Puterile divine ale numelor faraonului1

Petru Adrian Danciu

office.gnostic@gmail.com

Intenţionat am lăsat la urmă discuţia despre numirile divine date faraonului, pentru că în ele
considerăm că se reflectă ingeniozitatea aproape magică a teologiei apelativelor divine.
Naşterea faraonului era mai mult un act divin decât uman2. Conform legendei, zeiţele care ajutau
femeia să nască, printr-un joc de cuvinte, „spuse” prin gura femeii tindeau să transmită celor prezenţi la
naştere, numele noului-născut. Cel mai probabil, „jocul de cuvinte” sunt strigătele mamei în timpul
naşterii. Primul nume era dat de zeiţele moaşe. NOBLECOURT adaugă că „pentru un viitor faraon, acesta
(numele – n.n.) putea fi alcătuit din cuvinte rostite de zeiţe în momentul actului de dragoste (teogamie) sau
al naşterii”3. Oricum am privi lucrurile numele faraonului este o revelaţie
Pentru egiptean, faraonul era însuşi zeu4. Era „esenţa” zeului în trup uman. Pentru că este cel mai
aproape de zei, faraonul, „aparţine de fapt lumii acestora şi nu poate fi separat de ei”5. Din acest motiv
persoana regelui este complet absorbită de rolul său ritual.

VI.1. Ritul numirii

Încă de la naştere numele6 pe care îl primeşte are adesea un caracter programatic, „mai precis, explică
DOADONI, conţine un program politico-religios”7. Chestiunea este valabilă şi „în cazul numelor
compuse, de exemplu, cu Ra (numele zeului Soarelui), în timpul dinastiei a IV-a, ori cu Amon, în timpul
dinastiilor a XII-a şi a XVIII-a (Amenemhat = „Amon se află pe culme” sau Amenhotep = „Amon este
mulţumit”)” 8.
Legat atât de aspectul politic cât şi de cel religios, este important de arătat că exista un ritualul de
regenerare a energiilor divine ale Faraonului în care apare numele de încoronare, ca în cazul fiului lui
SETI I: User-Maat-Re, adică „Puternică este Maat a lui Re”9, nume, prin intermediul căruia se asigura
refacerea potenţialului divin al zeului-om precum şi al întregului Egipt. Ritualul era repetat periodic,
probabil odată pe an, „de anul nou egiptean”, moment care coincidea cu revărsarea Nilului.
Situaţia se complică puţin în momentul în care faraonul urmează a fi încoronat. Atunci, i se adaugă
„titulaturi formate din cinci elemente, care în Regatul Nou se fixează într-o formă definitivă”10. Unele
dintre aceste titluri se oferă abia în momentul încoronării. Foarte important de menţionat că „nu se cunosc

1
Captiolul: „Numelefaraonului” (p.82-100), din Petru Adrian Danciu, Teologia Numelor Divine. Egiptul Antic. Ed.
Dalami, Caransebeş, 2005
2
Se înţelege că în viziunea egipteană, ne spune Ramses al II-lea, „Regele trebuie să fie, în univers, o fiinţă unică, marele paznic al
existenţei zeilor, precum şi al oamenilor” (Claire Laouette, Ramses al II-lea, soarele Egiptului, p.33).
3
Christiane Desroches Noblecourt, op. cit., p.243. Aceasta se întâmpla încă de la sfârşitul epocii predinastice şi începând cu
perioada arhaică (3100-2780 î.Hr.); cf. Jean Vercoutter, Egiptul Antic, Ed. Corint, Bucureşti, 2002, p.55-56. În perioada Egiptului
clasic, mai precis în dinastia a V-a (2510-2359 î.Hr.), „soţia unui preot al lui Ra i-ar fi conceput pe primii trei regi ai dinastiei, iar
însuşi zeul Ra ar fi fost tatăl. Este cert că în această epocă cultul zeului-soare Ra avea o importanţă primordială… începând din
perioada respectivă, faraonii au început să se intituleze „fii lui Ra”. Preponderenţa factorului religios asupra vieţii din acea epocă
este ilustrată prin numele regale care au aproape toate în componenţă particula Re cu toate variantele sale: „…Sahure,
Neferirkare, Shepseskare, Neferefre…” (idem, op. cit., p.61).
4
coord. Sergio Doadoni, op. cit., p.95-96; 108
5
Ibidem, p.261
6
Pe un grup statuar descoperit la Takis, îl prezintă pe Ramses al II-lea protejat de zeul (şoim) Hurun. Pe una din statuile „Şaradă”,
cum le numeşte Lalouette, se poate descifra o criptogramă. „Numele micului rege se citeşte Ra (a se vedea imaginea soarelui),
mes (cuvinte care desemnează copilul şi înseamnă tot o dată actul naşterii), su (fonograma trestiei care serveşte la scrierea
numelui-obiect): Re-mes-su, „Re este cel care l-a adus pe lume” = Ramses” (Claire Lalouette, Civilizaţia Egiptului Antic, vol.I,
p.151-152).
7
Idem, p.262
8
Ibidem,
9
Christiane Desroches Nobelcourt, op.cit., p.72
10
Claire Lalouette, op.cit.

