Studiul prezent îşi propune să ni-l arate pe ierarhul-cărturar

Melchisedec Ştefănescu în ipostaza de cercetător al muzicii bisericeşti

răsăritene, în general, şi a celei româneşti în special. Eforturile sale s-au
încununat prin întocmirea Memoriului pentru cântările bisericeşti în România,
prezentat în 1881 la sesiunea de toamnă a Sfântului Sinod. El sintetizează
foarte bine evoluţia muzicii bisericeşti din România în comparaţie cu cea a
celorlalte Bisericii ortodoxe din Răsărit, pe fondul unui efort de
contracarare a decadenţei şi alterării cântărilor de la strană din a doua
jumătate a veacului al XIX – lea.

Aspecte ale muzicii bisericeşti din România

în concepţia episcopului Melchisedec
Ştefănescu

Prof. dr. Ovidiu Trifan

A vorbi despre o personalitate de talia episcopului Melchisedec este

cu atât mai dificil, cu cât altitudinea acesteia este mai înaltă. Aria
preocupărilor celui considerat – atât de contemporanii lui cât şi de
cercetătorii operei sale – un episcop printre cărturari şi un cărturar printre
episcopi, este vastă. Nicolae Iorga îl numea [...] clericul de o largă cultură,
cu o chemare ştiinţifică netăgăduită; om cinstit, modest, binefăcător [...] o
adevărată „podoabă” a bisericii1. Pasiunea pentru muzica bisericească l-a
determinat să-i cerceteze izvoarele, evoluţia ei diacronică, impactul şi
conexiunile cu muzica altor popoare ortodoxe, conjuncturile în care a
suferit anumite transformări, particularităţile stilistice şi starea în care se
afla până la data realizării studiului său. Toate aceste preocupări ale
ierarhului cărturar s-au materializat în Memoriul pentru cântările bisericeşti în
România, document de referinţă pentru cercetarea trecutului muzical şi
bizantin.
Din aceste motive, studiul sus-menţionat a atras în primul rând
atenţia muzicologilor. Se pare că mai întâi a fost remarcat de Mihail
Posluşnicu, cel care îl considera pe autor [...] un neasemănat iubitor şi
proteguitor al artelor, şi, îndeosebi, al muzicii bisericeşti de psaltichie
monodică sau de compoziţie armonică2. Memoriul sintetizează date importante
pentru conturarea evoluţiei muzicii bisericeşti şi, prin rigoarea expunerii, îl
evidenţiază pe autor ca fiind – în opinia lui Ion Popescu-Pasărea – un practician
desăvârşit, un eminent profesor şi creator în acest domeniu, şi unul din cei mai
avizaţi specialişti români ai muzicii bizantine3.

1
Nicolae Iorga, ISTORIA LITERATURII ROMÂNEŞTI (Bucureşti: Editura Minerva, 1983; ediţie
îngrijită de Rodica Rotaru), III, p. 119.
2
Mihail Gr. Posluşnicu, ISTORIA MUSICEI LA ROMÂNI. De la Renaştere până’n epoca de
consolidare a culturii artistice; cu o prefaţă de Domnul N. Iorga (Bucureşti: Editura Cartea
Românească, 1928), pp. 105-106.
3
cf. Ion Popescu-Pasărea, Muzica românească; în: George Breazul, MUZICA
ROMÂNEASCĂ DE AZI (Bucureşti, 1939), p. 601.

