I.

Marin Sorescu, între neomodernism şi postmodernism

“Poezia a fost pentru mine întotdeauna ceva foarte înalt, aproape sfânt. Acea cantitate
infimă de fiinţă care, după spusele lui Platon, are veşnic în jurul ei o infinitate de nefiinţă. Am
căutat să apăr fiinţa ei1”.

Personalitate remarcabilă a literaturii române, scriitor „total”, după propria-i mărturisire,

Marin Sorescu păşeşte încrezător pe scena literaturii contemporane, hotărât să-i schimbe parcursul.
De altfel, fiecare lucrare care se referă la literatura postbelică, îl plasează pe Marin Sorescu pe un
piedestal ca un reprezentant de seamă al generaţiei’60, ca o figură marcantă a poeziei româneşti
datorită rolului decisiv pe care l-a avut în recuperarea adevăratei literaturi.
Marin Sorescu se înscrie în noul modernism prin lirismul său caracterizat prin ironie,
fantezie, comunicare directă, prin „verva şi comicăria limbajului”2. El face parte, după opinia lui
Marin Mincu, „din familia lui Caragiale şi a lui Ionescu dar este şi un continuator al lui Heliade şi al
cronicarilor munteni. Reacţia sa lirică acută la contactul cu existenţa îi conferă actualitatea
permanentă a mesajului, de aici şi priza la contemporani. Stilul sorescian e un mod ironic de a
vedea lumea, dar si o cale de corectare a ei.”
Poezia lui Marin Sorescu a pus în umbră literatura angajată politicii comuniste, a denunţat,
prin ironie subtilă şi gravă, dogmatismul “obsedantului deceniu”, redând speranţa într-o literatură
care să poată continua firesc tradiţia interbelică. Este un poet care „refuză deopotrivă planul
referenţial şi transcendent al literaturii, limitându-se la operaţiuni textuale pe o tradiţie pre-
existentă”, anticipând o scriitură „intertextuală şi deconstructivistă”3.
Marin Sorescu „s-a impus printr-o nouă modalitate a scriiturii” 4, fiind, ca şi Nichita
Stănescu, un poet intelectualizat, „de factură extrem de modernă”, urmărit de „idei”, receptiv „la o
anumită experienţă poetică de circulaţie europeană” 5. A fost considerat „cel mai ambiţios prin
aspiraţia către ipostaza scriitorului total” 6 care s-a străduit să aducă în literatură un suflu nou,
manifestat atât în „poemele şi proza risipite prin publicaţii, cât şi într-o formă ironică, disimulată de
critică literară, încât pare ea însăşi tot un joc al imaginaţiei”7.

1
Marin Sorescu, Unde rămăsesem? în Singur printre poeţi, Editura Junimea, Iaşi, 1972, p. 8.
2
Eugen Simion, Scriitori români de azi, Editura David-Litera, Bucureşti-Chişinău, 1998, p.132.
3
Maria-Ana Tupan, op.cit., p.13.
4
Ştefan Augustin Doinaş, Poeţi români, Editura Eminescu., Bucureşti, 1999, p.87.
5
Ibidem, p. 40.
6
Maria-Ana Tupan, op.cit., p. 7.
7
Ibidem.

1
 Talentul literar al lui Marin Sorescu s-a dovedit a fi înnăscut, chiar ereditar (tatăl său,
Ştefan Sorescu şi fratele său, George Sorescu au scris versuri), manifestându-se de timpuriu prin
originalitate, spontaneitate, dar şi prin varietate. Încercările literare timpurii, cuprinzând epigrame,
sonete, un fragment de roman (Ion Bulzeşteanul), poemul istoric Expatratiatul, pasiunea pentru
culegerea folclorului, precum şi traducerile din clasicii ruşi, prefigurează vasta operă a artistului de
mai târziu.
Marin Sorescu publicã prima poezie în 1957 în “Viaţa studenţească”, este cel mai tradus
dintre poeţii români, în peste 50 de ediţii, fiind chiar o mare speranţã de universalizare deplinã a
literaturii române.
Sorescu este „un intelectual serios care meditează la ceea ce scrie şi scrie învăluind
tragicul, sublimul, grotescul în plasa fină a ironiei. (...) Poezia lui este, în fond, o meditaţie tristă,
însă meditaţia îmbracă o haină de fantezie înşelător surâzătoare” 8, afirma criticul literar Eugen
Simion, încercând să scoată în evidenţă calitatea de mare poet a lui Marin Sorescu.
Marin Sorescu este poetul „în care bănuim un timid şi un sentimnetal” care „pătrunde fără
ezitare într-un univers literar şi cu o agresivă familiaritate, îl parodiază”. Este „un virtuoz al ironiei
intelectuale” care abordează „marile teme şi mituri ale artei ” 9. El „se considera mai întâi om şi apoi
poet”10: Nu ţin atât de mult la poeziile mele, cât ţin la ideile mele- spune în „Scânteia tineretului”
din 29 iulie 1967; creator al unei poezii raţionale, originale, poetul „nu participă la propria-i poezie,
ci o construieşte rece şi raţional, cu detaşare până la totala obiectivizare.”11.
Apariţia primului volum de poezii parodice Singur printre poeţi din 1964, constituie un
eveniment spectaculos în contextual anilor’60. Poetul vine cu o forţă înnoitoare, confirmată şi de
volumele ce au urmat: Poeme, 1965, Moartea ceasului, 1966, Tinereţea lui Don Quijote, 1968,
Tuşiţi, 1970, Unghi, antologie, 1970, Suflete, bun la toate, 1972, La Lilieci, I-VI, 1973-1998, Astfel,
1973, Norii, 1974, Descântoteca, 1976, Sãrbãtori itinerante, 1978, Fântâni în mare, 1982, Drumul,
antologie, 1983, Apã vie, apã moartã, 1987, Ecuatorul şi polii, 1989, Poezii alese de cenzurã, 1991,
Poezii, ed. def., I-II, 1990-1993, Traversarea, 1994, Puntea (Ultimele), 1997, Scrinteala vremii,
1997, Efectul de piramidã, 1998, Încoronarea, 2000, Sãgeţi postume, 2002.
Poeziile lui nu sunt doar creaţii vesele, parodice şi deloc facile cum ar părea la prima
vedere, ci sunt încărcate de substanţă meditativă şi dramatică, au o “vervă maliţioasă... pe fond de
ironie amară” (D. Micu) sau sunt, cum şi autorul mărturiseşte, “tumbe printre silogisme”.

