaşi obiect
să fie evaluat cu totul
diferit. Rezultatul unei
astfel de experienţe
este că observatorul nu
poate lua în serios nici
una din judecăţi. El
începe prin a-şi rezerva
propria judecată. Or,
cum acest tip ţine mai
presus de orice la
stabilirea unui raport
afectiv cu cei din
preajma sa, sint
necesare eforturi duble
pentru a învinge rezerva
acestora. Ceea ce duce
la o înrăutăţire a
situaţiei prin instituirea
unui circulus vitiosus.
Cu cît este mai
accentuată relaţia
afectivă cu obiectul, cu
atît opoziţia
inconştientă se apropie
mai mult de suprafaţă.
667. Am văzut deja
că tipul simţire
extravertită îşi reprimă
cel mai adesea gîndirea,
căci tocmai gindirea
este cea mai în măsură
să tulbure simţirea. Din
acest motiv şi gîndirea,
dacă vrea să ajungă la
un oarecare rezultat
inechivoc, trebuie să
excludă simţirea, căci
nimic nu e în măsură să
tulbure şi să falsifice
mai mult valorile
afective ca gîndirea. Ca
funcţie autonomă,
gîndirea tipului simţire
nu se poate realiza tipul „nimic decît" este
conform cu propria-i aici la locul ei, căci ea
lege. Or, cum totuşi distruge supremaţia
există o logică şi sentimentului înlănţuit
concluzii de o de obiect.
neîndurătoare exactitate, 668. Gîndirea
ele trebuie să se inconştientă ajunge la
desfăşoare undeva, dar suprafaţă sub forma
în afara conştiinţei, deci idei
în inconştient. Motiv lor subite, adesea de
pentru care conţinutul natură obsesională, al
inconştient al acestui tip căror caracter gene
este în primul rînd o ral este întotdeauna
gîndire aparte. Ea este negativ şi depreciator.
infantilă, arhaică şi Există de aceea la
negativă. Atîta timp cît femeile acestui tip
simţirea conştientă îşi momente în care cele
păstrează caracterul mai rele gînduri se
personal, sau altfel spus, prind de obiectele pe
atîta timp cît care sentimentul le
personalitatea nu este evaluează la cea mai
absorbită de diferitele înaltă cotă. Gîndirea
stări afective, gîndirea negativă se foloseşte de
inconştientă toate prejudecăţile
funcţionează sau comparaţiile
compensator. Dacă însă infantile susceptibile a
personalitatea se pune sub semn de între
disociază, desfăcindu-se bare valoarea afectivă
în stări afective şi recurge la toate
contrarii, identitatea instinctele primitive
eului se pierde, subiectul spre a putea explica
devine inconştient. sentimentele printr-un
Ajungînd în inconştient, „nimic decît". Re
subiectul se asociază cu marc aici — o
gîndirea inconştientă şi observaţie mai mult
ajută gîndirii in- marginală — că în acest
conştiente să devină fel
eventual conştiinţă. Cu se recurge şi la
cît relaţia afectivă inconşiientul colectiv,
conştientă este mai la totalitatea imaginilor
puternică şi sentimentul primordiale, din a căror
se depersonalizează mai prelucrare rezultă apoi
mult, cu atît mai din nou posibi
puternică este şi opoziţia litatea unei regenerări
inconştientă. Lucrul pe altă bază a
acesta se exprimă prin atitudinii.
faptul că tocmai 669. Principala formă
obiectele cele mai de nevroză a acestui tip
preţuite adună în jurul este isteria cu
lor idei inconştiente; lumea ei de reprezentări
acestea ajung să distrugă inconştiente, infantil
necruţător valoarea sexuale care o ca
obiectelor. Gîndirea de racterizează.
390 T R PS
I I IH
OL
O
GI
CE
DES 3
CRI
ER
9
E
GE
NE
RA
LĂ
A
TIP
URI
LO
R
 Rezumatul absent în eventualitatea
tipurilor raţionale întemeierii unei legităţi
670. Numesc cele psihologice pe incon-
două tipuri de mai sus ştient, în atare situaţie,
raţionale sau judi-cative, obiectul nu ar avea
deoarece sînt definite de nimic de spus, căci el
primatul funcţiilor ştie despre orice mai
raţionale ale judecăţii. mult decît despre
Le caracterizează în propriul inconştient.
genere faptul de a-şi Judecata ar fi atunci
subordona în bună lăsată în seama
măsură viaţa judecăţii observatorului, a
raţionale. Oricum însă, subiectului — o
trebuie să se ia în garanţie sigură că
considerare perspectiva acesta se va sprijini pe
adoptată, respectiv propria psi-
punctul de vedere al
psihologiei subiective a
individului sau acela al
observatorului care
percepe şi judecă din
afară. Acest observator
ar putea foarte bine să
ajungă la o judecată
contrară, şi anume
atunci cînd sesizează
doar intuitiv şi apoi
judecă ceea ce se pe-
trece, în totalitatea ei,
viaţa acestui tip nu este
niciodată dependentă
doar de judecata
raţională ci şi, în
aceeaşi mare măsură,
de iraţionalitatea
inconştientă. Cel care
observă doar ceea ce se
petrece, fără a se
preocupa de economia
interioară a conştiinţei
individului, poate fi
uşor izbit mai mult de
iraţionalitatea şi de
caracterul accidental al
unor anumite
manifestări
inconştiente ale
individului, decît de
raţionalitatea intenţiilor
şi a motivaţiilor sale
conştiente. îmi
întemeiez judecata pe
ceea ce individul simte
că este psihologia sa
conştientă. Recunosc
însă că aş putea tot atît
de bine interpreta şi
reprezenta exact pe dos
o astfel de psihologie.
Sînt de asemenea
convins că, dacă aş avea
eu însumi o altă
psihologie individuală,
aş descrie ca fiind
iraţionale tipurile
raţionale, pornind
invers, de la inconştient.
Această împrejurare
îngreunează
reprezentarea şi
înţelegerea realităţilor
psihologice într-un mod
care nu trebuie
subapreciat şi sporeşte
nemăsurat posibilitatea
neînţelegerilor.
Discuţiile care rezultă
de aici sînt de regulă
fără speranţă, căci
cuvintele unuia alunecă
pe lingă celălalt fără să-
1 atingă. Această
experienţă a constituit
pentru mine un
argument în plus în
favoarea întemeierii
descripţiei pe
psihologia subiectiv
conştientă a individului,
care este în măsură să
ofere un anume sprijin
obiectiv, cu desăvîrşire
hologie individuală pe
care o va atribui insului
observat. Este, după
părerea mea, cazul
psihologiei lui Freud
cit şi al celei a lui
Adler. Individul este
lăsat aici la bunul plac
al observatorului care
judecă. Ceea ce nu se
întîmplă atunci cînd
drept bază de pornire
este luată psihologia
conştientă a celui
observat. într-o astfel
de situaţie el este cel
competent, căci numai
el îşi cunoaşte motivele
conştiente.
671. Raţionalitatea
conduitei conştiente a
acestor două tipuri
semnifică o excludere
conştientă a
întîmplătorului şi a
non-ra-
ţionalului. Judecata
raţională reprezintă în
această psihologie o
forţă care constrînge
dezordinea şi
accidentalul
evenimentelor
reale să ia forme, sau cel
puţin încearcă să le
constrîngă. în felul
acesta, pe dc-o parte
există o alegere
determinată a
posibilită
ţilor vieţii, acceptîndu-
se conştient doar ceea
ce este conform
cu raţiunea, pe de altă
parte, autonomia şi
influenţa acelor
funcţii psihice care
slujesc percepţiei
evenimentelor sînt sub
stanţial limitate.
Limitarea senzaţiei şi a
intuiţiei nu este, fireşte,
absolută. Ele există şi
aici ca pretutindeni,
doar că în acest caz
produsele lor sînt
supuse alegerii
392 T D
I E
inconştientul cuiva
face o impresie mult
mai puternică decît
conştientul său şi că
faptele sale cîntăresc
adesea mai greu decît
motivaţiile sale
raţionale.
673. Raţionalitatea
ambelor tipuri este
orientată obiectiv, de-
pendentă de datul
obiectiv. Ea
corespunde cu ceea ce
colectivitatea consideră
a fi raţional. Pentru
subiectivitatea lor nu
este raţional decît ceea
ce trece în ochii
tuturor drept raţional.
Dar şi raţiunea este în
bună măsură subiectivă
şi individuală. în cazul
nostru, această latură
este refulată, şi anume
cu atît mai mult cu cît
este mai mare
importanţa obiectului.
Subiectul şi raţiunea
subiectivă sînt de
aceea întotdeauna
ameninţate de refulare
şi dacă se lasă acesteia
pradă, cad sub
judecăţii raţionale. De
pildă,
nu forţa absolută a
senzaţiei este
determinantă pentru
motivarea
acţiunii, ci judecata.
672. Funcţiile
perceptive au în anume
sens destinul simţirii
în cazul primului tip, şi
pe acela al gîndirii, în
cazul celui de al
doilea tip. Ele sînt
relativ refulate şi de
aceea în stare mai puţin
diferenţiată. Această
împrejurare conferă
inconştientului ambe
lor noastre tipuri o
marcă particulară: ceea
ce oamenii fac con
ştient şi intenţionat este
conform cu raţiunea
(conform cu raţiu
nea lor'.): ceea ce li se
întîmplă însă
corespunde pe de-o
parte
caracterului senzaţiilor
infantil primitive, iar,
pe de altă parte,
tocmai unor astfel de
intuiţii. Voi încerca să
arăt în capitolele
următoare ce înţeleg
prin aceste noţiuni.
Oricum, ceea ce se pe
trece cu aceste tipuri
este iraţional (evident,
din unghiul lor de
vedere!). Deoarece
există foarte mulţi
oameni care trăiesc mai
mult din ceea ce li se
întîmplă decît din ceea
ce întreprind în
scop raţional, se poate
ivi o situaţie în care
cineva să considere,
în urma unei analize
minuţioase, că ambele
tipuri sînt iraţionale.
Trebuie să-i dăm
dreptate, acceptînd
ideea că nu de puţine
ori
39
3
dominaţia
inconştientului care în
acest caz posedă
particularităţi cu
deosebire neplăcute.
Am vorbit deja de
gîndirea sa. Se adaugă
senzaţii primitive ma-
nifestate constrîngător,
cum ar fi patima
anormală, obsesivă a
plăcerii, care poate
îmbrăca orice formă,
sau intuiţii primitive
care se pot transforma
într-un adevărat chin
pentru cel în cauză şi
pentru cei din imediata
sa apropiere. Se
adulmecă sau se pre-
supune la alţii tot ceea
ce e neplăcut şi
penibil, respingător,
urît sau rău, şi nu o
dată e vorba de
jumătăţi de adevăr
destinate mai mult ca
orice să producă
neînţelegeri de cea mai
veninoasă speţă. Ca
urmare a influenţei
puternice exercitate de
conţinuturile
inconştiente opuse,
apare adesea inevitabil utilizarea ei conştientă.
o transgresare a Tot astfel, senzaţia ca
regulilor conştiente ale funcţie iraţională este
raţiunii, respectiv se relativ refulată atunci
produce o izbitoare cînd predomină
dependenţă de gîndirea sau simţirea,
evenimente accidentale cu alte cuvinte senzaţia
care, în virtutea fie a funcţionează doar cînd
forţei lor senzoriale, atitudinea conştientă,
fie a importanţei lor judicativâ, transformă
inconştiente, percepţiile
dobîndesc o influenţă întîmplătoare în conţi-
constrîngătoare. nuturi ale conştiinţei,
respectiv le realizează.
Senzaţia Funcţia senzorială
sensu strictiori este,
674. în atitudinea
fireşte, absolută; de
extravertită, senzaţia
pildă, se vede şi se
(das Empfinderi) este
aude tot ceea ce e
precumpănitor
fiziologic posibil, dar
determinată de obiect.
nu totul atinge acea
Ca percepţie
valoare de prag pe
senzorială, senzaţia
care trebuie să o
depinde, fireşte, de
posede orice percepţie
obiect. Dar tot atît de
ca să fie şi apercepută.
firesc, ea depinde şi de
Lucrurile se schimbă
subiect, de unde şi
atunci cînd nici o altă
faptul că există o
funcţie, în afară de
senzaţie subiectivă
senzaţie, nu
care, potrivit naturii ei,
predomină. în acest
este cu totul diferită de
caz, senzaţia obiectului
senzaţia obiectivă. în
nu suferă nici
atitudinea extravertită,
excludere nici refulare
componenta subiectivă
(cu excepţia
a senzaţiei e inhibată
componentei subiective
sau refulată, în
de care am amintit).
măsura în care e
Senzaţia este
vorba de
determinată
precumpănitor de
obiect, iar obiectele
care declanşează cea
mai puternică senzaţie
sînt esenţiale pentru
psihologia individului.
Apare astfel o
dependenţă
eminamente
senzorială de obiect.
Senzaţia este de aceea
o funcţie vitală, dotată
cu cel mai puternic
instinct vital. în măsura
în care declanşează
senzaţii, obiectele sînt
valabile şi, pe cît
îngăduie senzaţiile, sînt
înregistrate de
conştiinţă, indiferent
dacă ele convin sau nu
judecăţii raţionale.
Criteriul valorii lor stă
doar în forţa senzaţiei
condiţionată de
calităţile lor obiective.
Drept urmare, toate
procesele obiective
intră în conştiinţă în
măsura în care
declanşează în genere
senzaţii. Dar în
atitudinea extravertită,
numai obiectele sau
procesele concrete,
senzorial perceptibile
produc senzaţii, şi
anume doar senzaţii pe
care oricine şi oricînd
le-ar considera
concrete. Individul este
astfel orientat doar de
realitatea care cade sub
simţuri. Funcţiile
judicative se situează
sub realitatea concretă
a senzaţiei şi posedă de
aceea toate caracteristi-
cile funcţiilor mai puţin
diferenţiate, respectiv o
oarecare nega-tivitate
cu trăsături infantil-
arhaice. Evident că
funcţia opusă senzaţiei,
anume percepţia
inconştientă sau 675. Nu există nici
intuiţia, este cel mai un alt tip uman
puternic atinsă de comparabil în materie
refulare. de realism cu tipul
senzaţie extravertită.
Tipul senzaţie Simţul obiectiv al
extravertită realităţii
39 T U D
4 I R ES
I C
RI
ER
E
G
E
N
ER
A
L
Ă
A
TI
PU
RI
L
O
R
395

este la el extraordinar capacitatea agreabilă

de dezvoltat. El şi vie de a se desfăta,
acumulează în cursul fiind uneori un chefliu
vieţii experienţe reale, bine dispus, alteori un
legate de obiecte estet rafinat. în primul
concrete, şi cu cît este caz, marile probleme
mai pronunţat, cu atît ale vieţii depind de un
uzează mai puţin de prînz mai mult sau
experienţele sale. în mai puţin copios, în
unele cazuri, trăirea sa al doilea caz, ele
nu merită nicidecum
numele de 2 Willem van Wulfen,
Der Genufimensch; ein
„experienţă". Ceea ce
Cicerone im rucksiclitslosen
simte îi slujeşte cel Lebensgenufi, 1911.
mult drept călăuză
către noi senzaţii şi
orice noutate ivită în
cercul său de interese
este dobîndită pe calea
senzaţiei şi este
destinată acesteia. în
măsura in care în-
clinăm să socotim
perfect rezonabil un
simţ pronunţat al rea-
lităţii, vom considera
că aceşti oameni sînt
foarte rezonabili. în
fapt, ei nu sînt deloc,
căci ascultă atît de
senzaţia produsă de o
întîmplare iraţională,
cît şi de aceea care
provine de la un eve-
niment raţional. Un
astfel de tip — de cele
mai multe ori c vorba,
după cît se pare, de
bărbaţi — nu consideră
că este „aservit"
senzaţiei. Această
expresie îl va face mai
degrabă să zimbească,
socotind-o total
inadecvată, căci pentru
ci senzaţia este
manifestare concretă a
vieţii; ea înseamnă
pentru el o bogăţie de
viaţă reală. Intenţia lui
vizează plăcerea
concretă, tot astfel şi
moralitatea lui. Căci
adevăratul hedonism
îşi are morala lui
specială, moderaţia şi
legitatea lui,
generozitatea şi spiritul
lui de sacrificiu. Tipul
senzaţie extravertită nu
are nevoie să fie o
brută senzuală, ci îşi
poate nuanţa trăirea
pînă la maxima
puritate estetică, fără a
fi necredincios, chiar în
senzaţia cea mai
abstractă, principiului
senzaţiei obiective ce îi
este propriu.
Ciceronele lui
2
Wulfcn , reprezentînd
plăcerea cea mai
lipsită de scrupul a
vieţii, este confesiunea
necosmetizată a unui
astfel de tip. Din acest
punct de vedere cartea
merită să fie citită.
676. Pe o treaptă
inferioară, acest tip
este omul realităţii tan-
gibile, care nu înclină
către reflecţie şi nu are
intenţii dominatoare.
Scopul său constant
este să simtă obiectul,
să aibă senzaţii şi, pe
cît posibil, să le
savureze. Nu este un
ins lipsit de ama-
bilitate, dimpotrivă,
posedă adesea
sînt o chestiune de căci întotdeauna
gust. A avea senzaţii vizibil. Idealul său este
reprezintă pentru el realul, în această
esenţialul, punctul privinţă e plin de
culminant al dorinţelor scrupule. Nu arc
sale. în ce îl priveşte, idealuri în materie de
nimic nu poate fi mai idei şi — de aceea —
concret şi mai real; nici un motiv să se
supoziţiile care îl comporte cumva ca un
însoţesc sau îl străin faţă de realitatea
depăşesc sînt admise efectivă. Ceea ce se
doar în măsura în care vede în toate aspectele
îi intensifică senzaţia. sale exterioare. Se
Ele nu trebuie să o îmbracă bine,
intensifice nicidecum corespunzător
într-un sens agreabil, condiţiei sale, la el se
căci acest tip este nu bea şi se mănîncâ bine,
un desfrînat obişnuit, se stă comod sau cel
ci un ins care caută puţin se înţelege că
doar senzaţia cea mai gustul său rafinat poate
puternică, pe care, ridica unele pretenţii
potrivit naturii sale, el faţă de cei din jur.
nu o poate primi dccît Izbuteşte chiar să con-
din afară. Ceea ce vine vingă că anumite
dinăuntru i se pare sacrificii de dragul
maladiv şi stilului merită cu
condamnabil. în prisosinţă să fie făcute.
măsura în care 677. Cu cît
gîndeşte şi simte, el precumpăneşte însă
readuce totul la o bază mai mult senzaţia,
obiectivă, respectiv la fâcînd să dispară
influenţe venind subiectul în spatele ei,
dinspre obiect, cu atît acest tip devine
indiferent la distor- mai dezagreabil. El
sionările oricît de evoluează fie către o
acuzate ale logicii. senzualitate grosolană,
Realitatea palpabilă îl fie către un estetism
relaxează în orice rafinat şi lipsit de
împrejurări. Din acest scrupul. Oricît de
punct de vedere, este indispensabil îi este
de o credulitate obiectul, el îl
neaşteptată. Fără să devalorizează ca
reflecteze prea mult, va existînd în şi prin sine
atribui un simptom însuşi. El violentează şi
psihogen unei scăderi oprimă în mod mîrşav
barometrice, existenţa obiectul, utilizîn-du-1
unui conflict psihic, în doar ca prilej de
schimb, îi va apărea ca senzaţie. Ataşamentul
o reverie anormală. faţă de obiect este
Iubirea lui se împins la extrem.
întemeiază fără doar şi Astfel însă
poate pe farmecul inconştientul este
sensibil al obiectului. obligat să treacă de la
în măsura în care este rolul său
normal, se adaptează în compensator la
chip izbitor la opoziţie făţişă. Mai
realitatea dată, izbitor cu seamă
39 T D RI
6 I ER
E
E
GE
NE
RA
LĂ
A
TI
PU
RI
LO
R
397

intuiţiile refulate apar exercitată la tipul

sub formă de proiecţii senzaţie de către
asupra obiectului. Cele inconştient. în plus,
mai aventuroase tocmai în virtutea
supoziţii ies acum la existenţei judecăţii,
iveală; dacă e vorba de ataşamentul de obiect
un obiect sexual, al tipului raţional nu
atunci geloziile deţine niciodată
imaginare joacă un rol importanţa care revine
considerabil, la fel şi relaţiei necondiţionate
stările de angoasă. în cu obiectul a tipului
cazuri grave, se senzaţie. Atunci cînd
dezvoltă tot felul de atitudinea sa ajunge la
fobii, mai ales o unilateralitate
simptome obsesive. anormală, el riscă să
Conţinuturile pa- fie absorbit de
tologice au un caracter inconştient într-o
remarcabil de măsură tot atît de mare
irealitate, adesea de pe cît fusese conştient
nuanţă morală şi legat de obiect. Odată
religioasă. Se dezvoltă nevrozat, el este mult
nu o dată un spirit mai
cîrcotaş sofisticat, o
morală ridicol de
scrupuloasă şi o
religiozitate primitivă,
superstiţioasă şi
„magică" ce recurge
la rituri abstruze.
Toate acestea provin
din funcţiile refulate,
mai puţin diferenţiate,
care în astfel de cazuri
se opun net conştiinţei
şi se manifestă cu atît
mai izbitor cu cit par
să se sprijine pe cele
mai absurde premise,
în totală opoziţie cu
simţul conştient al
realităţii. întreaga
cultură a simţirii şi
gîndirii apare, în
această personalitate
secundă, desfigurată
într-o primitivitate
patologică; raţiunea
este sofisticare şi
despicare a firului în
patru, morala este
moralizare seacă şi
fariseism vădit, religia
este superstiţie
absurdă, capacitatea
de instruire, acest
nobil dar al omului,
este subtilitate per-
sonală hipertrofiată,
adulmecare a fiecărui
colţ, care în loc să
ducă departe se pierde
în îngustimea unei
meschinării preaome-
neşti.
678. Caracterul
obsesiv special al
simptomelor nevrotice
reprezintă
contrapartida
inconştientă a relaxării
morale conştiente a
unei atitudini doar
senzitive care, din
unghiul de vedere al
judecăţii, acceptă
neselectiv tot ceea ce i
se înfăţişează. Cu toate
că absenţa premiselor
la tipul senzaţie nu
înseamnă defel lipsa
absolută a legilor şi a
limitelor, nu e mai
puţin adevărat că, în
cazul său, limitarea
esenţială izvorîtă din
judecată dispare. Ju-
decata raţională
reprezintă o
constrîngere conştientă
pe care tipul raţional
şi-o asumă, s-ar zice,
de bunăvoie. Această
constrîngere este
greu de tratat pe cale proces creator, activ
raţională, deoarece care pune în obiect tot
funcţiile către care se atît cît şi ia din el.
îndreaptă medicul se După cum îşi extrage
află într-o stare relativ în mod inconştient
nediferenţiată şi de reprezentarea din
aceea se poate conta obiect, tot astfel el
puţin sau deloc pe produce inconştient şi
ele. E nevoie adesea un efect în obiect.
să se recurgă la Intuiţia mijloceşte mai
mijloace de presiune întîi doar imagini şi
afectivă pentru a-i reprezentări de relaţii
conştientiza acestui şi de raporturi care nu
tip ceva. pot fi obţinute prin alte
funcţii sau pot fi
Intuiţia obţinute doar pe căi
679. Intuiţia (die foarte ocolite. Aceste
Intuition) ca funcţie a imagini posedă
percepţiei inconştiente valoarea unor
se îndreaptă în cunoştinţe anume care
atitudinea extravertită influenţează hotărîtor
în întregime către acţiunea în măsura în
obiecte exterioare. care accentul principal
Deoarece intuiţia este cade pe intuiţie. în
în principal un proces acest caz, adaptarea
inconştient, esenţa ei psihică se întemeiază
este foarte greu de aproape exclusiv pe
sesizat conştient. în intuiţii. Gîndirea,
conştiinţă, funcţia simţirea şi senzaţia
intuitivă se înfăţişează sînt relativ refulate,
ca o anume atitudine aceasta din urmă fiind
expectativă, o cea mai afectată,
reprezentare şi o deoarece ea, în calitate
privire introspectivă, de funcţie senzorială
în care întotdeauna conştientă,
doar rezultatul ulterior obstaculează cel mai
poate să ateste partea mult intuiţia. Senzaţia
care revine vederii în tulbură intuiţia pură,
interior şi cea care lipsită de prejudecăţi,
revine într-adevăr naivă, prin excitaţii
obiectului. După cum senzoriale inoportune
senzaţia, atunci cînd care orientează
predomină, nu este privirea către suprafeţe
doar un proces reactiv, fizice, deci tocmai
fără altă importanţă către lucrurile dincolo
pentru obiect, ci mai de care intuiţia
degrabă o actio care încearcă să ajungă.
pune mîna pe obiect şi Deoarece în atitudinea
îl modelează, tot astfel extravertită intuiţia se
şi intuiţia nu este doar orientează către
percepţie, doar obiect, ea se apropie
reprezentare, ci un de fapt foarte mult de
senzaţie, căci
398 T R PS
I I IH
O
L
O
GI
CE
DE 3
SC 9
RIE
RE
GE
NE
RA
LĂ
A
TIP
URI
LO
R
 este aproape tot atît de împing la găsirea de
verosimil ca atitudinea soluţii. Obiectele apar
de expectativă în faţa episodic ca posedînd
obiectelor exterioare să aproape o valoare
se poată sluji de exagerată, anume atunci
senzaţie. Dar pentru ca cînd au a se pune în
intuiţia să funcţioneze, slujba unei soluţii, a
senzaţia trebuie să fie unei eliberări, a găsirii
în bună măsură unei noi posibilităţi. De
reprimată. Prin senzaţie îndată însă ce şi-au
înţeleg în acest caz îndeplinit misiunea în
senzaţia senzorială calitate de treaptă sau
simplă şi directă ca dat de punte, ele îşi pierd,
fiziologic şi psihic ferm s-ar zice, orice valoare
conturat. E necesar să şi sînt îndepărtate ca
se stabilească acest
lucru în mod expres,
căci dacă îl voi întreba
pe intuitiv după ce se
orientează, îmi va
vorbi de lucruri care
seamănă riguros exact
cu senzaţiile
senzoriale. El se va
sluji chiar de expresia
„senzaţie". El arc într-
adevăr senzaţii, dar se
orientează nu după ele,
ci ele îi servesc drept
punct de sprijin pentru
reprezentări intuitive.
Ele sînt alese în
virtutea unor premise
inconştiente. Nu cea
mai puternică senzaţie
fiziologică este aceea
care dobîndeşte
valoarea maximă, ci
oricare alta, căreia
atitudinea inconştientă
a intuitivului îi sporeşte
sensibil valoarea. Ea
capătă uneori o
importanţă majoră şi
apare în conştiinţa
intuitivului sub forma
unei senzaţii pure, ceea
ce, de fapt, ea nici nu
este.
680. După cum în
atitudinea extravertită
senzaţia tinde să aibă
cea mai puternică
realitate, deoarece
numai astfel se creează
aparenţa unei vieţi
plenare, tot aşa şi
intuiţia tinde să
sesizeze posibilităţile
cele mai mari, întrucît
prin reprezentarea
posibilităţilor
presimţirea este
satisfăcută în chipul cel
mai plenar. Intuiţia
tinde să descopere
posibilităţile conţinute
în datul obiectiv, de
aceea ea şi este în
calitate de simplă
funcţie coordonată (şi
anume, atunci cînd nu
este predominantă),
mijlocul auxiliar care
acţionează automat
atunci cînd nici o altă
funcţie nu poate găsi o
ieşire dintr-o situaţie pe
toate laturile închisă.
Dacă însă predomină
intuiţia, atunci toate
situaţiile obişnuite de
viaţă se înfăţişează ca
nişte spaţii închise pe
care ea urmează să le
deschidă. Ea caută
necontenit ieşiri şi
posibilităţi noi de viaţă
exterioară. Pentru
atitudinea intuitivă
orice situaţie de viaţă
devine în scurt timp o
închisoare, un fel de
lanţuri strivitoare ce
anexe incomode. Un sufoce. Ce-i drept, el ia
fapt real are valoare în în stăpînire cu o mare
măsura în care des- intensitate, uneori cu
chide noi posibilităţi un entuziasm
capabile să îl extraordinar, obiecte şi
transgreseze şi care căi noi pentru ca apoi,
totodată îl pot elibera de îndată ce le-a
pe individ de el. măsurat acestora
Posibilităţile care apar întinderea şi a intuit că
sînt motive nu se mai pot dezvolta
constrîngătoare, considerabil în viitor,
cărora intuiţia nu i se să le abandoneze cu
poate sustrage şi răceală, cu nepăsare şi
cărora ea le sacrifică parcă fără amintire.
totul. Atîta timp cît există o
posibilitate, intuitivul
Tipul intuiţie este legat de ea prin
extravertită forţa destinului. Este
ca şi cum întreaga-i
681. Acolo unde existenţă s-ar absorbi
domină intuiţia, apare în noua situaţie. Ai
o psihologie aparte, impresia, pe care el o
inconfundabilă. împărtăşeşte, că a
Deoarece intuiţia se ajuns la o cotitură
orientează după obiect, definitivă în viaţă şi că
ea manifestă o de acum încolo nu va
dependenţă puternică mai putea să gîndească
de situaţii exterioare, şi să simtă altminteri.
dar natura acestei Oricit de rezonabil şi
dependenţe este cu de oportun este totul,
totul diferită de aceea a oricîte argumente ar
tipului senzaţie. pleda în favoarea sta-
Intuitivul nu e de găsit bilităţii, nimic nu îl va
acolo unde sînt valori împiedica însă ca într-o
reale, unanim bună zi să considere
acceptate, ci aceeaşi situaţie, care
întotdeauna acolo unde mai înainte îi păruse o
avem de-a face cu eliberare salutară,
posibilităţi. El posedă drept închisoare, şi să
un fler fin pentru ceea acţioneze în
ce e încă în germene şi consecinţă. Nici
anunţă un viitor raţiunea, nici
promiţător. Nu c sentimentul nu îl pot
niciodată de găsit în opri sau face să dea
situaţii stabile, care înapoi în faţa unei noi
există de multă vreme, posibilităţi, chiar dacă
sînt solid întemeiate şi ea este eventual în con-
au o valoaie general tradicţie cu
recunoscută, dar convingerile sale de
limitată. De vreme ce pînă atunci. Gîndirea
se află necontenit în şi simţirea,
căutarea de noi comportamentele
posibilităţi, situaţiile indispensabile ale
stabile ameninţă să-1 convingerii, sînt la el
40 T D 4
I E
0 P 0
1
funcţii mai puţin încît trece nu o dată
diferenţiate care nu drept aventurier imoral
dispun de o greutate ho- şi lipsit de scrupule.
tăritoare şi care ca atare Deoarece intuiţia lui se
nu sînt în măsură să ocupă de obiecte
opună o rezistenţă de exterioare şi presimte
durată forţei intuiţiei. Şi posibilităţile exterioare,
totuşi aceste funcţii, el se îndreaptă bucuros
singure, sînt capabile să către îndeletniciri care
compenseze eficient îi permit să-şi dezvolte
primatul intenţiei, pe cit posibil mai
conferind intuitivului complex însuşirile.
judecata care lui, în Numeroşi negustori,
calitate de tip, îi lipseşte întreprinzători,
cu de-săvîrşire. speculanţi, agenţi,
Moralitatea intuitivului politicieni etc. aparţin
nu este nici intelectuală, acestui tip.
nici afectivă; el are o 682. Tipul intuiţie
morală a sa anume, extravertită apare la
respectiv fidelitatea femei mai frecvent
faţă de propria intuiţie decît la bărbaţi. La ele,
şi supunerea de activitatea intuitivă se
bunăvoie faţă de forţa manifestă mai
acesteia. Grija pentru puţin profesional şi mai
bunăstarea celor din mult social. Femeile de
jurul său este mică. Bu- acest gen se
năstarea fizică a pricep să exploateze
acestora constituie toate mijloacele sociale,
pentru el un argument să înnoade tot fe
tot atît de puţin temeinic lul de legături mondene,
ca şi propria lui să găsească bărbaţi de
bunăstare. Tot atît de pu- viitor, pentru ca
ţin respect are şi pentru apoi să renunţe la tot
convingerile şi pentru o nouă
obişnuinţele de viaţă ale posibilitate.
mediului său, în aşa fel 683. E de la sine
înţeles că un astfel de tip
este atît din punct
de vedere economic, cît
şi din acela al provocării
culturii extrem
de important. Dacă este
bun din fire, adică nu
prea egoist, el îşi
poate dobîndi merite
enorme ca iniţiator sau
cel puţin ca pro
motor al oricăror
activităţi de început. El
este avocatul natural
al tuturor minorităţilor
care promit. Deoarece e
în stare să sesi
zeze intuitiv anumite
însuşiri şi posibilităţi
atunci cînd se orien
tează mai puţin după
lucruri şi mai mult după
oameni, el poate
să-şi „facă" oameni.
Nimeni ca el nu posedă
o mai mare capa
citate de a insufla
semenilor săi curaj sau
entuziasm pentru o
nouă cauză, chiar dacă
el o va abandona în
foarte scurt timp.
Cu cît intuiţia îi este mai
puternică, cu atît
subiectul său se con
topeşte mai mult cu
posibilitatea întrezărită.
El o însufleţeşte, o
reprezintă intuitiv cu o
căldură convingătoare,
o încarnează ca să spun
aşa. Pentru el, ea nu
este comedie, ci destin.
684. Această orientare
îşi are primejdiile ei
mari, căci intui
tivul îşi risipeşte prea
uşor viaţa, însufleţind
oameni şi lucruri
şi răspîndind în jurul lui
o plenitudine de viaţă
pe care însă nu
el o trăieşte, ci ceilalţi o
trăiesc. Dacă ar putea să
se fixeze la
un lucru anume, ar
culege roadele muncii
sale, dar foarte repede
trebuie să alerge după o
nouă posibilitate şi să-şi
părăsească pă-
mînturile abia
însămînţate de pe care
alţii vor strînge recolta.
La sfîrşit pleacă cu
mîinile goale. Dacă
lasă însă lucrurile să
ajungă atît de departe,
intuitivul are şi propriul
inconştient îm
potriva lui.
685. Inconştientul
intuitivului prezintă o
anume asemănare cu
acela al tipului senzitiv.
Gîndirea şi simţirea sînt
relativ refulate
şi formează în
inconştient gînduri şi
sentimente infantil-
arhaicc,
comparabile cu acelea
ale tipului opus. Ele
apar sub formă de
proiecţii intensive şi sînt
tot atît de absurde ca
acelea ale tipului
senzaţie, doar că le
lipseşte, cred, caracterul
mistic; ele se referă
de cele mai multe ori
la lucruri cvasireale,
precum supoziţii
sexuale, financiare şi
de altă natură, ca de
pildă flerul pentru
boli ascunse. Această
deosebire este produsă,
s-ar zice, de refu
larea senzaţiilor reale.
Acestea din urmă se fac,
de regulă, ob
servate şi prin aceea că
intuitivul se leagă brusc
de o femeie
nepotrivită lui, respectiv
de un bărbat nepotrivit
ei, şi anume ca
urmare a faptului că
aceste persoane au atins
sfera de senzaţii
arhaice. De aici rezultă
o legătură obsesională
inconştientă cu
obiectul, a cărei lipsă
de perspectivă este cel
mai adesea ne
echivocă, într-un astfel
de caz avem de-a face
cu un simptom
obsesional, absolut
caracteristic pentru acest
tip. Nesupunîndu-şi
deciziile judecăţii
raţionale, ci exclusiv
perceperii de posibilităţi
întîmplătoare, el
revendică aceeaşi
libertate şi
independenţă ca
şi tipul senzaţie. El iese
din limitele impuse de
raţiune şi, în conştiinţă el trădează cu
nevroză, cade pradă suverană superio
constrîngerilor ritate şi brutalitate
inconştiente, senzaţia şi obiectul
sofisticării, perceput. Nu în sensul că
subtilităţii hipertrofiate s-ar socoti pe sine
şi ataşamentului superior şi brutal, ci în
obsesional faţă de sen acela că pur şi simplu
zaţia obiectului. în
402 TI nu poate de cele mai
PU
multe ori să ţină pasul
RI
PS cu experienţa lor.
IH Totuşi, funcţiile
OL judicative există, doar că
O
GI existenţa lor se des
CE făşoară în mare parte în
inconştient. Şi cum
nu vede obiectul vizibil inconştientul, in
oricui, că trece pe lingă ciuda separării sale de
el la fel ca tipul senzaţie subiectul conştient, se
pe lîngă sufletul manifestă mereu,
obiectului pe care nu îl se observă şi în viaţa
vede. Motiv pentru care tipurilor iraţionale
obiectul se răzbună judecăţi şi acte opţio
tîrziu sub forma nale izbăvitoare care se
ipohondriilor ivesc sub formă de
obsesionale, a fobiilor şi aparente sofisticări,
a tot felul de alte de manie a judecăţii
senzaţii fizice absurde. reci, de selectare
aparent premeditată de
Rezumatul tipurilor persoane şi situaţii.
iraţionale Aceste trăsături poartă o
686. Denumesc pecete infantilă şi
iraţionale cele două chiar primitivă; uneori
tipuri precedente pentru ele sînt izbitor de naive,
motivul deja amintit, alteori sînt şi
după care clc nu îşi
întemeiază conduita
pe judecăţi raţionale, ci
pe forţa absolută a
percepţiei. Percepţia
lor se orientează după
evenimcnţialul propriu-
zis, fără interven
ţia selectivă a judecăţii.
în această privinţă, ele
deţin o superi
oritate semnificativă
asupra primelor două
tipuri raţionale. Eve-
nimenţialul obiectiv este
legic şi întîmplâtor.
Legic fiind, el este
accesibil raţiunii,
întîmplător fiind, el este
inaccesibil raţiunii.
S-ar putea spune şi
invers, anume că
socotim legic acel
aspect
al evenimenţialului care
apare raţiunii noastre ca
atare, şi întîm
plător, acela în care nu
descoperim nici o
legitate. Postulatul
unei legităţi universale
rănii ne singurul postulat
al raţiunii noas
tre, nu însă şi al
funcţiilor noastre
perceptive.
Neîntemeindu-se
în nici un fel pe
principiul raţiunii şi pe
postulatul ei, ele sînt
de natură iraţională. De
aceea, în conformitate cu
natura lor, nu
mesc aceste tipuri de
percepţie, iraţionale.
687. Ar fi însă cu
desăvîrşire incorect să le
considerăm „ne
rezonabile" pentru că
subordonează judecata
percepţiei. Ele nu
sînt decît empirice; într-
un grad foarte înalt se
întemeiază ex
clusiv pe experienţă, şi
o fac atît de exclusiv
îneît judecata lor
 DESCRIER
E
GENERAL
ĂA
TIPURILOR
403
lipsite de consideraţie,
brutale şi violente. Celui
care are o atitudine
raţională i s-ar putea uşor
părea că astfel de oameni
ar fi potrivit caracterului
lor adevărat, raţionalişti
şi interesaţi în sens rău.
Această apreciere s-ar
potrivi însă doar
inconştientului lor, nu şi
psihologiei lor conştiente
care, orientată în
întregime pe percepţie,
este inaccesibilă
judecăţii raţionale, în
virtutea naturii ei
iraţionale. în fine, s-ar
putea ca pentru
atitudinea raţională, o
astfel de aglomerare de
întîmplări accidentale
nici să nu merite numele
de „psihologie". Tipul
iraţional compensează
această judecată
defavorabilă prin
impresia pe care i-o face
tipul raţional: el vede în
acesta din urmă o fiinţă
doar pe jumătate vie, al
cărei unic scop ar sta în
faptul de a pune în
lanţurile raţiunii şi de a
sufoca prin judecăţi tot
ceea ce e viu. Evident, e
vorba aici de cazuri
extreme, dar ele apar.
688. Judecat după
ceea ce i se întîmplă,
tipul iraţional ar pu
tea să pară tipului
raţional un raţionalist de
calitate inferioară.
Lui nu i se întîmplă,
într-adevăr, nimic
fortuit — în asta este
maestru —, ci judecata
raţională şi intenţia
raţională sînt acelea
care îi ies în cale. Fapt
care pentru tipul
40 T U
4 I
raţional este de o in-
conceptibilitate
comparabilă doar cu
uimirea tipului iraţional
ca
re descoperă că cineva
situează ideile raţionale
mai presus de
evenimentele vii şi reale.
Aşa ceva i se pare
acestuia incredibil.
De regulă, e inutil a voi
să-i propui un principiu
în această di
recţie, căci el ignoră şi
respinge chiar orice
înţelegere raţională,
tot aşa precum pentru
tipul raţional ideea de a
face un contract
fără consultări şi
angajamente reciproce
este de negîndit.
689. Aceste
consideraţii mă conduc
la problema relaţiilor
psi
hice între reprezentanţii
diverselor tipuri în
psihiatria mai nouă.
Relaţia psihică este
desemnată prin noţiunea
de „raport", împru
mutată terminologiei
şcolii franceze de
hipnoză. Raportul constă
în primul rînd în
sentimentul unui acord
existent în pofida deo
sebirii recunoscute ca
atare. Chiar
recunoaşterea
deosebirilor
existente, în măsura în
care este comună,
constituie deja un ra
port, adică un sentiment
de concordanţă.
Conştientizînd în cazul
dat, într-o măsură mult
mai mare, acest
sentiment, descoperim
că nu este vorba doar de
un sentiment de factură
inanalizabilă,
ci şi de o înţelegere sau
de un conţinut de
cunoaştere care re-
DE
R SC
I RI
ER
E
GE
NE
RA
LA
A
TI
PU
RI
LO
R
405

