MINISTERUL AFACERILOR INTERNE AL REPUBLICII

MOLDOVA
ACADEMIA “ŞTEFAN CEL MARE”

Catedra:

Referat

TEMA: Raționalismul integral în viziunea lui G.

Bachelard

Autor: studenta masterantă

grupa MP90UP203

___________
A verificat:
Doctor în dr., conf. Univ.,
___________
 Chișinău 2021

CUPRINS:
1. INTRODUCERE
2. GENERALE CU PRIVIRE LA ȘTIINȚA CONTEMPORANĂ
3. EPISTIMOLOGIA RAȚIONALISMULUI INTEGRAL A LUI G.
BACHELARD
4. CONCLUZIE
5. BIBLIOGRAFIE
 Introducere

“Spiritul ştiinţific trebuie să se formeze contra Naturii, împotriva a ceea ce este, în noi şi în
afara noastră, impulsul şi instrucţia Naturii, în ciuda înclinaţiei naturale, împotriva faptului
colorat şi divers. Spiritul ştiinţific trebuie să se formeze reformându-se. El nu se poate instrui în
faţa Naturii decât purificând substanţele naturale şi punând în ordine fenomenele
amestecate.”11 (G. Bachelard)

Stiinţa se prezintă ca una din formele culturii spirituale și forma sistematică de evoluție a
cunoștinţelor, obţinute în baza utilizării unei metodologii specifice a anumitor forme ale
cunoașterii, deoarece, după cum menţiona H.G. Gadamer, „...obiect al știinţei nu poate fi decât
ceea ce satisface cerinţele unei cercetări metodic.

Ştiinţa, ca formă a activităţii spirituale, are ca obiectiv cercetarea faptelor știinţifice,

rezolvarea problemelor și descoperirea cauzelor ce le generează, elaborarea ipotezelor,
formularea legilor, pregătirea procedurilor și metodelor de cercetare, ţinând cont de schimbările
corespunzătoare. Știinta contemporană este caracterizată prin: dezvoltarea accelerată; aspect
interdisciplinar și multidisciplinar; aplicarea cunoștințelor științifice; tehnologii și metodologii
care evoluează în continuu; integrarea activității de cercetare științifi că cu activitățile de
educație și instruire; creșterea efortului uman și material necesar pentru rezolvarea problemelor
științifi ce și tehnologice la nivel național și internațional.

În conformitate cu aceasta, putem afirrma că evoluția omenirii în epoca contemporană este

condiționată de știință, deoarece ea stă la baza progresului tehnologic și devine foarte importantă
într-o societate bazată pe cunoaștere. Utilizarea tehnologiilor informaționale în activitatea
ştiinţifică asigură o automatizare a proceselor de observare și prelucrarea rezultatelor
experimentale pentru studierea proceselor şi fenomenelor studiate. De asemenea, se pune
accentul pe pregătirea mai efectivă a cadrelor ştiinţifice prin dezvoltarea învăţămîntului
continuu.

Sintetizând problemele abordate din cadrul epistemologiilor contemporane, menţionăm că

se abordează ideile şi metodele sinergeticii, dezvoltând paradigma integrităţii, aplicând principiul
coevoluției, care determină importanța aspectului interdisciplinar și transdisciplinar în studierea
obiectului de cercetare prin aplicarea metodelor filosofice. Ştiinţa contemporană evoluează prin
sinteza aspectelor abstract-formale, adică prin matematizare şi computerizare, iar aceste procese