1
cele cinci nume regale reunite pe acelaşi monument decât în vremea lui PEPI II”11. Tot aici mai trebuie
spus că „elementele componente ale numelui nu urmează o ordine fixă”12.
Ritul numirii tânărului prinţ în funcţia de faraon, este bogat în adânci simboluri. Spre exemplu,
RANSES al II-lea îşi aminteşte cum a fost trezit în zori în palatul său şi pregătit pentru riturile care aveau
să-i asigure treptat sursele divine şi eficienţa superioară. Iată cum descrie RAMSES aceste momente: „La
Karnak, în faţa intrării în templu, cu faţa la pilon, în prezenţa unui public ales, alcătuit din preoţi şi din
curteni…, a avut loc mai întâi purificarea mea, care trebuia să mă cureţe de toate murdăriile umane: doi
preoţi, purtând pe chip măştile lui Horus şi Thot…, au turnat peste mine lichidul conţinut în două vase din
aur – două şuvoaie lungi de apă care trebuia să-mi transmită forţa şi viaţa, apa înviorătoare având, de
asemenea putere de regenerare. Apoi, în templul unde m-a întâmpinat Amon, nouă unsori au fost puse în
diferite locuri pe trupul meu; valoarea lor protectoare trebuia să alunge orice ameninţare din preajma
mea13; aceste unsori, fiind alcătuite din substanţe grase şi diverse minerale, transmiteau în fiinţa mea
materia lumii. Deveneam în acest fel o fiinţă pură şi un avatar al pământului Egiptului”14.
În fine, „după ce protocolul meu a fost complet, stabilit sub supravegherea mea şi în acord cu clericii, a
fost înscris de către Toth şi de către zeiţa scrierii, Seshat, pe frunzele unui arbore sacru, a cărui viaţă
vegetală veşnic reînnoită va purta pentru totdeauna cele cinci nume pe care le alesesem ca mărturie eternă
a regalităţii mele”15.

VI.2. Zeii martori ai numelui

Pe de altă parte, Toth era soţul zeiţei Seshat, zeiţa crierii, sanctuarul comun aflându-se la Hermopolis.
E posibil ca tot aici să se desfăşoare ceremoniile de recunoaştere a celor cinci titluri divine.
Toth era considerat un magistru al scrierii şi implicit al gândirii şi cuvântului, însuşiri pentru care era
considerat un redutabil magician, patronând, după cum era de înţeles, casta magicienilor. În această ultimă
ipostază a fost asimilat de greci cu Hermes, primind numele de Hermes Trismegistos16 în speculaţiile
filosofice alexandrine.

11
Ligia Bârzu/Rodica Ursu, Istoria universală. Orientul antic, vol.I, Ed. Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 1999, p.30
12
Idem, op.cit. Autorii dezvoltă teoria despre cele cinci nume arătând că: „Sigur fac parte din titulatură „cele două stăpâne”,
formulă care apare deja în mormântul lui Semerkhet de la Abydos (M.XD), nbty sau nesut.bit în acelaşi mormânt, ca şi în
mormântul lui Den de la Saqqarah” (ibidem).
13
Este de presupus că opt din cele nouă locuri să fie orificiile naturale ale corpului, nările, ochii şi urechile fiind numărate separat,
nu împreună aşa cum suntem tentaţi să o facem de obicei. La toţi semiţii exista credinţa magică conform căreia prin aceste orificii
duhurile rele pot pătrunde în trup posedându-l.
14
Claire Laiouette, Ramses al II-lea, soarele Egiptului, p.49. A. Osman descriind momentul încoronării şi implicit al numirii în
funcţie arată că: „În momentul încoronării sale, conducătorul devenea purtătorul funcţiei regale divine. Această ceremonie de
încoronare includea purificarea cu apă, ungerea, îmbrăcarea veşmintelor regale, ţinerea sceptrului funcţiei, punerea pe cap a
coroanelor Celor Două Ţinuturi (neagră şi roşie) şi declararea titlurilor sale regale. Regele era uns, nu cu ulei, ci cu grăsimea unui
crocodil sfânt. Aici găsim sursa originală a cuvântului Mesia. MeSeH era cuvântul care desemna crocodilul în Egiptul antic, iar
imaginea cu doi crocodili era folosită pentru redarea titlului suprem, primit de rege în timpul încoronării” (A. Osman, Din Egipt...,
p.250)
15
Claire Laiouette, Ramses al II-lea, soarele Egiptului, p.50. Descoperim aici un alt simbol al veşniciei, prin care numele trebuia
să dăinuie. Frunzele unui arbore considerat sacru, erau, după piatră, păstrătoare ale sacrei amintiri. Palmierul, arborele zeului Thot
şi emblemă sfântă a două nome din Egipt este, după părerea noastră, singurul ales pentru această misiune extrem de importantă.
16
Asupra numeroaselor legături existente între numirile divine la egipteni şi învăţătura esoterică a lui Hermes Mercurius
Trismegistov vezi: Textele sacre ale lui Hermes Trismegistos sau în Cântarea Hermetică, Ed. Univers Enciclopedic,
Bucureşti, 2003; Françoise Bonardel, Hermetismul, Ed. de Vest, Timişoara, 1992

