Sărutul sau povestea unui tablou

Când tânărul colecţionar băcăuan, amator de artă, m-a rugat să-i fac o copie după “Sărutul”
lui Gustav Klimt, dar o copie cât mai fidelă cu originalul, n-am putut să-l refuz; dar nici n-am bănuit că
de aici va fi punctul de plecare spre “Sărutul oşenesc”.
El, colecţionarul, mai avea un tablou pictat de mine în perioada când mă interesa pictura lui
Gustav Klimt şi a celorlalţi expresionişti ai anilor 1910. De fapt îmi plăcea mai mult Egon Schielle şi
Oskar Kokoscha. Tabloul aflat în colecţia amatorului din Bacău, era o copie după “Cele trei vârste ale
femeii”, a lui Klimt, dar nu era o copie fidelă, era o replică la originalul austriac, în care am încercat să
dau mai multă relevanţă expresionismului care mă preocupa şi să rămână pe plan secundar
decorativismul romantic-aurit, atât de caracteristic lui Gustav Klimt. Nu am mai văzut de mult timp
tabloul, dar cred că astăzi nu m-ar satisface interpretarea de atunci. Acum am altă viziune şi admiraţie
pentru mare artist austriac.
Dacă în lucrările mele sunt destul de dezordonat sau poate prea mult, în concepţie şi finisare,
pentru a copia lucrările altor pictori, mai ales dintre cei celebri, aveam o atenţie deosebită, până la cele
mai mici detalii, o rigurozitate în redarea originalului care mă obosea mental, eu neregăsindu-mă în
ceea ce făceam. De altfel, în toată viaţa n-am făcut decât o singură copie “fidelă” la rugămintea fiicei
mele, grav bolnavă pe atunci. Era din seria “Floarea soarelui” a lui Van Gogh.
Am făcut-o foarte greu! Plăcerea de a realiza o copie după Van Gogh, pictor pe care îl
îndrăgeam la fel de mult ca fiica mea, s-a transformat într-o corvoadă, o muncă chinuitoare, o oboseală
fizică şi spirituală. Atunci mi-am zis că n-am să mai fac niciodată copii după tablourile marilor pictori,
hotărâre pe care n-am încălcat-o 30 de ani.
Şi atunci? De ce n-am refuzat o copie “fidelă” după “Sărutul”? De ce am uitat de munca
extenuantă de la prima copie după îndrăgitul Vincent? Îmi va fi mai uşor cu Gustav Klimt?
De ce m-am angajat atât de uşor la copiere “Sărutului” lui Klimt? Atunci n-am ştiu de ce, dar
am să aflu puţin mai târziu, după ce mă voi apuca de copierea tabloului.
De la început am pregătit două pânze, nu eram sigur că voi reuşi dintr-una, dar tabloul l-am
început bine şi spre marea mea surpriză, totul a mers liniştit până la capăt. L-am pictat cu uşurinţă. Au
fost momente de satisfacţie, desenul, culoarea, valorile, aşternute în linişte pe pânză erau foarte
apropiate de cele de pe fila de calendar care mi-a fost dată ca model.
Mai târziu, după ce am expediat tabloul la Bacău, am găsit în atelierul meu cel de-al doilea
cadru, pe care l-am pregăti pentru cazul când eşuam cu prima pânză.
Parcă mă văd şi acum. Stau aşezat pe scăunelul pe care îl folosesc în tabere şi privesc
neliniştit, dar şi îngândurat la pânza albă pe care o ţineam pe genunchi, cu braţele întinse în sus.
Priveam în alb o pânză mare, peste 1 metru. Ce voi picta pe ea? Un peisaj? Nu. O
compoziţie? Poate, dar nu. Tocmai terminasem de câteva luni o compoziţie mare “Caii Apocalipsei” şi-
atunci îmi doream altceva. Ce? Un portret? Aş fi pictat cu drag un portret, dar nu vedeam un model cu
o personalitate care să acopere aşa o pânză, iar eu nu mai puteam să aştept. Eram nerăbdător să pictez
ceva bun pe pânza aceea!
Dar a doua zi lucrurile se repetă în atelier, a treia zi la fel. Nehotărârea mea a durat aproape o
săptămână, până când, într-o zi, tot în atelier, pe pânza albă pe care o ţineam pe genunchi, îngândurat,
cu braţele întinse în sus, am zărit, ca o revelaţie, bărbatul şi femeia din “Sărutul” lui Klimt, dar
îmbrăcaţi în haine oşeneşti. O stare de extaz m-a cuprins, am sărutat pânza albă, apoi m-am liniştit.
Ştiam acum că tabloul se va numi “Sărutul oşenesc”.
Totul l-am pictat dintr-o suflare. Ciclul de tablouri cu tema “Tradiţie”, care a fost prezentat
publicului sătmărean într-o personală în martie 2007, nu s-a încheiat. El va fi completat cu acest
binevenit “Sărut oşenesc”.
Nu m-am bucurat multă vreme de acest tablou. Vreau să spun că nu a stat mult timp la mine,
a plăcut la prima expunere şi a luat drumul spre Germania.