1
 George Breazul consideră că acest document sintetizează date
importante pentru evoluţia muzicii în spiritualitatea românească. Remarcă,
printre instrumentele cu care operează Melchisedec, metoda comparatistă.
De asemenea, George Breazul precizează că a preluat de la ilustrul ierarh
date despre conţinutul unor vechi manuscrise slavone pe baza cărora se
poate observa influenţa unor elemente psaltice în cântecul popular
românesc. Apreciind importanţa acestei lucrări, muzicologul Viorel Cosma
vede în ierarhul romaşcan o [...] personalitate plurivalentă, cărturar de larg
orizont ştiinţific, bisericesc şi artistic4.
Memoriul pentru cântările bisericeşti din România a fost prezentat în
1881 la sesiunea de toamnă a Sfântului Sinod şi apreciat unanim. Scopul
declarat al acestui Memoriu este anunţat chiar de autor: [...] a face un
tablou istoric despre soarta cântărilor bisericeşti ortodoxe orientale de la
început până în prezent, spre a vedea modul dezvoltării lor, soarta ce au
avut în deosebite epoci pe la deosebite naţiuni ortodoxe, starea lor
prezentă [...]5 şi măsurile care trebuiesc aplicate pentru remedierea unor
carenţe şi dezvoltarea cântului bisericesc.
Melchisedec îşi începe expunerea cu câteva aprecieri de ordin general:
Cântarea este mijlocul cel mai propriu de a deştepta şi a nutri sentimentele
cele mai nobile, iar cântecul religios sentimentele cele creştineşti [...]6.
Aceste opinii juste continuă şi confirmă, peste veacuri, ideile formulate – încă
din perioada comună a întregii creştinătăţi – de înalţii ierarhi, precum Sf.
Vasile cel Mare, Sf. Niceta de Remesiana, Fericitul Augustin sau papa Grigore
cel Mare. Apoi, este subliniată atât importanţa practicării şi respectării
notaţiei – în scopul transmiterii cât mai fidele a muzicii – cât şi a rolului
şcolilor de cântări bisericeşti.
După aceste precizări, urmează o incursiune în evoluţia generală a
muzicii bizantine, cu referiri la muzica de cult practicată de români. Pentru
definirea specificului local, Melchisedec pune întrebarea [...] ce fel au fost
cântările bisericei române?, la care răspunde [...] au fost acele ale bisericei
greceşti, sau ale marii biserici Constantinopolitane7. Urmează a doua
întrebare: Ce sistemă s-a urmat în scrierea şi esecutarea lor?. Răspunsul este
ferm: [...] aceea inventată de compunătorii poemelor şi cântărilor bisericeşti
în deosebite timpuri şi modificată în urmă de alţii până la sistema psaltichiei
moderne8. În continuare sunt amintite principalele semiografii bizantine
începând cu cea damaschiniană şi cucuzeliană.
Afirmaţiile – deşi bazate în principal pe ceea ce păstrase tradiţia – sunt
juste, întrucât poporul român, datorită poziţiei geografice aflate în zona de
influenţă a Bizanţului, dar şi a adoptării ritului ortodox, a cunoscut şi utilizat
în cult, încă de la început, muzica bizantină. Originile muzicii bisericeşti
trebuiesc căutate în cântarea sinagogală, în muzica elină, cea a vechilor
culturi asiatice şi egiptene, ca şi în folclorul şi tradiţiile muzicale ale
popoarelor care primeau creştinismul. Aceste izvoare s-au contopit în matca

4
Viorel Cosma, MUZICIENI ROMÂNI. Lexicon Bibliografic (Bucureşti: Editura Muzicală,
2003), VI, p. 58.
5
Melchisedec Ştefănescu, Memoriu pentru cântările bisericeşti în România (Bucureşti:
Tipografia Cărţilor Bisericeşti, 1882), p. 33.
6
Idem, op. cit., p. 3.
7
Idem, op. cit., p.7.
8
Idem, ibidem.