prezintă sub formă atitudinea extravertită

ideatică punctul de este, în principiu,
concordanţă. Această re- hotărîtoare în problema
prezentare raţională este relaţiilor umane;
exclusiv valabilă doar principiul introvertirii
pentru tipul raţional, nici apare şi el, fireşte, dar
într-un caz pentru cel trece drept o excepţie şi
iraţional, căci raportul face apel la toleranţa
acestuia nu se bazează celor din jur.
nicidecum pe judecată, ci
pe paralelismul eveni-
mentelor, pe paralelismul
a ceea ce se întîmplă în
chip viu. Sentimentul său
de concordanţă stă în
perceperea comună a
unei senzaţii sau intuiţii.
Insul raţional ar spune că
raportul cu iraţionalul se
sprijină pe date pur
accidentale. Atunci cînd
situaţiile obiective
concordă întîmplător, ia
naştere ceva care
seamănă cu o relaţie
umană, dar nimeni nu ii
cunoaşte acesteia
valabilitatea şi durata.
Pentru tipul raţional este
aproape penibilă ideea
că relaţia durează exact
atît timp cît împrejurările
exterioare au întîmplător
ceva în comun. Lui i se
pare că aşa ceva nu ar fi
cu deosebire uman, în
vreme ce tipul iraţional
vede aici tocmai un
caracter uman de o
frumuseţe deosebită.
Urmarea este că fiecare îl
consideră pe celălalt un
ins lipsit de relaţii, un
om pe care nu se poate
conta şi cu care nu te
poţi înţelege. în orice
caz, la un astfel de
rezultat ajunge cineva
abia atunci cînd încearcă
să dea seama în chip
conştient de genul de
relaţie pe care îl
întreţine cu semenul său.
Această probitate
psihologică nefiind prea
obişnuită, se întîmplă
adesea ca, în ciuda
diferenţei absolute de
puncte de vedere, să se
stabilească un raport,
după cum urmează:
printr-o proiecţie tăcută,
cineva presupune că
altcineva îi împărtăşeşte
opinia în cîteva puncte
esenţiale, în vreme ce
acesta din urmă intuieşte
sau simte o comunitate
obiectivă, despre care
acela nu are nici cea mai
vagă conştiinţă şi a cărei
existenţă ar contesta-o
imediat, tot aşa după
cum acestuia nu i-ar
trece prin minte că
relaţia sa trebuie să se
sprijine pe o comunitate
de opinii. Astfel de
raporturi sînt din cele
mai frecvente, ele se
bazează pe o proiecţie
care ulterior devine sursă
de neînţelegeri. 690.
Relaţia psihică în
atitudinea extravertită se
reglează întotdeauna
după factori obiectivi,
după condiţii exterioare.
Ceea ce este un individ
în interiorul său nu are
niciodată o importanţă
decisivă. Pentru cultura
noastră contemporană,
 3.
Ti
pu
l două imagini care rezultă
in
tr
ov
er
tit
a) Atitudinea
generală a conştiinţei
691. După cum am
arătat la începutul
acestui capitol, tipul
introvertit se deosebeşte
de cel extravertit prin
faptul că el nu
se orientează, asemenea
celui din urmă,
precumpănitor după
obiect şi după datul
obiectiv, ci după factori
subiectivi. în capi
tolul amintit, am
menţionat între altele că,
în cazul introvertitu
lui, între percepţia
obiectului şi propria sa
acţiune se strecoară
o opinie personală care
împiedică acţiunea să
capete un caracter
corespunzător datului
obiectiv. Acesta este
fireşte un caz spe
cial, citat cu titlu de
exemplu şi destinat unei
simple ilustrări.
Aici trebuie să căutăm,
fireşte, formulări mai
generale.
692. Conştiinţa
introvertită vede, ce-i
drept, condiţiile exte
rioare, alege însă
determinanta subiectivă
pe care o socoteşte a
fi cea mai importantă.
Acest tip se orientează
deci după acel
factor al perceperii şi
cunoaşterii reprezentînd
dispoziţia subiec
tivă cu care se
receptează excitaţia
senzorială. Două
persoane
40 T RI
6 I
văd, de pildă, acelaşi
obiect, dar ele nu îl văd
astfel îneît cele
să fie absolut identice.
Abstracţie fă-
cînd de diferenţele
ţinînd de acuitatea
organelor de simţ şi de
ecuaţia personală, există
adesea deosebiri
profunde în modul şi
gradul de asimilare
psihică a imaginii
percepute. în vreme ce
tipul extravertit se
revendică precumpănitor
de la ceea ce îi vine
dinspre obiect,
introvertitul se sprijină
mai cu seamă pe conste
laţia pe care impresia
exterioară o produce în
subiect. în cazul
unei apercepţii,
deosebirea poate fi
desigur foarte delicată,
dar
în ansamblul economiei
psihice ea se manifestă
foarte viu, şi
anume sub forma unei
rezervaţii a eului; iar
pentru a anticipa:
consider că este eronată şi
depreciatoare opinia care,
alăturîndu-se
lui Weininger, numeşte
această atitudine
filautică sau autoero-
tică, sau egocentrică, sau
subiectivistă sau egoistă.
Ea corespun
de prejudecăţii nutrite de
atitudinea extravertită
faţă de esenţa
introvertitului. Nu
trebuie niciodată uitat
— ceea ce modul de
a vedea extravertit uită
prea lesne —, că orice
percepţie şi orice
cunoaştere sînt nu doar
obiectiv, ci şi subiectiv
determinate. Lu
mea este nu doar în sine
şi pentru sine, ci este şi
aşa cum îmi
D ER
E E
GE
NE
RA
LA
A
TI
PU
RI
LO
R
40 7
apare. în fapt, noi nu însăşi, iar un acord cu
avem nici un criteriu tradiţiile ar fi un lucru
care să ne permită să imposibil. în această
evaluăm o lume pe care măsură deci, factorul
subiectul n-ar putea-o subiectiv este ceva tot
asimila. Tre-cînd cu atît de inexorabil dat ca
vederea factorul şi întinderea mării sau
subiectiv, am nega raza Pămîntu-lui. Şi tot
marea îndoială cu astfel, el reclamă
privire la posibilitatea întreaga demnitate a
de cunoaştere absolută. unei dimensiuni care
Ne-am angaja astfel pe determină lumea şi care
calea acelui pozitivism se cuvine să nu fie
găunos şi searbăd care a nicăieri şi nici-
schimonosit epoca de
trecere către veacul
nostru şi am ajunge la
acea lipsă de modestie
intelectuală care anunţă
grosolănia sentimen-
tului şi o violenţă pe cît
de stupidă, pe atît de
arogantă. Supra-
apreciind capacitatea de
cunoaştere obiectivă,
refulăm importanţa
factorului subiectiv, în
genere, importanţa
subiectului. Dar ce este
subiectul? Subiectul
este omul, subiectul
sîntem noi. E păgubitor
să se uite că actul de
cunoaştere implică un
subiect şi că nu există în
general nici un fel de
cunoaştere şi, în conse-
cinţă, pentru noi nici
lume, dacă cineva nu
poate spune: „eu
cunosc", punînd însă
astfel limitele subiective
ale oricărei cunoaşteri.
Acelaşi lucru e valabil
pentru toate funcţiile
psihice: ele au un
subiect, care e tot atît de
indispensabil ca şi
obiectul. 693. Este
caracteristic pentru
aprecierea extravertită
de astăzi că termenul
„subiectiv" sună
ocazional aproape
peiorativ şi că formula
„doar subiectiv"
reprezintă o armă
primejdioasă, destinată
să-1 lovească pe acela
care nu este pe deplin
convins de
superioritatea
necondiţionată a
obiectului. Trebuie de
aceea să înţelegem bine
accepţia în care este
folosit termenul
„subiectiv" în cercetarea
de faţă. Prin factor
subiectiv desemnez acea
acţiune şi reacţiune
psihică ce se contopeşte
cu influenţa obiectului
într-o nouă stare de fapt,
de natură psihică. Atît
timp cît factorul
subiectiv rămîne din
cele mai vechi timpuri
şi la toate popoarele
lumii într-o foarte mare
măsură identic cu sine
însuşi — prin faptul că
percepţiile elementare şi
actele de cunoaştere sînt
pretutindeni şi în toate
timpurile aceleaşi —, el
este o realitate tot atît
de solid întemeiată ca şi
obiectul exterior. Dacă
nu ar fi aşa, nu s-ar
putea vorbi de nici un
fel de realitate durabilă
şi în esenţă egală cu sine
odată scoasă din calcul.
Factorul subiectiv este
cealaltă lege universală,
iar cel care se sprijină
pe el se sprijină pe o
temelie la fel de sigură,
de durabilă şi de
valabilă ca şi cel care se
revendică de la obiect.
Cum însă obiectul şi
datul obiectiv nu rămîn
mereu la fel, supuse
fiind atît caducităţii cît
şi hazardului, şi
factorul subiectiv este,
la rîndu-i, supus
schimbării şi hazardului
individual. Astfel,
valoarea lui este doar
relativă. Dezvoltarea
nemăsurată a punctului
de vedere introvertit în
conştiinţă duce nu la o
utilizare mai bună şi
mai valabilă a naturi.
factorului subiectiv, ci
la o subiectivizare
artificială a conştiinţei
care merită reproşul de
„doar subiectiv". Apare
astfel replica la
desubiectivizarea
conştiinţei în atitudinea
excesiv extravertită pe
care Weininger o şi simplu cu eul su
numeşte „mizautică".
694. Deoarece
atitudinea introvertită se
sprijină pe o condiţie
universală, extrem de
reală şi absolut
indispensabilă a
adaptării
psihologice, expresii ca
„filautic", „egocentric"
şi altele de ace
laşi fel sînt mai degrabă
nepotrivite şi
reprobabile, căci nasc
pre
judecata după care ar fi
vorba doar de mult
iubitul nostru cu.
Nimic mai fals decît o
astfel de presupunere,
pe care însă o în-
tîlnim adesea examinînd
judecăţile extravertitului
despre intro
408
TIPURI PSIHOLOGICE
şi cu totul altfel de
semnificaţii. Este o
particularitate
caracteristică a în care este sesizat
introvertitului faptul
că el, urmîndu-şi
deopotrivă înclinarea
proprie şi prejudecata
generală, îşi confundă
eul cu şinele propriu,
ridicîndu-1 pe primul la
rangul de subiect al
procesului psihic şi
înfăptuind astfel acea
subiecţi vizare
maladivă a conştiinţei,
pomenită mai sus, care
îl înstrăinează de
obiect.
6%. Structura
psihică este identică cu
ceea ce Semon3 a numit
mneme, iar eu,
inconştientul colectiv.
Şinele individual este o
parte, un fragment sau
un reprezentant al unui
fel de curent psihic,
existent în nuanţe
particulare
pretutindeni, în toate
fiinţele vii, şi care
renaşte de fiecare dată
vertit. Nu aş vrea însă
să atribuim în nici un
caz această eroare
de judecată doar
extravertitului ca
individ, ci, mai degrabă,
ve
derilor extravertite,
astăzi general
răspîndite, care nu se
limi
tează la tipul
extravertit, ci sînt
reprezentate, în aceeaşi
măsură
şi de către tipul
introvertit, chiar
împotriva lui însuşi.
Acesta din
urmă, spre deosebire de
tipul extravertit, poate
fi pe bună drep
tate învinuit că este
infidel propriei sale
695. Atitudinea
introvertită se
orientează în mod
normal după
structura psihică, în
principiu dată ereditar
şi inerentă subiectu
lui. Ea nu este însă
nicidecum identică pur
biectului, cum s-ar
putea crede după
expresiile amintite mai
sus,
ci este structura psihică
a subiectului de
dinaintea oricărei dez
voltări a eului.
Subiectul care stă
propriu-zis la bază,
anume şi
nele, este de departe
mai cuprinzător decît
eul, prin faptul că el
conţine şi inconştientul,
în timp ce eul constituie
în esenţă cen
trul conştiinţei. Dacă
eul ar fi identic cu
şinele, ar fi de necon
ceput că putem apărea
ocazional în vise sub cu
totul alte forme
cu fiecare nouă făptură.
Din cele mai vechi
timpuri, modul
înnăscut al acţiunii este
numit instinct; pentru
modalitatea sau forma
psihic obiectul, am
propus termenul de
arhetip. Presupun că
ceea ce se înţelege prin
instinct este cunoscut.
Cu arhetipurile, lu-
crurile stau altminteri.
înţeleg prin arhetip
ceea ce am numit,
printr-un termen
împrumutat de la Jacob
Burckhardt, „imagine
primordială"4.
Arhetipul este o
formulă simbolică ce
intră în funcţiune ori de
cîte ori fie nu există
încă noţiuni conştiente,
fie acestea sînt absolut
imposibile, din raţiuni
interioare sau exte-
rioare. Conţinuturile
inconştientului colectiv
apar în conştiinţă sub
formă de concepţii şi
înclinaţii marcate.
Individul le inter-
pretează, de regulă, ca
fiind determinate de
obiect — de fapt, în
mod eronat, căci ele
provin din structura
inconştientă a psi-
hicului şi sînt doar
declanşate de acţiunea
obiectului. Aceste
înclinaţii şi concepţii
subiective sînt mai
puternice decît in-
fluenţa obiectului,
valoarea lor psihică este
mai mare, în aşa fel
îneît ele se suprapun
tuturor impresiilor.
După cum introverti-
tului i se pare de
neconceput ca obiectul
să fie întotdeauna fac-
torul hotărîtor, tot astfel
pentru extravertit
rămîne o enigmă faptul
că un punct de vedere
subiectiv poate fi
considerat superior
unei situaţii obiective.
El ajunge inevitabil la
presupunerea că
introvertitul este fie un
egoist încrezut, fie un
doctrinar exaltat. Mai
recent, ar crede că
introvertitul se află sub
influenţa unui
3 Richard Semon, Die
Mneme als erhahendes
Prinzip im Weclisel des or-
ganischen Geschehens,
1904.
4 Vezi „Imagine" în
capitolul Definiţii.
409
DESCRIE
RE
GENERAL
AA
TIPURILO
R
complex inconştient al
puterii. Această
prejudecată
extravertită este fără
îndoială întărită de
introvertit prin modul
său de expresie, precis
şi intens generalizator,
care lasă impresia că ar
exclude de la bun
început orice altă
părere. De altfel chiar
modul categoric şi
rigid al judecăţii
subiective,
supraordonată aprioric
oricărui dat obiectiv,
este suficient pentru a
crea impresia de
egocentrism accentuat.
împotriva acestei
prejudecăţi, in-
trovertitului îi lipseşte
de cele mai multe ori
argumentul corect: el
ignoră premisele
inconştiente, dar de
valabilitate absolut ge-
nerală, ale judecăţii sau
ale percepţiilor sale
subiective. Cores-
punzător stilului
momentului, el caută în
afara şi nu în spatele
conştiinţei sale. Dacă
este şi puţin nevrozat,
acesta este semnul unei
identităţi inconştiente
mai mult sau mai puţin
depline dintre eu şi
sine, prin care şinele
este redus la valoarea
zero, iar cui este
umflat fără măsură.
Forţa indubitabilă,
definitorie pentru lume,
a factorului subiectiv
este comprimată apoi în
eu, ceea ce duce la o
sete imensă de putere şi
la un egocentrism de-a
dreptul stupid. Orice
psihologie care reduce
esenţa omului la
instinctul inconştient al
puterii ia naştere din
această dispoziţie. în
multe cazuri, lipsa de
gust la Nietzsche, de
pildă, îşi datorează
existenţa
subiectivizării
conştiinţei.
b) Atitudinea
inconştientului
697. Poziţia
privilegiată a factorului
subiectiv în conştiinţă
semnifică o valorizare
minoră a factorului
obiectiv. Obiectul nu
deţine acea importanţă
care ar trebui de fapt
să-i revină. După cum
în atitudinea
extravertită, el joacă un
rol prea mare, în cea
introvertită are prea
puţin de spus. în
măsura în care
conştiinţa
introvertitului se
subiectivizează, iar eul
deţine o importanţă ne-
cuvenită, obiectului i
se conferă, în schimb,
o poziţie care în timp
nu se poate susţine.
Obiectul este o mărime
de indubitabilă forţă, în
vreme ce eul este ca şi atitudinea
foarte limitat şi fragil. normală extravertită.
Altceva ar fi dacă Dacă însă eul asumă
şinele s-ar opune revendicarea su-
obiectului. Şinele şi biectului, atunci apare
lumea sînt mărimi firesc o intensificare,
comensurabile, de unde cu rol compensator, a
faptul că atitudinea influenţei obiectului.
introvertită normală are Această schimbare se
tot atîta valabilitate şi traduce prin aceea
legitimitate existenţială
41 T D 41
0 I E 1
că, în ciuda unui efort încrucişează
uneori de-a dreptul permanent cu
disperat de a asigura impresiile
superioritatea eului, copleşitoare pe care i
obiectul şi datul le face obiectul, care
obiectiv exercită îi impune continuu, în
influenţe extrem de pofida voinţei sale,
puternice, care sînt cu stîrnind în el afectele
atît mai insurmontabile cele mai neplăcute şi
cu cît cuprind pe cale mai durabile, şi
inconştientă individul, urmărindu-1 pas cu
impunîndu-sc astfel pas. Introvertitul are
irezistibil conştiinţei. nevoie mereu de o
Ca urmare a relaţiei lucrare interioară
defectuoase dintre eu enormă pentru a se
şi obiect — voinţa de putea „menţine". De
dominaţie nu unde faptul că forma
înseamnă adaptare — nevrotică tipică pentru
apare în inconştient o el este psihastenia, o
relaţie compensatoare boală caracterizată, pe
de-o parte, de o mare
cu obiectul care se ma-
senzitivitate, pe de
nifestă in conştiinţă ca
alta, de o mare
ataşament
epuizare şi oboseală
necondiţionat şi
cronică.
ircpresibil faţă de
699. Analiza
acesta. Cu cît eul
inconştientului
încearcă să-şi asigure
personal descoperă o
toate libertăţile
mulţime de fantezii ale
posibile, cu cît puterii, asociate cu
încearcă să fie anxietăţi în faţa unor
autonom, superior şi obiecte puternic
fără îndatoriri, cu atît însufleţite, cărora
se înrobeşte mai mult introvertitul le şi cade
datului obiectiv. de fapt pradă. Ca
Libertatea de spirit este
pusă în lanţurile unei
mizere dependenţe
financiare, nepăsarea
în acţiune se frîngc din
cînd in cînd cu teamă
în faţa opiniei publice,
superioritatea morală
se pierde în mlaştina
unor relaţii inferioare,
voluptatea dominaţiei
se sfîrşcştc într-o
jalnică dorinţă de a fi
iubit.
698. Inconştientul
se îngrijeşte în primul
rînd de relaţia cu
obiectul, şi anume într-
un mod capabil să
distrugă temeinic ilu-
ziile puterii şi
fanteziile superiorităţii
conştiinţei. Obiectul ia
proporţii înfricoşătoare,
în ciuda eforturilor
minimalizatoare depuse
de conştiinţă. în
consecinţă, eul se
străduieşte şi mai mult
să se separe de obiect
şi să-1 stăpînească. în
cele din urmă, eul se
înconjoară de un
sistem formal de
siguranţă (aşa cum 1-a
descris exact A. Adler),
care încearcă să
păstreze cel puţin iluzia
superiorităţii.
Introvertitul se separă
astfel complet de
obiect şi se uzează cu
totul în măsuri
defensive, pe de-o
parte, în încercări
zadarnice de a se
impune obiectului, de
cealaltă parte. Aceste
strădanii se
urmare, spaima de îngăduinţă să se mişte.
obiect dezvoltă o Romanul lui F. Th.
laşitate particulară Vischer Auch Einer
atunci cînd este vorba luminează în chip
ca subiectul să se afirme eminent această latură
sau să-şi afirme opinia, a stării sufletului
căci lui îi este frică de o introvertit şi totodată a
influenţă creseîndă a simbolisticii
obiectului. El se teme inconştientului colectiv
de afectele care se ascunde
impresionante ale dincolo de ea şi pe
altcuiva şi abia dacă se care, în cadrul de faţă,
poate apăra de spaima am lăsat-o deoparte,
de a nu cădea sub o pentru că ea nu
influenţă străină. caracterizează numai
Obiectele au pentru el tipul, ci este de ordin
calităţi puternice, general.
neliniştitoare, pe care
nu le poate analiza c)
conştient, dar pe care Particularită
crede că le percepe ţile
inconştient. Deoarece funcţiilor
relaţia sa conştientă cu psihologice
obiectul este relativ fundamenta
refulată, ea trece prin le în
inconştient unde atitudinea
captează calităţile introvertită
acestuia. Ele sînt în
primul rînd de ordin Gîndirea
infantil-arhaic. în 700. Descriind
consecinţă, relaţia sa cu gîndirea extravertită,
obiectul devine am caracterizat pe
primitivă şi asumă toate scurt şi gîndirea
acele particularităţi ce introvertită, asupra
caracterizează relaţia căreia aş vrea să revin
obiectuală primitivă. acum. Gîndirea
Este ca şi cum obiectul introvertită se
ar poseda forţe magice. orientează în primul
Obiectele noi, străine rînd după factorul su-
suscită spaimă şi biectiv. Acesta este
neîncredere, ca şi cum reprezentat cel puţin de
ar ascunde primejdii un sentiment subiectiv
necunoscute, obiectele al direcţiei, care
tradiţionale par legate determină în ultimă
cu fire nevăzute de instanţă judecăţile.
sufletul său, orice Uneori e vorba şi de o
schimbare apare ca imagine mai mult sau
supărătoare, dacă nu mai puţin completă
chiar primejdioasă, căci care slujeşte cumva de
ea semnifică, s-ar zice, măsură. Gîndirea se
o însufleţire magică a poate ocupa de mărimi
obiectului. Idealul concrete sau abstracte,
căutat este o insulă ea se orientează însă
pustie, unde nu se mişcă întotdeauna,
decît ceea ce capătă

L.
41 T RI
2 I ER
E
G
EN
ER
AL
Ă
A
TI
PU
RI
L
O
R
41 3
în momentul hotăritor, fapte noi, tot astfel
după datul subiectiv. gîndirea introvertită
Aşadar, ea nu duce de nu ajunge întotdeauna
la experienţa concretă să traducă imaginea
din nou la datul sa iniţială într-o idee
obiectiv, ci la conţinu- adecvată faptelor. Du-
tul subiectiv. Stările pă cum în primul caz
de fapt exterioare nu aglomerarea de fapte
sînt cauza şi scopul pur empirice muti-
acestei gîndiri, cu lează gîndirea şi
toate că introvertitul înăbuşă sensul, tot aşa
ar dori să-i dea o atare gîndirea introvertită
aparenţă, ci gîndirea înclină primejdios să
lui începe în subiect şi constrîngă faptele să
duce înapoi la subiect, intre în forma
chiar dacă ea imaginii ei sau înclină
întreprinde incursiuni chiar să le ignore, spre
foarte întinse în do- a-şi putea desfăşura în
meniul faptelor reale. voie produsul propriei
De aceea, în ce fantezii. în acest caz,
priveşte stabilirea de ideea reprezentată nu
fapte noi, ea nu are va
decît indirect valoare,
căci mijloceşte
precumpănitor opinii
noi şi doar mult mai
puţin cunoaşterea de
fapte noi. Ea pune
probleme şi creează
teorii, deschide
orizonturi şi per-
spective către interior,
dar se arată rezervată
faţă de fapte. Acestea
sînt pentru ea bune
exemple ilustrative,
cu condiţia să nu fie
niciodată
precumpănitoare.
Faptele sînt adunate
ca dovezi, niciodată
pentru ele însele.
Dacă totuşi se
întîmplă şi aşa ceva,
sensul demersului
este de reverenţă
adresată stilului
extravertit. Faptele
sînt pentru această
gîndire de importanţă
secundară, în vreme
ce dezvoltarea şi
reprezentarea ideii
subiective, a imaginii
simbolice iniţiale, ce
îi pluteşte mai mult
sau mai puţin obscur
prin faţa privirii
interioare, sînt pentru
ea de o importanţă
capitală. De aceea ea
nu tinde niciodată să
reconstruiască în idee
realul concret, ci să
modeleze imaginea
obscură, transformînd-
o într-o idee plină de
lumină. Ea aspiră să
ajungă la real, să vadă
cum faptele exterioare
îi umplu cadrul de
idei, iar forţa ei crea-
toare se confirmă în
producerea acelei idei
care, fiind absentă din
faptele exterioare,
este totuşi expresia
cea mai adecvată a
acestora. Sarcina
gîndirii este împlinită
atunci cînd ideea
creată de ea pare să
izvorască din faptele
exterioare care, la
rîndul lor, îi
demonstrează
valabilitatea.
70i. Dar după cum
gîndirea extravertită
nu izbuteşte să smulgă
faptelor concrete un
concept empiric solid
şi nici să producă
putea să-şi renege Ea creează teorii de
originea situată în dragul teoriilor,
imaginea arhaică aparent cu referire la
obscură. Ea conservă fapte reale sau cel
o trăsătură puţin posibile, dar cu
mitologică, tendinţa de a trece de
interpretată ca la ideal la simplul
„originalitate", iar în imaginar. Apar astfel
cazuri mai grave ca intuiţiile a
„toană", deoarece nenumărate
caracterul arhaic nu-i posibilităţi, dintre
apare imediat care însă nici una nu
specialistului care se realizează, şi, în
ignoră motivele mi- fine, imagini care nu
tologice. Forţa mai exprimă nici o
subiectivă de realitate exterioară, ci
convingere a unei sînt „doar" simboluri
astfel de idei ale incognoscibilului
obişnuieşte să fie pur şi simplu. Această
mare, cu atît mai gîndire devine astfel
mare cu cît vine mai mistică şi la fel de
puţin în atingere cu sterilă ca o gîndire
faptele exterioare. care se desfăşoară
Deşi aceluia care doar în cadrul faptelor
reprezintă ideea i se obiective. După cum
poate părea că aceasta din urmă
materialul faptic coboară la nivelul
sărăcăcios de care reprezentării faptelor,
dispune constituie cea dintîi se absoarbe
baza şi cauza în reprezentarea
credibilităţii şi nereprezentabilului,
valabilităţii propriei care nu ar putea fi
sale idei, lucrurile nu tradus nici măcar în
stau aşa, căci ideea îşi imagini.
extrage forţa de Reprezentarea faptelor
convingere din este de un
arhetipul ei incontestabil adevăr,
inconştient, care, ca căci factorul subiectiv
atare, este general este exclus, iar
valabil şi adevărat şi faptele se impun prin
va fi astfel în ele însele. Primul
eternitate. Dar acest spune: est, ergo est;
adevăr este atît de în schimb, ultimul
general şi de cogito, ergo cogito.
simbolic, încît pentru Gîndirea introvertită
a deveni un adevăr împinsă la extrem
practic de o oarecare ajunge la evidenţa
importanţă vitală, el propriei fiinţe
trebuie să se insereze subiective; la rîndu-i,
în cunoştinţele gîndirea extravertită
momentane admise şi ajunge la evidenţa
recunoscute ca atare. deplinei sale identităţi
Ce ar însemna, de cu faptul real. După
pildă, o cauzalitate cum ultima se renea-
care nu ar putea fi în gă pe sine,
nici un fel absorbindu-se cu totul
identificată în cauze în obiect, prima se
şi efecte practice? goleşte de orice
702. Gîndirea conţinut şi se
introvertită se pierde mulţumeşte cu simpla
uşor în adevărul imens sa existenţă. în felul
al factorului subiectiv.
414 T R PS
I I IH
OL
O
GI
CE
DES 4
CRI 1
ER
E
GE
NE
RA
LĂ
A
TIP
URI
LO
R
acesta, înaintarea cu alte cuvinte, o
vieţii este, în ambele nevroză avînd
cazuri, refulată din caracterul unei uzuri
funcţia de gîndire şi interne asociate cu
îndreptată către epuiza
domeniul celorlalte rea cerebrală creseîndă,
funcţii psihice, aflate deci a unei psihastenii.
pînă atunci într-o
relativă inconştienţă. Tipul gîndire
Sărăcirea gîndirii introvertită
introvertite în materie 704. După cum, de
de fapte obiective este pildă, un Darwin ar
compensată de o ilustra tipul normal
abundenţă de fapte al gîndirii extravertite,
inconştiente. Cu cit Kant bunăoară, opus
conştiinţa limitează lui, ar ilustra tipul
funcţia gîndirii la un
cerc foarte restrîns şi pe
cît posibil vid, dar care
pare să conţină întreaga
plenitudine a divinului,
cu atit fantezia
inconştientă se
îmbogăţeşte cu o
multitudine de fapte de
formă arhaică, un
pandemonium de
dimensiuni magice şi
iraţionale care, potrivit
genului de funcţie care
înlocuieşte gîndi-rea ca
purtătoare a vieţii,
dobîndesc o înfăţişare
specială. Dacă este
vorba de funcţia
intuitivă, atunci
„cealaltă parte" este
văzută cu ochii unui
Kubin sau unui
Meyrink. Dacă avem a
face cu funcţia simţirii,
atunci apar relaţii şi
judecăţi afective fantas-
tice, nemaiauzite, de
caracter contradictoriu
şi incomprehensibil.
Dacă, în fine, este
vorba de funcţia
senzaţiei, atunci
simţurile descoperă
lucruri noi, nemaitrăite
înainte în propriul corp
şi în afara lui. O
examinare amănunţită a
acestor transformări
poate demonstra fără
dificultate apariţia aici
a unei psihologii primi-
tive cu toate
caracteristicile ei.
Fireşte, experienţa de
viaţă nu este în acest
caz doar primitivă, ci
şi simbolică, şi cu cît
ea are o înfăţişare mai
veche, mai originară,
cu atît este mai
aproape de adevăruri
viitoare. Căci tot ceea
ce este vechi în
inconştientul nostru
semnifică ceea ce
urmează să vină.
703. în împrejurări
obişnuite, nici măcar
trecerea de „cealaltă
parte" nu izbuteşte,
nemaivorbind de
traversarea salutară a
in
conştientului. Trecerea
spre „cealaltă parte"
este de cele mai
multe ori împiedicată de
rezistenţa conştientă la
supunerea eului
de către realul
inconştient, de către
realitatea determinantă
a
obiectului inconştient.
Starea este o disociere,
normal al gîndirii
introvertite. După cum
primul se exprimă în
fapte, tot astfel cel de
al doilea se revendică
de la factorul su-
biectiv. Darwin tinde
către chnpul larg al
faptelor obiective,
Kant, în schimb, îşi
rezervă o critică a
cunoaşterii în genere.
Dacă îl luăm pe un
Cuvier şi îi opunem un
Nietzsche, opoziţiile se
ascut şi mai mult.
705. Tipul gîndire
introvertită este
caracterizat de primatul
gîndirii mai sus
descrise. El este, ca şi
omologul său
extravertit, determinat
în chip hotărîtor de idei
care nu izvorăsc din
datul obiectiv, ci din
fondul subiectiv. El îşi
va urma, ca şi extraver-
titul, propriile idei, dar
în sens invers, nu spre
exterior, ci spre
interior. El tinde să
aprofundeze, nu să se
extindă. Prin această
dispoziţie
fundamentală, el se
deosebeşte într-o
măsură considerabilă şi
în mod izbitor de
extravertit. Ceea ce îl
caracterizează pe
acesta, anume relaţia
intensă cu obiectul, îi
lipseşte celuilalt, uneori
cu desăvîrşire, ca de
altfel oricărui tip
introvertit. Dacă
obiectul ales de
introvertit este un om,
atunci acesta simte lim-
pede că, de fapt, el nu e
luat în seamă decît în
41b
TIPURI PSIHOLOGICE
Acestui tip îi place
astfel să dispară într-un
nor de neînţelegeri,
care devine cu atît mai
dens cu cît el încearcă,
ajutat de funcţiile sale
inferioare, să adopte
compensator masca
unei anume urbanităţi,
aflată însă adesea într-
un contrast violent cu
natura sa reală, în
dezvoltarea propriilor
idei, nu se dă în lături
din faţa nici-unui
demers oricît de
temerar, nu alungă nici
un gînd, pe motiv că ar
fi primejdios,
revoluţionar, eretic sau
jignitor; în schimb este
cuprins de o mare
anxietate de îndată ce
cutezanţa sa pare să
devină realitate. Aşa
ceva îi este foarte
neplăcut. Chiar dacă
îşi trimite ideile în
lume, el nu procedează
chip negativ, cu alte
cuvinte că, în cazul cel
mai bun, el este
conştient de propria sa
inutilitate, iar în cazuri
mai grave se simte
direct respins ca fiind
supărător. Această
relaţie negativă cu
obiectul, de la indi-
ferenţă pînă la
respingere, îl
caracterizează pe orice
introvertit şi face în
genere extrem de
dificilă descrierea
tipului. în el toate tind
să dispară şi să se
ascundă. Judecata sa
pare rece, inflexibilă,
arbitrară şi brutală
pentru că este raportată
mai puţin la obiect şi
mai mult la subiect. în
ea nu se simte nimic
din ceea ce ar conferi
obiectului o valoare
mai înaltă; ca trece
întotdeauna cumva
dincolo de obiect,
lăsînd să se simtă o
anume superioritate a
subiectului. Politeţe,
amabilitate, afabilitate
pot exista dar adesea cu
o nuanţă de îngrijorare
care trădează intenţia
ascunsă de dezarmare a
adversarului, care
trebuie liniştit sau
redus la tăcere, căci ar
putea deveni turbulent.
El nu este, de fapt, un
adversar, dar dacă e
sensibil, se va simţi
respins sau chiar
depreciat. Obiectul este
întotdeauna cumva
neglijat sau, în cazuri
mai grave, înconjurat
de inutile măsuri de
precauţie.
L
ca o mamă grijulie cu
propriii prunci; ci Ic
expune doar şi se
supără cel mult,
văzînd că ele nu
progresează de la
sine. Lipsa lui, adesea
enormă, de însuşiri
practice sau repulsia
faţă de orice fel de re-
clamă îi dau concursul
în acest sens. Dacă
produsul propriu îi
apare subiectivmente
corect şi adevărat, el
trebuie negreşit să şi fie
astfel, iar ceilalţi
trebuie să se supună
pur şi simplu acestui
adevăr. Cu greu va
încerca să cîştigc pe
cineva, mai ales pe
cineva influent, de
partea sa. Iar dacă
totuşi o va face, va pro-
ceda atît de
neîndemînatic îneît va
obţine exact contrariul a
ceea ce şi-a dorit. Cu
concurenţii din propriul
domeniu face de obicei
experienţe proaste,
nefiind niciodată 417
capabil să le cucerească DESCRIE
RE
favoarea; de regulă, le GENERAL
dă chiar a înţelege că îi ĂA
sînt complet indiferenţi. TIPURILO
R
706. în urmărirea
ideilor lui se dovedeşte felul de scrupule. Pe cît
a fi îndărătnic, obstinat de clară îi este structura
şi neinfluenţabil, ceea intimă a gîndu-rilor, pe
ce contrastează ciudat atît de neclar îi este
cu sugesti-bilitatea sa locul ce le revine
la influenţe personale. acestora in lumea reală
Recunoscînd lipsa şi modul în care ele
aparentă de aparţin lumii reale. El
periculozitate a acceptă greu că ceea ce
obiectului, acest tip este limpede pentru el
este extrem de nu este limpede şi
accesibil tocmai pentru ceilalţi. Stilul îi
elementelor inferioare este de cele mai multe
valoric, care îl ori îngreunat de tot
invadează din direcţia felul de adausuri,
inconştientului. El se limitări, prevederi,
lasă brutalizat şi îndoieli, izvorînd,
exploatat în chipul cel toate, din scrupulele
mai ruşinos, numai să sale. în lucru
nu fie tulburat în avansează încet. El
urmărirea ideilor sale. este fie tăcut, fie dă
Nu observă nici măcar peste oameni care nu îl
atunci cînd este jefuit înţeleg; de aici deduce
pe la spate şi practic că oamenii sînt
păgubit, căci pentru el nemăsurat de proşti.
relaţia cu obiectul nu e Dacă se întîmplă să fie
decît secundară, iar înţeles, atunci se lasă
evaluarea obiectivă a pradă unei
produsului său este şi supraaprecieri naive.
ea inconştientă. Devine uşor victima fe-
Deoarece îşi gîndeşte meilor orgolioase care
problemele pe cît se pricep să exploateze
posibil pînă la capăt, lipsa lui de spirit critic
le complică şi se lasă faţă de obiect sau
permanent năpădit de evoluează către
tot celibatarul mizantrop
cu inimă de copil.
Adesea, însăşi
înfăţişarea sa
exterioară are ceva
neîndemînatic, uneori e
penibil de îngrijit, spre
a evita să producă
senzaţie, alteori chiar
remarcabil de
nepăsător, de o naivitate
copilăroasă. în
domeniul său de
specialitate suscită con-
trarietăţi aprinse la
care nu ştie cum să
reacţioneze, dacă nu
cumva se lasă antrenat,
în virtutea afectului său
primitiv, într-o
polemică pe cît de
caustică, pe atît de
sterilă. în cercuri largi
trece drept o persoană
dură şi autoritară. Cu
cît e mai bine cunoscut,
cu atît este apreciat mai
favorabil, iar cei
apropiaţi ştiu să-i
preţuiască în chipul cel
mai înalt intimitatea.
Străinilor le apare
rebarbativ, inaccesibil
şi orgolios, adesea
chiar înveninat ca
urmare a prejudecăţilor
sale defavorabile
societăţii. Ca profesor
are o influenţă scăzută,
deoarece nu cunoaşte
mentalitatea elevilor
săi. De altfel,
învăţămîntul nu îl
interesează nicidecum,
în afară de situaţia în
care îi furnizează
întîmplător o problemă
teoretică. Este un
profesor slab, căci în personal devine
timpul predării nu se antipatic străinilor şi de
mulţumeşte doar să aceea mai dependent
expună materia, ci se de cei apropiaţi.
şi gîndeşte la ea. Limbajul i se face mai
707. O dată cu personal şi mai dur,
intensificarea ideile i se adîncesc,
trăsăturilor tipologice, dar nu se mai pot
convingerile sale îi exprima suficient prin
devin mai rigide, mai materia existentă.
inflexibile. Exclude Emotivitatea şi
influenţele străine, iar sensibilitatea com-
41 T DE
8 I SC
RI
ER
E
G
EN
ER
AL
Ă
A
TI
PU
RI
L
O
R
41 9
pensează ceea ce se pot atribui toate
lipseşte. înrîuririle influenţele obiectuale
străine, pe care în supărătoare cărora
exterior le respinge tipul gîndire
energic, se exercită introvertită le este
asupra lui din interior, supus. Măsurile de
din direcţia autopro-tecţie pe care
inconştientului şi el astfel de oameni
trebuie, în schimb, să obişnuiesc să le ia şi
adune dovezi zonele de obstacole pe
împotriva lor, şi care obişnuiesc să le
anume lucruri care aştearnă în jurul lor
celor din afară le par sînt suficient de
cu totul de prisos. cunoscute spre a nu fi
Deoarece, în virtutea nevoie să mai insist
lipsei de relaţie cu aici asupra lor. Toate
obiectul, conştiinţa i se acestea sînt puse în
subiectivizează, slujba apărării de
esenţial i se pare a fi influenţe „magice";
ceea ce se referă în aici intră şi teama de
secret la persoana sa. sexul feminin.
El începe să confunde
adevărul său subiectiv
cu propria persoană.
Nu va încerca, ce-i
drept, să forţeze pe
nimeni să-i adopte
convingerile, dar, plin
de venin, se va
împotrivi oricărei
critici, oricît de
întemeiate. Se va izola
astfel treptat în orice
privinţă. Ideile sale,
iniţial rodnice, devin
cu timpul distructive,
înveninate fiind de
amărăciune conden-
sată. O dată cu
izolarea de exterior,
creşte lupta cu
înrîurirea exercitată de
inconştient, care
ajunge cu timpul să îl
paralizeze. O pornire
accentuată către
singurătate ar trebui să
îl apere de înrîuririle
inconştiente, dar ea îl
împinge, de regulă,
mai adînc în conflictul
care îl macină
lăuntric.
708. Raportată la
dezvoltarea ideilor
care se apropie într-o
măsură crescîndă de
valabilitatea eternă a
imaginilor primordia-
le, gîndirea tipului
introvertit este pozitivă
şi sintetică. Dacă însă
corelaţia ideilor cu
experienţa obiectivă se
relaxează, atunci ele se
mitologizează şi devin
false pentru momentul
istoric dat. Prin
urmare, pentru
contemporani această
gîndire are valoare
atîta timp cît rămîne
vizibil şi
comprehensibil
corelată cu faptele cu-
noscute în epoca
respectivă. Odată
mitologizată, gîndirea
devine irelevantă şi se
prăbuşeşte în ea însăşi.
Funcţiile relativ incon-
ştiente ale simţirii,
intuiţiei şi senzitivităţii
care se opun acestei
gîndiri sînt inferioare şi
au un caracter primitiv
extravertit; acestuia i
 Simţirea deasupra obiectelor,
709. Simţirea care nu corespund
introvertită este în niciodată ţelului său,
principal determinată aparent fără să le
de fac observe. El aspiră la o
torul subiectiv, ceea intensitate interioară la
ce face ca judecata care obiectele
afectivă să se deose contribuie cel mult cu
bească tot atît de un impuls. Adîncimea
substanţial de simţirea acestui sentiment se
extravertită precum se poate doar intui, nu şi
deosebeşte introvertirea sesiza limpede. El
gîndirii de extravertirea îi face pe oameni
ei. Este fără în tăcuţi şi greu
doială unul din cele accesibili, căci se
mai dificile lucruri retrag ca o
acela de a reprezenta mimoză în faţa
intelectualmente brutalităţii obiectului,
procesul afectiv spre a umple planul
introvertit sau de a-1 se
descrie cund al subiectului.
fie şi aproximativ, cu Pentru a se proteja,
toate că natura sentimentul împinge în
particulară a acestei prim-plan judecăţi
simţiri negative de ordin
ne izbeşte de îndată afectiv sau o izbitoare
ce o percepem. in
Deoarece este în diferenţă.
primul 710. Imaginile
rînd supusă unor primordiale sînt, după
precondiţii subiective cum se ştie, atît idee
şi doar în al doilea rînd cît
se ocupă de obiect, şi sentiment. Motiv
simţirea introvertită se pentru care idei
manifestă mult mai fundamentale ca
puţin şi, de regulă, Dumne
echivoc. Este o simţire zeu, libertate şi
care aparent devalo nemurire sînt în egală
rizează obiectele şi măsură valori afective
care de aceea se şi
exprimă mai cu seamă idei. în consecinţă, tot
ne ceea ce s-a spus
gativ. Existenţa unui despre gîndirea intro
sentiment pozitiv poate vertită s-ar putea
fi doar indirect de raporta şi la simţirea
dusă. Acest sentiment introvertită, doar că în
nu încearcă să se acest caz este simţit
adapteze obiectului, ci ceea ce în celălalt caz
să i se supraordoneze, este gîndit. Faptul
tinzînd inconştient să că, de regulă, gîndurile
realizeze imaginile pot fi exprimate mai
care îi slujesc de bază. inteligibil decît sen
El caută de aceea timentele face însă ca
necontenit o imagine simţirea introvertită
de negăsit în realitate, să aibă nevoie —
pe care ar fi văzut-o pentru a-şi reprezenta
cîndva. Alunecă pe sau a-şi comunica în
afară fie şi aproxi-
42 T RI
0 I D ER
E E
GE
NE
RA
LA
A
TI
PU
RI
LO
R
421
mativ bogăţia — de o se detaşează de orice
capacitate de tradiţie. Gîndirea
exprimare lingvistică inconştientă cade cu
şi artistică neobişnuită. atît
Gîndirea subiectivă mai mult pradă forţei
poate fi cu dificultate datului obiectiv.
înţeleasă în mod
adecvat, tocmai din Tipul simţire
cauza lipsei ei de introvertită
raportare la exterior; 712. Primatul
acelaşi lucru este simţirii introvertite l-
valabil, dar într-o am întîlnit mai cu
măsură chiar mai mare, seamă
şi pentru simţirea la femei. Acestora li se
subiectivă. Spre a se potriveşte proverbul
împărtăşi celorlalţi, ea „apele liniştite sînt
trebuie să găsească o adînci". Ele sînt de
formă exterioară, cele mai multe ori
capabilă pe de-o parte tăcute, greu
să preia simţirea accesibile,
subiectivă, pe de alta
să o transmită ce-
luilalt, spre a trezi în
aceasta un proces
analog. în virtutea ega-
lităţii interioare (ca şi
exterioare) relativ
mari dintre oameni,
acest efect se poate
chiar obţine, cu toate
că este extrem de di-
ficil a găsi o formă
potrivită
sentimentului, atîta
timp cît simţirea se
orientează într-adevăr
mai cu seamă către
tezaurul de imagini
primordiale. Dacă este
însă falsificată de
egocentrism, atunci ea
devine antipatică,
deoarece se ocupă
precumpănitor de ea.
în acest caz, ea lasă
inevitabil impresia de
amor propriu sen-
timental, de tendinţa
de-a se face interesantă
şi chiar de auto-
contemplare maladivă.
După cum conştiinţa
subiectivă a gîndirii
introvertite aspiră să
ajungă la o abstracţie
şi nu atinge astfel
decît intensitatea
maximă a unui proces
de gîndire vid, tot
astfel simţirea
egocentrică se
adînceşte într-o
personalitate lipsită de
conţinut, care se simte
doar pe sine. Această
fază este de natură
mistico-extatică; ea
pregăteşte trecerea
către funcţiile
extravertite, refulate
de simţire.
711. După cum
gîndirii introvertite i
se opune o simţire pri
mitivă de care se
ataşează obiecte cu
forţă magică, tot
astfel
simţirii introvertite i
se opune o gîndire
primitivă care nu are
pereche în ce priveşte
concreteţea şi
aservirea faţă de
fapte.
Simţirea se
emancipează treptat de
relaţia cu obiectul şi îşi
cre
ează o libertate de
acţiune şi de conştiinţă
doar subiectivă care
incomprehensibile,
ascunzîndu-se adesea
în spatele unei măşti
copilăroase sau banale,
dispunînd nu o dată de
un temperament
melancolic. Ele nu
strălucesc, nu ies în
evidenţă. Deoarece se
lasă conduse în special
de sentimentul lor
orientat subiectiv,
mobilurile lor reale
rămîn de cele mai
multe ori ascunse. în
exterior arată un mod
şters dar armonios de
a fi, un calm plăcut, o
egalitate de umoare
simpatică ce nu ţine
să-1 determine, să-1
impresioneze, eventual
să-1 îndoctrineze şi să-
1 transforme pe
celălalt. Dacă această
latură exterioară este
ceva mai acuzată,
apare bănuiala de
uşoară indiferenţă şi
răceală, defecte care
se pot agrava pînă la
nepăsare faţă de
fericirea sau nefericirea
celor din jur. Se simte
atunci limpede
mişcarea de
desprindere de obiect
a sentimentului. La
timpul normal, atare
situaţie intervine doar
atunci cînd influenţa
obiectului este cumva
prea intensă.
Acompaniamentul
armonios al
sentimentului se
produce numai atunci
cînd obiectul, aflat într-
o situaţie afectivă
medie, se mişcă pe
traiectoria sa şi nu
încearcă să încrucişeze
drumul altuia. Nu
există nici o şi
participare la emoţiile
propriu-zise ale
obiectului; acestea sînt
temperate şi respinse
42 T D
2 I
a nemăsurii ei.
Expresia
sentimentului rămîne
de aceea sărăcăcioasă
şi, atunci cînd este
conştient de această
împrejurare, obiectul
se simte permanent
subestimat. Ceea ce nu
se întîmplă
întotdeauna, căci
deficitul rămîne foarte
adesea inconştient, în
schimb, ca urmare a
exigenţei afective
inconştiente, se
dezvoltă cu timpul
simptome destinate să
impună subiectului o
atenţie sporită.
713. Deoarece acest
tip apare cel mai
adesea rece şi
rezervat,
o judecată superficială
îi neagă fără dificultate
orice sentiment.
Ceea ce e fundamental
fals, sentimentele lui
fiind nu extensive,
ci intensive. Ele se
dezvoltă în adîncime.
în vreme ce, de pildă,
sau, cu alte cuvinte,
„răcite" printr-o
judecată negativă de
ordin afectiv. Deşi
există permanent
deschiderea către o
înaintare calmă şi
armonioasă în comun,
nu se manifestă nici un
fel de amabilitate
pentru obiectul străin,
nici un fel de
bunăvoinţă caldă, ci o
atitudine de aparentă
indiferenţă, răceală şi
chiar distanţare.
Uneori se transmite ce-
luilalt sentimentul
zădărniciei propriei
existenţe. Faţă de ceva
copleşitor, entuziast,
acest tip adoptă mai
întîi o neutralitate bi-
nevoitoare, uneori cu o
nuanţă de superioritate
şi de critică, ce frînge
uşor elanul unui obiect
sensibil. O emoţie
impetuoasă poate fi
însă respinsă brutal cu
răceală glacială, dacă
ea nu se revarsă asupra
individului din direcţia
inconştientului, cu alte
cuvinte, dacă nu
însufleţeşte o imagine
afectivă primordială şi
nu înrobeşte simţirea
acestui tip. într-un
asemenea caz, o astfel
de femeie simte pe
moment un fel de
paralizie, împotriva
căreia se va ridica mai
tîrziu, inevitabil, o
rezistenţă cu atît mai
violentă, care va atinge
obiectul în punctul său
cel mai nevralgic.
Relaţia cu obiectul va
fi pe cît posibil
menţinută într-o stare
afectivă medie, calmă
sigură, cu
respingerea
îndărătnică a pasiunii
şi
4
E 2
3
un sentiment extensiv
de compasiune se
manifestă oportun prin
cuvinte şi fapte,
putîndu-se mai apoi
elibera de această
impresie,
o compasiune
intensivă se închide în
faţa oricărei forme de
ex
presie şi dobîndeşte o
adîncime pasionată
care înţelege mizeria
lumii şi încremeneşte
în ea. Ea poate
izbucni într-o formă
ex
tensivă şi duce la o
faptă uluitoare, de
natură, să spun aşa,
eroică
cu care însă nici
obiectul şi nici
subiectul nu pot
întreţine ra
porturi corecte. în afară
şi pentru privirea oarbă
a extravertitului,
această compasiune
apare ca răceală, căci
ea nu întreprinde ni
mic vizibil, iar în forţe
invizibile, judecata dominatoare, adesea
extravertită nu poate greu de definit. Este
să creadă. O astfel de ca şi cum un senti-
neînţelegere este ment apăsător sau
caracteristică pentru înăbuşitor s-ar
via aşterne ca o vrajă
ţa acestui tip şi e, de peste cei din jur. Prin
regulă, înregistrată ca ea, tipul simţirii
un argument impor introvertite
tant împotriva oricărei dobîndeşte o anume
relaţii afective mai forţă misterioasă, care
profunde cu obiectul. îl poate fascina în cel
Dar tipul normal abia mai înalt grad pe
dacă poate intui care bărbatul extravertit,
este preocuparea rea pentru că îi atinge
lă a simţirii inconştientul. Această
introvertite. Ea îşi forţă provine de la
exprimă ţelul şi imaginile simţite
conţinutul într-o inconştient, dar
raportate uşor de
religiozitate ascunsă,
conştiinţă la eu, ceea
ferită cu grijă de ochii
ce are drept efect o
profanilor, sau în
falsificare a influenţei
forme poetice tot atît
în sensul unei tiranii
de grijuliu apărate de
personale. Dacă însă
orice surpriză, nu
subiectul inconştient
fără ambiţia secretă
se identifică cu eul,
de a cîştiga astfel o atunci forţa tainică a
superioritate asupra sentimentului intensiv
obiectului. Femeile se transformă într-o
care au copii pun în ei banală pretenţie de
multe din toate aces dominare, în vanitatea
tea, insuflîndu-le şi opresiunea tiranică.
tainic propriile lor Rezultă de aici un tip
pasiuni. de femeie puţin
714. Cu toate că în stimată, din cauza
cadrul tipului normal ambiţiei sale lipsite
tendinţa arătată mai de scrupule şi a
sus de a situa deschis cruzimii viclene ce îi
şi vizibil sentimentul sînt proprii. Această
secret deasupra evoluţie duce însă la
obiectului, sau de a i-1 nevroză.
impune prin forţă 715. Atît timp cit
acestuia, nu joacă nici eul se simte inferior
un fel de rol subiectului inconştient
perturbator şi nu duce iar sentimentul se
niciodată la o tentativă deschide către ceva
se mai înalt şi mai
rioasă în acest sens, puternic decît eul,
ceva din toate acestea tipul este normal.
se strecoară în efectul Gîndirea inconştientă
personal exercitat este, ce-i drept,
asupra obiectului, sub arhaică, dar ea
forma unei influenţe compensează eficient,
prin reducţii, even-
tuale veleităţi de a
ridica eul la rang de
subiect. Dacă totuşi
această situaţie se
produce prin
reprimarea totală a
influenţelor reductive
ale gîndirii
inconştiente, atunci
gîndirea inconştientă
trece în opoziţie şi se
proiectează în obiecte.
în felul acesta su-
biectul devine
egocentric, începe să
simtă puterea şi
semnificaţia
obiectelor
devalorizate.
Conştiinţa începe să
simtă „ceea ce gîndesc
ceilalţi". Evident,
ceilalţi gîndesc toate
trivialităţile posibile,
plănuiesc tot soiul de
lucruri malefice, aţîţă,
ţes intrigi în secret etc.
Toate acestea trebuie
preîntîmpinate prin
aceea că subiectul
începe chiar el să facă,
preventiv, intrigi, să-i
bănuiască pe ceilalţi,
să spioneze, să
combine. Este năpădit
de zvonuri şi trebuie
să facă eforturi
disperate pentru a
transforma pe cît
posibil în superioritate
o inferioritate
ameninţătoare. Apar
ne-sfirşite rivalităţi de evoluţie duce la
natură secretă, iar în epuizare. Forma de
aceste lupte nevroză este în acest
înverşunate nu numai caz mai puţin isterică
că nu este ocolit nici şi mai mult
un mijloc, oricît de neurastenică, la femei
rău şi de trivial, dar se însoţită adesea intens
abuzează şi de virtuţi, de fenomene somatice,
doar pentru a avea un precum anemia cu
atu în joc. O astfel de toate consecinţele ei.
42 T U DE
4 I R SC
I RI
ER
E
GE
NE
RA
LA
A
TI
PU
RI
LO
R
425

