TEMA 2.

ÎNCHEIEREA CONTRACTULUI

2.1. Elementele care fac posibilă încheierea valabilă a contractului

a. Consideraţii generale cu privire la acordul de voințe

Contractul reprezintă expresia libertăţii individului în dreptul privat. Contractul este, în întreaga
lume, instrumentul cvasiexclusiv al circulaţiei averilor şi unul dintre mecanismele juridice esenţiale
ale activităţii economice. Regulile comune instituţiei sunt date de teoria generală a contractului,
domeniu abstract, cu rol principal în formularea conceptelor fundamentale. Concret, contractul se
regăseşte numai în formele sale particulare, ale „contractelor speciale” (de exemplu, vânzarea,
locaţiunea, împrumutul, mandatul etc.).
Codul civil definește contractul în art.995 alin.(1) după cum urmează: „Contract este acordul de
voinţă realizat între două sau mai multe persoane prin care se stabilesc, se modifică sau se sting
raporturi juridice”.
Din definiția legală citată constatăm că, contractul este un acord între două sau mai multe
persoane în scopul naşterii unui raport juridic civil concret. Elementul principal al contractului este
„acordul de voinţe”, fiecare dintre părţi având propria sa voinţă. În sensul său etimologic cum sentire,
consimţământul reprezintă acordul celor două voinţe, ce stă la baza încheierii contractului şi care are
drept scop să concilieze interesele divergente ale părţilor contractante.
Consimţământul „este rezultatul a două sau mai multor voințe care se întrunesc la un loc”. El
este deci, în totdeauna un act bilateral, pe când voinţa este, din contra, un act unilateral. De cele mai
multe ori în doctrină, termenul de consimţământul desemnează atât acordul de voinţe, cât şi
manifestarea de voinţă individuală a fiecărei părţi.
Voinţa reprezintă capacitatea individului de a acţiona raţional pentru realizarea unor scopuri
elaborate, în mod anticipativ, pe plan mental1.
În drept, voinţa ca şi categorie psihologică are o dublă semnificaţie: voinţa generală, adică a
întregii societăţi sau a unor grupuri sociale şi voinţa individuală, caracteristică unui singur individ2.
După exteriorizarea sa, distingem între:
- voinţa internă (reală, adevărată) este elementul psihologic ce corespunde exact intenţiei
persoanei de a contracta;
- voinţa declarată (manifestată, exteriorizată) este un element material, de exteriorizare a voinţei
interne, ce poate fi manifestată: în scris, verbal sau prin gesturi edificatoare.
Voinţa declarată este singura realitate percepută de terţi (în baza căreia aceştia contractează) şi
singura care produce efecte.
De cele mai multe ori, voinţa internă „se suprapune” formei sale exteriorizate (voinţa declarată).
Alteori, este posibil ca voinţa declarată să nu corespundă integral voinţei interne (reale) a
contractantului. În această situaţie de excepţie, voinţa internă este esenţială (prevalează) în raport cu
voinţa declarată.
Având în vedere cele expuse mai sus constatăm că, încheierea contractului reprezintă realizarea
acordului de voinţe al părţilor asupra clauzelor contractuale, adică întâlnirea ofertei cu acceptarea,
acestea reprezentând cele două laturi ale voinţei juridice.
Încheierea contractelor este guvernată de principiul libertăţii contractuale, deoarece orice contract
este creaţia unei voinţe umane. O parte este obligată prin contract numai pentru că şi-a exprimat
dorinţa în acest sens şi numai în limitele în care a convenit. Principiul libertăţii contractuale se
exprimă şi prin aceea că o persoană poate încheia orice fel de contract, poate să determine prin voinţa
sa clauzele contractuale şi efectele pe care contractul urmează să le producă. De asemenea, părţile pot
să schimbe, să modifice sau să stingă obligaţiile exprimate în contract.
Sub aspectul formei încheierii contractului, libertatea contractuală se exprimă prin ceea ce se
numeşte consensualism.

1
Voinţa poate fi analizată atât ca fenomen, ce ţine de particularităţile psihice ale persoanei, dar şi ca proces, forma
specifică de organizare psihică a întregii activităţi, Zörgö, B. Ce este voinţa? Editura Enciclopedică Română, Bucureşti,
1969, p.12.
2
Popa, N. Teoria generală a dreptului, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p. 94.
1
 Articolul 1027 C.civ. intitulat „Acordul asupra clauzelor esenţiale ale contractului” prevede: „(1)
Contractul se consideră încheiat dacă părţile au ajuns la un acord privind toate clauzele lui esenţiale.
(2) Sînt esenţiale clauzele care sînt stabilite ca atare prin lege, care reies din natura contractului
sau asupra cărora, la cererea uneia din părţi, trebuie realizat un acord”.
Contractul reprezintă voinţa concordantă a părţilor. Procesul de realizare a acordului de voinţă a
părţilor asupra clauzelor contractului se numeşte încheierea contractului. Această procedură se
constituie, de regulă, din două etape interdependente: emiterea propunerii de a încheia contractul
(oferta sau policitaţiunea) şi acceptarea acestei propuneri (acceptul), care iniţial apar separate dar
care prin întâlnirea lor, ajung a se reuni în ceea ce numim acordul de voinţă. Nu orice propunere de a
încheia contractul este considerată o ofertă şi nici orice manifestarea a voinţei de a accepta oferta nu
este considerată acceptare. Pentru a deveni obligatorii pentru cel care le-a emis atît propunerea de a
încheia contractul cît şi consimţământul de a accepta această propunere trebuie să întrunească
condiţiile prevăzute de lege. Persoana care a emis oferta se numeşte ofertant 3.
Deşi de regulă contractul se încheie în temeiul emiterii unei oferte şi acceptarea acesteia de către
destinatarul ofertei totuşi existenţa lor nu este absolut obligatorie pentru încheierea unui contract. În
cazul în care între părţi va exista un acord cu privire la condiţiile esenţiale ale unui contract părţile vor
fi ţinute de acest acord chiar dacă va fi dificil sau imposibil de a stabili dacă a existat ofertă sau
accept. Prezenţa unei oferte sau a unui accept, de regulă este greu de determinat în cazul în care
contractul este încheiat în rezultatul unor tratative dintre părţi. Spre deosebire de ofertă şi accept care
sunt obligatorii pentru părţile toate propunerile şi răspunsurile la aceste făcute în cadrul tratativelor nu
sunt obligatorii pentru participanţii la tratative. Pentru părţi vor apărea careva drepturi şi obligaţii de
natură contractuală numai în cazul în care totalitatea acestor propuneri şi răspunsuri vor asigura
existenţa unui acord al părţilor asupra tuturor condiţiilor esenţiale ale contractului negociat de către
părţi. În acelaşi timp trebuie de menţionat faptul că participanţii la tratative sunt obligate să negocieze
cu bună credinţă şi diligenţă în caz contrar partea care va fi considerată vinovată pentru faptul că nu a
fost încheiat un contract va fi obligată să repare cheltuielile făcute de cealaltă parte în măsura în care
era îndreptăţită să considere că va fi încheiat un contract4.
Contractul este încheiat între părţi din momentul în care se realizează un acord cu privire la
condiţiile esenţiale ale contractului sau cu privire la condiţiile referitor la care trebuie să se realizeze
un acord la insistenţa uneia dintre părţi, chiar dacă părţile nu au realizat un acord asupra tuturor
condiţiilor necesare pentru realizarea contractului. Nu este relevant dacă lipsa acestor condiţii se
datorează faptului că părţile la momentul încheierii contractului nu au cunoscut necesitatea acestor
condiţii sau în mod deliberat au prevăzut determinare ulterioară a condiţiilor de către părţi sau de către
terţi. În cazul în care părţile au prevăzut că unele condiţii vor fi determinate ulterior de către părţi sau
de către terţi şi nu există o declaraţie expresă despre încheierea contractului în lipsa acestor condiţii,
contractul se va considera încheiat dacă intenţia părţilor de a fi legate prin realizarea acordului asupra
celorlalte condiţii poate fi dedusă din circumstanţele cazului5. Spre exemplu contractul se va considera
încheiat dacă condiţiile care urmează să fie determinate ulterior nu sunt esenţiale, dacă condiţiile sunt
de aşa natură încât acordul asupra lor poate fi atins doar ulterior sau dacă contractul a fost executat
parţial6.
În cazul în care pentru încheierea contractului o parte cere realizarea acordului de voinţă
asupra unei condiţii chiar şi nesemnificative acordul de voinţă nu se va considera realizat înainte de
atingerea acordului cu privire la condiţia asupra căreia insistă una din părţi. Important de menţionat că
pentru ca cererea unei părţi privind atingerea acordului cu privire la o anumită condiţie să devină
obligatorie la încheierea contractului este necesar ca partea să insiste asupra obligativităţii acestei
condiţii. Nu este suficient ca partea doar să înainteze această condiţii ci trebuie să-şi manifeste în mod
neîndoielnic voinţa de a condiţiona încheierea contractului de acordul asupra acestei condiţii.
În conformitate cu principiul consensualismului pentru încheierea contractului nu este necesar
respectarea anumitor formalităţi. În cazurile în care însă acordul de voinţă trebuie să fie însoţit de

3
Comentariul Codului civil al Republicii Moldova, op.cit., p.554-555.
4
Ibidem, p.555.
5
Baieş, S. Băieşu, A. Cebotari, V. Creţu, I. Volcinschi, V. op.cit., p.298-299.
6
Ibidem., p. 299.
2
respectarea anumitor formalităţi, spre exemplu trebuie să fie însoţit de remiterea materială a lucrului,
contractul se va considera încheiat numai dacă întâlnirea ofertei cu acceptarea se realizează cu
împlinirea condiţiilor suplimentare.
Contractul se consideră încheiat în momentul în care părţile au realizat un acord de voinţă cu
privire la toate clauzele esenţiale ale contractului. Se consideră esenţiale acele clauze fără de care
contractul nu se consideră încheiate. Nu are nici o importanţă faptul dacă clauzele sunt considerate
esenţiale în temeiul legii sau în temeiul voinţei oricărei părţi sau aceasta rezultă din natura
contractului7.
De clauzele esenţiale ale contractului trebuie deosebite clauzele obişnuite şi clauzele
întâmplătoare. Sunt considerate obişnuite acele clauze ale contractului prezentă sau lipsa cărora nu
afectează faptul încheierii contractului. Clauzele obişnuite se consideră incluse în contract în
momentul în care părţile au realizat un acord cu privire la clauzele esenţiale cu condiţia că nici una
dintre părţi nu a declarat că trebuie de realizat un acord cu privire la clauzele obişnuite. În ultimul caz
clauzele obişnuite devin clauze esenţiale. Clauzele întâmplătoare de asemenea nu influenţează faptul
încheierii contractului. Dar spre deosebire de clauzele obişnuite acestea nu devin clauze contractuale
dacă nu sunt incluse în contact la voinţa părţilor. Totalitatea clauzelor esenţiale, obişnuite şi
întâmplătoare constituie conţinutul contactului.
În alineatul trei este reglementată în mod expres problema care înaintea adoptării Codului civil
se discuta în teorie – problema antecontractului. În conformitate cu această dispoziţie antecontractul
este acel contract prin care două sau mai multe persoane se obligă reciproc sau doar o parte se obligă
faţă de cealaltă parte să încheie un contract. Forma antecontractului este determinată de forma stabilită
de lege pentru contractul pe care s-au obligat să-l încheie ambele sau una din părţile antecontractului.
Spre exemplu dacă părţile se obligă să închei un contract de vânzare-cumpărare a unui imobil
antecontractul trebuie autentificat notarial. În cazul în care nu se respectă condiţiile privind forma
antecontractului vor surveni consecinţele care sunt stipulate de lege pentru nerespectarea condiţiilor
privind forma contractului la încheierea căruia s-au obligat părţile antecontractului. Trebuie de
menţionat faptul că părţile antecontractului pot stabili condiţii mai dure faţă de forma antecontractului
decât cele stipulate prin lege. În acest caz nerespectarea condiţiilor privind forma stabilită de părţi va
atrage consecinţele stabilite de lege pentru nerespectarea acestor condiţii.
Nu vor fi obligatorii în schimb la încheierea antecontractului respectarea altor formalităţi
stabilite pentru contractul pe care părţile s-au obligat să-l încheie. Astfel, antecontractul privind
contractul de vânzare-cumpărare al unui imobil nu trebuie înregistrat la cadastrul bunurilor imobile.
Lipsa unei norme care ar stipula obligativitatea respectării acestor condiţii se explică prin faptul că
antecontractul nu produce efectele juridice pe care le produce contractul la încheierea căruia sau
obligat părţile8.
Nu trebuie de confundat antecontractul sau promisiunea de a contracta, un act juridic bilateral,
care, la rândul său poate fi sinalagmatic sau unilateral, cu promisiunea unilaterală de a încheia un
contract, act juridic unilateral. Pentru promisiunea unilaterală nu este obligatorie forma stabilită pentru
actul juridic pe care promitentul s-a obligat să-l încheie.

