LUCIAN BLAGA

Spre deosebire de alte sisteme filosofice, care au ambiţia unor afirmaţii apodictice, sistemul
lui Blaga nu certifică decât un unic concept, şi acela cu sens negativ: cel de mister. După cum
Descartes susţine că singura certitudine este aceea a ego-ului, tot astfel Blaga afirmă că nu
putem avea decat certitudinea misterului omniprezent. Până aici nu avem nimic original:
orice formă de cunoaştere religioasă precum şi multiplele gnoze au o intimă relaţie cu
misterul. În plus, teologia pe care Blaga o frecventase, este la rândul ei centrată pe ideea de
taină. În sfarşit, marele lui contemporan, Martin Heidegger vorbea despre adevărul fiinţei ca
ieşire din ascundere. Ceea ce este original in doctrina blagiană asupra misterului se referă la
încercarea de a da acestuia o structură, de a crea o topologie şi chiar o topografie a misterelor.

Pentru Heidegger, cunoaşterea nu mai comportă o structură liniară şi cumulativă. În loc să

vorbească despre o progresie a cunoaşterii ştiinţifice, despre o acumulare de date interpretate
teoretic, Heidegger vorbea despre revelarea fiinţei şi despre adevărul ei. Dar ieşirea din
ascundere a fiinţei nu era o dezvăluire transparentă a esenţei ei, ci camufla fiinţa. La
Heidegger nu există o dezvăluire care să nu fie totodată o ascundere, nu există revelare care
să nu însemne şi ocultare. De aici teza heideggeriană că uitarea fiinţei nu este un accident, ci
ţine chiar de constituţia adevărului fiinţei.

La Blaga misterul nu este un echivalent al ignoranţei. Misterul nu este suma a ceea ce noi nu
ştim. Misterul este pentru filosoful român o formă paradoxală de cunoaştere. După Blaga
soluţia unui mister poate avea trei raporturi:

1.soluţia diminuează misterul

2soluţia menţine misterul

3.soluţia potenţează misterul

În funcţie de aceste trei direcţii Blaga imaginează o sarcină cognitivă a misterului

asemănătoare numerelor în algebră. În acest sens vorbeşte de:

–plus cunoaştere (soluţia 1)

–zero cunoaştere (soluţia 2)

–minus cunoaştere (soluţia 3)

Blaga susţine că există o dublă natură a intelectului sau o dublă funcţionare a lui dacă nu
chiar ar fi vorba de două intelecte, două facultăţi cognitive. Prima este numită de Blaga
intelect enstatic, care serveşte adaptării şi are o funcţie pragmatică, neproblematică şi care
întreţine cu cunoaşterea un raport de relaţie liniară, fără tensiuni. Un asemenea intelect
enstatic nu poate avea decât o plus cunoaştere. Cea de-a doua funcţie, intelectul ecstatic,
poate avea toate cele trei forme (minus, plus şi zero cunoaştere). Spre deosebire de intelectul
enstatic, care ar dezvolta o cunoaştere paradisiacă, lipsită de tensiuni, intelectul ecstatic
crează o tensiune in obiect, producându-se o despicare efectivă a obiectului într-o latură
fanică (arătată) şi o latură criptică (ascunsă). Blaga demonstrează cu exemple din teoriile
fizice modul de funcţionare al acestui tip de cunoaştere şi al tensiunii ei interne (urmărirea
modului de despicare epistemologică a obiectului) . Prin acestă despicare, obiectul îşi pierde
omogenitatea şi îşi dezvăluie penumbra. Obiectul nu mai este un dat transparent a cărui
cunoaştere ar depinde numai de multiplicarea unghiurilor de vedere. El este scindat chiar în
interioritatea lui.

Pornind de la această tripartiţie a misterelor, Blaga analizează cunoaşterea de tip dogmatic în