Rezumatul imperceptibilă în
tipurilor raţionale fiecare caz particular,
716. Cele două produce în ansamblu
tipuri precedente sînt opoziţii irezolvabile,
raţionale, întemeindu- cu atît mai iritante cu
se pe funcţiile cît se ignoră mai mult
raţionale judicative. deplasările minimale
Judecata raţională se de punct de vedere,
bazează nu doar pe determinate de
datul obiectiv, ci şi pe premisele psihologice.
cel subiectiv. O eroare esenţială, dar
Predominanţa unuia care se produce
sau a altuia dintre regulat, este
factori, determinată de următoarea: ne
o dispoziţie psihică străduim să
existentă adesea încă descoperim o eroare
din prima tinereţe, de raţionament în loc
constrînge raţiunea să să recunoaştem o
se încline. O judecată diferenţă de premise
cu adevărat raţională psihologice. O astfel
ar trebui să se refere de recunoaştere este
atît la factorul dificilă pentru orice
obiectiv, cit şi la cel tip raţional, căci ea îi
subiectiv şi să poată sub-
da seama în egală
măsură de amîndoi.
Aceasta ar fi însă un
caz ideal şi ar
presupune o
dezvoltare egală a
extraversiei şi a in-
troversiei. Ambele
mişcări însă se exclud
reciproc şi, atîta vre-
me cît există dilema
lor, ele nu pot evolua
în paralel, ci cel mult
se pot succeda. De
aceea, în împrejurări
obişnuite nu poate
exista o raţiune ideală.
Un tip raţional are
întotdeauna o raţiune
tipic variată. Tipurile
raţionale introvertite
au fără îndoială o
judecată raţională,
doar că ea se
orientează mai
degrabă după factorul
subiectiv. Nu e nevoie
să se distorsioneze
logica, deoarece uni-
lateralitatea este
cuprinsă în premisă:
premisa este
predominanţa, înaintea
oricăror concluzii şi
judecăţi, a factorului
subiectiv. El se
prezintă din capul
locului cu o valoare
firesc mai mare decît
aceea a factorului
obiectiv. Este vorba în
acest caz, după cum
am spus, nu de o
valoare anume
atribuită, ci de o
dispoziţie naturală,
preexistentă oricărei
atribuiri de valoare. De
aici faptul că
introvertitului judecata
raţiunii îi apare puţin
altminteri decît
extravertitului. Pentru
a aminti de cazul cel
mai general, acest lanţ
de concluzii care duce
la factorul subiectiv îi
apare introvertitului
ceva mai raţional
decît acela care duce
la obiect. Această
diferenţă, mai întîi
minimă, aproape
minează valabilitatea
aparent absolută a
propriului principiu
şi îl predă pe acesta
opusului său, ceea ce
echivalează cu o
catastrofă.
717. Tipul
introvertit este chiar
mai mult decît cel
extravertit supus
acestei neînţelegeri;
nu fiindcă
extravertitul ar
reprezenta pentru el un
adversar mai
necruţător sau mai
critic decît ar putea el
însuşi să fie, ci
deoarece stilul epocii
la care participă este
împotriva lui. El se
află în minoritate nu
faţă de extravertit, ci
faţă de concepţia
generală de viaţă a
occidentalilor; şi nu
din punct de vedere
numeric, ci potrivit
sentimentelor sale.
Deoarece participă
convingător la stilul
general, el se
subminează pe sine,
căci stilul
contemporan care ţine
aproape în
exclusivitate cont de
vizibil şi tangibil se
opune principiului
său. El trebuie să
devalorizeze factorul
subiectiv din cauza
invizibilităţii acestuia
şi să se constrîngă să
participe la
supraevaluarea
extravertită a său, ar fi fundamental
obiectului. El însuşi
preţuieşte prea puţin
factorul subiectiv şi
este bîntuit, în schimb,
de complexe de
inferioritate. Nu
trebuie de aceea să ne
42 I 4
6 R
Senzaţia
718. Şi senzaţia,
legată potrivit naturii ci
de obiect, este su
pusă în atitudinea
introvertită unei
schimbări importante.
Şi ca
comportă un factor
subiectiv, căci alături
de obiectul perceput
se află un subiect care
percepe şi care adaugă la
excitaţia obiec
tivă dispoziţia sa
subiectivă. Senzaţia se
întemeiază in atitudinea
introvertită
precumpănitor pe latura
subiectivă a percepţiei.
Ce
se înţelege prin aceasta
poate fi cel mai bine
ilustrat de opere
de artă care reproduc
obiecte exterioare.
Dacă, de pildă, mai
mulţi pictori pictează
acelaşi peisaj,
străduindu-se să-I redea
mirăm că tocmai în
epoca noastră şi mai
cu seamă în acele
mişcări care
devansează întrucîtva
prezentul, factorul
subiectiv se manifestă
în mod exagerat şi,
prin urmare, lipsit de
gust şi caricatural. Mă
refer la arta
contemporană.
Subaprecierea
propriului principiu îl
face pe introvertit
egoist şi îi impune
psihologia
exploatatului. Cu cît
devine mai egoist, cu
atît ceilalţi, care
participă aparent fără
rezervă la stilul
contemporan, îi par a
fi exploatatorii de care
trebuie să se ferească
şi să se apere. Nu
observă de cele mai
multe ori că eroarea lui
principală rezidă în
faptul că nu ţine la
factorul subiectiv cu
aceeaşi fidelitate şi cu
acelaşi devotament de
care extravertitul dă
dovadă orientîndu-se
către obiect.
Subapreciindu-şi
propriile principii,
pornirea sa către
egoism devine
inevitabilă, justificînd
-astfel tocmai
prejudecata pe care
extravertitul o
nutreşte în legătură cu
el. Dacă ar rămîne
devotat principiului
fals să fie socotit
egoist; justificarea
atitudinii sale s-ar
confirma prin efectele
ei generale, iar
neînţelegerile s-ar
risipi.
2
7
cu
fidelitate, fiecare tablou
va fi diferit, nu doar în
virtutea unor
competenţe felurite, ci în
principal ca urmare a unui
mod diferit
de a vedea; la unele tablouri
se va putea chiar vedea o
deosebire
psihică exprimată în
atmosferă, în mişcarea
culorii .şi a desenu
lui. Aceste însuşiri trădează
o participare mai mult sau
mai puţin
intensă a factorului
subiectiv.
719. Factorul subiectiv
al senzaţiei este în esenţă
acelaşi ca
şi in cazul funcţiilor
descrise mai sus. Este o
dispoziţie incon
ştientă care transformă
percepţia senzorială din
chiar clipa apa
riţiei ei, retezîndu-i astfel
caracterul de pur efect al
obiectului.
în acest caz, senzaţia se pe atitudinea obiectivă a
referă precumpănitor la lucrurilor. Ea nu lasă
subiect şi abia impresia că ar fi
in al doilea rind la un produs al conştiinţei,
obiect. Cit de puternic pentru aşa ceva e prea
este factorul subiectiv genuină. Dar
ne arată cel mai desluşit lasă, în schimb, impresia
arta. Predominanţa de produs psihic, căci în ea
factorului subiectiv sînt recog-
merge ocazional pînă la noscibile elemente ale
reprimarea totală a unei ordini psihice
influenţei obiectului superioare. Acestea
şi totuşi senzaţia rămîne însă nu coincid întru totul
senzaţie; doar că ea cu conţinuturile
devine o percepţie conştiinţei. E vorba
a factorului subiectiv,
de premise sau dispoziţii
iar influenţa obiectului
colectiv-inconştiente, de
coboară la rang
imagini mi
de simplu stimulator.
tologice, de posibilităţi
Senzaţia introvertită se
primordiale, de
dezvoltă în această
reprezentări. Percepţia
direcţie. Nu există o
subiectivă este încărcată de
percepţie senzorială
semnificaţie. Ea spune mai
corectă, dar s-ar zice
că obiectele nu pătrund mult de
de fapt în subiect, ci că cît simpla imagine a
subiectul vede obiectului, dar fireşte doar
lucrurile cu totul altfel aceluia pentru
dccît ceilalţi oameni sau care factorul subiectiv
că vede cu totul înseamnă în genere ceva.
altfel de lucruri. într- Altuia i se pare
adevăr, subiectul I că imp resia
percepe aceleaşi lucruri s ubiectivă rep rodu să nu
ca orişicine, dar nu s eamănă îndeajun s cu
zăboveşte asupra purei b obiectul şi de aceea
acţiuni a obiectului, şi-a ratat scopul. Senzaţia
ci se ocupă de percepţia introvertită sesi-
subiectivă declanşată de F zează mai degrabă
stimulul obiec- fundalul lumii fizice decît
suprafaţa ei. Ea
720. Percepţia • nu percepe, ca fiind
subiectivă este vizibil determinantă, realitatea
diferită de cea obiectivă. obiectului, ci reali-
Nu o întîlnim decit cel tatea factorului
mult sugerată în obiect, subiectiv, anume a
adică ca poate imaginilor
fi asemănătoare la alţi primordiale care
oameni, dar nu poate fi reprezintă în
direct întemeiată totalitatea lor o
lume psihică
reflectată. Această
reflectare are însă
capacitatea
particulară de a
oglindi conţinu-
turile actuale ale
conştiinţei nu sub
forma lor curentă,
cunoscută nouă, ci
în anume sens sub
specie aeternitatis,
adică aşa precum ar
putea să o vadă o
conştiinţă în vîrstă
de milioane de ani.
O astfel de
conştiinţă ar vedea
devenirea şi
dispariţia lucrurilor
concomitent cu
fiinţa lor prezentă
şi momentană, şi
nu doar cu aceasta,
ci şi cu aceea care
a existat înainte de
devenirea ei şi care
va continua să
existe după
dispariţia ei.
Momentul actual
nu are pentru
această conştiinţă
nici un fel de
verosimilitate. Fi-
reşte, e vorba aici
doar de un simbol
de care mă folosesc
pentru a ilustra
cumva senzaţia
introvertită.
Aceasta mijloceşte
o imagine care
reproduce mai
 puţin obiectul sesizează fiinţa
decît îl învăluie momentană,
într-un evidentă a
precipitat de lucrurilor.
experienţă
subiectivă Tipul senzaţie
străveche şi introvertită
viitoare. Simpla 721. Primatul
impresie senzaţiei
senzorială se introvertite
dezvoltă astfel produce un tip bine
în direcţia definit,
bogăţiei intui- caracterizat de
tive din adînc, anume
în timp ce particularităţi.
senzaţia Este un tip
extravertită iraţional în
428 IL
T E
I PS
IH
OL
O
GI
CE
DES 4
CRI 2
ERE
GEN
ERA
LĂ
A
TIP
URI
LOR
sensul că, la nivel obiectului nu ar
evenimenţial, opţiunile pătrunde pînă la
lui sînt determinate nu subiect. O astfel de
de judecăţi raţionale, impresie este corectă
ci de ceea ce tocmai în măsura în care un
se întîmplă. în vreme conţinut subiectiv,
ce tipul senzaţie provenind din
extravertită este inconştient, se
determinat de strecoară între subiect
intensitatea acţiunii şi obiect, captînd
obiectului, tipul acţiunea acestuia din
senzaţie introvertită se urmă. Penetrarea se
orientează după poate face atît de
intensitatea brutal încît se creează
participării subiective impresia că individul
a senzaţiei declanşate se apără direct de
de stimulul obiectiv. efectele obiectului. în
Evident, nu este nici cazuri cumva mai
un raport proporţional marcate, o astfel de
între obiect şi apărare protectoare se
senzaţie, ci unul şi produce. Dacă
aparent total inconştientul este doar
disproporţionat şi cu puţin mai întărit,
arbitrar. Nu este participarea subiectivă
niciodată previzibil a senzaţiei devine atît
din afară ce va face de vie, încît
impresie şi ce nu.
Dacă ar exista o
proporţionalitate între
intensitatea senzaţiei,
pe de-o parte,
capacitatea şi voinţa
de expresie, pe de altă
parte, atunci
iraţionalitatea acestui
tip ar fi extraordinar
de izbitoare. Ceea ce
se întîmplă cînd,
bunăoară, avem de-a
face cu un artist
creator. Dar astfel de
cazuri sînt
excepţionale, iar
dificultatea de
exprimare proprie
introvertitului ascunde
şi caracterul iraţional
al acestuia.
Dimpotrivă, el poate
izbi prin liniştea, prin
pasivitatea sau
stăpînirea raţională de
sine. Această
particularitate care
induce în eroare
judecata superficială
îşi datorează existenţa
absenţei raportării la
obiect. în mod
normal, obiectul nu
este devalorizat
conştient, dar
atractivitatea îi este
retrasă, înlocuită fiind
cu o reacţie subiectivă
care nu mai ţine
seama de realitatea
obiectului, ceea ce
echivalează, fireşte,
cu o devalorizare a
obiectului. în prezenţa
unui astfel de tip eşti
îndemnat să te întrebi
de ce există de fapt,
care este legitimitatea
existenţială a
obiectelor, de vreme
ce esenţialul se
desfăşoară în afara
lor. Aceste îndoieli
pot fi întemeiate în
cazuri extreme, în
mod normal însă nu,
căci pentru senzaţie,
stimulul obiectiv
rămîne indispensabil,
doar că el produce
altceva decît ceea ce
s-ar putea bănui în
virtutea stării
exterioare de fapt.
722. Privind
lucrurile din afară este
ca şi cum influenţa
acoperă aproape în redusă şi care se
întregime acţiunea străduieşte necontenit
obiectului. De unde, să liniştească şi să
pentru obiect, echilibreze. Ceea ce
sentimentul unei este situat prea jos se
totale devalorizări, iar înalţă puţin, ceea ce e
pentru subiect, o situat prea sus se
interpretare iluzorie a coboară, entuziasmul
realităţii, care în se domoleşte,
cazuri patologice extravaganţa se
merge atît de departe înfrinează,
încît individul nu mai neobişnuitul se reduce
este in stare să dis- la formula „justă",
tingă între obiectul totul pentru a menţine
real şi percepţia în limite necesare
subiectivă. Deşi o acţiunea obiectului.
distincţie atît de Drept urmare, şi acest
importantă dispare tip produce un efect
total abia în stări apăsător asupra celor
aproape psihotice, din jur, în măsura în
percepţia subiectivă care candoarea lui este
poate, cu mult timp îndoielnică. Dacă însă
înainte, să influenţeze ea este reală, individul
într-o foarte mare devine lesne victima
măsură gîndirea, agresivităţii şi a
simţirea şi acţiunea, despotismului altora.
deşi obiectul este clar De astfel de oameni se
perceput în întreaga sa abuzează în genere,
realitate. în cazurile în ceea ce îi determină să
care influenţa se răzbune nepotrivit
obiectului pătrunde, în prin îndărătnicie şi
virtutea unor rezistenţă sporită.
împrejurări speciale, 723. Dacă lipseşte
de pildă, a unei capacitatea de
intensităţi particulare exprimare artistică,
a lui sau a analogiei toate impresiile se
totale cu imaginea strîng în interior, în
inconştientă, pînă la profunzime, şi
subiect, acest tip în domină conştiinţa,
varianta sa normală fără ca aceasta să
este determinat să poată găsi expresia
acţioneze conform cu conştientă care s-o
modelul său elibereze de impresia
inconştient. Această fascinantă. Pentru
acţiune are în raport impresiile sale, acest
cu realitatea obiectivă tip dispune într-o
un caracter iluzoriu şi oarecare măsură doar
de aceea extrem de de posibilităţi arhaice
straniu. Ea dezvăluie de exprimare, căci
dintr-o dată gîndirea şi simţirea
subiectivitatea străină lui sînt relativ
de realitate a tipului în inconştiente, iar în
discuţie. Acolo însă măsura în care sînt
unde influenţa conştiente au la
obiectului nu pătrunde îndemînă doar
cu totul, ca întîlneşte o expresii
neutralitate indispensabile, banale
binevoitoare care tră- şi cotidiene. Ca funcţii
dează o participare conştiente, ele sînt
43 T U DE
0 I R SC
I RI
ER
E
G
EN
ER
AL
Ă
A
TI
PU
RI
L
O
R
431

cu totul improprii bigue, întunecate,

pentru a reda adecvat murdare şi periculoase
percepţiile subiective. ale realităţii. Intuiţia
Acest tip este de aceea reală şi conştientă a
deosebit de greu obiectului nu înseamnă
accesibil înţelegerii nimic pentru intuiţia
obiective: de cele mai inconştientă care
multe ori el îşi este presimte toate
însuşi incomprehen- posibilităţile stadiilor
sibil. arhaice
724. Dezvoltarea sa premergătoare ale
îl îndepărtează în acelei intenţii. Intuiţia
principal de realitatea inconştientă are ceva
obiectului şi îl lasă în de-a dreptul
voia percepţiilor sale primejdios,
subiective, care îi subminător, adesea în
orientează conştiinţa în contrast violent
sensul unei realităţi cu modul inofensiv şi
arhaice, deşi, în ab binevoitor de a fi al
senţa unei judecăţi conştiinţei. Atîta timp
comparative, acest fapt cît individul nu se
îi rămîne complet in îndepărtează prea mult
conştient, într-adevăr, de obiect, intuiţia in
el se mişcă într-o lume conştientă are efectul
mitologică, în care unei compensaţii
oameni, animale, salutare în raport cu
trenuri, case, fluvii, ati
munţi îi apar în parte tudinea uşor fantastică,
ca înclinată către
zei binevoitori, în credulitate a
parte ca demoni^ conştiinţei.
răuvoitori. Ceea ce el
însă
nu conştientizează. Dar
aceştia îşi exercită ca
atare acţiunea asu
pra judecăţilor şi
faptelor sale. El judecă
şi acţionează ca şi cum
ar avea de-a face cu
astfel de forţe. începe
să-şi dea seama de
acest lucru abia în
clipa în care
descoperă că
percepţiile sale
sînt total diferite de
realitate. Dacă înclină
mai mult către raţiu
nea obiectivă, el va
percepe această
deosebire ca fiind
patolo
gică; dacă, în schimb,
devotat fiind
iraţionalităţii sale,
tinde să
acorde propriei
senzaţii valoare reală,
atunci lumea obiectivă
va
fi pentru el doar
aparenţă şi spectacol.
Numai cazurile
extreme
ajung la această
dilemă. De regulă,
individul se
mulţumeşte cu
închiderea în sine şi cu
banalitatea realităţii pe
care o tratează,
fără să ştie, în mod
arhaic.
725. Inconştientul
său este în principal
caracterizat de repri
marea intuiţiei, care
are un caracter
extravertit şi arhaic. în
vre
me ce intuiţia
extravertită posedă
acea iscusinţă
caracteristică,
acel „nas fin" pentru
toate posibilităţile
realităţii obiective,
intu
iţia inconştientă,
arhaică are fier pentru
toate dedesubturile
am
Dacă inconştientul se doar relative, tot atît
opune conştiinţei, de relative sînt şi
astfel de intuiţii formele sub care apar
ajung la suprafaţă şi obiectele interioare,
îşi desfăşoară efectele rezultate din esenţa
nocive, impunîndu-se acestora din urmă,
cu forţă individului şi inaccesibilă nouă, şi
declanşînd obsesii din particularităţi ale
dintre cele mai funcţiei intuitive.
respingătoare faţă de Intuiţia are, ca şi
obiecte. Nevroza senzaţia, factorul ei
rezultînd de aici este, subiectiv, care în
de regulă, o nevroză intuiţia extravertită
obsesională, în care este reprimat la
trăsăturile isterice maximum, în schimb
sînt mascate de în cea introvertită
simptome de ajunge să fie o
epuizare. mărime decisivă.
Chiar dacă intuiţia
Intuiţia introvertită îşi pri-
meşte impulsul de la
726. în atitudinea
obiectele exterioare, ea
introvertită intuiţia se
nu se opreşte totuşi la
îndreaptă către obiec-
posibilităţile
tele interioare, cum s-
exterioare, ci
ar putea numi, pe
zăboveşte la ceea ce
bună dreptate,
exteriorul declanşează
elementele
în interior. în timp ce
inconştientului.
senzaţia introvertită se
Obiectele interioare se
limitează, în principal,
comportă faţă de
la percepţia
conştiinţă analog celor
fenomenelor
exterioare, deşi ele au
particulare de iner-
o realitate nu fizică, ci
vaţie, provocate de
psihică. Obiectele
inconştient, şi se
interioare apar
opreşte la ele, intuiţia
percepţiei intuitive ca
reprimă această latură
imagini subiective ale
a factorului subiectiv
unor lucruri care nu
şi percepe imaginea
pot fi întîlnite în ex-
care a declanşat
perienţa exterioară, ci
inervaţia. Dacă, de
constituie
pildă, cineva este
conţinuturile
cuprins de un acces
inconştientului, în
psihogen de ameţeală,
ultimă instanţă ale
senzaţia se opreşte la
inconştientului
natura particulară a
colectiv. Aceste
acestei tulburări,
conţinuturi nu sînt în
percepîndu-i în detaliu
sine accesibile, fireşte,
toate calităţile,
nici unei experienţe,
intensitatea,
particularitate pe care
desfăşurarea în timp,
ele o au în comun cu
modul de apariţie şi de
obiectul exterior.
dispariţie al ei, fără
După cum obiectele
însă a se ridica mai
exterioare, aşa cum le
sus şi a pătrunde în
percepem noi, sînt
43 T
I
D 4
2 E 3
3
conţinutul de la care a care senzaţia extra
pornit tulburarea. vertită percepe
Intuiţia, în schimb, pri- obiectele exerioare.
meşte de la senzaţie Pentru intuiţie,
doar impulsul către o imaginile in
activitate imediată; ea conştiente capătă
încearcă să vadă ce se demnitatea lucrurilor şi
află dedesubt şi a obiectelor. Deoarece
percepe curind ima- însă intuiţia exclude
ginea interioară care a participarea senzaţiei,
provocat fenomenul ce ea nu ajunge să cu
o exprimă, respectiv noască decît în
accesul de ameţeală. insuficientă măsură sau
Ea vede imaginea unui deloc tulburările de
bărbat străpuns de o iner-
săgeată în inimă, care vaţie, influenţele
se clatină. Această exercitate de corp prin
imagine fascinează imaginile inconştiente.
activitatea intuitivă, Imaginile dispar astfel
care se opreşte la ea, ca desprinse de
iscodindu-i toate subiect şi ca existînd
detaliile. Ea o reţine şi pentru sine, fără
constată, cu vie legătură cu persoana.
participare, că ima- Ca urmare, intuitivul
ginea se schimbă, in
evoluează şi, în fine, trovertit, atins de un
dispare. acces de ameţeală, din
727. Intuiţia exemplul amintit
introvertită percepe mai sus, nu bănuieşte
astfel toate procesele defel că imaginea
din percepută se poate re
fundalul conştiinţei cu feri cumva la el; fapt
aceeaşi acuitate cu aproape de negîndit în
cazul unei persoane chestiune de percepţie,
cu atitudine raţională, o „senzaţie". în acest
dar care nu e mai fel, intuitivului in-
puţin real şi pe care trovertit îi dispar atît
l-am întîlnit frecvent la conştiinţa existenţei
tipul intuiţie sale fizice, cît şi con-
introvertită. ştiinţa influenţei sale
728. Indiferenţa asupra altora. Punctul
ciudată a intuitivului de vedere extravertit ar
extravertit faţă de spune despre intuitivul
obiectele exterioare o introvertit că pentru el
are şi intuitivul „realitatea nu există",
introvertit faţă de că el se „lasă în voia
obiec unor reverii sterile".
tele interioare. După Contemplarea
cum intuitivul imaginilor
extravertit presimte inconştientului pe care
încon forţa creatoare le
tinuu noi posibilităţi pe produce din abundenţă
care le urmăreşte fără este în orice caz sterilă
să-i pese de soarta în raport de utilitate
lui şi a altora, trecînd imediată, în măsura
fără scrupule peste totuşi în care aceste
consideraţii umane şi imagini sînt
demolînd, împins de posibilităţi de con-
patima eternă a cepţii, capabile în
schimbării, ceea ce cazul dat să confere
tocmai energiei o nouă
s-a terminat de declivi-tate, şi această
construit, intuitivul funcţie — din cîte
introvertit trece de la o există, cea mai străină
ima lumii exterioare —
gine la alta, alergînd este indispensabilă
după toate posibilităţile economiei psihice
născute din adîncul globale, după cum şi
inconştientului, fără a tipul corespunzător ei
stabili nici o corelaţie este indispensabil
între sine şi ima vieţii psihice a unui
gine. După cum lumea popor. Israel nu şi-ar fi
nu devine niciodată o avut profeţii săi, dacă
acest tip n-ar fi
problemă morală
existat.
pentru cel care doar o
729. Intuiţia
percepe, tot astfel nici
introvertită înţelege
pentru intuitiv lu
imaginile care izvorăsc
mea imaginilor nu
din temelia apriorică,
devine vreodată o
respectiv existentă
problemă morală. Ea
ereditar, a spiritului
este
inconştient. Aceste
atît pentru unul, cît şi
arhetipuri, a căror
pentru celălalt o
esenţă interioară este
problemă estetică, o
inaccesibilă
experienţei, reprezintă
sedimentul format în
cursul funcţiilor psihice
a seriei ancestrale,
adică experienţele
existenţei organice în
genere, acumulate prin
milioane de repetări şi
condensate în tipuri. în
aceste arhetipuri sînt
deci reprezentate toate
experienţele apărute
din cele mai vechi
timpuri pe această
planetă. Ele apar cu
atît mai desluşit în
arhetip cu cît au fost
mai frecvente şi mai
intense. Arhetipul ar
fi, spre a folosi
limbajul lui Kant, un
fel de noumenon al
imaginii pe care
intuiţia îl percepe şi îl
produce percepînd.
Deoarece inconştientul
este nu ceva care zace
asemenea unui caput
mortuum psihic, ci
mai degrabă ceva care
participă la viaţă, care
suferă transformări
interioare aflate în
relaţii profunde cu
nivelul evenimenţial,
intuiţia introvertită
oferă prin perceperea
proceselor lăuntrice
anumite date ce pot fi
de importanţă
excepţională pentru Caracterul ei profetic
interpretarea a tot se explică din relaţia
ceea ce se întîmplă; ea pe care o întreţine cu
poate chiar să prevadă arhetipurile care, la
mai mult sau mai rîndul lor, reprezintă
puţin clar atît noile desfăşurarea logică a
posibilităţi, cît şi ceea tuturor lucrurilor
ce urmează să se accesibile experienţei.
întîmple efectiv.
43 T D ER
4 I E E
G
EN
ER
AL
Ă
A
TI
PU
RI
L
O
R
435

Tipul intuiţie acest lucru pentru

introvertită mine sau pentru
730. Particularitatea lume?
intuiţiei introvertite Ce îndatorire sau
produce, în condiţii sarcină rezultă de aici
le în care aceasta este pentru mine sau pentru
predominantă, un tip lume? Intuitivul pur,
original, anume vi care refulează judecata
sătorul şi vizionarul sau a cărui judecată
mistic, pe de-o parte, se menţine în limitele
fantastul şi artistul, percepţiei, nu îşi pune
de cealaltă parte. de fapt niciodată
Ultimul caz este, s-ar o asemenea întrebare,
zice, cel normal, căci căci întrebarea lui nu
acest tip înclină în este decît „cum"-ul
genere să se limiteze la percepţiei. Problema
caracterul perceptiv morală i se pare
al intuiţiei. Intuitivul incomprehensibilă sau
se opreşte, de regulă, la chiar absurdă şi refuză
percepţie, proble pe cît posibil să se
ma lui e prin excelenţă gîndească la ceea ce
percepţia şi plăsmuirea
percepţiei, în mă
sura în care este un
artist creator. Fantastul
însă se mulţumeşte
cu intuiţia prin care se
lasă format, adică
determinat. Adîncirea
intuiţiei produce, firesc,
o îndepărtare uneori
extraordinară a in
dividului de realitatea
tangibilă, în aşa fel
încît el însuşi devine
o adevărată enigmă
pentru cei din imediata
sa apropiere. Dacă
este artist, atunci arta
lui enunţă lucruri
extraordinare, rupte de
realitate, seînteind în
luciri multicolore,
semnificative şi banale,
frumoase şi groteşti,
sublime şi bizare în
acelaşi timp. Dacă nu
e artist, atunci e
adesea un geniu
neînţeles, un marc
talent de
căzut, un fel de înţelept
pe jumătate smintit, un
personaj de ro
man „psihologic".
731. Deşi nu ţine cu
totul de linia tipului
intuiţie introvertită
să facă din percepţie o
problemă morală,
pentru aceasta fiind
nevoie de o anume
intensificare a
funcţiilor judicative,
este su
ficientă o diferenţiere
relativ mică a judecăţii
pentru ca intuiţia
să treacă din domeniul
esteticului pur în acela
al moralei. Apare
astfel o varietate a
tipului intuitivului
introvertit, substanţial
di
ferită de forma sa
estetică, dar
caracteristică în acelaşi
timp pen
tru el. Problema
morală apare atunci
cînd intuitivul intră în
re
laţie cu viziun ea s a,
cînd nu se mai
mulţumeşte cu
simpla
intuiţie, cu modelarea
şi evaluarea ei estetică,
ci îşi pune între
barea: ce înseamnă
a văzut. Altfel este cel
orientat intuitiv. Acesta
se ocupă de sem-
nificaţia viziunii sale,
interesîndu-se mai
puţin de posibilităţile
ei estetice cît de
posibilele ei efecte
morale, izvorind
pentru el din sensul
conţinutului lor.
Judecata sa îi permite
să recunoască, adesea
ce-i drept doar vag, că
el este în calitate de
om, de întreg, înglobat
cumva în viziunea sa,
că aceasta este ceva
care nu trebuie doar
intuit ci şi integrat
vieţii subiectului. Prin
această recunoaştere,
el se simte dator să-şi
transfere viziunea în
propria viaţă. Deoarece
însă în principal el se
sprijină numai pe
această viziune,
tentativa sa morală
rămîne unilaterală, el
se face pe sine şi îşi
face din viaţă un
simbol, adaptat la
sensul interior şi etern
al devenirii, neadaptat
însă la realitatea
efectivă a momentului.
Rămînînd
incomprehensibil, el se
lipseşte şi de efectul pe
care l-ar fi putut avea
asupra realităţii.
Limbajul lui nu este
cel utilizat de toţi, ci
unul prea subiectiv.
Argumentelor sale le
lipseşte acea ratio care
convinge. El nu poate
decît să mărturisească
şi să vestească. Este
glasul profetului în
deşert.
732. Intuitivul
436 T D
I E
Rezumatul
tipurilor iraţionale
733. Este aproape
imposibil să se judece
din exterior cele două
tipuri descrise mai sus.
Dat fiind că sînt
introvertite şi au deci o
capacitate sau o voinţă
redusă de exprimare,
ele oferă o priză prea
mică pentru o evaluare
adecvată. Deoarece
activitatea lor
principală se îndreaptă
spre interior, în afară
nu se văd decît
reticenţă, tendinţă de a
se ascunde, lipsă de
participare sau ne-
siguranţă şi jenă
aparent neîntemeiată.
Dacă se exteriorizează
totuşi ceva, este vorba
mai ales de
manifestări indirecte
ale funcţiilor slab
diferenţiate şi relativ
inconştiente.
Manifestări de acest fel
provoacă fireşte
prejudecăţile mediului
îndreptate împotriva
acestor tipuri. Drept
introvertit refulează de
cele mai multe ori sen-
zaţia obiectuală.
Aceasta este o
caracteristică a
inconştientului său. în
inconştient există o
funcţie a senzaţiei
extravertite, com-
pensatoare, de natură
arhaică. Personalitatea
inconştientă s-ar putea
cel mai bine descrie ca
un tip de senzaţie
extravertită, de factură
inferioară, primitivă.
Instinctualitatea şi
lipsa de măsură sînt
calităţile acestei
percepţii, împreună cu
ataşarea foarte strîn-să
de impresia senzorială.
O astfel de calitate
compensează aerul
rarefiat de înălţime,
propriu atitudinii
conştiente şi îi conferă
acesteia o anume
greutate, care
împiedică
„sublimarea" totală.
Dacă însă, în virtutea
unei exagerări forţate a
atitudinii conştiente, se
instituie o subordonare
deplină faţă de
percepţia internă,
atunci inconştientul
intră în opoziţie, iar
ulterior apar senzaţii
obsesionale, contrare
atitudinii conştiente,
însoţite de ataşarea
nemăsurată de obiect.
Forma de nevroză este
una obsesională ale
cărei simptome sînt
fie ipohondria, fie o
hiperestezie a or-
ganelor de simţ, fie
ataşamente obsesionale
faţă de anumite per-
soane sau obiecte.
4
3
7
urmare, ele sînt de
cele mai multe ori
subapreciate sau cel
puţin neînţelese. Cum
ele nu se înţeleg nici
pe ele însele, deoarece
le lipseşte în mare
măsură tocmai
judecata, tipurile
iraţionale nu pot să
înţeleagă nici de ce
sînt necontenit
subapreciate de opinia
publică. Ele nu-şi dau
seama că prestaţia lor
îndreptată către
exterior este într-
adevăr de calitate
inferioară. Privirea le
este absorbită de
bogăţia evenimentelor
subiective. Tot ce li se
întîmplă este atît de
captivant şi are un
farmec atît de
inepuizabil, îneît ele
nici nu observă că
informaţiile pe care le
împărtăşesc mediului
lor nu conţin, de
regulă, decît foarte
puţin din ceea ce
trăiesc ele însele.
Caracterul fragmentar
şi de cele mai multe
ori doar episodic al
comunicărilor lor
pretinde prea mult de
la înţelegerea şi
disponibilitatea celor
din jur; în plus,
comunicarea lor este
lipsită de acea căldură
care ar trebui să
învăluie obiectul şi
care, singură, ar putea
să aibă forţă de
convingere.
Dimpotrivă, tipurile
iraţionale arată foarte
adesea către exterior
o atitudine brutală de
respingere, deşi o fac
fără să-şi dea seama şi
fără intenţia de a se
manifesta astfel.
Aceşti oameni vor fi
judecaţi mai echitabil
şi vor fi înconjuraţi de
mai multă indulgenţă,
dacă se va şti cît de
greu se transpun
intuiţiile interioare
într-un limbaj
inteligibil. Oricum
însă această indulgenţă
nu trebuie să meargă
atît de departe îneît ei
să fie complet
dispensaţi de obligaţia
de a comunica, ceea
ce nu ar fi decît în
detrimentul unor astfel
de tipuri. Destinul le
pregăteşte lor, poate
mai mult decît altor
oameni, dificultăţi
exterioare co-
pleşitoare, susceptibile
să-i trezească din beţia
provocată de intuiţiile
interioare. E nevoie
adesea de multă
stăruinţă pentru a le
stoarce, în fine, o
comunicare
omenească.
734. Dintr-un punct
de vedere extravertit şi
raţionalist, aceste tipuri
îi reprezintă pe
oamenii cei mai
nefolositori. Dintr-un
punct de vedere
superior, ei sînt
dovada vie a faptului
că lumea bogată,
plină, în nesfîrşită
mişcare, şi viaţa ei
debordantă, ameţitoare
nu există doar în afară,
ci şi înăuntru. Evident,
tipurile iraţionale
reprezintă
demonstraţii
unilaterale ale naturii;
dar ele sînt, totodată,
pline de învăţăminte
pentru cei care nu se
lasă orbiţi de moda
intelectuală a vremii.
Oamenii de această
factură sînt promotori
de cultură şi, în felul
lor, educatori. Viaţa lor
instruieşte mai mult
decît spusele lor. Din
ea, şi nu mai puţin din
marea lor greşeală, din
incapacitatea de a se
comunica, înţelegem
că una din cele mai
grave erori ale culturii
noastre constă în
superstiţia cuvîntului şi
în superstiţia
reprezentării, în
supraes-timarea
nemăsurată a
transmiterii prin
cuvinte şi metode a în-
văţăturii. Unui copil,
fireşte, cuvintele mari
ale părinţilor săi îi
impun; se nutreşte
chiar convingerea că el
ar putea fi astfel edu-
cat, în realitate,
educaţia o face viaţa
părinţilor, iar cuvintele
şi gesturile pe care ei
le adaugă nu fac decît
să-1 zăpăcească pe
copil. Acelaşi lucru e
valabil şi pentru
profesor. Se crede atît
de tare în metode,
îneît se atribuie unei
metode bune calitatea
de a-1 sfinţi pe
profesorul care o
utilizează. Un om de
proastă calitate nu e
niciodată un bun
profesor. El îşi
ascunde inferioritatea
nocivă, care îl
otrăveşte în secret pe
elev, în spatele unei
metodologii strălucite
şi al unei capacităţi de
exprimare intelectuală,
la fel de strălucite.
Fireşte, elevul mai
mare nu pretinde decît
să cunoască metodele
utile, deoarece el
împărtăşeşte deja
atitudinea generală
care crede în biruinţa
metodei. El a învăţat
deja că pînă şi cea
mai seacă minte, dacă că e nevoie doar de o
se poate face ecoul metodă adecvată
unei metode bune, se pentru a obţine lucrul
transformă în cel mai dorit. Sau, îi arată oare
destoinic elev. Toţi cei viaţa profesorului său
din jurul său vorbesc de religie acea fericire
despre faptul — şi pe care o radiază
trăiesc potrivit lui —, bogăţia intuiţiei
că orice succes şi orice interioare? Fireşte,
fericire vin din afară şi tipurile iraţionale in-
438 T E
I PS
IH
O
L
O
GI
CE
DES 4
CRI
3
ERE
GE
NER
ALA
A
TIP
URI
LO
R
trovertite nu sînt tomată a alteia ar
propovăduitorii unei duce inevitabil la o
umanităţi desăvîrşite. altă orientare care s-
Le lipsesc raţiunea şi ar
etica raţiunii; dar viaţa opune, cel puţin în
lor instruieşte asupra parte, primei funcţii.
celeilalte posibilităţi, Deoarece însă o con
aceea a cărei lipsă diţie vitală a
cultura noastră o procesului conştient
resimte în chip de adaptare este aceea
dureros. de a
avea ţeluri clare şi
Funcţie principală univoce, este exclus,
şi funcţie fireşte, ca o a doua
auxiliară funcţie să aibă acelaşi
735. Nu aş vrea ca rang ca prima. Cea de
descripţia de mai sus a doua funcţie nu
să lase impresia că poate avea deci decît
aceste tipuri se o importanţă
întîlnesc des în secundară, ceea ce se
practica zilnică, sub con
această for- firmă şi empiric.
rnă pură. Ele nu sînt, Importanţa ei
în realitate, decît secundară rezidă în
fotografii de familie faptul că ea
de nu este, ca funcţia
tip galtonian care primară, nici absolut
cumulează şi, în sigură, nici absolut de
consecinţă, scot cisivă, ci mai degrabă
exacerbat în o funcţie auxiliară sau
relief trăsăturile complementară.
tipice, estompîndu-le, Secundară poate fi
tot atît de doar acea funcţie a
disproporţio cărei esenţă nu se
nat, pe cele opune
individuale. Din
cercetarea exactă a
cazului indivi
dual rezultă că,
alături de funcţia cea
mai diferenţiată
există
întotdeauna în
conştiinţă şi o a doua
funcţie de importanţă
se
cundară şi de aceea
mai puţin diferenţiată
şi relativ determinată.
736. Să repetăm,
din raţiuni de
claritate: produsele
tuturor
funcţiilor pot fi
conştiente; vorbim insă
doar atunci de
caracterul
conştient al unei
funcţii, cînd nu numai
utilizarea ei este la
dis
poziţia voinţei, ci şi
principiul ei este
hotărîtor pentru
orientarea
conştiinţei. Ceea ce se
produce, de pildă,
atunci cînd gîndirea
este nu doar reflecţie
şchiopătîndă şi
ruminare, ci un proces
care
se încheie cu o
concluzie de
valabilitate generală,
în aşa fel îneît
concluzia logică
trece, fără nici un fel
de altă evidenţă,
drept
motiv şi drept
garanţie a acţiunii
practice. Această
hegemonie
absolută îi revine
empiric întotdeauna
unei funcţii anume şi
nu
poate reveni decît
uneia singure, căci
intervenţia tot atît de
au
funcţiei principale. cepţie care oferă
Simţirea, de pildă, nu gîndirii un ajutor
poate niciodată să apa- binevenit. De îndată
ră alături de gîndire ca însă ce
o a doua funcţie, căci ar ajunge la acelaşi
esenţa ei se opune prea nivel de diferenţiere
puternic gîndirii. ca gîndirea, ele ar
Gîndirea trebuie să determina o schimbare
excludă cu grijă sim- de atitudine care ar
ţirea, dacă vrea să contrazice tendinţa
rămînă o gîndire gîndirii. Ele ar face
adevărată şi fidelă anume din atitudinea
principiului ei. Ceea judicativă o atitudine
ce nu exclude, fireşte, perceptivă. în felul
faptul că există acesta, s-ar reprima
indivizi la care principiul
gîndirea se află la raţionalităţii,
aceeaşi înălţime ca indispensabil gîndirii,
simţirea, amîndouă în favoarea
avînd aceeaşi forţă iraţionalităţii simplei
conştientă de percep
motivaţie. într-un ţii. De aceea, funcţia
astfel de caz, nu este auxiliară este posibilă
vorba de un tip şi utilă doar în mă
diferenţiat, ci de o sura în care slujeşte
gîndire şi o simţire funcţiei principale,
relativ nedezvoltate. fără a ridica pretenţii
Acelaşi grad de asupra autonomiei
conştientizare şi de principiului ei.
lipsă de conştientizare 738. Pentru toate
a funcţiilor tipurile întîlnite în
caracterizează deci practică este valabil
starea de spirit prin
primitivă. cipiul după care,
737. Funcţia alături de funcţia
secundară are, principală conştientă,
conform experienţei, acestea
întotdeauna mai posedă şi o
o natură diferită de funcţie auxiliară
aceea a funcţiei relativ conştientă,
principale, dar nu diferită în
opusă ei; orice privinţă de
altfel, gîndirea ca esenţa funcţiei
funcţie principală se principale. Din aceste
poate uni uşor cu ameste
intuiţia curi apar imagini bine
ca funcţie secundară, cunoscute, de exemplu
sau tot atît de bine cu intelectul practic,
senzaţia, dar, cum asociat cu senzaţia;
am spus, niciodată cu intelectul speculativ,
simţirea. Intuiţia şi pătruns de intuiţie, in
senzaţia nu se opun tuiţia artistică ce îşi
gîndirii, adică ele nu alege şi reprezintă
trebuie neapărat imaginile prin
excluse, căci esenţa interme
lor diul judecăţii afective,
nu este inversă intuiţia filozofică ce îşi
gîndirii — precum transpune viziu
simţirea care, ca nea, graţie unui
funcţie ju- intelect robust, în
dicativă, concurează cu sfera inteligibilului
succes gîndirea —, ci etc.
sînt funcţii de per
440 T decît funcţia intuiţiei.
I
Această particularitate
P
U nu prezintă interes,
R ce-i drept, decît pentru
I acela care se ocupă de
L
tratarea psiholo
E
gică a unor astfel de
P cazuri. Este important
S ca el să fie la curent
I
cu toate acestea. Am
H
O văzut, de pildă,
L adesea, medici
O străduin-
G
du-se să dezvolte
I
C funcţia simţirii la
E intelectuali de elită
direct
739. Corespunzător din inconştient. O
raportului dintre astfel de încercare este
funcţiile conştiente, destinată eşecului, în-
se trucît siluieşte excesiv
organizează şi punctul de vedere
gruparea funcţiilor conştient. Dacă izbu
inconştiente. Astfel, teşte, atunci apare
unui in obligatoriu o
telect practic conştient dependenţă obsesivă a
îi corespunde o pacien
atitudine intuitiv- tului de medic, un
afectivă „transfer" care
inconştientă, funcţia poate fi stopat doar
simţirii fiind relativ cu
mai puternic inhibată brutalitate, căci
făcîndu-i-se violenţă, X
pacientul îşi pierde
punc I
tul de vedere, adică
DE
medicul devine
punctul său de vedere. FI
Ac
NI
cesul la inconştient şi
la funcţia cea mai ŢII
refulată se deschide de
la sine, menţinîndu-se,
totodată, într-o măsură
suficientă perce
perea punctului de
vedere conştient,
atunci cînd calea de
dez
voltare trece prin 741. Poate că
funcţia secundară, deci cititorului i se pare
în cazul unui tip raţio inutil faptul că adaug
nal, prin funcţia la sfîrşitul cercetării
iraţională. Aceasta de faţă un capitol
conferă punctului de special consacrat
vedere definirii conceptelor.
conştient o astfel de Am făcut însă de
perspectivă asupra a nenumărate ori
ceea ce este posibil şi experienţa că tocmai
asupra a ceea ce în lucrările de
urmează să vină, îneît psihologie conceptele
conştiinţa dobindeşte şi expresiile nu pot fi
o niciodată suficient de
protecţie suficientă atent mînuite, căci
împotriva efectului tocmai aici, mai mult
distructiv al ca oriunde, apar cele
inconştien mai mari variaţii în
tului. Invers, un tip utilizarea noţiunilor,
iraţional pretinde o prilejuind frecvent
dezvoltare mai neînţelegeri din cele
puternică mai tenace. Această
din partea funcţiei situaţie supărătoare
auxiliare raţionale, pare să vină nu doar
reprezentată în din aceea că
conştiinţă, psihologia este o
spre a fi mai bine ştiinţă tînără, ci şi din
pregătit să primească faptul că materia
şocul inconştientului. experienţei, examinată
740. Funcţiile ştiinţific, nu poate fi
inconştiente se află pusă concret sub ochii
într-o stare arhaic- cititorului. Psihologul
anima- se vede mereu obligat
lică. Expresiile lor să reprezinte realitatea
simbolice manifestate observată de el prin
în vise şi în fantezii descrieri perifrastice
reprezintă de cele şi, ca să spun aşa,
mai multe ori lupta indirecte. Se poate
sau înfruntarea dintre vorbi de o
două animale sau doi reprezentare directă
monştri. doar atunci cînd sînt
comunicate stări de
fapt elementare,
susceptibile a fi
numărate şi măsurate.
Dar cît din psihologia
reală a omului poare
fi trăit şi observat ca
fenomen sesizabil
prin număr şi măsură?
Astfel de fenomene
există însă şi cred că
prin studiile mele
asociative 1 am
demonstrat că şi fapte
foarte complicate sînt
accesibile unei
metode de măsurare.
Dar cine a pătruns mai
adînc în esenţa
psihologiei şi pretinde
mai mult de la aceasta
ca disciplină ştiin-
ţifică, respectiv nu
acceptă ca ea să ducă
o existenţă precară în
limitele impuse de o
metodologie care este
proprie ştiinţelor na-
turii, acela a înţeles şi
faptul că o metodă
experimentală nu va
izbuti niciodată să
dea seama de natura
sufletului uman şi
nici să schiţeze o
imagine, fie şi
aproximativ fidelă, a complexe.
fenomenelor psihice

1 Diagnostisclie
Assoziationsstudien
[Gesammelte Werke, II].
442 obligaţia de a
TIPURILE PSIHOLOGICE
determina şi fixa, fie
şi aproximativ,
742. Părăsind însă termenii pe care îi
domeniul faptelor utilizează; cel mai
sesizabile prin număr nimerit
şi este să se explice
măsură, sîntem reduşi sensul fiecărui termen
la concepte care în aşa fel încît oricine
trebuie să ni le să poată înţelege
înlocu accepţia în care el
iască pe acestea. este folosit.
Precizia pe care o 744. Pentru a
conferă faptelor răspunde acestei
observate, necesităţi, îmi voi
măsura şi numărul, explica mai
poate fi înlocuită jos, în ordine
doar de exactitatea alfabetică, principalele
con concepte psihologice.
ceptuală. Or, aşa cum Tot
ştie orice cercetător odată îl rog pe cititor
care lucrează în acest să binevoiască a-şi
domeniu, conceptele aminti de aceste lămu
psihologice curente riri în caz că are
suferă de o imprecizie îndoieli. E de la sine
şi de o multiplicitate înţeles că explicaţiile
de sensuri atît de şi
mare, încît abia dacă definiţiile ce urmează
ne arată doar sensul în
putem înţelege unii care utilizez eu con
cu ceilalţi. Să luăm, ceptele în discuţie, fără
de pildă, noţiunea de a pretinde că această
„sentiment", să ne întrebuinţare e sin
reprezentăm tot ceea gura posibilă sau că e
ce acoperă ea; şi vom neapărat cea corectă.
avea o imagine a 745. Abstracţie.
variabilităţii şi a Abstracţia este, după
multiplicităţii de sens cum indică şi
a con cuvîntul,
ceptelor psihologice. o extragere sau o
Şi totuşi această desprindere a unui
noţiune exprimă ceva conţinut anume (a
ca unei
racteristic, inaccesibil
măsurii şi numărului,
dar care există în
chip indiscutabil,
ceva la care nu putem
renunţa precum a re
nunţat Wundt în
psihologia sa
fiziologică; nu putem
nega aces
tor stări de fapt
calitatea de
fenomene
fundamentale şi nu le
putem înlocui cu
faptele elementare,
după cum nu le putem
di
zolva în acestea. Ar
însemna să suprimăm
astfel o bună parte
de psihologie.
743. Pentru a evita
inconvenientul care
decurge din supra-
estimarea metodicii
ştiinţelor naturii,
sîntem obligaţi să
recur
gem la concepte
solide. Spre a ajunge
la ele este în orice
caz
nevoie de colaborarea
unui marc număr de
persoane, de un fel
de consensus
gentium. Cum e
imposibil de obţinut
imediat aşa
ceva, fiecare
cercetător are
 DEFINI 443
ŢII abstractivă
procedează la fel cu
semnificaţii, a unei
un conţinut de natură
caracteristici
afectivă,
generale etc.) dintr-
tot astfel senzaţia şi
un context care mai
intuiţia. Există de aceea
cuprinde şi alte
atît gînduri abstracte
elemente, a căror
cît şi sentimente
combinare în întreg
abstracte, ultimele
reprezintă ceva unic,
numite de Sully
individual şi
intelectuale,
incomparabil.
estetice şi morale. 2
Unicitatea, par-
Nahlowsky adaugă
ticularitatea şi
sentimentul religios. 3
incomparabilitatea
Sentimentele
stînjenesc
abstracte, aşa cum le
cunoaşterea, motiv
concep eu, ar
pentru care celelalte
corespunde
elemente legate de
sentimentelor „mai
conţinutul resimţit ca
înalte" sau „ideale"
esenţial trebuie să
ale lui Nahlowsky. Eu
pară non-necesare
aşez sentimentele
voinţei de
abstracte pe acelaşi
cunoaştere.
746. Abstracţia este
plan cu gîndurile
abstrac
deci acea activitate
te. Senzaţia abstractă
spirituală care elibe
s-ar putea numi
rează conţinutul sau
senzaţie estetică în
faptul, resimţit ca
opo
esenţial, de legătura
ziţie cu senzaţia
cu
senzorială (vezi
elemente resimţite ca
Senzaţie), iar intuiţia
non-necesare, prin
abstractă
aceea că le distinge de
s-ar putea numi
acestea, cu alte
intuiţie simbolică, în
cuvinte le
opoziţie cu intuiţia
diferenţiază (v. mai
fantas
jos). Abstract,
tică (v. Fantezie şi
într-o accepţie mai
Intuiţie).
largă, denumeşte tot
748. în această
ceea ce este extras
lucrare corelez
dintr-o conexiune de
conceptul de
elemente resimţite ca
abstracţie cu re
non-necesare în ra
prezentarea unui
port cu semnificaţia
proces psihoenergetic
lui.
747. Abstracţia
de care el este legat:
da
este o activitate
că adopt o atitudine
proprie în genere
abstractivă faţă de
funcţiilor
obiect, nu acesta ca
psihologice. Există o
în
gîndire abstractivă,
treg acţionează asupra
după cum abstractive
mea, ci eu extrag o
pot fi simţirea,
parte din conexiunile
senzaţia şi intuiţia
sale, excluzînd
(vezi aceste concepte).
părţile neaferente.
Gîndi-
Intenţia mea este de a
rea abstractivă
scăpa
detaşează un conţinut
caracterizat de calităţi
in- 2 Sully, The Human
telective, logice, din Mind, 1892, II, cap. :
elemente care nu-i sînt
adecvate. Simţirea
3 Nahlowsky, Das
GefihMeben, 1907, p.
44 T 4
4 I 4
5

de obiect în calitatea energia=libido (v. mai

sa de întreg unic şi jos) pe care o atribui
individual şi de a nu ca valoare obiectului,
reţine decît o parte din sau pe care obiectul o
el. Reprezentarea atrage la sine,
întregului îmi este, ce- eventual fără voinţa
i drept, dată, dar eu sau fără conştiinţa
nu mă absorb în ea ; mea. îmi reprezint de
interesul meu nu aceea procesul de
merge în direcţia abstractizare ca pe o
întregului, ci se retragere a libidoului
retrage din obiect ca din obiect către
întreg, cu partea conţinutul subiectiv
prelevată, şi revine la abstract. Pentru mine
mine; cu alte cuvinte, deci, abstracţia
revine la lumea mea înseamnă o
de concepte dispuse devalorizare
sau constelate în energetică a
vederea abstragerii obiectului. Cu alte
unei părţi a cuvinte, abstracţia
obiectului. (Obiectul este o mişcare
nu se poate libidinală care se
abstractiza astfel introverteşte.
decît în virtutea unei 749. Numesc
constelaţii subiective abstractivă o atitudine
de concepte.) Prin (v. mai jos) care, pe
„interes" înţeleg de-o
parte, este
introvertită, pe de
alta, asimilează o
parte resimţită
ca esenţială a
obiectului, conţinuturi
lor abstracte deja
existente
în subiect. Cu cît un
conţinut e mai
abstract, cu atît e mai
puţin
reprezentabil Mă
alătur lui Kant care
consideră că un
concept
este cu atît mai
abstract „cu cît este
epurat mai mult de
dife
renţele dintre
obiecte" 4 , în sensul
că, la gradul său
maxim, ab
stracţia se
îndepărtează în chip
absolut de obiect şi
ajunge astfel
la extrema
nereprezeMobilitate,
abstracţie pe care eu o
numesc
idee (v. Idee). Invers,
o abstracţie care mai
posedă încă repre-
zentabilitate sau
elemente imagistice
este un concept
concret
(v. Concretism).
750. Afect. Prin
afect se înţelege o
stare a sentimentului
ca
racterizată, pe de-o
parte, de o inervaţie
perceptibilă a
corpului,
pe de alta, de o
tulburare specifică a
cursului reprezentării. 5
Uti
lizez ca sinonim cu
afect termenul de
emoţie. Spre deosebire
de
Bleuer (v.
Afectivitate), disting
sentimentul de afect,
deşi trece
rea sentimentului în
afect este fluidă, căci
orice sentiment, cînd
atinge o anume
intensitate,
declanşează inervaţii
corporale şi se
4 Kant, Logik, § 6.
5 Cf. Wundt,
Grundzăge der
physiologischen
Psychologie, V, ed. a Hl-a,
1903, pp. 209 ş. unn.
transformă astfel în
afect. Din raţiuni
practice, este bine să
deosebim însă
afectul de sentiment.
Căci acesta din urmă
poate fi o funcţie de
care putem dispune
după bunul nostru
plac, în vreme ce
afectul, de regulă, nu
este. Tot aşa, afectul
este caracterizat prin
inervaţii sensibile ale
corpului, în vreme ce
acestea lipsesc în
cazul sentimentului
sau au o intensitate
atît de scăzută îneît nu
pot fi percepute decît
cu instrumente foarte
fine cum ar fi
fenomenul
psihogalvanic.6
Afectul îşi adaugă
senzaţia iner-vaţiilor
corporale declanşate
de el. De aici a pornit
teoria afectelor a lui
James-Lange, în care
afectul este derivat
cauzal din inervaţiile
corpului. Faţă de
această interpretare
extremă, eu concep
afectul, pe de-o parte,
ca o stare psihică a
sentimentului, pe de
alta, ca o stare
fiziologică de
inervare; ambele
cumulîndu-se
reciproc, se
influenţează una pe
cealaltă; cu alte
cuvinte, unui
sentiment intens i se
asociază o
componentă senzitivă
prin care afectul se
apropie mai mult de
senzaţie (v. mai jos)
şi se deosebeşte
substanţial de starea
sentimentului. în ce
mă priveşte, atribui
afectele net marcate,
adică afectele însoţite
de inervaţii corporale
violente, nu
domeniului funcţiei
simţire ci aceluia al
funcţiei senzaţie (v.
Funcţie).
751. Afectivitate.
Afectivitatea este un
concept creat de E.
Bleuler. Afectivitatea
desemnează şi
înglobează „nu doar
afectele în sensul
propriu al cuvîntului,
ci şi sentimenele
uşoare sau tonalităţile
de plăcere sau
neplăcere în registrul
7
sentimentului" .
Bleuler distinge de
afectivitate, pe de-o
parte, senzaţiile
simţurilor şi celelalte
senzaţii corporale, pe
de altă parte,
„sentimentele", în
măsura în care acestea
sînt procese interioare
de percepţie (de pildă,
sentimentul
certitudinii, al
verosimilităţii) şi
gînduri sau
cunoştinţe imprecise. 8
6 Fere, Note sur des
modificalions de ta
rdsistance e'lectrique etc,
în:
Compus rendus de la (Gesammehe Werke, II).
Socidtd de Biologie, 1888, Binswan-
pp. 217 ş. urm. Veraguth, ger, Ober das Verhalten des
Das psychogalvanische psychogalvanischen
Reflexphănomen, în: Phănomens etc, în:
„Monatsschrift fur Diagnos-
Psychologie tische Assoziationsstudien,
und Neurologie", XXI D, p. 113.
(1907) p. 387. Jung, Ober 6 Bleuler, Affectivităt,
die psychophysischen Suggestibilităt, Paranoia,
Beglei- 1906, p. 6.
terscheinungen im 7 Loc. cit., pp. 13 ş.
Assoziationsexperiment urm.
446 T 4
I 4
7