2
unui fluviu uriaş, muzica religioasă, care se varsă în marea spiritualităţii
creştine prin două braţe: muzica gregoriană şi muzica bizantină aflată în
manuscrisele anterioare reformei chrisantice. Referindu-se la prezenţa
muzicii bizantine în Biserica Românească, muzicologul şi bizantinologul
Gheorghe Ciobanu, precizează că practicarea acestui gen este confirmată de
larga sa răspândire la toţi românii, inclusiv la cei greco-catolici. În Banat şi
Transilvania există unele diferenţieri stilistice datorate contaminărilor cu
creaţia populară. De asemenea, numărul mare al manuscriselor în notaţie
bizantină, aflate în bibliotecile româneşti, activitatea şcolilor muzicale de la
Putna, Bucureşti şi mănăstirea Neamţ, apariţia primelor tipărituri în notaţie
psaltică la Bucureşti (1820), dovedesc faptul că Ţările Române au avut un rol
important în dezvoltarea acestei muzici, mai ales în secolul al XVIII-lea şi la
începutul celui următor9. După reforma chrisantică, începe să se cristalizeze
aspectul actual al muzicii psaltice, ca rezultat al influenţelor ce se resimt în
muzica bizantină veche, odată cu secolul al XVI-lea. Din acest motiv, muzica
psaltică se deosebeşte structural atât de cea veche bizantină cât şi de
gregoriană10.
O altă observaţie importantă pe care o face Melchisedec se referă la
conturarea, în timp, a unor particularităţi ale cântărilor bizantine în lumea
ortodoxă, datorate diferenţierilor lingvistice, împrejurărilor politice şi
tradiţiilor muzicale ale fiecărui popor11. În acest sens, Melchisedec remarcă
şi explică just îndepărtarea muzicii de cult ruseşti de originea ei bizantină.
Cucerirea Rusiei de către tătari între anii 1235-1241, căderea Imperiului
Bizantin în 1453, declararea ulterioară a autocefaliei de către Biserica
Rusă, precum şi [...] ignoranţa cea adâncă ce a domnit secole în Rusia şi
răsboaiele intestine dintre cneji [...], au condus la izolarea de Constantinopol
şi, [...] din aceste cause, cântarea, şi toată disciplina bisericească, a ajuns în
cea mai mare confusie şi desordine12. Ruşii din sud.-vestul Impreiului au
conservat mai bine vechea cântare a bisericii ortodoxe, adusă aici de la slavii
din sud cu denumirea de cântare bulgară, practicată în forme exclusiv orale,
melodica fiind excesiv de simplificată, dar structurată, totuşi, pe cele 8
glasuri bizantine. Astfel, pe fondul psaltichiei greceşti s-a constituit o alta,
„stranie” şi artificială, executată şi transmisă aleatoriu de cântăreţi.
Situaţia aceasta a continuat până în secolul al XVII-lea când, pe
măsura îndepărtării de tradiţia bizantină a şi a apropierii de cea
occidentală, s-a ajuns la adoptarea semiografiei guidonice. Primul manual
bazat pe acest sistem de notaţie a apărut în secolul al XVII-lea la Kiev,
unde mitropolitul moldovean Petru Movilă a fondat o şcoală de teologie
sistematică. Patriarhul Nicon a impus adoptarea notaţiei liniare, iar în
timpul ţarului Petru cel Mare s-a încercat o revenire la melosul bizantin
originar – atât cât se mai păstrase – prin transcrieri în semiografia liniară,
generalizate prin introducerea lor în şcoli şi biserici. Ulterior, ţarul
Alexandru, nemulţumit de calitatea cântărilor corale monodice, a ordonat
înlocuirea lor cu cele armonice. Analizând aceste date, Melchisedec
observă că în Biserica Rusă coexistă două tipuri de cântare: melodică şi
9
cf. Gheorghe Ciobanu, „Studierea muzicii bizantine în România”; în: STUDII DE
MUZICOLOGIE ŞI BIZANTINOLOGIE (Bucureşti: Editura Muzicală, 1979), II, p. 247.
10
cf. Gheorghe Ciobanu, „Colindele şi muzica religioasă” în: idem, op. cit., p. 96.
11
cf. Melchisedec, idem, op. cit., p. 8.
12
Idem, ibidem.