2
 Despre Seshat se cunoaşte că era zeiţa scrisului pentru că era reprezentată având în mână un stilet şi o
tulpină de papirus. Numele ei este întîlnit încă din epoca thinită (3100-2686 î.Hr.), perioadă în care apar
primele statui regale, semn al divinizării de care se bucura faraonul. Seshat îl asista pe faraon în decursul
unor ceremonii. Tot ea „este cea care menţiona în Cartea Vieţii numele fiecărui faraon, probabil în ideea
de a-i eterniza numele în istorie”17. În timp „a fost identificată cu zeiţa Isis, gecii asimilând-o, mai târziu,
cu una dintre muze”18

Cu alte cuvinte, avem de-a face cu doi zei a căror origine se pierde în negura timpului, la fel ca aceea a
numelor date faraonului. Întreg actul cultic viza fixarea titulaturilor19 divine (în final sunt cunoscute trei)
deasupra celor umane (două la număr), în faţa reprezentanţilor de seamă ai imperiului, moment care
reprezenta recunoaşterea divină şi umană a continuităţii regalităţii prin persoana lui Ra întrupat.
De reţinut că titulatura astfel ordonată apare pentru prima dată într-un text de încoronare din Regatul
Nou. Se ştie că „titulatura completă constă din cinci titluri care completează cinci supranume: adică,
marele nume (după care este strigat în cer), nume prescris (nhb), consacrat (sdsr), ferm şi durabil (mnwşh)
şi care se conferă în ziua întronării”20.
17
Florentin Popescu, Divinităţi, simboluri şi mistere orientale, vol.II – Egiptul antic, Ed. Floarea Darurilor, Bucureşti, 2001,
p.158. În plus, „când se pune temelia unui templu, ea sau unul dintre preoţii ei stabileşte cu o sfoară de măsurat schiţa; astfel ea
este şi „stăpâna construcţiilor” (Manfred Lurker, op.cit., p.152)
18
Idem, op.cit.
19
Astăzi se ştie că în perioadele mai vechi, cu siguranţă pe vremea lui Tuthmosis al III-lea (1480 î.Hr.) au existat în total doar
patru titluri regale (cf. Ahmed Osman, Din Egipt. Dezvăluirile originii creştinismului, Ed. Aquila `93, Oradea, 2004, p.21). Chiar
şi aşa, titulaturile indică origine şi ajutor divin. De altfel, ca o paranteză, trebuie menţionat că Osman îl identifică pe Tuthmosis al
III-lea cu David atunci când spune că: „Tuthmosis al III-lea şi nu Avraam, a fost tatăl lui Isa, şi astfel fondatorul celor
douăsprezece triburi ale lui Israel. Prima parte a numelui faraonului, „Tuth” (sau „Thot”) devine „David” în ebraică, cuvânr
folosit pentru „David” în Biblie” (p.18).
20
Ligia Bârzu / Rodica Ursu, Istoria universală. Orientul antic, vol.I, În continuare autorii adaugă: „Patru din aceste nume
însumând titulatura regală apar o dată cu Thutmes I şi sunt atestate la Hatsepsut, Thutmes III şi Horemheb. Ele sunt reluate în
epoca ramesidă (Sethi I, Ramses II, III, IV, VI, IX). Marele nume conţine nume specifice (Hr R + numele lui Horus + m rn f wr;
m + numele lui Nebty; n + numele de încoronare; rn wr + Hr + numele lui Horus + Nbty + numele Nebty + Hr nbw + Horus de
Aur + n + n-sw-bit – (numele de încoronare). În perioada ramesidă se adaugă şi celelalte epitete cum ar fi „Taurul puternic” şi
„Susţinătorul celor două ţări” (Ibidem). Ceva mai jos, Ligia Bârzu adaugă: „între aceste componente, foarte importantă rămâne
rn, care este echivalentul Ka-ului regal divin” (ibidem).