8
Eugen Simion, op.cit., p. 137.
9
Oana Cătătlina Popescu, Marin Sorescu- vinovat fără vină, Editura Princeps Edit, Iaşi, 2003, p. 7.
10
.Ibidem.
11
Oana Cătălina Popescu, op. cit., p. 23, apud Gh. Boris Lungu, Receptarea în epocă a poeziei lui Marin Sorescu,
1964-1989, Editura Fundaţiei „Marin Sorescu”, 1998,

2
 Parodiile din primul volum, Singur printer poeţi, create în spirit ludic şi ironic, au atras
atenţia şi au captivat un număr mare de cititori. Autorul parodiază creaţii ale marilor poeţi români şi
străini, precum: Al. Macedonski, T. Arghezi, N. Stănescu, M. Beniuc, La Fontaine sau C. Baudelaire
ş.a. O parte dintre autorii parodiaţi aici sunt contemporani cu poetul (Maria Banuş, Nina Cassian,
Veronica Porumbacu, Adrian Păunescu, Nichita Stănescu etc.), însă sunt prezente şi nume ilustre
din literatura română (Tudor Arghezi, Alexandru Macedonski), dar şi din cea universală (La
Fontaine, Charles Baudelaire, Pablo Neruda, François Villon).
Parodierea poemului Noapte de decemvrie a lui AlexandruMacedonski, prin poezia
Noapte de octombrie, ironizează aspiraţia spre absolut a acestui poet şi damnarea artistului, în
general: „Azi-naopte, pe la două, visasem că-nviasem, / Prin nu ştiu ce minune, nu pot să-i explic
felul, / Dar ştiu că mă trezisem, de-odat, şi mă sculasem, / Coşciug, cavou, morminte în urmă le
lăsasem/ Şi mă-ntorceam acasă, pe gânduri, de la Belu. (...)
Începând cu volumul Poeme (1966), poeziile sale sunt dominate de ironie şi autoironie,
sugerând, aparent, o îndoială a propriilor capacităţi, astfel că sunt construite pe principiul analogiei
cu o poveste, o idee sau un autor foarte cunoscut. Astfel poezia Shakespeare rememorează eroii de
referinţă ai operei marelui scriitor (Hamlet, Iulius Caesar, Antoniu, Cleopatra, Ofelia, Richard al III-
lea) folosind un ton neutru, dar care glorifică valoarea pieselor.
Volumul Poeme(1964) marchează începutul unei direcţii contemporane a antipoeziei
româneşti şi „aduce propriile interpretări paradoxale ale mitologiei universale sau naţionale, privind
creaţia lumii, arta, moartea, destinul, raportările generale ale omului cu relativul şi absolutul,
efemerul şi eternul, idealul şi fenomenalul”. Expresia e simplă, tonul prozaic, familiar şi clar; e
promovat poemul eseistic şi chiar didactic; din viaţa cotidiană sunt extrase poezie şi semnificaţii
generale, uneori prin asociaţii.12
În volumele Moartea ceasului (1966), Tinereţea lui Don Quijote (1968), Tuşiţi (1970), Unghi
(1970), Suflete, bun la toate (1972), Astfel (1973), Norii (1975), „alienarea, reificarea,
automatizarea existenţei, platitudinile sociale, psihologice, morale şi logice sunt abordate din
perspectiva unui eu detaşat.”13 Exemple
Descântoteca (1976) e „o autobiografie susţinută de vechi tipare psiholingvistice şi
mitologice ale satului din Oltenia tradiţională... Sub aspect formal, interesează versul ca antivers”.
Teatrul său este „poematic, parabolic şi arhetipal”14: Iona (1968), Paracliserul (1970),
Matca (1972). Există nervi şi Pluta Meduzei „sunt satire ale fenomenelor contemporane de
12
Marian Popa, Marin Sorescu, în Dicţionar de literatură română contemporană, ediţia a II-a, Editura Albatros,
Bucureşti, 1977.
13
Ibidem.
14
Ibidem.