1
Bachelard, Gaston, Psihanaliza focului, traducere Lucia Ruxandra Munteanu, prefaţă
de Romul Munteanu, Ed. Univers, Bucureşti
sunt numite teoretizare şi dialectizare. Prin urmare, sunt modele abstracte, logico-matematice
ş.a., care exprimă specificul obiectului modelat în formă abstractă. Se petrece procesul
teoretizării ştiinţei integral și introducerea în toate sferele cunoaşterii științifi ce a ideii
dezvoltării mărind potenţialul metodologic în format dialectic. Savantul se cunoaşte schimbându-
se profesional prin intermediul dialecticii spiritului științific, menționa epistemologul G.
Bachelard. Deci, descoperirile ştiinţifice pot fi examinate prin prisma trecerii de la logica
explicării la logica justificării. Pentru a putea fi asimilate şi explicate descoperirile ştiinţifice noi,
trebuie să fi e argumentate printr-o anumită lege determinată ca necesitate. De asemenea, este
numit și evidențiat un sistem de obiecte în cadrul căruia descoperirea nominalizată există în mod
necesar, iar acest sistem are toate condiţiile necesare şi suficiente pentru această descoperire. La
începutul procesului de cercetare teza are forma legii, care trebuie să corespundă cerințelor
epistemologice contemporane. Astfel, explicația determină faptul că descoperirea științifică
corespunde cerințelor sistemului științific abordat și are un anumit sens pentru a fi înţeleasă de
comunitatea științifică.

1. CONSIDERAŢII GENERALE CU PRIVIRE LA ȘTIINȚA CONTEMPORANĂ

În această lucrare, am încercat să abordez analiza interacţiunii dintre filosofie şi ştiinţă în
procesul istoric. Anume aceste două elemente ale culturii spirituale au influenţat în mod decisiv
schimbările din societate, schimbări care, la rândul lor, au condiţionat nu doar schimbarea
trăsăturilor caracteristice ale filosofiei şi ştiinţei în dinamica lor, ci şi natura interacţiunii dintre
ele. Trecând la analiza istoriei interacţiunii dintre filosofie şi ştiinţă, ca părţi esenţiale ale
sistemului culturii spirituale, ne putem uşor da seama că, ajunşi în timpurile de astăzi, ne-am ales
cu impresia că, în „final”, ştiinţa se află într-o permanentă ascensiune, iar filosofia – într-un
continuu declin. Dar să vedem cât de întemeiate sunt aceste impresii. Istoria acestor relaţii
cuprinde, sub aspect general, 3 perioade:2
1) antico-medievală;
2) modernă
3) contemporană.
Fiecare dintre acestea îşi are specificul său şi hotarele cronologice bine determinate, după
cum ne anunţă şi denumirea lor.
Oprindu-ne asupra specificului interacţiunii filosofiei şi a ştiinţelor contemporane, vom ţine
cont, în primul rând, de rezultatele obţinute de cercetătorii ce au abordat acest subiect. Unul din

2
Bachelard, Gaston, Apa şi visele, Eseu despre imaginaţia materiei, Ed. Univers, 1995
ei este Gaston Bachelard, care, în lucrarea UFilosofia lui eseu de filosofie a noului spirit
ştiinţific, susţine cu temei: „Cultura ştiinţifică trebuie să determine modificări profunde ale
gândirii” 3 care pătrund cu necesitate din domeniul ştiinţei în cel al filosofiei. Pentru el, ştiinţa
este un permanent punct de referinţă în dezvoltarea filosofiei. El e convins că există puţine
gânduri care să fie mai variate sub aspect filosofic decât cele ştiinţifice. Rolul filosofiei fiind de a
inventaria această varietate de gânduri şi de a le generaliza. Dar legătura nu e într-o singură
direcţie, ci în ambele. Spre exemplu, în noua situaţie ştiinţa a căpătat dreptul de a se servi de
elemente filosofice desprinse de sistemele filosofice în care au luat naştere. Astfel, în epoca
contemporană, spiritul ştiinţific domină întreaga sferă a vieţii sociale, inclusiv a filosofiei.
Filosofia are perspectivă în dezvoltarea sa în măsura în care e „dominată” de spiritul ştiinţific,
adică de principiile metodologice ale ştiinţei contemporane, de spirit nou. Despre acest moment
G. Bachelard, în lucrarea Noul spirit ştiinţific, constată cu temei: „Vine totdeauna o vreme în
care nu mai eşti interesat să cauţi noul pe urmele vechiului, în care spiritul ştiinţific nu poate
progresa altfel decât creând metode noi. Chiar şi concepţiile ştiinţifice îşi pot pierde
universalitatea... Conceptele şi metodele, totul este în funcţie de domeniul experienţei; întreaga
gândire ştiinţifică trebuie să se schimbe în faţa unei experienţe noi; un discurs asupra metodei
ştiinţifice va fi întotdeauna un discurs de circumstanţă, nu va descrie o constituţie definitivă a
spiritului ştiinţific” 4.
În conformitate cu aceasta, putem afirmacă evoluția omenirii în epoca contemporană este
condiționată de știință, deoarece ea stă la baza progresului tehnologic și devine foarte importantă
într-o societate bazată pe cunoaștere. Utilizarea tehnologiilor informaționale în activitatea
ştiinţifică asigură o automatizare a proceselor de observare și prelucrarea rezultatelor
experimentale pentru studierea proceselor şi fenomenelor studiate. De asemenea, se pune
accentul pe pregătirea mai efectivă a cadrelor ştiinţifice prin dezvoltarea învăţămîntului
continuu. Sintetizând problemele abordate din cadrul epistemologiilor contemporane, menţionăm
că se abordează ideile şi metodele sinergeticii, dezvoltând paradigma integrităţii, aplicând
principiul coevoluției, care determină importanța aspectului interdisciplinar și transdisciplinar în
studierea obiectului de cercetare prin aplicarea metodelor filosofice.
Știinţa contemporană evoluează prin sinteza aspectelor abstract-formale, adică prin
matematizare şi computerizare, iar aceste procese sunt numite teoretizare şi dialectizare. Prin