b. Obligațiile precontractuale
Încheierea contractului poate să aibă loc într-o manieră spontană (varianta simplă a achiziţiilor de
consum alimentar, de exemplu), astfel încât, cu greu se poate determina o eventuală fază
precontractuală, care de altfel s-ar putea să nici nu fi existat sau, în orice caz, să prezinte un interes
juridic restrâns. Dimpotrivă, există numeroase ipoteze în care, datorită intereselor în joc, negocierea
precontractuală joacă un rol considerabil. De regulă, pe măsura creşterii complexităţii obiectului
viitorului contract, creşte şi intensitatea negocierilor prealabile încheierii acestuia.
În procesul negocierilor, cocontractanții de multe ori nu sunt capabili în să înțeleagă operațiunea
juridică la care se angajează sau tragă toate concluziile care se impun din complexitatea încheierii
contractului. La o examinare mai atentă a circumstanţelor în care se realizează negocierea ea este de
natură să releve existenţa, adesea, a unui dezechilibru flagrant cu privire la informaţiile esenţiale
7
Comentariul Codului civil al Republicii Moldova, op.cit., p.555-556.
8
Ibidem.
3
necesare pentru formarea unui consimţământ avizat, fiecare dintre părţi fiind supusă în permanenţă
exceselor de influenţe din partea celeilalte.
Pentru asigurarea egalităţii părţilor, încă din faza încheierii contractului, acestea trebuie să
acţioneze una faţă de cealaltă cu loialitate, cu intenţia dreaptă, fără nici un gând ascuns, fără manopere
viclene şi fără reticenţă cu privire la elementele esenţiale ale viitorului contract9.
Loialitatea cu ocazia negocierilor contractuale implică obligaţia părţilor de a se informa reciproc,
prin prezentarea tuturor datelor şi elementelor necesare pentru încheierea în bune condiţii a
contractului, prin prevenirea celeilalte părţi asupra riscurilor sau avantajelor unei anumite măsuri sau
act, astfel încât alegerea conduitei de urmat să fie efectuată în deplină conştiinţă de cauză10.
Aşadar, în procesul negocierii propunerii, între părţi funcţionează o obligaţie precontractuală de
informare, obligaţie care va aviza clarificarea consimţământului contractanţilor înaintea încheierii
contractului, aceasta reprezentând un pas înainte în controlul unei corecte desfăşurări a negocierilor
precontractuale11.
Față de Codul civil din 2003, care nu cuprindea dispoziţii legale de ansamblu care să
reglementeze obligaţia de informare în faza precontractuală, legislaţia civilă modernizată consacră
obligația de informare în Cartea a treia „Obligațiile, Titlul II intitulat „Despre contracte în general”,
Capitolul II intitulat „Obligații precontractuale”, art.1011-1026, stabilind expres cum trebuie să se
realizeze obligația de informare în unele contracte încheiate cu consumatorii, care sunt obligațiile
specifice în cazul contractelor încheiate prin mijloace electronice, ce presupun pentru părți obligațiile
în cadrul negocierii și obligația de confidențialitate în cursul negocierilor.
Sfera obligațiilor precontractuale este foarte largă, iar obligațiile sunt diverse și multiple și este
dificil de realizat o tipologie a acestora.
Totuși, am putea clasifica obligațiile precontractuale în funcție de câteva criterii, și, anume:
- după natura lor, distingem între obligații precontractuale legale și convenționale;
- după efectele produse în cazul neîndeplinirii lor, avem obligații precontractuale a căror
neîndeplinire are ca efect imediat împiedicarea formării contractului și, obligații precontractuale a
căror neîndeplinire nu împiedică formarea contractului. Din cadrul primei categorii fac parte
obligațiile, neexecutarea cărora duce la distrugerea relațiilor precontractuale (e.g. refuzul de a
contracta), iar din cadrul celei de-a doua categorii fac parte obligațiile de informare și de a se
informa12.
Refuzul de a contracta rezultă din însăși natura contractului care a fost definit ca fiind un acord de
voințe, care se realizează prin reunirea manifestărilor de voință individuale emise în acest scop.
Refuzul de a contracta apare, în linii generale, ca refuzul de a-și da consimțământul pentru formarea
acestui acord.
Refuzul de a contracta se poate prezenta sub diferite forme și poate interveni la diferite etape ale
realizării formalităților precontractuale.
Refuzul de a contracta poate să se prezinte sub forma unui fapt negativ – abstențiunea
destinatarului ofertei, sau sub forma unui fapt pozitiv – refuzul de a proceda la încheierea contractului.
De asemenea, refuzul se poate manifesta și sub o a treia formă, intermediară între cele prezentate mai
sus. Aceasta ar fi în cazul în care o persoană anunță anterior oricărei intenții sau propuneri de a
contracta, că nu dorește să contracteze sau ofertantul care încorporează în ofertă refuzul de a contracta
cu o anumită persoană sau cu o anumită categorie de persoane. Astfel, nu suntem în prezența unei
abstențiuni, fiindcă există o manifestare de voință exteriorizată, dar nu este nici un act pozitiv, fiindcă
el nu modifică o situație juridică preexistentă13.
În același timp, legiuitorul instituie prin dispozițiile Codului civil modernizat, art.997, obligația de
a contracta. Astfel, libertatea contractuală nu presupune numai posibilitatea de a încheia contracte. Ea
se manifestă şi prin posibilitatea lor de a refuza încheierea lui. Dacă o persoană este liberă să încheie
9
Chirică, D. Obligaţia de informare şi efectele ei în faza precontractuală a vânzării-cumpărării. În: Revista de Drept
Comercial, 1999, nr.7-8, p.50.
10
Bîtcă, I. Obligaţia de informare în faza negocierilor precontractuale. În: Revista Națională de Drept, Nr.7/2009, p.62.
11
Popa, I.-F. Dolul şi obligaţia de informare în contractele sinalagmatice. În: Revista Dreptul, 2002, nr.7, p.70-81.
12
Golub, S. Obligațiile precontractuale în cadrul contractului de vânzare-cumpărare, [on-line] [citat 28.01.2020].
Disponibil pe Internet: http://revcurentjur.ro/old/arhiva/attachments_200712/recjurid071_29F.pdf
13
Idem.
4
un contract această libertate presupune şi posibilitatea de a refuza încheierea lui. Dreptul de a refuza,
însă, nu poate să fie exercitat în mod discreţionar, el comportând anumite limite. Aceste limite pot fi
contractuale sau legale. Obligația de a contracta apare ca o limită a dreptului de a refuza negocierea
contractului și ca o excepției de la principiul libertății contractuale14.
Astfel, art.997, obligația de a contracta după cum urmează: „ (1) Dacă deține o poziție dominantă
pe piață, una din părțile contractante este obligată să contracteze în acest domeniu. Ea nu poate, sub
sancțiunea prevăzută de lege, să impună clauze care contravin legislației din domeniul concurenței și
nici clauze abuzive.
(2) Față de consumatori și alte persoane care obțin ori folosesc bunuri, lucrări sau servicii în
scopuri necomerciale nu se poate refuza fără motive temeinice încheierea unui contract dacă cealaltă
parte are calitate de profesionist.
(3) În cazul neexecutării fără justificare a obligației de a încheia contractul prevăzute la alin. (1)
sau (2) din prezentul articol, persoana îndreptățită la încheierea contractului poate cere instanței de
judecată să pronunțe o hotărîre care să țină loc de contract. Dispozițiile art. 1000 se aplică în mod
corespunzător”.
Suntem în prezența unei interziceri a refuzului de a contracta, adică suntem în prezența unei
restrângeri legale a libertății contractuale15. Legea este în măsură să instituie în sarcina anumitor
persoane şi în anumite condiţii obligaţii de a contracta, restrîngînd în acest fel libertatea lor
contractuală.
În ceea ce privește obligația de informare, Codul civil modernizat instituie o obligaţie
precontractuală de informare, obligaţie care va aviza clarificarea consimţământului contractanţilor
înaintea încheierii contractului, obligație care cade mai ales în sarcina profesioniștilor în cazul
încheierii contractelor cu consumatorii, în cazul contractelor la distanță și a contractele negociate în
afara spațiilor comerciale sau, în cazul încheierii contractului prin intermediul mijloacelor electronice.
Astfel, art.1011 C.civ. intitulat „Obligația generală a profesionistului de a furniza informații”
prevede: „(1) Înainte de încheierea contractului de livrare a bunurilor, executare a lucrărilor, prestare a
serviciilor, furnizare a conținutului digital sau a altei prestații de către un profesionist altei persoane,
profesionistul are obligația de a furniza acelei persoane, prin orice mijloace adecvate, informații cu
privire la caracteristicile esențiale ale prestației care trebuie furnizate, pe care acesta le deține sau se
poate aștepta să le dețină și a căror nefurnizare ar contraveni bunei-credințe.
(2) La aprecierea volumului de informații pe care profesionistul este obligat să le furnizeze
conform alin.(1), trebuie să se țină seama de toate circumstanțele, inclusiv:
a) dacă profesionistul avea cunoștințe speciale în domeniu;
b) costul pe care îl presupune pentru profesionist dobîndirea informațiilor relevante;
c) ușurința cu care cealaltă persoană ar putea obține informațiile prin alte mijloace;
d) natura informațiilor;
e) importanța probabilă a informațiilor pentru cealaltă parte; și
f) dacă cealaltă persoană este de asemenea un profesionist, de bunele practici comerciale în
situația dată”.
În același timp, obligația de informare este valabilă nu numai pentru contractele menționate mai
sus. Astfel, art.1018 alin.(1) C.civ. prevede: „Prezenta secțiune se aplică, în condițiile și în limitele
stabilite de dispozițiile sale, oricărui contract încheiat între un profesionist și un consumator, inclusiv
contractelor de furnizare a serviciului public de alimentare cu apă și de canalizare, contractelor de
furnizare a gazelor naturale, contractelor de furnizare a energiei electrice și contractelor de furnizare a
energiei termice, în măsura în care aceste utilități sînt furnizate pe bază contractuală”.