3
relativizare a unor valori spirituale”
Hexalogia La Lilieci (1973-1998) cuprinde poezii scrise într-un grai oltenesc, în care
termenii regionali compun fraza ţărănească şi, totodată, un autobiografism cu tipuri umane şi
năravuri din lumea satului: “Toate secretele ies acum la iveală, ca untdelemnul,/ Cine cu cine mai
trăieşte, poveşti cu ibovnici, certuri pe mejdine,/ Tot ce a fost mai colorat în comună, de un an
încoace” (La strigat). Este o lume în care comunicarea dintre personaje este familială, motivaţiile
lor fiind un prilej de disecare a mentalităţii unei întregi colectivităţi. “Naratorul” Sorescu îl ia
complice pe cititor căruia îi împărtăşeşte aceste reconstituiri “tandre, pasionale, detaşate, cinice,
ironice, scormonitoare, groteşti”, iar satul natal, Bulzeşti, devine o imagine holografică a Lumii, un
spaţiu al genezelor şi descendenţelor fabuloase. În La Lilieci, „triumfă poezia realităţii şi se renunţă
la parabolă”15. Marin Sorescu renunţă la toate mijloacele de seducţie lirică (de la muzicalitate la
metaforă) şi întoarce poemul spre epic şi istoric. Poetul evocă diverse scene din viaţa satului
oltenesc într-o exprimare simplă, specifică zonei, invitându-ne să descoperim şi singuri ce
frumuseţi morale nemaivăzute, ce bucurie a vieţii, ce jocuri subtile se ascund în aparent banala
existenţă a ţăranilor.

Poeziile din ultima parte a vieţii sale au încărcătura unui tragism impresionant, provocat de
înţelegerea profundă şi dureroasă a naturii omeneşti, a condiţiei de muritor a fiinţi umane, cum
învederează poezia Scară la cer: “Deşi am slăbit îngrozitor de mult,/ Sunt doar fantoma celui ce am
fost,/ Mă gândesc că trupul meu/ Este totuşi prea greu/ Pentru scara asta delicată/ - Suflete, ia-o tu
înainte,/ Pâş! Pâş!”. Scară la cer face parte din volumul Puntea, numit astfel pentru că aceste creaţii
au fost dictate soţiei sale în timp ce poetul se afla pe patul de suferinţă, înaintea morţii. Simţindu-se
pe puntea care leagă viaţa de moarte, Soresu a avut tăria morală de a accepta ideea sfârşitului
iminent şi de a-l exprima liric în această poezie.
Marin Sorescu poate fi considerat un precursor al literaturii postmoderne prin utilizarea
tehnicilor şi procedeelor specifice acesteia încă dinainte de anii’ 70. Poetica lui „a constituit
un model de subminare a structurilor lirice, de persiflare a lor în linia celui mai pur
postmodernism”16.
Postmodernismul românesc “nu este creat de generaţia ’80, primele semne de despărţire de
modernitate le-au anunţat întâi Nichita Stãnescu În dulcele stil clasic, şi Marin Sorescu o datã cu
ciclul La lilieci”. Şi Eugen Simion afirmă că Marin Sorescu este „primul spirit postmodern care
încearcă să recicleze toate stilurile, chiar în plan existenţial si să reconstruiască un concept literar”.

15
Nicolae Manolescu, Literatura română postbelică.Poezia, Editura AULA, Braşov, 2001, p. 163.
16
Radu C. Ţeposu, Istoria tragică şi grotescă a întunecatului deceniu nouă, Editura Eminescu, 1993, p. 11.

4
Adevărat inovator al discursului poetic, Marin Sorescu, împreună cu Nichita Stănescu, a eliberat
poezia româna contemporană de nişte complexe de inferioritate nemeritate, afirmându-şi
independenţa creatoare17. Limbajul poetic sorescian, folosea din plin mijloace „democratice” de
comunicare, dovedindu-şi accesibilitatea nemaiîntâlnită: „Rugina umblă din casă în casă/ Căutând
oamenii de fier –/Dimineaţa aceştia/ Trebuiau să se tragă unii pe alţii/ Cu un cârşig/ Urc sub
dărâmăturile ruginii./ De aceea oameni nu mai voiau/ Să fie oameni de fier./ Şi am văzut grupuri
întregi/ De oameni mecanici/ Care, scârbiţi de orice fel de maşină,/ se întorceau în carnea
strămoşească/ Pe jos.” (Roboţii).
Reconstruirea narativă a autorului Regelui Lear într-un colaj de titluri şi parafraze,
deopotrivă solemnă şi ironică (şi ludică) denotă gustul postmodern pentru jocul literar. Trebuiau sa
poarte un nume, pe lângă sentimentul de veneraţie, ascunde o atitudine ironică faţă de patetismul
exagerat al comentatorilor care i-au atribuit poetului Eminescu funcţii exagerate şi, confundindu-l
cu istoria, cu neamul, i-au distrus identitatea. Profanarea numelui lui Eminescu se face şi prin
sacralizare excesivă. Prin procesul de depoetizare a poeziei, autorul ia în răspăr marile simboluri
lirice. Tehnica depoetizării (de fapt a repoetizarii prin anularea clişeelor lirice) va fi continuată şi
perfectionată pâna la ironicul, demitizantul şi ludicul postmodernist în Moartea ceasului (1966),
Tineretea lui Don Quijote (1968), Tusiti (1970), Altfel (1973).
Lirica sa a stârnit numeroase controverse între scriitorii vremii. Astfel, Mircea Cărtărescu nu
“gustă” creaţiile poetice ale hexalogiei şi afirmă că “un singur poem, oarecare, spune tot ce a avut
poetul de spus”, dar îi recunoaşte „afinităţile” postmoderne ”. „La lilieci poate fi o scriere
postmodernă, dar te întrebi dacă şi ea este poezie” 18. Marin Sorescu, în acelaşi spirit ludic şi
parodic, îşi apără anticipat creaţia, despre care scrie în Jurnalul intimi: “Puţin îmi pasă mie/ De
noutăţile voastre./ Eu vin cu noutăţile mele”.
Ironia, „care ascunde întotdeauna un sâmbure de adevăr”19, demitizarea, jocurile limbajului,
parodierea realităţii şi anecdoticul parabolic, produc despărţirea de modelele modernităţii şi intrarea
în postmodernitate. „Cu o generaţie înaintea optzeciştilor, Sorescu vine cu aparenţa prozaică şi cu
intertextul. Pe scena lui lirică este o mare înghesuială de personalităţi: Leda, Shakespare, Don Juan,
Corbul lui Poe, Adam şi Eva, Troia, Meşterul Manole, Laocoon, Atlantida, Wilhelm Tell şi altele.
Poetul le tratează în manieră burlescă (le trage de mustăţi, le arată limba, le dă bobîrnace, îi
dezbracă în pielea goală sau le sileşte să schimbe hainele între ele)”20
Flacăra liricii lui Marin Sorescu s-a aprins în neomodernism, dar şi-a păstrat energia