3
armonică, aprobate din punct de vedere calitativ şi canonic de autorităţile
imperiale şi sinodale.
Un alt aspect analizat de Melchisedec este cel privitor la denumirea
de cântare bulgară sau sârbească13. El aminteşte că astfel de nominalizări
erau utilizate în Bulgaria şi Serbia pentru muzica naţională, în limba slavă,
spre a o delimita de cântarea grecească utilizată în catedrale. Sub
denumirile sus-menţionate, acest tip de cântare – după afirmaţia autorului
– s-ar fi răspândit în Galiţia şi Ţările Române, individualizându-se după
limba şi specificul fiecărui popor, primind evidente trăsături naţionale. El
susţine că Rămăşiţele acestui cânt slavonesc, numit altminterea
„bulgăresc” sau „sârbesc” [...] s-au păstrat în România până astăzi în
unele cântări religioase, bisericeşti şi populare14 şi menţionează ca
exemple: Canonul Floriilor, Mărimurile sau veliceaniile sau pripelele –
necunoscute la greci – unele cîntece de stea precum: Trei crai de la
răsărit, Nunta din Cana Galilei, Auziţi aceste toate, În Vetleem s-a născut
Christos, Astăzi cel prea lăudat, O, diece prea învăţate. Acestea s-au
perpetuat încă de când la noi în biserică se cânta în slavonă şi chiar după
adoptarea limbii române. Sub denumirea de cântare bulgară, se întâlnea şi
la rutenii din Bucovina dar şi la românii din Banat şi Transilvania într-o
formă aproapiată de cea grecească şi cu nuanţe naţionale15.
Denumirea de cântare bulgară a provocat numeroase controverse în
rândul specialiştilor slavişti şi bizantinologi. Fără a intra în amănuntele
acestor dispute, este necesar totuşi, să menţionăm concluziile la care au
ajuns unii cercetători precum Gheorghe Ciobanu, Ioan D. Petrescu, S.
Teodor. În opinia bizantinologului Gheorghe Ciobanu, românii n-ar fi putut
primi o muzică bisericească bulgară, diferită de cea bizantină, în primul
rând datorită vechimii creştinismului românesc şi apartenenţei noastre –
încă din secolul al VI-lea – la ritul grec. De la creştinarea românilor şi până
la adoptarea slavonei ca limbă de cult, sunt 6 secole, iar de la ocuparea
Bulgariei de către turci – la jumătatea secolului al XIV-lea – a trecut mai
mult de un mileniu. În acest timp, cu certitudine s-a cristalizat o tradiţie
muzicală bizantină solidă, greu de dezmembrat, mai ales că şi bulgarii
aparţineau aceluiaşi rit, utilizau aceleaşi cărţi de cult şi cântau aceeaşi
muzică16. De asemenea, în perioada medievală, românii au practicat
bilingvismul liturgic, utilizând ca limbi de cult atât greaca, cât şi slavona,
după cum dovedesc manuscrisele putnene17. Cu toate că erau considerate
„sfinte”, pentru popor ambele limbi erau la fel de străine şi de neînţelese.
Chiar şi călugării români confundau de multe ori alfabetul grec ori slavon,
dar au păstrat mai fidel decât bulgarii textele vechi slavone. Psalţii români,
compunând de-a lungul timpului cântări în ambele limbi, n-au avut motive
să apeleze la împrumuturi de la vecinii bulgari şi, chiar de-ar fi făcut-o, nu
puteau prelua decât tot muzică bizantină întrucât manuscrisele medievale
bulgare sunt tot în greacă18.

13
Idem, op. cit., pp. 15-16.
14
Idem, op. cit., p. 14.
15
Idem, ibidem.
16
Gheorghe Ciobanu, idem, op. cit., p. 322.
17
cf. Idem, ibidem.
18
cf. Idem, ibidem.