2.2. Procedura de încheiere a contractului

După cum am arătat mai sus, atât legislația cât și doctrina definesc contractul ca fiind, acordul de

14
Bîtcă, I. Aspecte cu privire la obligaţia de a contracta, [on-line] [citat 28.01.2020]. Disponibil pe Internet:
https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/118_128_Aspecte%20cu%20privire%20la%20obligatia%20de%20a%20co
ntracta.pdf
15
Golub, S. Obligațiile precontractuale în cadrul contractului de vânzare-cumpărare, [on-line] [citat 28.01.2020].
Disponibil pe Internet: http://revcurentjur.ro/old/arhiva/attachments_200712/recjurid071_29F.pdf
5
voinţe realizat între două sau mai multe persoane cu intenţia de a da naştere la efecte juridice. Prin
urmare, atunci când vrem să analizăm problema încheierii contractului, în realitate, ne referim la
mecanismul formării acordului de voinţe. Cu alte cuvinte, putem spune că prin încheierea contractului
înţelegem realizarea acordului de voinţe al părţilor.
Acordul de voinţe se realizează prin întâlnirea concordantă a două sau mai multe voinţe
individuale. Această întâlnire are loc prin propunerea unei persoane făcută alteia de a încheia un
contract şi prin acceptarea pură şi simplă, fără nici o rezervă, a acelei propuneri de către cel căruia i-a
fost făcută. Propunerea de a încheia un contract se numeşte ofertă. Consimţământul exprimat, fără
rezervă, de către destinatarul ofertei de a încheia contractul respectiv, poartă denumirea de acceptare.
Se poate deci spune că acordul de voinţe este alcătuit din ofertă şi acceptare. Este motivul pentru
care abordarea problemei încheierii contractului face necesară, în primul rând, analiza ofertei şi
acceptării16.
a. Oferta de a contracta
Oferta este propunerea pe care o persoană o face unei alte persoane sau publicului în general de
a încheia un contract în anumite condiţii. Oferta poate fi exprimată prin oricare din modalităţile de
exteriorizare a voinţei juridice: expres, în scris sau verbal, ori tacit.
Articolul 1029 C.civ. intitulat „Oferta” prevede: „(1) Ofertă de a contracta este propunerea,
adresată unei sau mai multor persoane, care conţine toate clauzele esenţiale ale viitorului contract şi
care reflectă voinţa ofertantului de a fi legat prin acceptarea ofertei.
(2) Oferta produce efecte numai dacă a ajuns la destinatar înainte de a fi revocată.
(3) O propunere adresată unui cerc nedeterminat de persoane (ofertă publică) este o chemare la
ofertă dacă această propunere nu conţine nici o manifestare expresă a voinţei de a fi legat prin
acceptare.
(4) Oferta trebuie să fie fermă, univocă, serioasă şi completă”.
Fiind o manifestare de voinţă, oferta trebuie să îndeplinească toate condiţiile generale de
validitate ale consimţământului. Ba mai mult, oferta este necesar să întrunească şi câteva condiţii
speciale:
a) oferta trebuie să fie fermă şi neechivocă. Cu alte cuvinte, să exprime voinţa neîndoielnică de a
încheia contractul prin simpla ei acceptare;
b) oferta trebuie să fie precisă şi completă, adică să cuprindă elementele necesare pentru
realizarea acordului de voinţe. Două dintre aceste elemente sunt indispensabile: natura contractului şi
obiectul contractului. Înseamnă că în ofertă nu este obligatoriu să se facă referiri cu privire la clauzele
şi condiţiile contractului prevăzute de lege prin norme supletive17.
Contractul se consideră încheiat în momentul în care părţile au realizat un acord de voinţă cu
privire la toate clauzele esenţiale ale contractului. Se consideră esenţiale acele clauze fără de care
contractul nu se consideră încheiate. Nu are nici o importanţă faptul dacă clauzele sunt considerate
esenţiale în temeiul legii sau în temeiul voinţei oricărei părţi sau aceasta rezultă din natura
contractului.
De clauzele esenţiale ale contractului trebuie deosebite clauzele obişnuite şi clauzele
întâmplătoare. Sunt considerate obişnuite acele clauze ale contractului prezentă sau lipsa cărora nu
afectează faptul încheierii contractului. Clauzele obişnuite se consideră incluse în contract în
momentul în care părţile au realizat un acord cu privire la clauzele esenţiale cu condiţia că nici una
dintre părţi nu a declarat că trebuie de realizat un acord cu privire la clauzele obişnuite. În ultimul caz
clauzele obişnuite devin clauze esenţiale. Clauzele întâmplătoare de asemenea nu influenţează faptul
încheierii contractului. Dar spre deosebire de clauzele obişnuite acestea nu devin clauze contractuale
dacă nu sunt incluse în contact la voinţa părţilor. Totalitatea clauzelor esenţiale, obişnuite şi
întâmplătoare constituie conţinutul contactului.
b. Forţa obligatorie a ofertei. Răspunderea ofertantului pentru revocarea intempestivă a ofertei
Cum am menționat anterior, prin ofertă vom înţelege propunerea pe care o persoană o face unei