17
Traian Coşovei, Marin Sorescu – vocea din burta chitului, în „Luceafărul de dimineaţă”, nr. 6/ 2008.
18
Mircea Cărtărescu, op.cit., p. 315.
19
Mircea A. Diaconu, Poezia postmodernă, Editura AULA, Braşov, 2002, p. 8.
20
Nicolae Manolescu, op.cit., p. 185.

5
creatoare până la porţile postmodernismului.

Poetul transformă banalul cotidian într-o parabolă despre condiţia umană. Mersul
cu liftul, de exemplu, devine, dintr-un act banal, un act existenţial, călătoria reprezentând viaţa
umană, iar finalul ei trimite spre iminenta moarte.
Ilustrarea vieţii cotidiene, obişnuite este redată de versurile: “Liftul trebuia să oprească la
trei/ Am apăsat doar pe buton,/ Fără nicio tresărire.// N-a oprit nici la patru/ Şi nici la cinci..." , iar
aluzia la sensul existenţei umane, cu finalul ei inevitabil, transpare din: ,Au rămas în urmă toate
uşile/ Prin care se putea trăi/.../ Liftul a ieşit prin acoperiş, / Fum pe coş" etc. (La ceruri, din Suflete,
bun la toate). Şi exemplele sunt numeroase: la un restaurant cu autoservire sunt “servite” elemente
ale cadrului celest: “Ţineţi cu amândouă mâinile/ Tava fiecărei zile/ Şi treceţi pe rând/ Prin faţa
acestui ghişeu.// Este destul soare/ Pentru toată lumea,/ Este destul cer,/ Este destulă lună." (Cu o
singură viaţă din Fântână în mare), iar exerciţiile de gimnasitică devin elemente constitutive ale
vieţii: “Toţi facem salturi mai mult sau mai puţin mortale/ La bârnă şi la sol - şi la infinit, vreau să
spun la paralele" (Garoafe din Sărbători itinerante).

Lirica lui Marin Sorescu este marcată de dimensiunea ludică, spectaculară, poetul, fiind
fascinat de toate aspectele vieţii – „nimic din ce e omenesc nu i-a fost străin” – s-a jucat
„monstruos” cu jocurile de cuvinte”21.
Plăcerea jocului este prezentă nu numai în cărţile pentru copii (Unde fugim de acasă? şi
Ocolul infinitului mic pornind de la nimic), ci în întreaga sa creaţie. Marin Sorescu se “joaca” pur
si simplu cu reguli pe care si le impune singur. Sub semnul ludicului, luat chiar în sensul cel mai
cuprinzător, stau foarte multe dintre operele lui Marin Sorescu, scriitor deschis spre lume, spre
spectacolul ei infinit şi el se amuză copios în faţa fatuităţii, caducităţii şi vacuităţii existenţei umane.
Începând cu Singur printre poeţi, continuând cu Poeme, Moartea ceasului, Tuşiţi, Tinereţa
lui Don Quijote şi La Lilieci, Marin Sorescu îşi păstrează aceeaşi vervă spectaculară, aceeaşi
„poftă” de a se juca cu cuvintele.
Ca într-un joc scenic, Marin Sorescu este actorul, dar şi spectatorul lumii: „Am văzut lumină
pe pământ, / Şi m-am născut şi eu / Să văd ce mai faceţi ”.
Reconstruirea narativă a lui Shakespeare într-un colaj de titluri şi parafraze, deopotrivă
solemnă şi ironică (şi ludică) denotă gustul pentru jocul literar. Trebuiau sa poarte un nume, pe
lângă sentimentul de veneraţie, ascunde o atitudine ironică faţă de patetismul exagerat al
comentatorilor care i-au atribuit poetului Eminescu funcţii exagerate şi, confundându-l cu istoria, cu
21
Oana Cătălina Popescu, op. cit., p. 23.