3
VI.3. Cele cinci nume ale faraonului
Primul este numele Horus21, care apare încă din epoca predinastică. Numele îl are în vedere pe rege ca
manifestare terestră (de şoim, pasăre sacră, patroană a oraşului Hierakonpolis, de unde era originar întâiul
rege, NARMER) a lui Horus. RAMSES al II-lea crede că Horus – „taur puternic, plăcut de Maat, domn al
jubileelor ca tatăl său Ptah-ta-tenen” - , voia să evoce dreapta rigoare şi durata infinită a suveranităţii mele,
întâia afirmare de putere”22. Cu alte cuvinte, prima titulatură scoate în evidenţă încarnarea zeului.
Al doilea titlu regal îl constituie elementul Nebty23, adică „Cele Două Stăpâne”, desemnând pe cele
două zeităţi protectoare ale Egiptului de Sus – Nekhbet, cu chip de vultur alb şi Egiptului de Jos – Uto (sau
Uadjet), zeiţa-cobră: dualitatea. E dualul primit într-o singură persoană care îl stăpâneşte mulţumită naturii
sale divine. Petru ramesizi regele este protectorul prin excelenţă, mai ales dacă avem în vedere puternicele
ameninţări de la graniţa Egiptului. Funcţia de apărare a ţării este înscrisă în numele lor, prin urmare se
regăseşte în propria lor esenţă. De aceea, „foarte adesea, după numele de „Cele Două Stăpâne” sau „Horus
de Aur” (cum e cazul pentru Ramses al II-lea) se întâlnesc două epitete: „cel ce ocroteşte Egiptul şi leagă
seminţiile străine”24. Natura celui de-al doilea nume este una de protecţie împotriva ameninţărilor fizice
la adresa Egiptului.
Cel de-al treilea titlu indicat este „numele de aur” (în epocile vechi se găseşte sub formula „numele lui
Horus de aur” – desemnându-l pe Horus victorios asupra lui Seth). Numele apare sub KEOPS, în timp ce
primele titulaturi au fost date deja de Narmer. Şi el reflectă natura de şoim (pneumatică), iar aurul
reprezintă simbolic materia din care este făcut Marele Zeu şi implicit faraonul, singurul care poate avea
acest material în păstrare. În esenţă numele leagă persoana regelui de cea a lui Horus solar şi ceresc.
Natura celui de-al treilea nume face trimitere la exorcizarea răului spiritual din întreg Egiptul pentru că sub
porunca soarelui stau demonii25.
Aşa numitul „nume al tronului” („cel ce aparţine trestiei şi albiei”) – care, începând cu Regatul de
Mijloc, include şi numele Ra26 – este legat de cel de-al patrulea titlu, Nesut-biti, „rege al Egiptului de Sus
şi al Egiptului de Jos”, rege al întregii ţări. El este închis într-un cartuş27 de formă ovală, fiind utilizat ca
amuletă cu rol protector, care înconjoară numele regelui28. Inel regal, cartuş sau ramă pentru numele
regelui, desenul reprezintă soarele care (îşi) protejează numele şi persoana fizică divinului conducător.

21
cf. Constantin Daniel, Civilizaţia Egiptului Antic, p.27-28. „Titlul de Horus îl găsim în titulatura lui Den. Abia la Zoser găsim
formula „Horus de aur”. Trebuie să se sublinieze că abia la Senusret I apare titulatura regală sub forma canonică = cele cinci
componente şi ordinea de succesiune. Un protocol mai complet găsim la faraonul Mentuhotep II, dar fără „Horus de aur” (Ligia
Bârzu/Rodica Ursu, op.cit., vol.I, p.30).
22
Claire Laouette, Constantin Daniel, Civilizaţia Egiptului Antic, p.50
23
cf. Constantin Daniel, Civilizaţia Egiptului Antic p.84
24
Claire Lalouette, Civilizaţia Egiptului Antic, , vol.II, p.120-121. Iată ce spune Ramses al II-lea: „Proclamând dependenţa mea
faţă de cele Două Stăpâne, zeiţele care asigurau în mod ritual protecţia asupra Egiptului de Sus şi de Jos, Nekhbet şi Uadjit,
enunţul următor sublinia rolul meu de apărător al ţării: eram „cel care protejează Egiptul şi leagă ţările străine” (ibidem,
Constantin Daniel, Civilizaţia Egiptului Antic, p.50-51).
25
Textele sacre ale lui Hermes Trismegistos, pp.177-178.
26
cf. Constantin Daniel, Civilizaţia Egiptului Atic, p.31
27
„Definiţia egipteană a universului era „ceea ce este încercuit de soare”. Pentru a arăta probabil că lumea aparţine faraonului,
numele lui era înscris în interiorul acestui „cartuş”. El era rezervat primelor două nume, cele mai importante din cele cinci ale
regelui: „Rege al Egiptului de Sus şi de Jos”, penultimul, şi „Fiul lui Ra”, ultimul” (Claire Lalouette, Civilizaţia Egiptului antic,
vol.I, p.96; v. şi cf. Constantin Daniel, Cultura spirituală a Egiptului Antic, p.354). La toate acestea s-ar mai putea adăuga ca o
completare cele arătate de Ligia Bârzu: „Înscrierea numelui în cartuş şi pronunţarea numelui presupun asocierea persoanei regale
cu alte divinităţi – Thot, Ptah şi Khonsou” (L. Bârzu / R. Ursu, op.cit., vol.I). În acest sens mai vezi şi John Roy, op.cit., p.8-9
28
Hans Wolfang Muller / Eberhard Thiem, Comorile faraonilor, Ed. Aquila`93, Oradea, 2000, p.249