16
Ionaşcu, A. op.cit., p.79-99; Gh. Beleiu, op.cit., p.173 şi urm.
17
Trebuie de făcut o distincţie între ofertă şi alte comunicări dintre părţi făcute în timpul negocierii unui contract,
Comentariul Codului civil al Republicii Moldova, op.cit., p.557.
6
alte persoane sau publicului în general de a încheia un contract în anumite condiţii18. Având în
vedere principiul libertății contractuale, se ridică următoarea întrebare: oferta, fiind destinată să
formeze contractul prin acceptarea ei de către destinatar, poate fi revocată și dacă da, când și în ce
condiții, pentru a nu atrage răspunderea juridică a ofertantului pentru revocarea ofertei?
Autorii în domeniu menționează că oferta poate fi revocată atât timp cât nu este acceptată19.
În rezolvarea problemei forţei obligatorii a ofertei trebuie să avem în vedere două ipoteze: când
oferta este făcută unei persoane prezente şi când oferta este făcută unei persoane absente sau atunci
când între ofertă şi acceptare curge un interval de timp.
a) În cazul când oferta este tăcută unei persoane prezente, adică ofertantul şi destinatarul ofertei se
află faţă în faţă, în acelaşi loc, fără să se fi acordat un termen pentru a o examina şi accepta, îl obligă
pe ofertant numai dacă a fost acceptată imediat, integral şi fără rezerve. Într-o astfel de situaţie oferta
trebuie să fie acceptată pe loc. Consecinţa acceptării este realizarea acordului de voinţe, adică
încheierea contractului. Dacă oferta nu este acceptată imediat, ofertantul nu are nici o obligaţie.
Dimpotrivă, atunci când ofertantul acordă un termen pentru acceptare, el este obligat să o menţină
înăuntrul acelui termen.
b) În cazul în care oferta este făcută unei persoane absente, deci care nu se află în acelaşi loc, faţă
în faţă cu ofertantul, problema forţei ei obligatorii este dificil de rezolvat. Într-o astfel de ipoteză,
oferta este trimisă prin poştă, telex, telefax, curier, radio, televiziune etc.
Întreaga literatură de specialitate şi practica judiciară admit că revocarea ofertei, înainte de
expirarea termenului expres sau tacit în care există obligaţia de a o menţine, are ca efect angajarea
răspunderii civile a ofertantului. El va fi ţinut să repare prejudiciul cauzat destinatarului ofertei prin
acţiunea lui intempestivă. Precizăm că soluţia se motivează numai în ipoteza în care destinatarul
ofertei face dovada că a acceptat-o sau a fost pe punctul de a o accepta în termen20.
Articolul 1031 C.civ. intitulat „Revocarea ofertei” prevede: „(1) O ofertă poate fi revocată cu
excepţia cazului în care ea include un termen pentru acceptare sau a cazului în care este irevocabilă în
alte temeiuri.
(2) Oferta, chiar şi irevocabilă, poate fi revocată dacă revocarea ajunge la destinatarul ofertei cel
tîrziu concomitent cu oferta.
(3) Oferta primită de destinatar nu poate fi revocată în termenul de acceptare stabilit în ofertă sau,
dacă acest termen nu este stabilit sau este nejustificat de mic, în termenul necesar pentru ca
destinatarul să poată exprima acceptarea şi ca răspunsul să ajungă la ofertant conform circumstanţelor
cazului, practicii stabilite între părţi şi uzanţelor.
(4) Dacă conform legii consumatorul are dreptul de revocare a unui anumit tip de contract, oferta
făcută de consumator pentru încheierea unui asemenea contract este întotdeauna revocabilă. Orice
clauză contrară dispozițiilor prezentului alineat în detrimentul consumatorului este lovită de nulitate
absolută”.
În legătură cu temeiul juridic al angajării răspunderii ofertantului, în doctrina juridică au fost
elaborate mai multe teorii:
- teoria ofertei - act juridic - izvor de obligaţi
În această concepţie se susţine că oferta făcută cu termen expres sau tacit este un act juridic
unilateral de drept civil, generator al unui raport obligaţional între ofertant şi destinatarul ofertei. Am
fi în prezenţa unei obligaţii unilaterale, în care ofertantul este debitor al prestaţiei negative de a nu
revoca oferta înăuntrul termenului de acceptare, iar destinatarul ofertei este creditorul acestei prestaţii.
- teoria antecontractului
După alţi autori, obligaţia ofertantului de a menţine oferta este de natură contractuală. Astfel, se
afirmă că între ofertant şi destinatarul ofertei s-a încheiat un antecontract. Oferta ar fi alcătuită din
două elemente: fondul ofertei - care se referă la conţinutul contractului ce se propune a fi încheiat prin
acceptare - şi propunerea accesorie, pe care o face ofertantul de a menţine oferta înăuntrul unui
termen expres sau tacit. Cea de a doua parte a ofertei fiind de natură a da naştere la o obligaţie
unilaterală în sarcina ofertantului şi în beneficiul destinatarului se prezumă că acesta din urmă a
18
Pop, L. Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p.46.
19
Bîtcă, I. Consideraţii cu privire la forţa obligatorie a ofertei. În: Revista Națională de Drept, Nr.8/2009, p.40.
20
Pop, L. op.cit., p.48-50.
7
acceptat-o imediat. Deci între cei doi s-a realizat un acord de voinţe, un contract secundar sau un
antecontract. Aşadar, s-ar putea afirma că obligaţia ofertantului de a menţine oferta în timpul
termenului propus se fondează pe un veritabil contract secundar. Neîndeplinirea acestei obligaţii
angajează astfel răspunderea contractuală a ofertantului21.
Teoria nu pare satisfăcătoare. Ea a fost aspru criticată. Încheierea antecontractului este o pură
ficţiune deoarece acceptarea prezumată a destinatarului este cu totul ipotetică şi deci îndoielnică. Este
foarte greu de admis că cei doi, ofertantul făcând propunerea de a contracta iar destinatarul ofertei
receptând-o, au voinţa şi conştiinţa faptului că între ei s-a încheiat un antecontract. Acesta este
motivul pentru care apreciem că teoria antecontractului este lipsită de o acoperire în realitate, deoarece
între ofertant şi destinatarul ofertei, până la acceptarea ei integrală şi fără rezerve, nu există un acord
de voinţe. Or, antecontractul, fiind un contract, nu se poate încheia fără să existe o întâlnire
concordantă a voinţelor individuale conştiente ale părţilor.
- teoria răspunderii delictuale
Potrivit acestei teorii, retragerea intempestivă a ofertei constituie o faptă ilicită cauzatoare de
prejudicii care angajează răspunderea civilă delictuală a ofertantului. Astfel, se va face aplicaţia
art.998 C.civ. unde se prevede că orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu obligă la
repararea lui pe acela din a cărui greşeală s-a produs.
Într-o altă variantă, unii autori explică răspunderea ofertantului pe ideea abuzului de drept. Ei
pornesc de la faptul că oferta nu este declarată de lege ca act juridic - izvor de obligaţii. Urmează că
ofertantul are dreptul să o revoce până la acceptarea ei de către destinatar. Dar exercitarea acestui
drept poate avea loc numai în anumite limite. în caz contrar se săvârşeşte un abuz de drept. Aşadar. în
situaţia când ofertantul revocă intempestiv oferta, el săvârşeşte un abuz de drept, trecând din sfera
licitului în sfera ilicitului. în ultimă instanţă, ofertantul săvârşeşte o faptă ilicită care angajează
răspunderea sa delictuală22.
Aşa cum se poate observa, retragerea intempestivă a ofertei poate fi calificată ca fiind a faptă
ilicită, fără nici o legătură cu exerciţiul unui drept, sau un abuz de drept. Indiferent de calificare,
răspunderea ofertantului este de natură delictuală şi se angajează pe baza textului art.1998 C.civ.
Ofertantul va fi ţinut să repare eventuala pagubă cauzată destinatarului ofertei. Răspunderea civilă
delictuală are la bază principiul reparării în natură a prejudiciului. Este motivul pentru care se afirmă
că repararea în natură a prejudiciului suferit de destinatarul ofertei constă în a considera revocarea
intempestivă a ofertei ca inoperantă, lipsind-o de efecte. Urmează că ori de câte ori este posibil,
instanţele de judecată vor putea hotărî, cu titlu de reparare în natură a pagubei, că acel contract s-a
încheiat23. Acest lucru este posibil însă numai dacă destinatarul ofertei a acceptat sau s-a hotărât să
accepte încheierea contractului în termenul stabilit.
Ne raliem fără rezerve teoriei răspunderii civile delictuale a ofertantului. întemeiată pe dispoziţia
art.1998 C.civ. Apreciem că în sistemul nostru de drept este singura explicaţie posibilă. Celelalte două
teorii nu pot fi admise din lipsă de suport legal. Menţionăm totuşi că teoria ofertei - act juridic
unilateral - izvor de obligaţii civile trebuie avută în vedere în perspectiva redactării şi adoptării unui
nou cod civil. Aceasta cu atât mai mult că şi dacă, prin lege, oferta va avea valoare de act juridic
unilateral, răspunderea ofertantului se va putea angaja numai după regulile răspunderii civile
delictuale. Răspunderea contractuală se circumscrie. în exclusivitate. în sfera raporturilor civile
născute din contract. Dimpotrivă, răspunderea delictuală este de aplicaţie generală.
c. Caducitatea ofertei
Caducitatea, adică lipsirea de efecte a ofertei, este expres reglementată de art.1034 C.civ., după
cum urmează: „Oferta devine caducă dacă nu a fost acceptată în termen sau dacă este respinsă”.
Este vorba de diverse situaţii în care actul unilateral al ofertei nu mai produce niciun efect,
datorită unor cauze externe voinţei ofertantului. În principiu, oferta irevocabilă, având valoarea unui
act juridic unilateral producător de efecte juridice, odată emisă, va produce efecte independent de
voinţa emitentului (cu excepţia notabilă a retragerii ofertei). De aceea, după momentul ajungerii ei la
destinatar, ea îşi va produce efecte indiferent de persoana ofertantului şi de situaţia juridică a acestuia
21
Bîtcă, I. Consideraţii cu privire la forţa obligatorie a ofertei, op.cit., p.41.
22
Popescu, T.R. Anca, P. op.cit., p.72,
23
Pop, L. op.cit., p.54-55.
8
- dacă devine incapabil sau decedează, oferta va produce în continuare efecte juridice care vor trebui
să fie respectate de reprezentanţii legali ai celui lipsit de capacitate de exerciţiu sau de moştenitorii
ofertantului decedat.
Pe de altă parte, efectul irevocabilităţii ofertei, dacă aceasta este cu termen, se întinde doar la
termenul inclus explicit sau implicit în această ofertă. Pentru ca ea să producă efectul principal -
încheierea contractului, este necesar ca acceptarea să aibă loc în acest interval de timp. După expirarea
acestuia, valabilitatea ofertei dispare.
d. Acceptarea
Acceptarea constă în manifestarea voinţei juridice a unei persoane de a încheia un contract în
condiţiile stabilite în oferta ce i-a fost adresată în acest scop. La fel ca orice consimţământ dat pentru
a produce efecte juridice, acceptarea trebuie să îndeplinească toate condiţiile de validitate prevăzute de
lege pentru voinţa juridică în general.
Cu privire la natură juridică a acceptării, autorii în domeniu s-au expus în mod diferit, punctele de
vedere fiind determinate de teoriile îmbrăţişate cu privire la natura juridică a acceptării. În prezent am
identificat trei astfel de teorii: acceptarea – fapt juridic; acceptarea – drept subiectiv; acceptarea –
act juridic unilateral24.
- acceptarea – fapt juridic
Conform acestei teorii, încheierea contractului reprezintă o tehnică legală, a cărei utilizare este
lăsată la latitudinea voinţei părţilor, nedeterminând prin ea însăşi efectele manifestării lor de voinţă. În
susţinerea acestei teorii, s-a afirmat că efectele unei astfel de manifestări de voinţă nu sunt în mod
special dorite de autorul ei, ci sunt impuse de lege. S-a afirmat că acceptarea ofertei reprezintă o
voinţă dirijată, în sensul că aceasta îl va avea ca destinatar pe autorul ofertei declarate. Ea va stabili o
relaţie interpersonală, de fapt, între autorul său şi destinatar.
În cazul acceptării, eficacitatea ei juridică nu va fi condiţionată de cunoaşterea acesteia de către
destinatar, fiind suficient ca acceptarea să fie doar exprimată. Cunoaşterea acceptării de către ofertant
nu reprezintă o condiţie de valabilitate a ei. Dimpotrivă, eficacitatea practică este subordonată
cunoaşterii, în sensul că acest contract nu va putea fi executat de ofertant decât dacă acceptarea i-a fost
comunicată. Ca excepție, notificarea va fi obligatorie în cazul în care ofertantul stabileşte un termen
pentru acceptare, manifestându-şi astfel voinţa de a fi informat asupra acceptării, în cazul ofertei
intuitu persoane, care implică o apreciere subiectivă din partea ofertantului, sau în cazul ofertei făcute
unor persoane nedeterminate, prin incertitudinea pe care o creează asupra relaţiilor interpersonale
realizate prin emiterea ofertei.
Aceşti autori sugerează, prin prisma neobligativităţii notificării acceptării şi a recunoaşterii doar a
eficacităţii ei practice, natura juridică a acceptării este cea de fapt juridic25.
- acceptarea – drept potestativ
Nu există nici o îndoială că acceptarea destinatarului transformă situaţia juridică a ofertantului,
devenind parte într-un raport contractual. Acest efect al acceptării a determinat mulţi autori să
introducă dreptul de a accepta în categoria drepturilor potestative. În opinia lor, având în vedere că
drepturile potestative sunt drepturi subiective, va trebui să recunoaştem că acceptarea are natura
juridică a dreptului subiectiv. Cum poate fi explicată prezenţa dreptului subiectiv în patrimoniul
acceptantului? Soluţia ar fi să admitem că emiterea ofertei are ca efect naşterea dreptului subiectiv în
patrimoniul acceptantului, sursa potestativităţii aflându-se direct în oferta emisă de ofertant. Astfel, va
trebui să admitem că între ofertă şi acceptare s-a realizat un raport juridic prin încheierea unui contract
tacit.
Deci, am putea susţine că dreptul potestativ de acceptare este transmis în patrimoniul
acceptantului prin intermediul acestui acord. O astfel de construcţie nu va putea fi acceptată.
Realizarea acordului de voinţă presupune existenţa a cel puţin două părţi. În cazul ofertei suntem în
prezenţa unei singure părţi, chiar dacă cealaltă parte este nedeterminată; încheierea acordului între ele
este numai ipotetică.
- acceptarea – act juridic unilateral
24
Bîtcă, I. Natura juridică a acceptării ofertei. În: Revista Națională de Drept, Nr.3/2009, p.58.
25
Aubert, J.-L. Notions et roles de l’ofre et de l’acceptation dans la formation du contrat. Paris, 1970, p.301- 307, citat de
Bîtcă, I. op.cit., p.59.
9
 Dacă este imposibil să vedem în acceptare un fapt juridic sau un drept potestativ, punerea sa în
acţiune influenţează incontestabil sfera juridică a ofertantului, având drept consecinţe stabilirea unui
raport juridic contractual. Din analiza conţinutului acceptării reiese că aceasta este o manifestare de
voinţă, manifestare făcută cu intenţia de a produce efecte juridice (constând în drepturi şi obligaţii pe
care le va avea atât înainte ca acceptarea să ajungă la ofertant, cât şi după acest moment), care
reprezintă naşterea, modificarea sau stingerea raportului juridic contractual.
Regulile privind condiţiile de validitate a acceptării, cele privitoare la elementele esenţiale,
precum şi efectele generale pe care aceasta le poate produce, sugerează ideea că acceptarea îmbracă
forma actului juridic unilateral26.
Articolul 1035 C.civ. intitulat „Acceptarea” prevede: „(1) Constituie acceptare declaraţia
destinatarului ofertei sau o altă acţiune care atestă consimţirea ofertei. Acceptarea produce efecte din
momentul în care este recepţionată de ofertant.
(2) Dacă, în virtutea ofertei, a practicii stabilite între părţi şi a uzanţelor, acceptantul poate să-şi
manifeste consimţămîntul prin săvîrşirea unor acţiuni fără notificarea ofertantului, acceptarea produce
efecte din momentul săvîrşirii acţiunilor”.
Acceptarea presupune manifestarea exterioară a voinţei acceptantului adresată ofertantului.
Acceptarea poate fi expresă - în scris sau verbal - sau tacită. Este tacită atunci când rezultă cu
certitudine din anumite acţiuni ori atitudini. Astfel, începutul executării mandatului de către mandatar
are valoare de acceptare a ofertei făcută de mandante. Menţionăm că la încheierea contractelor
solemne acceptarea trebuie să îmbrace forma special prevăzută de lege.
O condiţie indispensabilă a unui răspuns la o ofertă este ca răspunsul să fie făcut cu referinţă la
ofertă. Deci în cazul în care două părţi îşi vor expedia două propuneri în care sunt incluse condiţii ale
contractului absolut identice şi care reflectă voinţa ambelor părţi de a încheia contractul acestea nu vor
atrage după sine apariţia raporturilor contractuale deoarece este considerat accept numai acea
manifestare a voinţei de încheiere a contractului care a fost făcută cu referinţă la ofertă. Nu este
necesar ca declaraţia despre acceptarea ofertei să menţioneze că este un accept al unei oferte concrete.
Este suficient ca din declaraţie să rezulte voinţa destinatarului ofertei de a fi legat prin această
declaraţie de oferta care i-a fost comunicată27.
Oferta poate fi acceptată atât printr-o declaraţie expresă privind acceptarea ofertei cît şi prin
săvârşirea unor acţiuni sau inacţiuni care atestă acceptarea ofertei. Natura acestor acţiuni sau inacţiuni
poate fi foarte variată28. Există o singură cerinţă: acţiunile destinatarului ofertei trebuie să atestă
indubitabil voinţa acestuia de a accepta oferta necondiţionat (cu excepţia cazului în care anumite
modificări nu afectează valabilitatea acceptului).
Legislaţia nu stabileşte careva condiţii privind forma acceptului, deci destinatarul este liber să
aleagă forma în care îşi va exprima voinţa de a accepta oferta, dacă altceva nu a stabilit ofertantul sau
nu rezultă din uzanţe, din practicele stabilite între ofertant şi destinatarul ofertei sau din circumstanţele
cazului. Pentru forma acceptului se aplică, mutatis mutandis, regula stabilită pentru ofertă.
În conformitate cu regula generală acceptul trebuie să fie necondiţionat adică să exprime voinţa
de a accepta oferta fără a impune careva condiţii. Acceptul în care se conţin modificări sau completări
la condiţiile care se conţin în ofertă va produce efecte juridice numai în cazurile în care aceasta rezultă
din lege, uzanţe sau practicile stabilite între părţi.
Pentru a produce efecte juridice acceptarea trebuie să ajungă la ofertant. Alegerea acestui moment
de către legiuitor este determinată de scopul atribuirii destinatarului ofertei a riscului pentru
întârzierea sau denaturarea acceptului deoarece el este cel care alege mijlocul de comunicare şi are
posibilitatea de a lua măsuri ca acceptul să ajung în timp util şi fără denaturări.
Pentru ca acceptul să producă efecte juridice nu are importanţă cine va notifica ofertantul despre
acceptarea ofertei. Este important numai ca notificarea acceptării să se facă în numele destinatarului
ofertei. Nu este relevant nici faptul dacă persoană terţă care notifică ofertantul despre acceptarea
ofertei are împuterniciri să acţioneze din numele destinatarului ofertei. În cazul în care împuternicirile