6
neamul, i-au distrus identitatea. Profanarea numelui lui Eminescu se face şi prin sacralizare
excesivă. Prin procesul de depoetizare a poeziei, autorul ia în răspăr marile simboluri lirice.
În poezia Vis (din Moartea ceasului) Marin Sorescu, ne propune o alegorie a scrisului şi a
modului în care elementele referenţialităţii sunt transferate de imaginaţia creatoare în spaţiul
textului liric. Evident, totul este aşezat sub semnul ludicului, al jocului impregnat de însemnele
oniricului. Viziunea lirică ne transmite senzaţia de agitaţie, de îmbulzeală ce se produce la porţile
poemului: „În faţa casei în care convieţuiesc cu mine însumi/ Era o agitaţie nemaipomenită/ Toată
omenirea se adunase acolo/ Şi voia să treacă prin versurile melel/Eu abia puteam stăvili valurile de
oameni,/ Alergam de colo colo, asudat tot,/ Şi împărţeam bonuri de ordine".
Finalul pune în lumină, în cheie parodică, avatarurile
sentimentului iubirii: "Nişte femei foarte frumoase/ Ţineau de patru
colţuri deşertul Gobi/ Şi voiau să mi-l deie cadou./ Le-am mulţumit
emoţionat şi l-am primit,/ Cu toate că mai fusesem îndrăgositit". Se remarcă în această poezie
transpunerea în registru oniric şi ludic a unei probleme de poietică (legată de facerea textului).
Existenţa umană este văzută, la Marin Sorescu în termenii unui joc de şah: „Eu mut o zi
albă, / El mută o zi neagră./ Eu înaintez cu un vis,/ El mi-l ia la război.” (Şah). De fapt, multe dintre
poemele lui Marin Sorescu se referă la joc: Popice, Bile şi cercuri, Jucării etc.
O poezie a ludicului spectacular este Jucării (din volumul Tinereţea lui Don Quiiote),
remercabilă prin amestecul de ludic şi
de gravitate, ori, mai bine spus, prin transpunerea jocului în registru grav.
Din această intervertire a termenilor rezultă lirismul în dimensiunea
sa cea mai profundă şi autentică: "Noi care suntem îngrozitor de mari,/
Care n-am mai căzut pe gheaţă/ Dintre cele două războaie,/ Ori dacă
din greşeaIă am alunecat vreodată,/ Ne-am şi fracturat un an,/ Unul
din anii noştri importanţi şi ţepeni/ De gips / O, noi cei îngrozitori de
mar/l Simţim câteodată/ Că ne lipsesc jucăriile".
Jocul este perceput de autor ca o eliberare de constrângerile spaţiului
şi ale timpului, ca pe o evaziune din strânsoarea determinismelor de
orice fel, ca pe o revanşă utopică a imaginarului în faţa unui real
împuţinat, cu dimensiuni restrânse ca semnificaţie şi relief: "Avem lot
ce ne trebuie,/ Dar ne lipsesc jucăriile/ Ne e dor de optimismul inimii
de vată a păpuşilor/ Şi de corabia noastră/ Cu trei rânduri de pânze,/
Care merge la fel de bine pe apă,/ Ca şi pe uscat”.

7
 Spirit activ şi neliniştit, Marin Sorescu valorifică în poezia sa resursele expresive ale
limbii române, dovedeşte o abilitate poeticã remarcabilã, având capacitatea de a trece prin diverse
registre ale limbii, folosind un vocabular poetic foarte flexibil. Sorescu avea, pe lângă dăruirea
totală faţă de limba maternă, şi harul înnăscut de a o modela cu unelte autonome şi după o tehnică
proprie. Ingeniozitatea lingvistică de care dispune îl îndeamnă la o metamorfozare intenţionată a
limbajului poetic, eliberând poezia de orice constrângere şi îmbrăcând-o în versuri foarte limpezi,
dar enigmatice. Referindu-se la limbajul poetic sorescian, prozatorul Fănuş Neagu spunea ca Marin
Sorescu “avea frumusetea verbului romanesc, a perfectului simplu, făcând din limba română
instrumentul de înţelegere cu zeii.”
Limbajul „familiar, de o candoare copilărească”22, deposedat de „figuri”, conduce la o
desolemnizare a stilului. El nu modifică lumea, ci perceptia asupra lumii şi asupra modului său de a
se exprima.Dincolo de felul în care o spune, poezia sa redefineste universul. Chiar si în paginile de
critică literară, de eseistică (adevărate poeme în proză si acestea, de cele mai multe ori!) stilul este
acelasi – un stil oral, voit informal, demonstrând însă un „simt al limbii” cu totul deosebit. Sub
aparenţa limbajului comun, simplu, scriitorul îmbină concretul cu abstractul, sacrul cu profanul,
poezia cu prozaicul, invitând cititorul la „Spectacolul Lumii”. Fiecare poezie e un spectacol în
care cuvintele joacă roluri diverse (Ma aflu-n groapa cu cuvinte, / În care nu te joci:/ Nu-s numai
lei, ca la Samson, / Ci tigri, lupi şi foci.// Răcnesc la ele, le lovesc/ Cu pumnul peste falcă, /Dar ele
iaraşi se reped/ Şi-mi smulg câte o halcă. (În groapa cu cuvintei); N-am luat cu mine/ Decât o carte
subţire/ Aşa ca o frunză/ Aşa ca o viată de om./ M-am gândit c-o să mă doară spinarea./ C-o să mă
doară numele/ Care-o va căra” (Povară);)
Poemele sunt presărate cu ironie şi umor, dar sub această mască se ascunde tragicul: „Ma
uit la toate lucrurile/ De doua ori./ O data ca sa fiu vesel,/ Şi o dată ca să fiu trist.// Copacii au un
hohot de râs / În coroana de frunze/ Şi o lacrimă mare / În radacină.” (De două ori)
Îmbinând relativul cu absolutul, efemerul cu eternul, concretul cu abstractul, Marin Sorescu se
foloseşte de un lexic demitizant şi persiflant pentru a dezvălui condiţia poetului în lume: “Am
încălţat cu pantofii mei/ Drumul./ Cu pantalonii am îmbrăcat copacii/ Până la frunze./ Haina i-am
pus-o vântului/ pe umeri./ Primului nor care mi-a ieşit în cale/ I-am pus în cap pălăria mea veche."
(Portretul artistului).

Primele volume de poezii ale lui Marin Sorescu sunt creionate într-un limbaj accesibil,
comun, chiar familiar; poezia se alcătuieşte sub forma unei poveşti, cu un tâlc descoperit abia la
urmă .Discursul liric are de fiecare dată un final surprinzător, o poantă care schimbă dintr-o dată
22
Daniela Petroşel, op. cit., p. 210.