4
 Faraonul îl purta la vedere prins într-un pectoral, la fel ca cel din imaginea de mai jos al lui
SESOSTRIS al II-lea29 din Regatul Mijlociu.

În paranteză fie spus, în inscripţiile hieroglifice, cartuşele care conţin numele regelui se evidenţiază
imediat în text, fapt care a adus o contribuţie fundamentală la descifrarea scrierii.
Imediat, într-un al doilea cartuş, este inclus numele de naştere al zeului, menţinut şi după încoronare.
RAMSES al II-lea recunoaşte în cel de-al patrulea apelativ, numele de încoronare, care-l va desemna
ca rege al Egiptului de Sus şi de Jos. Văzut ca prenume el era următorul: „Puternice sunt adevărul şi
dreptatea lui Ra”. Acestei fraze RAMNSES i-a adăugat ceva mai târziu expresia care-l desemna drept
„Cel pe care Ra l-a ales”, ca un omagiu adus zeului din Heliopolis, aliat cu Amon tebanul, a cărui cult îi va
spori prestigiul30
În fine, începând cu dinastia a IV-a, titlul de „Fiul lui Ra”31 este din ce în ce mai des utilizat. Începând
cu KEFREN, numele de „Fiu al lui Ra”, îl leagă pe faraon de infinita forţă a universului, al cărui cult se
răspândea atunci în toată ţara.
„În titulaturile sale, regele este definit ca „fiu” al multor divinităţi – dar titulatura oficială conţine
numai trimiterea la zeul solar; în acelaşi timp, definirea recurentă a faraonului ca „imagine” a lui Ra
rămâne limitată la titluri. Din numeroasele epitete ce înconjoară numele regelui ca un nimb luminos şi se
modifică de la o inscripţie la alta, putem surprinde diferite tonuri pe care fiecare epocă, cu propria ei
concepţie despre regalitate, a dorit să le accentueze. Epitete precum „Cel ce cucereşte toate ţinuturile cu
braţul său puternic”, sau „Cel ce dă viaţă adevărului şi distruge minciuna”, sau „Nilul Egiptului, care
inundă ţinutul cu perfecţiunea sa” arată ce anume se speră şi se aşteaptă din partea faraonului, dar nu spun
nimic despre personalitatea suveranului”32.
Al cincilea nume din protocol este numele de familie al faraonului, care, conform tradiţiei, denotă
înrudirea cu divinitatea solară: „RAMSES, cel iubit de Amon”. În acest fel, comentează RAMSES al II-
lea, „m-am legat de cei trei mari zei pe care în scurt timp aveam să-i consacru drept trinitatea sacră a
Imperiului: Ptah, Ra, Amon”33.

VI.4. Împărţirea numelor pe categorii

Cele cinci nume le vom împărţi în două categorii. Prima este constituită din titulatura divină, formată
din primele trei verbe de putere: 1. Marele Nume / Horus; 2. Nume precis (nhb) / Nebty – „Cele Două
Stăpâne”; 3. Consacrat (sdsr) / „Numele de Aur” sau „Numele lui Horus de Aur”. A doua categorie este
formată din ultimele două nume şi reprezintă titulatura umană: 4. Numele Ferm (mnwsh) / „Numele
Tronului”; 5. Numele Durabil (mnwsh) / „Numele de familie”.
Figura de mai jos, se încearcă expunerea cât mai clară a rolului important al celor două titulaturi. Se
poate observa cu uşurinţă cum trei sfert din ea trimite la originea divină a faraonului.