26
Bîtcă, I. op.cit., p.59.
27
Baieş, S. Băieşu, A. Cebotari, V. Creţu, I. Volcinschi, V. op.cit., p.307-308.
28
Spre exemplu, expedierea mărfurilor sau achitarea preţului.
10
lipsesc eventualele probleme se vor soluţiona conform regulilor cu privire la reprezentare29.
Termenul în interiorul căruia acceptul trebuie să parvină ofertantului se determină în conformitate
cu prevederile art.1036 şi 1037 C.civ.
Astfel, art.1036 C.civ. intitulat „Acceptarea ofertei fără termen” prevede: „(1) Oferta făcută unei
persoane prezente poate fi acceptată doar pe loc. Această regulă se aplică şi în cazul în care oferta este
făcută de la om la om prin mijloace de comunicare instantanee.
(2) Oferta făcută unei persoane absente poate fi acceptată doar pînă în momentul în care
ofertantul se poate aştepta, în condiţii normale, avînd în vedere mijloacele de comunicare folosite de
ofertant, la parvenirea răspunsului”.
În ceea ce privește acceptarea ofertei cu termen, art.1037 C.civ. prevede că: „Dacă ofertantul a
stabilit un termen pentru acceptarea ofertei, acceptarea poate fi făcută doar în termen”.
Respectarea termenului stabilit sau care poate fi dedus este foarte importantă deoarece în caz
contrar acceptul nu va produce efecte juridice, cu unele excepţii prevăzute de lege.
Termenul pentru acceptarea ofertei stabilit de ofertant printr-o telegramă sau scrisoare începe să
curgă de la data la care telegrama a fost înmînată spre expediere sau de la data menţionată în scrisoare
sau, dacă o astfel de dată lipseşte, de la data de pe plic. Termenul pentru acceptarea ofertei stabilit prin
mijloace de comunicare instantanee începe să curgă de la data la care oferta parvine destinatarului,
art.1038 C.civ.
Şi în cazul în care oferta poate fi acceptată doar prin declaraţii şi în cazul în care poate fi
acceptată şi prin acţiuni destinatarul ofertei are dreptul să execute obligaţiile din contract chiar
concomitent cu notificarea ofertantului despre acceptarea ofertei, dacă din ofertă, din lege, din uzanţe,
din practica stabilită între părţi sau din circumstanţele cazului nu rezultă că obligaţia poate fi executată
doar după expirarea unui termen de la momentul în care acceptul a ajuns la ofertant.
Legislaţia nu stipulează reguli cu privire la mijloacele de comunicare prin intermediul cărora
destinatarul ofertei trebuie să-l notifice pe ofertant despre acceptarea ofertei. Deci destinatarul este
liber în alegerea mijloacelor de comunicare, dacă altceva nu rezultă din ofertă, din uzanţe sau din
practica stabilită între părţi. Destinatarul ofertei trebuie, de asemenea, să ia în consideraţie mijlocul de
comunicare pe care l-a folosit ofertantul. Însă chiar şi în cazul în care în ofertă este indicat mijlocul de
comunicare, sau acesta rezultă din uzanţele sau practica stabilită între părţi destinatarul este în drept să
folosească alt mijloc de comunicare. Cu condiţia însă ca în cazul în care determinarea termenului
pentru acceptarea ofertei depinde de mijlocul de comunicare termenul să fie determinat în dependenţă
de mijlocul de comunicare pe care trebuia să-l folosească destinatarul. Destinatarul ofertei nu va putea
folosi totuşi alt mijloc de comunicare decât cel indicat de către ofertant, dacă ultimul va declara în
mod expres că nu va accepta un răspuns expediat prin alte mijloace de comunicare30.
Se consideră că acceptul a ajuns la destinatar în cazul în care este comunicat oral ofertantului sau
oricărei persoane care poate acţiona în numele ofertantului sau, dacă voinţa de accepta oferta este
exprimată în scris, în cazul în care a ajuns la domiciliul sau sediul ofertantului sau la o altă adresă
pentru comunicaţii a acestuia. Acceptul nu trebuie să ajungă în mâna ofertantului. Este suficient să fie
înmânat unui angajat al ofertantului, să fie plasată în cutia poştală a ofertantului sau să fie recepţionată
prin faxul, telexul sau computerul ofertantului31.
Stabilirea momentului din care acceptul a produs efecte juridice este foarte important deoarece de
acest moment sunt legate un şir de consecinţe juridice:
- până în momentul în care acceptul nu a produs efecte juridice contractul nu este încheiat;
- până în momentul în care acceptul nu a produs efecte juridice acesta poate fi revocat (retractat)
sau modificat de către destinatarul ofertei;
- acceptul care parvine mai târziu decât termenul stabilit sau care poate fi dedus nu va mai
produce efecte juridice, cu excepţiile prevăzute de lege;
- destinatarul ofertei suportă riscul în cazul în care acceptul nu parvine în termen sau în cazul în
care conţinutul acceptului este denaturat.

29
Spre exemplu, notificarea poate fi expediată la indicaţia destinatarului ofertei de către cărăuşul căruia i-au fost predate
bunurile pentru transportare.
30
Baieş, S. Băieşu, A. Cebotari, V. Creţu, I. Volcinschi, V. op.cit., p.309.
31
Comentariul Codului civil al Republicii Moldova, op.cit., p.563.
11
 Legat de acceptarea tacită se pune problema dacă simpla tăcere are sau nu are valoare de
acceptare. De regulă, prin ea însăşi, tăcerea nu constituie o modalitate de exprimare a
consimţământului32. Sunt însă şi unele situaţii de excepţie când legea sau practica judiciară acordă
totuşi tăcerii valoare de acceptare.
Articolul 1042 C.civ. intitulat „Acceptarea tacită” prevede: „(1) Tăcerea şi inacţiunea nu
valorează acceptarea dacă din lege, din practica stabilită între părţi şi din uzanţe nu reiese altfel.
(2) Dacă un profesionist a cărui activitate constă în comercializarea anumitor bunuri primeşte o
ofertă asupra unor astfel de bunuri din partea altui profesionist cu care se află în relaţii de afaceri,
profesionistul este obligat să răspundă fără întîrziere, tăcerea sa putînd fi considerată acceptare a
ofertei. Chiar şi atunci cînd respinge oferta, profesionistul este obligat să protejeze temporar, pe contul
ofertantului profesionist, bunurile trimise de acesta, în măsura în care poate suporta cheltuielile
necesare şi nu suferă prin aceasta vreun dezavantaj”.
e. Acceptarea tardivă sau cu modificări
Acceptarea expresă care ajunge la ofertant după expirarea termenului prestabilit de el, sau în lipsa
unui asemenea termen, într-o perioadă de timp rezonabilă ca durată considerată de la data expedierii
ofertei.
Este considerată tardiva și acceptarea care a fost expediată de destinatarul ofertei înăuntrul
termenului de acceptare (fie el prestabilit sau rezonabil) dacă aceasta ajunge la cunoștința ofertantului
ulterior expirării acelui termen, indiferent de circumstanța care a ocazionat întârzierea sosirii
comunicării.
Acceptarea tardiva nu produce efecte juridice, ea nefiind aptă să conducă la perfectarea
contractului.
În același timp, legiuitorul, prin dispozițiile art.1039 C.civ. prevede: „(1) Acceptarea tardivă a
ofertei este considerată o nouă ofertă.
(2) Acceptarea făcută cu modificarea condiţiilor ofertei este considerată o nouă ofertă şi o
respingere a ofertei originale.
(3) Răspunsul prin care se acceptă oferta şi care prezintă condiţii adiţionale sau condiţii diferite ce
nu afectează esențial condiţiile ofertei constituie o acceptare dacă oferta nu prevede expres că nu se va
accepta nicio condiție adițională ori diferită, precum și dacă ofertantul nu obiectează la ele fără
întîrziere nejustificată. Dacă ofertantul nu obiectează, contractul se încheie în condiţiile ofertei, cu
modificările care se conţin în acceptare”.
Legiuitorul stabilește expres, în ceea ce privește valabilitatea acceptării tardive, în art.1040 C.civ.,
că aceasta va produce efecte dacă ofertantul comunică neîntârziat acceptantului că el consideră
acceptul parvenit în termen.
Dacă acceptarea ofertei parvine cu întârziere ofertantului şi dacă din acceptare reiese că a fost
expediată la timp, aceasta este considerată tardivă numai dacă ofertantul comunică imediat celeilalte
părţi faptul întârzierii.
Ținând cont de principiul libertății contractuale, legiuitorul admite în art.1043 C.civ. posibilitatea
revocării acceptării, după cum urmează: „Acceptarea ofertei se consideră revocată dacă înştiinţarea
despre revocare parvine ofertantului înaintea acceptării sau concomitent cu ea”.

2.3. Promisiunea de a contracta sau antecontractul

a. Noțiunea și reglementarea antecontractului

În general, un contract, înainte de a fi încheiat, parcurge mai multe etape precontractuale, care pot
îmbrăca diferite forme: negocieri asupra clauzelor esențiale, oferta de a contracta, ulterior acceptarea
ofertei și nu în ultimul rând, antecontractul. Astfel, încheierea unui contract poate fi precedată de un
acord prealabil al părţilor, prin care se obligă să încheie în viitor contractul respectiv. Deci, obiectul
acordului prealabil constă în încheierea ulterioară a contractului proiectat.
Literatura de specialitate defineşte promisiunea de contract ca fiind convenţia prin care una din
părţi sau ambele părţi se obligă să încheie în viitor un anumit contract, al cărui conţinut esenţial este