4
 Incursiunea pe care o face Melchisedec în istoricul cântării bizantine,
îi permite să disocieze două tipuri generale de muzică de cult practicate în
bisericile româneşti: cântarea orală, mai simplă, transmisă pe baza unor
modele însuşite în prealabil, şi care circula în limba slavonă, apoi în limba
română, [...] amândouă inculte, pe care le putem numi cântare ţărănească
sau vulgară [...]; cântarea în limba greacă, cu notaţie bizantină [...] pe
care o putem numi boierească sau nobilă [...]19. Ca modalităţi de cântare
erau cunoscute cea monodică, originară, de sorginte bizantină, şi cea
corală, armonică, de factură rusească, statornicită prin tradiţie la
Mănăstirea Neamţ încă din timpul lui Paisie Velicicovshi, cunoscută şi de
Melchisedec în anii exilului mascat, poruncit de mitropolitul Meletie.
Bilingvismul liturgic de care vorbeşte Melchisedec a fost practicat în
Biserică şi anterior adoptării limbii slavone. Până în secolul al IX-lea
inclusiv, s-a slujit în latină şi greacă – limbi oficiale în Imperiul Roman –
apoi din ce în ce mai mult în greacă, cel puţin din secolul al VII-lea când
Imperiul Roman de Răsărit s-a transformat în Imperiul Bizantin, sub
Impăratul Heraclius (610-641).
Tendinţele de afirmare ale limbii române sunt justificate de
Melchisedec prin exemple memorabile de texte mutilate de cântăreţii care
nu înţelegeau greaca sau slavona20. Din păcate, muzica considerată cultă
s-a denaturat începând cu secolul al XVIII-lea, odata cu Turcirea cântărilor
bisericeşti creştine ortodoxe [...] în aşa măsură [...] încât în biserică se
auzeau aceleaşi manele şi taxâmuri ale cântecului turcesc, cu care răsună
Bosforul la primbările şi desfătările turcilor cu caicele21. Doar cântările
practicate în chinoviile româneşti n-au fost alterate de aceste influenţe
nefaste. Analiza degenerării muzicii noastre continuă cu precizarea a două
cauze principale: una se referă la cel care a introdus „turcismele” şi
anume Petru Lampadarie Peloponesianul sau Moraitul, citat de Macarie
Protopsaltul în prefaţa Irmologhionului său22. Apoi, Rătăcirea aceasta a
psaltichieii greceşti [...] se datorează şi impreciziei semiografiei vechi,
cucuzeliene, care se limita doar la [...] nişte indicii mai mult sau mai puţin
generale, şi esecutarea lor depindea de priceperea şi talentul psaltului23.
În continuare, Melchisedec îi nominalizează pe cei care au contribuit
la perfecţionarea semiografiei: Balasie Preotul, Ioan Protopsaltul, Daniil
Protopsaltul, Petru Lampadarie, dar şi pe cei trei reformatori ai notaţiei din
deceniul al doilea al secolulului al XIX-lea: Arhiereul Hrisant, Grigorie
Protopsaltul şi Hurmuz Hartoflax24. Aceştia au eliminat influenţele turceşti,
au simplificat semnele muzicale şi au nominalizat treptele glasurilor
asemănător muzicii occidentale. Noul sistem a fost aprobat de Patriarhia
ecumenică de Constantinopol şi adoptată atât în Orientul ortodox cât şi în
Ţările Române. Trecerea la lucrările muzicale tipărite în limba română a
întâmpinat rezistenţa grecească dar şi teama autorilor de acuzaţiile
grecilor că nu au [...] profara de Ţarigrad25. Pe fundalul acestor

19
Idem, op. cit., p. 16.
20
Idem, ibidem.
21
Idem, op. cit., p. 17.
22
Idem, ibidem.
23
Idem, ibidem.
24
Idem, op. cit., p. 18.
25
Idem, op. cit., p. 19.