3
Bachelard, Gaston, Psihanaliza focului, traducere Lucia Ruxandra Munteanu, prefaţă
de Romul Munteanu, Ed. Univers, Bucureşti
4
Bachelard, Gaston, Aerul şi visele, Eseu despre imaginaţia mişcării, traducere de Irina Mavrodin, în loc de prefaţă:
Dubla legitimitate de Jean Starobinski, traducere de Angela Martin, Ed.Univers, Bucureşti, 1997
urmare, sunt modele abstracte, logico-matematice ş.a., care exprimă specificul obiectului
modelat în formă abstractă. Se petrece procesul teoretizării ştiinţei integral și introducerea în
toate sferele cunoaşterii științifi ce a ideii dezvoltării mărind potenţialul metodologic în format
dialectic. Savantul se cunoaşte schimbându-se profesional prin intermediul dialecticii spiritului
științific, menționa epistemologul G. Bachelard. Deci, descoperirile ştiinţifice pot fi examinate
prin prisma trecerii de la logica explicării la logica justifi cării. Pentru a putea fi asimilate şi
explicate descoperirile ştiinţifice noi, trebuie să fi e argumentate printr-o anumită lege
determinată ca necesitate. De asemenea, este numit și evidențiat un sistem de obiecte în cadrul
căruia descoperirea nominalizată există în mod necesar, iar acest sistem are toate condiţiile
necesare şi sufi ciente pentru această descoperire. La începutul procesului de cercetare teza are
forma legii, care trebuie să corespundă cerințelor epistemologice contemporane. Astfel,
explicația determină faptul că descoperirea științifi că corespunde cerințelor sistemului științifi c
abordat și are un anumit sens pentru a fi înţeleasă de comunitatea științifică. 5
In acest capitol îl vom descoperi pe Gaston Bachelard, în primul rând, purtat demişcarea
ştiinţei pe care o descifrează în mişcările din fizica contemporană: o mişcare căreia nu îi va
analiza doar procesele, ci el îi va glorifica autonomia progresivă, capacitatea de a înfrunta şi de a
reduce iraţionalitatea funciară a realului. Imaginile se vor înmulţi rapid, iar filosoful, în secunda
următoare, le va imprima sarcini într-o formă diametral opusă.
Tot ceea ce ştiinţa revocă (pe bună dreptate, după regulile ei de validitate) socotind că
este arhaic, pune stăpânire din nou pe prezent, într-o altă regiune a existenţei şi a discursului –
regiune având dreptul la respiraţie proprie şi fără de care existenţa umană, în întregime, ar fi
condamnată la sufocare. În acest sens, filosofia lui Gaston Bachelard restabileşte, frumos şi bine,
legăturile cu preocuparea antică pentru înţelepciune, pentru grija de a locui în lume. Ea nu este
alinare, nici purtătoare de ideologii recuperate. Trebuie să subliniem, pe drept cuvânt, că ea pare
terapeutică, iar dialogul ei paradoxal cu psihanaliza se dovedeşte emblematic pentru mai multe
motive. Dacă există o melancolie bachelardiană, atunci tonalitatea se înrudeşte, fără dubiu, cu
pesimismul, şi care se exprimă, câteodată, dramatic, ea se tulbură în schimbul unui pesimism
fără complezenţă în sine, a unei adeziuni active la un „a vrea - a trăi”, care este, tot la fel de bine,
o dorinţă a imaginilor.