32
Stătescu, C.Bîrsan, C. op.cit., p.49.
12
determinat în prezent33. De aceea promisiunea de a contracta se mai numeşte şi antecontract.
Doctrina franceză menționează că, antecontractul este nu numai un simplu act de schimb de valori
economice, ci și un act de previziune, de proiecție în viitor, de o organizare în avans a unui alt contract
pe care părțile la acel moment nu-l pot încheia din varii motive obiective34.
Sensul consacrat al noțiunii de „antecontract” este acela de convenție preparatorie, netranslativă
de proprietate, care are ca obiect nu o obligație de a da, ci una de a face, respectiv de a încheia în
viitor contractul translativ de proprietate. El face parte din categoria promisiunilor de
vânzare-cumpărare și este cunoscut sub o mare varietate de denumiri: contract provizoriu, contract
prealabil, contract preliminar, avant-contract, precontract, promisiune de ofertă, contract preparatoriu.
Codul civil modernizat, în art.999-1002, reglementează expres această instituție. Astfel, art.999
C.civ. intitulat „Antecontractul și contractul definitiv” prevede expres că: „(1) Antecontractul este
contractul prin care o parte (promitent) se obligă față de cealaltă parte (beneficiar) să încheie în viitor
un alt contract (contract definitiv) la cererea beneficiarului. Această obligație poate fi asumată și de
către ambele părți.
(2) Antecontractul trebuie să prevadă clauzele esențiale ale contractului definitiv și să fie încheiat
în forma cerută de lege pentru contractul definitiv, sub aceeași sancțiune.
(3) Partea contractantă care are doar calitatea de beneficiar nu poate fi obligată la încheierea
contractului definitiv și nici nu poartă răspundere pentru că a ales să nu-l încheie.
(4) Sumele plătite și alte prestații executate în temeiul antecontractului se prezumă a fi un avans
în contul prestațiilor care vor fi datorate prin contractul definitiv. Cu toate acestea, chiar dacă bunul
deja s-a predat, dreptul de proprietate ori alt drept real asupra acestuia nu se poate dobîndi decît în
temeiul contractului definitiv.
(5) Stipulația prin care părțile se obligă să negocieze în vederea încheierii sau modificării unui
contract nu constituie antecontract”.
Încheierea unui antecontract presupune deci, cu necesitate, un acord de voinţe, adică presupune
consimţământul a cel puţin două părţi cu capacitate de a contracta, părţi care - neputând sau nedorind
să perfecteze imediat un anumit contract pe care urmăresc să-1 încheie numai în viitor - înţeleg, totuşi,
să se lege juridic una faţă de cealaltă, spre a-şi asigura menţinerea voinţei de a încheia acel contract,
înăuntrul unui termen expres sau tacit.
Ca regulă, promisiunea de a contracta sau antecontractul se încheie între două părți, și anume o
parte, care se numește promitent și cealaltă parte, care se numește beneficiarul promisiunii. Este însă
posibil ca cele două părți ale promisiunii să întrunească ambele calități, atât pe cea de promitent, cât și
pe cea de beneficiar al promisiunii, și anume în cazul promisiunilor bilaterale. De pildă, într-o
promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare, promitentul-vânzător (care este promitent) se obligă să
vândă un bun cumpărătorului (beneficiarului promisiunii), dar, în același timp și prin aceeași
convenție, beneficiarul promisiunii de vânzare se obligă, la rândul său, față de promitentul-vânzător,
să cumpere bunul de la acesta (devenind astfel, și el, un promitent, însă promitent-cumpărător, pentru
că în acest caz există și promisiune de cumpărare făcută promitentului-vânzător care este, așadar,
beneficiarul acestei promisiuni)35.
Sub raportul conţinutului său juridic, principala obligaţie asumată prin antecontract este aceea de
a consimţi în viitor la încheierea unui contract civil, ale cărui clauze principale sunt stabilite prin
voinţa actuală a părţilor.
De reținut este că ceea ce se promite prin această convenție de promisiune este încheierea unui
contract. Așa fiind, rezultă că obiectul promisiunii de a contracta este promisiunea de încheiere a unei
convenții, iar nu însuși obiectul convenției promise36.
33
Mureşan, M. Promisiunea de contract. În: Dicţionar de drept civil, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980,
p.408.
34
Cerbu, S. Antecontractul - în contextul legii de modernizare a Codului civil, [on-line] [citat 04.02.2020]. Disponibil pe
Internet: https://www.bizlaw.md/antecontractul-in-contextul-legii-de-modernizare-a-codului-civil
35
Tița-Nicolescu, G. Convențiile precontractuale, [on-line] [citat 06.03.2020]. Disponibil pe Internet:
http://revista.universuljuridic.ro/conventiile-precontractuale/
36
De exemplu, în cazul promisiunii de încheiere a unui contract de vânzare, obiectul acestei promisiuni este obligația că
părțile vor încheia contractul de vânzare și nu bunul vândut, respectiv prețul bunului vândut, acestea din urmă constituind
obiectul contractului de vânzare promis. Numai în funcție de acest aspect, foarte bine înțeles, se pot înțelege și efectele
13
 Promisiunea de a contracta se limitează doar să prefigureze conţinutul viitorului contract. Efectele
antecontractului constau în: naşterea obligaţiei unilaterale sau reciproce de a face, adică a obligaţiei de
a încheia, în viitor, contractul promis; angajarea răspunderii civile contractuale a părţii care nu îşi
respectă obligaţia de a face, refuzând să încheie contractul promis, în condiţiile stabilite.
Deci, antecontractul este un adevărat contract, având între părţi putere de lege. Pe cale de
consecinţă, o parte sau ambele părţi sunt ţinute să respecte antecontractul şi să-şi îndeplinească
întocmai obligaţiile asumate. Uneori, părţile pot conveni şi la executarea de îndată sau între timp, în
tot sau în parte, a unora din obligaţiile specifice contractului promis, dar această executare este numai
provizorie.
Antecontractul poate fi de două feluri: bilateral sau sinalagmatic şi unilateral. Dacă ambele părţi
se obligă reciproc, una faţă de cealaltă, având fiecare atât calitatea de promitem, cât şi de beneficiar,
antecontractul este bilateral sau sinalagmatic. Dimpotrivă, dacă numai una din părţi se obligă, dând
dreptul celeilalte de a cere sau de a nu cere încheierea contractului proiectat, antecontractul este
unilateral.
b. Condiții de fond de formă ale promisiunii de a contracta
În ceea ce privește condițiile de fond, în primul rând, o promisiune de a contracta trebuie să
îndeplinească, în mod firesc, condițiile de fond cerute pentru încheierea oricărei convenții, și anume
capacitatea, consimțământul, obiectul și cauza, condiții pe care le vom întâlni și la pactul de opțiune.
Deosebirea față de pactul de opțiune derivă din aceea că obiectul promisiunii de a contracta constă,
așa cum vom vedea, într-o promisiune (unilaterală sau bilaterală) asumată de una sau de ambele părți
semnatare, urmând ca, urmare a respectării promisiunii, să se încheie, printr-un act juridic distinct,
contractul promis; în schimb, în cazul pactului de opțiune, contractul preconizat se încheie prin simpla
acceptare de către beneficiar a declarației de voință a celeilalte părți, în condițiile convenite prin pact
(prin urmare, obiectul pactului nu constă în promisiunea de a încheia un contract, ci el se confundă cu
însuși obiectul contractului preconizat, sub rezerva acceptării pactului de către beneficiar).
Un aspect important ce mai trebuie menționat legat de condițiile de fond, este cel referitor
la termenul în care urmează a fi încheiat contractul promis. În acest sens, art.999 alin.(1) C.civ. nu
stabilește expres acest termen ci stipulează că, promitentul se obligă față de beneficiar să încheie în
viitor un contract definitiv la cererea beneficiarului.
În ceea ce privește condițiile de formă, potrivit dispozițiilor art.999 alin.(2) C.civ.:
„Antecontractul trebuie … să fie încheiat în forma cerută de lege pentru contractul definitiv, sub
aceeași sancțiune”.
În doctrină s-a discutat asupra formei antecontractului, fiind exprimate două opinii.
Potrivit unei prime opinii, în materia antecontractului trebuie să opereze principiul simetriei
formei. Dacă pentru validitatea contractului definitiv legea cerea forma autentică ad validitatem și
antecontractul trebuia să îmbrace aceeași formă.
O a doua opinie, majoritară, a fost în sensul că, dând naștere doar unei obligații de a face,
antecontractul intră pe deplin în domeniul consensualismului, forma scrisă fiind suficientă pentru
încheierea sa valabilă37.
c. Efectele promisiunii de a contracta
În mod normal, ar trebui ca promisiunea de contractare să fie respectată, astfel ca, la cererea
beneficiarului, părțile să încheie contractul promis. Este însă posibil ca promitentul să nu își țină
cuvântul dat, și, prin urmare, să nu respecte promisiunea, caz în care, practic, acesta nu va mai încheia
contractul promis, fie că încheierea contractului i-a devenit imposibilă din cauze fortuite, fie că, pur și
simplu, nu mai dorește să încheie contractul (s-a răzgândit).
În prima situație, imposibilitatea fortuită a respectării promisiunii nu poate duce la sancționarea
promitentului, întrucât problema se va pune, potrivit regulilor generale, pe tărâmul riscului contractual
și nu al răspunderii contractuale.
În cea de-a doua situație, și anume atunci când promitentul nu mai dorește, din diferite motive,
încheierea contractului, art.1000 C.civ. intitulat „Drepturile beneficiarului în caz de neexecutare”

promisiunii de a contracta, mai cu seamă atunci când promisiunea nu este respectată.

37
Chelaru, E. Despre forma antecontractelor de vânzare a imobilelor, [on-line] [citat 09.03.2020]. Disponibil pe Internet:
http://revista.universuljuridic.ro/despre-forma-antecontractelor-de-vanzare-a-imobilelor/
14
prevede: „(1) În cazul neexecutării fără justificare a obligației promitentului de a încheia contractul
definitiv, beneficiarul poate cere instanței de judecată să pronunțe o hotărîre care să țină loc de
contract definitiv. Dată a încheierii contractului se va considera data rămînerii definitive a hotărîrii
judecătorești.
(2) Dispozițiile alin. (1) nu limitează posibilitatea beneficiarului de a recurge la alte mijloace
juridice de apărare ale creditorului în caz de neexecutare a obligației.
(3) Hotărîrea judecătorească care va ține loc de contract definitiv se va pronunța chiar și atunci
cînd promitentul nu deține drepturi suficiente pentru a putea transmite sau, după caz, constitui în
folosul beneficiarului dreptul de care se dispune prin contract și nici nu are împuterniciri de a dispune
de acel drept. În acest caz, devin incidente dispozițiile art. 358.
(4) În afară de alte temeiuri de rezoluțiune prevăzute de lege sau antecontract, beneficiarul are
dreptul la rezoluțiunea antecontractului și atunci cînd promitentul a înstrăinat unui terț dreptul care
face obiectul contractului definitiv sau cînd apar oricare alte indicii că va avea loc o neexecutare a
obligațiilor promitentului ce vor apărea din contractul definitiv care îl va îndreptăți pe beneficiar să
recurgă la rezoluțiunea contractului definitiv.
(5) În cazul în care beneficiarul a ales să încheie contractul definitiv sau să ceară instanței de
judecată să pronunțe o hotărîre care să țină loc de contract definitiv, el nu este decăzut din dreptul de a
invoca viciile materiale și juridice ale prestației dacă nu le cunoștea și nici nu trebuia, în mod
rezonabil, să le cunoască la data antecontractului. Această regulă se aplică chiar dacă beneficiarul a
cunoscut sau trebuia, în mod rezonabil, să cunoască viciile la data încheierii contractului definitiv”.

2.4. Determinarea momentului şi locului încheierii contractului

a. Momentul încheierii contractului

În doctrină s-a ridicat următoarea întrebare: ce înțelegem prin moment al încheierii contractului?
Momentul când destinatarul ofertei a luat cunoștință de aceasta și a acceptat-o sau momentul când
ofertantul a cunoscut despre acceptarea ofertei?38
După cum am constatat, legislația civilă modernizată consacră principiul consensualismului, iar
marea majoritate a contractelor sunt consensuale în Codul civil modernizat. Urmare acestui fapt,
momentul încheierii contractului coincide cu momentul realizării acordului de voinţe. Fac excepţie
contractele solemne, care se încheie în momentul îndeplinirii formalităţilor prevăzute de lege pentru
validitatea lor (data autentificării înscrisului)39.
În acest sens, art.1027 C.civ. prevede: „(1) Contractul se consideră încheiat dacă părţile au ajuns
la un acord privind toate clauzele lui esenţiale.
(2) Sînt esenţiale clauzele care sînt stabilite ca atare prin lege, care reies din natura contractului
sau asupra cărora, la cererea uneia din părţi, trebuie realizat un acord”.
În această dispoziţie legală este stipulată regula generală privind momentul încheierii contractului.
În același timp, art.1047 alin.(1) C.civ., stipulează: „Contractul se consideră încheiat în momentul
primirii acceptului de către ofertant”.
Deci, vedem că momentul încheierii contractului este acela în care acceptul este recepţionată de
către ofertant.
Din câte putem deduce, art.1027 alin.(1) C.civ. reglementează momentul încheierii contractelor
între persoane prezente, care se află față în față în acel moment, sau momentul încheierii contractelor
prin mijloace de comunicare instantanee, iar art.1047 alin.(1) C.civ., reglementează momentul
încheierii contractului între persoane absente, care nu se află față în față la acel moment.
Soluţionarea problemei privind momentul încheierii contractului este relativ simplă în cazul în
care destinatarul ofertei trebuie să-l notifice pe ofertant despre acceptarea ofertei. Situaţia însă va fi
mult mai complicată în cazul în care această notificare nu este obligatorie, în special în cazul în care
oferta este acceptată prin tăcere sau prin inacţiuni40.

