TAO.TAO.TAO.

Viaţa noastră este o clipă

care se dizolvă şi în care nu există ceva ce poate fi înhăţat, nici cineva care să
înhaţe. Ideea că există ceva pe care-l putem înhăţa se bazează pe
aparenta dualitate dintre ego (sinele individual) şi experienţele sale. Însă
motivul pentru care nu există nimic de înhăţat este tocmai natura iluzorie a
acestei dualităţi. Subiectul şi obiectul, sinele
individual şi lumea,
constituie o unitate, o nondualitate, care nu exclude
diversitatea. Senzaţia imensului interval dintre ego şi lume dispare, iar viaţa
subiectivă a cuiva nu pare a mai fi separată de tot restul, de întreaga experienţă a
naturii ca perpetuă curgere. Atunci, devine evident că totul este
Tao, un proces unitar, armonios şi universal, proces de la care este absolut
imposibil să te abaţi. Este o senzaţie minunată, fara un temei logic
ca să fie asa. Senzaţia aceasta apare firesc în clipa când ne debarasăm de frica de a
trebui să înfruntăm realitatea. Căci, în acea clipă, individul, în loc de a
înfrunta viaţa, este una cu ea. Viața ne va aparea ca structuri
interdependente în care toate părţile cresc simultan împreună, nu conglomerate de
obiecte forţate să interacţioneze prin succesiunea temporală de la cauză la efect
in care lucrurile sunt ceea ce sunt numai în raport cu ce a fost şi ce va fi. In
lumea fără scop a lui Tao, lucrurile sunt ceea ce sunt în raport cu prezenţa
reciprocă a fiecăruia.
Realizarea unităţii lumii este lucrul cel mai fără de preţ, cel mai neimportant
dintre toate. Nu are vreun rezultat, nici vreo implicaţie sau vreo semnificaţie
logică. Nu putem obţine ceva de pe urma lui, deoarece este imposibil să ne
poziţionăm undeva în afara lumii pentru a putea pătrunde apoi acolo şi a înhăţa
ceva. Însăşi ideea de câştig, fie material, fie în sfera cunoaşterii, satisfacţia
este întotdeauna momentană. Dezamăgirea provine din faptul că ne aşteptăm să
obţinem ceva de pe urma acestui lucru. Buddha a spus : ”Nu am câştigat absolut
nimic în urma desăvârşitei şi supremei Treziri.” Când nu există
aşteptări, când nu avem în vedere vreun rezultat, şi nu există alt câştig, suntem
părtaşi, într-o manieră subită, total gratuită şi cât se poate de miraculoasă, la o
bogăţie ce depăşeşte toate căutările noastre.
Aici nu este vorba despre renunţare şi despre înăbuşirea dorinţelor . Nu putem
renunţa la viaţă din acelaşi motiv pentru care nu putem câştiga de pe urma ei.
Nu ne putem abate de la Tao nici în clipa când îl căutăm. Nu poţi greşi faţă de
Tao, căci nu există niciun punct situat în afara sa care să permită o asemenea
atitudine. Aparenta separaţie a sinelui subiectiv este tot o expresie a lui Tao.
Dacă Căderea a constat în
pierderea acelei conştiinţe a integrităţii cu natura, atunci presupusa nevoie
stringentă care stă în spatele acţiunilor din natură nu este decât o proiecţie a
propriului nostru fel de a fi asupra naturii. În aceeaşi măsură în care atomii nu
sunt nişte bile de biliard, puse în mişcare de alte asemenea bile, acţiunile
noastre nu sunt nişte entităţi stârnite de motive şi porniri exterioare. Acţiunea
pare să fie indusă de alte lucruri în măsura în care agentul se identifică cu o
singură parte a situaţiei în care survin acţiunile, cu, să spunem, voinţa ca ceva
diferit de pasiuni, sau cu mintea ca ceva diferit de trup. Dacă, însă, se va
identifica pe sine cu pasiunile şi cu trupul său, nu va părea să fie pus în mişcare
de ele. Dacă va putea să meargă mai departe şi să vadă că nu este doar corpul său,
dar întreaga relaţie dintre corpul său şi mediu, va simţi că nici măcar mediul nu-l
forţează să acţioneze. Efectul pare să fie controlat în mod pasiv de către cauză
doar în măsura în care este considerat ceva diferit de cauză. Dar, dacă atât cauza,
cât şi efectul sunt doar termenii care desemnează un singur act, nu există ceva
care să controleze, nici ceva care să fie controlat. Astfel, concepţia potrivit
căreia acţiunea trebuie să izvorască din necesitate provine din credinţa că sinele
este centrul conştiinţei, ca ceva distinct faţă de periferie. Întrebarea ”De ce să
acţionăm?” are
sens doar atâta timp cât pare a fi nevoie de o motivaţie în spatele acţiunii. Dar
dacă lumea nu este alcătuită din substanţă inertă, fiind însăşi acţiunea sau
curgerea, este absurd să cauţi un motiv exterior pentru acţiune. De fapt, nu există
alternativă la acţiune, ceea ce nu înseamnă că trebuie să acţionăm, deoarece asta
ar implica existenţa unui ”noi” substanţial şi inert care este anevoie activat din
exterior. Ideea este că, motivaţi sau nu, noi suntem acţiune. Dar, în clipa când
resimţim acţiunea ca pe ceva motivat, ea exprimă aviditatea egoului, caracterul
inert al entităţii substanţiale, mai degrabă decât spontaneitatea actului.
Karma desemnează atât acţiunea motivată sau având scop, cât şi cauza şi efectul,
iar karma este tipul de acţiune care menţine omul în lanţuri. Având scop, ea nu
împlineşte vreun scop, ci perpetuează de-a pururi nevoia de a avea un scop.