Comentariile lui Bachelard despre perioada artificialităţii conceptuale, a trecerii ştiinţei
dincolo de domeniul metaforelor şi intuiţiilor familiare, către mare abstracţie,caracteristică
secolului al XX-lea, şi remarcile sale criptice despre plasarea raţiunii în risc total, sunt înalt
metaforice, dar pot fi puse în legătură cu proiectul său mai amplu de a arăta cum ştiinţa modernă,
5
. Munteanu, Romul, Metamorfozele criticii europene moderne, Bucureşti, 1988, Ed. Univers
radical cronologică şi în dezvoltare, constant construită, reconstruită, şi iarăşi adusă în discuţie,
necesită o ruptură cu modul vechi şi static de a face filosofie, de a deduce totul înainte ca cineva
să ştie ceva, ca şi cum timpul şi dezvoltarea nu ar exista. Scrierile lui Gaston Bachelard au
influenţat nu numai literatura şi critica literară, dar şi alte domenii ale artei. În cele ce urmează
vom încerca să sugerăm ce implicaţii au operele filosofului francez în arhitectură. 6
Logica explicării descoperirilor ştiinţifice presupune că însuşi procesul descoperirii
garantează veridicitatea lor. Dacă însă nu există aceste explicații ale descoperirilor științifice,
sunt propuse ipoteze care trebuie să fi e supuse legilor ce confi rmă corespunderea celor
observate cu datele experimentale. Descoperirea, pentru a fi considerată ştiinţifi că, trebuie să fie
confirmată empiric. Analizând esenţa descoperirilor ştiinţifi ce, se deosebesc descoperiri
fundamentale -descoperiri care schimbă reprezentările despre realitate cu caracter conceptual, fi
ind legate de stabilirea principiilor şi deducerea din ele a anumitor consecinţe, şi descoperiri
nefundamentale - descoperiri care au loc în cadrul unei teorii ştiinţifi ce deja elaborate.
Descoperirile fundamentale au la bază anumite principii fundamentale noi care nu pot fi primite
printr-o oarecare deducţie din principiile existente, iar problemele fundamentale sunt considerate
acele probleme care se referă la reprezentările despre realitate, cunoaşterea ei și sistemul de
valori ce conduc comportamentul uman. Promovând integritatea ca o viziune globală asupra
lumii, se analizează aspectul antropologic, iar omul este considerat nu doar ca parte componentă
a obiectului studiat, ci ca centrul interacțiunii sferelor tehnico-ştiinţifi ce şi culturale prin
posibilitatea de a îmbina tradiţia occidentală cu cea orientală. Tradiția occidentală dă prioritate
formulărilor cantitative aspectului empiric în ştiinţă, iar cea orientală determină reprezentările
despre lumea ce se autoorganizează şi evoluează în mod spontan și imprevizibil.7
În epistemologiile contemporane se produc schimbări radicale ce determină formarea și
dezvoltarea sinergiei prin utilizarea tehnologiilor informaționale, abordînd ca fundament specifi
cul antropologic în schimbul celui tehnic. Se cercetează creativitatea științifi că prin influența
condițiilor sociale asupra dezvoltării multilaterale și integre a personalității umane. Descoperirile
ştiinţifi ce sunt condiţionate și de contextul sociocultural, care a influențat apariția lor ca
rezolvare a problemelor fundamentate ale omenirii.