8
întreaga perspectivă asupra poeziei. Poetul pare a nara ceva, de obicei o întâmplare comună, apoi,
pe nesimţite, alunecă spre un simbol profund: „Cred că m-am îmbolnăvit de moarte / Într-o zi/
Când m-am născut” (Boala); „Mie mi s-a omorât timpul,/ Onorată instanţă" (Pricina),
Marin Sorescu scrie curajos texte în care scoate într-o nouă lumină nefericirea si drama
vieţii clasei ţărănesti, întotdeauna aflate sub roata istoriei. Expresia este directă, neacoperită de o
stilistică încifrată, în texte ca Muzeul satului (“Din viaţa acestor oameni / Lipsesc mai multe secţii, /
Iar altele, cum ar fi / Bunăstarea materială, fericirea şi norocul / În istorie, / Sunt slab
reprezentate…”) Relaţia cu istoria, cu spectacolul vieţii şi al morţii, deschiderile spre cosmic apar
transcrise într-un cod al cotidianului imediat accesibil, fără nelinişti aparente.
Versurile din volumul Apă vie, apă moartă  sînt ecoul unei înscenări a iubirii  din volumul
Descîntoteca.  În Cu toate că… se remarcă un contrast ridicol între particularităţile celor doi
parteneri: „Eu nu mă mai satur de vechii greci”; „Nu te mai saturi de stofe, de rochii”.
Ca toate celelalte „mituri”, si erosul este desacralizat. Elementele cosmice (luna) capătă
valenţe umane, fiind marcate de trecerea ireversibila a timpului: “Si luna are cearcăn ca o lampă/
Care-un amor tîrziu a privegheat”.
Versurile din Ecuatorul si polii  compun o poezie care se scrie singură, mai exact, o poezie
trăită, care se face sub ochii cititorului: „Visele mele cu tine stiu să le caut/Sunt peste tot, dulci si
lipicioase/ Ca polenul. M-ai învăluit în polenul/ Celei mai frumoase flori,/ Care nici n-are nume – 
si sînt ca o albină,/ Care nu mai vrea să se întoarcă la stup/ Face mierea la fata locului –  / Si o
mănîncă ea cu floarea./ «Cu Floarea?»/ «Cu Floricica». / Te si botez cu ocazia asta, din nou” (În
arcul de senzatii).
Şi mitul erotic, ca şi celelalte, are în poezia lui Marin Sorescu, o interpretare neasteptată. Don Juan devine,
din adorat al femeilor, şoarece de biblioteca, refugiindu-se în lumea cartilor pentru a scăpa de lumea austeră a femeilor:
"După ce le-a mâncat tone de ruj,/ Femeile,/ înşelate în aşteptările lor cele mai sfinte,/ Au gasit să se razbune/ Pe Don
Juan." Placerile lui Don Juan sunt acum de altă natură, livreşti, dar dobândite cu aceeasi tehnică specifică dragostei: "Nu
mai mangaie decat editii rare,/ Cel mult brosate/ Nici una legata în piele,/ Decât parfumul budoarelor,/ Praful de pe
antici/ I se pare mult mai rafinat." Cruciada impotriva lui are efecte neasteptate, colaterale: "Iar ele îl aşteaptă./ Otravite-
n cele cinci simţuri - asteaptă,/ Şi dacă Don Juan si-ar ridica ochii/ De pe noua lui pasiune,/ Ar vedea-n fereastra
bibliotecii/ Cum zilnic este înmormantat cate un soţ iubitor,/ Mort la datorie,/ În timp ce-şi săruta soţia/ Din greşeală."
(Don Juan, volumul Tuşiţi).
Într-o poezie cu acelaşi titlu, din volumul Astfel, „literatura şi dragostea necesită prealabile
pregătiri”23, aşa cum opera poetică, pentru a atinge desăvârşirea, trebuie să parcurgă anumite etape:
„Când o dragoste la care lucram mai demult/ Mi-a reuşit, / Atunci o trec pe curat, / Pe inima altei
femei”.