29
Idem, op.cit., p.119
30
Claire Lalouette, Ramses al II-lea, soarele Egiptului, p.51
31
cf. coord. Sergio Doadoni, op. cit., p.262-263; Claire Lalouette, op. cit, vol.I, p.23-24. Unul din motivele adăugării unei astfel
de titulaturi ar putea fi acela al decăderii statutului religios al faraonului, conform căruia acesta era identificat cu zeul. Evidentele
imperfecţiuni umane impuneau schimbări în plan teologic, motiv pentru care a fost necesară introducerea apelativului de „Fiu al
lui Ra”.
32
Ibidem, p.263
33
Claire Lalouette, Ramses al II-lea, soarele Egiptului, p.51

5
 Marele nume
Horus

Nume prescris
Nebty -”Cele două Stăpâne” Titulatur ă divniă

Numele consacrat (sdsr)

“Numele de aur” sau “Numele lui Horus de aur”

Numele ferm (mnwsh) Numele durabil (mnwsh)

“Numele Tronului” Numele de familie

Titulatur ă umană

O observaţie succintă ne dezvăluie defapt cât de asemănător este sistemul de alcătuire al numelor la
egipteanul simplu comparativ cu cel al faraonului. Presupunem că cele două s-au dezvoltat împreună,
oamenii căutând să imite cât mai bine posibil, fără a aduce blasfemie, numele faraonului.
Este greu să prezentăm în amănunt toate elementele care alcătuiesc sau formează caracterul divin al
regelui la egipteni, chiar şi atunci când vorbim despre numele de încoronare. Un singuraspect ni se pare cel
mai important atunci când vorbim despre ele, şi anume acela că divinitatea trebuia reflectată prin nume.
Egiptenii erau conştienţi de faptul că puterea numelor faraonului se făcea manifestă atât în plan spiritual
cât mai ales în cel material, dovadă clară a slavei de care se bucura suveranul. În timp lucrurile se mai
schimbă, spiritualităţii oferindu-i-se o mai mare importanţă. Spre exemplu, în titulatura adoptată de
RAMSES I se insistă asupra legăturilor monarhiei cu zeii, renunţându-se parcă la caracterul războinic
caracteristic succesorilor săi: „Horus: taur puternic, cu maiestatea lui plină de sevă. / Cele două Stăpâne:
cel ce apare ca rege, măsurându-se cu Atum. / Horus de aur: cel care întăreşte Adevărul şi Dreptatea în
Ţara-celor-două-ţărmuei. / Rege al Egiptului de Sus şi de Jos; fie puterea lui Ra de-a pururi! / Fiul lui Ra:
RAMSES („Re e cel ce l-a adus pe lume”)”34.
Focul, numele şi uraeus-ul sunt armele mitice ale faraonului. Prin intermediul lor luptă împotriva
răzvrătiţilor, duşmanilor Egiptului sau a uzurpatorilor. Simbolurile reprezintă esenţa faraonului, ca fiu al
lui Ra: focul. Se spune că „focul ţâşneşte din însăşi persoana faraonului, din gura lui, din numele şi uraeus-
ul lui; toate elementele persoanei sale capătă această natură ignee, asemenea tatălui său, Soarele”35. Focul
era asociat cu aurul, metal regal, parte din esenţa lui Ra, de care se bucura pe deplin faraonul şi statuile
zeilor. Aurul şi cercul solar încadrau numele faraonului. Am mai vorbit despre faptul că atât numele cât şi
prenumele „erau încadrate într-un aşa zis cartuş, iniţial o frânghie magică care avea rolul să protejeze
magic pe faraon”36.

VI.5. Faraonul, casa numelui

Din respect amestecat cu teamă sacră, numele faraonului nu era pronunţat, iar atunci când trebuia
numit, în uzanţa comună, se chema sub apelativul „casa cea mare” (de fapt, numele faraon derivă din
cuvintele „pr” – „casă mare”), lucru care face trimitere la trupul faraonului ca templu al lui Ra. Desigur se
recunoaşte prin aceasta că „originea divină a faraonului era proclamată chiar prin numele sale”37. Pe de
altă parte vom înainta ideea conform căreia titlul de „casă” ar fi fost la origine unul matriarhal. Pentru
egipteni el desemna în primul rînd cuvântul „soţie” şi mai apoi cuvântul „adăpost”. Chiar şi mai târziu,
după ce Egiptul devine o mare putere, cuvântul păstreză aura tabuului din trecut. AHMED OSMAN arată