752. Anima, Animus, mitologice. 10 Arhaice

vezi Suflet, Imagine a sînt asociaţiile
sufletului. analogice ale fanteziei
753. Apercepţie. in
Apercepţia este un conştiente, de
proces psihic prin asemenea
care simbolismul ei (v.
un conţinut nou este Simbol). Arhaică
ataşat unor conţinuturi este relaţia de
analoage, deja exis identitate cu obiectul
tente, în aşa fel încît (v. Identitate), apoi
să poată fi considerat acea
înţeles, priceput sau „participation
clar. 9 Se distinge o mystique" (v. mai jos).
apercepţie activă de Arhaic este
una pasivă; prima este concretismul
un proces în cadrul gîndirii şi al simţirii.
căruia subiectul Arhaisme sînt totodată
înţelege atent, constrîngerea şi in
conştient, cu capacitatea de a se
de la sine putere şi din domina (abandonare
motive ce îi sînt de sine). Arhaism este
proprii un conţinut contopirea funcţiilor
nou psihologice (v.
pe care îl asimilează Diferenţiere), de
altor conţinuturi, gata exemplu,
pregătite; ultima este gîndire şi simţire,
un proces în cadrul simţire şi senzaţie,
căruia un conţinut nou simţire şi intuiţie, de
se impune din afară ase
(prin simţuri) sau menea contopirea
dinăuntru (din părţilor unei funcţii
inconştient) (audition colore'e),
conştiinţei, forţînd ambi-
cumva atenţia şi tendinţă şi ambivalenţă
înţelegerea. în primul (Bleuler), adică
caz, accentul fuziunea cu ceea ce
activităţii este
cade pe eu, în al contrar, de exemplu,
doilea caz pe sentiment şi
conţinutul nou care se sentiment opus.
impune.
754. Arhaism. Prin 9 Cf. Wundt, Grundziige
der pltysiologischen
arhaism înţeleg Psychologie. I, 1902, p.
caracterul vechi al 322. 10 Cf. Jung,
unor Waiidlungen und Symbole
conţinuturi şi funcţii der Ubido (reeditare:
Symbole der Wandlung
psihice. E vorba nu de [Gesammelte Werke, VI].
acea antichitate de
imitaţie, de natură
arhaizantă, atestată
spre exemplu de opere
de
artă din perioada
romană tîrzie sau de
„goticul" veacului al
XlX-lea, ci de calităţi
care au caracter de
relicve. Acestea sînt
toate trăsăturile
psihologice care
coincid în esenţă cu
însuşirile
proprii mentalităţii
primitive. în chip
evident, arhaicul este
în
primul rînd inerent
fanteziilor
inconştientului, adică
produselor
activităţii imaginative
inconştiente care
atinge conştiinţa.
Cali
tatea imaginii este
arhaică atunci cînd are
incontestabile paralele
 155. Arhetip 11 v. lucrurilor." 14
Imagine. 757. în ce mă
756. Asimilare. priveşte, utilizez
Asimilarea este termenul într-un sens
identificarea unui nou ceva
con mai larg, anume ca
ţinut conştient cu identificare a
materialul subiectiv obiectului cu
disponibil 12 , situaţie subiectul în ge
în nere, şi îi opun
care este subliniată în disimilarea ca
special asemănarea identificare a
noului conţinut cu subiectului cu obiec
materialul subiectiv tul şi ca înstrăinare a
disponibil, uneori în subiectului faţă de
defavoarea calităţii au sine însuşi în favoarea
tonome a noului obiectului, indiferent
conţinut. 13 Asimilarea dacă e vorba de un
este de fapt un proces obiect exterior sau de
de apercepţie (v. un obiect
Apercepţie) care se „psihologic", de pildă
deosebeşte la simpla o idee.
aper 758. Atitudine.
cepţie prin elementul Acest concept
de identificare cu reprezintă o cucerire
materialul subiectiv. relativ
în nouă în psihologie. El
acest sens Wundt a fost introdus de
afirmă: „Acest mod de Miiller şi Schumann 15 .
formare (respectiv asi în vreme ce Kulpe 16
milarea) se manifestă defineşte atitudinea
în mod special în ca o predispoziţie a
procesul de centrilor senzoriali sau
reprezenta motori pentru o anume
re, atunci cînd excitaţie sau pen-
elementele
asimilatoare apar prin 11 Structura
arhetipală s-a aflat
reproducere, dintotdeauna în centrul
iar cele asimilate cercetărilor lui
printr-o impresie Jung. Versiunea definitivă
senzorială nemijlocită. a noţiunii a fost însă
elaborată în timp. Cf.
Ele
Jung,
mentele unor imagini- Die Beziehungen iwischen
amintiri sînt dem leii und dem
transferate cumva în Unbewufiten. Von den
Wurzeln
obiectul
des Bewufitseins ş. a.
exterior, în aşa fel 12 Wundt, Logik, 1,
încît în cazul în care 1906, p. 20.
obiectul şi elementele 13 Cf. Lipps,
reproduse se Leiţfaden der Psychologie,
ediţia a Ii-a, 1906, p. 104.
deosebesc
considerabil, percepţia
14 Wundt, Grundzuge
der physiotogischen
senzorială înre Psychologie, III, 1903, p.
gistrată apare ca o 529.
iluzie care ne induce 15 Pflugers „Archiv",
voi. 45, p. 37.
în eroare în legătură 16 Grundrifi der
cu Psychologie, 1893, p. 44.
natura reală a
44 T 4
8 I 4
9

tru un impuls pentru psihologia

permanent, fenomenelor sufleteşti
Ebbinghaus17 o complexe. A fi
concepe în sens larg, orientat atitudinal
ca deprindere de a înseamnă: a fi pregătit
introduce obişnuitul în pentru ceva anume,
prestaţia individuală chiar dacă acest ceva
care se abate de la anume nu este
obişnuit. Felul în care conştientizat, căci a fi
utilizăm noi termenul orientat atitudinal
derivă din accepţia pe echivalează cu a avea
care i-o acordă o direcţie apriorică
Ebbinghaus. spre ceva precis,
Atitudinea este pentru indiferent dacă acesta
noi o dispoziţie a este sau nu
psihicului de a acţiona reprezentat.
sau reacţiona într-o Disponibilitatea, care
anumită direcţie. pentru mine este tot
Denumind acel una cu atitudinea,
fenomen particular, constă în faptul că
respectiv faptul că există o anume
anumiţi stimuli constelaţie subiectivă,
acţionează uneori o anume combinaţie
puternic, alteori slab, de factori psihici sau
alteori nu acţionează de conţinuturi care fie
deloc, conceptul de determină acţiunea
atitudine este foarte într-o direcţie sau
important în special alta, fie concep într-
un fel sau altul un
stimul exterior. Fără
atitudine, nu este
posibilă apercepţia (v.
mai sus) activă.
Atitudinea arc
întotdeauna un punct
de orientare care poate
fi conştient sau in-
conştient, căci o dintre conţinutul
combinaţie deja
pregătită de
conţinuturi va sublinia
în actul de apercepţie a
unui nou conţinut
acele calităţi sau
momente care apar ca
ţinînd de conţinutul
subiectiv. Are loc
atunci o selecţie sau o
judecată care exclude
elementele nepotrivite.
De ceea ce este
potrivit sau nepotrivit
decide combinaţia sau
constelaţia gata
pregătite. Caracterul
conştient sau inconşti-
ent al obiectivului nu
are nici o importanţă
pentru acţiunea se-
lectivă a atitudinii,
deoarece selecţia pe
care o face atitudinea
este dată aprioric şi de
altfel ea se produce
automat. Distincţia
între conştient şi
inconştient este însă
necesară, deoarece
există adesea două
atitudini, una
conştientă şi alta
inconştientă. Ceea ce
înseamnă că conştiinţa
are pregătite alte
conţinuturi decît in-
conştientul. Deosebit
de limpede apare
atitudinea duală în ne-
vroză.
17 Grundzuge der
Psychologie, 1, 1905,
pp. 681 ş. urm.
759. Conceptul de
atitudine este
întrucîtva înrudit cu
acela de
apercepţie al lui
Wundt, cu deosebire că
acesta din urmă
închide
în sine procesul relaţiei
disponibil şi conţinutul
nou, de aperceput, în
timp ce conceptul de
atitudine se referă
exclusiv la conţinutul
subiectiv disponibil.
Apercepţia este cum
va podul care uneşte
conţinutul deja
existent şi disponibil
cu
conţinutul nou, în
vreme ce atitudinea
este contrafortul
podului
de pe un mal al apei,
iar conţinutul nou,
contrafortul de pe ce
lălalt mal. Atitudinea
semnifică o aşteptare,
iar aşteptarea acţio
nează întotdeauna
selectiv şi orientativ.
Un conţinut puternic
ac
centuat, situat în
orizontul conştiinţei,
alcătuieşte (uneori
împreună cu alte
conţinuturi) o anume
constelaţie,
echivalentă
cu o anume atitudine,
căci un astfel de
conţinut al conştiinţei
favorizează percepţia
şi apercepţia
asemănătorului şi
inhibă per
cepţia şi apercepţia
neasemănătorului. El
îşi produce astfel ati
tudinea care îi
corespunde. Acest
fenomen automat este
o cauză
esenţială a
unilateralităţii
orientării conştiente.
Ceea ce ar duce
la o pierdere deplină a
echilibrului dacă în
psihic nu ar exista o
funcţie autoreglatoare,
compensatoare (v. mai
sus) care corec
tează atitudinea
conştientă. în acest
sens, dualitatea
atitudinii
este un fenomen
normal care se
manifestă supărător
numai atunci
cînd unilateralitatea
conştientă este
excesivă. Atitudinea
ca
atenţie curentă poate
să nu fie decît un
fenomen parţial,
relativ
neimportant sau şi un
principiu general care
determină întreg
psihicul. Dispoziţia,
influenţa mediului, a
educaţiei, experienţa
generală de viaţă sau
convingerile pot crea
de obicei o conste
laţie de conţinuturi
care determină, la
rîndul ei, continuu şi
pînă întotdeauna la
în cele mai mici reprimare, el o alege
detalii, o anumită în cursul experienţelor
atitudine. Cineva care sale,
resimte o adulmecă în tot
deosebit de profund locul; atitudinea lui
caracterul neplăcut al inconştientă vizează
vieţii va avea, în mod de
firesc, o atitudine care aceea putere şi
aşteaptă permanent superioritate.
ceva neplăcut. Aceas 760. întreaga
tă atitudine excesiv psihologie a
conştientă este individului este în
compensată de o chiar liniile ei
atitudine mari diferit orientată
inconştientă orientată în funcţie de atitudinea
către plăcere. Cel habituală. Cu toate
reprimat se aşteaptă
450 TI bine în problema
P
plăcerii şi a neplăcerii.
U
RI Aici eşuează, ca să
L spun aşa, toate
E regulile. Există oare
P
ceva care să nu
SI
H stîrnească omului,
O după caz, fie plăcere,
L fie neplăcere? Orice
O
instinct se poate
GI
C subordona altuia,
E orice funcţie se poate
subordona alteia,
că legile psihologice dîndu-i ascultare.
generale sînt valabile Instinctul eului sau in-
pentru toţi, ele nu stinctul puterii se
caracterizează poate pune în slujba
niciodată individul sexualităţii sau
singular, căci modul dimpotrivă o poate
acţiunii lor este supune pe aceasta.
complet diferit, în Gîndirea înăbuşă tot
funcţie de atitudinea restul sau simţirea
generală. Aceasta este absoarbe gîndirea şi
întotdeauna rezultatul senzaţia; totul depinde
tuturor factorilor de atitudinea care
capabili să influenţeze domină.
substanţial psihicul, 761. De fapt,
deci al dispoziţiei atitudinea este un
înnăscute, al educaţiei, fenomen individual
al influenţelor care se refuză
mediului, al modului de
experienţelor de viaţă, examinare ştiinţific.
al opiniilor şi în practică se pot dis-
convingerilor tinge anumite tipuri
dobîndite prin de atitudine, în
diferenţiere (v. mai măsura în care se pot
jos), al reprezentărilor distinge şi anumite
colective etc. Dacă nu funcţii psihice. De
ar fi importanţa regulă, dacă o funcţie
absolut fundamentală a ajunge să predomine,
atitudinii, existenţa atunci apare şi o
unei psihologii indi- atitudine tipică.
viduale ar fi exclusă. Fiecare funcţie
Atitudinea generală diferenţiată provoacă
produce însă deplasări o constelaţie de
atît de mari de energie conţinuturi care
şi schimbări în determină o atitudine
raporturile reciproce corespunzătoare.
dintre diferitele Intelectualul,
funcţii, încît de aici afectivul, senzitivul
rezultă afecte globale au, fiecare, o
care pun adesea sub atitudine tipică. în
semn de întrebare afară de aceste tipuri
valabilitatea legilor de atitu-
psihologice generale.
Deşi, de pildă,
exercitarea în anumită
măsură a funcţiei
sexuale trece din
motive fiziologice şi
psihologice drept in-
dispensabilă, există
totuşi indivizi care se
pot dispensa aproape
complet de ea, fără a
manifesta din acest
motiv simptome pa-
tologice sau limitări
evidente ale capacităţii
lor de realizare; în
schimb, în alte cazuri,
tulburări mărunte în
acest domeniu pot
avea consecinţe grave.
Cît de enorme sînt
diferenţele individuale
se vede poate cel mai
 DEFI
NIŢII
451
dine pur psihologică,
al căror număr s-ar
putea înmulţi, există
şi tipuri sociale,
anume acelea care
poartă pecetea unei
reprezentări colective.
Ele sînt caracterizate
de diferite „isme".
Aceste atitudini
determinate colectiv
sint oricum foarte
importante, în unele
cazuri chiar superioare
ca însemnătate
atitudinilor in-
dividuale.
762. Colectiv.
Numesc colective toate
acele conţinuturi psi
hice care
particularizează nu un
individ, ci mai mulţi
indivizi
concomitent, prin
urmare o societate, un
popor sau chiar întrea
ga umanitate. Astfel de
conţinuturi sînt cele
descrise de Levy-
Bruhl 18 sub numele de
„reprezentări colective
mistice" (repre-
sentations
collectives), proprii
primitivilor, ca şi
noţiunile
generale de drept, stat,
religie, ştiinţă etc. Dar
nu numai noţiu
nile şi reprezentările
pot fi denumite
colective, ci şi
sentimen
tele. Levy-Bruhl arată
că la primitivi,
reprezentările
colective
exprimă concomitent şi
sentimente colective.
în virtutea acestei
valori afective
colective, el califică
„reprezentările
colective"
drept „mystiques",
deoarece reprezentările
452 TI
P
U
RI
L sporeşte
E compensarea
P
SI
H potenţează capacitatea
O de
L obstacolele obişnuite
O
GI
C gură constituirea de
E forme noi, superioare
zelor21. El înţelege prin
compensare
echilibrare funcţională
a sentimentului de
inferioritate printr-un
sistem psihologic com-
pensator, comparabil
dezvoltării
compensatoare a
organelor în cazul
insuficienţei organice.
Adler afirmă: „O dată
cu desprinderea de
organismul matern,
aceste organe şi
sisteme de organe
insuficiente intră în
luptă cu lumea
exterioară, luptă care
izbucneşte inevitabil
şi cu o violenţă mai
mare decît în cazul
nu sint doar intelec
tuale ci şi emoţionale. 19
La cei civilizaţi,
anumite noţiuni colec
tive, precum ideea
colectivă de
Dumnezeu, de drept
sau de pa
trie, se leagă de
sentimente colective de
acelaşi ordin.
Caracterul
colectiv este propriu nu
doar diferitelor
elemente sau
conţinuturi
psihice, ci şi unor
întregi Juneţii (v. mai
jos). Aşa, de pildă, gîn
direa ca funcţie totală
poate asuma caracter
colectiv în măsura
în care este o gîndire
general valabilă, de
exemplu, corespunde
legilor logicii. Tot
astfel, simţirea ca
funcţie totală poate fi
co
lectivă în măsura în
care se identifică cu
simţirea generală, cu
alte cuvinte
corespunde aşteptărilor
generale, de pildă
conştiin
ţei morale generale
etc. Tot a,stfel, este
colectivă acea senzaţie
sau acea categorie de
senzaţii şi acea intuiţie
care concomitent
sînt proprii unui grup
mai mare de oameni.
Contrariul caracte
rului colectiv este cel
individual (v. mai
jos).
763. Compensare
înseamnă echilibrare
sau înlocuire. Noţiu
nea a fost, de fapt,
introdusă de A. Adler 20
în psihologia nevro-
18 Levy-Bruhl, loc.
cit., pp. 28 ş. urm.
19 Levy-Bruhl, loc.
cit., pp. 28 ş. urm.
20 Adler, Ober den
nervosen Charakter, 1912.
unui aparat dezvoltat
normal. [...] Totuşi
caracterul foetal
totodată
şi
supracompensarea,
adaptare la
şi neobişnuite şi asi-
şi de randamente noi,
mai înalte"22.
Sentimentul de
inferioritate al
nevroticului care, după
Adler, corespunde
etiologic unei
insuficienţe organice,
prilejuieşte o
„construcţie
auxiliară", respectiv o
compensare care
constă în producerea
unei ficţiuni destinate
să echilibreze insu-
ficienţa. Ficţiunea sau
„linia fictivă de
conduită" este un
sistem psihologic care
încearcă să transforme
inferioritatea în
superioritate.
Importantă în această
concepţie este DEFIN
existenţa indenega-bilă IŢII
practic a unei funcţii 453
compensatoare în
ţei; doar puţine sînt
domeniul proceselor
conţinuturile care pot
psihologice. Ea
să atingă gradul cel
corespunde unei
mai înalt de conştiinţă
funcţii asemănătoare
şi doar un număr
în domeniul
limitat de conţinuturi
fiziologiei, respectiv
se poate menţine în
autodirecţionării sau cîmpul conştiinţei.
autoreglării orga- Activitatea acesteia
nismului. este selectivă. Selecţia
764. în vreme ce pretinde direcţie.
Adler limitează Direcţia însă pretinde
noţiunea de excluderea a tot ceea
compensare la ce este neadecvat. De
echilibrarea unde o anume
sentimentului de unilateralitate a
inferioritate, eu îi orientării conştiinţei.
atribui un sens Conţinuturile inhibate
general, înţelegînd şi excluse de la direcţia
prin ea o echilibrare aleasă cad mai întîi în
funcţională, generală, inconştient, dar
o autoreglare a constituie, în virtutea
întregului aparat existenţei lor afective,
23
psihic. După părerea o contrapondere la
mea, activitatea orientarea conştientă,
inconştientului24 (v. care sporeşte o dată cu
mai jos) compensează creşterea unilateralităţii
şi exclusivismul conştiente şi duce în
atitudinii generale cele din urmă la o
datorat funcţiei tensiune perceptibilă.
conştiente. Conştiinţa Această tensiune
este comparată adesea echivalează cu o anume
de psihologi cu ochiul; frînare a activităţii
se vorbeşte de un cîmp conştiente, care poate
de vedere, de un punct fi totuşi anulată printr-
de vedere al un efort conştient
conştiinţei. Prin aceas- sporit. Dar cu timpul,
tă comparaţie este tensiunea creşte în
caracterizată perfect asemenea măsură încît
esenţa funcţiei conţinuturile
conştiin- inconştiente frînate
intră în conştiinţă, şi
21 Aluzii la teoria anume prin vise şi
compensaţiei şi la Gross, imagini spontane. Cu
care se inspiră de la Anton. cît unilateralitatea
22 Adler, Studie uber
atitudinii conştiente
Minderwertigkeit von
Organe», 1907, p. 73. este mai mare, cu atît i
23 Adler, Ober den se opun mai vehement
nervosen Charakter, p. 14. conţinuturile de
24 Jung, Ober die provenienţă
Bedeutung des inconştientă, în aşa fel
Unbewufiten in der
Psychopathologie încît se poate vorbi de
(GesommeUe Werke, III). un contrast efectiv între
conştiinţă şi
inconştient. în acest caz
compensarea apare sub
forma unei funcţii
contrastante. Este
vorba aici de un caz
extrem. De regulă,
compensarea prin in-
conştient nu
contrastează cu
orientarea conştientă,
ci o echilibrează sau o
completează pe
aceasta. Inconştientul,
de pildă, oferă în vis
toate conţinuturile
constelate de situaţia
conştientă, dar frînate
de selecţia conştientă
şi a căror cunoaştere ar
fi indispensabilă
conştientului în
vederea unei depline
adaptări.
765. în stare
normală compensarea
este inconştientă,
adică
acţionează reglînd
inconştient activitatea
conştientă. în nevroză,
inconştientul se află
într-un contrast atît de
puternic cu conştiin
ţa, încît compensaţia
este tulburată. De aici
faptul că terapia
analitică urmăreşte o
conştientizare a eul deasupra oricăror
conţinuturilor alte influenţe,
inconştien supraordonîndu-1
te, spre a restabili acestora,
astfel compensarea. indiferent dacă ele vin
766. Complexul din partea oamenilor şi
puterii. Prin complexul a împrejurărilor
puterii înţeleg între sau izvorăsc din
gul complex al propriile instincte,
reprezentărilor şi sentimente sau gînduri
aspiraţiilor care tind să su
aşeze biective.
454 T 4
I 5
5
767. Concretism. Dumnezeu, ba chiar
Prin noţiunea de Dumnezeu însuşi.
concretism înţeleg o Acesta este
anu concretismul gîndirii.
me particularitate de La insul civilizat,
gîndire şi simţire, concretis
opusă abstracţiunii. mul gîndirii stă, de
Con pildă, în
cret înseamnă de fapt incapacitatea de a
„crescut împreună". gîndi altceva
O noţiune concret dccît fapte
gîndită este aceea pe nemijlocite senzorial,
care ne-o reprezentăm de evidenţă imediată,
ca fiind concrescută sau în
sau contopită cu alte incapacitatea de a
noţiuni. O asemenea distinge simţirea
noţiune nu este nici subiectivă de obiectul
abstractă, nici sen
distinctă, nici gîndită zorial dat al simţirii.
în sine, ci raportată la 769. Concretismul
ceva este o noţiune care
cu care se contopeşte. cade sub incidenţa ace
Nediferenţiată, leia mai generale de
noţiunea este „participation
împlîntată mystique" (v. mai jos).
încă în materialul După
intuitiv mediat cum participarea
senzorial. Gîndirea mistică reprezintă o
concretistă contopire a individului
se mişcă printre cu
noţiuni şi intuiţii obiectele exterioare,
exclusiv concrete şi se tot astfel concretismul
rapor reprezintă contopi
tează permanent la rea gîndirii şi simţirii
senzorialitate. Tot cu senzaţia.
astfel, şi simţirea Concretismul face ca
concre obiectul
tistă este întotdeauna gîndirii şi al simţirii
dependentă senzorial. să fie întotdeauna şi
768. Gîndirea şi obiect al senzaţiei.
simţirea primitivă sînt Această contopire
exclusiv concretiste, împiedică o
raportate întotdeauna diferenţiere a gîndirii
la senzorialitate. şi simţirii,
Gîndul primitivului nu menţinînd ferm
are autonomie ambele funcţii în sfera
distinctă, ci se lipeşte senzaţiei, adică în
de fenomenul material. sfera
El raportării senzoriale,
se ridică cel mult pînă ceea ce face ca ele să
la treapta analogiei. nu poată atinge ni-
Tot astfel, simţirea
primitivă este
permanent raportată la
fenomenul material.
Gîn
direa şi simţirea se
sprijină pe senzaţie şi
se disting foarte puţin
de ea. Concretismul
este de aceea un
arhaism (v. mai sus).
In
fluenţa magică a
fetişului nu este trăită
ca o stare de
afectivitate
subiectivă, ci este
resimţită ca acţiune
magică. Acesta este
con
cretismul
sentimentului.
Primitivul nu îşi dă
seama că ideea lui
de Dumnezeu este un
conţinut subiectiv, ci
crede că arborele
sacru este sălaşul lui
velul unor funcţii pure, vului. Un bun
ci să rămînă exemplu în acest
subordonate senzaţiei. sens îl oferă
Apare astfel o concretismul
predominare a simţirii lui Nietzsche şi
factorului senzaţie în supraaprecierea
orientarea psihologică, derivată de aici a
(în legătură cu dietei,
importanţa factorului un altul, materialismul
senzaţie v. Senzaţie şi lui Moleschott („Omul
Tip). este ceea ce mă-
770. Dezavantajul nîncă"). Un exemplu
concretismului stă în de supraevaluare
ataşarea funcţiei de superstiţioasă a
senzaţie. Senzaţia faptelor
fiind percepţia îl constituie
stimulilor fiziologici, ipostazierea noţiunii
concre de energie în
tismul fie menţine monismul lui
ferm funcţia în sfera Ostwald.
senzorială, fie o 771. Constructiv.
reduce Utilizez noţiunea într-
mereu la ea. Rezultă în o accepţie sinonimă
felul acesta o ataşare a cu sintetic, cumva
funcţiilor psiho pentru a o explica pe
logice de senzaţie care aceasta din urmă. Con
împiedică autonomia structiv înseamnă
psihică a individu „zidind". Folosesc
lui favorizînd faptele „constructiv" şi
date senzorial. „sintetic"
Această orientare este pentru a desemna o
fi metodă opusă celei
reşte preţioasă în ce rcductive. Metoda con
priveşte recunoaşterea structivă are în vedere
faptelor, nu şi în ce prelucrarea produselor
priveşte interpretarea inconştiente (vise,
lor şi a raportului lor fantezii). Ea porneşte
cu individul. Con de la produsul
cretismul face să inconştient ca de la o
predomine ex
semnificaţia faptelor; presie simbolică (v.
el reprimă mai jos) care
astfel individualitatea reprezintă, anticipînd,
şi libertatea acesteia în un frag
favoarea procesu ment de dezvoltare
lui obiectiv. Deoarece psihologică. 25 Maeder
însă individul nu este vorbeşte în acest sens
determinat doar de de o adevărată funcţie
stimuli fiziologici, ci şi prospectivă a
de factori care eventual inconştientului, care
se opun faptelor anti-
exterioare,
concretismul are drept 25 Un exemplu detaliat
în acest sens
efect o proiecţie a
îl oferă Jung
acestor fac în: Zur
tori interni asupra Psychologie
faptelor exterioare, iar und
prin aceasta, o supra genanmer
occulter
evaluare superstiţioasă Phănomene
a faptului pur, la fel ca (Gesammelte
în cazul primiti Werke, 1).
45 T 4
6 I 5
7

cipează aproape în alte funcţii

joacă dezvoltarea psihologice sau
psihologică viitoare. 26 fiziologice, negat a
Şi Adler recunoaşte priori. Noi
existenţa unei funcţii considerăm de aceea
anticipative a că produsul
inconştientului.27 inconştientului este o
Sigur este faptul că expresie orientată
produsul către un ţel sau scop,
inconştientului nu pe care îl
trebuie considerat în caracterizează în
29
chip unilateral ca limbaj simbolic. 772.
ceva împlinit, ca Corespunzător cu
încheiat, altminteri ar această concepţie,
trebui să i se nege metoda constructivă
orice semnificaţie de interpretare nu se
adecvată scopului. ocupă de sursele sau
Freud însuşi atribuie materialele originare
visului un rol ce le stau la baza
teleologic, cel puţin produsului
de „păzitor al inconştient, ci
somnului"28, în vreme încearcă să confere
ce funcţia prospectivă produsului simbolic o
este limitată de el mai expresie generală şi
cu seamă la „dorinţe". inteligibilă.30 Ideile
Caracterul teleologic apărute spontan în
al tendinţelor minte în legătură cu
inconştiente nu poate produsul inconştient
fi, prin analogie cu sînt prin urmare
examinate din unghiul Metoda constructivă
ţelului şi nu din acela încearcă deci să
al provenienţei lor. stabilească sensul
Ele sînt examinate produsului
din punct de vedere a inconştient faţă de
ceea ce se face sau nu atitudinea viitoare a
se face în viitor, subiectului. Deoa-
ţinîndu-se cu grijă rece, de regulă,
seama de raportul lor inconştientul nu este
cu starea conştiinţei, capabil să producă
căci potrivit decît expresii
interpretării com- simbolice, metoda
pensatoare a constructivă slujeşte
inconştientului, la clarificarea
activitatea acestuia sensului exprimat
are o semnificaţie în simbolic, încît
principal de situează corect
echilibrare sau de orientarea conştientă;
completare a stării de în felul acesta ea
conştiinţă. Deoarece procură subiectului
este vorba de o acordul cu incon-
orientare anticipativă, ştientul, de care el
are nevoie ca să
relaţia reală cu
poată acţiona.
obiectul e mult mai
puţin importantă decît
773. Nici o metodă
de interpretare
în cazul procedeului
psihologică nu se
reductiv, care se
sprijină
ocupă de relaţiile
numai pe materialul
efective cu obiectul.
asociativ al
E vorba mai degrabă
subiectului analizat;
de atitudinea metoda
subiectivă în care constructivă utilizează
obiectul este mai întîi şi ea anumite materiale
doar un semn al comparative. După
tendinţelor cum interpretarea
subiectului. reductivă se foloseşte
de reprezentări
26 Maeder, Ober das
compa
Traumproblem. în
„Jahrbuch fur rative din domeniul
psychoanalytische biologiei, al
und psychopathologische fiziologiei, al
Forschungen", voi. V, p. folclorului, al li
647. teraturii etc, tot astfel
27 Adler, Ober den
şi interpretarea
nervosen Charakter.
28 Freud, constructivă a
probleme
Traumdeutung.
29 Vorbind despre lor gîndirii se
semnificaţia anagogică, raportează la paralele
Silberer se exprimă într- din domeniul
un filozofiei, iar
mod asemănător. Ci.
Probleme der Mystik und
cea a problemelor
ihrer Symbolik, 1914, pp. intuiţiei la paralele din
149 domeniul mitologic şi
ş. urm. din acela al istoriei
30 Jung, Ober die religiilor.
Psychologie des
Unbewuflten, pp. 145 ş.
774. Metoda
constructivă este în
urm. (Gesam-
melte Werke, VII). chip necesar
individualistă,
căci o atitudine
viitoare se dezvoltă
doar cu pornire de la
indi
vid, în schimb, metoda
reductivă este
colectivă, căci ea duce
de
la cazul individual
înapoi la atitudini sau
fapte fundamentale ge
nerale. Metoda
constructivă poate fi
aplicată direct de
subiect
la materialele sale
subiective. în acest
din urmă caz, ea este
o
metodă intuitivă,
utilizată la elaborarea
sensului general al
unui
produs inconştient.
Această elaborare se
face prin înlănţuirea
asociativă (deci nu
activ aperceptivă, v.
mai jos) de materiale
care îmbogăţesc şi
adîncesc în asemenea
măsură expresia sim
bolică a
inconştientului (de
exemplu, visul), încît
ea atinge acea
limpezime care face
posibilă înţelegerea
conştientă. îmbogăţită
astfel, expresia
simbolică ajunge să
fie întreţesută, şi deci
asi
milată, în corelaţii
mai generale.
775. Conştiinţă.
Prin conştiinţă
înţeleg punerea în
relaţie a
conţinuturilor psihice
45 T 4
8 I
cu eul (v. Eu); există
conştiinţă în măsura
în care ea este
percepută ca atare de
eu. 31 Relaţiile cu eul,
în
măsura în care nu
sînt percepute de
acesta, sînt
inconştiente
31 Natorp, Einleitung
in die Psychologie, p. 11.
Tot astfel Lipps, Leitfader,
der Psyclwlogie, 1906, p.
3.
5
9

(v. mai jos). negaţie, de unde

Conştiinţa este inhibiţiile
funcţia sau caracteristice în
32
activitatea care utilizarea funcţiei
întreţine relaţia nediferenţiate. Şi
conţinuturilor psihice părţile acesteia
cu eul. Conştiinţa nu fuzionează între ele,
se identifică cu de pildă, o capacitate
psihicul, căci acesta senzorială
reprezintă totalitatea nediferenţiată este
conţinuturilor afectată de faptul că
psihice, care nu sînt diferitele sfere
toate obligatoriu senzoriale se
legate direct de eu, amestecă (au-dition
adică nu sînt colore'e), o simţire
raportate la eu astfel nediferenţiată este
încît să le revină afectată de amestecul
calitatea de con- de ură şi iubire. în
ştiinţă. Există o măsura în care o
atitudine de funcţie este în
complexe psihice întregime sau în mare
care nu toate sînt măsură inconştientă,
legate în mod ea nu este
necesar de eu.33 diferenţiată, ci păr-
776. Diferenţiere
înseamnă dezvoltarea 32 Cf. Riehl, în Zur
Einfiihrung in die
deosebirilor, izolarea Philosophie, p. 161, care
părţilor din întregul concepe
de care aparţine. conştiinţa tot ca
Utilizez în această „activitate", ca „proces".
lucrare noţiunea de 33 Jung, Ober die
diferenţiere în Psychologie der
Dementia praecox
principal în legătură (Gesammelte
cu funcţiile psi- Werke, III).
hologice. Atîta timp 34 Bleuler, Die
cît o funcţie este în negative Suggestibilităt în
asemenea măsură „Psychiatrisch-
Neurologische
contopită cu o altă
Wochenschrift", 1904. Zur
funcţie sau cu mai Theorie des schizophrenen
multe, de pildă Negativismus în „Psy
gîndirea cu simţirea chiatrisch-Neurologische
sau simţirea cu Wochenschrift", 1910.
Lehrbuch der Psychiatrie,
senzaţia etc, încît nu 1916, pp. 92, 285.
se poate manifesta
izolat, ea are o
condiţie arhaică (v.
mai sus), nu este
diferenţiată, adică nu
este separată de
întreg ca parte şi nu
există ca atare. 0
gîndire nediferenţiată
este incapabilă să
gîndească in-
dependent de alte
funcţii, adică în ea se
amestecă fără
încetare senzaţii,
sentimente sau
intuiţii; o simţire
nediferenţiată se
amestecă, de pildă,
cu senzaţii şi
fantezii, precum
sexualizarea (Freud)
simţirii şi a gîndirii în
nevroză. De regulă,
funcţia nediferenţiată
este caracterizată şi
de faptul că posedă
ambivalenţă şi
atnbitendinţă34, cu
alte cuvinte, fiecare
poziţie este însoţită
vizibil de propria sa
ţile ei se amestecă atît ceea ce a îmbătrînit
între ele, cît şi cu alte întinereşte, ceea ce
funcţii. Diferenţierea veghează adoarme iar
constă în izolarea ceea ce a dormit se
unei funcţii de alte trezeşte, fluxul
funcţii şi în izolarea zămislirii şi al pieirii
diferitelor ei elemente nu se
unele faţă de altele. opreşte niciodată." 36
Fără diferenţiere, di- „Căci zidire şi
recţia este imposibilă, nimicire, nimicire şi
căci direcţia unei zidire
funcţii, respectiv con- constituie norma care
diţia orientării ei se îmbrăţişează toate
bazează pe separarea sferele vieţii naturii,
şi excluderea a ceea pe
ce îi este impropriu. cele mai mici, ca şi
Prin contopirea cu pe cele mai mari.
ceea ce e impropriu, Cosmosul însuşi,
orientarea devine după
imposibilă; doar o cum a ieşit din focul
funcţie diferenţiată se primordial, tot astfel
dovedeşte a fi se va reîntoarce în el
capabilă de — un proces dublu
orientare. care se desfăşoară şi
777. Disimilare, v. se va desfăşura necon
Asimilare. tenit la răstimpuri
778. Emoţie, v. măsurabile, chiar dacă
Afect. uriaşe." 37 Aceasta este
779. Empatie. enantiodromia lui
Empatia este o Heraclit, potrivit
introiecţie (v. mai jos) interpreţilor săi
a obiec avizaţi. Ne
tului. Pentru numărate fragmente
descrierea mai din Heraclit o
amănunţită a noţiunii, exprimă. Astfel: „Şi
v. capitolul natura
VII (v. şi Proiecţie). tinde către ceea ce
780. Enantiodrom este antagonic; de
ie. Enantiodromie aici, iar nu din ceea
înseamnă „a alerga în ce
sens contrar". Prin este identic, izvorăşte
această noţiune, armonia ei".
filozofia lui Heraclit 35 781. „Odată
de născuţi, ei se hotărăsc
semnează jocul să trăiască şi astfel să
contrariilor la nivelul în
devenirii, anume dure moartea."
concep
ţia după care tot ceea
35 Stobaeus, EkL, I, 60:
citix*pti*«iv st Xi>yov in tnţ
ce există trece în 36 Zeller, Die
contrariul său. „Viul Philosophie der Grieclten,
moare iar ceea ce a I, 1856, p. 456.
murit învie, ceea ce e
37 Gompera,
Griechische Denker, I,
tînăr îmbătrîneşte şi 1911, p. 53.
460 fenomen caracte
ristic are loc aproape
TIPURILE
PSIHOLOGICE pretutindeni acolo
unde viaţa conştientă
782. „Pentru este dominată de o
suflete, a deveni apă tendinţă unilaterală
înseamnă moarte, extremă, în aşa fel
pentru încît
apă a deveni pămînt în timp se dezvoltă o
înseamnă moarte. contrapoziţie
Pămîntul se face apă, inconştientă, la fel de
apa puter
— suflet." nică, ce se manifestă
783. „Schimbul se mai întîi prin inhibiţia
face alternativ, al randamentului con
întregului cu focul, ştient, mai apoi prin
al întreruperea direcţiei
focului cu întregul, conştiente. Un bun
după cum al aurului exemplu de
cu marfa, al mărfii cu enantiodromie îl oferă
aurul." psihologia lui Pavel
784. Aplicîndu-şi şi con
principiul psihologic, vertirea lui la
Heraclit spune: „Efe- creştinism; tot astfel,
sieni, să nu vă istoria convertirii lui
lipsească niciodată Ray-
bogăţia, pentru ca mundus Lullius,
depravarea identificarea cu
voastră să apară la Cristos a lui Nietzsche
lumina zilei." 38 bolnav,
785. Prin zeificarea de către
acelaşi a lui Wagner şi
enantiodromie înţeleg
manifestarea opusului mai tîrziu adversitatea
incon faţă de el,
ştient, anume în transformarea lui
desfăşurare Swedenborg din
temporală. Acest savant în vizionar
etc.
 786. Eu. Prin 461
„eu" înţeleg un DEFINI
ŢII
complex de
reprezentări care hic, deci şi al celui
constituie centrul inconştient. în acest
cîmpului conştiinţei sens, şinele ar fi o
mele şi care îmi pare mărime ideală care
a poseda un grad înalt înţelege eul în el
de continuitate şi de însuşi. Şinele apare
identitate cu el însuşi. în fantezia
Vorbesc de aceea de inconştientă ca
„complexul eului" 39. personalitate
Acesta este atît con- supraordonată sau
ţinut al conştiinţei, cît ideală, precum Faust
şi condiţie a în cazul lui Goethe
conştiinţei (v. mai sau Zarathustra în cel
sus), căci sînt al lui Nietzsche. Din
conştient de un raţiuni de idealitate,
element psihic anume trăsăturile arhaice ale
doar dacă el se ra- sinelui au fost
portează la complexul prezentate ca existînd
eului. în măsura în separat de şinele
care eul nu este decît „superior", precum la
centrul cîmpului Goethe în figura lui
conştiinţei mele, el nu Mephisto, în Spitteler
este identic cu în figura lui Epime-
totalitatea psihicului teu, în psihologia
meu, ci doar un creştină sub chipul
complex printre diavolului sau al lui
altele. Deosebesc de Anticrist, la
aceea între eu şi sine, Nietzsche,
în măsura în care eul Zarathustra îşi
nu este decît su- descoperă umbra în
biectul conştiinţei „omul cel mai slut".
mele, iar şinele,
subiectul întregului
787. Extraversie.
Extraversia înseamnă
meu psi- orientarea în afară a
38 Diels, Die
Hbidoului (v. mai
jos). Desemnez prin
Fragmente der
Vorsokratiker, I, 1912, pp. această noţiune o
79, 82. relaţie
39 Jung, Ober die
evidentă a subiectului
Psychologie der Dementia
praecox, p. 45 cu obiectul în sensul
(Gesammelte unei deplasări pozi
Werke, III). tive a interesului
subiectiv faţă de
obiect. Cineva care
se află
într-o stare
extravertită gîndeşte,
simte şi acţionează în
raport
de obiect, şi anume
într-un mod direct şi
limpede perceptibil, în
aşa fel încît nu poate
exista nici o îndoială
în legătură cu atitu
dinea sa pozitivă faţă
de obiect. Extraversia
este de aceea într-o
oarecare măsură un
transfer al interesului
de la subiect la obiect.
Dacă extraversia este
intelectuală, atunci
subiectul se gîndeşte
pe sine în obiect;
dacă ea este afectivă,
subiectul se simte pe
sine în obiect. în
starea de extraversie
subiectul este
puternic
determinat, chiar dacă
nu exclusiv, de
obiect. Se poate vorbi
de
o extraversie activă,
atunci cînd ea este
intenţionată de
subiect,
şi de o extraversie
pasivă, atunci cînd
obiectul o impune cu
for
ţa, adică atrage
interesul subiectului,
eventual împotriva
propriei
intenţii a acestuia.
788. O stare de
extraversie habituală
duce la apariţia
tipului reprezentări care
extravertit (v. Tip). se deosebeşte de alte
789. Fantezie. Prin complexe de
fantezie înţeleg două reprezentări prin
lucruri diferite, anu aceea că nu
me fantasma şi îi corespunde un
activitatea conţinut exterior real.
imaginativă. Din Deşi ea se poate baza
textul lucrării mele iniţial pe
rezultă sensul atribuit rememorarea unor
de fiecare dată imagini legate de
termenului. Prin trăiri efective,
fantezie conţinutul ei nu
în accepţia de corespunde unei
fantasmă înţeleg un realităţi exterioare, ci
complex de este în
46 T 4
2 I 6
3

esenţă doar emanarea conştiinţei, care

activităţii creatoare a acumulează în sine
spiritului, o acţiune aproxima
sau un produs al tiv tot atîta energie
combinaţiei unor cîtă posedă şi
elemente psihice atitudinea conştientă
dotate cu energie. în şi care,
măsura în care în consecinţă, este
energiei psihice i se aptă să învingă
poate imprima o rezistenţa acesteia din
direcţie arbitrară, urmă.
fantezia poate fi 791. Fantezia
declanşată conştient activă, în schimb, îşi
şi arbitrar, fie în datorează existenţa nu
totalitate, fie în doar
parte. în primul caz, unui proces
ea nu este altceva inconştient intens
dccît o combinaţie de contrastant ci, în
elemente conştiente. aceeaşi măsură,
Ceea ce reprezintă, şi înclinării atitudinii
de fapt, doar un conştiente de a prelua
experiment artificial, sugestii sau frag
semnificativ din mente de corelaţii
punct de vedere inconştiente, relativ
teoretic. în realitatea slab accentuate, şi de
experienţei a
psihologice de zi cu le conferi, prin
zi, fantezia este asocierea cu elemente
declanşată fie de o paralele, o deplină
atitudine intuitivă, de clari
aşteptare, fie este o tate, în cazul fanteziei
irumpere în conştiinţă active e vorba deci nu
a unor conţinuturi neapărat de o stare
inconştiente. de disociere psihică,
790. Se poate ci mai degrabă de o
distinge o fantezie participare pozitivă a
activă de una pasivă; conştiinţei.
fan
teziile active sînt
provocate de intuiţie,
adică de o atitudine
per
ceptiv orientată către
perceperea
conţinuturilor
inconştiente, si
tuaţie în care libidoul
ia în primire toate
elementele izvorîte
din
inconştient,
conferindu-le, prin
asocierea cu materiale
paralele,
claritate şi relief;
fanteziile pasive apar
de la început sub
formă
de imagini, fără o
atitudine intuitivă
anterioară sau
simultană a
subiectului cunoscător
care rămîne absolut
pasiv. Aceste fante
zii aparţin
„automatismelor"
psihice (Janet). Ele
pot, fireşte, să
apară doar la o
disociere relativă a
psihicului, căci
apariţia lor
presupune sustragerea
de sub control
conştient a unui
cuantum
substanţial de energie
care investeşte
materiale
inconştiente.
Astfel, viziunea lui
Pavel presupune că,
inconştient, el era
deja
creştin, împrejurare
care a scăpat atitudinii
sale conştiente. Fan
tezia pasivă este
declanşată probabil
întotdeauna de un
produs
inconştient, opus
792. Dacă forma punctului de vedere
pasivă a fanteziei anti
poartă nu rareori creştin de pînă atunci,
pecetea acesta din urmă
patologicului sau cel manifestat apoi în
puţin a anormalului, crizele
forma activă aparţine sale de isterie.
adesea celor mai Fantezia pasivă are
înalte activităţi întotdeauna nevoie să
spirituale ale omului. fie su
Căci în pusă unei critici
ea fuzionează, sub conştiente, altminteri
forma unui produs ea pune în valoare
comun şi unificator, doar
per punctul de vedere
sonalitatea conştientă antagonic al
şi inconştientă a inconştientului. în
subiectului. O schimb, fan
fantezie tezia activă, ca produs
astfel constituită poate pe de-o parte al unei
fi expresia supremă a atitudini conştiente
unităţii unei indi neantagonice faţă de
vidualităţi şi poate inconştient, pe de altă
chiar să o producă pe parte al unor procese
aceasta din urmă, fiind care se comportă nu
tocmai expresia antagonic, ci doar
desăvîrşită a unităţii ei compensator faţă de
(cf. cu noţiunea de con
„dis ştiinţă, nu are nevoie
poziţie estetică" a lui de astfel de critică, ci
Schiller). Fantezia doar de înţelegere.
pasivă nu este, de re 793. Ca şi în cazul
gulă, niciodată visului (care nu este
expresia unei altceva decît o fan
individualităţi ajunsă tezie pasivă), fantezia
la unitate, are un sens manifest şi
căci ea presupune, unul latent. Primul
cum am spus, o rezultă din intuirea
puternică disociere nemijlocită a imaginii
care, la fanteziei, a enunţului
rîndu-i, nu se poate nemijlocit al
sprijini decît pe un complexului de
antagonism la fel de reprezentări
puternic între imaginative. Sensul
conştient şi manifest abia dacă
inconştient. Fantezia merită de cele mai
izvorîtă dintr-o multe ori acest
astfel de stare prin nume,
irumperea în deşi în fantezie el
conştiinţă nu va putea este mult mai
fi nicio dezvoltat decît în vis,
dată expresia deplină a ceea ce
unei individualităţi decurge probabil din
unite, ci va reprezenta faptul că, de regulă,
precumpănitor fantezia onirică nu are
punctul de vedere al nevoie de o energie
personalităţii specială spre a se
inconştiente. putea opune eficient
Viaţa lui Pavel oferă con
un bun exemplu în ştiinţei adormite,
acest sens: convertirea motiv pentru care
lui la creştinism a ajung să fie percepute
corespuns asumării mai
punctului de vedere puţin tendinţele
in contrarii şi mai mult
conştient de mai cele vag
înainte şi refulării compensatoare.
464 T conştiinţă. Dacă ar fi
I constituită doar din
P
U aluzii vagi, greu
R sesizabile, ea nu ar
I putea să atragă atenţia
L
(libidoul conştient) în
E
P asemenea măsură
S asupra ei incit să
I poată întrerupe
H
coerenţa conţinuturilor
O
L conştiinţei. Conţinutul
O inconştient depinde
G de o foarte puternică
I
coerenţă interioară,
C
E care se exprimă
tocmai printr-un sens
Fantezia stării de manifest pronunţat.
veghe, în schimb, 794. Sensul
trebuie să dispună de o manifest are
energie considerabilă întotdeauna caracterul
spre a putea birui unui proces intuitiv şi
inhibiţia izvorită din concret, care din
atitudinea conştientă. pricina irealităţii sale
Opoziţia inconştientă obiective nu poate
trebuie să fie foarte satisface pretenţia
puternică pentru a conştiinţei de a fi
putea pătrunde în înţeleasă. Se va căuta
de aceea o altă
semnificaţie a IŢII
fanteziei, o 465
interpretare a acesteia,
altfel spus, un sens
latent. Deşi existenţa
unui sens latent al fan-
teziei nu pare pentru
început deloc sigură şi
nimic nu se opune
unei eventuale
contestări a ei, a
revendica o înţelegere
satisfăcătoare
constituie un motiv
suficient pentru o
cercetare aprofundată.
Această cercetare a
sensului latent poate
fi mai întîi de natură
pur cauzală: ea se
poate interesa de
cauzele psihologice
ale apariţiei fanteziei.
O astfel de abordare
duce, pe de o parte, la
motivele îndepărtate
care au prilejuit
fantezia, pe de altă
parte, la constatarea
forţelor instinctive
răspunzătoare de
apariţia ei. După cum
se ştie, Freud a
exploatat deosebit de
intens această direcţie.
Am denumit un atare
mod de interpretare
reductiv. Justificarea
unei concepţii
reductive este de la
sine înţeleasă; după
cum absolut de
înţeles este că pentru
anumite tempera-
mente acest mod de
interpretare a faptelor
psihologice este atît
de mulţumitor încît
ele renunţă la orice
pretenţie de a înţelege
lucrurile mai adînc.
Dacă cineva lansează
un strigăt de ajutor,
acest fapt este
suficient şi satisfăcător
explicat prin aceea că
respectivul se află pe
moment în pericol de
moarte. Dacă cineva
visează mese
încărcate şi dacă se
dovedeşte că înainte
de culcare a fost
chinuit de foame, o
asemenea explicaţie a
visului apare ca
satisfăcătoare. Dacă
cineva care îşi
reprimă sexualitatea,
de pildă un sfint din
Evul Mediu, are
fantezii sexuale, acest
fapt este satisfăcător
explicat prin reducere
la sexualitatea repri-
mată.
DEFIN
795. în schimb este
puţin satisfăcătoare
explicaţia după care
viziunea lui Petru se
poate reduce la faptul
că, suferind de foame,
el a fost împins de
inconştientul său să
consume animale
impure sau că hrana
cu animale impure ar
însemna în genere
doar împlinirea unei
dorinţe interzise. Tot
astfel nu poate satis-
face exigenţele
noastre încercarea de
a reduce, de pildă,
viziunea lui Pavel la
refularea invidiei pe
care i-ar fi trezit-o
rolul jucat de Cristos
pe lîngă compatrioţii
săi şi, consecutiv, la
identificarea lui cu
Cristos. Ambele
explicaţii pot avea
ceva adevărat în sine,
dar ele nu se află în
nici un fel de raport cu
psihologia istoriceşte
determinată atît a lui
Petru, cît şi a lui
Pavel. Astfel de
interpretări sînt prea
simple şi prea facile.
Istoria universală nu
poate fi tratată ca o
problemă de fiziologie
sau de cronică
personală scandaloasă.
Acest punct de vedere
ar fi prea limitat.
Sîntem de aceea
nevoiţi să ne lărgim
substanţial concepţia
despre sensul latent al
fanteziei; mai întîi
într-o privinţă
cauzală: psihologia
individului nu este
niciodată explicabilă
exhaustiv prin el
însuşi, ci trebuie să
recunoaştem limpede
că ea este determinată,
şi este într-un anume
fel determinată, de
împrejurările istorice
corespunzătoare. Ea
nu este doar o
problemă fiziologică,
biologică sau
personală, ci şi una de
natură istorică. Şi ast-
fel, un fapt psihologic
oarecare nu poate fi
niciodată explicat
total prin cauzalitatea
lui; el este un
fenomen viu, legat
indestructibil de
continuitatea
procesului vital, în
aşa fel încît este, pe
de-o parte,
întotdeauna un ce
care a devenit, pe de
alta, un ce în curs de
devenire, un ce
creator.
7%. Momentul
psihologic are chipul
lui Janus: priveşte atît
înainte, cît şi înapoi.
Fiind în devenire, el
pregăteşte şi viitorul.
Altminteri, intenţia,
scopul, punerea de
ţeluri, antecalcularea
sau premoniţia ar fi
tot atîtea intenţia ei; dacă ştim
imposibilităţi toate acestea, ne
psihologice. A declarăm, de regulă,
explica, de pildă, o mulţumiţi. în viaţa
opinie prin faptul că curentă adăugăm fără
alta a precedat-o este şovăială şi absolut
cu totul insuficient instinctiv un punct de
din punct de vedere vedere final oricărei
practic; pentru a o explicaţii; nu rareori
înţelege trebuie să îl considerăm pe
cunoaştem nu doar acesta chiar decisiv în
cauza care o dictează, paguba momen-
ci şi sensul, scopul şi
466 T 4
I
P
6
7