2. EPISTIMOLOGIA RAȚIONALISMULUI INTEGRAL A LUI G. BACHELARD

În cadrul epistemologiilor contemporane, și anume epistemologiei raționalismului integral al
lui G. Bachelard, se instaurează o atitudine constructiv-critică față de concepţiile vechi cu
6
6. Munteanu, Romul, Metamorfozele criticii europene moderne, Bucureşti, 1988, Ed. Univers
7
http://repository.utm.md/bitstream/handle/5014/6391/Conf_StiinteSocioUmanist_2009_pg310.pdf?
sequence=1&isAllowed=y
păstrarea aspectelor pozitive și se produce o interacțiune liberă și deschisă a diferitor metode și
teorii, iar această reorganizare trebuie să aibă ca scop cunoaşterea și obținerea adevărului prin
excludrea dogmatismului. G. Bachelard consideră important în procesul cunoaşterii științifi ce
obținerea adevărului științifi c prin excluderea erorilor și evitarea obstacolelor. 8Schimbarea
atitudinii de la tradițional la sinergetic de studiere a fenomenelor științifi ce este coordonată de
trecerea de la cercetarea sistemelor simple la cele complexe, de la cele închise la cele deschise,
de la linearitate la nelinearitate, de la analiza echilibrului proceselor la dezechilibru şi
nestabilitate. Deci, are loc evoluția proceselor de dezvoltare în mod imprevizibil și ireversibil.
„Filosofia știinţelor rămîne prea adesea cantonată în cele două extremităţi ale cunoașterii:
studiul principiilor prea generale la fi losofi și studiul rezultatelor prea particulare la savanţi. Ea
se istovește în lupta cu cele două obstacole epistemologice contrare care limitează orice gândire:
generalul şi imediatul. Ea valorizează când a priori-ul, când a posteriori-ul, nesocotind
transmutaţiile de valori pe care gândirea știinţifi că contemporană le operează neîncetat între a
priori și a posteriori, între valorile experimentale și valorile raţionale, iar a gândi ştiinţifi c
înseamnă plasarea în cîmpul epistemologic intermediar între teorie şi practică, între matematică
şi experienţă. A cunoaşte în mod ştiinţifi c o lege naturală înseamnă a o cunoaște deopotrivă ca
fenomen și ca noumen. Prin urmare a avea acces la știinţă înseamnă a întineri spiritual, a accepta
o bruscă mutaţie care trebuie să contrazică un trecut…”, scria G. Bachelard Gândirea știinţifi că
contemporană, menţionează autorul, se mișcă mereu între valorile epistemologice, între valorile
experimentale și cele raţionale. Empirismul are nevoie de înţelegere, raţionalismul de aplicaţie,
iar progresul cunoaşterii „…constă nu în acumularea de fapte ale experienţei, ci în corectarea
erorilor. Orice experienţă obiectivă corectă trebuie să conducă la corectarea unei erori subiective.
Însă erorile nu se elimină uşor, una după alta. Sunt coordonate. Spiritul ştiinţifi c se poate
constitui doar eliminând spiritul neştiinţific.”9
Se discută şi despre obstacole epistemologice, cum ar fi opinia, precunoaşterea, prejudecata
şi prima experienţă. Respingerea primei experienţe se rezumă la imperativul „trebuie”, depăşind
toate interpretările care constituie obstacole epistemologice în faţa cunoaşterii obiective.
Supraraţionalismul lui G. Bachelard descrie condiţionarea cunoaşterii științifi ce de contextul
istoric, adică dependenţa cunoştinţelor ştiinţifi ce de structurile conceptuale ale gândirii ca
product al dezvoltării istorico-culturale a omenirii.
„Filosofia lui nu este din punct de vedere psihologic un negativism, ea nu conduce, faţă de
natură, la un nihilism. Din contră, ea este o activitate constructivă. Ea pretinde că spiritul care