lucrarea Eonul dogmatic. În versiune blagiană, dogma nu reprezintă formularea unui mister
de credinţă, ci o posibilă metodă, un posibil algoritm care poate fi extins şi în afara teologiei,
cu funcţii cognitive fertile, inclusiv în câmpul ştiinţelor. Ideea investirii conceptului de
dogmă cu valenţe metodologice şi epistemologice a constituit un fapt cultural cu totul
original şi surprinzător. Nu e puţin lucru ca un filosof certat cu teologia oficială să sugereze,
plecând de la dogmatica creştină, o dogmatică ateologică. Pentru Blaga, metoda dogmatică
îşi caracterizează esenţa prin natura ei antinomică. Întotdeauna o dogmă presupune o
antinomie, dar o antinomie care nu poate fi echivalată cu alte antinomii cum ar fi antinomia
metafizică, dialectică şi cea ştiinţifică. Blaga ţine să diferenţieze antinomic dogmatica faţă de
orice alt tip de cunoaştere antitetic nedogmatic. Cea mai importantă trăsătură a antinomiei
dogmatice constă în faptul că se află într-un conflict profund cu logica şi că în sfârşit
rezolvarea acestei tensiuni logice presupune scindarea unor concepte care în gândirea uzuală
sunt date întotdeauna împreună căci avem de-a face cu termeni solidari. Rezolvarea unei
contradicţii dogmatice se realizează tocmai prin scindarea unor termeni solidari. Acest tip de
rezolvare a unei contradicţii va fi numită de filosof transfigurarea unei antinomii.

De pildă dogma Sfintei Treimi afirmă că Dumnezeu este şi unic şi trinitar. Evident, în enunţ
vedem o contradicţie logică ce calcă principiul identităţii. (Ceea ce este unul nu poate fi mai
mulţi).Rezolvarea acestei contradicţii se face când deja despărţim fiinţa şi persoana.
Conceptul de persoană este subordonat celui de fiinţă. Deci Dumnezeu este unul după fiinţă
şi întreit în persoane. O astfel de rezolvare nu este logică, ea amplifică tensiunea logică. Acest
mod de cunoaştere îl identifică apoi Blaga în două teorii ştiinţifice: teoria cantoriană a
mulţimilor şi mecanica cuantică.

Eonul dogmatic este o operă epocală, dogma fiind un mister formulat, structurat care forţează
logica. Blaga încearcă o conjuncţie între teologie şi filosofie. El vrea un dialog consistent nu
formal între cele două domenii ale spiritului. Eonul dogmatic este o piatră de hotar în teologie
şi în filosofie. Scolasticii au aristotelizat dogma, pe când Blaga redă singularitatea şi
originalitatea ei. Dogma la Blaga este ireductibilă şi la ceea ce spune Platon, în dialogul
Parmenide, şi le ceea ce spune Aristotel şi la ceea ce spune Hegel cu privire la raportul Unu –
Multiplu. Cu toate acestea, Blaga vede în dogmă numai o metodă de cunoaştere. El este mai
mult descriptiv decât explicativ.Eonul dogmatic nu este nici paradisiac nici luciferic. Aici
este vorba despre o a treia formă de cunoaştere. Aici misterul este mult mai amplu. Dispare
dihotomia criptic-fanic. În dogmatică totul este criptic. Dogma transcede timpul şi istoria.
Aşa că nu credem că greşim dacă numim această cunoaştere eshatonică.

O altă componentă fundamentală a gândirii lui Blaga este filosofia stilului expusă în Trilogia
culturii şi mai ales în a treia parte a Trilogiei valorilor: Fiinţa istorică. Pentru Blaga stilul nu
reprezintă o calitate a scriiturii, nu ţine de o estetică a scrisului şi nici măcar de diferenţa
specifică ce marchează originalitatea unui autor sau a unei opere. Pentru Blaga stilul
reprezintă o structură de adâncime a inconştientului care îşi pune amprenta pe toate faptele
unei epoci începând de la marile creaţii ale spiritului şi terminând cu banalele realităţi
cotidiene: vestimentaţie, comportament etc. Stilul reprezintă o morfologie a inconştientului, o
morfologie abisală. O asemenea structură stilistică este asemuită de Blaga unui câmp cu
liniile sale de forţă. Blaga crează conceptul de câmp stilistic, metaforă împrumutată din fizică
pe care o înlocuieşte cu alta împrumutată din matematică: matrice stilistică. Structurile de
rezistenţă ale unui stil vor fi atunci fie echivalate cu liniile de forţă ale câmpului stilistic fie
cu determinaţiile unei matrici. Aceste structuri stilistice îşi pun amprenta şi asupra ştiinţei , şi
asupra creaţiei ştiinţifice şi asupra sistemelor filosofice şi asupra religiilor. Pentru Blaga orice
fel de revelaţie este determinată stilistic. El analizează structura stilistică a extazelor mistice,
identificând diferenţe sau incompatibilităţi între tipurile de experienţă mistică. Întotdeauna
reveleţia mistică este filtrată stilistic şi niciodată nu poate vedea absolutul independent de
structurile culturale ale inconştientului. Şi mai surprinzător pare modul în care Blaga explică,
utilizând aceeaşi grilă stilistică, teoriile ştiinţifice. Trecerea de la paradigma Ptolemeică la cea
Copernicană şi Galileiană ţine de anumite schimbări stilistice. Astfel universul închis şi
concentric al grecilor a fost înlocuit cu un uinivers infinit şi dinamic. Evident aici identificăm
structuri prin care inconştientul se raportează la realitate şi care se schimbă de la o epocă la
alta. Există o progamare destul de stranie a acestor descoperiri. Nici o descoperire ştiinţifică
nu poate surveni, zice Blaga, dacât în epoca ce o face cu putinţă. Ca exemplu, Blaga
aminteşte experienţa Michelson-Morley, care a condus la naşterea teoriei relativităţii. Dacă
această experienţă ar fi fost făcută în timpul lui Galilei, şi existau suficiente mijloace tehnice
în secolul al XVII-lea pentru a se realiza, ea ar fi fost luată ca un argument zdrobitor, decisiv
pentru a demonstra că pamântul nu se învârte. Există la Blaga un determinism stilistic al
istoriei. După ce în Trilogia valorilor analizează detrminismul în artă, în ştiinţă şi religii, în
Trilogia cosmologică, în ultima parte a ei: Fiinţa istorică, Blaga urmăreşte acest determinism
în istoria concretă a faptelor, a evenimentelor.