tului strict cauzal, alta, au jucat şi ele un

probabil din pornirea rol oarecare, căci
de a recunoaşte „preaomenescul" nu
momentul creator lipseşte de nicăieri. Tot
propriu fiinţei psihice. astfel, interpretarea
Dacă în experienţa de finalistă a viziunii
fiecare zi noi sfîntului Petru,
acţionăm astfel, atunci sugerată de Faptele
trebuie să existe şi o Aposto
psihologie ştiinţifică lilor, este cu mult mai
în măsură să dea satisfăcătoare decît o
seama de această ipoteză de fiziologie
împrejurare, şi anume personală.
nu situîndu-se exclusiv 798. în concluzie,
în planul strict cauzal, putem spune că
preluat din domeniul fantezia poate fi
ştiinţelor naturii, ci înţeleasă
luînd în considerare şi atît cauzal, cît şi
natura finală a finalist. Pentru
psihicului. explicaţia cauzală,
797. Dacă, în fantezia apa
experienţa zilnică, re ca simptom al unei
orientarea finală a stări fiziologice sau
conţinu- personale, produs de
turilor conştiinţei se evenimente
află deasupra oricăror anterioare. Pentru
îndoieli, nu există, explicaţia finalistă, în
pînă la proba schimb,
contrară, nici un fantezia apare ca un
motiv să presupunem simbol care încearcă
că acesta să caracterizeze sau
ar fi cazul şi în ceea să interpreteze cu
ce priveşte ajutorul materialelor
conţinuturile existente un ţel
inconştientului. anumit
Potrivit experienţei sau mai degrabă o
mele, nu avem motive anume linie de
să contestăm orien dezvoltare psihologică
tarea finală a viitoa
conţinuturilor re. Deoarece fantezia
inconştiente, activă este principala
dimpotrivă; cazurile în caracteristică a ac
care se ajunge la o tivităţii artistice,
explicaţie artistul nu este doar un
satisfăcătoare doar interpret, ci şi un crea-
prin adoptarea
unui punct de vedere
final sînt foarte
numeroase. Dacă, de
pildă,
considerăm viziunea
lui Pavel în raport cu
misiunea lui univer
sală şi ajungem la
concluzia că el îi
persecuta conştient pe
creş
tini, dar că inconştient
îmbrăţişase deja
creştinismul, că a
deve
nit creştin prin faptul
că la el inconştientul
a predominat şi a
irupt, căci
personalitatea sa
inconştientă aspira
către acest ţel
căruia i-a înţeles
instinctiv necesitatea şi
importanţa, o atare ex
plicaţie a însemnătăţii
acestor stări de fapt
îmi pare mai adec
vată decît explicaţia
care reduce totul la
momente personale,
deşi, sub o formă ori
tor, căci operele sale
au valoarea unor
simboluri care prefigu-
rează linii de
dezvoltare viitoare.
Valoarea socială mai
limitată sau mai
generală depinde de
capacitatea vitală mai
limitată sau mai
generală a este
individualităţii
creatoare. Cu cît
individualitatea este
mai anormală, adică
mai puţin viabilă, cu
atît mai limitată este
valabilitatea socială a
simbolurilor produse
de ea, chiar dacă
acestea au pentru
individualitatea
respectivă o privind noţiunea de
însemnătate absolută.
799. Existenţa
sensului latent al
fanteziei poate fi
contestată
doar dacă se contestă şi
acela al proceselor
naturale. Or, ştiinţele
naturii l-au demonstrat
chiar sub forma legilor
naturii. Se admite
în general că acestea
sînt ipoteze pe care
omul le elaborează
pentru a explica
procesele naturale. în
măsura în care este
sigur
că legile formulate
concordă cu procesul
obiectiv, sîntem în
dreptăţiţi să vorbim de
un sens al fenomenului
material. în mă
sura deci în care
izbutim să
demonstrăm
legalitatea fanteziei,
sîntem îndreptăţiţi să
vorbim şi de un sens al
acesteia. Dar sen
sul descoperit este
satisfăcător, cu alte
cuvinte legitatea
demon
strată merită acest
nume, doar atunci cînd
468 T 4
I
P 6
decît un sistem de
forţe, tot aşa şi un
conţinut psihic,
considerat din unghi
energetic, nu este
altceva decît un
sistem de forţe care
apare conştiinţei. Din
acest punct de vedere
se poate spune că
fantezia ca fantasmă
nu e nimic altceva
decît o cantitate
determinată de libido
care nu poate apărea
conştiinţei niciodată
altfel decît sub forma
unei imagini.
Fantasma este o considerată ca o formă
„idee-force".
Fantazarea ca
activitate imaginativă
este identică cu
desfăşurarea
procesului de energie
psihică.
801. Funcţie, (v. şi
Funcţie valoric
inferioară). Prin
funcţie
psihologică înţeleg o
redă adecvat esenţa
fanteziei. A visa cînd
dormi este logic, dar
această legitate nu
ne spune nimic despre
esenţa visului. Ea este
doar o simplă con
diţie a visului. A
dovedi că fantezia are
un izvor fiziologic
o simplă condiţie a
existenţei ei, nu şi o
lege a esenţei ei.
Legea
fanteziei ca fenomen
psihologic nu poate
fi decît de natură
psihologică.
800. Ajungem acum
la punctul al doilea al
explicaţiei noastre
fantezie, anume la
noţiunea de activitate
imaginară. Imaginaţia
este activitatea
reproductivă sau
creatoa
re a spiritului în
genere; ea nu este o
facultate specială, căci
se
poate manifesta în
toate formele
fundamentale ale
fenomenului
psihic, în gîndire, în
sentiment, în senzaţie,
în intuiţie. Fantezia
ca activitate
imaginativă este pentru
mine pur şi simplu
expresia
nemijlocită a
activităţii vitale de
natură psihică, a
energiei psi
hice care este dată
conştiinţei doar sub
formă de imagini sau
conţinuturi, după cum
energia fizică nu se
manifestă decît ca
stare fizică ce excită
pe cale fizică organele
de simţ. După cum
din punct de vedere
energetic orice stare
fizică nu este altceva
9
formă anume de
activitate a psihicului,
care
în condiţii schimbate
rămîne egală în
principiu cu sine
însăşi.
Din punct de vedere
energetic, funcţia este
o formă de manifes
tare a libidoului (v.
mai jos), care în
condiţii schimbate
rămîne,
în principiu, egală cu
sine, asemenea unei
forţe fizice care poate
fi de fiecare dată
determinată de energia
potenţială. Deosebesc,
în mare, patru funcţii
fundamentale, două
raţionale şi două
iraţionale; anume
gîndirea şi simţirea,
senzaţia
şi intuiţia. Nu aş
putea să ofer a priori
nici un motiv pentru
care socotesc
fundamentale aceste plet cu funcţia cea
funcţii, ci doar să mai privilegiată şi de
subliniez aceea cea mai dezvol-
faptul că mi-am tată. Aici îşi au
format această originea tipurile (v.
concepţie de-a lungul mai jos) psihologice.
unor ani Unilateralitatea acestui
întregi de experienţă. proces de evoluţie
Disting aceste funcţii întîrzie inevitabil
între ele, pentru mo maturizarea unei
tivul că ele nu se pot funcţii sau a mai
raporta, respectiv multora. Ele pot fi de
reduce, unele la aceea adecvat numite
celelalte. „inferioare", şi anume
Principiul gîndirii de în sens psihologic, nu
pildă este absolut psihopatologic; căci
diferit de acela al funcţiile rămase în
simţirii urmă nu sînt nici într-
etc. Deosebesc, în un caz patologice, ci
principiu, această doar întîrziate în
funcţie de fantazare raport cu funcţiile
prin favorizate. Ca
faptul că fantazarea fenomen, funcţia
îmi apare ca o formă inferioară este
particulară de activi conştientă, dar nu este
tate care se poate recunoscută în
manifesta în toate semnificaţia ei
cele patru funcţii propriu-zisă. Ea se
funda comportă ca nume-
mentale. Voinţa îmi roase conţinuturi
apare ca un fenomen refulate sau insuficient
psihic secundar, tot luate în seamă, care pe
astfel şi atenţia. de-o parte sînt
802. Funcţie conştiente, pe de alta
valoric inferioară. Prin sînt inconştiente, ca de
funcţie valoric pildă situaţiile în
inferioară care cunoaştem un
înţeleg acea funcţie ins anume după
care în procesul de înfăţişarea lui
diferenţiere rămîne în exterioară, fără ca să
urmă. Din experienţă ştim, de fapt, cine este.
rezultă că este Astfel, în cazuri
aproape imposibil ca, normale, funcţia
în valoric inferioară
pofida condiţiilor rămîne, cel puţin în
generale, toate efectele ei, conştientă;
funcţiile psihologice să în schimb, în nevroză
se dez ea este în parte, sau în
volte concomitent. cea mai mare parte,
Chiar exigenţele inconştientă. în
sociale fac ca omul măsura în care
să-şi întreaga masă de
diferenţieze în primul libido este îndreptată
rînd şi cel mai mult către funcţia
acea funcţie pentru privilegiată, funcţia
care este de la natură valoric inferioară se
cel mai dotat sau care dezvoltă regresiv,
îi oferă cele mai adică se reîntoarce la
eficiente mijloace stadiile ei arhaice
pentru succesul său preliminare, situaţie
social. Foarte adesea, în care ea devine
sau incompatibilă cu
aproape de regulă, ne funcţia conştientă,
identificăm mai mult privilegiată. Dacă o
sau mai puţin com- funcţie care în mod
normal ar trebui să fie
conştientă cade în
inconştient, atunci şi
energia specifică ei
trece în inconştient. O
funcţie naturală, pre-
cum simţirea, are o
energie care îi vine de
la natură, ea este un
sistem viu, solid
organizat, care nu
poate fi nicicum
deposedat cu totul de
energia lui.
803. Prin trecerea
în inconştient a
funcţiei valoric
inferioare,
restul ei de energie
ajunge în inconştient,
însufleţindu-1 pe aces
ta în mod nefiresc.
Apar astfel fanteziile
corespunzătoare func
ţiei devenite arhaice.
O eliberare pe calea
analizei a funcţiei va
loric inferioare din
inconştient poate avea
loc doar prin ridicarea i-se
la nivel conştient a astfel posibilităţi de
formaţiilor dezvoltare.
imaginative declanşate 804. Funcţie
de funcţia transcendentă 40 , v.
devenită inconştientă. Simbol.
Prin conştientizarea
acestor fantezii este 40 Cf. Jung, Die
transzendente Fwiktion
redusă în conştiinţă şi (Gesammelte Werke,
funcţia valoric VIII).
inferioară, conferindu-
47 T 4
0 I 7
1

805. Gînd. Gîndul repre

este conţinutul zentări într-un
determinat de concept, deci cu alte
discriminarea cuvinte atunci cînd
intelectuală sau există
materia funcţiei un act de judecată,
gîndirii (v. Gîndire). indiferent dacă el
806. Gîndire. corespunde sau nu
înţeleg prin gîndire intenţiei
una din cele patru noastre.
funcţii 808. Denumesc
fundamentale (v. intelect capacitatea
Funcţie). Gîndirea gîndirii direcţionate, şi
este acea funcţie in
psiholo tuiţie intelectuală,
gică ce corelează capacitatea gîndirii
(conceptual), potrivit pasive sau
legilor ei proprii, nedirecţionate.
conţi Mai departe,
nuturi date de denumesc funcţie
reprezentări. Ea este o raţională (v. mai jos),
activitate aperceptivă gîndirea
şi ca direct ionată,
atare poate fi intelectul, în virtutea
împărţită într-o formă faptului că ordonează
activă şi una pasivă. în con
Gîndi cepte, potrivit
rea activă este o condiţiilor normei
acţiune voliţională, mele raţionale,
cea pasivă o acţiune conştiente,
eve- conţinuturile
nimenţială. în primul reprezentării. în
caz supun schimb, gîndirea
conţinuturile nedirecţionată,
reprezentării unui intuiţia intelectuală,
act de judecată voit, este pentru mine o
în cel de al doilea funcţie iraţională (v.
caz, se ordonează mai jos), în virtutea
core faptului că judecă şi
laţii conceptuale, se ordonează
formează judecăţi care conţinuturile
eventual sînt în con reprezentării după
tradicţie cu intenţia norme inconştiente şi
mea sau nu ca atare nerecunoscute
corespund ţelului
meu şi sînt
lipsite de sentimentul
direcţiei, deşi ulterior
printr-un act aper
ceptiv activ pot să-mi
dau seama de
orientarea lor.
Gîndirea ac
tivă ar corespunde
deci conceptului meu
de gîndire orientată 41 .
în lucrarea mai jos
citată am caracterizat
insuficient gîndirea
pa
sivă drept
„fantazare" 42 . Astăzi
aş numi-o gîndire
intuitivă.
807. O succesiune
simplă de
reprezentări,
denumită de unii
psihologi gîndire
asociativă, nu este
pentru mine gîndire,
ci
simplă reprezentare.
Se poate vorbi de
gîndire, după opinia
mea, doar atunci cînd
avem în vedere
conexiunea unor
ca fiind conforme cu unei imagini primor
raţiunea. Eu pot diale care a fost
eventual recunoaşte abstras din
ulterior că şi actul concretismul acesteia.
intuitiv de judecată în măsura în
corespunde raţiunii, care ideea este o
deşi el a apărut pe o abstracţie, ea apare ca
cale care mie îmi fiind derivată sau
pare iraţională. dez
809. Prin gîndire voltată din ceva mai
afectivă nu înţeleg elementar, ca un
gîndirea intuitivă, ci produs al gîndirii.
gîn Wundt 43 şi alţii dau
direa dependentă de ideii acest înţeles de
simţire, deci o gîndire secundar şi derivat.
care nu îşi urmează 811. în măsura
principiul său logic, ci însă în care ideea nu
care este subordonată face altceva decît să
simţirii. în gîndirea formuleze sensul
afectivă legile logicii unei imagini
există doar aparent, în primordiale, în care
fapt ele sînt suspen ea era deja
date în favoarea reprezentată
intenţiei afective. simbolic, esenţa ei nu
810. Idee. mai este un produs
Folosesc în această derivat;
lucrare uneori examinînd lucrurile
conceptul de din unghi psihologic,
idee pentru a desemna ea apare ca existînd
un anume element aprioric, ca o
psihologic care se află posibilitate dată de
în relaţie strînsă cu conexiuni de gînduri.
ceea ce numesc De ace
imagine (v. mai jos). ea, potrivit esenţei şi
Ima nu formulării ei, ideea
ginea poate fi de este o mărime psiho
provenienţă logică, determinată,
personală sau existînd aprioric. în
impersonală. în ul acest sens, ideea este
timul caz, ea este la Platon un arhetip
colectivă, al lucrurilor, la Kant
caracterizată de „prototipul utilizării
calităţi mitologice. intelectului", un
Eu o denumesc concept
imagine primordială. transcendental care
Dacă nu are caracter ca atare depăşeşte
mi graniţa
tologic, respectiv experimentabilului 44 ,
dacă îi lipsesc un concept raţional
însuşirile plastice, „al cărui obiect
concrete şi nu poate fi găsit în
este doar colectivă, ordinea
atunci o denumesc experienţei" 45 . Kant
idee. Folosesc afirmă: „Deşi
termenul despre conceptele
de idee ca expresie ce raţionale
desemnează sensul transcendentale
trebuie să spunem:

41 Jung, 43
Wandlungen Philosophische
und Symbole Studieri, VII,
der Libido, pp. 13.
7 ş.
Symbole der
44
Kritik der
Wandlung reinen Vemunft.
(Gesammehe Ed. Kehrbach,
Werke, VI). pp. 279 ş. urm.
42 Loc. 45
cit., p. 19. Logik, p. 140.
47 T 4
2 I 7
3

ele nu sunt decît Idei, Fără să mai spun că,

nu le vom considera poate, aceste Idei fac
totuşi nicidecum ca posibilă o trecere de
fiind de prisos şi la conceptele despre
zadarnice. Căci, deşi natură la cele practice
nici un obiect nu şi, în felul acesta, pot
poate fi determinat procura Ideilor
prin ele, ele pot totuşi morale însele suport
servi în fond şi fără şi legătură cu
să se observe cunoştinţele
intelectului ca un speculative ale
canon care să-i raţiunii." 46
permită să-şi extindă 812. Schopenhauer
folosirea lui şi s-o afirmă: „înţeleg prin
facă uniformă, prin idee oricare din trep
aceasta, el nu tele determinate şi
cunoaşte, ce-i drept, fixe de obiectivare a
un obiect mai mult voinţei, în măsura în
decît ar cunoaşte care aceasta este
după conceptele lui, lucrul în sine şi este
dar este mai bine şi ca atare străină de
mai departe condus în plura
această cunoaştere. litate, trepte care se
comportă faţă de
lucrurile individuale
la fel
ca formele sau ca
prototipurile lor
eterne." 47 La
Schopenhauer,
ideea este oricum
intuitivă, căci el o
concepe exact în
sensul
atribuit de mine
imaginii primordiale,
ca fiind însă oricum
in
cognoscibilă
individului,
revelîndu-se doar
„subiectului pur al
cunoaşterii", înălţat
deasupra voinţei şi a
individualităţii. 48
813. Hegcl
ipostaziază total
ideea şi îi conferă
atributul de
unică fiinţă reală. Ea
este „conceptul,
realitatea conceptului
şi
unitatea
amîndurora" 49 . Ea
este „zămislire
eternă" 50 .
814. La Lasswitz,
ideea este o „lege
care indică direcţia
pe
care urmează să se
dezvolte experienţa
noastră". Ea este
„rea
litatea cea mai sigură
şi mai înaltă" 51 .
815. La Cohen,
ideea este „conştiinţa
de sine a
conceptului",
„fundamentarea"
fiinţei. 52
816. Nu vreau să
multiplic dovezile
privitoare la natura
pri
mară a ideii. Citatele
pe care le-am dat
arată în suficientă
mă-
46 Kritik der reinen
Vernunft. [Ed. cit., p. 301
— n. t.]
47 Die Welt als Wilie
und Vorstellung. Voi. I,
25.
48 Loc. cit., § 49.
49 Ăsthetik, I, 138.
50 Logik, III, pp. 242
ş. urm.
51 Wirklichkeiten, pp.
152, 154.
52 Logik der reinen
Erkenntius, pp. 14, 18.
sură că ideea este
concepută şi ca
mărime
fundamentală, exis-
tînd a priori.
Această ultimă
calitate ea o deţine
de la treapta ce o
premerge, respectiv
de la imaginea (v.
mai jos) simbolică
primordială. Natura
secundară, de ordin
abstract şi derivat, ce
îi este proprie, ideea
o are de la
prelucrarea raţională
pe care o suferă
imaginea primordială
pentru a fi aptă de
utilizare raţională.
Imaginea primordială
este întotdeauna şi
pretutindeni o mărime
psihologică ce se
reînnoieşte în forme
autohtone. într-o
anumită măsură
acelaşi lucru se poate
spune şi despre idee.
Totuşi, în virtutea
naturii sale raţionale,
ideea este mult mai
supusă prelucrării
raţionale care,
puternic influenţată
de timp şi de îm-
prejurări, îi procură
expresiile adecvate,
de fiecare dată,
spiritului vremii. Din
pricina faptului că
provine din imaginea
primordială, unii
filozofi îi atribuie o
calitate
transcendentală, ceea
ce de fapt nu este
propriu ideii aşa cum
o concep eu, ci mai
degrabă imaginii
primordiale care este
atemporală ca parte
componentă,
dintotdeauna şi
pretutindeni, a
spiritului uman. Auto-
nomia ideii vine de
asemenea de la
imaginea
primordială, care nu
este creată, ci există
dintotdeauna, intrînd
în componenţa per-
cepţiei, în aşa fel
îneît s-ar putea
spune că ea tinde din
sine însăşi către
propria realizare,
resimţită fiind de
spirit ca o potentă
activ determinantă.
Această concepţie nu
este de altfel ge-
nerală, ci depinde
probabil de atitudine
(cf. cap. VII).
817. Ideea este o
mărime psihologică
care nu determină nu
mai gîndirea, ci (ca
idee practică) şi
simţirea. Folosesc
termenul
de idee oricum doar
atunci cînd vorbesc
despre determinarea
gîndirii la cel care
gîndeşte; tot astfel aş
vorbi de idee în cazul
determinării simţirii
la cel care simte. Pe
de altă parte, este ter
minologic adecvat să
se vorbească de „imaginea
determinarea prin primordială". Pentru
imagi atitu
nea primordială dinea introvertită,
atunci cînd avem ideea este primum
de-a face cu movens, pentru cea
determinarea extra
apriorică a unei vertită, ea este un
funcţii produs.
nediferenţiate. 818. Identificare.
Natura dublă a ideii Prin identificare se
ca înţelege un proces
un ce concomitent psiho
primar şi secundar logic în care
provoacă ocazional personalitatea se
con disimilează (v.
fundarea sa Asimilare) parţial
promiscuă cu
47 T 4
4 I 7
5
sau total de sine. constituirea unui
Identificarea este o caracter secundar, şi
înstrăinare a anume la faptul că
subiectului de sine individul se identifică
însuşi în favoarea în asemenea măsură
unui obiect în care cu funcţia sa cea mai
subiectul se deghizea- bine dezvoltată, încît
ză într-o oarecare se îndepărteză în mare
măsură. Identificarea parte sau total de
cu tatăl semnifică caracterul său iniţial,
practic adoptarea individualitatea sa
modului de a fi al propriu-zisă căzînd în
tatălui, ca şi cum fiul inconştient. Este,
ar fi asemenea aproape de regulă,
părintelui său, iar nu cazul tuturor care
o individualitate posedă o funcţie di-
diferită de a ferenţiată. Trebuie
acestuia. chiar să se treacă
Identificarea se prin această etapă
deosebeşte de pentru a se ajunge la
imitaţie prin aceea individuaţie.
că este o imitaţie Identificarea cu
inconştientă, în timp părinţii sau cu mem-
ce imitaţia este o brii apropiaţi ai
copie conştientă. familiei este în parte
Imitaţia este un un fenomen normal,
auxiliar în măsura în care
indispensabil, in coincide cu
slujba personalităţii „identitatea familială"
tinere, în curs de existînd aprioric, într-
dezvoltare. Ea o atare situaţie e
acţionează stimulator recomandabil să nu
atîta timp cît nu este se vorbească de
o formă de identificare, ci
comoditate, corespunzător
împiedicînd dez- situaţiei de fapt, de
voltarea unei căi identitate.
individuale adecvate. Identificarea cu
De asemenea poate fi membrii familiei se
favorabilă atîta timp deosebeşte de
cît calea individuală identitate prin aceea
nu este încă că nu este un fapt
practicabilă. Dacă se aprioric dat, ci apare
iveşte însă o doar secundar prin
posibilitate următorul proces:
individuală mai bună, individul care se
identificarea îşi dezvoltă cu pornire
vădeşte caracterul de la identitatea
patologic prin aceea familială iniţială se
că devine tot atît de loveşte în procesul
stînjenitoare pe cît său de
fusese înainte de
stimulatoare, sus-
ţinînd inconştient
dezvoltarea. în acest
caz, ea acţionează
diso-ciator, scindînd
personalitatea în
două părţi, străine
una de cealaltă.
819. Identificarea
nu se referă
întotdeauna la
persoane, ci şi la
lucruri (de pildă, la o
mişcare spirituală, o
afacere etc.) şi la
funcţii psihologice.
Această eventualitate
este cu deosebire im-
portantă (cf. cap. II).
în acest caz,
identificarea duce la
adaptare şi de o caracteristică a
dezvoltare de un stării de spirit
obstacol nu uşor de proprie primei
biruit; drept urmare, copilării şi, în
apare o stază fine, o caracteristică
libidinală care îşi a inconştientului
caută treptat o cale civilizatului adult
regresivă. Prin care,
regresie sînt retrăite dacă nu a trecut în
stări mai vechi, conţinutul conştient,
printre care rămîne permanent în
identitatea familială. stare de identitate cu
Tocmai această obiectele. Pe
identitate, aproape identitatea cu părinţii
depăşită şi trăită se spri
regresiv, constituie jină identificarea (v.
identificarea cu mai sus) cu ei; de
membrii familiei. asemenea, se
Toate identificările întemeiază
cu persoane urmează pe ea posibilitatea
această cale. proiecţiei şi a
Identificarea ţinteşte introiecţiei (v. mai
întotdeauna la jos).
obţinerea unui 821. Identitatea
avantaj, la înlătura- este în primul rînd o
rea unui obstacol sau echivalenţă
la rezolvarea unei inconştientă
probleme în maniera cu obiectele. Ea nu
altcuiva. este o punere pe
820. Identitate. aceeaşi treaptă, o
Vorbesc de identitate identifi
în cazul unei echiva care, ci o echivalenţă
lenţe patologice. apriorică, ce nu a fost
Identitatea este niciodată obiect al
întotdeauna un conştiinţei. Pe
fenomen incon identitate se sprijină
ştient, căci o prejudecata naivă că
echivalenţă psiho
conştientă ar logia unuia ar fi
presupune echivalentă cu
întotdeauna psihologia altuia, că
conştiinţa a două aceleaşi
obiecte echivalente, motive ar fi valabile
prin urmare separarea pretutindeni, că ceea
su ce e plăcut pentru
biectului de obiect, mine e şi pentru altul,
ceea ce ar suprima că ceea ce este imoral
fenomenul pentru mine trebuie
identităţii. să fie în mod necesar
Identitatea şi pentru ceilalţi. Pe
psihologică are deci identitate se înteme
drept condiţie iază şi tendinţa
prealabilă incon general răspîndită de
ştienţa. Ea este o a voi să schimbi la
caracteristică a altul
mentalităţii primitive ce ar trebui să
şi baza schimbi la tine. Pe
propriu-zisă a identitate se
„participării mistice", întemeiază apoi
care nu e nimic posibilitatea sugestiei
altceva de- şi a contagiunii
cît un reziduu al psihice. Identitatea
indistincţiei psihice apare
primordiale între în cazuri patologice,
subiect de exemplu în delirul
şi obiect, deci al paranoic de interpre
stării inconştiente tare, în care bolnavul
primordiale; astfel, presupune la ceilalţi,
ea este fără să ezite, propriul
47 T 4
6 I 7
7

său conţinut provenind din

subiectiv. Identitatea domeniul
deschide terminologiei
posibilitatea unui poetice,
colectivism anume reprezentarea
conştient, a unei imaginară care se
atitudini sociale referă doar indirect
conştiente care şi-a la
găsit expresia cea percepţia obiectului
mai înaltă în idealul exterior. Ea se
iubirii creştine a bazează mai degrabă
aproapelui. pe ac
822. Imaginaţie, tivitatea imaginară a
v. Fantezie. inconştientului; se
823. Imagine. manifestă în
Cînd vorbesc în conştiinţă
această lucrare de ca produs
imagine, am inconştient, şi anume
în vedere nu copia mai mult sau mai
psihică a obiectului puţin subit,
exterior, ci mai oarecum ca o viziune
degrabă sau ca o halucinaţie,
o reprezentare dar fără caracterul
patologic al acesteia, trată a situaţiei
adică fără a face parte psihice globale şi nu
vreodată din tabloul doar sau
clinic al unei boli. precumpănitor a
Imaginea are conţinuturilor
caracterul psihologic inconştiente, dar nu a
al unei tuturor conţinuturilor,
reprezentări ci doar a celor
imaginare şi niciodată constelate momentan.
pe acela cvasireal al Această constelaţie
haluci rezultă, pe de-o
naţiei, adică ea nu stă parte, din activitatea
niciodată în locul proprie a
realităţii şi este întot inconştientului, pe
deauna, în calitate de de alta, din starea
imagine „interioară", momentană a
deosebită de realita
conştiinţei care
tea senzorială. De
stimulează
regulă, îi lipseşte
întotdeauna ac-
orice proiecţie în
tivitatea materialelor
spaţiu, cu
subliminale
toate că în cazuri
corespunzătoare şi
excepţionale poate să
totodată le inhibă pe
apară cumva din
cele
afară.
Acest mod de necorespunzătoare.
apariţie se cuvine în consecinţă,
denumit arhaic (v. imaginea este o
mai sus), expresie atît a
dacă nu este în primul situaţiei momentane
rînd patologic, ceea ce inconştiente cît şi a
însă nu-i suspendă celei conştiente.
nicidecum caracterul Interpretarea
arhaic. Pe o treaptă sensului ei nu se
primitivă, adică în poate face numai cu
mentalitatea pornire de la
primitivului, imaginea conştiinţă sau numai
interioară se de la inconştient, ci
transpune uşor doar ţi-nîndu-se cont
în spaţiu, sub forma de relaţia lor
unei viziuni sau a reciprocă.
unei halucinaţii 826. Numesc
auditive, primordială 53
fără a deveni însă imaginea care are un
patologică. caracter ar
824. Dacă, de haic. Vorbesc de
regulă, imaginea nu caracter arhaic atunci
are o valoare reală, cînd imaginea
în prezintă
schimb, ocazional, ea o remarcabilă
poate asuma o concordanţă cu
importanţă cu atît mai motive mitologice
ma cunoscute. în
re pentru trăirea acest caz, ea
sufletească, adică o exprimă, pe de-o
considerabilă parte, materiale
valoare precumpănitor
psihologică ce colectiv-inconştiente
reprezintă o realitate (v. mai jos), iar pe de
„interioară" care altă parte, indică fap
depăşeşte tul că situaţia
în anumite momentană a
împrejurări conştiinţei este
importanţa realităţii supusă mai puţin
„exterioare". în unei influenţe
acest caz, individul personale şi mai mult
tinde să se adapteze uneia colective.
nu la realitate, ci la 827. Imaginea
exigenţele interioare. personală nu are
825. Imaginea caracter arhaic şi nici
interioară este o sem
mărime complexă, nificaţie colectivă, ci
alcătuită exprimă conţinuturi
din materialele cele personal-inconştiente
mai diferite şi de şi o situaţie personal-
origini din cele mai condiţionată a
felu conştiinţei.
rite. Ea nu este însă
un conglomerat, ci
828. Imaginea
primordială pe care
un produs unitar care am numit-o şi
îşi are propriul sens
„arhetip"
autonom. Imaginea
este întotdeauna
este o expresie
colectivă, adică este
concen-
comună cel puţin
unor în
tregi popoare sau
epoci istorice.
Motivele mitologice
principale
sînt probabil comune
tuturor raselor şi
tuturor timpurilor;
am
izbutit să demonstrez ca un
existenţa unei serii de
motive din mitolo 53 Termen
împrumutat de la J.
gia greacă în visele şi Burckhardt. Ci. Jung,
fanteziile negrilor pur Wandlungen uiid
sînge, atinşi de boli Symbole der Libido, p. 35
mintale 54. (reeditare: Symbole der
829. Din punctul Wandlung [Gesammelte
Werke, Vj).
de vedere al unei 54 Un exemplu
cauzalităţi de ordinul remarcabil de imagine
ştiin arhaică în: Jung,
Wandlungen und
ţelor naturii,
Symbole der Libido, pp. 94
imaginea primordială ş. urm. (reeditare: Symbole
poate fi interpretată der Wandlung [Gesam
melte Werke, V]).
478 unde ar avea psihicul
facultatea de a se
TIPURILE
PSIHOLOGICE situa în afara
percepţiei
precipitat mnemic, o senzoriale? De unde
engramă (Semon), ar avea el facultatea
apărută prin de a face mai mult,
condensarea a sau de a face altceva,
nenumărate procese decît de a confirma
asemănătoare. în mărturiile simţurilor?
această viziune, ima- în faţa acestor
ginea este un întrebări, teoria
precipitat, deci o engramelor a lui Sc-
formă tipică mon, bazată pe
fundamentală, a unei cauzalitatea ştiinţelor
anume trăiri naturii, nu mai este
sufleteşti, continuu suficientă. Sîntem,
repetate. Ca motiv prin urmare,
mitologic, ea este o constrînşi să
expresie permanent presupunem că struc-
activă şi neîncetat tura dată a creierului
reînnoită care fie îşi datorează
evocă anumite trăiri alcătuirea nu doar
sufleteşti, fie conferă influenţei condiţiilor
acestora formularea ambiante, ci şi
adecvată. Din acest constituţiei specifice
punct de vedere, ea şi autonome a
este expresia psihică materiei vii, adică
a unei situaţii unei legi date o dată
anatomo-fiziologice cu viaţa. Constituţia
determinate. Dacă dată a organismului
admitem că orice este de aceea un
structură anatomică produs, pe de-o parte,
se datorează efectului al condiţiilor
pe care condiţiile exterioare, pe de alta,
ambiante îl au asupra al determinărilor
materiei vii, atunci inerente viului.
putem considera că Corespunzător, şi
imaginea primordială imaginea primordială
în ocurenţa ei este neîndoielnic de
perpetuă şi universală raportat, pe de-o
răspunde unei parte, la anumite
influenţe exterioare procese perceptibile
tot atît de generale şi ale naturii, în veşnică
de constante, care reînnoire şi deci
trebuie să aibă neîntrerupt active, pe
caracterul unei legi de altă parte, la
naturale. în felul anumite determinări
acesta orice mit ar interioare ale vieţii
putea fi redus la spirituale şi ale vieţii
natură — ceea ce
numeroşi mitologi au
şi făcut — , de
exemplu, miturile
solare la răsăritul şi
apusul zilnic al
soarelui, la alternanţa
perceptibilă prin
simţuri a
anotimpurilor. Totuşi
astfel nu se poate
explica de ce soarele
şi metamorfozele sale
aparente nu
alcătuiesc nemijlocit
şi făţiş conţinutul
mitului. Faptul că
soarele sau luna sau
fenomenele
meteorologice apar
cel puţin alegorizate
traduce o colaborare
autonomă a
psihicului care, drept
urmare, nu poate fi
nici un simplu
produs, nici o simplă
copie a condiţiilor de
ambianţă. Căci de
 DEFINI 479
ŢII că nu este dat prin
experien
în genere.
ţă, ci se dovedeşte a
Organismul opune
fi un principiu situat
luminii o nouă
la baza oricărei ex
structură, ochiul, iar
perienţe. Această
spiritul opune
calitate ideea o deţine
procesului naturii o
de la imaginea
imagine simbolică ce
primor
îl percepe pe acesta
dială care ca
precum ochiul
expresie a structurii
percepe lumina. Şi
cerebrale specifice
după cum ochiul este
conferă
o mărturie a
formă precisă oricărei
activităţii creatoare
experienţe.
specifice şi autonome
832. Gradul de
a materiei vii, tot
eficienţă psihologică
astfel şi imaginea
a imaginii
primordială este o
primordiale
expresie a forţei
este determinat de
creatoare, proprii şi
atitudinea
autonome a
individului. Dacă
spiritului.
830. Imaginea
atitudinea este
introvertită, se
primordială este
produce, ca urmare a
astfel o expresie care
abstragerii libidoului
sinteti
din
zează procesul viu.
obiectul exterior, o
Ea conferă
accentuare sensibilă a
percepţiilor
obiectului interior,
senzoriale şi celor
res
interioare ale
pectiv a gîndului.
spiritului, iniţial
De aici rezultă o
haotice şi
dezvoltare deosebit
dezordonate, un
de in
înţeles
tensă a gîndurilor pe
structuram care le
linia trasată
leagă, eliberind astfel
anticipativ şi
energia psihică de
inconştient de
legă
imaginea
tura cu percepţia
primordială. Aceasta
simplă şi neînţeleasă.
iese astfel indirect
Ea leagă însă şi
la lumină.
energiile
Continuînd
descătuşate prin
dezvoltarea
percepţia stimulilor
intelectuală se ajunge
de un sens determinat
la idee, care nu e
care
altceva decît
conduce acţiunea pe
imaginea primordială
căi corespunzătoare
formulată în ordinea
lui.
intelec
831. Imaginea
tului. Dincolo de idee
primordială este
duce numai
treapta premergătoare
dezvoltarea funcţiei
a ideii
contrare,
(v. mai sus), solul
astfel spus, dacă
matricial al acesteia.
ideea este sesizată
Pornind de aici şi
intelectualmente, ea
prin
tinde
eliminarea
să acţioneze asupra
concretismului (v. mai
vieţii. Ea atrage de
sus) propriu şi necesar
aceea simţirea care
al ima
în
ginii primordiale,
acest caz este mai
raţiunea dezvoltă din
puţin diferenţiată şi,
acest sol matricial un
drept urmare, mai
concept — e vorba
con-
tocmai de idee —
cretistă decît
care se deosebeşte
gîndirea. Simţirea
de
este din acest motiv
toate celelalte
impură şi
concepte prin faptul
480 poate percepe ideea a
cărei mamă este,
TIPURILE
PSIHOLOGICE
contopind astfel ideea
şi simţirea. Imaginea
contopită cu primordială asumă
inconştientul, căci deci un rol mediator şi
nediferenţiată. într-o îşi demonstrează din
atare situaţie, nou eficienţa
individul este salvatoare pe care a
incapabil să unească avut-o întotdeauna în
simţirea astfel religii. Motiv pentru
constituită cu ideea. care aş raporta ceea
Atunci, în cîmpul ce Schopenhauer
vizual lăuntric, spune despre idee mai
imaginea primordială degrabă la imaginea
apare sub formă de primordială,
simbol (v. mai jos). în deoarece, cum am
virtutea naturii sale explicat în cadrul
concrete, ea poate definiţiei ideii, aceasta
percepe sentimentul nu este în întregime şi
concret încă nedife- exclusiv apriorică, ci
renţiat, iar în temeiul trebuie interpretată şi
semnificaţiei sale, ea ca produs derivat care
s-a dezvoltat cu 481
pornire de la ceva. îl DEFIN
rog deci pe cititor ca, IŢII
în citatul din
Schopenhauer ce
836. Schopenhauer a
recunoscut limpede că
urmează, să
„ideea", adică
înlocuiască termenul
„idee" din text cu imaginea primordială,
„imagine după definiţia mea, nu
primordială", pentru este accesibilă în
a înţelege la ce mă modul în care este
refer. produsă o noţiune
833. „De individ sau o „idee" („idee"
ca atare, ea — ideea în
— nu este niciodată accepţia lui Kant de
recunoscută, ci doar „concept din
de acela care s-a noţiuni"56, ci că la ea
ridicat deasupra se poate
oricărei ajunge cu ajutorul
individualităţi pînă la unui element de
subiectul pur al dincolo de intelectul
cunoaşterii: deci ea formu-
este lator, ceva în genul
accesibilă doar „stării de spirit
geniului şi aceluia geniale" de care
care prin vorbeşte
intensificarea, de Schopenhauer şi care
cele mai multe ori nu e altceva decît o
prilejuită de operele
stare afectivă. Căci
geniului, a forţei sale
de la idee se ajunge la
pure de cunoaştere se
imaginea primordială
află într-o stare de
spirit genială: de unde doar prin faptul că
faptul că ideea nu este drumul care duce la
pur şi simplu, ci doar idee poate fi
determinat, comu continuat, trccînd
nicabilă, căci odată peste pun
concepută şi repetată ctul ei culminant, pînă
(de exemplu) în opera la funcţia contrară.
de artă, ea se 837. Faţă de
adresează fiecăruia claritatea ideii,
doar potrivit cu imaginea primordială
valoarea inte are avan
lectuală ce îi este tajul de a fi vie. Ea
acestuia proprie" etc. este un organism
834. „Ideea este, propriu, însufleţit,
în virtutea formei „dotat
temporale şi spaţiale cu forţă de zămislire",
a organizare ereditară
aprehensiunii, unitate de energie psihică,
prăbuşită în sistem solid care nu e
pluralitate." doar expresia, ci şi
835. „Conceptul posibilitatea de des
este asemenea unui făşurare a procesului
recipient fără viaţă în
energetic. Pe de-o
care lucrurile
parte, ea
introduse zac într-
caracterizează
adevăr alăturea, din
care însă felul mereu acelaşi în
nici nu se poate socoti care s-a desfăşurat din
altceva decît s-a pus: timpuri imemoriale
ideea, în schimb, procesul energetic,
dezvoltă în cel care a pe de altă parte, ea
înţeles-o reprezentări face reînnoit posibilă
noi în raport de con această curgere
ceptul omonim: ea este regulată, mijlocind o
asemenea unui aprehensiune sau o
organism viu, în înţele
dezvol gere psihică de
tare, dotat cu forţă de situaţii, în aşa fel îneît
zămislire, care viaţa să poată fi
produce ceea ce nu a mereu
fost continuată. Ea este
introdus în cealaltă faţă a
compartimentele instinctului, acţiune de
sale."55 ordin
teleologic, dar care
presupune totodată şi
o înţelegere, adecvată
sensului şi scopului
deopotrivă, a situaţiei
date. Aprehensiunea
situaţiei date este
conferită de imaginea
existînd aprioric. Ea
re
prezintă formula
utilizabilă fără de care
aprehensiunea unei
noi
stări de fapt ar fi
imposibilă.
838. Imagine a
sufletului. Imaginea
sufletului reprezintă
un
caz special de
imagini (v. mai sus)
psihice, produse de
incon
ştient. După cum
persona, atitudinea
exterioară, apare în
vise
în general sub chipul
anumitor persoane
posedînd într-un grad
foarte marcat calităţile
corespunzătoare, tot
astfel inconştientul
figurează sufletul,
atitudinea interioară,
prin persoane prezen-
tînd calităţi
corespunzătoare
sufletului. O astfel de
imagine se
numeşte imagine a
sufletului. Ocazional
e vorba de persoane
complet necunoscute
sau de persoane
mitologice. La bărbaţi,
su
fletul este, de regulă,
înfăţişat de inconştient
sub forma unei per-

55 Die Weh 56 Kritik der

als Wille und reinen
Vorstellung, Vemunft, ed
voi. I, p. 49. Kehrbach, p.
279.
48 T 4
2 I 8
3

soane feminine; un bărbat. întotdeauna

invers la femei. în acolo unde există o
cazurile în care relaţie inevitabilă, de
individualitatea este efect, ca să spun aşa,
inconştientă şi magic între sexe, ne
asociată de aceea aflăm în prezenţa unei
sufletului, imaginea proiecţii a imaginii
acestuia va fi de sufletului. De vreme
acelaşi sex. în toate ce aceste relaţii sînt
împrejurările în care frecvente, probabil că
subiectul se identifică şi sufletul este
cu persona (v. Suflet) frecvent inconştient,
şi deci sufletul este adică trebuie să fie
inconştient, imaginea numeroşi oamenii care
acestuia este nu au conştiinţa
transferată într-o atitudinii pe care o
persoană reală. adoptă în faţa
Această persoană este proceselor psihice
obiect de iubire sau de interioare.
ură sau chiar de Inconştienţa fiind
spaimă intensă. întotdeauna însoţită de
Influenţele acestei o identificare
persoane au un corespunzătoare cu
caracter de persona, această
imediatitate şi de identificare trebuie să
constringere fie de asemenea
inevitabilă, căci frecventă. Ceea ce se
suscită întotdeauna un produce într-adevăr,
răspuns afectiv. de vreme ce
Afectul vine din aceea numeroase persoane
că o adaptare se identifică atît de
conştientă efectivă la complet cu atitudinea
obiectul ce reprezintă lor exterioară, îneît ei
imaginea sufletului nu mai au nici o
este imposibilă. Din relaţie conştientă cu
pricina imposibilităţii, procesele lor
a inexistenţei unei interioare. Oricum, se
relaţii obiective, produce şi situaţia
libidoul se inversă; imaginea
acumulează şi sufletului nu se
explodează într-o proiectează, ci rămîne
descărcare afectivă. în în subiect; acesta se
locul unor adaptări identifică astfel cu
eşuate apar întotdea-
una afecte. O adaptare 57 Cf. Jung, Die
Psychologie der
conştientă la obiectul
Vbertragung
care reprezintă (Gesammelte Werke,
imaginea sufletului XVI).
este imposibilă tocmai
fiindcă, pentru su-
biect, sufletul este
inconştient. Dacă ar
fi conştient, subiectul
l-ar putea distinge de
obiect şi, în
consecinţă, ar putea
suspenda efectele
nemijlocite ale
obiectului, căci
acestea provin din
proiecţia pe obiect a
imaginii sufletului 57
839. în real,
suportul care se
potriveşte cel mai bine
imaginii sufletului
unui bărbat, în
virtutea calităţii
feminine a sufletului
său, este o femeie, şi
invers; pentru femeie,
sufletul propriu în în timp, obiectul însă
măsura în care este abia dacă va fi în
convins că modul său stare să corespundă
de a se comporta faţă în
de propriile procese totdeauna exigenţelor
lăuntrice reprezintă imaginii sufletului,
caracterul său unic şi deşi există femei care
real. în acest caz, ca izbutesc, în paguba
urmare a stării sale de propriei lor vieţi, să
inconştienţă, persoana joace pe lîngă soţii
este proiectată, anume lor,
asupra unui obiect de de-a lungul a
acelaşi sex. Este baza numeroşi ani, rolul
a numeroase cazuri de imaginii sufletului. în
homosexualitate acest
manifestă sau latentă; scop, ele sînt ajutate
sau de transfer patern de instinctul lor
la bărbaţi, respectiv biologic de femei.
de transfer matern la Acelaşi
femei. Astfel de lucru îl poate face
transferuri afectează inconştient un bărbat
întotdeauna oameni cu pentru soţia sa, dar
adaptare exterioară atunci el este
defectuoasă şi cu o determinat să facă
lipsă relativă de fapte ce-i depăşesc
relaţii, căci capacităţile,
identificarea cu atît în bine, cît şi în
sufletul creează o ati- rău. Şi el este ajutat
tudine care se de instinctul său bio
orientează logic masculin.
precumpănitor în 841. Dacă
funcţie de percepţia imaginea sufletului
proceselor interioare, nu este proiectată,
ceea ce răpeşte apare cu
obiectului influenţa sa timpul o diferenţiere
determinantă. de-a dreptul
840. Dacă imaginea patologică în relaţiile
sufletului este cu in
proiectată, apare o conştientul. Subiectul
legătu este inundat în măsură
ră afectivă creseîndă de con
necondiţionată cu ţinuturile inconştiente
obiectul. Dacă nu este pe care nu le poate
proiectată, nici utiliza şi nici pre
apare o stare de lucra în vreun fel,
relativă neadaptare, din cauza relaţiei
numită de Freud sale defectuoase cu
narcisism. obiectul. E de la sine
Proiectarea imaginii înţeles că astfel de
sufletului dispensează conţinuturi
de preocuparea lega prejudiciază
tă de procesele în bună măsură
lăuntrice atîta vreme raportul cu obiectul.
cit comportamentul Aceste două atitudini
obiec re
tului concordă cu prezintă, fireşte,
imaginea sufletului. cazuri limită, între
Subiectul este pus care se plasează
astfel atitudinile
în situaţia de a-şi trăi normale. După cum se
şi dezvolta mai ştie, insul normal nu
departe persona este caracterizat de
proprie,
484 pentru care prostituata
este împodobită cu
TIPURILE PSIHOLOGICE
aureola sufletului ce
claritatea, puritatea trebuie salvat.
sau adîncimea 842. Inconştient.
fenomenelor sale Noţiunea de
psihologice, ci mai inconştient este pentru
degrabă de caracterul mine de natură
lor atenuat şi exclusiv psihologică
estompat. La oamenii şi nu filozofică, în
cu atitudine sens metafizic.
exterioară cordială şi Inconştientul este,
lipsită de agresivitate, după opinia mea, o
imaginea sufletului noţiune psihologică
are, de regulă, un de graniţă ce acoperă
caracter răutăcios. Un toate conţinuturile şi
exemplu literar în procesele psihice care
acest sens îl oferă nu sînt conştiente,
femeia demonică ce ii adică nu sînt raportate
însoţeşte pe Zeus în perceptibil la eu. Legi-
Primăvara olimpică timitatea în genere a
a lui Spitteler. discuţiei despre
.Bărbatul decăzut existenţa proceselor
este adesea pentru inconştiente decurge
femeile idealiste un pentru mine exclusiv
purtător al imaginii din experienţă, şi
sufletului, de unde, în anume mai întîi din
astfel de cazuri, experienţa
frecventele „fantezii psihopatologiei care
de salvare"; acelaşi arată de o manieră
lucru la bărbaţii indiscutabilă că, de
pildă, într-un caz de DEFINI
amnezie isterică, eul ŢII
485
ignoră total existenţa
unor complexe precum în vis, în
psihice întinse, dar că hipnoză sau sub formă
o procedură hipnotică de criptomnezie 58 , ori
simplă este în stare să prin reîmprospătarea
determine, în mo- asociaţiilor cu
mentul imediat conţinut uitat.
următor, reproducerea
843. Experienţa
perfectă a
ne învaţă mai departe
conţinutului pierdut.
că conţinuturile con-
Din miile de
ştiente, fără să-şi
experienţe de acest fel
piardă considerabil
rezultă legitimitatea
din valoare, pot cădea
discuţiei despre
sub pragul conştiinţei
existenţa
prin uitare
conţinuturilor psihice
inconştiente. A şti în intenţionată — ceea
ce stare se află un ce Freud numeşte
conţinut inconştient, refularea unui
atîta timp cît el nu conţinut penibil. Un
este ataşat conştiinţei, efect asemănător îl
scapă oricărei are şi disocierea
posibilităţi de personalităţii, adică
cunoaştere. Este de destrămarea unităţii
aceea inutil a voi să conştiinţei ca urmare
formulăm ipoteze în a unui afect puternic,
această privinţă. a unui şoc nervos sau
Unor astfel de a disocierii
fantezii le aparţin, de conştiinţei în
pildă, supoziţia ce- schizofrenie
rebraţiei, a (Bleuler).
procesului fiziologic 844. Ştim astfel
etc. Cu totul tot din experienţă că
imposibil este să se percepţiile senzoriale,
stabilească şi ca urmare a unei
întinderea intensităţi scăzute
inconştientului, cu sau a unei atenţii
alte cuvinte, să se deviate, nu mai ajung
fixeze conţinuturile la nivelul apercepţiei
pe care el le conştiente, devenind
înglobează. în această totuşi conţinuturi
privinţă decide doar psihice prin
experienţa. Graţie ei apercepţie
ştim că, pierzîndu-şi inconştientă, ceea ce
valorile energetice, iarăşi se poate
conţinuturile demonstra prin
conştiente pot deveni hipnoză. Acelaşi lucru
inconştiente. Acesta se petrece cu anumite
este procesul normal concluzii sau
al uitării. Că aceste combinaţii care rămîn
conţinuturi care cad inconştiente ca ur-
sub pragul conştiinţei mare a valorii lor
nu se pierd pur şi scăzute sau a devierii
simplu, aflăm tot din atenţiei. în fine, tot
experienţă: după experienţa ne învaţă
decenii de cufundare
că există corelaţii
în inconştient, ele se
psihice inconştiente,
pot din nou ridica la
de pildă, imagini
suprafaţă, dacă
mitologice, care,
împrejurările sînt
nefiind niciodată
adecvate,
obiecte ale
conştiinţei, decurg în
întregime din
activitatea
inconştientă.
845. Experienţa ne
oferă deci puncte de
sprijin care confirmă
presupunerea că există
conţinuturi
inconştiente. Ea nu
poate însă
să ne spună nimic în
legătură cu ceea ce ar
putea constitui con
ţinuturi inconştiente. E
de prisos a formula
orice ipoteză în acest
sens, deoarece
determinarea
întinderii cîmpului
inconştientului
e cu neputinţă de
aproximat. Unde se
situează graniţa unei
per
cepţii senzoriale
subliminale? Există
vreo măsură capabilă
să
dea seama de gradul
de subtilitate şi de clasificare generală.
întindere al unor
com 58 Ci. Flournoy, Des
îndes ă la Planete Marş,
binaţii inconştiente? 1900. Nouvelles observa-
Cînd dispare cu totul tions sur un cos de
un conţinut uitat? Tot somnambulisme avec
atîtea întrebări fără glossolalie, în: „Archives
de Psycho-logie", I (1901),
răspuns. p. 101. Jung, Zur
846. Experienţa Psychologie und
noastră de pînă acum Pathologie sogenannter
privind natura, occulter Phănomene. Cf.
apoi articolul despre
conţinu Kryptomnesie (ambele în
turilor inconştiente Ge-sammelte Werke, I).
ne îngăduie o anume
486 T 4
I 8
7