8
https://ibn.idsi.md/vizualizare_articol/100365
9
Ibidem
lucrează este un factor de evoluţie. A gândi bine realul înseamnă a profi ta de ambiguităţile lui
pentru a alerta gândirea“, menționa G. Bachelard despre „noul spirit ştiinţific” care se naşte din
apariţia teoriilor alternative faţă de cele clasice: logici nearistotelice, geometrii non-euclidiene, fi
zici non-newtoniene, chimie non-lavoisiană. 10
Specificul „noului spirit științific”, consideră G. Bachelard, este dialectica, care reflectă:
1. Aspectul contradictoriu al gândirii savantului, în care se admite posibilitatea teoriilor
alternative a unuia și aceluiași fenomen (teoria corpusculară şi ondulatorie a undelor
electromagnetice).
2. Dezvoltarea constantă a reprezentărilor ştiinţifi ce, imposibilitatea rezolvării definitive a
problemelor ştiinţifi ce și pronunţarea pentru înţelegerea discontinuă a evoluției gândirii ştiinţifi
ce.
3. Diferențierea cunoașterii științifi ce și a celei comune, adică se susţine că cunoştinţele ştiinţifi
ce sunt rezultatul negării generalizării experienţei cotidiene și în procesul acestor negări are loc
transformarea multor reprezentări cotidiene, prin urmare, se produce schimbare în structura
cunoaşterii.
Apariţia ştiinţei e legată de înlăturarea generalizărilor necritice ale experienţelor cotidiene
și distrugerea „obstacolelor” epistemologice, astfel „noul spiritul ştiinţific”nu se poate constitui
decât distrugând spiritul non-ştiinţifi c. Prea adesea savantul se încrdenţează unei pedagogii
fragmentare în timp ce spiritul ştiinţifi c ar trebui să ţintească la o reformă subiectivă totală.
Orice progres real în gândirea ştiinţifi că necesită o convertire. Progresele gândirii ştiinţifi ce
contemporane au determinat transformări în chiar principiile cunoaşterii.
„Mutaţiile” ştiinţei contemporane prezentate de G. Bachelard pot fi rezumate prin faptul că
ştiinţa contemporană nu este empiristă: ea nu descrie, ci „produce” fenomene, iar experienţa a
devenit un scop. Ceea ce este dat, observabil şi corespunde unei capacităţi de percepţie nu este
obiectul ştiinţei. Obiectele gândirii devin apoi obiecte ale experienţei tehnico-experimentale într-
o mod artifi cial, empiric. Ştiinţa contemporană este artifi cială…” 11
Orice cunoaştere cu adevărat nouă este precedată de o „ruptură” (trecerea de la concepţia
geocentrică la cea heliocentrică, de la traiectoria circulară a planetelor la cea eliptică, de la fi zica
clasică la cea cuantică). Este o ruptură care desparte experienţa naturală de cea ştiinţifi că şi care
marchează de asemenea progresul şiinţei. Istoria fiecărei ştiinţe îşi găseşte originea în ruptura
inaugurală dintre discursul preştiinţific şi teoretizarea ştiinţifică, iar progresele teoretice se fac de
asemenea prin rupturi succesive. Obiectivitatea raţională, obiectivitatea tehnică, obiectivitatea
10
Tonoiu, Vasile, Spiritul ştiinţific modern în viziunea lui G. Bachelard, O viziune epistemologică, constructivistă şi
estetizantă, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1974
11
Iidem
socială sunt cele trei caracteristici legate una cu alta. Dacă sunt omise caracteristicile menţionate,
se riscă formarea utopiei, prin urmare, este de dorit sinteza lor. G.Bachelard consideră că știința
este o creație omenească prin care spiritul omenesc trebuie să se instruiască și să se construiască.
Valori pe care el le-a promovat: coerență, sensibilitate metafi zică, efi cacitate spirituală, voință
rațională și eficacitate psihologică a reflecției.
Întreaga cultură ştiinţifi că, fi losofi că, artistică înseamnă cultivare, îngrijire şi răsădire.
“Orice experiment al iscusirii ştiinţifi ce era o răsădire în alt mediu, orice viziune fi losofi că
este în felul ei, transplantarea în alt pămînt, spre a vedea ce creşte acolo…” G. Bachelard
considera că a rezolva o problemă ştiinţifi că înseamnă a desprinde o valoare de raţionalitate și
spiritul științifi c evoluat înseamnă prin activitatea lui asumată o a două natură. Apariția culturală
și istorică, raționalul domină empirical, care coordonează experiențe ce nu aparțin “naturii
natural”, adică știința contemporană creează o a două natură diferită de prima.
Analizându-se concepte ca substanța, intuiția și domeniul logic, “Filosofi a lui Nu” se va dovedi
a fi nu o atitudine de respingere, ci una de conciliere.