5
controverse s-au finalizat eforturile depuse de mitropoliţii Veniamin
Costache şi Dionisie Lupu prin înfiinţarea şcolilor de cântăreţi la Iaşi şi
Bucureşti, şi ale lui Macarie de a-şi tipări primele cărţi în limba română, cu
notaţie bizantină: Teoreticonul, Irmologhionul şi Anastasimatarul (Viena,
1823). Aceste cărţi de psaltichie – spune Melchisedec [...] au devenit
normă pentru cântarea romînească bisericească şi au fost bine primite în
amândouă principatele [...] După ele s-au predat cântările în şcolile de
cântări26. În afară de cele două şcoli sus-menţionate, o deosebită
importanţă a avut-o şi cea de la Mănăstirea Neamţ, condusă de Iosif
Ieromonahul, apoi de Macarie. Aceasta a devenit [...] cea mai însemnată
lavră română care a dat direcţiunea tuturor monastirilor româneşti din
amandouă principatele române27. Cele [...] trei mari şcoale de cântări [...]
au contribuit la românizarea cântărei bisericeşti [...] şi la aplicarea
reformei christantice în România28. 1
Printre cei mai renumiţi psalţi contemporani cu el, şi care au
contribuit la diversificarea repertoriului cântărilor de strană, Melchisedec îi
numeşte pe: arhimandritul Isaia Socoleanul – traducător pe psaltichie a
Doxastarului Triodului – ierodiaconul Nectarie Frimul – psaltul Episcopiei de
Huşi, traducător pe psaltichie al cântărilor Sfintei Liturghii – şi Dimitrie
Suceveanul, [...] cel mai renumit dintre psalţii din şcoala lui Veniamin
[...]29. Referitor la acesta, Melchisedec este primul care observă că
Suceveanul [...] a îmbunătăţit mult cărţile de cîntări bisericeşti ale lui
Macarie [...], în afara faptului că le-a reeditat30. El precizează că lucrările
lui Suceveanul au fost apreciate în toată România, mai ales în Moldova.
Nu putea lipsi din această retrospectivă [...] cel mai însemnat dascăl
de cântări bisericeşti după Macarie [...] cunoscutul şi stimabilul Anton
Pann31, a cărui operă – în opinia lui Melchisedec – reprezintă un adevărat
curs pentru formarea psalţilor. Cu toate acestea – remarcă autorul – [...]
cântările lui nu au dulceaţa melodiei româneşti [...] şi care distinge pe
cântările lui Macarie, care sunt mult mai plăcute gustului român, ca
product al simţului românesc [...]32.
Pentru a completa istoricul cântărilor bisericeşti din România,
Melchisedec încheie cu unele referiri la starea acestora şi în Bucovina,
acolo unde s-a păstrat tradiţia vechilor melodii moldoveneşti, dinainte de
1775, anul trecerii teritoriului sub jurisdicţie austro-ungară. Aici,
protopresbiterul Samuil Andrievici Morariu – devenit ulterior mitropolitul
Silvestru Morariu al Bucovinei şi Dalmaţiei – a încercat o transcriere în
notaţie liniară a cântărilor, publicând în 1879 Psaltichia bisericească
aşezată în note muzicale. Comentariile lui Melchisedec sunt în favoarea
substituirii notaţiei bizantine cu cea liniară, poziţie pe care a manifestat-o
şi prin sprijinul moral şi material acordat în acest scop lui Gavriil Musicescu
şi asociaţilor lui ieşeni – Gheorghe I. Dima şi Grigore Gheorghiu.

26
Idem, op. cit., p. 23.
27
Idem, ibidem.
28
Idem, op. cit., p. 24.
29
Idem, ibidem.
30
Idem, ibidem.
31
Idem, ibidem.
32
Idem, op. cit., p. 26.