Putem astfel să inconştient împinge la

deosebim un suprafaţă materialul
inconştient personal sub
care cuprinde toate liminal, constelat prin
achiziţiile existenţei starea conştiinţei, deci
personale, deci tot toate acele conţi
ceea ce a fost uitat sau nuturi care, dacă totul
refulat, precum şi ar fi conştient, ar
percepţii, gînduri şi trebui neapărat să facă
sentimente sublimi- parte din situaţia
nale. Alături de aceste conştientă. Funcţia
conţinuturi personale compensatoare a
inconştiente există incon
altele care provin nu ştientului apare cu atît
din achiziţii mai limpede cu cît
personale, ci din atitudinea conştientă
posibilitatea este mai unilaterală,
transmisă ereditar a împrejurare ilustrată
funcţionării psihice în abundent în patologie.
genere, anume din 848. Individ.
structura cerebrală Individul este fiinţa în
moştenită. Acestea singularitatea ei;
sînt conexiuni indivi
mitologice, motive şi dul psihologic este
imagini care pot caracterizat de
apărea oricînd şi psihologia particulară
oriunde, dincolo de şi, în
orice migraţie sau anume privinţă, unică
tradiţie istorică. ce îi este proprie.
Denumesc aceste Particularitatea psihi
conţinuturi cului individual apare
inconştient colectiv. mai puţin la nivelul
Experienţa ne arată elementelor şi mai
că, asemenea con- mult la acela al
ţinuturilor conştiente, structurilor sale
şi cele inconştiente complexe. Individul
sînt angrenate într-o psihologic^
activitate precisă. sau individualitatea
După cum din psihologică, există
activitatea psihică inconştient a priori;
conştientă decurg el
anumite rezultate sau nu există conştient
anumite produse, tot decît în măsura în
astfel, şi din care subiectul are
activitatea con
inconştientă apar ştiinţa elementelor
anumite produse, care îl
precum visele sau particularizează,
fanteziile. E inutil a adică în măsura în
se specula pe seama care se deosebeşte
cuantumului de parti- conştient de ceilalţi.
cipare a conştiinţei, Individualitatea
spre pildă, la vise. Un psihică
vis oarecare ni se
înfăţişează ca atare,
noi nu îl elaborăm
conştient. Evident că
reproducerea
conştientă sau chiar
percepţia îl modifică
sensibil, fără insă a
suprima faptul
fundamental, care
este mişcarea pro-
ductivă de
provenienţă
inconştientă.
847. Numim
compensator (v. mai
sus) raportul
funcţional
dintre procesele
inconştiente şi
conştiinţă, căci,
potrivit obser
vaţiei, procesul
este un dat corelativ tanţă în psihologia
individualităţii fizice; noastră. Individuaţia
dar iniţial, cum am este, în genere, un
arătat, ea este doar pro
inconştientă. E nevoie ces de formare şi
de un proces conştient particularizare a
de diferenţiere, de individului, în special
individuaţie (v. mai de dez
jos), pentru ca voltare a individului
individualitatea să se psihologic ca fiinţă
conştientizeze, altfel distinctă de ansamblu,
spus să se desprindă de psihologia
din identitatea cu colectivă.
obiectul. Identitatea Individuaţia este deci
cu obiectul a un proces de di
individualităţii este ferenţiere, al cărei ţel
echivalentă cu stă în dezvoltarea
inconştientul personalităţii
acesteia. Dacă individua
individualitatea este le. Individuaţia este o
inconştientă, nu necesitate firească în
există individ măsura în care frîna-
psihologic, ci doar o rea ei prin
psihologie colectivă a reglementări excesive
conştiinţei. în acest sau chiar exclusive,
caz, individualitatea potrivit
inconştientă apare ca normelor colective, ar
fiind identică cu prejudicia grav
obiectul, ca fiind activitatea vitală a
proiectată asupra lui. indi
Drept urmare, vidului.
obiectul are o valoare Individualitatea este
hipertrofiată, iar însă deja dată fizic şi
influenţa lui fiziologic, de
determinantă este unde şi expresia ei
prea puternică. psihologică
849. Individualitat corespunzătoare. O
e. înţeleg prin frînare con
individualitate siderabilă a
unicitatea şi individualităţii
particularitatea presupune de aceea o
individului din toate mutilare arti
punctele de vedere ficială. Este fără doar
psiho şi poate că un grup
logice. Individual este social alcătuit din in
tot ceea ce nu e divizi estropiaţi nu
colectiv, deci tot ceea poate fi o instituţie
ce sănătoasă, viabilă în
aparţine unui singur timp; căci doar acea
individ şi nu unui societate care îşi
grup mai mare de poate conserva
indi coerenţa
vizi. Nu s-ar putea internă şi valorile
vorbi de colective, acordînd
individualitatea totodată individului
elementelor psiho maxi
logice, ci doar de ma libertate posibilă,
aceea a grupărilor sau are şanse de viaţă
combinaţiilor lor sin durabilă. Deoarece in
gulare şi unice. dividul nu este doar
850. Individuale. fiinţă individuală,
Noţiunea joacă un rol existenţa lui
nu lipsit de impor presupunînd
488 psihologice. înainte
ca ea să devină scop,
TIPURILE
PSIHOLOGICE este ne
cesar ca educaţia să-1
relaţii colective, fi atins pe al ei,
procesul de respectiv adaptarea la
individuaţie nu duce un
la izolare, ci la o minim de norme
coeziune colectivă colective necesare
mai intensă şi mai existenţei: pentru ca o
generală. plan
851. Procesul tă să fie pusă în
psihologic al situaţia de a-şi
individuaţiei este dezvolta la maxim
strîns conexat particula
de aşa-numita funcţie rităţile, trebuie mai
transcendentă, care întîi ca ea să poată
determină liniile in creşte în solul în care
dividuale de a
dezvoltare ce nu ar fost sădită.
putea fi atinse doar 853. Individuaţia
pe calea se află mai mult sau
normelor colective mai puţin în opoziţie
(v. Simbol). cu norma colectivă,
852. Individuaţia căci ea este separare şi
nu poate în nici un diferenţiere de gene
caz constitui unicul ral şi constituire a
ţel particularului, dar nu
al educaţiei o particularitate
căutată, 489
ci una întemeiată DEFINI
ŢII
aprioric în dispoziţia
subiectului. Opoziţia tilă într-o măsură din
cu ce în ce mai mare; de
norma colectivă este unde prăbuşirea
însă doar aparentă, moralităţii. Cu cît
căci la o examinare normarea colectivă a
mai omului este mai
atentă, punctul de puternică, cu atît
vedere individual nu imoralitatea sa
este contrar normei individuală este mai
co mare. Individuaţia
lective, ci este doar coincide cu
altfel orientat. Calea dezvoltarea
individuală nici nu conştiinţei din starea
poa de identitate
te fi în opoziţie cu primordială (v.
norma colectivă, Identitate).
deoarece opoziţia cu Individuaţia
aceasta semnifică deci o
din urmă nu ar putea lărgire a sferei
fi decît o normă conştiinţei şi a vieţii
contrară. Calea psihologice
indivi conştiente.
duală însă nu este 854. Instinct.
niciodată o normă. O Atunci cînd vorbesc
normă apare pe baza aici sau în alte lucrări
totalităţii căilor de
individuale şi nu are instinct, am în
legitimitate vedere ceea ce se
existenţială şi înţelege de obicei
efect vitalizant decît prin acest
atunci cînd există, în termen:
genere, căi individua constringerea la
le care tind să se anumite acţiuni. Ea
orienteze din cînd în poate proveni de
cînd după normă. la o excitaţie
Cînd exterioară sau
are valoare absolută, interioară, declanşată
o normă nu slujeşte de mecanis
la nimic. Un conflict mul instinctului sau
adevărat cu norma poate avea cauze
colectivă apare doar organice situate în
atunci cînd calea afara
indi sferei relaţiilor
viduală este ridicată psihice cauzale.
la rangul de normă, Instinctiv este orice
ceea ce constituie in fenomen
tenţia psihic care nu îşi are
individualismului originea într-o cauză
extrem. O astfel de pusă intenţionat de
intenţie este evident voinţă, ci într-o
patologică şi constrîngere
contrară vieţii. Ea nu dinamică, indiferent
are nimic a face cu dacă această
indivi constrîngere provine
duaţia care se direct din surse
angajează, ce-i drept, extrapsihice sau este
pe o cale individuală esen-
lătu ţialmente
ralnică, dar nu se determinată de
poate lipsi de normă energiile declanşate
nici pentru doar de intenţia
orientarea voliţională; în
proprie faţă de ultimul caz, cu
societate, nici pentru rezerva că rezultatul
a stabili raportul produs de
colectiv păşeşte efectul ţintit
indispensabil vieţii de voinţă. Noţiunea
indivizilor în de instinct reuneşte,
societate. Individuaţia după părerea mea,
duce de toate fenomenele
aceea la o preţuire psihice de a căror
firească a normelor energie
colective, în vreme conştiinţa nu poate să
ce dispună. 59 Prin
pentru o orientare urmare, potrivit
colectivă, exclusivă a acestei
vieţii, norma este inu- concepţii, afectele (v.
mai sus) aparţin atît
proceselor instinctuale
cît şi proceselor
afective (v. Simţirea).
Procesele psihice care
în
împrejurări obişnuite
sînt funcţii voliţionale
(sînt deci subordo
nate în întregime
controlului
conştiinţei) pot în
împrejurări anor
male să devină
procese instinctive mai poate, sau nu
dacă li se asociază o poate încă, să
energie controleze procesele
psihică inconştientă. cele mai
Acest fenomen apare accentuate.
atunci cînd sfera con 855. Nu le-aş
ştiinţei este limitată considera procese
de refularea unor instinctive, ci
conţinuturi automate, pe
incompatibile acelea care au fost
sau cînd se produce cîndva conştiente,
un „abaissement du iar cu timpul s-au
niveau mental" auto-
(Janet)
ca urmare a oboselii, 59 Cf. Jung, Instinkt
und Unbewufltes, in:
a intoxicaţiilor sau, în
Ober psychische
genere, a proceselor Energetik und dos Wesen
cerebrale patologice, der Traume, pp. 259 ş.
într-un cuvînt, acolo urm. (Gesammelte
unde conştiinţa nu Werke, VIII).
490 T 4
I 9
1

matizat. în mod 858. Din punct de

obişnuit, ele nu se vedere psihologic,
comportă ca introieqia este deci
instincte, căci în un
condiţii normale nu proces de asimilare
apar niciodată sub (v. mai sus), în timp
formă de ce proiecţia este un
constrîngeri, ci doar proces de disimilare.
atunci cînd primesc Introiecţia reprezintă
o energie de origine o asimilare a obiec
străină. tului de către
856. Intelect. Prin subiect, proiecţia,
intelect înţeleg în schimb, o
gîndire direcţionată diferenţiere a
(v. mai obiectului de subiect
sus). prin transferarea în
857. Introiecţie. obiect a unui
Termenul a fost conţinut
introdus de subiectiv. Introiecţia
Avenarius 60 ca este un proces de
omolog proiecţiei. extravertire, căci
Dar transferul în pentru
obiect al unui a asimila obiectul e
conţinut su necesară empatia —
biectiv pe care îl are în genere, investirea
în vedere introiecţia obiectului. Deosebim
poate fi tot atît de o introiecţie pasivă
bine de una activă; de pri
exprimat prin ma formă ţin
noţiunea de proiecţie procesele de
care este preferabilă transfer care se
pentru produc sub durata
desemnarea acestui tratamentului
proces. Ferenczi a nevrozelor, în genere
definit noţiunea de toate cazurile în care
intro obiec
iecţie ca fiind opusă tul exercită asupra
celei de „proiecţie", subiectului o atracţie
anume ca înglobare a necondiţionată; de
obiectului în cercul ul
de interese tima formă ţine
subiective, în vreme empatia ca proces de
ce „pro adaptare.
iecţia" semnifică o 859. Introversie.
transpunere a Introversia este
conţinuturilor îndreptarea către
subiective in interior a
obiect. 61 „în timp ce Hbidoului (v. mai
paranoicul refulează jos). Prin aceasta se
din eu toate mişcările exprimă o relaţie
neplăcute, nevroticul negativă
se ajută preluînd o
parte cit mai mare
din
60 Der menschliche
Weltbegriff, 1905, pp. 25
lumea exterioară şi ş. urm.
făcînd din ea
obiectul unor 61 Ferenczi,
Introjektion und
fantezii in Obertragung, 1910, pp.
conştiente." Primul 10 ş. urm.
mecanism este o
proiecţie, ultimul, o
intro
iecţie. Introiecţia
este un fel de
„proces de dilatare",
o „lărgire
a cercului de
interese". După
Ferenczi, introiecţia
este un proces
normal.
a subiectului cu intelectuală, deşi
obiectul. Interesul poate să apară şi sub
nu se îndreaptă către aceste forme, în
obiect, ci se retrage cazul intuiţiei,
de la acesta şi revine conţinutul ni se
la subiect. Cine are o înfăţişează ca un
atitudine introvertită întreg definitiv, fără
gîndeşte, simte şi ca noi să fim în stare
acţionează într-un să spunem sau să
mod care lasă înţelegem în ce fel el
limpede să se vadă s-a constituit.
că subiectul este în Intuiţia este un fel de
primul rînd cel care înţelegere instinctivă
motivează, în vreme a oricăror feluri de
ce obiectului îi conţinuturi. Ea este,
revine cel mult o ca şi senzaţia (v. mai
valoare secundară. jos), o funcţie
Introversia poate să iraţională (v. mai
aibă un caracter mai jos) de percepţie.
mult intelectual sau Conţinuturile ei sînt
mai mult date ca şi acelea ale
sentimental, tot senzaţiei, spre
astfel ea poate fi deosebire de
caracterizată de conţinuturile
intuiţie sau de afective şi
senzaţie. Introversia intelective care au
este activă, atunci caracter de „derivat",
cînd subiectul vrea de „produs". De aici,
să se închidă, într-o siguranţa şi
anume măsură, faţă certitudinea
de obiect şi este cunoaşterii intuitive
pasivă, atunci cînd care i-au permis lui
subiectul nu este în Spinoza să considere
stare să readucă la „scientia intuitiva"
obiect libidoul care drept forma cea mai
se scurge din el. înaltă de
Introversia obişnuită cunoaştere.62 Intuiţia
este caracteristică împarte această
tipului introvertit (v. calitate cu senzaţia
Tip). al cărei fundament
860. Intuiţie (de fizic constituie baza
la intueri — a privi). şi cauza certitudinii
După părerea mea, ei. Tot astfel,
intuiţia este o funcţie certitudinea intuiţiei
psihologică de bază. se întemeiază pe
Este acea funcţie anumite fapte
care mijloceşte psihologice, a căror
percepţii pe cale apariţie şi
inconştientă. disponibilitate rămîn
Obiectul unor atare inconştiente. Intuiţia
percepţii poate fi de apare sub formă
orice natură, subiectivă sau
exterioară, interioară obiectivă; prima
sau de ordinul este o percepţie de
conexiunii dintre fapte psihice
acestea. inconştiente, de
Particularitatea provenienţă
intuiţiei stă în faptul csenţialmente
că ea nu este nici subiectivă;
senzaţie senzorială,
nici sentiment şi nici itfel şi
Bergson.
deducţie
492 T U
I R
I
493

ultima, o percepţie în cel mai înalt grad.

de fapte care se 862. Iraţional.
întemeiază pe Utilizez acest termen
percepţii subliminale pentru a desemna nu
referitoare la obiect ceea
şi pe sentimente şi ce contravine
ginduri subliminale raţiunii, ci ceea ce e
determinate de aceste în afara raţiunii,
percepţii. După respectiv
gradul de participare nu poate fi motivat
a senzaţiei se pot prin raţiune. Aici
deosebi forme intră fapte
concrete şi forme elementare, de
abstracte de intuiţie. pildă că pămîntul are
Intuiţia concretă o lună, că clorul este
mijloceşte percepţii un element, că apa
referitoare la îşi atinge densitatea
realitatea lucrurilor; maximă la 4°C etc.
intuiţia abstractă, în Iraţional este mai
schimb, mijloceşte apoi
percepţia corelaţiilor hazardul, chiar dacă
ideatice. Intuiţia ulterior cauzalitatea
concretă este un sa raţională ar putea
proces reactiv, fi
rezultînd pur şi demonstrată. 64
simplu din stările Iraţionalul este un
date de fapt. Intuiţia factor al fiinţei pe
abstractă, în schimb, care com-
necesită ca şi
senzaţia abstractă un 63 Meritul de a fi
anumit element de descoperit acest tip îi
revine lui M. Moltzer.
orientare, voliţional
sau intenţional.
64 Cf. Jung,
Synchronizităt als ein
861. Intuiţia este, Prinzip akausaler
alături de senzaţie, o Zusammenhănge
(Gesammelre Werke, VIII).
caracteristică a psiho
logiei infantile şi
primitive.
Contrabalansînd
intensitatea impre
siei senzoriale, ea
transmite copilului şi
primitivului
percepţia
imaginilor
mitologice, treptele
premergătoare ale
ideilor (v. mai
sus). Intuiţia
compensează senzaţia
şi este, ca şi aceasta,
matri
cea din care se
dezvoltă gîndirea şi
simţirea ca funcţii
raţionale.
Intuiţia este o funcţie
iraţională, deşi
componentele ei pot
fi ul
terior analizate, iar
apariţia ei poate fi
pusă de acord cu
legile
raţiunii. Cel care îşi
orientează atitudinea
generală după princi
piul intuiţiei, deci
după percepţiile care
trec prin inconştient,
aparţine tipului
intuitiv 6* (v. Tip).
Putem distinge
intuitivi intro
vertiţi sau extravertiţi,
după cum intuiţia e
valorificată în interior
în vederea
cunoaşterii sau a
contemplaţiei
lăuntrice, ori în ex
terior, în scopul
acţiunii şi al
executării. în cazuri
anormale, in
tuiţia se contopeşte
cu conţinuturile
inconştientului
colectiv care
o condiţionează
intim; de aici faptul
că tipul intuitiv poate
părea
în acest caz iraţional
şi incomprehensibil
plicarea explicaţiei raţional; asumînd
rezonabile îl poate caracter întîmplător,
împinge tot mai ele devin parţial
departe, dar care iraţionale. Gîndirea şi
complică în cele din simţirea care se
urmă explicaţia într- orientează după
atît, îneît aceasta percepţiile
sfîrşeşte prin a întîmplătoare, şi
depăşi forţa tocmai de aceea
comprehensivă a iraţionale, sînt o
gîndirii raţionale, gîndire şi o simţire
atingînd limitele intuitivă sau
acesteia, înainte ca ea senzorială. Intuiţia
să fi putut îmbrăţişa ca şi senzaţia sînt
totalitatea funcţii psihologice
universului prin care îşi ating
legile raţiunii. O desăvîrşirca în
explicaţie pe deplin percepţia absolută a
raţională a unui ceea ce se petrece în
obiect fiinţînd cu genere. Potrivit
adevărat (şi nu a naturii lor, ele trebuie
unuia doar pus) este să adopte o atitudine
o utopie sau un ideal. corespunzătoare
Doar un obiect care a fortuitului absolut ca
fost pus poate fi şi oricărei
raţional şi pe deplin posibilităţi; ele sînt
explicat, căci el de aceea în mod
închide de la început necesar lipsite cu
în sine doar ceea ce a totul de o direcţie
pus în el logica raţională. Le
gîndirii. Ştiinţa denumesc din acest
empirică, de motiv funcţii
asemenea, nu pune iraţionale, în opoziţie
decît obiecte raţional cu gîndirea şi
limitate, prin faptul simţirea, funcţii care
că, lăsînd intenţionat ating desăvîrşirea
deoparte într-o deplină
intîmplătorul, ea nu concordanţă cu legile
ia în considerare raţiunii. 863. Deşi
obiectul real ca iraţionalul nu poate
totalitate, ci doar o constitui niciodată
parte a acestuia pusă obiectul vreunei
în vedetă de ştiinţe, pentru
examinarea raţională. psihologia practică
Astfel, ca funcţie este de mare însem-
direcţională, gîndirea nătate să se aprecieze
este raţională, tot corect momentul
astfel şi simţirea. iraţional. Psihologia
Dacă însă aceste practică ridică multe
funcţii nu tind către o probleme care nu au
selecţie logic o soluţie raţională, ci
determinată de pretind o rezolvare
obiecte, de calităţi iraţională, respectiv
sau de relaţii între neconformă cu legile
obiecte, ci către ceea raţiunii. Dacă se
ce este perceput speră sau se nutreşte
întîmplător, şi este exclusiv convingerea
propriu oricărui că fiecare conflict se
obiect real, atunci poate rezolva potrivit
ele îşi pierd direcţia legilor raţiunii,
şi prin aceasta ceva există
din caracterul lor
494 T 4
I 9
5

riscul de a se psihice precise. Nu

obstacula o concep libi
soluţionare reală de doul nici ca o forţă
natură iraţională (v. psihică, aşa cum
Raţional). greşit procedează
864. Libido 6 5 . unii cri
Prin libido înţeleg tici. Nu ipostaziez
energia psihică. noţiunea de energie,
Energia ci o utilizez pentru
psihică este a
intensitatea desemna intensităţi
procesului psihic, sau valori.
valoarea sa psiholo întrebarea dacă
gică. Nu este vorba există sau nu o
de o valoare morală, forţă psihică
estetică sau intelec specifică nu are
tuală atribuită, ci de nimic a face cu
faptul că valoarea noţiunea de libido.
psihologică este Utilizez adesea
definită termenul de libido cu
în raport cu forţa sensul de „energie".
determinantă a Jus
numitului proces, tificarea folosirii lui
care se ex în accepţia de
primă în efecte energie psihică am
(„randamente") dezvol
tat-o amănunţit în
lucrările indicate în
nota de la subsol.
865. Orientare.
Numesc orientare
principiul general al
unei
atitudini (v. mai sus).
Orice atitudine se
orientează după un
anu
me punct de vedere,
indiferent dacă
acesta e conştient
sau in
conştient. Aşa-numita
atitudine de putere, de
pildă, se orientează
după punctul de
vedere al forţei
exercitate de eu
asupra influen
ţelor şi atitudinilor
care tind să îl
subjuge. Atitudinea
intelec
tuală se orientează,
de exemplu, după
principiul logic ca
lege
supremă. Atitudinea
senzitivă se
orientează după
percepţia sen
zorială a faptelor
date.
866. „Participatio
n mystique"'. Acest
termen este
împrumutat
de la Levy-Bruhl 6 6 .
Prin el se înţelege o
formă particulară de
legătură psihologică
cu obiectul. Ea constă
în faptul că subiectul
nu se poate distinge
clar de obiect, ci este
legat de acesta printr-
o opoziţie cu
relaţie directă, care
poate fi numită
identitate parţială.
Aceasta
se sprijină pe o
contopire apriorică
dintre obiect şi
subiect. Par
ticiparea mistică este
de aceea o rămăşiţă
a unei stări primor
diale. Ea nu se
referă la totalitatea
relaţiei dintre
subiect şi
65 Cf. Jung,
Wandlungen und Symbole
der Libido, pp. 119 ş.
urm. (reedi
tare: Symboleder
Wandlung [Gesammelte
Werke, V]) şi
Oberpsychische Ener-
getik und das Wesen der
Traume, pp. 7 ş. urm.
(Gesammelte Werke,
VIII).
66 Levy-Bruhl, Les
fonctions mentales dans
Ies socie'te's infe'rieures,
1912.
obiect, ci doar la
anumite cazuri în
care apare fenomenul
acestei relaţii
speciale. Participarea
mistică este fireşte
un fenomen care se
poate observa cel
mai bine la primitivi;
ea apare însă foarte
des şi în societăţile
civilizate, chiar dacă
nu în aceeaşi
proporţie şi cu
aceeaşi intensitate.
De regulă, ea se
produce aici între
persoane, mai rar
între o persoană şi
un lucru. în primul
caz, ea este relaţia
aşa-zisă de transfer,
în care obiectul
exercită un efect
cumva magic, adică
necondiţionat,
asupra subiectului.
în ultimul caz, e
vorba fie de un efect
asemănător al unui
lucru, fie de un fel
de identificare cu un
lucru sau cu ideea
acestuia.
867. Persona, v.
Suflet.
868. Planul
obiectului. Prin
interpretarea în planul
obiectului
înţeleg acea
concepţie privind
visul sau fantezia în
care persoa
nele sau relaţiile
care apar aici sînt
raportate la persoane
sau
situaţii obiectiv
reale. Aceasta în
interpretarea la
planul subiectului (v.
mai jos) care leagă
persoanele şi
situaţiile
onirice de valori
subiective.
Concepţia freudiană
a visului se
mişcă aproape
exclusiv în planul
obiectului de vreme
ce reduce
dorinţele onirice la
obiecte reale sau la
procese sexuale
apar-
ţinînd sferei
fiziologice, deci
extrapsihologice.
869. Planul
subiectului. Prin
interpretarea în planul
subiectu
lui înţeleg acea
concepţie privind
visul sau fantezia în
care per
soanele sau relaţiile
care apar aici sînt
raportate în întregime
la
factori aparţinînd
propriului nostru
psihic. Este cunoscut
faptul
că imaginea unui
obiect din psihicul
nostru nu este
niciodată
identică cu obiectul,
ci cel mult
asemănătoare lui. Ea
apare, de însă se află sub
sigur, prin percepţia influenţe subiective
senzorială şi prin care sca
apercepţia acestor pă aproape
stimuli, controlului nostru şi
dar prin intermediul care îngreunează
unor procese de foarte mult
formare aparţinînd cunoaşterea exactă a
deja caracterului uman. O
psihicului nostru şi mărime psihologică
pe care obiectul nu atît de complexă
face decît să le precum este un
declan caracter uman oferă
şeze. Mărturia percepţiei
simţurilor noastre se senzoriale doar foarte
acoperă, ce-i drept, slabe puncte de
după susţinere.
cum ştim din Cunoaşterea lui
experienţă, în bună pretinde empatie,
măsură cu calităţile reflecţie şi intuiţie.
obiectului, Ca urmare a acestor
apercepţia noastră corn-
496 T 4
I
P 9
7
plicaţii, judecata reprezintă
finală este, fireşte, complexele
de valoare funcţionale relativ
discutabilă, în aşa fel autonome
încît imaginea pe din psihicul poetului.
care ne-o formăm 871. Proiecţie.
despre un obiect Spre deosebire de
uman este, în orice introiecţie (v. mai
împrejurare, extrem sus), pro
de subiectiv iecţia desemnează
condiţionată. Şi iată transferarea unui
de ce este esenţial ca proces subiectiv
în psihologia practică într-un
să se distingă ferm obiect. Prin urmare,
imaginea, imago-u\ proiecţia este un
unui om de existenţa proces de disimilare:
sa reală. Ca urmare a un
constituirii sale conţinut subiectiv
extrem de subiective, este înstrăinat de
imago-ul este nu o subiect şi încorporat
dată mai degrabă cumva
imaginea unui obiectului. Este vorba
complex funcţional atît de conţinuturi
subiectiv decît aceea penibile,
a obiectului însuşi. incompatibile,
De aceea, în cazul de care subiectul se
tratării analitice a eliberează astfel, cit
unui produs şi de valori pozitive,
inconştient este care din anumite
esenţial ca imago-u\ motive, de pildă ca
să nu se identifice urmare a unei
pur şi simplu cu autodepre-
obiectul, ci să se cieri, sînt inaccesibile
considere mai subiectului. Proiecţia
degrabă o expresie a se bazează pe iden
relaţiei pe care titatea (v. mai sus)
subiectul o întreţine arhaică dintre subiect
cu obiectul. Aceasta şi obiect, dar se poate
este interpretarea în vorbi despre ea ca
planul subiectului. atare doar în clipa în
870. Tratarea unui care se manifestă ne
produs inconştient in cesitatea destrămării
planul subiectului identităţii cu
demonstrează obiectul. Ceea ce se
existenţa unor opinii produce
şi tendinţe subiective atunci cînd
cu care identitatea devine
este investit obiectul. supărătoare, adică
Dacă deci apare într- atunci cînd ab
un produs inconştient senţa conţinutului
imago-u\ obiectului, e proiectat
vorba eo ipso nu de prejudiciază
un obiect real, ci tot considerabil
atît de bine, şi poate adaptarea
chiar precumpănitor, şi face dezirabilă
de un complex func readucerea lui la
ţional subiectiv (v. subiect. începînd cu
Imagine a sufletului). acest
Această interpretare moment, identitatea
în parţială de pînă
planul subiectului ne acum dobîndeşte
îngăduie o caracter
interpretare
psihologică cuprin
zătoare nu doa. a
visului, ci şi a
operelor literare în
care dife
ritele figuri
de proiecţie. Expresia asimilarea lor, ci la
desemnează deci o diferen
stare de identitate ţierea şi separarea
perceptibilă, devenită lor. Din acest motiv,
în consecinţă obiect proiecţia joacă un
de critică, fie ea a su- rol
biectului, fie a important în
altcuiva. paranoia, care de
872. Se poate regulă duce la o
deosebi o proiecţie totală izolare a
pasivă de una activă. subiectului.
Prima 872. Psyclie, v.
este forma obişnuită Suflet.
a tuturor proiecţiilor 873. Raţional.
patologice şi a mul Raţionalul este
tora din cele normale, rezonabilul, este ceea
care nu rezultă dintr- ce cores
o intenţie anume, ci punde raţiunii.
sînt fenomene pur înţeleg prin raţiune
automate. Ultima acea atitudine al
este o importantă cărei prin
parte cipiu stă în a modela
componentă a actului gîndirea, simţirea şi
empatetic. Empatia acţiunea potrivit cu
(v. mai sus) este, ca valori obiective.
întreg, un proces de Valorile obiective se
introiecţie prin aceea stabilesc prin
că pune obiectul în experienţa
relaţie intimă cu obişnuită a faptelor
subiectul. Pentru a exterioare pe de-o
înfăptui această parte, a celor
relaţie, su psihologice,
biectul separă de interioare, de cealaltă
sine un conţinut, de parte. Aceste
pildă un sentiment, experienţe nu pot
şi îl oricum să
transferă în obiect, reprezinte „valori"
pe care îl obiective, dacă nu
însufleţeşte astfel şi sînt evaluate ca atare
îl atrage în de
sfera subiectivă. subiect, ceea ce este
Forma activă a deja un act al raţiunii.
proiecţiei apare şi ca Dar atitudinea raţio
act de ju nală care ne permite
decată care urmăreşte în genere să
o separare a declarăm valabile
subiectului de obiect. valorile
în acest obiective nu este
caz, o judecată opera unui singur
subiectivă, subiect, ci aceea a
considerată ca istoriei
circumstanţă valabilă, omenirii.
este separată de 874. Majoritatea
subiect şi transferată valorilor, obiective
în obiect, ceea ce — şi în felul acesta
duce la şi
detaşarea subiectului raţiunea — sînt
de obiect. Proiecţia complexe moştenite,
este deci un proces de solid constituite, de
introversie căci, spre repre
deosebire de zentări la a căror
introiecţie, ea nu organizare au lucrat
duce la in nenumărate milenii,
cluderea subiectului îm-
in obiect şi la
498 4
T 9
9

pinse de aceeaşi Raţiunea umană nu e

necesitate care altceva decît expresia
prezidează reacţiile adaptării la media
organismului viu la evenimenţialului,
media condiţiilor sedimentat în
necontenit repetate complexe de
ale mediului, reacţii reprezentări, cu
care îi opun acestuia timpul solid
din urmă complexe organizate şi
funcţionale co- constituind valorile
respunzătoare, obiective. Legile
precum ochiul, raţiunii sînt deci
perfect acordat naturii acelea care
luminii. S-ar putea desemnează şi
vorbi de aceea de o reglează atitudinea
raţiune metafizică medie, „corectă",
preexistînd în univers, adaptată. Raţional
dacă reacţia adecvată este tot ceea ce
a organismului viu la corespunde acestor
influenţa exterioară legi; iraţional (v. mai
medie nu ar fi sus), în schimb, tot
condiţia ceea ce nu se acoperă
indispensabilă a cu aceste legi.
existenţei sale, idee 876. Gîndirea şi
formulată încă de simţirea sînt funcţii
Schopenhauer. raţionale, în măsura
în procese de natură
care sînt decisiv infantilă sau
influenţate de fiziologică.
momentul reflecţiei. Produsului incon-
Ele îşi rea ştient îi revine în
lizează deplin vocaţia această viziune, în
într-o concordanţă pe chip necesar, doar
cît posibil perfectă valoarea unei expresii
cu legile raţiunii. improprii, pentru care
Funcţii iraţionale, în termenul de simbol (v.
schimb, sînt acelea mai jos) nu ar trebui
care de fapt utilizat.
urmăresc percepţia Efectul reducţiei
pură, precum intuiţia asupra semnificaţiei
şi senzaţia, căci, produsului inconştient
pentru este dizolvant, căci el
a ajunge să perceapă este fie readus la
complet antecedentele sale
evenimenţialul, ele
istorice şi deci distrus,
trebuie să se
fie este integrat
lipsească pe cît
procesului elementar
posibil de factorul
din care a izvorît.
raţional care
presupune ex
878. Sentiment.
Sentimentul este
cluderea elementului
conţinutul determinat
extra-raţional.
877. Reductiv.
sau
materia determinată
Reductiv înseamnă
„care duce înapoi". de discriminarea
Folo empatetică a funcţiei
sesc acest termen sim
pentru a desemna acea ţirii (v. Simţire).
metodă psihologică de 879. Senzaţie. După
intepretare care opinia mea, senzaţia
tratează produsul este una din funcţii
inconştient nu din le psihologice
unghiul ex fundamentale (v.
presiei simbolice, ci Funcţie). Şi Wundt
din unghi semiotic, ca atribuie sen
semn sau ca simp zaţia fenomenelor
tom al unui proces psihice elementare. 67
fundamental. 880. Senzaţia este
Corespunzător, acea funcţie
metoda reduc- psihologică ce
tivă tratează transmite per
produsul cepţiei un stimul
inconştient' în sensul fizic. De unde faptul
reducerii lui la că se identifică cu
elemente, la procesele per
fundamentale, fie că cepţia. Senzaţia
acestea sînt reminis trebuie riguros
cenţe ale unor diferenţiată de
evenimente care au sentiment, proces
avut cu adevărat loc cu totul deosebit de
sau sînt ea, dar care i se poate
procese elementare asocia, de pildă sub
care afectează formă de „tonalitate
psihicul. De unde afectivă". Senzaţia nu
faptul că, se raportează numai
spre deosebire de la stimuli fizici,
metoda constructivă externi, ci şi la cei
(v. mai sus), cea interni, adică la
reduc- schimbările
tivă este orientată din organele interne.
regresiv, fie în sens Senzaţia este de aceea
istoric, fie în sensul
în primul rînd sen
fi
zorială, adică
gurat al reducerii unei
percepţie datorată
mărimi complexe şi
organelor de simţ şi
diferenţiate la gene
„simţurilor
ral şi elementar.
corporale" (senzaţii
Metoda de
chinestezice,
interpretare atît a lui
vasomotorii etc). Ea
Freud, cît şi a
lui Adler este este, pe
reductivă, deoarece de-o parte, un element
ambii reduc totul la al reprezentării,
procese transmiţînd acesteia
legate de dorinţă, ima
respectiv de ginea percepută a
aspiraţie, în ultimă obiectului exterior,
instanţă la pe de altă parte, ea
este
un element al
sentimentului, care
conferă acestuia
caracter afec
tiv (v. Afect) prin
percepţia
modificărilor
corporale. Prin faptul
că transmite
conştiinţei
modificările
corporale, senzaţia minate mai sus,
repre ultima este abstractă
zintă şi instinctele sau izolată de orice
fiziologice, fără însă alt
a se identifica cu ele,
fiind doar o funcţie 67 Pentru istoria
noţiunii de senzaţie ef.
perceptivă. Wundt, Grundzuge der
881. E necesar să physiolo-gischen
deosebim între o Psychologie, 1, 1902, pp.
senzaţie senzorială 350 ş. urm.; Dessoir,
Geschichte der neueren
sau deutschen Psychologie,
concretă şi una 1894; Willa, Einleitung in
abstractă. Cea dintîi die Psychologie der
cuprinde toate formele Gegen-wart, 1902. Von
Hartmann, Die moderne
exa Psychologie, 1901.
500 T 5
I 0
1

element psihologic. Senzaţia abstractă, în

Senzaţia concretă nu schimb, nu este
se prezintă niciodată lipsită niciodată,
în stare „pură", ci asemenea oricărei
întotdeauna abstracţii, de voinţă,
amestecată cu adică de element
reprezentări senti- director. Voinţa
mente şi gînduri. îndreptată către
Senzaţia abstractă, în abstracţia senzaţiei
schimb, reprezintă o este expresia şi
formă diferenţiată de punerea în acţiune a
percepţie care ar atitudinii estetice sen-
putea fi numită zoriale.
„estetică", deoarece 882. Senzaţia
ea se supune caracterizează foarte
propriului principiu, puternic fiinţa
neamestecîndu-se copilului şi a
nici cu elementele primitivului, în
particulare ale măsura în care, faţă
obiectului perceput, de gîndire şi simţire,
nici cu sentimentele nu şi neapărat faţă de
şi gîndurile intuiţie, ea este
subiective; ea se predominantă. în ce
ridică astfel la un mă priveşte, consider
grad de puritate pe senzaţia drept o
care senzaţia concretă percepţie conştientă,
nu îl atinge niciodată. iar intuiţia drept o
Senzaţia concretă a percepţie
unei flori, de pildă, inconştientă. Pentru
transmite nu doar mine, senzaţia şi
percepţia florii înseşi, intuiţia alcătuiesc o
ci şi a tulpinei, a opoziţie sau două
frunzelor, a funcţii ce se
habitatului ei ctc. Ea compensează reci-
se amestecă imediat proc, precum gîndirea
cu sentimentele de şi simţirea. Din punct
plăcere sau de vedere ontoge-
neplăcere, trezite de netic şi filogenetic,
vederea florii sau cu funcţiile intelectuale
percepţii olfactive şi afective, în calitate
simultan determinate, de funcţii autonome,
sau cu gînduri se dezvoltă cu pornire
privind, bunăoară, de la senzaţie (şi,
clasificarea ei bo- fireşte, şi de la
tanică. Senzaţia intuiţie, ca replică
abstractă, în schimb, necesară a senzaţiei).
relevă pe loc trăsătura
senzorială, evidenţiată
a florii, cum ar fi
culoarea roşie
strălucitoare şi face
din ea unicul sau
principalul conţinut al
conştiinţei, izolat de
toate amestecurile
pomenite. Senzaţia
abstractă este proprie
în special artistului.
Ea este, asemenea
oricărei abstracţii, un
produs al diferenţierii
funcţionale, deci nu
are nimic primordial.
Forma funcţională
primordială este
întotdeauna concretă,
adică amestecată (v.
Arhaism şi
Concretism).
Senzaţia concretă
este un astfel de
fenomen reactiv.
883. Senzaţia, în alte funcţii.
calitate de fenomen 886. Simbol.
elementar, este un dat Noţiunea de simbol
pur, nesupus legilor trebuie, după părerea
raţiunii, spre mea,
deosebire de gîndire şi strict deosebită de
de sim noţiunea de semn.
ţire. Denumesc din Semnificaţie
acest motiv senzaţia simbolică şi
funcţie iraţională (v. semnificaţie
mai sus), deşi semiotică sînt lucruri
raţiunea izbuteşte să diferite. într-un sens
înglobeze un mare strict,
număr de Ferrero 6 8 vorbeşte în
senzaţii în corelaţii cartea sa nu de
logice. simbol, ci de semn.
884. Omul a cărui De
atitudine generală este pildă, vechiul obicei,
orientată după prin potrivit căruia cu
cipiul senzaţiei prilejul vînzării unei
aparţine tipului bu
senzaţie (v. Tip). căţi de pămînt se
885. Senzaţiile oferea
normale sînt relative, cumpărătorului o
altfel spus, ele cores brazdă, poate fi nu
pund aproximativ mit, în chip vulgar,
intensităţii stimulului „simbolic", dar
fizic. Senzaţiile potrivit naturii sale, el
patolo este
gice nu sînt relative, semiotic. Brazda este
ci anormal de slabe un semn care stă
sau anormal de puter pentru întreaga
nice; în primul caz, bucată
ele sînt inhibate, în de pămînt. Tot astfel,
ultimul caz, roata cu aripi a
exagerate. funcţionarului de la
Inhibarea apare prin gară
predominanţa unei nu este un simbol al
alte funcţii, căii ferate, ci un
exagerarea semn al apartenenţei
prin contopire cu o la
altă funcţie, de pildă exploatarea
cu funcţia încă nedi feroviară. Simbolul
ferenţiată a simţirii presupune
sau a gîndirii. întotdeauna că ex
Exagerarea senzaţiei presia aleasă este cea
dispare mai bună denumire
de îndată ce funcţia sau formulă pentru o
cu care s-a contopit se stare de fapt relativ
diferenţiază pe cont necunoscută, dar
propriu. Exemple recunoscută ca
deosebit de existenţă
elocvente oferă în sau ca necesară. Dacă
acest sens deci roata cu aripi a
psihologia funcţionarului de la
nevrozelor, în care se căile ferate este
constată foarte declarată simbol,
frecvent o se- aceasta echivalează cu
xualizare puternică a spune
(Freud) a altor
68 Ferrero, Les lois
funcţii, adică o
psychologiques du
contopire a symbolisme, 1895.
senzaţiei sexuale cu
502 T U
I R
I
50 3

că acel om are de-a un simbol, cu

face cu o fiinţă condiţia subînţeleasă
necunoscută care nu de a vorbi despre
se poate exprima mai ceea ce a
bine altminteri. fost el înainte de a-şi
887. Orice zămisli propria
interpretare care expresie mai bună.
consideră expresia Felul
simbolică o în care Pavel şi
analogie sau o speculaţia mistică
desemnare mai veche tratează
prescurtată a unui crucea
fapt cunoscut este arată că pentru ei
semiotică. O aceasta era un simbol
interpretare care viu, care reprezenta
socoteşte expresia in
simbolică drept dicibilul într-un mod
cea mai bună şi, în inegalabil. Pentru
consecinţă, cea mai orice interpretare
clară sau mai ezote
caracteris rică, simbolul este
tică formulare a unui mort, căci ea îl
fapt relativ readuce întotdeauna
necunoscut este la o ex
simbolică. O presie pe care o
interpretare care consideră, adesea pe
consideră expresia nedrept, mai
simbolică o potrivită; în
transferare sau felul acesta, ea face
o transformare din simbol semnul
intenţionată a unui convenţional al unor
fapt cunoscut este ra
alegorică. porturi care aiurea
A interpreta crucea sînt mai deplin şi mai
drept simbol al iubirii bine cunoscute. Sim
divine este un demers bolul nu este viu
semiotic, căci decît pentru punctul
expresia „iubire de vedere ezoteric.
divină" desemnează 889. Expresia
starea de folosită pentru a
fapt ce trebuie desemna ceva
exprimată, mai cunoscut este
potrivit şi mai bine întotdeauna un
decît crucea, simplu semn,
care poate avea şi niciodată un simbol.
alte multe sensuri. De aceea e
Simbolică, în schimb,
este
acea interpretare
care, depăşind orice
altă explicaţie
posibilă,
consideră crucea drept
expresie a unui anume
fapt încă necunos
cut şi
incomprehensibil,
mistic şi
transcendent, deci în
primul
rînd psihologic, care
nu poate fi
reprezentat mai exact
altfel de
cît prin cruce.
888. Atît timp cit
este viu, simbolul
exprimă un fapt care
alt
minteri nu poate fi
caracterizat mai bine.
El este viu atîta timp
cît este greu de
semnificaţii. Dacă îşi
naşte sensul din el,
altfel
spus, dacă se găseşte
acea expresie care
formulează lucrul
cău
tat, aşteptat sau
presimţit mai bine
decît simbolul
existent pînă
în acea clipă, atunci
acesta este mort,
adică nu mai posedă
decît
o semnificaţie
istorică. Se poate
vorbi în continuare de
el ca de
absolut imposibil ca
un simbol viu, adică
greu de înţelesuri, să
ia naştere din
raporturi cunoscute.
Căci ceea ce decurge
din aceste raporturi
nu conţine decît ceea
ce s-a introdus în ele.
Orice produs psihic,
care la un moment
dat exprimă cel mai
bine o stare de fapt
încă necunoscută sau
doar relativ
cunoscută, poate fi
interpretat ca simbol,
în măsura în care se
admite că el exprimă
şi ceea ce este doar
presimţit şi încă
nelămurit cunoscut,
în măsura în care
închide in sine o
ipoteză sau este în
consecinţă
desemnarea
anticipată a unui fapt
de natură încă
necunoscută, orice
teorie ştiinţifică este
un simbol. Acelaşi
lucru e valabil pentru
orice fenomen
psihologic cu
condiţia ca el să
enunţe sau să
semnifice ceva în plus
care scapă cunoaşterii
momentului dat.
Această ipoteză este
posibilă oriunde
există o conştiinţă
care caută alte
posibilităţi de
semnificare a Aceste produse sînt
lucrurilor. Ea nu este
posibilă — şi anume
doar pentru conştiinţa
în chestiune — în ca-
zul în care aceasta a
stabilit o expresie
care urmează să
spună exact ceea ce a
intenţionat să spună,
ca, de pildă, o
expresie matematică.
Atare restricţie însă
nu există pentru altă
cunoştinţă. Aceasta
poate concepe
expresia matematică
50 T 5
4 I
prin repetarea
frecventă şi identică
a aceleiaşi
configuraţii, fie prin
grija cu care ea este
confecţionată,
anume ca expresie a
unei valori
particulare ce îi este
atribuită.
891. Simbolurile
care nu acţionează
din ele însele în
modul
descris mai sus fie
sînt moarte, adică
depăşite de formulări
mai
potrivite, fie sînt
produse a căror
natură simbolică
depinde ex
clusiv de atitudinea
conştiinţei
examinatoare. Putem
numi pre
scurtat această
atitudine, care
concepe simbolic
drept simbolul unui
fapt psihic ascuns şi
necunoscut intenţiei
care îl stabileşte, în
măsura în care se
poate demonstra că
acest fapt nu era
cunoscut celui care a
creat expresia
semiotică şi în
consecinţă nu putea
constitui obiectul
unei utilizări
conştiente.
890. Dacă ceva
are sau nu caracter
de simbol depinde
mai întîi de atitudinea
conştiinţei
examinatoare, a unui
intelect bunăoară care
consideră starea de
fapt dată nu doar ca
atare, ci şi ca
expresie a
necunoscutului. Este
de aceea perfect
posibil ca cineva să
stabilească un fapt
care din unghiul său
de vedere să nu pară
simbolic, dar să pară
din unghiul altei
conştiinţe. Şi invers.
Există oricum produse
al căror caracter
simbolic nu depinde
doar de atitudinea
conştiinţei
examinatoare, ci se
revelează din sine
însuşi prin efectul
simbolic exercitat
asupra
observatorului.
astfel constituite
îneît, lipsite de
simbolismul lor, nu
ar mai avea nici o
semnificaţie. Un
triunghi cu un ochi
închis în el este ca
fapt pur atît de absurd
îneît observatorul nu
îl poate asimila unui
joc întîmplător. O
astfel de configuraţie
impune o interpretare
simbolică. Efectul ei
este intensificat fie
0
5
fenomenul dat,
atitudine simbolică.
Ea este doar în parte
justificată de atitudi
nea împrejurărilor
exterioare; de cealaltă
parte ea rezultă dintr-
o
anumită concepţie de
viaţă, care atribuie
un sens oricărui eve
niment, mic sau
mare, şi conferă
acestui sens o valoare
mai ma
re decît realului pur.
Acestei concepţii i
se opune o alta care
pune accentul
întotdeauna pe realul
pur, subordonîndu-i
acestuia
sensul. Pentru această
atitudine nu există
simbol acolo unde
sen
sul simbolic depinde
doar de modul de
examinare. Ea
recunoaş ceea ce este încă
te simbolul doar necunoscut, expresie
atunci cînd acesta de nedesluşit într-un
invită observatorul anume moment dat,
să pre el izvorăşte în chip
supună un sens necesar din ceea ce
ascuns. în imaginea este mai diferenţiat
unui zeu cu cap de şi mai complex în
taur se atmosfera spirituală
poate, de pildă, a epocii sale. Cum,
vedea un corp pe de altă parte,
omenesc căruia i s-a simbolul viu închide
înlocuit ca în sine ceea ce este
pul cu acela al unui comun unui grup
taur; o astfel de mai mare de oameni,
explicaţie însă nu tocmai pentru a
rezistă putea acţiona asupra
în faţa unei lor, el trebuie să
intepretâri sesizeze exact atare
simbolice, căci elemente comune.
simbolul este aici Ele nu pot fi
prea niciodată de ordinul
marcat pentru a diferenţierii şi
putea fi trecut cu achiţionării celei mai
vederea. înalte, căci acestea
892. Un simbol sînt accesibile şi in-
care îşi subliniază teligibile doar unei
propria natură minorităţi, ci natura
simbolică lor trebuie să fie
nu e neapărat viu. El ceva atît de primitiv,
poate, bunăoară, să îneît omniprezenţa ei
acţioneze doar să fie indiscutabilă.
asupra Efectul simbolului
laturii istorice sau este universal doar
filozofice a atunci cînd el
intelectului, să exprimă în chip
suscite doar un suprem un astfel de
interes intelectual conţinut. în aceasta
sau estetic. Viu este constă efectul
un simbol doar puternic şi totodată
atunci eliberator al unui
cînd pentru simbol social viu.
observator el 894. Tot ceea ce
exprimă în chip am spus despre
suprem un fapt pre simbolul social este
simţit dar încă valabil şi pentru cel
nerecunoscut. în individual. Există
aceste condiţii el produse psihice
provoacă o individuale de
participare a caracter evident
inconştientului. El simbolic care impun
are un efect vitalizant fără doar şi poate o
şi stimu interpretare
lator. După cum simbolică. Pentru
spune Faust: „Dar individ, ele au
altfel ah! mă aceeaşi semnificaţie
zguduie-acest funcţională pe care
semn! "* simbolul social o are
893. Simbolul pentru un grup mai
viu traduce un mare de oameni.
fragment esenţial Aceste produse nu au
de incon o provenienţă
ştient, şi cu cît acest exclusiv conştientă
fragment este mai sau exclusiv
răspîndit, cu atît inconştientă, ci
efectul rezultă din
său e mai general, colaborarea egală a
căci face să vibreze în conştientului cu
fiecare coarda inconştientul. Nici
comună. produsele conştiente
Deoarece simbolul pure, nici cele
este, pe de-o parte, exclusiv inconştiente
şi expresia supremă nu sînt eo ipso
a convingător
simbolice, ci
atitudinii simbolice a
conştiinţei
examinatoare îi
revine obligaţia de a
le recunoaşte
caracterul simbolic.
Ele pot fi însă tot atît
de bine interpretate
ca fapte determinate
pur cauzal, cum, de
pildă, erupţia roşie a
scarlatinei poate fi
interpretată ca un
„simbol" al
scarlatinei. Se
vorbeşte în acest caz
pe bună dreptate de
„simptom" şi nu de
simbol. Freud a
vorbit, perfect fireşte nevrotici care
legitim din punctul îşi interpretează
său de vedere, de produsele
acte simptomatice 69 inconştiente, în
şi nu simbolice, căci principal şi în primul
pentru el aceste rînd simptomele
fenomene nu sînt patologice, drept
simbolice în sensul simboluri extrem de
definit aici, ci semne semnificative, în
simptomatice ale general însă, nu
unui anume proces acesta este cazul.
fundamental general Dimpotrivă, nevro-
cunoscut. Există