Prin aceste opţiuni, Bachelard se delimitează de empirismul tradiţional – care tratează

ideea ca rezumat al unor experienţe lipsite de orice prealabile raţionale – şi de raţionalismul
platonician – care nu admite conjuncţia aplicativă a ideilor cu lucrurile. Linia raţionalistă a lui
Bachelard vizează sporirea puterii de aplicaţie şi de extindere astfel încât să devină
indispensabilă oricărei examinări a sectoarelor particulare specifice experienţei ştiinţifice pentru
a le identifica autonomia, pentru a le cultiva disponibilităţile (auto-)polemice (în raport cu alte
domenii şi cu propria istorie) şi autoritatea în faţa experienţelor noi. Regiunile cunoaşterii
ştiinţifice sunt determinate prin acte reflexive ce se detaşează net de orizonturile atitudinal-
cognitive ale simţului comun. Delimitarea sferelor obiectuale şi configuraţia cunoştinţelor sunt
operate, desigur, şi de o conştiinţă nespecializată, însă într-o asemenea fenomenologie de prim
contact rezultatele sunt nesemnificative: vizările sunt impregnate de interese uzuale; ideile,
afectate de un subiectivism latent, se supun ocazionalismului; garanţiile sunt vagi şi nespecificate
valoric; de aceea, ştiinţa trebuie să instituie interesul de cunoaştere ca interes specific, orientat
exclusiv către valorile raţionale; distanţarea de cotidian prin specializare intelectuală şi
descentrare subiectivă, re-construcţia descriptiv-explicativă a experienţelor primare,
reflexivitatea critică ş.a. sunt dominante prin care demersul ştiinţific se smulge din spaţiul
cunoaşterii comune căreia îi opune ordinea raţională a faptelor ştiinţifice – distinctă de ordinea
faptelor empirice aflată în poziţie subalternă. Raţionalismul aplicat propus de Bachelard, solicită
ştiinţei să treacă dincolo de suprafaţa fenomenelor către o experimentare numenală a acestora.12
Raţionalismul epistemologic al lui Bachelard este fragmentat şi fragmentar, dispersat în
raţionalisme regionale care se asociază materiei particulare pe care o structurează, o in-formează.
Generalitatea sa este evolutivă, ca reflex al modulaţiilor practicilor ştiinţifice. Acest raţionalism
procesual deschis la experienţele cognitive specializate – şi, tocmai de aceea, numit “regional”,
“aplicat” – este “integral” şi “integrant” în sens dialectic, instituit a posteriori: consensul
comunităţii ştiinţifice – specializat în cadre socio-culturale – defineşte un raţionalism regional
care structurează experienţele cu realul. 13El se situează polemic faţă de raţionalismul tradiţional
– cu începuturi platoniciene –, refuzând universalismul uniformizator; ambiţiile aprioriste supun
toate experienţele unui tratament egal, indistinct, neaplicat la specific, eşuând astfel într-o
nepermisă reducţie a diversului, ceea ce – observă Bachelard – nu poate fi propus ca program
relevant pentru studiul filosofic al cunoaşterii.

CONCLUZIE

In concluzie, putem afirma cu certitudine ca Gaston Bachelard este considerat

întemeietorul criticii literare moderne. A avea acces la ştiinţă, scria Gaston Bachelard în
Formarea spiritului ştiinţific, înseamnă a întineri spiritual, a accepta o bruscă mutaţie care trebuie
să contrazică un trecut. Noul spirit ştiinţific se naşte din apariţia teoriilor alternative. Ştiinţa
domină spiritul, dar nu îl aserveşte. Trăind o gândire puternic integrată în ştiinţa timpului său,
omul de ştiinţă trăieşte totodată o gândire liberă: libertatea coerentă, opusul actelor gratuite sau
absurde, libertatea continuării şi reînceperii, a întineririi intelectuale pe care ţi-o dă faptul de a fi
12
. Cistelecan, Alexandru, De la imaginaţia materială la inspiraţia materială, Vatra, 1- 2/2006
https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/Aspecte%20inovatoare%20in%20metodologia%20stiintei
13