23
Daniela Petroşel, op.cit., p. 214.

9
 Un volum anti-liric, bazat pe comunicarea directă, având aspectul unor scene din realitatea
imediată, este La Lilieci. Marin Sorescu decupează imagini pitoreşti ale satului oltenesc,
conturând o adevărată epopee rurală, chiar dacă în nuanţe burleşti.
Altfel spus, poezia nu mai iese din figurarea unor elemente consacrate de tradiţia lirică, ci
tocmai din ignorarea deliberată a acestora. Autorul este regizor al spectacolului, dar şi actor pe
scenă, interferând cu abilitate şi inteligenţă planurile. Se implică afectiv în propria operă şi ia
totodată o distanţă semiironică faţă de ea, construind o lume cu multe şi înşelătoare suprafeţe.
Viaţa satului este trăită din interiorul ei şi poemele înfăţişează ceea ce se întâmplă, într-o
evocare a satului natal, participant la marile evenimente existenţiale, într-o întoarcere la izvoare.
Blestemul Bălii, poemul cu care începe cea de a doua carte a Liliecilor, are aspectul unei
scenete, aduce ideea de spectacol : „Băla „ieşea la poartă sub salcâm,/Îşi sufleca mânecile şi făcea
un fel de spectacol blestemând că te făcea de nu te mişcai. Încremeneai ascultând-o: Fir-ar al
iacacui!/ Alege-s-ar praful de el!/Praful şi pulberea,/ Din creştet până-n călcâie./Şi din călcâie până-
n creştet!/Dar-ar Dumnezeu, pupa-i-aş tălpile,/Să-l mănânce viermii./Să cure veninul şir, baltă după
el!”
Spectacolul devine manifestare a vieţii, a vieţii bulzeştenilor, care nu provoacă
evenimentele sau situaţiile, ci, cel mai adesea, participă la întâmplările din viaţa satului, detaşaţi şi
inocenţi.
Prin volumul La Lilieci, Marin Sorescu, folosind fondul purităţii imaginative a
omanenilor, lasă în literatura română o lume fermecătoare, plină de viaţă, autentică: „în Bulzeşti
totul se desfăşoară/În modul cel mai normal,/Fără surprize” (Act de prezenţă).
Şi în poemele de inspiraţie religioasă se întîlneşte aceeaşi tendinţă de a desacraliza miturile.
• Prin reluarea mitului biblic al crearii lui Adam şi a Evei într-o viziune parodica, actul creaţiei se
transformă intr-un spectacol baroc al lumii moderne, suprarealiste: "Atunci Dumnezeu a
confectionat-o pe Eva/ Dintr-o coasta a lui Adam./ Si primului om atat de mult i-a placut aceasta
minune,/ incat chiar in clipa aceea/ Si-a pipait coasta imediat urmatoare,/ Simtindu-si degetele
frumos fulgerate/. Alungarea din paradis apare într-o variantă schimbată: Adam încearcă să duplice
prima Evă, obtinand-o din altăcoasta, ceea ce denotă înclinaţia personajului către parodierea creaţiei
divine: „O nouă Eva rasarise in fata lui./ Tocmai isi scosese oglinjoara/ Si se ruja pe buze."
Şi în alte texte din La Lilieci sunt parodiate elemente specifice vieţii ţărăneşti: Instrucţia,
Concertul, Amprentă de nas , Nu ştiam că moartea e femeie.

10
 „Cred că elementul cel mai valoros al poeziei mele este că ridică banalitatea vieţii
cotidiene la nivel de artă, dacă poate s-o ridice”.
Marin Sorescu este un poet cu o viziune complexă asupra vieţii, creaţiile sale reliefând criza
profundă a conştiinţei moderne, incapabilă să-şi mai găsească eliberarea din capcana condiţiei
existenţiale limitate.
Pe lângă fantezie, ironie, jocurile limbajului, există la Marin Sorescu o puternică
predispoziţie metafizică, o nelinişte permanentă, o vocaţie incoruptibilă pentru permanenţele,
invariabilele lumii. El pare predestinat pentru a chestiona lumea şi a-i descifra misterul: „Am zărit
lumină pe pământ, / Şi m-am născut şi eu / Să văd ce mai faceţi. Sănătoşi ? Voinici?/ Cum o mai
duceţi cu fericirea?” ( Am zărit lumină). În esenţă, însă, Marin Sorescu parodiază aici „ieşirea
blagiană în lumină, cuprinsă de fiorul cosmic”24.
Ceea ce surprinde în întreaga sa operă este că marile teme existenţiale, ca moartea, timpul,
solitudinea, sunt tratate în spirit ludic, ironic, cericatural, într-o tonalitate degajată.
Am putea spune că Marin Sorescu a impus mai degrabă un stil decât o viziune şi a contrazis
prejudecăţile de a trata cu sobrietate temele existenţiale, reuşind ca, prin denunţarea automatismelor
şi convenţionalismelor, să pună în lumină natura umană. Un aspect predilect al poeziei sale este
demitizarea prin persiflarea unor figuri mitologice. Raportându-se la marile teme ale poeziei, la
marile mituri, Marin Sorescu născoceşte noi mituri şi simboluri, construindu-şi un univers poetic
populat cu fiinţe fantastice, cu decoruri convenţionale şi imagini grotesti, de factură expresionaistă
(„Femeilor li se scot din cap, / Cu o pensetă, / Clamele, agrafele, inelele, brăţările /(...) După aceea
sunt aruncate / În clocotul unor cazane, / Să fie atente la scmoală, / Să nu dea în foc” - Frescă).
Destinul uman ajunge în derizoriu, imaginat ca un simplu joc al cărui final este dinainte stabilit (
„Fără îndoială, pământul / Este o mare/ Popicărie” - Popice), lumea este închisă, lipsită de
imaginaţie, de consistenţă, iar evenimentele cotidiene sunt repetabile la nesfârşit („Tot ce vezi în jur
/ Nu-s decât bile şi cercuri”). Omul reitereaza greselile, pentru ca a parasit conditia mitica a
fauritorului de realitati in favoarea unei conditii terestre, de fiinta metaforica, destinata acumularii
inutile de informatii si nefolosirii lor, a conservarii in "matca" materialismului limitator. De aceea,
drumul, destinul ii este cunoscut inca dinainte, fiind "batut in cuie", de neclintit.
Se remarcă, la Marin Sorescu, o continuă subminare a convenţionalului. Astfel, poezia Semne
(din volumul Tinereţea lui Don Quijote) anulează ideea de sacru şi de magie din alcătuirea lumii şi
24
Daniela Petroşel, op.cit., p. 222.