În sfârşit unul dintre punctele de forţă ale filosofiei blagiene este statutul metafizic al Marelui
Anonim, prin care se poziţionează într-o direcţie radical diferită de ontologia creştină. În
absenţa unei cunoaşteri pozitive asupra naturii realităţii, Blaga susţine că noi proiectăm
explicaţii cu valoare mitică, mai naive sau mai elaborate conceptual, dar niciodată reale,
riguros adevărate. Blaga propune prin cosmologia lui un mit metafizic. Acest mit porneşte de
la o Fiinţă omnipotentă, un Dumnezeu, numit de Blaga Marele Anonim, mister suprem şi
gardian al misterelor. Omnipotenţa acestui Dumnezeu este interpretată de Blaga într-un sens
original, consecvent. Dacă Marele Anonim este atotputernic, atunci, el trebuie să aibă şi
potenţă creatoare maximă, atunci el trebuie să poată crea alţi anonimi aidoma lui. Dacă
Dumnezeu poate crea doar un cosmos inferior lui atunci acest fapt i-ar contrazice potenţa.
Dacă Marele Anonim şi-ar da curs liber forţei lui creatoare , ar aduce la fiinţă în serie alţi
Mari Anonimi cu nimic inferiori lui , dar o asemenea perspectivă ar genera o anarhie
ontologică. Războiul pentru supremaţie între aceşti zei egali ar deveni inevitabil , teomahia ar
fi o posibilitate de neînlăturat. Şi atunci nu dintr-un calcul egoist, ci din raţiuni ontologice
profunde, pentru a salva centralismul existenţei, Marele Anonim decide să-şi autocenzureze
la maximum potenţele creatoare. Singurele emanaţii ale Marelui Anonim provin din periferia
lui şi nu din centrul lui. Astfel în loc de Dumnezei infiniţi, Marele Anonim creează particule
infinitezimale de Dumnezeire (adică atomi de Dumnezeu). Acestea sunt diferenţialele divine.
Diferenţialele se unesc în atomi fizici, structuri moleculare, corpuri fizice, aştrii, galaxii etc.
Sufletul ar fi după Blaga el însuşi un astfel de compus format din cele mai subtile
diferenţiale. Neavând o natură simplă, sufletul este el însuşi muritor. Problema unei vieţi
eterne apare pentru Blaga ca un nonsens.

Tot ceea ce există în cosmosul văzut şi nevăzut este pentru Blaga agregat de diferenţiale
divine, ele fiind indestructibile, simple şi eterne. Matricile sau câmpurile stilistice sunt forme
de cenzură prin care Marele Anonim impune inconştientului o deformare, îl obligă să
privească realitatea prin ochelari stilistici, adică incorect. Dacă omul ar ajunge la cunoaşterea
adevărului, crede filosoful de la Lancrăm, ar deveni periculos. Apărând misterele de om,
Marele Anonim îl apără pe om de sine însuşi, apărând în acelaşi timp ordinea cosmică.

În concluzie, diferenţa de fond dintre metafizica blagiană şi teologia creştină este că

Dumnezeul teologilor se revelează, intră în relaţie personală cu fiinţa, nu se ascunde ca
Marele Anonim.