Rezolvând probleme, crează mereu alte probleme de rezolvat. În consecinţă, karma
este acţiunea semnificativă, deoarece, precum un semn, îndrumă spre o semnificaţie
aflată dincolo de ea, spre motivul din care îzvorăşte sau către ţelul pe care îl
urmăreşte. Ea este o acţiune care crează necesitatea unor noi acţiuni.
Sahaja este acţiunea spontană şi gratuită, caracteristică pentru un eliberat în
viaţă, care trăieşte şi se mişcă precum natura însăşi.
O fiinţă umană nu îşi poate abandona, nici uita, în chip absolut naturaleţea.
Naturaleţea este o spontaneitate auto-determinantă, pe care o păstrăm chiar şi în
cele
mai afectate şi rigide atitudini. Dar, acest ”noi” care păstrează naturaleţea nu
este ego-ul născut din concepţiile noastre atât de limitate şi limitante, ci este
omul natural, este relaţia om-mediu. Perceperea faptului că
absoluta lipsă de sens a lumii poartă în sine aceeaşi bucurie ascunsă ca şi
impermanenţa şi vacuitatea sa. Dacă vom căuta sensul în trecut, lanţul de cauze şi
efecte dispare treptat. Dacă îl vom căuta în viitor, se estompează în noapte. Dacă
îl vom căuta în prezent, este inconsistent ca aburul şi ne scapă. Dar în clipa când
rămâne numai căutarea, şi căutăm a afla ce este asta, ea se transformă subit în
munţi şi ape, în cer şi stele, suficiente pentru ele însele, fără altcineva care să
mai dorească a le lua la rost. Sinele nostru veritabil este
omul natural, Tao spontan de la care nu ne abatem niciodată. Această realizare
echivalează cu o totală acceptare de sine, care este fundalul permanent al fiecărui
gând, sentiment şi acţiune – oricât de limitate şi restrânse ar fi acestea. O
asemenea acceptare de sine este condiţia subiacentă ce face cu putinţă
integritatea, sinceritatea şi liniştea sufletească, care, la cel înţelept, dăinuie
în condiţii de maximă vitregie. Pe scurt, ea este consimţământul profund de a fi
exact ceea ce suntem şi de a simţi exact ceea ce simţim în fiecare moment, chiar
înainte ca ceea ce suntem să fie modificat, oricât de puţin, prin acceptare. Este
intuiţia că, oricum am fi în momentul de faţă, este starea noastră ideală pentru
momentul de faţă. Mintea ta obişnuită este Tao. Mintea obişnuită fiind
starea de conştiinţă care ţi-e dată acum, indiferent de natura ei. Căci Trezirea,
sau armonizarea cu Tao, rămâne nerealizată atâta vreme cât este considerată drept o
stare specială care trebuie atinsă, existând teste şi standarde ale succesului.
Dimpotrivă, ea este mai degrabă libertatea de a fi neîmpliniţii care suntem.
Este baza oricărei realizări spirituale şi sufleteşti, cu condiţia, să nu se caute
niciun rezultat. Dar o acceptare atât de cuprinzătoare include şi această căutare,
împreună cu orice s-ar întâmpla să simtă sau să facă cineva la un moment dat. Dacă
această acceptare are aparenţa unei extreme pasivităţi, este vorba despre o
pasivitate creatoare, care permite individului să fie să fie bun, rău, sau pur şi
simplu confuz, dar să fie din tot sufletul astfel. Pentru a acţiona sau creşte în mod
creator trebuie să începem din punctul unde te aflăm, dar nu putem începe decât dacă
suntem ”întrutotul aici”, fără reţineri sau regrete. ZEN:
Capacitatea minţii este uriaşă, precum spaţiul vid. Natura minunată
a individului obişnuit este fundamental vidă şi nu are un caracter fix. Sinele
natural are calitatea de a fi într-adevăr precum cerul gol. Vidul spaţiului din
univers conţine miliarde şi miliarde de lucruri de toate formele şi felurile, şi
căile binelui şi răului. Toate acestea se află în vid, iar natura individului
obişnuit este vidă tocmai în acest fel. Forţa
vindecătoare şi
eliberatoare a acceptării de sine contrazice prozaicele aşteptări ale bunului
nostru simţ, încât puterea sa pare aproape dubioasă. Căci tocmai
acceptarea restabileşte integritatea şi responsabilitatea minţii alienate,
eliberând-o de obligaţia imperioasă de a fi ceea ce nu este. Cu toate acestea,
ivirea legii din libertate, a cosmosului din vid şi a energiei din pasivitate este
atât de miraculoasă, subită şi puţin probabilă, încât nu poate fi percepută fără
ajutorul unei stratageme care ne îngăduie să ne permitem libertatea într-o
modalitate în care dreapta nu ştie ce face stânga. Astfel, descoperim acceptarea de
sine pe o cale ocolită, prin intermediul lui Dumnezeu, a cărui capacitate de iubire
şi iertare este infinită, astfel încât el este Cel care ne acceptă în totalitate,
iar nu noi înşine – cel puţin, nu într-o manieră directă. Sau a ne accepta pe noi
înşine de autoritatea spirituală a grupului de iniţiaţi reprezentând o tradiţie
venerabilă. A descoperi astfel că nu suntem ceea
ce trebuie inevitabil să fim, ci, mai degrabă, ceea ce suntem liberi să fim. Căci, în
clipa când suntem una cu natura noastră, văzând că nu avem cum să i ne împotrivim,
suntem, în sfârşit, capabili să ne mişcăm nemişcaţi.