34
Claire Lalouette, op. cit., vol.I, p.76-77. Mai mult, spune autorul, "pe o stelă descoperită în Sinai, el (Ramses I-.n.n.) e numit
„zeul desăvârşit, fiul lui Amon, adus pe lume de Mut, stăpâna cerului, ca să domnească peste tot ceea ce încercuieşte discul solar
(aton)” (ibidem, p.77). Iar pe o altă stelă 2descoperită la Buhen, în Sudan, datând din anul doi al domniei, el este „cel care se
înalţă strălucitor pe tronul lui Horus al celor vii, asemenea părintelui său Ra, în fiecare zi” (Ibidem). Multitudinea apelativelor
aparţinătoare fie unui cult fie altuia denotă neîncrederea faraonului în preoţii acestora, faraonul „străduindu-se să acorde o
importanţă egală cultelor din Heliopolis şi Memfis” (Ibidem).
35
Claire Lalouette, Civilizaţia Egiptului Antic, vol.II, p.137
36
Constantin Daniel, Civilizaţia Egiptului Antic, p.84
37
Ibidem, p.85. Pe bună dreptate atunci că o dată impus, „acest protocol presupune canonizarea marelui nume o dată cu creşterea
puterii faraonului” (L. Bârzu / R. Ursu, op. cit., vol.I, p.30). Şi atunci, cum susţine de altfel Ligia Bârzu, „funcţia principală a
numelui este de a afirma continuitatea şi de a-l situa pe rege în afara atingerii umane” (ibidem).

6
că „nu era politicos a se vorbi despre soţia unei persoane şi nici a se menţiona numele acesteia şi, chiar
dacă aceasta nu avea copii, soţiei trebuia să i se spună „casa”38 soţului ei. Memoriile din mormântul lui
AHMOSIS, fiul lui ABANA, un ofiţer naval care a luptat în bătăliile care a dus la înfrângerea ultimilor
cuceritori hicsoşi din Delta Estică, în secolul al XVI-lea î.Hr., explică foarte clar această folosire a
cuvântului. Relatarea lui AHMOSIS despre aceste campanii conţine următoarea frază: „Acum, când mi-
am stabilit o casă” – adică m-am căsătorit – „am fost luat pe nava faraonului pentru că eram viteaz”39.
Trecerea la patriarhialitate nu schimbă cu foarte mult datele problemei. La fel cum femeia este „casă”,
pentru că din ea se nasc urmaşi, la rândul său, trupul faraonul este „casa” zeului, prin intermediul căruia
purcede în lume deplina spiritualitate.
Desigur supuşii înălţau numeroase laude şi poeme de slavă faraonilor care trebuiau adoraţi, oferindu-
li-se „jertfa buzelor”, un fel de psalmi în care se lăudau faraonul şi numele lui pline de glorie. La fel, de
fiecare dată când numele faraonului era scris, trebuia imediat urmat de urarea: „Viaţă! Sănătate! Forţă!”40
În schimbul adoraţiei regale Egiptul avea parte de binecuvântare şi prosperitate.

VI.6. Titulatura reginei

Mai mult decât atât, nu trebuie uitat că şi numele Marii Soţie Regale i se aduce adoraţie, chiar dacă,
comparativ cu a faraonului este mult limitată. Titululatura reginei „s-a îmbogăţit cu numele definit fără
ambiguitate a zeului: ea este de acum înainte Soţia lui Amon, excluzând orice altă formă divină”41.
Bineînţeles că „titulatura reginelor şi prinţeselor exprimă o anumită concepţie cu privire la puterea
femeilor de obârşie regală din Egipt”42. Marea Soţie Regală nu este identificată cu zeul, ci respectată dată
fiind relaţia specială – de concubină sacră – pe care o are cu zeul, în urma căreia dă naştere faraonului, zeul
încarnat. Nu putem să nu observăm asemănarea dintre acest aspect al religiei egiptene şi creştinism.
Funcţia de Soţii ale lui Amon, cuprinde două titluri prinse în două cartuşe43. Interesant este că atunci
când soţia faraonului rămâne văduvă ea se îndepărtează de la a mai fi Soţia Zeului, ca în cazul lui
HATŞEPSUT (1473-1458 î.Hr.), care a oferit vechea funcţie fiicei sale NEFERURE. Devenind faraon, ea
a trebuit să se comporte ca atare în plan politic şi religios, cu toate că, în ultimul, nu deţinea puterea
completă. Aflăm aceasta din „protocolul celor cinci mari nume primite de ea în momentul ceremoniilor
religioase şi înregistrate de Seşat, „cronica divină”, (în care – n.n.) nicicând nu a figurat titlul de „Taur
puternic” acordat tuturor suveranilor masculini, iar calificativele vor fi tratate cu scrupulozitate la feminin,
tot aşa cum Amon a recunoscut-o mereu în mod public ca pe „fiica sa”44. Chiar şi numele de
HATŞEPSUT a fost schimbat în MAAKARE. Dată fiind perioada istorică nesigură, pe o coloana de la
Deir el-Bahari se „poartă totuşi numele celei care le-a consacrat, însoţite de titlurile sale de faraon”45. Mai