6
 Observând cu tristeţe decadenţa şi alterarea cântărilor de strană,
Melchisedec semnalează – ca fiind principale – următoarele cauze: absenţa
mijloacelor materiale, fapt ce a condus la desfiinţarea multor şcoli de
cântări; remunerarea nemotivantă a dascălilor; tendinţele de secularizare,
manifestate prin atitudini indiferente – mai ales în rândul intelectualilor –
faţă de spiritul religios tradiţional; creşterea interesului pentru cîntarea
bisericească armonică, în raport cu cea monodică, tradiţională, tendinţă la
care se afiliau enoriaşii din centrele mari, şi în special cei de formaţie
intelectuală occidentală33.
Pentru remedierea acestei situaţii, Melchisedec cere sprijinul
Sfântului Sinod [...] pentru a nu lăsa cântul nostru bisericesc să se
deterioreze, ci din contră, să se pună pe calea desvoltărei progresive
cuvenită lui [...]34. În acest scop, el propune un set de măsuri concrete care
să diminueze sau chiar să anihileze efectele cauzelor enunţate. Dintre
acestea, doar preferinţa ierarhului pentru renunţarea la notaţia bizantină
şi adoptarea celei liniare s-a dovedit a fi, în mod firesc, inaplicabilă. El
argumentează că notaţia liniară este mult mai cunoscută, motiv pentru
care aceste transcrieri vor face accesibile cântările bisericeşti şi în mediile
unde semiografia psaltică este necunoscută35. Melchisedec nu putea să
prevadă, însă, amploarea actuală a cercetărilor paleografice, creşterea
numerică a cunoscătorilor ambelor semiografii sau realizarea unor
antologii în dublă notaţie. S-a dovedit ulterior şi că unele transcrieri nu
respectă modelul originar, bizantin, dar şi faptul că în multe cazuri,
substituirea este cvasiimposibilă sau chiar inaplicabilă. Când – spre
sfârşitul secolului al XIX-lea – unii muzicieni de marcă, printre care Gavriil
Musicescu, au insistat pentru înlocuirea notaţiei tradiţionale cu cea
guidonică, poziţia fermă a autorităţilor ecleziastice, susţinută şi de
demonstraţiile specialiştilor, au avut ca rezultat o soluţie mediană, de
utilizare în paralel a celor două sisteme. Situaţia este similară cu cea a
cântului gregorian, a cărui semiografie, de asemenea, nu se poate
substitui cu cea guidonică, cu toate că acest gen – cu rădăcini comune cu
cel bizantin – a stat la baza dezvoltării muzicii culte universale.
Memoriul se încheie cu un Proiect de regulament pe care
Melchisedec l-a înaintat Sfântului Sinod spre dezbatere şi aprobare.
Măsurile propuse evidenţiază calităţile cercetătorului care analizează cu
luciditate şi spirit critic un fenomen, emite opinii, le argumentează şi
avansează soluţii. Ierarhul propune înfiinţarea unor şcoli de cântări
bisericeşti în toate episcopiile, finanţate corespunzător de către acestea
pentru acoperirea cheltuielilor administrative, de salarizare a personalului
didactic şi pentru întreţinerea elevilor săraci36; subvenţionarea a două
comisii care să realizeze o culegere de cântări bisericeşti dintre cele mai
valoroase şi alta de cântări corale, ambele lucrări trebuind să fie aprobate
de Sfântul Sinod; programarea unor concursuri pentru alcătuirea unei
culegeri de cântări bisericeşti în transcripţie liniară şi a alteia care să
conţină melodii armonizate, urmând ca cele mai bune realizări să fie
33
cf. Idem, op. cit., pp. 30-32.
34
Idem, op. cit., p. 33.
35
cf. Idem, op. cit., p. 36.
36
El a şi pus în practică pe plan local propria-i iniţiativă, prin finanţarea construirii unei
astfel de şcoli şi a unei grădiniţe de copii, a doua din ţară la vremea respectivă. n.n

7
premiate; salarizarea motivantă a cântăreţilor bisericeşti din fondurile
eparhiale şi comunale şi acordarea unor distincţii celor cu merite
deosebite37.
În urma acestei sumare analize, putem afirma că Memoriul
reprezintă un adevărat document istoriografic ce sintetizează evoluţia
muzicii bisericeşti din România în secolul al XIX-lea, valoros pentru
unicitatea lui raportată la epocă şi pentru muzicologia contemporană prin
bogăţia, varietatea şi pertinenţa informaţiilor oferite. Expunerea concisă,
logică şi sistematică, individualizează personalitatea ilustră a celui care –
neobosit în activitatea de cercetare, la amvon, la catedră, în fotoliul de
academician, de senator sau în Sfântul Sinod – a fost episcopul
Melchisedec Ştefănescu.