11
emană o percepţie a umanului banală şi absurdă totodată: “Dacă te întâlneşti cu un scaun,/ E semn
bun, ajungi în rai,/ Dacă te-ntâlneşti cu un munte,/ E semn rău, ajungi în scaun./ Dacă te-ntâlneşti cu
carul mare,/ E semn bun, ajungi în rai,/ Dacă te-ntâlneşti cu un melc,/ E semn rău, ajungi în
melc, ...Dacă mori,/ E semn rău/ Fereşte-te de acest semn/ Şi de toate celelalte.”
Poetul, conştient că îşi înscrie existenţa într-un univers al semnelor, priveşte cu nostalgie
înapoi la fondul originar, la primordialitatea naturală a lucrurilor, ca la un teritoriu în care nu mai
poate păşi.
Actul poetic este o posibilitate de salvare din faţa unei realităţi proliferante, arta fiind
figurată (tot în registru uşor ironic, desigur) sub specia însuşirilor ei soteriologice care i s-au atribuit
dintotdeauna, ca în poemul Sepia: "Rechinii şi şerpii de mare/ Vin grămadă spre mine,/ Şi dacă nu-i
scriu cu cerneaIă/ Mă mănâncă (...) Daţi-vă la o parte,/ Lucruri pe care
v-am învins./ În legitimă apărare, /Trebuie să transcriu cu cerneaIă/
Toată apa oceanului". Actul creator e înţeles aşadar ca transcriere a
existenţei stihiale şi în prolifică desfăşurare de forme, ca îmblânzire a
lucrurilor prin semantizare poetică.
Poetul este preocupat de conotatii profunde ce pot fi acordate unui spaţiu comun,însă
fiecare poezie a lui Sorescu are „un sîmbure etic, ca într-o fabulă cu morală implicită”25.
Faptul că lumea, a devenit simplă, este redat de o morală continuta in versuri si ele aparent
simple: "Ca nimic nu-ti stimuleaza mai mult pofta de mancare,/ Decat o lume plina de potlogarii".
Poetul atribuie conotatii profunde spaţiului comun. Faptul că lumea a devenit simplă, este
redat de o morală conţinută în versuri şi ele aparent simple: "Ca nimic nu-ti stimuleaza mai mult
pofta de mancare,/ Decat o lume plina de potlogarii".
În spatele celor mai banale acte ale vieţii se simte intenţia autorului de a îngloba obişnuitul
într-o perspectivă mitică ce aparţine sacrului, de a da o aură existenţială omului mărunt. Marin
Sorescu parodiază aproape toate elementele fundamentale ale vieţii: copilăria, divinitatea, familia
etc. „Măria lui Lungu, când s-a măritat cu Ion Lungu,/S-a drăcuit că nu se cunună cu el./Se
certaseră, că el mai ţinuse o muiere./Şi când a fost să moară ea, bătrână,/A chemat pe popa şi i-a
cununat. Mireasa cu lămâiţa pe cap trăgea să moară în timp ce Lungu sta drept în picioare. Lângă ei,
popa care le citea, îi dezlega de blesteme,/Că nu e bine să mori necununat, şi naşii.”

O poezie scrisă in stil ironic, reprezentând atotputernicia mortii în realitatea cotidiană,

inertă, lipsită de orice spectaculozitate, este Halebarda din volumul Tuşiţi: "Înghesuială în
troleibuz,/ Balamuc mare,/ Oameni cu pachete în brate,/ Cu microbi/ Şi, cum stau eu pe scaun,/ în
25
Nicolae Manolescu, op.cit., 165.

12
spatele meu,/ Un mos cu o cazma -/ Naiba stie la ce-i trebuie s-o care acasa./ O tine de coada ca pe
o halebarda/La uşa cortului impărătesc."
La Marin Sorescu, existenţa limitată a oamenilor este percepută ca o boală („Doctore, simt
ceva mortal/ Aici în regiunea fiinţei mele”), iar pentru imperfecţiunile vieţii se poate cere socoteală
la „judecata de apoi” („Mi s-a omorât timpul/ Onorată instanţă”- Pricina).
CONCLUZII

Prin creaţia sa, vastă şi variată, reprezentată de aproape toate genurile literare, Marin
Sorescu a reînviat modernismul, repudiat de proletcultism, şi a anticipat postmodernismul, atât în
poezie, cât şi în teatru.
S-a simţit singur printre poeţi într-un peisaj literar caracterizat prin diversitate şi a ştiut de
fiecare dată să-şi pună în valoare noi dimensiuni ale energiei sale creatoare.
A fost consecvent şi fidel muzei care i-a hrănit inspiraţia, diversificând stilurile, dar
conservându-şi atitudinea simplă, onestă, parodică şi ironică, reuşind să se strecoare cu dibăcie
printre interdictii, dar şi să impună sistemul propriu de valori.
Ludică şi parodică, surprinzătoare şi spontană, poezia lui Marin Sorescu, respinge
convenţiile literare, stereotipia limbajului, oferind un spectacol inedit al existenţei umane, în care,
sub masca ironiei, se ascunde un fior tragic.
În esenţă, Marin Sorescu a ramas acelaşi cum l-a descris Calinescu, în octombrie 1964:
„Fundamental, Marin Sorescu are o capacitate excepţională de a surprinde fantasticul lucrurilor
umile şi latura imensă a temelor comune. El găseşte un punct de vedere, care n-a trecut altuia prin
minte, aşază oul ca şi Columb, spargând coaja în partea sferoidală şi apoi găsindu-şi o stabilitate
vorbeşte în chipul cel mai simplu.”
Singur printre poeţi, Marin Sorescu văzut lumină pe pământ ca să descopere misterele
lumii, a mers pe drumul vieţii, scriind şi gustând din „apa vie” pe care el „a ştiut” să o transforme
în poezie- „Aceeasi apă ce palpită-n piept, Pentru unii e moartă, pentru altii e vie”- , apoi „pâş, pâş”
s-a urcat pe scară la cer, lăsând în urmă un torent de speranţă.

13