E 69
d Freu
. d,
Zur
Psyc
hopa
thol
ogie
des
Allta
gsle
bens
.
506 T 5
I
P
0
7

ticul de astăzi este intuiţia. Simbolul

mult prea înclinat să viu nu poate apărea
interpreteze doar ca într-un spaţiu obtuz,
„simptome" puţin evoluat, căci
fenomene acesta se mulţumeşte
semnificative şi cu simbolurile
altminteri. Faptul că existente pe care i le
în legătură cu ceea oferă tradiţia. Doar
ce semnifică sau nu dorinţa frecventă a
semnifică lucrurile unui spirit foarte
există două evoluat, pentru care
concepţii simbolul oferit nu
contradictorii, mai este expresia
violent atacate şi unică a unirii
apărate de ambele supreme, poate crea
părţi, ne arată că, pe un nou simbol. Dar
lingă procese care nu izvorînd din
exprimă un sens cuceririle supreme şi
anume, fiind simple ultime ale spiritului
consecinţe, doar şi totodată din
simptome, există şi străfundurile fiinţei,
altele care poartă în simbolul nu poate să
sine un sens ascuns, apară doar din
care nu doar provin funcţiile spirituale
din ceva, ci tind să cele mai diferenţiate,
şi devină ceva, ci trebuie să-şi tragă
motiv pentru care rădăcinile, în egală
sînt simbolice. Cade măsură, şi din
în seama tactului şi mişcările cele mai
discernămîntului joase şi mai
nostru critic a primitive. Pentru ca
decide cînd avem această colaborare
de-a face cu de stări
simptome şi cînd cu contradictorii să fie
simboluri. în genere posibilă,
895. Simbolul are ele trebuie să stea
întotdeauna o natură alături şi să-şi facă
extrem de complexă, în chip conştient şi
fiind alcătuit din deplin opoziţie. O
date proprii tuturor astfel de stare
funcţiilor psihice. El trebuie să fie o
nu este nici raţional, dezbinare violentă
nici iraţional. Are o de sine, şi anume în
latură accesibilă măsura în care teza
raţiunii, dar şi una şi antiteza se neagă
care scapă acesteia, reciproc, iar eul e
fiind constituit nu obligat să
doar din date de recunoască
factură raţională, ci participarea sa
şi din date iraţionale, necondiţionată la
venind de la pura fiecare din ele. Dacă
percepţie interioară una din părţi este în
şi exterioară. Fiind inferioritate,
bogat în nresimţiri simbolul apare
şi greu de precumpănitor ca
semnificaţii, produs al celeilalte
simbolul se părţi şi este în
adresează atît aceeaşi măsură mai
gîndirii, cît şi puţin simbol şi mai
simţirii, iar atunci mult simptom,
cînd natura sa anume al unei
imagistică aparte antiteze reprimate.
capătă o formă în măsura însă în
senzorială, aceasta
stimulează atît
senzaţia cît şi
care simbolul este inconştientului se
doar simptom, el îşi pune în lumină un
pierde acţiunea con
eliberatoare, căci nu ţinut constelat în
exprimă dreptul egală măsură de teză
deplin la existenţă al şi de antiteză şi care,
tuturor părţilor faţă
psihicului, ci de acestea, se
aminteşte de comportă
reprimarea antitezei, compensator (v. mai
chiar şi în situaţia în sus). Deoarece în
care conştiinţa nu treţine relaţii atît cu
îşi dă seama de teza, cît şi cu
aceasta. antiteza, conţinutul
896. Dacă există se consti
însă o deplină tuie într-o bază
egalitate şi medie pe care
legitimitate a con contrariile se pot
trariilor, atestată de unifica. Dacă
participarea luăm drept exemplu
necondiţionată a opoziţia dintre
eului simţuri şi spirit,
şi respectiv antiteză, atunci con
se produce un blocaj ţinutul mediu izvorît
al voinţei: a mai este din inconştient oferă
posibil, căci orice tezei, în virtutea bo
motiv află în faţa lui găţiei sale de
un mot trar de raporturi spirituale,
intensitate egală. o expresie
Deoarece viaţa nu binevenită, iar în
tolerează niciodată virtutea evidenţei
stagnarea, apare o sale senzoriale, va
stază de energie cuprinde în ci şi
vitală care ar duce la antiteza
insuportabilă, dacă senzorială. Eul
din tensiunea divizat între teză şi
contrariilor nu s-ar antiteză îşi găseşte
ivi o nouă funcţie în baza
unificatoare, medie propria
capabilă să replică, propria şi
definească pe unica sa expresie de
acestea. Ea apare, care se va
fireşte, din regresia prinde cu aviditate
libidoului provocată spre a scăpa de
de stază. Deoarece dezbinare. De aici
prin dezbinarea faptul că
totală a voinţei tensiunea dintre
progresul este contrarii se scurge în
imposibil, libidoul expresia medie pe
refulează, curentul care o
curge înapoi spre apără de lupta
sursă, adică oprirea contrariilor care se
şi inactivitatea declanşează curînd
conştiinţei produc o în ea şi în
activitate a jurul ei, căci
inconştientului, din contrariile încearcă,
care îşi trag fiecare, să rezolve
rădăcinile arhaice noua ex
comune toate presie în propria
funcţiile diferenţiate accepţie. Factorul
şi în care există acel spiritual vrea să
amestec de transforme
conţinuturi pe care îl expresia
atestă nenumărate inconştientului în
reziduuri de ceva spiritual,
mentalitate simţurile vor să facă
primitivă. din ea ceva
897. Prin senzorial, una tinde
activitatea să creeze ştiinţă sau
artă, cea-
508 T 5
I 0
9
laltă să obţină o identificare a eului
trăire la nivel cu funcţia cea mai
sensibil. Dizolvarea favorabilă (v.
produsului Funcţia inferioară).
inconştient într-un Drept urmare,
sens sau în altul procesul de di-
izbuteşte doar dacă sociere se va repeta
eul nu este total ulterior pe o treaptă
disociat, ci înclină mai înaltă.
mai mult într-o parte 898. Dacă, în
decît în alta. Dacă virtutea stabilităţii
una din părţi eului, nici teza, nici
reuşeşte să dizolve antiteza
produsul nu izbutesc să
inconştient, atunci dizolve produsul
nu doar acesta inconştient, avem
înclină cu totul în dovada că ex
direcţia respectivă, presia inconştientă
ci şi eul, ceea ce este superioară atît
duce la o uneia, cît şi
celeilalte. multă
Stabilitatea eului şi vreme indisolubilă,
superioritatea zace aspectul său
expresiei medii în divinatoriu, iar în
raport de forma
teză şi antiteză îmi
par a fi corelaţii ce se
condiţionează
reciproc.
Uneori s-ar zice că
stabilitatea
individualităţii
înnăscute este de
terminată, alteori că
expresia inconştientă
posedă o forţă supe
rioară care conferă
stabilitate
necondiţionată eului.
în realitate
însă probabil că
lucrurile se prezintă
în felul următor:
stabilita
tea şi caracterul
determinat al
individualităţii, pe
de-o parte, for
ţa superioară a
expresiei
conştiente, pe de
alta, nu sînt dccît
semnele unei
aceleiaşi stări de
fapt.
899. Dacă
expresia inconştientă
se conservă în
asemenea mă
sură, atunci ea
devine un fel de
materie primă
indisociabilă, dar
formativă care se
constituie în obiectul
comun al tezei şi
anti
tezei. Ea se
transformă astfel
într-un conţinut care
domină în
treaga atitudine,
anulează disocierea
şi constrînge forţa
contra
riilor să se angajeze
pe firul unei albii
comune. în felul
acesta,
staza vieţii este
suspendată, ea poate
curge mai departe cu
forţe
reînnoite şi ţeluri
noi.
900. Am numit
procesul descris mai
sus în totalitatea
lui:
funcţie
transcendentă;
înţeleg prin „funcţie"
nu o funcţie funda
mentală, ci una
complexă, compusă
din alte funcţii, iar
prin
„transcendent" nu o
calitate metafizică,
ci faptul că această
funcţie operează o
trecere de la o
atitudine la alta.
Materia primă
prelucrată de teză şi
de antiteză care
reuneşte contrariile in
pro
cesul ei formativ
este simbolul viu. în
materia sa brută,
pe care materia o sau respingere
capătă sub acţiunea („plăcere" sau
contrariilor stă „neplăcere"); el este
secretul acţiunii sale însă şi un proces
asupra tuturor care, abstracţie
funcţiilor psihice. făcînd de conţinutul
Aluzii la funda- momentan al
mentele procesului conştiinţei sau de
generator de senzaţii momentane,
simboluri găsim în poate apărea izolat
puţinele relatări ca „stare de spirit".
despre perioadele de în această din urmă
iniţiere ale situaţie, el se poate
întemeietorilor de raporta cauzal la
religii, de pildă Isus conţinuturi
şi Satana, Buddha şi anterioare ale
Mara, Luther şi conştiinţei, dar nu
Diavolul, Zwingli şi neapărat, putînd
preistoria sa proveni tot atît de
mireană, reînnoirea bine şi din
lui Faust prin con- conţinuturi
tractul cu Mephisto, inconştiente, după
la Goethe. La finele cum atestă din
lui Zarathustra al belşug
lui Nietzsche aflăm psihopatologia. Dar
un exemplu şi starea de spirit, fie
elocvent de că este o simţire
reprimare a generală sau doar
antitezei în figura parţial dată,
„omului celui mai exprimă o evaluare,
slut". dar nu a unui anume
901. Simţire. conţinut particular
Socotesc simţirea ca al conştiinţei, ci a
fiind una din cele stării momentane,
patru funcţii globale a acesteia, în
psihologice sensul, iarăşi, de
fundamentale. Nu acceptare sau,
mă pot alătura acelei respectiv, de
direcţii psihologice respingere. Simţirea
care înţelege prin este mai întîi un
simţire un fenomen proces strict
secundar dependent subiectiv, care poate
de „reprezentări" fi în
sau de senzaţii, ci o
concep, asemenea 70 Pentru istoria
noţiunii de simţire şi
lui Hoeffding, pentru teoria sistemului,
Wundt, Lehmann, cf. Wundt, Grundrifi der
Kiilpe, Baldwin şi a Psychologie, 1902, pp.
35 ş. urm.; Nahlowsky,
altora, ca o funcţie
Das Gefuhlsleben in
autonomă seinen wesentlichsten
suigeneris. 70 Erscheinungen etc,
Sentimentul este 1907; Ribot,
Psychologie der
mai întîi un proces Gefuhle, 1903;
care are loc între eu Lehmann, Die
şi un conţinut dat, şi Hauptgesetze des
anume un proces menschlichen
Gejuhlslebens, 1908;
care atribuie Villa, Einleitung in die
conţinutului o Psychologie der
anume valoare, Gegenwart, 1902, pp.
însemnînd acceptare 208 ş. urm.
51 T 5
0 I 1
1

orice privinţă de natura lui. Dacă

independent de intensitatea simţirii
stimulul exterior, sporeşte, apare
deşi ea însoţeşte afectul (v. mai sus),
orice senzaţie. 71 Pînă adică o stare a sen-
şi o senzaţie timentului însoţită de
„indiferentă" are un inervaţii corporale
„sunet afectiv", perceptibile.
anume acela al Sentimentul se
indiferenţei, prin deosebeşte de afect
care, din nou, se ex- prin faptul că el nu
primă o valorizare. provoacă nici un fel
Simţirea este deci o de inervaţii corporale
formă de judecată, perceptibile, adică
diferită însă de provoacă tot atît de
judecata intelectuală puţin sau tot atît de
prin aceea că ea nu mult ca un proces
urmăreşte să producă obişnuit de gîndire.
o relaţie conceptuală, 902. Simţirea
ci un act subiectiv de obişnuită, „simplă"
acceptare sau de este concretă (v. mai
respingere. sus),
Evaluarea prin este adică
simţire este proprie amestecată cu alte
oricărui conţinut elemente
conştient, indiferent funcţionale, de
pildă, diferitele evaluări
foarte adesea cu particulare. După
senzaţii. în acest caz, cum gîndirea
ea poate fi numită ordonează sub formă
afec de noţiuni
tivă sau (aşa cum conţinuturile
procedez în lucrarea conştiente, tot astfel
de faţă) senzaţie simţirea le ordonează
pe acestea din urmă
afectivă
în funcţie de valoarea
(Gefiihlsempfindung
lor. Cu cit simţirea
), termen care este mai concretă, cu
desemnează o atît mai subiectivă şi
fuziune indi mai personală este
solubilă a simţirii cu valoarea conferită de
elemente senzoriale. ea; în schimb, cu cît
Acest amestec carac simţirea este mai
teristic se găseşte abstractă, cu atît
pretutindeni acolo valoarea conferită de
unde simţirea se ea este mai generală
dovedeşte şi mai obiectivă.
a fi o funcţie După cum o noţiune
nediferenţiată, cel integral abstractă nu
mai clar el apare în mai coincide cu
detaliile şi
cazul unui
particularitatea
nevrotic cu gîndire
obiectelor, ci doar cu
diferenţiată. Deşi
elementele generale
simţirea este o şi comune ale lor, tot
funcţie în astfel simţirea
sine autonomă, ea integral abstractă nu
poate să ajungă se acoperă cu
dependentă de o alta, elementul particular
de pildă şi cu însuşirile sale
de gîndire; în această afective, ci doar cu
situaţie apare o ansamblul tuturor
simţire care însoţeşte elementelor şi cu ne-
gîn diferenţierea lor. Ca
direa şi care se şi gîndirea, simţirea
salvează de la a fi este o funcţie
refulată din raţională, căci,
potrivit experienţei,
conştiinţă doar
legile raţiunii sînt
în măsura în care se
acelea care reparti-
adaptează zează valorile, după
conexiunilor de cum şi noţiunile se
natură intelec constituie în acord
tuală. cu legile raţiunii.
903. Simţirea 904. Evident,
concretă, obişnuită definiţiile de mai sus
trebuie deosebită de nu caracterizează
simţi nicide
rea abstractă. După cum esenţa simţirii,
cum noţiunea ci îi trasează doar
abstractă (v. Gîndire) liniile exterioare.
lasă de-o Faculta
parte diferenţele tea conceptuală a
intelectului se
dintre lucrurile pe
dovedeşte incapabilă
care ea le concepe,
să formu
tot astfel leze esenţa simţirii
simţirea abstractă se într-un limbaj
ridică deasupra conceptual, deoarece
deosebirilor dintre gîndirea
felurite aparţine unei
le conţinuturi de ea categorii pe care
evaluate şi produce o simţirea nu o poate
„stare de spirit" sau măsura, după
stare a cum în genere nici o
sentimentului care funcţie psihologică
închide în sine, şi fundamentală nu se
suprimă astfel, poate exprima pe
deplin prin alta.
71 Pentru deosebirea Acestei împrejurări i
dintre sentiment şi se da
senzaţie, cf. Wundt, torează faptul că o
Grundzuge der
definiţie intelectuală
pltysiologischen
Psychologie, I, 1902, pp. nu va fi niciodată în
350 ş. urm. situaţia de a reda, fie
şi aproximativ,
specificul
sentimentului.
Faptul că
sentimentele sînt
clasificabile nu oferă
nici un element
capabil să le
elucideze esenţa,
căci cea mai precisă
clasificare
nu va putea să indice
decît acel conţinut
sesizabil intelectual-
mente de care
sentimentele sînt
legate, fără însă ca
prin aceasta lectuale. Ideea de
să dea seama de clasificare este ea
specificul însăşi de ordin
sentimentului. Cîte intelectual
clase de conţinut şi de aceea
diferenţiate şi incomensurabilă în
cunoscute de raport cu esenţa
intelect, tot atîtea sentimentului.
sentimente, fără Trebuie de aceea să
însă ca să se ajungă ne mulţumim cu
la o clasificare fixarea graniţelor
exhaustivă a noţiunii.
acestora, căci 905. Modul de
dincolo de clasele de evaluare prin simţire
conţinuturi posibile, este comparabil cu
sesizabile prin inte aper-
lect, există şi cepţia intelectuală,
sentimente care se este o apercepţie a
sustrag oricărei valorii. Se poate
rubricări inte distinge
512 T 5
I 1
3

o apercepţie activă parţial conştientă,

şi, respectiv, pasivă a noţiunea de sine
sentimentului. Actul este de fapt în parte
pasiv al simţirii este empirică şi în parte
caracterizat de faptul un
că un conţinut psiho- postulat. Cu alte
logic excită sau cuvinte, ea cuprinde
atrage sentimentul, cognoscibil şi
forţînd participarea incognosci
afectivă a bil, respectiv ceea ce
subiectului. Actul încă nu este
activ al simţirii cunoscut. Aceste
distribuie valori cu calităţi şi
pornire de la subiect, nele le are în comun
el evaluează cu foarte multe
conţinuturile după noţiuni de ordinul
intenţie, şi anume ştiinţelor
după o intenţie naturii, care sînt mai
afectivă şi nu mult nomina decît
intelectuală. Simţirea idei. în măsura în
activă este deci o care
funcţie direcţională, totalitatea, constînd
o acţiune a voinţei, din conţinuturi atît
de pildă a iubi în conştiente cît şi
opoziţie cu a fi incon
îndrăgostit, această ştiente, este un
din urmă stare fiind postulat, noţiunea ei
o simţire pasivă, este transcendentă;
nedirecţionată, după ea pre
cum arată şi uzul supune de aceea că
lingvistic care factorii inconştienţi
desemnează decurg din cauze
„iubirea" drept empi
activitate şi „a fi rice şi caracterizează
îndrăgostit" drept astfel o esenţă doar
stare. Simţirea în parte descriptibilă,
nedirecţionată este o în parte însă pro
intuiţie afectivă. în tempore
sens strict deci, doar incognoscibilă şi
simţirea activă, nelimitabilă. Deoa
direcţionată poate fi rece practic există
socotită raţională; fenomene ale
simţirea pasivă, în conştiinţei şi
schimb, este fenomene ale in
iraţională, în măsura conştientului, şinele
în care produce ca totalitate psihică
valori fără concursul, are atît un aspect
uneori chiar fără in- con
tenţia, subiectului. ştient, cît şi unul
906. Atunci cînd inconştient. Empiric,
atitudinea generală a şinele apare în vise,
individului se în
orientea mituri, în basme sub
ză după funcţia chipul „personalităţii
simţirii, vorbim de supraordonate", pre-
tipul simţire (v. Tip).
907. Şinele72 . Ca
noţiune empirică,
şinele desemnează
întreg
cuprinsul
fenomenelor psihice
ale omului. El
exprimă unitatea
şi totalitatea
personalităţii. în
măsura însă în care
aceasta este,
în virtutea
participării ei la
inconştient, doar
cum rege, erou,
profet, mîntuitor etc,
sau ca simbol al
totalităţii, precum
cerc, pătrat,
quadratura circuli,
cruce etc. în măsura
în care reprezintă o
complexio
oppositorum, o că ocupă un loc
îmbinare de contrarii,
şinele poate apărea şi
ca o dualitate unită,
precum Dao, com-
binaţie de Yang şi
Yin, perechea de fraţi,
sau eroul şi
adversarul său
(dragonul, fratele
duşmănos, duşmanul
de moarte, Faust şi
Mephisto etc); cu
alte cuvinte, şinele
apare empiric ca un
joc între lumină şi
umbră, deşi
conceptual el este
înţeles ca totalitate şi
deci ca unitate în care
contrariile sînt unite.
Nefiind evidentă, o
astfel de noţiune este
— tertium nou datur
— din chiar acest
motiv, transcendentă.
Ar fi chiar — logic —
o speculaţie inutilă,
dacă nu ar desemna
şi numi simbolurile
unităţii, apărute
empiric. Şinele nu
este o idee
filozofică, în măsura
în care nu îşi enunţă
propria existenţă,
adică nu se
ipostaziază.
Intelectual-mente, el
nu are dccît
semnificaţia unei
ipoteze. Simbolurile
sale empirice, în
schimb, posedă
foarte adesea o ne situează în
numinozitate sem-
nificativă (de pildă,
mandala), adică o
valoare afectivă
apriorică (de
exemplu: „Deus est
circulus...",
72 Această definiţie a
fost scrisă anume
pentru volumul de faţă
(1958).
514 T 5
I
P
910. E limpede că
la un individ normal
nu apare niciodată o
astfel de pluralitate a
personalităţii; dar
disocierea
personalităţii,
de nenumărate ori
constatată, trebuie să
existe şi la indivizii
nor
mali, cel puţin sub o
formă vag schiţată.
într-adevăr, în
condiţii
le unei examinări
psihologice mai
atente, se pot
identifica fără
dificultăţi prea mari şi
la indivizii normali
urme cel puţin palide
de disociere a
caracterului. E
pitagoreica tetraktys,
cua-ternitatea etc);
şinele se dovedeşte a
fi astfel o
reprezentare ar-
hetipală care diferă
de celelalte
reprezentări de
acelaşi tip prin faptul
central în virtutea
importanţei
conţinutului şi a
numinozităţii sale.
908. Sintetic, v.
Constructiv.
909. Suflet. în
cursul cercetărilor
mele m-am simţit
îndemnat
să fac o deosebire
conceptuală între
suflet şi psyche. Prin
psyche
înţeleg totalitatea
proceselor psihice,
atît a celor
conştiente, cît
şi a acelor
inconştiente. Prin
suflet, în schimb,
înţeleg un com
plex funcţional
determinat şi limitat
care ar putea fi mai
bine
caracterizat de
termenul
„personalitate". Spre
a-mi preciza po
ziţia, voi aduce în
discuţie unele puncte
de vedere mai
îndepăr
tate de subiectul meu.
E vorba mai ales de
cercetările strălucite
ale şcolii franceze
privind disocierea
personalităţii,
somnambu-
lismul, dedublarea
caracterului etc. care
prezenţa
ipotezei unei
multitudini de
personalităţi într-unui
şi acelaşi in-
divid."
73 Azam, Hypnotisme,
doubie conscience et
altdrations de la
personnalite1, 1887.
Morton Prince, The
Dissociation of a
Personality, 1906.
Landmann, Die
1
5
suficient, de pildă,
să urmărim
foarte atent pe cineva
în condiţii diferite
pentru a descoperi cît
de izbitor i se
schimbă
personalitatea cînd
trece dintr-un mediu
în altul, manifestîndu-
şi de fiecare dată un
caracter puternic con
turat şi clar diferit de
precedentul.
Proverbul „înger pe
stradă,
diavol acasă" este o
formulare, izvorîtă
din experienţa
cotidiană,
a fenomenului de
disociere a
personalităţii. Un
mediu anume
pretinde o atitudine care tratarea
anume. Această disocierii
atitudine personalităţii şi ca o
corespunzătoare problemă a psiho-
mediului devine cu logiei normale este
atît mai obişnuită cu perfect îndreptăţită.
cît este pretinsă mai După părerea mea,
îndelung şi mai pentru a continua
frecvent. Foarte mulţi discuţia începută, la
oameni din clasa întrebarea de mai sus
cultivată s-ar putea răspunde
trebuie să se mişte în că un astfel de om nu
două medii total
are un caracter real,
diferite, în cercul
adică el nu este
domes
individual (v. mai
tic, familial şi în sfera
sus), ci colectiv (v.
profesională. Cele
mai sus), co-
două medii total dife
respunzînd prin
rite pretind două
urmare împrejurărilor
atitudini total diferite
care, în funcţie de şi aşteptărilor de
gradul ordin general. Dacă el
de identificare (v. mai ar fi individual,
sus) a eului cu caracterul său ar
atitudinea respectivă, rămîne neschimbat,
de indiferent de
termină dublarea diversitatea
caracterului. atitudinilor sale. El
Corespunzător nu s-ar identifica cu o
condiţiilor şi ne atitudine sau alta şi
cesităţilor sociale, nu ar putea, şi nici nu
caracterul social se ar voi, să împiedice ca
orientează pe de-o individualitatea lui să
parte se manifeste cumva
după aşteptările şi într-o stare ori în alta.
exigenţele mediului El este într-adevăr
profesional, pe de individual, ca orice
alta fiinţă, dar este şi
după intenţiile sociale inconştient.
şi aspiraţiile Identificîndu-se mai
subiectului. mult sau mai puţin cu
Caracterul do fiecare din
mestic ar trebui de atitudinile sale, el îi
regulă să se formeze înşală cel puţin pe
în funcţie de cei din jur, adesea şi
pretenţiile pe sine, în legătură
la cordialitate şi cu caracterul său
comoditate ale real; el îşi pune o
individului, de unde mască despre care
faptul că ştie că răspunde, pe
oameni care în viaţa dc-o parte, intenţiilor
publică sînt extrem sale, pe de alta,
de energici, curajoşi, exigenţelor şi
tenace, voluntari şi opiniilor mediului
brutali, acasă, în său, în aşa fel încît în
familie sînt buni, el predomină cînd
delicaţi, elementul personal,
îngăduitori şi slabi. cînd influenţa
Care este caracterul exterioară. Această
lor adevărat, mască, anume
personali
atitudinea adoptată
tatea lor reală? A
ad hoc, o numesc
răspunde la această
persona 14 . în
întrebare e adesea
Antichitate, acest
impo
termen denumea
sibil.
masca actorului.
911. Aceste
scurte reflecţii arată 912. Ambele
că disocierea atitudini semnalate
caracterului mai sus sînt două
este perfect posibilă persona
şi în cazul individului lităţi colective pe
normal. Motiv pentru care le rezumăm sub
numele de persona
Mehrheit geistiger sau
Personlichkeiten im personae. Am sugerat
Individuum, 1894. Ribot, mai sus că
Die Person-lichkeit, 1894.
individualitatea reală
Floumoy, Des îndes d la
Planete Marş, 1909. Jung, este di
Zur Psy-chologie und ferită atît de una cît şi
Pathologie sogenannter de cealaltă. Persona
occulter Phănomene este deci un complex
(Gesammelte Wer-ke, I). funcţional constituit
din raţiuni de
adaptare sau de
comoditate
necesară, dar care nu
se identifică cu
individualitatea.
Acest
complex funcţional
se referă exclusiv la
relaţia cu obiectele.
913. Este necesar
să se distingă relaţia
pe care individul o
întreţine cu subiectul răsar, mai degrabă
şi aceea pe care el o tulburînd şi frinînd,
are cu obiectele ex alteori stimulînd, din
terioare, înţeleg prin în
subiect mai întîi acele tunecimile interioare,
porniri, sentimente, din adîncurile şi
gînduri şi senzaţii fundalurile conştiinţei
vagi sau tulburi care şi
nu provin, de o
manieră 74 Cf. Die
Beziehungen zwischen
demonstrabilă, din dem leh und dem
continuitatea trăirii Unbewufiten, pp. 61 ş.
conştiente în obiect, urm. {Gesammelte Werke,
ci VII).
516 T 5
I
P 1
7
alcătuiesc în dispoziţia pe toată
totalitatea lor ziua, o senzaţie
percepţia pe care o neplăcută îi
avem despre viaţa sugerează ideea unei
inconştientului. boli ascunse, un vis îi
Subiectul, conceput lasă o presimţire
ca „obiect interior", întunecată, deşi
este inconştientul. altminteri nu e
După cum există o superstiţios. Alţii sînt
relaţie cu obiectul doar episodic afectaţi
exterior, o atitudine de aceste impulsuri
exterioară, tot astfel inconştiente sau doar
există şi o relaţie cu de o anume categorie
obiectul interior, o a lor. Cineva nu este
atitudine interioară. E conştient de faptul că
de înţeles că această ele sînt un subiect
atitudine interioară posibil de reflecţie,
este, în virtutea pentru altcineva, în
esenţei ei extrem de schimb, ele constituie
intime şi greu o problemă de medi-
accesibile, de departe taţie cotidiană. Unul
mai puţin cunoscută le evaluează
decît atitudinea ex- fiziologic sau le
terioară pe care atribuie com-
oricine o poate vedea portamentului
fără probleme. Cu semenului său, altul
toate acestea nu mi se descoperă în ele o
pare dificil să ne revelaţie religioasă.
facem o idee despre 914. Aceste
această atitudine moduri diferite de
interioară. Toate aşa- abordare a
numitele inhibiţii, impulsurilor venite
capricii, dispoziţii din inconştient sînt
întîmplătoare, toate la fel de obişnuite ca
sentimentele şi atitudinile faţă de
fragmentele obiectul exterior. Ca
imaginative care şi acestea, atitudinea
uneori tulbură interioară
activitatea corespunde de aceea
concentrată, alteori unui complex
liniştea celui mai funcţional la fel de
normal om şi pe care bine definit. Acele
obiceiul nostru de a cazuri în care
raţionaliza le reduce procesele psihice
la cauze corporale interioare par a fi în
sau la altele de natură întregime
diferită nu provin de
regulă niciodată din
surse pe care
conştiinţa li le
atribuie; ele sînt
percepţii ale unor
procese inconştiente.
Acestor fenomene le
aparţin fireşte şi
visele care, după cum
se ştie, sînt adesea
reduse la cauze
exterioare şi
superficiale, precum
indigestii, supinaţie şi
altele de acelaşi fel,
deşi o astfel de
explicaţie nu rezistă
niciodată unei critici
severe. Atitudinea
oamenilor faţă de
aceste lucruri este
diferită. Unul nu se
lasă cîtuşi de puţin
tulburat de procesele
sale interioare,
putîndu-le trece cu
vederea, altul este cu
totul dominat de ele;
încă de la sculare, o
fantezie oarecare sau
un sentiment
dezagreabil îi strică
trecute cu vederea nu 915. Dacă
sînt lipsite de experienţa cotidiană
atitudine interioară, ne autorizează să
după cum nici acelea vorbim de o
care, ignorind personalitate
constant obiectul exterioară, ea ne
exterior, realitatea autorizează, în egală
faptelor, nu sînt măsură, să admitem
lipsite de atitudine existenţa unei
exterioară. în aceste personalităţi
din urmă cazuri, interioare. Acesta
destul de frecvente, este modul de
persona prezintă o comportare pe care îl
defecţiune totală a are cineva faţă de
raporturilor, uneori procesele psihice
chiar o brutalitate interioare, este
oarbă care nu atitudinea interioară,
cedează decît în faţa caracterul cuiva
unor lovituri dure ale întors către
destinului. Nu inconştient. Numesc
rareori, tocmai astfel atitudinea exterioară,
de indivizi a căror caracterul exterior —
persona este persona; numesc
caracterizată de o atitudinea interioară
brutalitate inflexibilă — anima, suflet. în
au faţă de procesele măsura în care este
inconştientului o obişnuită, atitudinea
atitudine extrem de constituie un com-
influenţabilă. Pe cit plex funcţional mai
de neinfluenţabili şi mult sau mai puţin
de inaccesibili sint solid închegat cu
în afară, pe atît de care eul se poate mai
blînzi, de lipsiţi de mult sau mai puţin
vlagă şi de identifica. Limba
determinabili sînt exprimă plastic
faţă de procesele lor această stare de fapt;
interioare. în aceste cînd cineva adoptă o
cazuri, atitudinea atitudine obişnuită
interioară a indivizilor faţă de anumite
corespunde deci unei situaţii, se spune: el
personalităţi devine cu totul altul
interioare diametral în cutare sau cutare
opuse celei situaţie. în felul
exterioare. Cunosc, acesta se exprimă
de pildă, un om care autonomia
a distrus fără cruţare complexului
şi cu orbire fericirea funcţional al unei
celor apropiaţi lui, atitudini obişnuite:
care însă îşi întrerupe este ca şi cînd o altă
importante călătorii personalitate ar lua
de afaceri spre a se individul în posesie,
desfăta cu priveliştea ca şi cînd „un alt
frumoasă a lizierei spirit ar fi intrat în
unei păduri zărite din el". Aceeaşi
tren. Cazuri identice autonomie care-i
sau asemănătoare revine foarte frecvent
sînt cu siguranţă atitudinii exterioare
cunoscute oricui, aşa este revendicată şi de
încît nu are rost să atitudinea interioară,
mai multiplic de suflet. Una din
exemplele. cele mai dificile
probe de
518 T 5
I 1
9
măiestrie pedagogică cred, în ce priveşte
este schimbarea caracterul sufletului,
atitudinii exterioare, că el se comportă în
a persona-ei. Tot atît mare complementar
de dificilă este însă şi faţă de caracterul
schimbarea exterior. Sufletul
sufletului, căci conţine toate
structura acestuia calităţile general
obişnuieşte să fie la umane care lipsesc
fel de solidă ca şi atitudinii conştiente.
aceea a persona-e\. Tiranul muncit de
După cum persona coşmaruri, de
este o esenţă care presimţiri sumbre şi
constituie adesea spaime interioare
întreg caracterul este o figură tipică.
aparent al unui om, în afară brutal, dur şi
însoţindu-1 uneori inaccesibil, este în
invariabil de-a interior prada fiecărei
lungul întregii sale umbre, supus oricărui
vieţi, tot astfel şi su- capriciu, ca şi cum ar
fletul este o esenţă fi făptura cea mai
precis conturată, care puţin autonomă şi cea
uneori are un mai influenţabilă.
caracter invariabil Sufletul său conţine
stabil şi autonom ce deci acele însuşiri
poate fi foarte bine general umane,
definit şi descris. precum
916. Pe baza determinabilitatea şi
experienţei mele slăbiciunea, care
lipsesc cu totul creteţea, sau cel
persona-cl sale. Dacă puţin acestea sînt
persona este in- considerate ca
telectuală, sufletul idealuri, tot astfel la
este sigur femeie predomină
sentimental. sentimentul. în suflet
Caracterul comple- însă, lucrurile se
mentar al sufletului inversează, în
afectează şi sexul interiorul său
subiectului, aşa cum bărbatul se lasă în
am văzut de voia sentimentelor, în
nenumărate ori. O vreme ce femeia
femeie foarte reflectează. De aceea
feminină are un bărbatul dez-
suflet masculin, un nădăjduieşte total în
bărbat foarte viril are împrejurări în care
un suflet feminin. femeia mai poate
Acest contrast vine consola şi spera,
din faptul că, de motiv pentru care el
pildă, bărbatul nu se sinucide mai uşor
este absolut şi în decît ea. Pe cît de
toate lucrurile viril, lesne poate femeia să
ci el posedă în mod cadă victimă
normal şi anume împrejurărilor so-
trăsături feminine. Cu ciale, de pildă, ca
cît atitudinea sa prostituată, pe atît de
exterioară e mai mult poate bărbatul
virilă, cu atît să sucombe
trăsăturile feminine impulsurilor
sînt mai deplin inconştientului,
înlăturate şi trec în alcoolismului şi altor
inconştient. Această vicii.
împrejurare explică 917. în ce priveşte
de ce tocmai bărbaţii însuşirile general
foarte virili sînt umane, caracterul
afectaţi de anumite sufle
slăbiciuni tului se poate deduce
caracteristice: faţă de din caracterul
impulsurile persona-e\. Tot ceea
inconştientului ei au ce în
un comportament mod normal ar fi
feminin, de- trebuit să fie în
terminabil şi atitudinea exterioară,
influenţabil. Şi dar nu
invers, tocmai este, poate fi în mod
femeile cele mai fe- sigur întîlnit în
minine manifestă atitudinea interioară.
adesea faţă de unele Aceas
lucruri lăuntrice o ta este o regulă
ignoranţă, o fundamentală, care
îndărătnicie şi o mi se reconfirmă de
obstinaţie pe care, la fiecare
aceeaşi intensitate, le dată. în ce priveşte
întîlnim doar în însă însuşirile
atitudinea individuale, aici nu
exterioară a se poate
bărbaţilor. Dacă deduce nimic. Putem
vorbim deci în cazul fi doar siguri că dacă
bărbatului despre o cineva se identifică
anima, trebuie să ne cu persona lui,
referim în cazul atunci însuşirile sale
femeilor la un individuale sînt
animus. După cum la asociate
bărbat prevalează, în sufletului. Din
genere, în atitudinea această asociaţie
lui exterioară, logica izvorăşte simbolul,
şi con- frecvent în
vise, al gravidităţii
sufletului care se
sprijină pe imaginea
pri
mordială a naşterii
eroului. Copilul care
trebuie să se nască
sem
nifică în acest caz
individualitatea încă
neconştientizată.
După
cum persona, ca
expresie a adaptării
la mediu, este de
regulă
puternic influenţată
şi formată de acesta,
tot astfel şi sufletul
este puternic format
de inconştient şi de
calităţile acestuia.
După
cum într-un mediu
primitiv, persona
asumă aproape
inevitabil
trăsături primitive, tot conştientă cu
astfel sufletul preia, procesele incon
pe de-o parte, trăsă ştientului. El este
turile arhaice ale totuna cu aceste
inconştientului, pe de procese. Cel care se
alta, caracterul identifică
simbolic necondiţionat cu rolul
şi prospectiv al său exterior este
acestuia. De aici, iremediabil căzut
„bogăţia de pradă
presimţiri" şi proceselor
„creativitatea" interioare, adică el
atitudinii interioare. se va încrucişa în
918. Identitatea cu cazul dat în
persona determină mod inevitabil cu
automat o identitate rolul său exterior sau
in îl va duce pe acesta
conştientă cu sufletul, la
căci dacă subiectul, absurd (v. mai sus
eul, este indistinct de Enantiodromiă).
persona, el nu Afirmarea liniei
întreţine o relaţie individuale
520 T 5
I 2
1
devine astfel senzaţie se pot
imposibilă, şi viaţa împărţi în două
curge în albia unor clase în raport de
inevitabile calitatea funcţiilor
antagonisme. în astfel fundamentale: în
de cazuri, şi sufletul tipuri ra
este întotdeauna pro- ţionale şi în tipuri
iectat într-un obiect iraţionale. în prima
real corespunzător, categorie intră tipul
faţă de care există o gîn
neapărată relaţie de dire şi tipul simţire,
dependenţă. Toate în cea de a doua,
reacţiile declanşate tipul intuiţie şi tipul
de acest obiect au sen
asupra subiectului un zaţie (v. Raţional,
efect direct, care Iraţional). Sensul
acţionează pe precumpănitor pe
dinăuntru. E adesea care îl ia
vorba de legături mişcarea libidinală
tragice (v. Imagine a permite o nouă
sufletului). împărţire în alte
919. Tip. Tipul două clase:
este un exemplu sau introversie şi
un model care redă extraversie (v. mai
în sus). Toate tipurile
mod caracteristic fundamen
particularităţile unei tale pot aparţine atît
specii sau ale unei unei clase cît şi
gene celeilalte, după cum
ralităţi, în sensul mai atitudi
restrins al lucrării de nea lor dominantă
faţă, tip este un mo este mai introvertită
del caracteristic al sau mai extravertită.
unei atitudini (v. mai Ti
sus) generale, care pul gîndire,
se bunăoară, poate
manifestă în aparţine atît clasei
numeroase forme introvertite, cît
individuale. Dintre şi celei extravertite,
multiplele tot aşa, oricare
atitudini posibile, am dintre celelalte
pus în evidenţă, în tipuri. Dis
cuprinsul acestei tincţia între tipuri
cer raţionale şi
cetări, doar patru, iraţionale se sprijină
anume acelea care se pe alt punct
orientează în de vedere şi nu are
principal nimic a face cu
după funcţiile extraversia şi
psihologice introversia.
fundamentale (v. 920. în două
Simţire), deci după comunicări
gîndire, sentiment, provizorii despre
intuiţie şi senzaţie. în tipologie 75 nu am
măsura în care o deosebit tipul
astfel gîndire, respectiv
de atitudine devine simţire de tipul
obişnuită, punînd o introvertit,
anume pecete pe
carac
terul individului,
vorbesc de un tip
psihologic. Aceste
tipuri ba
zate pe funcţiile
fundamentale şi care
se pot numi tipul
gîndire,
tipul simţire, tipul
intuiţie şi tipul
respectiv extravertit, celălalt mai degrabă
ci am identificat tipul după obiect.
gîndire cu introversia 921. Voinţă.
şi tipul simţire cu înţeleg prin voinţă
extraversia. O dată suma de energie
cu prelucrarea psihică aflată la
întregului material, dispoziţia
mi-am dat seama că conştiinţei. Procesul
atît tipul introversiei voliţional ar fi deci
cît şi cel al un proces energetic,
extraversiei trebuie declanşat prin
tratate drept motivaţie conştientă.
categorii Nu aş desemna deci
supraordonate tipuri- prin voinţă un proces
lor funcţionale. psihic determinat de
Această distincţie motivaţia
este perfect inconştientă. Voinţa
justificată de ex- este un fenomen
perienţă; nu e nici o psihologic care îşi
îndoială că există, de datorează existenţa
pildă, două tipuri de culturii şi educaţiei
simţire, dintre care morale. Ea lipseşte
unul se orientează în bună măsură din
mai degrabă după mentalitatea
trăirea afectivă, primitivă.

7
5

J
u
n
g
,

Z
u
r

F
r
a
g
e

d
e
r

p
s
y
c
h
o
l
o
g
i
s
c
h
e
n

T
y
p
e
n

î
n

„
A
r
c
h
i
v
e
s

d
e

P
s
y
c
h
o
l
o
-
g
i
e
"
,

v
o
i
.

X
V
I
;

a
p
o
i

D
i
e

P
s
y
c
h
o
l
o
g
i
e

d
e
r

u
n
b
e
w
u
f
i
t
e
n

P
r
o
z
e
s
s
e

(
G
e
s
a
m
m
e
l
t
e

W
e
r
k
e
,

V
I
I
)
.
C 5
U 2
3

922. în epoca perfecta inegalitate a

noastră, în care s-a elementelor care
dezvoltat, cu pornire constituie o naţiune.
de la cuceririle Că oamenii sînt
Revoluţiei franceze, egali în faţa legii,
de la „libertate, că fiecare îşi are
egalitate, frater- votul său politic, că
nitate", un vast nimeni nu poate prin
curent de gîndire privilegii de clasă
socială care nu crede moştenite să-şi
doar că poate să depăşească pe
coboare sau să nedrept semenul e
înalţe drepturile un lucru frumos; în
politice la un acelaşi schimb, a extinde
nivel general, ci şi ideea de egalitate şi
să juguleze la alte domenii ale
nefericirea prin vieţii e mai puţin
reglementări şi frumos. Ar trebui să
niveluri exterioare, ai o privire foarte
într-o astfel de tulbure sau să
epocă este o sarcină priveşti societatea
ingrată a vorbi de umană de la o
distanţă nebuloasă să nu le poată, nici
ca să crezi că o aproximativ,
distribuire echitabilă satisface. De altfel,
a fericirii s-ar putea ar fi imposibil de
înfăptui prin imaginat o formă de
reglementări viaţă exterioară,
uniforme ale vieţii. oricît de echitabilă
Ar trebui ca cineva şi de justă, care să
să aibă mintea nu fie injustă pentru
înceţoşată ca să-şi un tip uman sau
închipuie că, de pentru altul. Dacă,
pildă, acelaşi cu toate acestea,
cuantum al nenumăraţi visători
venitului, respectiv politici, sociali şi
aceleaşi posibilităţi religioşi lucrează la
de viaţă au pentru descoperirea acelor
toţi aproximativ condiţii exterioare
aceeaşi importanţă. generale şi egalitare,
Ce ar face un astfel capabile să aducă o
de legislator cu toţi mai mare
posibilitate de
aceia ale căror
fericire universală,
posibilităţi mai mari
lucrul acesta se
de viaţă sînt situate
datorează, cred, unei
înlăuntrul lor şi nu
atitudini generale
în afară? Pentru a fi
branşate prea mult
echitabil, el ar trebui
pe exterior. Nu
să dea unuia de două
putem în cadrul de
ori mai mult decît
faţă decît atinge în
altuia, căci ceea ce e treacăt aceste
mult pentru unul e probleme, căci nu
puţin pentru altul. ne-am propus să le
Nici o legislaţie tratăm aici. Scopul
socială nu va putea nostni este de a ne
să treacă peste ocupa doar de
diversitatea problema
psihologică a psihologică. Iar
oamenilor, acest existenţa diferitelor
factor necesar atitudini tipice este o
energiei vitale a unei problemă de prima
societăţi omeneşti. mînă nu doar pentru
De aceea este util să psihologie, ci şi
se vorbească de pentru toate
disparitatea oa- domeniile ştiinţei şi
menilor. Diferenţele vieţii în care
determină psihologia umană
diversitatea joacă un rol
pretenţiilor la ferici- hotărîtor. Este, de
re de o manieră care pildă, evident pentru
face ca nici o mintea oricărui om
legislaţie, oricît de obişnuit că orice
perfectă, filozofie care nu
este numai istorie a
filozofiei se sprijină
pe condiţia
prealabilă a unei
psihologii personale.
Această condiţie
prealabilă poate fi
de natură pur in-
dividuală, şi de
obicei ea este astfel
interpretată, cel
puţin din unghiul
unei critici
psihologice. Şi
lucrurile au rămas
aici. S-a trecut însă
cu vederea că ceea
ce s-a socotit a fi un
praeiudicium
individual nu a fost
de fapt în nici o
împrejurare, căci
punctul de vedere al
unui filozof sau al
altuia se dovedea
asumat de o suită
adesea considerabilă
de adepţi. El plăcea
nu pentru că putea fi
maşinal imitat, ci
pentru că putea fi
înţeles şi adaptat in-
tegral. O astfel de
înţelegere ar fi cu
neputinţă dacă
punctul de vedere al
filozofului ar fi doar
individual
determinat, căci într-
o asemenea situaţie,
el nu ar putea fi pe
deplin înţeles sau
măcar acceptat.
Particularitatea este, de regulă, puţin
gîndirii înţelese şi rodnică. Mai valoros
admise de adepţi tre- ar fi să se transfere
buie deci să opoziţia în plan
corespundă unei psihologic, în planul
atitudini personale din care ea şi
tipice, proprie în provine. Transferul
aceeaşi formă sau ar lăsa curînd să se
într-o formă vadă că există
analoagă şi altor diferite atitudini
reprezentanţi în psihologice, care
societate. De regulă, au, toate, drept de
lupta dintre partide e existenţă, deşi
pur exterioară, ţin- această existenţă
tind golurile din duce la elaborarea
platoşa individuală a unor teorii
adversarului. O incompatibile.
astfel de dispută
52 T 5
4 I 2
5
Atîta timp cit se individ este în
încearcă aplanarea asemenea măsură
conflictului prin prizonierul
compromisuri propriului tip, încît
exterioare nu se este incapabil să
satisfac decît înţeleagă perfect
modestele exigenţe punctul de vedere al
ale unor capete altuia. Fără
plate, incapabile să recunoaşterea acestei
se înflăcăreze pentru necesităţi, vom asista
principii. O în- aproape sigur la
ţelegere reală se siluirea punctului de
poate produce, după vedere al celuilalt.
părerea mea, doar Tot aşa cum, la
atunci cînd este tribunal, părţile
recunoscută adverse renunţă re-
diversitatea ciproc la a-şi face
condiţiilor nemijlocit violenţă,
psihologice prea- încredinţînd legii şi
labile. judecătorului
923. în munca pretenţiile lor la
mea practică m-am dreptate, tot astfel
lovit mereu de faptul fiecare tip trebuie să
că omul este aproape se abţină de la a-şi
incapabil să insulta, bănui şi
înţeleagă şi să demola adversarul,
preţuiască alt punct avînd conştiinţa
de vedere decît acela propriului mod
care îi este propriu. părtinitor de a vedea
în lucruri mărunte, lucrurile. Prin
superficialitatea conceperea
generală, o problemei
indulgenţă şi atitudinilor tipice şi
toleranţă nu tocmai prin expunerea ei în
frecvente şi o linii mari, mă
bunăvoinţă de străduiesc să îndrept
asemenea rară, privirea cititorului
permit să se întindă o meu către acest
punte peste abisul tablou, cu multiple
lipsei de înţelegere. posibilităţi, al
în lucruri mai constituirii
importante însă şi concepţiilor, în
mai ales în acelea în speranţa de a
care e vorba de contribui astfel, fie şi
idealurile tipurilor, cu puţin, la
înţelegerea pare cel cunoaşterea
mai adesea de variaţiilor şi
domeniul imposi- nuanţelor, aproape
bilului. Fireşte, nesfîrşite, ale
disputa şi neliniştea psihologiilor in-
vor ţine întotdeauna dividuale. Sper că
de recuzitele din descrierea
tragicomediei umane, tipurilor mele,
dar nu se poate totuşi nimeni nu va trage
nega că progresul concluzia că, după
civilizaţiei a dus de mine, cele patru sau
la dreptul celui mai opt tipuri descrise
tare la legalitate şi
astfel la constituirea
unei instanţe şi a unei
măsuri supraordonate
partidelor în conflict.
O bază pentru
aplanarea con-
flictului dintre
concepţii ar putea-o
constitui, după
părerea mea,
recunoaşterea
tipurilor de atitudine,
dar nu numai a
existenţei lor, ci şi a
faptului că fiecare
epuizează numărul aceleiaşi naturi.
celor existente în Pentru psihologie,
realitate. Altminteri, lucrurile au un
ar fi vorba de o caracter aparte prin
neînţelegere. Nu mă aceea că, în
îndoiesc că există constituirea
posibilitatea de a se conceptelor ei,
examina şi clasifica procesul psihic nu
atitudinile date şi este doar obiect, ci şi
din alte unghiuri de subiect. Dacă se
vedere. Am făcut în admite că în toate
această cercetare cazurile individuale
unele aluzii la alte subiectul este unul
posibilităţi de singur, se poate
clasificare, ca de presupune şi că
exemplu, procesul subiectiv de
clasificarea sub formare a
specia activităţii. conceptelor este pre-
Dar, indiferent de tutindeni acelaşi. Că
criteriul utilizat lucrurile nu stau însă
pentru stabilirea aşa rezultă convin-
tipurilor, compararea gător din existenţa
diverselor forme de diverselor teorii
atitudini obişnuite va despre esenţa
duce întotdeauna la proceselor psihice
identificarea complexe. Evident,
aceluiaşi număr de orice nouă teorie
tipuri psihologice. presupune îndeobşte
924. Pe cît de că toate cele care i-
uşor ar fi să se au premers au fost
cerceteze atitudinile greşite, şi anume, de
existente din alte cele mai multe ori
unghiuri de vedere doar din cauză că
decît cele adoptate autorul ei vede
aici, pe atît ar fi de lucrurile
greu să se aducă subiectivmente altfel
dovezi capabile să decît predecesorii
conteste existenţa săi. El nu ţine seama
tipurilor psihologice. de faptul că
Nu mă îndoiesc că psihologia pe care o
adversarii mei se vor cunoaşte este propria
strădui să şteargă psihologie sau cel
problema tipurilor mult aceea a tipului
din lista tratatelor său. El se aşteaptă ca
ştiinţifice, căci pentru procesul
pentru orice teorie a psihic, care e
proceselor psihice obiectul cunoaşterii
complexe care pre- şi cercetării sale, să
tinde valoare existe o singură
universală, explicaţie adevărată,
chestiunea tipurilor tocmai aceea care îi
este un obstacol cel convine tipului său.
puţin nedorit. Orice Toate celelalte
teorie a proceselor interpretări — aş fi
psihice complexe înclinat să spun
presupune o toate cele şapte,
psihologie umană care în felul lor sînt
asemănătoare, în tot atît de adevărate
analogie cu teoriile ca şi a sa proprie —
din domeniul sînt pentru el
ştiinţelor naturii care eronate. în interesul
pornesc de la valabilităţii
premisa uneia şi
526 T 5
I 2
7