%20contemporane%20rationalismul%20integral%20al%20lui%20Gaston%20Bachelard%20si
%20neorationalismul%20dialectic%20la%20Stefan%20Lupascu_0.pdf
în „stare de ştiinţă deschisă”. G.Bachelard pledează pentru un raționalism aplicat determinând
faptul că trebuie să gândim pentru a măsura, și nu trebuie să măsurăm pentru a gândi.
Superioritatea știinţei actuale se explică în spiritul raţionalismului, însă nu al celui tradiţional, ci
a unuia nou pentru care aplicaţia nu reprezintă o înfrângere ori un compromis. Spiritul știinţific
ne interzice opinii în probleme pe care nu le înţelegem, pe care nu știm să le formulăm limpede.
Această conștiinţă a problemelor caracterizează spiritul cu adevărat știinţific. „Pentru un spirit
știinţific orice cunoaștere este un răspuns la o întrebare.
Dacă nu există întrebarea, nu poate exista cunoaștere știinţifică. Nimic nu vine de la sine.
Nimic nu este dat. Totul este construit”. G.Bachelard optează pentru un raţionalism aplicat, iar
progresul cunoaşterii „…constă nu în acumularea de fapte ale experienţei, ci în corectarea
erorilor. Pentru G. Bachelard cunoaşterea nu este doar rezultatul culturii, ci şi factorul principal
al acesteia, inclusiv al dezvoltării nucleului spiritual al filosofiei. Acest lucru va fi menţionat de
filosof la sfârșitul uneia din principalele sale lucrări – Filosofia lui nu: „În rezumat, ştiinţa
instruieşte raţiunea. Raţiunea trebuie să se supună ştiinţei, ştiinţei celei mai evoluate, ştiinţei care
evoluează, nu are dreptul să majoreze o experienţă imediată; dimpotrivă, ea trebuie să se
echilibreze cu experienţa cea mai bogat structurată. În toate împrejurările, imediatul trebuie să
acorde întâietate construitului”. Pentru a fi raţionalist, încheie Bachelard, trebuie să cauţi
raţionalismul acolo unde se află, adică în gândirea ştiinţifică actuală, în varietăţile ei axiomatice.

BIBLIOGRAFIE

1. Bachelard, Gaston, Psihanaliza focului, traducere Lucia Ruxandra

Munteanu, prefaţă de Romul Munteanu, Ed. Univers, Bucureşti 5
2. Bachelard, Gaston, Apa şi visele, Eseu despre imaginaţia materiei, Ed.
Univers, 1995
 3. Bachelard, Gaston, Aerul şi visele, Eseu despre imaginaţia mişcării,
traducere de Irina Mavrodin, în loc de prefaţă: Dubla legitimitate de Jean
Starobinski, traducere de Angela Martin, Ed.Univers, Bucureşti, 1997
4. Bachelard, Gaston, Poetica spaţiului, Traducere de Irina Bădescu, prefaţă
de Mircea Martin, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2005
5. Bachelard, Gaston, Poetica reveriei, traducere din limba franceză de
Luminiţa Brăileanu, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2005
6. Munteanu, Romul, Metamorfozele criticii europene moderne, Bucureşti,
1988, Ed. Univers

7.https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/Aspecte%20inovatoare%20in
%20metodologia%20stiintei%20contemporane%20rationalismul%20integral%20al%20lui
%20Gaston%20Bachelard%20si%20neorationalismul%20dialectic%20la%20Stefan
%20Lupascu_0.pdf
8.http://repository.utm.md/bitstream/handle/5014/6391/Conf_StiinteSocioUmanist_2009
_pg3-10.pdf?sequence=1&isAllowed=y
9. https://ibn.idsi.md/vizualizare_articol/100365