38
Savva, S, Calificarea noțiunilor de moment și loc al încheierii contractului comercial internațional. Reflecții de natură
conflictuală. În: Buletinul Ştiinţific al Universităţii de Stat „Bogdan Petriceicu Hașdeu” din Cahul, №. 1 (3), 2016, p.84.
39
Pop, L. op.cit., p.54.
40
Stoica, A. Bostan, I. Condiţiile relative cerute pentru încheierea valabilă a unui contract, potrivit Noului Cod Civil, [on-
15
 Determinarea momentului încheierii contractului prezintă interes practic din următoarele motive:
a) capacitatea părţilor de a contracta se apreciază în funcţie de momentul încheierii contractului41;
b) în caz de conflict de legi în timp, momentul încheierii contractului constituie criteriul după care
se va stabili legea civilă aplicabilă;
c) momentul încheierii contractului constituie momentul din care încep să curgă anumite termene
legale şi convenţionale, cum sunt: termenul de prescripţie extinctivă şi termenul suspensiv sau
extinctiv de executare a contractului;
d) în contractele translative având ca obiect bunuri certe, momentul încheierii contractului
marchează transferul dreptului de proprietate sau a altor drepturi reale de la înstrăinător la dobânditor;
tot în acest moment are loc şi transferul riscului pieirii fortuite a bunului;
e) prin raportare la acest moment se pot constata cauzele de nulitate sau anulare a contractului;
f) momentul încheierii contractului este foarte important şi în cazul în care vor fi încheiate mai
multe contracte cu privire la acelaşi bun. Dacă nu se va putea stabili cine are dreptul de preferinţă
bunul va fi transmis persoanei cu care a fost mai întâi încheiat contractul;
g) stabilirea momentului încheierii contractului este important şi pentru stabilirea dreptului da a
înainta o acţiune pauliană. Conform regulii generale nu au dreptul de a înainta o acţiune pauliană
creditorii care au obţinut această calitatea după încheierea contractului;
h) constituie criteriul de determinare a locului încheierii contractului.
b. Aprecierea momentului încheierii contractului în anumite situaţii
Pentru operaţia de determinare a momentului şi locului încheierii contractului este absolut necesar
să distingem, în primul rând, între două ipoteze: ofertantul şi acceptantul se află în acelaşi loc, faţă în
faţă, unul în prezenţa celuilalt; ofertantul şi acceptantul nu se află în acelaşi loc, fiind vorba de
contracte care se încheie prin corespondenţă. în cea de-a doua ipoteză, trebuie să facem deosebire între
contractele sinalagmatice şi contractele unilaterale42.
- determinarea momentului încheierii contractului între persoane aflate în acelaşi loc, faţă în
faţă
Sunt asimilate acestor contracte, din punct de vedere a determinării momentului încheierii lor, şi
contractele perfectate prin telefon, deoarece părţile îşi percep, direct şi nemijlocit, declaraţiile de
voinţă. Stabilirea momentului încheierii acestor contracte este lipsită de dificultăţi. Momentul coincide
cu acela al declarării acceptării ofertei, integral şi fără rezerve. Declararea acceptării trebuie să
intervină imediat, astfel încât ofertantul o cunoaşte în chiar momentul exprimării ei de către cealaltă
parte. Prin urmare, în acel moment contractul este încheiat.
- determinarea momentului încheierii contractului între persoane neprezente
Este vorba de acele situaţii când oferta se trimite prin poştă, curier, telegraf, telex, etc. sau în
cazul în care, în general, între ofertă şi acceptare trece un interval de timp. Dificultatea determinării
momentului încheierii contractului constă în faptul că momentul manifestării voinţei de acceptare a
destinatarului ofertei nu coincide cu acela al cunoaşterii acceptării de către ofertant43.
a) Determinarea momentului încheierii contractelor sinalagmatice. în literatura de specialitate
clasică au fost propuse mai multe teorii sau sisteme:
- sistemul emisiunii sau declaraţiunii acceptării, potrivit căruia contractul se consideră încheiat în
momentul când destinatarul ofertei s-a hotărât s-o accepte, chiar dacă voinţa de acceptare nu a fost
expediată ofertantului44.
Adoptarea sistemului emisiunii creează numeroase dificultăţi de ordin practic în operaţia de
determinare a momentului încheierii contractului. Astfel, momentul încheierii contractului ar depinde
numai de voinţa acceptantului ofertei „care, deşi a semnat înscrisul cuprinzând acceptarea, ar putea să-

line] [citat 09.02.2020]. Disponibil pe Internet: http://www.ugb.ro/Juridica/Issue8RO/10._Conditiile_relative_cerute_

pentru_incheierea_valabila_a_unui_contract.Adrian_Stoica.Ionel_Bostan.RO.pdf
41
Stabilirea momentului încheierii contractului este necesară pentru soluţionarea unor probleme foarte importante. Spre
exemplu problemele privind capacitatea părţilor, existenţa şi valabilitatea obiectului, condiţiile de formă, privind
licenţierea şi alte condiţii pe care trebuie să le respecte părţile se determină în dependenţă de locul şi momentul încheierii
contractului, Idem.
42
Pop, L. op.cit., p.54-55.
43
Stătescu, C.Bîrsan, C. op.cit., p.50.
44
Popescu, T.R. Anca, P. op.cit., p.77.
16
l trimită mult mai târziu, ori să nu-1 trimită deloc” sau să-l distrugă;
- sistemul expedierii acceptării - constituie o atenuare a sistemului emisiunii. Potrivit acestui
sistem, momentul încheierii contractului este considerat acela în care destinatarul ofertei a expediat
acceptarea prin scrisoare, telegramă etc., chiar dacă nu a ajuns la ofertant. Numai în momentul
respectiv, voinţa de acceptare se definitivează.
Deşi prezintă anumite avantaje, sistemul este criticabil deoarece, până în momentul când ajunge
la destinaţie, acceptarea poate să fie retrasă, împiedicându-se încheierea contractului. Totodată,
ofertantul nu poate şti faptul că acel contract s-a încheiat, neavând cunoştinţă de acceptare45;
- sistemul recepţiunii acceptării. Contractul se consideră încheiat în momentul când acceptarea a
ajuns la ofertant, fiind suficient ca scrisoarea sau telegrama să fie pusă în cutia poştală, predată la
poartă, secretariat sau serviciul de curier al întreprinderii. Numai într-un asemenea moment,
acceptarea se definitivează, neputând fi revocată;
- sistemul informării sau luării la cunoştinţă, potrivit căruia pentru încheierea contractului este
absolut necesară întâlnirea efectivă şi conştientă a celor două voinţe individuale. Cu alte cuvinte,
momentul încheierii contractului este acela în care ofertantul a luat la cunoştinţă despre conţinutul
acceptării.
Legiuitorul moldovean a adoptat sistemul recepţiei acceptării. Conform art.1047 alin.91) C.civ.,
contractul se consideră încheiat în momentul primirii acceptului de către ofertant. Acest sistem este
acceptat de doctrină ca fiind cel mai raţional. El este consacrat în reglementările internaţionale în
materie.
Un aspect legat de momentul încheierii contractului este cel ce ţine de momentul din care
contractul produce efecte. În mod normal, contractul produce efecte şi dă naştere drepturilor şi
obligaţiilor părţilor în momentul încheierii lui. În literatura juridică s-a remarcat că, totuşi, nimic nu se
opune ca părţile să convină că clauzele contractului încheiat se vor aplica şi raporturilor care s-au
constituit între ele până la încheierea contractului46.
c. Locul încheierii contractului
Articolul 1047 alin.(2) C.civ. prevede: „Dacă în contract nu este indicat locul încheierii, el se
consideră încheiat la domiciliul sau la sediul ofertantului”.
De momentul încheierii contractului este strâns legată şi problema locului încheierii contractului.
În 1047 alin.(2) C.civ. este stipulată regula generală – contractul se consideră încheiat la domiciliul
sau sediul ofertantului. Această soluţie a fost aleasă în dependenţă de momentul în care produce efecte
juridice acceptul şi din prezumţia că acceptul va parveni ofertantului la domiciliul sau sediul acestuia.
Determinarea locului încheierii contractului prezintă importanţă practică în dreptul procesual civil
şi în dreptul internaţional privat.
În ce priveşte dreptul procesual civil, locul încheierii contractului constituie, uneori, criteriul după
care se determină competenţa teritorială a instanţelor de judecată chemate să soluţioneze eventualele
litigii născute în legătură cu contractul.
Din punctul de vedere al dreptului internaţional privat, locul încheierii contractului este criteriul
pe baza căruia se determină norma juridică aplicabilă unui contract cu elemente de extraneitate, în caz
de conflict de legi în spaţiu, în acest sens, se instituie principiul potrivit căruia: „Forma exterioară a
actelor a supusă legilor ţării unde se face actul” (locus regit actum).
Aşa cum am arătat, momentul încheierii contractului constituie criteriul în funcţie de care se
determină şi locul încheierii sale. Deci locul încheierii contractului înseamnă locul unde s-a realizat
acordul de voinţe.
În ce priveşte contractele între persoane prezente, determinarea locului încheierii lor nu pune
probleme. Locul încheierii contractului este acolo unde se află părţile, atunci când se face schimbul
între ofertă şi acceptare, una în faţa celeilalte.
În cazul contractelor sinalagmatice între persoane neprezente, având în vedere sistemul recepţiei
acceptării, locul încheierii contractului este localitatea unde ofertantul primeşte corespondenţa cu
acceptarea. Ofertantul primeşte acceptarea la domiciliul sau sediul său, la reşedinţă sau într-un alt loc
45
Ibidem, op.cit., p.50.
46
De exemplu, în cazul în care un furnizor a livrat o marfă, iar destinatarul a primit-o, fără ca între părţi să existe un
contract
17
stabilit de către el. Menţionăm că, sub aspectul locului încheierii, contractele sinalagmatice perfectate
prin telefon se consideră încheiate între persoane neprezente. Aşadar, locul încheierii lor este acela din
care vorbeşte ofertantul.
Locul încheierii contractelor unilaterale este acolo unde acceptantul a primit oferta sau, dacă se
încheie prin telefon, locul de unde vorbeşte destinatarul ofertei47.
Contractele solemne se încheie la locul unde s-au îndeplinit formalităţile prevăzute de lege pentru
validitatea lor. Având în vedere că ele îmbracă forma înscrisului autentic, acest loc este acolo unde s-a
autentificat contractul48.

2.5. Interpretarea contractului

a. Consideraţii generale
Pentru a se desluşi înţelesul corect al unor clauze contractuale care nu relevă un înţeles clar,
tranşant, este necesară interpretarea acestora. Însă trebuie avut în vedere faptul că interpretarea
clauzelor neclare dintr-un contract nu se face după bunul plac al fiecăruia, ci este supusă unui set de
reguli precise.
Interpretarea contractului este operaţiunea logico-juridică prin care se determină conţinutul
concret al contractului, existenţa, sensul şi întinderea exactă a obligaţiilor contractuale, prin
cercetarea manifestării de voinţă a părţilor în corelaţie cu voinţa lor internă49.
Interpretarea contractului se face mai des cu prilejul soluţionării de către instanţa de judecată a
unui litigiu izvorât dintr-un contract. Necesitatea interpretării contractului apare fie atunci când
clauzele contractului sunt incomplete, neclare sau contradictorii, fie atunci când termenii juridici sunt
utilizaţi greşit sau impropriu, fie atunci când voinţa declarată nu corespunde voinţei reale a părţilor.
Finalitatea interpretării este de a înlătura obstacolele rezultate din deficienţele menţionate, în vederea
executării contractului în conformitate cu acordul real al voinţelor părţilor.
Înainte de a trece la interpretarea contractului, instanţa de judecată trebuie să constate existenţa
lui. Deşi interpretarea contractului este strâns legată cu proba lui, ea nu se confundă cu aceasta.
Dovada existenţei contractului incumbă părţilor contractante, potrivit normelor legale referitoare la
probe. Interpretarea contractului se face de către instanţa de judecată după alte reguli decât cele
referitoare la probe.
Interpretarea contractului este strâns legată de operaţia de calificare juridică a contractului.
Termenul calificare este definit ca operaţiune intelectuală prin care se raportează un caz concret, act
juridic, fapt juridic de un concept juridic abstract recunoscut de o autoritate normativă pentru a-i
oferi un anumit regim juridic50.
După cum s-a indicat deja, contractele sunt clasificate în diferite categorii, care sunt supuse
regulilor specifice. Operaţia de calificare constă în plasarea contractului în categoria corespunzătoare
conţinutului său. Acest lucru presupune stabilirea dacă este vorba de vânzare, donaţie, schimb,
locaţiune etc., deoarece fiecare dintre aceste operaţiuni este supusă unui regim juridic diferit. O
asemenea definire a contractului în raport cu categoriile juridice existente implică ea însăşi o operaţie
de interpretare, pentru a se identifica elementele definitorii în baza cărora să se poată determina
categoria din care face parte contractul respectiv. Interpretarea contractului este, deci, o operaţie
prealabilă ce permite calificarea lui.
De multe ori calificarea contractului nu este suficientă, întrucât neclaritatea, echivocul şi
obscuritatea clauzelor lui pot persista. De aceea, interpretarea trebuie să se desfăşoare în continuare. În
afară de aceasta, trebuie să avem în vedere că încadrarea juridică a contractului într-o anumită
categorie atrage după sine efectele juridice proprii acestei categorii, care pot constitui şi ele obiect de
interpretare. În aşa fel, interpretarea se înfăţişează ca un proces continuu care se întrepătrunde cu
procesul de calificare, ambele având aceeaşi finalitate: stabilirea naturii juridice a contractului,
precizarea conţinutului concret al acestuia, a sensului şi întinderii lui, a obligaţiilor pe care le