Povestea tabloului nu se termină aici, poate acum atinge punctul culminant, pentru că
“Sărutul oşenesc”, rămas în sufletul şi inima mea, nu putea să lipsească din expoziţia ce urma să aibă
loc în decembrie 2007, în chiar inima Ţării Oaşului, Negreşti.
Atunci am pictat un alt tablou de dimensiuni ceva mai mici decât primul, un oşan şi o zână
din Oaş, se sărută pe o pajişte înflorată, pe un fond de câmp cu floarea soarelui, care a fost cap de afiş,
linia de forţă a expoziţiei, care prezenta exclusiv tradiţia oşenească.
Regret că gazda expoziţiei, Primăria oraşului, nu a solicitat acest tablou, pe care îl donam cu
mare plăcere, pentru căldura şi prietenia cu care am fost primit.
***
Dintr-o cu totul altă abordare, povestea “Sărutului” continuă. Răsfoind într-o zi albumul de
artă editat de Aquila, anume “1000 de tablouri ale unor pictori de geniu”, dau la pagina 328 peste
imaginea unui tablou care mă năuceşte! “Sărutul” de Francesco Hayez, romantism italian. Este de-a
dreptul uimitoare asemănarea dintre “Sărutul” lui Klimt şi “Sărutul” acestui romantic italian:
compoziţia reprezentând personajele în picioare, atitudinea lor erotică, femeia în faţă, bărbatul lateral şi
puţin în spate, cu capul aplecat încât nu i se distinge bine faţa, sărută pe obraz femeia. Asemănarea este
fantastică!
De ce nu s-a vorbit public, de ce nu s-a scris despre această replică Klimt asupra “Sărutului”
lui Hayez? Fără îndoială este şi va rămâne în mister. Am căutat în cărţi despre artă, în cărţi cu biografii,
pe spaţiul internet şi n-am găsit nici cel mai mic indiciu despre asemănarea “Sărutului” celor doi
pictori. Mă întreb de ce se ţine sub tăcere această evidentă asemănare?
“Sărutul” lui Francesco Hayez a fost pictat în 1859, cu trei ani înainte de a se naşte Gustav
Klimt. El se află şi astăzi în pinacoteca Brena din Milano. O versiune a aceluiaşi tablou se află în loc
deschis, pe stradă, în basorelieful monumentului “Hayez” din Milano.
Gustav Klimt a făcut multe călătorii în Germania şi în Italia, la Milano. Este oare posibil ca
Klimt să nu fi văzut tabloul pictat de Hayez? Mă îndoiesc de acest lucru, deci dacă Klimt a văzut
tabloul care l-a impresionat atât de mult, încât a pictat “Sărutul” în interpretare proprie: costumele de
epocă a personajelor pictate de Hayez, apar la Klimt în mantii actoriceşti strălucitoare, iar fondul de
castel sobru şi tern, al lui Hayez s-a schimbat în “Sărutul” lui Klimt, în minunate scânteieri de aur.
De ce se tăinuieşte legătura dintre aceste două tablouri? Dacă “Sărutul” lui Klimt este o
replică la tabloul lui Hayez, aceasta nu-i scade cu nimic din valoare.
Gustav Klimt este, fără îndoială, cel mai mare şi cel mai popular artist al Austriei. Ne
apropiem de un secol de când Gustav Klimt poartă stindardul cultural şi nu numai (din păcate şi cel mai
comercializat) al Austriei. Prima variantă şi cea mai copleşitoare a “Sărutului” a fost pictată în 1908,
când Hayez murise de 26 de ani. Tabloul a fost achiziţionat imediat de guvernul austriac şi de atunci
“Sărutul” îl reprezintă nu numai pe Gustav Klimt, ci reprezintă ţara, Austria.
Dacă “Sărutul” lui Francesco Hayez, nu a ajuns să reprezinte Italia, este meritul lui Gustav
Klimt că “Sărutul” său a ajuns să-i reprezinte patria în lumea întreagă.
Atunci când Gustav Klimt, vrând să rupă cu trecutul, a fondat asociaţia “Secession”, aceasta
avea ca filosofie: căutarea adevărului despre fiinţa umană; iar pe frontispiciul clădirii nou construite
al asociaţiei au scris şi stă scris şi astăzi: “Fiecărei epoci îi este caracteristică propria artă, iar artei –
libertatea!” Atunci filosofia-i proprie nu contrazice arta? Adevărul?
Pentru mine această problemă a replicii Klimt-Hayez rămâne închisă şi cum niciodată
memoria n-a fost punctul meu forte, cred că în curând voi uita acest “mister” al “Săruturilor”.
Dar cu siguranţă nu voi uita altceva, în legătură cu el, anume că îndrăzneala de a copia
“fidel”, apoi de a face o replică cu “Sărutul oşenesc” nu poate fi o acuză la creaţia mea.
Rămâne imaginea gestuală a problemei, desigur ţinând seama de scara proporţiilor valorice:
dacă Gustav Klimt a realizat o replică la “Sărutul” lui Francesco Hayez, iar eu am încercat să fac o
replică la “Sărutul” lui Gustav Klimt, “suntem chit”, iar aprecierea şi respectul meu faţă de Gustav
Klimt, rămâne în continuare “beton”.

Satu Mare, septembrie 2009