teoriei pe care a care din

elaborat-o, el va acest motiv nu poate
simţi un fel de fi pentru ea decît un
aversiune profundă, obiect nu are decît o
omeneşte de înţeles, singură explicaţie
pentru stabilirea unei valabilă. Tot astfel,
tipologii psi- sînt convins că un
hologice, căci astfel proces
teoria proprie şi-ar psihic complex care
pierde, bunăoară, nu poate fi investigat
şapte optimi din cu nici un fel de apa
valoarea sa de rat de înregistrare
adevăr; altminteri, ar obiectivă poate în
trebui să accepte pe mod necesar să aibă
lîngă teoria sa încă drept
alte şapte teorii, ca explicaţie doar pe
fiind la fel de aceea pe care el
adevărate sau, să însuşi, în calitate de
spunem, cel puţin o subiect,
a doua la fel de o produce; adică
valoroasă. autorul conceptului
925. Sînt pe poate produce numai
deplin convins că un acel
fenomen natural care concept care
este concordă cu procesul
în mare măsură psihic pe care aspiră
independent de să-1 ex
psihologia umană şi plice. Conceptul va
concorda doar atunci merciant din Elveţia
cînd se va acorda cu repetă în psihoza lui
procesul de explicat viziunea unui gnostic
în însuşi subiectul egiptean. Pe fondul
care gîndeşte. Dacă acestei similitudini
pro fundamentale se
cesul de explicat, sau detaşează o
altul analog, nu îi disimilitudine la fel
apare autorului, de mare a psihicului
acesta conştient. Ce distanţe
s-ar afla în prezenţa incomensurabile se
unei enigme totale a întind între conştiinţa
cărei explicaţie ar unui primitiv, a unui
tre atenian din timpul lui
bui s-o lase în seama Themistocle şi a unui
celui care trăieşte el european din zilele
însuşi procesul. Nu noastre! Ce diferenţă
o să aflu niciodată între conştiinţa
cu ajutorul unor domnului profesor şi
aparate obiective aceea a soţiei sale!
felul în Cum ar arăta lumea
care ia naştere o noastră de astăzi, în
viziune; pot doar să condiţiile in care ar
îi explic apariţia, aşa exista identitate între
cum spirite? Nu, ideea
mi-o reprezint eu. în identităţii
acest „cum mi-o psihismelor
reprezint" se conştiente este o
ascunde o himeră academică, ce
perplexitate, căci în simplifică sarcina
cel mai bun caz, unui profesor în
explicaţia mea prezenţa elevilor săi,
izvorăşte dar care în faţa
din felul în care mi realităţii se
se înfăţişează mie prăbuşeşte în neant.
procesul unei Independent de
viziuni. diversitatea
Cine îmi dă însă indivizilor a căror
dreptul să presupun fiinţă intimă e
că la altcineva separată de aceea a
procesul vecinilor lor prin
viziunii se prezintă distanţe astronomice,
identic sau fie şi tipurile însele, în
numai analog? calitate de clase de
926. Cu anume indivizi, sînt într-o
întemeiere se va foarte mare măsură
putea aduce ca diferite între ele, iar
argument, în existenţei lor i se
favoarea acestei datorează deosebirile
generalizări a dintre concepţiile
judecăţii subiectiv generale. Spre a
determinate, descoperi
asemănarea similitudinea dintre
universală a psihismele umane,
psihologiei umane trebuie să cobor în
din toate timpurile străfundurile
şi din toate zonele. conştiinţei. Acolo
Sînt atît de profund găsesc ceea ce le
convins de această face similare. Dacă
ase îmi întemeiez teoria
mănare a psihicului pe factorul care le
uman, încît am uneşte pe toate,
gîndit-o ca făcînd atunci explic psihicul
parte din prin ceea ce
noţiunea de constituie
inconştient colectiv, fundamentul şi
respectiv ca substrat originea sa. Dar nu
universal lămuresc nimic din
şi omogen, ceea ce este în el
omogenitate care diferenţă istorică sau
merge atît de departe individuală. Cu o
încît aceleaşi astfel de teorie, trec
motive mitice şi cu vederea
fabuloase se găsesc psihologia psihicului
în toate colţurile, conştient şi neg, de
oricît de fapt, în întregime
îndepărtate, ale celălalt aspect al
lumii, iar un negru psihicului, anume
din sudul Statelor diferenţierea lui faţă
Unite vi de dispoziţia
sează motive din embrionară primitivă.
mitologia greacă, în Eu reduc întrucîtva
vreme ce un ucenic omul la situaţia lui
co- filogenetică sau îl
disec în procesele
sale elementare, iar
dacă aş vrea să-1
recompun după
această reducţie, aş
obţine, în primul caz,
o maimuţă, iar în
ultimul, o acumulare
de procese
elementare al căror
ansamblu ar produce psihicul conştient al
o serie de interacţiuni individului ţine, şi el,
absurde şi lipsite de alături de
scop. Fără îndoială fundamentele sale
că explicarea inconştiente, de un
psihicului pe baza tablou general al
ideii de similaritate psihologiei. Pentru
nu este doar a-mi constitui
posibilă, ci şi pe conceptele, eu pot
deplin întemeiată. deci, tot atît de
Dacă vreau însă să legitim, să iau ca
completez imaginea punct de plecare
psihicului, atunci diferenţierea psihis-
trebuie să nu pierd melor şi să
din vedere examinez — acum
eterogenitatea din punctul de
psihismelor, căci vedere al dife-
528 T înfăţişez, prin
I
material
P
U concret, ambele
R concepţii. Cum însă
I realitatea, oricine o
L
ştie, nu
E
este constituită din
P teorii şi nici condusă
S de ele, cele două
I
aspec
H
O te pe care sîntem
L constrînşi să le
O gîndim separat sînt
G
contopite
I
C în suflet, iar în el tot
E ceea ce e viu
sclipeşte în multiple
rentierii — procesul culori.
pe care mai înainte îl Orice lucru ţine
cercetasem din pun- deopotrivă de tradiţie
ctul de vedere al şi de viitor, şi despre
similitudinii. Ajung ni
astfel, firesc, la o mic nu se poate spune
concepţie opusă cu certitudine dacă
primei. Tot ceea ce este doar o încheiere
acolo a fost lăsat sau reprezintă deja şi
deoparte ca variantă un început. Pentru
individuală este aici cine crede că un
punctul de pornire proces
pentru noi di- psihic nu poate avea
ferenţieri, şi tot ceea decît o singură
ce acolo avea valoare explicaţie adevărată,
ca expresie a iden- aceas
tităţii îmi pare aici tă vitalitate a
fără valoare, ca fiind conţinutului psihic
de natură doar colec- care obligă recursul
tivă. Adoptînd acest la două
mod de examinare, teorii opuse e ceva
urmăresc doar către dezesperant, mai ales
ceea ce se îndreaptă, cînd persoana în
şi nu de unde vine cauză
ceva, în vreme ce în este un iubitor de
celălalt mod de adevăruri simple şi
examinare, mă necomplicate,
preocupă nu scopul, incapabil
ci exclusiv originea. de a le gîndi
Pot explica unul şi concomitent.
acelaşi proces psihic 928. Pe de altă
prin două teorii opuse parte, nu sînt de
care se exclud părere că cele două
reciproc, neputînd moduri
afirma despre nici de examinare, pe care
una dintre ele că ar fi le-am numit reductivă
nefondată, căci şi constructivă 76 ,
legitimitatea uneia se epuizează
sprijină pe posibilităţile de
similitudinea studiu. Dimpotrivă,
psihismelor, a cred că pentru
celeilalte pe
disimilitudinea 76 Jung, Der Inhalt
acestora. der Psychose, ed. a H-
927. Aici începe a. Anexă (Gesammelte
Werke,
însă mare dificultate
care a creat probleme
atît profanului, cît şi
publicului de
specialitate, la lectura
cărţii
mele despre
Metamorfozele şi
simbolurile
libidoului, şi anume
de o manieră care a
iscat confuzie în
multe minţi,
altminteri
capabile. în acea
lucrare încercasem să
 C hotărît dată în cazul
U
unei teorii
V
Î psihologice, căci spre
N deosebire de o teorie
T oarecare din
domeniul ştiinţelor
D
E naturii, obiectul
explicaţiei este în
Î psihologie de aceeaşi
N
natură cu subiectul;
C
H un proces psihologic
E trebuie să-1 explice
I pe altul. Această
E
dificultate delicată a
R
E constrîns de-a lungul
timpului minţile
5 gînditoare să caute
2
subterfugii ciudate,
9
precum, de pildă,
procesul psihic mai ipoteza unui „spirit
pot fi invocate şi alte obiectiv" care s-ar
explicaţii la fel de afla dincolo de
„adevărate", şi anume procesul psihologic şi
tot atîtea cîte tipuri care, din acest motiv,
există. Iar aceste ex- ar putea să gîndească
plicaţii se vor obiectiv psihicul
comporta unele faţă subordonat lui, sau
de altele asemenea presupunerea că
tipurilor în relaţiile intelectul ar fi o
lor personale. Dacă facultate care s-ar
se acceptă deci putea situa afară din
existenţa deosebirilor sine şi s-ar putea
tipice între gîndi pe sine. Cu
psihismele umane — aceste subterfugii şi
şi nu văd de ce nu s- cu altele de acelaşi
ar accepta —, atunci fel ar urma să se
teoreticianul creeze acel punct
domeniului ştiinţific arhimedic în afara
se vede pus în faţa Pămîntului, cu ajuto-
dilemei neplăcute, rul căruia intelectul ar
fie de a lăsa să putea să iasă singur
subziste alături mai din balamale. înţeleg
multe teorii nevoia omenească
contradictorii profundă de
privitoare la acelaşi comoditate, dar nu
proces, fie de a înţeleg ca adevărul să
întemeia o sectă care i se încline. înţeleg de
să întreprindă asemenea că
încercarea, de la esteticeşte ar fi mult
început lipsită de mai satisfăcător dacă,
orice şansă, de a în loc de paradoxul
revendica pentru sine explicaţiilor care se
unica metodă şi teorie contrazic reciproc, ar
corectă. Prima exista posibilitatea de
atitudine se loveşte nu a reduce procesul
doar de dificultatea psihic la o bază
enormă amintită a instinctivă cît mai
unei operaţii de simplă şi de a ne
gîndire duble şi linişti astfel sau de a-
interiormente i atribui un scop
contradictorii, ci şi metafizic de natură
de unul din primele soteriologică şi de a
principii ne odihni apoi
fundamentale ale legănaţi de această
moralei intelectuale: speranţă.
principia explicandi 929. Dar tot ceea
non sunt multipli- ce ne străduim să
canda — praeter cercetăm Cu
necessitatem. intelectul va sfirşi în
Necesitatea unei paradox şi
multitudini de relativitate, dacă e
explicaţii este însă vorba de un demers
onest
530 T I
I L
E
BIB
LIO
GR
AFI
E
şi nu de o petitio
principii în slujba
comodităţii. Că
înţelegerea
intelectuală a
procesului psihic
trebuie să ducă la
paradox şi relativitate
este un fapt
incontestabil, fie şi
numai pentru că inte- ADLER, Alfred, Studie
lectul este una din iiber
diferitele funcţii Minderwertigkeit
psihice care prin von Organen,
Berlin şi Viena,
însăşi natura sa îl
1907.
ajută pe om să-şi — Ober den nervosen
construiască Charakter, Wiesbaden,
imaginile pe care le 1912.
are despre obiecte. Să AMBROSIUS. De
nu ne creăm impresia Institutione Virginis, în
că putem cunoaşte lu- Migne PL XVI, col.
315-
mea doar prin 348. Vezi şi
intelect; o înţelegem Bibliothek der
tot atît de mult prin Kirchenvăter. Ed.
sentiment. De aceea O. Bardenhewer şi
judecata intelectului alţii. Voi. 32.
nu reprezintă decît Kempten şi
Munchen, 1917.
cel mult o jumătate
AMBROSIUS
de adevăr, iar dacă (Pseudo-).
este sinceră, ea Expositio beati
trebuie să-şi re- Ambrosii Episcopi
cunoască super Apo-
insuficienţa. calypsin, Paris,
1554.
930. A nega
ANGELUS SILESIUS
existenţa tipurilor nu (Johann
le anulează acestora Scheffler).
existenţa. Ţinînd Cherubinischer
seama de această Wanders-mann.
existenţă, orice teorie Sămtl. poet. Werke
despre procesele III Ed. de H.L.
Held, Munchen,
psihice trebuie să
1924.
admită că nu este nici ANQUETIL DU
ea altceva decît un PERRON, Abraham
proces psihologic, şi Hyacinthe. Vezi
anume expresia unui Oupnek'hat, Dos.
tip de psihologie ANSELM VON
umană care există şi CANTERBURY.
Proslogion seu
are drept la existenţă. Aloquium de Dei
Abia din atare des- Exis-tentia. în
cripţii tipice rezultă Sancti Anselmi
acele materiale a Cantuariensis
căror cooperare face Monologium et
posibilă o sinteză proslogion nec
non liber pro
superioară. insipiente cum
libro apologetico,
Tubin-gae, 1858.
ATHANASIUS. Vezi
BUDGE.
Atharvaveda. Vezi
DEUSSEN.
AUGUSTINUS. Contra
Epistolam
Mankhaei. Migne
PL XLII, col. 173-
206.
— Sermones. Migne
PL XXXVIII, col.
1006.
AVENARIUS, Richard,
Der menschliche
Weltbegriff, Leipzig,
1905. AZAM, Charles
Mărie Etienne-
Eugene, Hypnotisme,
double con-
science et
altdrations de la
personnalite, Paris,
1887. BALDWIN,
James Mark,
Handbook of
Psychology. Senses and
Intel-
lect, Londra şi
New York, 1890.
BARLACH, Ernst, Der
tote Tag. Berlin, 1912,
ed. a Il-a, 1918.
BARTSCH, Karl [Ed.]:
Vezi Meisterlieder der
Kolmarer Handschrift.
Bhagavad Gîtă în
Sacred Books of the
East VIII. Vezi şi
M0LLER, Max.
Bhăgavata Purăna.
Tradus în engleză de S.
Subbarau, Vyasa-Press,
Tirupati, 1928.
53
2 T B
I I
53 3

BINSWANGER,
Ludwig, Ober dos H
Verhalten des .
psychogalvanische B
n Phănomens beim .
Assoziationsexperi ,
ment. în JUNG J
(Ed.) Diagno- e
stische n
Assoziationsstudie a
n II (Leipzig, ,
1910), pp. 113- 1
196. 9
BJERRE, Paul. Zur 1
Radikalbehandlung 7
der chronischen .
Paranoia. în C
Jahrbuch fur ă
psychoanalytische n
Forschungen III k
(Leipzig şi Vie-na, h
1911) pp. 795- ă
847. y
BLAKE, William. The a
Writings ofWilliam n
Blake. 3 voi., Londra, a
1925. -
BLEULER, Eugen. Die B
negative r
Suggestibilităt. în ă
Psvchialrisch-neu- h
rologische m
Wochenschrift VI a
(Halle, 1904), pp. n
249-269. a
— Affektivi m
tăt, Suggestibilităt, .
Paranoia, Halle, 1906.
— Zur V
Theorie des e
schizophrenen z
Negativismus. în i
Psychiatrisch-
neurologische D
Wochenschrift XII E
(Halle U
1910/1911), pp. S
171-176, 184, 189, S
195. E
— Lehrbuch der N
Psychiatrie, Berlin, .
1916. C
BOUSSET, Wilhelm, a
Hauptprobleme der t
Gnosis. (Forschung a
zur Re-ligion und p
Literatur des Alten a
und Neuen t
Testaments 10), h
Got-tingen, 1907. a
Brihadăranyaka- -
Upanishad. Vezi B
DEUSSEN. r
Vezi şi Sacred Books of ă
the East XV. h
BUBER, Martin, m
Ekstatische a
Konfessionen, Jena, n
1909. a
BUDGE, E. A. Wallis, m
The Book of .
Paradise. 2 voi.
Londra, 1904 (re- V
feritor la S. e
ATHANASIUS, z
The Life of St. i
Anthony I, pp. 3-
108). D
— The Gods of the E
Egyptians. 2 voi., U
Londra, 1904. S
[BUTTNER, Hermann:] S
Meister Eckeharts E
Schriften und N
Predigten. .
2 C
h
v ă
o n
i d
. o
e g
d y
. a
ş -
i U
p
t a
r n
a i
d s
. h
d a
e d
.
 DlELS, Hermann. Die
V Fragmente der
e Vorsokratiker
z griechisch und
i deutsch. 2 voi., ed.
a IH-a, Berlin, 1912.
D EBBINGHAUS,
E Hermann. Grundziige
U der Psychologie. 2 voi.,
S Leipzig,
S 1905/1913.
E EBERSCHWEILER,
Adolf. Untersuchungen
N
iiber die sprachliche
.
Kom-
V
ponente der
e Assoziation. în
z Allgemeine
i Zeitschrift fi'ir
Psychiatrie
ş und psychisch-
i gerichtliche
Medizin LXV
S (Berlin, 1908),
a pp.
c 240-271.
r ECKHART, Meister. Vezi
e BUTTNER, H. FERE,
d Charles Samson, Note
sur des modifications
B de la re'sistance
o e'lectrique sous
o l'influence des
excitations
k
sensorielles et des
s
e'motions. în
Comptes rendus
o hebdomadaires des
f se'ances el me-
moires de la
t Socie'te Biologie
h XL (Paris, 3. Mărz
e 1888), pp. 217-
219. FERENCZI,
E Sandor. Introjektion
a und Ubertragung. în
s Jahrbuch fiir
t psychoanalytische
und
I psychopathologisc
. he Forschungen
COHEN, Hermann, I
Logik der reinen (Leipzig şi Viena,
Erkenntnis, Berlin, 1909), pp. 422-
457.
1902. CUMONT, Franz,
FERRERO, Guillaume,
Textes et monuments
Les Lois psychologiques
figure's relatifs au.x
du Symbolisme. Tra-
mysteres de
ducere, Paris, 1895.
Mithra. 2 voi. FlCHTE, Immanuel
Bruxelles, 1896/1899. Hermann V ON .
Cvetăcvatara- Psvchologie. 2 voi.,
Upanishad. Vezi Leipzig,
DEUSSEN. Vezi şi 1864/1873. FlNCK,
Sacred Books of the Franz Nikolaus, Der
East XV. DANTE deutsche Sprachbau als
ALIGHIERI, Die Ausdruck deuts-
gottliche Komodie. cher
Traducere şi comentarii Weltanschauitng,
de Friedrich Marburg, 1899.
Notter. 2 voi., Stuttgart, FLOURNOY, Theodore.
1871/1872. DESSOIR, Des îndes â la Planete
Max, Geschichte der Marş. Etude sur un cas
neueren deutschen de somnambulisme
Psychologie. 2 voi., avec glossolalie.
ed. a Il-a, Berlin, Ed. a Ill-a, Paris şi
Geneva,
1902. DEUSSEN, Paul,
1900.
Allgemeine Geschichte
— Nouvelles
der Philosophie. 2 voi.
Observations sur un cas
duble,
de somnambulisme avec
ed a Il-a, Leipzig, glos-
1906/1915. solalie. în
— Sechzig Upanishad's Archives de
des Veda. Traducere din Psychologie I
sanscrită, cu prefeţe (1901), pp. 101-
şi note. Ed. a Ill-a, 255.
Leipzig, 1938. — La
Philosophie de William
James, Saint-Blaise,
1911.
— Une
Mystique moderne. în
Archives de
Psychologie XV (1915),
pp. 1-224.
FREUD, Sigmund. Zur
Psychopathologie
des Alltagslebens.
Gesam-melte
Schriften IV,
Viena, 1924.
— Die Traumdeutung.
Gesammelte Schriften
II, Viena, 1925.
FROBENIUS, Leo. Dos
Zeitalter des
Sonnengottes, Berlin,
1904.
Garuda-Purăna
Pretakalpa. Cf. Der
Pretakalpa des Garuda-
Purăna. Werke. Vollstăndige
Eine Darstellung Ausgabe letzter
des hinduistischen Hand. 31 voi.
Totenkultes und Cotta, Stuttgart,
Jenseits-glaubens. 1827-1834.
Tradusă din — Prometh
sanscrită şi eus. Dramatisches
comentată de Emil Fragment (1773), Bd.
Abegg, ed. a 11-a, VII.
Berlin, 1956. — Pandora
GOETHE, Johann . Ein Festspiel. Voi. X.
Wolfgang VON: — Geheim
nisse. Voi. al H-lea.
53 T B
4 I I
535

— Briefwechsel mit Lehrbuch der

Schiller in den Jahren Psychologie. 2 voi. Ed.
1794-1805. Ed. de a III-a, Stuttgart
Hans şi Berlin, 1908.
Heinrich JORDAN, Furneaux.
Borcherdt. 2 voi., Character as Seen in
Berlin, Leipzig, Body and Parentage,
Wien, Stuttgart, ed. a
1914. GOMPERZ, III-a, Londra,
Theodor, Griechische 1896. JULIANUS
Denker. Eine Geschichte Apostata. Oratio IV, In
derantiken regem Solem. Juliani
Philosophie. Imp. Opera
2 voi., ed. a IlI-a, omnia, Lipsiae
Leipzig, 1696.
1911/1912. — Oratio V, în Matrem
GROSS, Otto, Die deorum. Juliani Imp.
zerebrale Opera omnia. Lipsiae,
Sekundărfunktion, 1696.
Leipzig, 1902.
— Ober
psychopathische
Mindenvertigkeiten.
Viena şi Leipzig, 1909.
HARTMANN, Eduard
VON, Die moderne
Psychologie.
Ausgewăhlte
Werke. voi. 13.
Leipzig, 1901.
HASE, Karl August.
Kirchengeschichte
. Ed. a 10-a,
îmbunătăţită, Leip-
zig, 1877.
HEGEL, Georg
Wilhelm
Friedrich,
Sămtliche Werke.
Ediţie jubiliară în
20 de volume,
îngrijită de
Hermann
Glockner,
Stuttgart,
1927/1940.
— Vorlesu
ngen liber die Ăsthetik
I, voi. 12.
— Logik.
voi. 4 şi 5. Citată de R.
Eisler, Worterbuch der
philosophi-
schen Begriffe, ed.
a III-a, Berlin, 1910.
HERAKLIT, vezi DIELS.
HERBART, Johann
Friedrich, vezi
Psychologie als
Wissenschaft, neu
gegriindet auf
Erfahrung,
Metaphysik und
Mathematik.
Sămtliche
Werke. Ed. de G.
Hartenstein. voi. 6/11.
Leipzig, 1850.
[HERMAS:] Hermae
Pastor. Migne PG II,
col. 891 ff. cf. şi, Der
Hirt
des Hermas. în
HENNECKE,
Edgar,
Neutestamentliche
Apokry-
phen. Ed. a Ii-a,
Tubingen, 1924. Iţă-
Upanishad. Vezi
DEUSSEN. Vezi şi
Sacred Books of the
East I. INOUYE,
Tetsujiro. Die
japanische Philosophie.
în WUNDT ş. a., All-
gemeine
Geschichte der
Philosophie. v. mai
jos. JAMES, William,
Pragmatism. A New
Name for Some Old
Ways of
ThinMng, Londra
şi New York, 1911.
JERUSALEM, Wilhelm,
Lehrbuch der
Psychologie. Ed. a V-a,
Viena şi
Leipzig, 1912.
JODL, Friedrich,
JUNG, Cari Gustav*. praktische
Die Beziehung Psychologen, Ra-
zwischen dem Ich scher, Zurich,
und dem Un- 1946. [GW XVI
bewufiten, (1958, complet
Darmstadt, Reichl, revăzută^ 1991)]
1928. Reeditare — Die Psychologie der
Rascher, Zurich, unbewufiten Prozesse,
1933. Reeditări 1917. Revizuită în Das
1935, 1939, 1945, Unbewufite im
1950, 1960 şi normalen und
(Paperback), kranken
1966. Ediţie de Seelenleben, 1926.
studiu, Walter Transformată în
Olten, 1971 [GW Ober die
VII (1964, complet Psychologie des
revizuită 41989)] Unbewufiten.
— Diagnostische (Vezi mai jos.)
Assoziationsstudien. — Psychologie und
Beitrăge zur Alchemie.
experimentellen (Psychologische
Psychopathologie Abhandlungen V) Ra-
. Ed. de C. G. J.; scher, Zurich,
lui îi aparţin 1944. Ediţie
contribuţiile I (F. revăzută. 1952.
RIKLIN), III, IV, [GW XII (1972,
VI, VIII şi IX. 2 6
1990)]
voi., Leipzig, — Symbole der
1906/1910. Wandlung. Analyse
Reeditare, 1911, des Vorspiels zu einer
1915. [GW II Schizo-
(1979, 31991)] phrenie. Rascher,
— Der Inhalt der Zurich, 1952. Ed.
Psychose. (Schriften zur a IV-a revizuită a
angewandten lucrării:
Seelenkunde Wandlungen und
III), Deuticke, Symbole der
Leipzig şi Viena Libido (1912).
1908. Reeditare [GW V (1973,
lărgită, 1914. 6
1991)]
[GWIII (1968, — Symbolik des
4
1990)] Geistes. Studien iiber
— Instinkt und psychische
Unbewufites. în Ober Phănomenologie,
die Energetik der Seele, mit einem Beitrag
1928. von Riwkah
Resp. Ober SCHĂRF.
psychische (Psychologische
Energetik und das Abhandlungen VI)
Wesen der Rascher, Zurich,
Traume. 1948. Reeditare în
(Psychologische 1953. [JUNGS
Abhandlungen II) Beitrăge GW IX/l
Rascher, Zurich, (1976,81992); XI
1948. (Paperback), (1963, complet re-
1965. Ediţie de vizuită în 1988,
studiu Walter, 6
1992) şi XIII
Olten 1971. [GW (1978, 41993)]
VIII (1967, — Synchronizităt als
complet revizuită ein Prinzip akausaler
1976, 61991)) Zusammenhănge. în C.
— Kryptomnesie. în G.
Die Zukunft XIII/50 JUNG şi W.
(1905), pp. 325-334. PAULI,
[GW Naturerklărung
I (1966, 41989)] und Psyche.
— Die Psychologie der (Studien aus
Obertragung. Erlăutert
an Hand einer alche- * Lucrările citate
mistischen alfabetic în volumul de
Bilderserie fur faţă. Numărul mic care
Ărzte und precedă ultimul an de
apariţie indică ediţia.
536 T B
I I
537
dem C. G. Jung- Walter, Olten
Institut IV) 1971. [GW I
Rascher, Zurich, (1966,41989)]
1952. [GW VIII — şi Kari KERENY,
(1967, complet Einfuhrung in das
revizuită în 1976, Wesen der Mythologie.
6
1991)] Das
— Die transzendente gottliche Kind / Das
Funktion. în Geist und gdttliche Mădchen.
Werk. Festschrift zum Rhein-Verlag, Zurich,
75. Geburtstag 1951. [JUNGS
von D. Brody, Beitrăge: GW IX/l
1958. [GW VIII (1976, 81992)] KANT,
(1967, complet Immanuel. Kritik der
revizuită, 1976, reinen Vernunfi, Ed. de
6
1991)] Kehrbach, Halle, 1878.
— Ober die — Kritik der
Bedeutung des praktischen Vernunft.
Unbewufiten in der Ed. de Kehrbach. Halle
Psychopathologie. în şi Leipzig,
British 1878.
MedicalJournal — Logik. Ein
II (London Handbuch zu
1914), pp. 964- Vorlesungen. Ed. de
966. Trad. din G. B. Jăsche.
engleză de Hans Konigsberg,
Tbfele- 1800. Citat de R.
Dohrmann. [GW Eisler,
III (1968, 41990)J Worterbuch der
— Ober die philoso-
Psychologie der p
Dementia praecox, h
Halle, 1907. [GW is
III (1968, "1990)] c
— Ober die h
Psychologie des e
Unbewufiten, Zurich, n
1943. Ediţie lărgită B
a lucrării Das e
Unbewufite im g
normalen und ri
kranken ff
Seelenleben, e.
Zurich, 1926. E
[GW VII (1964, d.
complet a
revăzută, 41989)] I
— Ober die H
psychophysischen -a
Begleiterscheinungen B
im Assoziations- er
experiment. în li
Journal of n,
Abnormal 1
Psychology I 9
(1907), pp. 247- 1
255. Trad. din 0.
engleză de K
Sabine Lucas. ă
[GW II (1979), t
3
1991)] h
— Ober psychische a
Energetik und das k
Wesen der Traume. a
(Psycho- -
logische s
Abhandlungen II) a
ed. a H-a, lărgită u
şi îmbunătăţită. K
Rascher, Zurich, a
1948. (Paperback) t
1965. [GW VIII h
(1967, complet a
revăzută în 1976, -
6
1991)] U
— Von den Wurzeln p
des Bewufitseins. a
Studien tiber den n
Archetypus. is
(Psychologische h
Abhandlungen a
IX) Rascher, d
Zurich, 1954. .
[Contribuţii V
distribuite în e
diverse volume: zi
GW VIII (1967, D
complet revizuită E
1976, 61991), GW U
IX/l (1976, S
8
1992), GW XI S
(1963, complet E
revizuită, 1988, N
6
1992), GW XIII .
(1978, 1993) şi V
GW XVIII/2 e
(1981, 21993)] zi
— Wandlungen und şi
Symbole der Libido. S
Leipzig şi Viena, 1912. a
Vezi c
Symbole der r
Wandlung. e
— Zur Psychologie d
und Pathologie B
sogenannter occulter o
Phănomene. o
Diss. Leipzig k
Mutze, 1902. s
Ediţie de studiu o
ft Kaushîtaki-Upanishad
h I. Vezi DEUSSEN.
e KERENYI, Karl şi C.
E G. JUNG.
a Einfiihrung in das
s Wesen der Mytho-
t logie. Vezi JUNG.
X KING, Charles,
V
William, The
.
Gnostics and
Their Remains,
Ancient and
Mediaeval.
Londra, 1864.
KONIG, Eduard,
Ahasver, „der ewige
Jude", Gutersloh,
1907.
KtJLPE, Oswald,
Gmndrifi der
Psychologie, Leipzig,
1893.
LANDMANN, S., Die
Mehrheit
geistiger
Personlichkeiten
in einem In-
dividuum. Eine
psychologische
Studie, Stuttgart,
1894.
LAO-TSE. Tao-te-King.
Vezi DEUSSEN.
LASSWITZ, Kurd,
Wirklichkeiten.
Beitrăge zum
Welnerstăndnis,
Leipzig, 1900.
LEHMANN, Alfred,
Die Hauptgesetze
des menschlichen
Gefiihlslebens.
Ed. a Ii-a,
Leipzig, 1914.
LEVY-BRUHL,
Lucien. Les
fonctions mentales
dans Ies socie'te's
infe-rieures,
Paris, 1912.
LIPPS, Theodor,
Ăsthetik.
Psychologie des
Schonen und der
Kunst. 2 voi,
Hamburg,
1903/1906.
— Leitfaden der
Psychologie. Ed. a
l i la , Leipzig, 1909.
MAEDER, Alfons,
Ober das
^raumproblem. în
Jahrbuch fitr psycho-
analytische und
psychopathologis
che Forschungen
V (Leipzig şi
V
i
e
n
a
,

1
9
1
3
)
,

p
p
.

6
4
7
-
6
8
6
.

M
a
h
ă
b
h
ă
r
a
t
a
.
 MATTER, M. Jacques,
V Histoire critique du
e Gnosticisme. 2 voi.,
z Paris,
i 1828.
Meisterlieder der
D Kolmarer Handschrift.
E Ed. de Karl Bartsch.
U Biblio-
S thek des
S Literarischen
E Vereins von
N Stuttgart. voi. 68.,
. Stuttgart,
1
V 862
e .
z ME
i YR
IN
ş K,
i Gus
tav,
S De
a r
c Gol
r em,
e Lei
d pzi
g,
B 191
o 5.
o — Das griine Gesicht,
k Leipzig, 1915.
s MlGNE, Jacques Paul,
Patrologiae
o cursus
f completus. Series
Latina. 221 voi.,
t Paris, 1844-
h 1880. [Citat aici
e ca PL]
— Series Graeca. 116
E voi., Paris, 1857-
a 1866. [Citat aici ca
s PG]
t MULLER, G. E. şi F.
. SCHUMANN, Ober
Mănava- die psychologischen
Dharmacăstra. Vezi Grund-
Sacred Books of the lagen der
East XXV. Vergleichung
Manuscript. Oxford, gehobener Gewichte.
Bodleian Library, în Pfliigers Archiv fur
Digby MS. 65. Von die gesamte
Godfrey, Physiologie XLV
Prior of St. (Bonn, 1889), pp. 37-
Swithun's Winchester. 112. MULLER, Max,
Secolul al Xlll-lea. Sacred Books of the
MARS1LIUS FICINUS. East. (Vezi mai jos.)
Vezi SYNESIUS.
538 T B
I I
P
539
NAHLOWSKY, Joseph can Indians. în
Wilhelm, Das First Annual
Gefiihlsleben in Report of the
seinen wesentlich- Bureau of
sten Ethnology to the
Erscheinungen Secretary of the
und Beziehungen. Smithsonian
Ed. a IlI-a, Institution 1879-
Leipzig, 1907. 1880,
NATORP, Paul, Washington,
Einleitung in die 1881, pp. 19-56.
Psychologie nach PRINCE, Morton, The
kritischer Dissociation of a
Methode, Personality. A
Freiburg im Biographical
Breisgau, 1888. Study in
NIETZSCHE, Friedrich Abnormal
Wilhelm, Werke. 16 Psychology. New
voi., Leipzig, 1899- York, Londra şi
1911. Bombay, 1906.
— Also Rămăvana (II, 84, 20).
sprach Zarathustra. Traducere în
voi. VI. engleză de T. H.
— Die Griffith, Benares
Geburt der Tragodie. şi Londra,
voi. 1. 1870/1874.
— Versuc REMUSAT, Charles
h einer Selbstkritik. în DE, Abelard. 2 voi.,
Die Geburt der Paris, 1845.
Tragodie. RlBOT, Theodule
— Vom Armând, Die
Nutzen und Nachteil Personlichkeit.
der Historie fiir das Pathologisch-
Leben. Cea de a psycho-logische
doua piesă din Studien, Berlin,
Unzeitgemăfie 1894.
Betrachtungen, — Psychologie der
voi. I. Gefuhle, Altenburg,
— Sanctus Januarius. 1903.
în cea de a patra carte
din Frohliche Wissen-
schafi. voi. V.
NUNBERG, Hermann.
Ober korperlkhe
Begleiterscheinungen
assozia-
tiver Vorgănge.
în JUNG (ed.)
Diagnostische
Assoziationsstu-
dien II
(Leipzig, 1910),
pp. 196-222.
OLDENBERG,
Hermann, Die
Religion des Veda,
Berlin, 1894.
— Zur Religion und
Mythologie des Veda.
în Nachrichlen von
der
Koniglichen
Gesellschaft der
Wissenschaften
zu Gottingen.
Phi-lologisch-
historische
Klasse, Berlin,
1916.
OSTWALD, Wilhelm,
Grofie Mănner.
Ed. a IlI-a şi a
IV-a, Leipzig,
1910.
Oupnek'hat, Das.
învăţătura despre
Brahma,
rezumată după
Vede. Traducere
germană de F.
Mischel, după
versiunea latină a
lui An-quetil du
Perron, întocmită
după tălmăcirea
sanscrit-persană a
principelui
Mohammed
Daraschekoh,
Dresda, 1882.
Pancavinca-
Brăhmanam. Vezi
DEUSSEN.
PFEIFFER, F.,
Deutsche
Mystiker des
vierzehnten
Jahrhunderts. 2
voi., Leipzig,
1845/1857.
PLATON: Symposion.
Traducere de
Rudolf Kassner.
Ed. a 11-a Jena,
1906.
PORPHYRIUS, vezi
SCHULTZ.
POWELL, John
Wesley, Sketch of
the Mythology of
the North Ameri-
RIEHL, Alois, Zur notwendigen Grenzen
Einfiihrung in die beim Gebrauch
Philosophie der schoner Formen.
Gegenwart. Ed. Sămtliche Werke
a XVIII, Stuttgart
şi Tubingen,
I 1826.
V — Briefwechsel mit
- Goethe. Vezi GOETHE.
a SCHILLER, F.C.S.,
, Humanism, Londra,
1906.
L SCHOPENHAUER,
e Arthur, Die
i Weltals Wille und
p Vorstellung. în
z Sămtliche
i Werke. Ed. de
g Eduard
Grisebach. 6
ş voi., Leipzig,
i 1890/1891.
SCHULTZ, Wolfgang,
B Dokumente der Gnosis,
e Jena, 1910.
r SEMON, Richard, Die
l Mneme als erhaltendes
i Prinzip im Wechsel des
n organischen
, Geschehens, Leipzig,
1904. SlLBERER,
1 Herbert. Probleme der
9 Mystik und ihrer
1 Symbolik. Viena
3 şi Leipzig, 1914.
. SPENCER, Sir Baldwin
şi GlLLEN, F.J., The
R Northern Tribes of
i Central
g Australia,
v Londra, 1904.
e SPITTELER, Cari,
d Prometheus und
a Epimetheus. Jena,
. 1916 (ed. I.

V STOBAEUS,
e Johannes, Eclogarum
z libri duo. Lugdunensi,
i 1609.
SULLY, James, The
D Human Mind. 2 voi.,
E Londra, 1892.
U SYNESIUS, De
S Somniis. în lamblichus
S De Mysteriis
E Aegyptiorum...
N Tra
. ducere
ROUSSEAU, Jean de
Jacques, Emile, ou de Marsiliu
l'e'ducation, Paris, s
1851. Sacred Books Ficinus,
of the East. Ed. de Veneţia,
Max Miiller. 50 voi., 1497.
Oxford, Taittirîya
1879/1910. -
SALZER, Anselm, Die Aranyak
Sinnbilder und am. Vezi
Beiworte Mariens in DEUSSE
der deuts- N.
chen Literatur Taittirîya
und lateinischen -
Hymnenpoesie Brăhman
des Mittelalters, am. Vezi
Linz, 1886. DEUSSE
SCHĂRF, Riwkah, N.
Die Gestalt des Taittirîya
Satans im Alten -
Testament. în Samhită.
C. G. JUNG, Vezi
Symbolik des Geistes DEUSSE
(vezi mai sus). N.
SCHEFFLER, Johann. Taittirîya
Vezi ANGELUS -
SILESIUS. SCHILLER, LJpanish
Friedrich VON, Ober ad. Vezi
die ăsthetische DEUSSE
Erziehung des Men- N. Vezi
şchen. Sămtliche şi
Werke XVIII, Sacred
Stuttgart şi Books of
Tubingen, 1826. the East
— Ober naive und XV.
sentimentalische TALBOT, P. Amajiry,
Dichtung. Sămtliche In the Shadow of the
Werke Bush, Londra, 1912.
XVIII, Stuttgart TAYLOR, Henry
şi Tubingen, Osbom, The Mediaeval
1826. Mind. 2 voi., Londra,
— Ober die 1911.
540 TIPURILE PSIHOLOGICE

Tejobindu-Upanishad. adversus gentes pro

Vezi DEUSSEN. christianis. Migne PL
TERTULLIAN, I, col.
Adversus Iudaeos. 257-536.
Migne PL II, col. 595- — De carne Christi.
642. Migne PL II col. 751-
— Apologeticus 792. Vezi şi
Bibliothek
der
Kirchenvăter, Ed. de
Hch. Kellner. 2 voi.,
Kempten, 1872.
Tishtriya-Lied. Vezi
CUMONT.
Văjasaneyi-Samhită.
Vezi DEUSSEN. Vedic CU
Hymns. Vezi Sacred
Books ofthe East PRI
XLVI. VERAGUTH, NS
Otto, Das
psychogalvanische
Reflexphănomen. în Cuvînt înainte la
Mo- ediţia a şaptea...........................................................................
natsschrift fur 5
Psychiatrie und
Neurologie Prefaţă ....................................................................................
XXI/5 (Berlin, 7
1907),
pp. 387-452. Introducere................................................................................
VILLA, Guido, 9
Einleitung in die
Psychologie der I. PROBLEMA
Gegenwart, Leipzig, TIPURILOR ÎN
1902. VISCHER, ISTORIA DE IDEI
Friedrich Theodor, A
Auch Einer. 2 voi., ed. ANTICHITĂŢ
a IX-a Leipzie II ŞI A
1902.
WARNECK, Johann, EVULUI
Die Religion der MEDIU............................................................................
Batak. în 15
Religionsurkunden der 1. Despre
Volker IV/I. Ed. psihologia
de Julius Bohmer, Antichităţii.
Leipzig, 1909.
WEBER, Albrecht, Tertullian şi
Indische Studien IX, Origene........................................................................
Leipzig, 1865. 15
WERNICKE, Cari, 2. Controversel
Grundrifi der e teologice ale
Psychiatrie in Bisericii vechi
klinischen
Vorlesungen. . . . . 27
3 voi., Leipzig, 3. Problema
1894/1900. transsubstanţierii.......................................................................
WORRINGER, 30
Wilhelm, Abstraktion
und Einfuhlung. Ed. a
4. Nominalism
şi realism...................................................................................
Hl-a, Mun-
chen, 1911. 33
WULFEN, Willem a) Problema
VAN, Der universaliilor în
Genufimensch. Ein Antichitate.................................................................................
Cicerone im rtick- 34
sichtslosen
Lebensgenufi, b) Problema
Munchen, 1911. universaliilor în
WUNDT, Wilhelm, scolastică .................................................................................
Grundrifi der 46
Psychologie. Ed. a V-
a, Leipzig,
c) încercare
a de unificare a lui
— Grundzuge der Abelard .................................................................................
physiologischen 55
Psychologie. 3 voi., 5. Controversa
ed. a V-a, euharistică
Leipzig, dintre Luther şi
1902/1903. Zwingli . .
— Logik. Eine 74
Untersuchung der II. DESPRE
Prinzipien der IDEILE LUI
Erkenntnis und der
Methoden SCHILLER
wissenschaftliche ÎN
r Forschung. 3 PROBLEMA
voi., ed. a IlI-a, TIPURILOR....................................................................
Stutt-gart, 77
1906/1908.
— Philos
1. Scrisorile
despre
ophische Studien. Ed.
de W. W., 20 voi., educaţia
Leipzig, 1883/1917. estetică a
— (ş. a.), omului . . . .
Allgemeine 77
Geschichte der
Philosophie, Leipzig, a) Despre
1909. funcţia
ZELLER, Eduard, Die valoric
Philosophie der superioară
Griechen in ihrer şi funcţia
geschicht-
lichen valoric
Entwicklung inferioară................................................................
dargestellt. 5 77
voi., ed. a H-a, b) Despre
Tiibingen, instinctele
1856/1868.
fundamental
e 109
2. Tratatul
despre poezia
naivă şi poezia
sentimentală .
143
a) Atitudine
a naivă 144
b) Atitudine
a sentimentală............................................................................
145 STUDIUL OMULUI
c) Idealistul . 160
şi realistul 147 1. Generalităţi
III. APOLINICUL despre tipurile lui
ŞI DIONISIACUL....................................................................
Jordan 160
149 2. Prezentare
IV. PROBLEMA specială şi critica
TIPURILOR ÎN tipurilor lui Jordan .
166
542 ale tipurilor
CUPRINS lui James......................................................................
333
a) Femeia
3. Privire critică
introvertită166
asupra
b) Femeia concepţiei lui
extravertită.................................................................................
James................................................................................
169 345
c) Bărbatul
extravertit 174 IX. PROBLEMA
d) Bărbatul TIPURILOR ÎN
introvertit 177 BIOGRAFIE.............................................................................
V. PROBLEMA 349
TIPURILOR ÎN X. DESCRIERE
LITERATURĂ.........................................................................
GENERALĂ A
180 TIPURILOR..............................................................................
Cari Spitteler: 358
Prometeu şi 1. Introducere...................................................................
Epimeteu 358
1. Preliminarii la 2. Tipul
tipizarea lui Spitteler................................................................
extravertit..................................................................................
180 361
2. Comparaţie
a) Atitudinea
între Prometeul lui
Spitteler generală a conştiinţei
şi acela al lui 361
b) Atitudinea
Goethe.........................................................................
187 inconştientului...........................................................................
3. Semnificaţia 365
simbolului
unificator..........................................................................
205
a) Concepţia
brahmanică
despre
problema
contrariilor..............................................................
211
b) Concepţia
brahmanică
despre
simbolul
unificator................................................................
216
c) Simbolul
unificator ca legitate
dinamică . . . . 226
d) Simbolul
unificator în filozofia
chineză . . . . 232
4. Relativitatea
simbolului.........................................................................
240
a) Slujirea
femeii şi slujirea
sufletului 240
b) Relativitate
a noţiunii de
Dumnezeu
la Meister
Eckhart....................................................................
261
5. Natura
simbolului
unificator la
Spitteler............................................................................
281
VI. PROBLEMA
TIPURILOR
ÎN
PSIHOPATOLO
GIE...................................................................................
296
VII. PROBLEMA
ATITUDINILOR
TIPICE
ÎN ESTETICĂ.................................................................
313
VIII. PROBLEMA
TIPURILOR
ÎN FILOZOFIA
MODERNĂ.....................................................................
325
1. Tipurile lui
James 325
2. Perechile de
contrarii caracteristice
 CUPR 543
INS v.
Compe
c) nsare.
Particularităţil Comple
e funcţiilor xul
psihologice puterii.
fundamenta Concret
le în ism.
atitudinea Con-
extravertită..............................................................
structiv.
370 Conştii
Gîndirea / 370. nţă.
Tipul gîndire Diferenţ
extravertită / 375. iere.
Simţirea / 384. Disimil
Tipul simţire are.
extravertită / 386. Emoţie.
Re Empati
zumatul tipurilor e.
raţionale / 390. Enantio
Senzaţia / 392. Ti dromie.
pul senzaţie Eu.
Extrave
extravertită / 393.
rsie.
Intuiţia / 397.
Fantezi
Tipul
e.
intuiţie Funcţie
extravertită / 399. .
Rezumatul Funcţie
tipurilor valoric
iraţionale / 402. inferioa
3. Tipul ră.
introvertit.........................................................................
Funcţie
405 trans-
a) Atitudinea cendent
generală a conştiinţei ă.
405 Gînd.
b) Atitudinea Gîndire
. Idee.
inconştientului..........................................................................
409 Identifi
c) Particularită care.
Identi-
ţile funcţiilor
psihologice tate.
fundamenta Imagin
aţie.
le în
Imagin
atitudinea
e.
introvertită..............................................................
Imagin
411 e a
Gîndirea / sufletul
411. Tipul ui. In-
gîndire conştie
introvertită nt.
/ 414. Individ.
Simţirea/ Individ
/419. Tipul ualitate
simţire .
introvertită / Individ
420. Re- uaţie.
zumatul Instinct
tipurilor .
raţionale / Intelect
424. .
Senzaţia / Introiec
426. Tipul ţie.
senzaţie Introve
introvertită / rsie.
Intuiţie.
427. Intuiţia
Iraţiona
/ 431. Tipul
l.
intuiţie
Libido.
introvertită Orienta
/ 434. re.
Rezumatul „Partici
tipurilor ira- pation
ţionale / mys-
436. Funcţie tique".
principală şi Persona
funcţie . Planul
auxiliară obiectul
/438. ui.
Planul
XI. DEFINIŢII.........................................................................
441 subiect
Abstrac ului.
ţie. Proiecţi
Afect. e.
Afectivi Psyche.
tate. Raţiona
Anima. l.
Aperce Reducti
pţie. v.
Arhais Senti-
m. ment.
Arhetip Senzaţi
. e.
Asimila Simbol.
re. Simţire
Atitudi .
ne. Şinele.
Colecti Sintetic
 . Suflet.
Tip.
Voinţă.
Cuvînt de încheiere..................................................................
522
Bibliografie...............................................................................
531
 Redactor
DANIELA ŞTEFĂNESCU
Apărut 1997
BUCUREŞTI - ROMÂNIA

Tiparul executat la Regia Autonomă .Monitorul Oficial"

" 7 *
Operă capitală a lui Jung, cuprinzînd
forma definitivă a teoriei sale tipo-
logice şi fundamentarea ei istorică,
Tipuri psihologice apare în prima sa
versiune românească integrală.
| CG.JUNG
Tipologia jungiană este, probabil, cea
mai puţin reductivă şi mai echilibrată
din cîte s-au construit în psihologie.
Cele opt tipuri care o compun sînt
| Tipuri
rezultatul combinaţiei a patru «tipuri
funcţionale » cu două «tipuri de atitu-
dine ». Primele departajează oamenii
- psihologice
după funcţia psihologică pe care o
folosesc de preferinţă spre a se
orienta în lume (gîndirea, simţirea,
senzaţia ori intuiţia), în vreme ce
«tipurile de atitudine » - extravertit şi
introvertit - diferenţiază indivizii după
ponderea conferită « obiectelor » lumii
exterioare (lucruri şi semeni) în raport
cu evenimentele lăuntrice.
Interesul Tipurilor psihologice depă-
şeşte cadrul îngust al psihologiei cli-
nice, în erudita incursiune pe urmele
« problemei tipurilor » întreprinsă de
Jung de-a lungul istoriei ideilor, citito-
rul de astăzi va descoperi dimensiu-
nea culturală a acestei cărţi, iar în
descrierea propriu-zisă a tipurilor
-dimensiunea ei profund umanistă,
caracteristică de altfel pentru întreaga
psihologie analitică jungiană.

m
ISBN 973-28-0662-1