38
În acest sens, Osman afirmă sinonimia între cuvintele ebraice şi egiptene care fac în acelaşi timp trimitere la femeie şi locuinţă,
respectiv a zeului. „Cuvântul care însemnă „fiică” şi cel ce înseamnă „casă” erau scrise în acelaşi fel, b-t, în ebraica timpurie, fapt
care a lăsat loc greşelilor pentru oricine nu cunoştea egipteana. Pentru un egiptean, cuvântul „xasă” era de asemenea folosit – şi
încă este – pentru a face referire la soţie: pentru un evreu, acest cuvânt însemna fie „casă” în sens de clădire sau „gospodărie”
(Ahmed Osman, Moise faraonul Egiptului. Misterul lui Akhnaton este elucidat, p.60). Cu alte cuvinte „casa” este locul/locuinţa
bărbatului.
39
Ahmed Osman, Din Egipt. Dezvăluirea originilor creştinismului, p.41, n.3
40
Constantin Daniel, Civilizaţia Egiptului Antic, p.91. De asemenea vezi şi comp. cu p.221-222
41
Christiane Desroches Noblecourt, op. cit., p.118. După Vercoutter titulatura avea un scop politic: oprirea influenţei clerului lui
Amon. „Pentru a anihila această tendinţă, faraonii au încercat să restrângă influenţa marilor preoţi creând un nou titlu religios,
acela de „Soţie a Zeului” sau de „Divină Adoratoare a lui Amon”. Această divină adoratoare va fi întotdeauna o prinţesă regală.
Dar rezultatul a fost că divinele adoratoare vor lua puterea marilor preoţi, fără a se dovedi mai fidele puterii centrale decât aceştia”
(Jean Vercoutter, op. cit., p. 103).
42
Ligia Bârzu / Rodica Ursu, op. cit., vol.I, p.31. În continuare autoarea arată că „titulatura complexă cunoscută bine în Regatul
Mijlociu, iconografia particulară (coroana cu pene, coafura hotharică, asocierea cu sistra şi menat, tema theogamiei, ca şi alte
detalii) au făcut-o pe Laura Try să dezvolte tema dublei legitimităţi a regelui – după tată ca Horus (în egală măsură, fiu şi Osiris
renăscut) şi după mamă prin asocierea cu Hathor şi prin funcţia ei de zeiţă ca soţie a zeului şi de purtătoare şi transmiţătoare a
sacralităţii regelui. Dovada statutului foarte înalt al femeilor regale o constituie ascensiunea la tron a unor regine (ca Hatşepsut şi
Meritaten – fiica cea mare a lui Amenhotep IV) al căror nume de întronare este cunoscut (nh-phr-wr = Semenkhare) prin date de
la Amarna, Gurob şi Analele Suppiluliuma” (ibidem).
43
Christiane Desroches Noblecourt, op.cit., p.119
44
Ibidem, p.132-133
45
Ibidem, p.133

7
târziu, THUTHMES al III-lea (1504-1450) din resentimente contra mătuşii sale a dat ordin ca „numele de
HATŞHEPSUT să fie şters de pe morminte şi l-a înlocuit fie prin al său, fie prin numele tatălui sau
bunicului”46. În fine, pe „o inscripţie de la Assuan, nu departe de carierele de granit roz de unde au fost
extrase (coloanele de la Deir el-Bahari – n.n.), îi atribuie intendentului reginei, SENENMUT, paternitatea
acestei iniţiative: el îi conferă Stăpânei sale titlurile de Soţie a Zeului, Mare Soţie Regală, şi o reprezintă
înveşmântată cu o rochie lungă şi purtând pe cap două pene înalte”47.

46
Jean Vercoutter, op. cit., p.80. Acelaşi aspect îl subliniază şi John Roy, op.cit., p.55-56, Pentru aprofundare, vezi capitolul III:
”Gloriana”, p.39-56
47
Christiane Desroches Noblecourt, op.cit. Noblecourt are dreptate atunci când sub forma unei concluzii arată în continuare că
„aceasta însemna recunoaşterea faptului că ea nu se urcase în mod personal şi material pe tron în momentul pregătirii acestor
monoliţi. Mărturisiri atât de ambigue ne determină să constatăm că regina a acţionat efectiv ca un stăpânitor al ţării încă din
copilăria lui Tutmosis al II-lea, dar că la început şi pe plan oficial ea era investită doar cu funcţia de regentă” (ibidem).