47
Pop, L. op.cit., p.57.
48
Idem.
49
Baieş, S. Băieşu, A. Cebotari, V. Creţu, I. Volcinschi, V. op.cit., p.348.
50
Cimil, D. Instituţia calificării contractelor civile. În: Revista Naţională de Drept, Nr. 4, 2011, p.13.
18
generează.
b. Reguli de interpretare
În doctrină, au fost exprimate mai multe puncte de vedere, cu privire la definirea instituției
interpretării contractelor. Astfel, într-o primă opinie, interpretarea, ca instituţie juridică, cuprinde
ansamblul de reguli pentru determinarea înţelesului exact şi complet al conţinutului (clauzelor)
contractului51 sau, într-o altă opinie, interpretarea contractului reprezintă o operaţiune logico-juridică
contingentă cu executarea contractului52.
Un alt autor consideră că interpretarea contractului reprezintă operaţiunea concretizată într-o
activitate intelectuală specifică, prin care organul de jurisdicţie (arbitraj sau instanţă judecătorească de
drept comun), cu prilejul soluţionării unui litigiu izvorât dintr-un contract încearcă să determine
conţinutul concret al contractului, existenţa, sensul şi întinderea exactă a obligaţiilor cărora le-a dat
naştere53.
Prezintă o deosebită importanţă atât interpretarea contractului în general, cât şi interpretarea
fiecărei clauze din contract54.
Codul civil modernizat reglementează expres interpretarea contractului în art.1100-1107. Astfel,
art.1100 C.civ. prevede: „(1) Contractul trebuie interpretat pe principiile bunei-credinţe.
(2) Contractul se interpretează după intenţia comună a părţilor, fără a se limita la sensul literal al
termenilor utilizaţi.
(3) Dacă una dintre părți a avut intenția ca contractul sau o clauză a sa să aibă un anumit sens și la
momentul încheierii contractului cealaltă parte cunoștea sau trebuia, în mod rezonabil, să cunoască
intenția primei părți, contractul se interpretează în sensul înțeles de prima parte.
(4) Cu toate acestea, contractul se interpretează potrivit sensului pe care o persoană rezonabilă îl
atribuie lui:
a) dacă nu se poate determina o intenție potrivit alin. (2) sau (3); sau
b) dacă îndoiala apare în legătură cu o altă persoană care, nefiind parte la contract și nici succesor
universal sau cu titlu universal ori cesionar al părții la contract, s-a bazat în mod rezonabil și cu bună-
credință pe sensul aparent al contractului”.
Legea prevede reguli de care urmează să se conducă instanţa în opera sa de interpretare. Regulile
de interpretare prezintă următoarele caracteristici:
- nu sunt imperative, ci numai sfaturi şi îndrumări pentru a suplini insuficienţele contractului;
- sunt subsidiare, în sensul că dacă termenii contractului sunt clari, precişi, aceştia nu pot fi
nesocotiţi sub pretextul interpretării lor;
- au caracter subiectiv, în sensul că scopul acestor reguli este de a descoperi voinţa reală a părţilor
contractante55.
Ţinând cont finalitatea sa, în conformitate cu prevederile legale menționate anterior, interpretarea
este dominată de principiul bunei-credinţe (art.1100 alin.(1) C.civ.). Această prevedere este o
continuare logică a regulilor generale potrivit cărora, participanţii la raporturile juridice civile trebuie
să îşi exercite drepturile şi să îşi execute obligaţiile cu bună-credinţă. În acest sens, art.11 alin.(1)
C.civ. prevede: „Buna-credință este un standard de conduită a unei părți, caracterizată prin
corectitudine, onestitate, deschidere și luarea în cont a intereselor celeilalte părți la raportul juridic”.
Debitorul şi creditorul unei obligaţii trebuie să se comporte cu bună-credinţă şi diligentă la
momentul naşterii, pe durata existenţei, la momentul executării şi stingerii obligaţiei, conform art.775
alin.(1) C.civ. Interpretarea contractului trebuie să asigure ca ceea ce s-a convenit să se execute
întocmai, în mod onest, loial, fără dol sau fraudă.
Legea stabileşte că interpretarea contractului se face după intenţia comună a părţilor, fără a se
limita la sensul literal al termenilor utilizaţi, acordându-se prioritate voinţei reale a părţilor, conform
art.1100 alin.(2) C.civ. Aceasta înseamnă că interpretarea trebuie să se facă pornindu-se de la voinţa

51
Sitaru, D.-A. Dreptul comerţului internaţional, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p.514.
52
Gribinccea, L. Dreptul comerţului internaţional, Editura Reclama, Chişinău, 1999, p.165.
53
Costin, M. N. Deleanu, S..Dreptul comerţului internaţional, vol.II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1995, p.210.
54
Casian, I. Interpretarea contractelor comerciale internaţionale. În: Revista Moldovenească de Drept Internațional și
Relații Internaționale, Nr. 4, 2011, p.67.
55
Filipescu, I. P. Filipescu, A. I. op. cit., p. 76; Adam, I. op. cit., p.68-69.
19
reală a părţilor şi nu de la cuvintele în care acest acord a fost exprimat. Prioritatea voinţei reale a
părţilor însă nu înlătură importanţa declaraţiei de voinţă. Se prezumă, până la proba contrară, că voinţa
declarată în contract reflectă voinţa reală a contractanţilor.
Sarcina de a dovedi că voinţa reală nu corespunde cu voinţa declarată revine părţii interesate.
Proba în cauză se face prin orice mijloace de dovadă.
Dacă părţile au folosit termeni nepotriviţi fie pentru a califica însuşi contractul, fie pentru
determinarea unor clauze ale acestuia, instanţa de judecată poate înlătura titlul dat contractului de
către părţi, atribuindu-i calificarea şi efectele pe care le indică voinţa reală a părţilor, stabilită prin
interpretare.
Astfel, dacă părţile au denumit contractul ca fiind un comodat (împrumut pentru folosinţă), în
funcţie de conţinutul clauzelor cuprinse în el poate să se constate că, de fapt, este vorba de o locaţiune,
dacă se prevede plata unei sume de bani (chirie) pentru folosinţa bunului, întrucât comodatul este prin
esenţă un contract cu titlu gratuit56.
Stabilirea voinţei reale a părţilor se face luându-se în consideraţie toţi factorii care influenţează
interpretarea contractului: natura lui, circumstanţele în care a fost încheiat, interpretarea care este dată
acestuia de către părţi sau care poate fi dedusă din comportamentul lor de până la şi de după
încheierea contractului, precum şi uzanţele, conform art.1100 alin.(3) C.civ.
Discrepanţele dintre voinţa reală şi cea declarată nu trebuie să se confunde cu simulaţia
contractului, când părţile, în mod intenţionat, urmăresc să mascheze existenţa unui act juridic real, dar
ascuns, printr-un act juridic aparent, simulat57.
Simulaţia presupune întotdeauna două contracte diferite, deci două manifestări de voinţă, pe când
în situaţia analizată se interpretează un unic contract.
Interpretarea contractului se face pornindu-se de la consideraţia că acesta produce nu numai
efecte stipulate expres de părţi, dar şi efecte care, conform naturii contractului, rezultă din lege, din
uzanţe sau din principiul echităţii, art.1101 C.civ.58
În general, dacă părţile au omis să includă în contract unele clauze obişnuite, acestea pot fi
prezumate ca fiind avute în vedere în mod tacit de către părţi. De asemenea, dacă părţile n-au prevăzut
anumite clauze pe care trebuie să le includă un contract de acest gen, se prezumă că ele au înţeles să se
supună aplicării normelor supletive ale legii care reglementează materia în cauză. Referitor la normele
legale în cauză, s-a estimat că ele sunt expresia voinţei probabile a părţilor, care vin să „suplinească”
voinţa lor reală în cazul tăcerii lor. Aceste dispoziţii pot fi înlăturate printr-o clauză contrară, dar, în
cazul tăcerii, ele se vor aplica în mod necesar. Traducând mai curând concepţia legislatorului decât
cea a părţilor, care deseori nu se gândesc la chestiunea în cauză, aceste dispoziţii vin să completeze
contractul59.
Clauzele oricărui contract alcătuiesc un întreg ceea ce se numește interpretarea coordonată a
clauzelor contractuale. De aceea clauzele şi expresiile utilizate de părţi nu trebuie să fie privite izolat,
ci făcând parte integrantă din contextul general. Toate clauzele contractului se interpretează unele prin
altele, dându-se fiecăreia înţelesul ce rezultă din contractul întreg. Numai aşa este posibilă
determinarea voinţei reale a părţilor. În acest sens art.1103 C.civ. dispune că, clauzele contractuale se
interpretează în contextul întregului contract.
Legea dispune că clauzele contractului se interpretează în sensul în care pot produce efecte, dar
nu în sensul în care nu ar produce nici un efect, art.1104 alin.(1) C.civ. deoarece, nu se poate concepe
că părţile au stipulat o clauză, fără a fi urmărit să producă efecte. În doctrină s-a relevat că orice

56
Baieş, S. Băieşu, A. Cebotari, V. Creţu, I. Volcinschi, V. op.cit., p.349-350.
57
Simulaţia reprezintă operaţiunea juridică ce constă în încheierea unui contract aparent menit să dea impresia creării unei
situaţii juridice diferite de cea reală şi a unui alt contract secret conţinând adevăratele raporturi juridice pe care părţile
înţeleg să le stabilească în realitate. Scopul general şi abstract al oricărei simulaţii este acela al ascunderii de către părţi a
cuprinsului ori existenţei acordului de voinţă real faţă de terţi, Niță, V.I. Stanciu, C. consideraţii teoretice şi practice
privind acţiunea în simulaţie, [on-line] [citat 16.03.2020]. Disponibil pe Internet: http://drept.ucv.ro/RSJ/images/articole
/2006/RSJ4/A04NitaValiIleana.pdf
58
Baieş, S. Băieşu, A. Cebotari, V. Creţu, I. Volcinschi, V. op.cit., p.350.
59
Astfel, dacă părţile au căzut de acord cu privire la bunul ce urmează a fi vândut, precum şi la preţul lui, contractul de
vânzare-cumpărare este încheiat şi se consideră că el cuprinde toate normele supletive cu privire la acest contract
prevăzute de legislaţia civilă.
20
contract reprezintă un efort uman şi o utilitate socială, care au preţul lor şi merită a fi, în măsura
posibilităţii, salvgardate.
Pornind de la prevederile art.1104 alin.(2) C.civ., când un termen utilizat în contract poate avea
două înţelesuri, ambele susceptibile de a produce efecte, el se interpretează în înţelesul care se
potriveşte mai mult naturii contractului.
O noutate în materia interpretării contractelor privește interpretarea contractelor redactate în
diferite limbi. În acest sens, art.1102 alin.(1) C.civ. prevede: „În cazul în care înscrisul care constată
contractul este redactat în două sau mai multe limbi, iar părțile nu au prevăzut care dintre acestea are
prioritate, în caz de contradicție dintre redacții, se va da prioritate redacției în limba în care contractul
a fost redactat inițial”.
În afară de acestea, Codul civil mai reglementează și alte reguli de interpretare, după cum
urmează:
- dacă părţile includ în contract un exemplu pentru facilitarea înţelegerii unor clauze, întinderea
obligaţiei nu se limitează la exemplul dat, art.1105 C.civ.;
- clauzele contractului se referă numai la obiectul contractului, oricât de generali ar fi termenii
folosiţi în el, art.1106 C.civ.;
- neclarităţile din condiţiile contractuale standard se interpretează în defavoarea părţii care le-a
formulat, art.1107 alin.(1) C.civ.;
- în caz de dubiu, contractul se interpretează în favoarea celui care a contractat obligaţia şi în
defavoarea celui care a stipulat-o. În toate cazurile, contractul se interpretează în favoarea aderentului
sau a consumatorului, art.1107 alin.(3) C.civ.;
- clauzele care au fost negociate individual au prioritate față de celelalte clauze, art.1107 alin.(3)
C.civ.

21