Studiul prezent îşi propune să-l arate pe ierarhul-cărturar Melchisedec Ştefănescu

în ipostaza de cercetător al muzicii bisericeşti răsăritene, în general, şi a celei româneşti
în special. Eforturile sale s-au încununat prin întocmirea Memoriului pentru cântările
bisericeşti în România, prezentat în 1881 la sesiunea de toamnă a Sfântului Sinod. El
sintetizează foarte bine evoluţia muzicii bisericeşti din România în comparaţie cu cea a
celorlalte Bisericii ortodoxe din Răsărit, pe fondul unui efort de contracarare a decadenţei
şi alterării cântărilor de la strană din a doua jumătate a veacului al XIX – lea. Memoriul a
fost unanim apreciat de sinodalii de atunci. De asemenea, muzicologi precum Ion-
Popescu Pasărea, George Breazul şi alţii îi apreciază valoarea. Studiul se remarcă prin
perspectiva sa comparatistă, prin care a putut foarte bine scoate în evidenţă influenţele
la care a fost supusă muzica bisericească, încercând totodată să cântărească rolul şi
valoarea acestora în Biserica Ortodoxă Română. Astfel, Episcopul Melchisedec identifică
două tipuri generale de muzică de cult mari: unul oral, „ţărănească sau vulgară” şi alta
„boierească sau nobilă”, de limbă greacă, cu notaţie bizantină. Trecând prin aşa zis-a
„turcizare” suferită de muzica bisericească la sfârşit de secol XVIII şi prima jumătate a
secolului XIX, respectiv prin reforma celor trei (Hrisant, Grigorie şi Hurmuz) din deceniul al
II – lea al secolului al XIX – lea, Episcopul Melchisedec reuşeşte să scoată foarte bine în
evidenţă eforturile de românizare al vechilor cântări, rânduite deja într-un noi sistem de
cei trei amintiţi mai sus. Episcopul sfârşeşte Memoriul prin a arăta decadenţa şi alterarea
cântărilor de strană de la noi din a doua jumătate a secolului al XIX – lea, propunând pe
de-o parte, unele măsuri concrete de îndreptare a acestora, iar pe de alta de
îmbunătăţire a situaţiei materiale a cântăreţilor bisericeşti; paradoxal, prin ele s-a aflat şi
propunerea de renunţare la notaţia bizantină şi adoptarea celei liniare, care s-a dovedit,
desigur, inaplicabilă, din mai multe motive.
Memoriul reprezintă un adevărat document istoriografic ce sintetizează evoluţia
muzicii româneşti din România în secolul al XIX – lea, valoros prin unicitatea lui raportată
la epocă şi pentru muzicologia contemporană, prin bogăţia, varietatea şi pertinenţa
informaţiilor oferite.

Aspects of Church Music in Romania from the view of Bishop

Melchisedec Ştefănescu
The present study intends to show the bishop-scholar Melchisedec Ştefănescu from the
position of a researcher of the Eastern Church music in general, and that of Romanian in
particular. His efforts have been crowned by the setting up of The Memorial for Church
Chanting, presented in 1881 at the autumn session of the Holy Synod. He synthesizes
very well the evolution of Church music in Romania equated with the other Orthodox
Churches in the East, on the background of an effort to counteract the decadence and
alteration of the cliros chanting of the second half of the 19th century. The Memorial was
widely esteemed the Synodals from that time. Also, musicologists as Ion-Popescu
Pasărea, George Breazul and others valued his contribution. The study recommends itself
37
cf. Idem, op. cit., pp. 37-39.

8
by a comparative perspective, by which the author managed to set off the influences the
church music undergone in general, trying in the same time to weigh up their role and
value in the Romanian Orthodox Church. Thus, Bishop Melchisedec identifies two general
types: an oral one, “peasanty or vulgar”, and another “noble or aristocratic”, of Greek
language, on Byzantine notation. Passing through the so-called “Turkicizing”, suffered by
the church music at the end of the 18th century, and through the reform of the three
ones (Chrysantos, Gregorios and Churmuzios) from the second decade of the 19th
century, Melchisedec Ştefănescu managed to set off very well the efforts of romanizing
(of making Romanian) the old chants, already established in a new system by the above-
mentioned three. The Bishop finishes his Memorial by showing the decadence and
alteration of the cliros chanting from our country, in the second half of the 19th century,
suggesting on the one hand some concrete measures of correcting them, and on the
other hand, of improving their welfare standards; paradoxically, among them was a
proposal of abandoning/replacing the Byzantine notation and adopting the Western one,
which, of course, proved inappropriate.