Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
TRANZACȚIONALĂ
CUPRINS
Partea I INTRODUCERE ÎN AT
1. Ce este AT? / 2
Noțuni cheie în AT 2
Filozofia AT 4
Diagnosticul comportamental 29
Diagnosticul social 31
Diagnosticul istoric 32
Diagnosticul fenomenologic 32
Diagnosticul stărilor eului în practică 33
Sinele executiv şi sinele adevărat 33
6. Patologia structurală / 36
Contaminarea 36
Excluderea 38
7. Tranzacţii / 42
Tranzacţii complementare 42
Tranzacţii încrucişate 44
Tranzacţii ulterioare 47
Tranzacţii şi expresii nonverbale 49
1
Opţiuni 50
8. Stroke-uri / 52
Foamea de stimuli 52
Tipuri de stroke-uri 52
Stroke-uri şi reîntărirea comportamentală 54
A da şi a primi stroke-uri 54
Economia stroke-urilor 56
Profilul stroke-urilor 57
A-ţi da stroke-uri ţie însuţi 60
Există stroke-uri „bune” şi stroke-uri „rele”? 61
9. Structurarea timpului / 63
Izolarea 63
Ritualuri 64
Trecerea timpului 64
Activităţi 65
Jocuri 66
Intimitatea 67
Douăsprezece injoncțiuni 96
Episcript 100
Modul în care deciziile sunt legate de injoncțiuni 101
Antiscript 104
2
15. Procesele scriptului / 107
3
Partea a VI-a JUSTIFICAREA CREDINȚELOR SCRIPTULUI: Sentimente parazite și
jocuri
4
27. Scopurile schimbării în AT/ 189
Autonomia 189
Eliberarea de script 190
Rezolvarea problemelor 190
Puncte de vedere asupra „vindecării” 190
Autoterapia 193
De ce terapie? 193
Caracteristicile terapiei AT 194
Cele trei şcoli de AT 195
ANEXE
D. Organizaţiile AT / 212
GLOSAR / 231
5
Partea I
INTRODUCERE ÎN AT
Capitolul 1
CE ESTE AT?
Noțiuni cheie în AT
Există câteva noțiuni cheie care reprezintă fundamentul AT. Acestea servesc la
diferențierea AT de toate celelalte sisteme psihologice. Vom examina în capitolele
următoare toate aceste idei în detaliu și le vom ilustra prin exemple. Iată-le întâi în
rezumat. Vă propunem pur și simplu să citiți această parte, pentru a vă familiariza cu
termenii și ideile generale.
Noțiunea cea mai importantă este reprezentată de modelul stărilor eului. Starea
eului este un ansamblu coerent de comportamente, gânduri și sentimente. Este maniera
noastră de a exprima un aspect al personalității noastre la un moment dat.
Modelul indică trei stări distincte ale eului.
Dacă mă comport, dacă gândesc și dacă mă simt ca răspuns la ceea ce se întâmplă
în jurul meu aici și acum, utilizând toate resursele de care dispun ca adult, se spune că mă
aflu în starea eului de Adult.
6
Uneori mă comport, gândesc și mă simt într-un fel copiat de la unul dintre părinți
sau de la altă figură parentală. Când fac asta, se spune că mă aflu în starea eului de
Părinte.
Alteori, se întâmplă să revin la modelele de comportament, gândire și sentimente pe
care le aveam când eram copil. Atunci se spune că mă aflu în starea eului de Copil.
Remarcați majusculele. Sunt utilizate mereu când vorbim despre stările eului
(Părinte, Adult, Copil). Cu litere mici, semnifică faptul că vorbim de un părinte, un adult,
sau un copil real.
Modelul stărilor eului este numit modelul PAC, după cele trei inițiale.
Când utilizăm acest model al stărilor eului, pentru a înțelege diferitele aspecte ale
personalității, spunem că este vorba despre analiza structurală.
Dacă comunic cu voi, pot alege să mă adresez vouă plecând de la oricare stare a
eului și voi îmi puteți răspunde din oricare stare a eului. Acest schimb de comunicare se
numește tranzacție.
Utilizarea modelului stărilor eului, pentru a analiza secvența tranzacțiilor, constituie
analiza tranzacțională propriu-zisă. Am adăugat expresia „propriu-zisă” pentru a arăta că
vorbim despre acest domeniu particular din AT și nu despre AT în general.
Atunci când tu și cu mine suntem într-o tranzacție, eu îți trimit un semnal că te
recunosc și tu îmi înapoiezi acest semnal. În limbaj AT, orice act de recunoaștere se
numește stroke. Oamenii au nevoie de stroke-uri pentru a-și menține nivelul de bunăstare
fizică și psihică.
Când schimbă tranzacții în doi sau în grup, oamenii își utilizează timpul în feluri
diferite care pot fi enumerate și analizate. Aceasta constituie analiza structurării timpului.
Script
Fiecare dintre noi și-a scris în copilărie istoria vieții, cu un început, un mijloc și un
sfârșit. Ne scriem intriga principală la începutul vieții, când suntem încă mici și când nu
știm decât câteva cuvinte. Mai târziu, în copilărie, adăugăm detalii acestei povești. Cea mai
mare parte este scrisă până la șapte ani. Poate fi revizuită din nou în perioada
adolescenței.
La vârsta adultă, în general, nu mai suntem conștienți de povestea pe care am scris-
o; cu toate acestea, o vom trăi cu siguranță în mod scrupulos. Fără a fi conștienți, ne
lansăm în viață, astfel încât să ajungem la scena finală pe care am decis-o când eram mici.
Această poveste inconștientă a vieții noastre se numește în AT script.
Acest concept – scriptul – constituie, alături de stările eului, unul dintre pilonii AT și
este deosebit de important în aplicațiile terapeutice. În analiza scriptului, folosim conceptul
de script pentru a înțelege cum ajung oamenii, inconștient, să-și creeze probleme și ce pot
face ca să le rezolve.
Copilul mic ia decizia scriptului, deoarece aceasta reprezintă cea mai bună strategie
pe care o poate elabora pentru a supraviețui și a ieși din ceea ce îi pare deseori a fi o lume
ostilă. În starea eului de Copil, încă credem că amenințarea imaginii lumii, pe care o avem
de când eram copii, este o amenințare pentru satisfacerea nevoilor noastre sau chiar
pentru supraviețuirea noastră. Ni se întâmplă uneori să deformăm realitatea în așa fel încât
ea să se potrivească scriptului nostru. Când facem asta, se spune că redefinim.
Modalitatea noastră de a ne asigura că lumea are aerul de a se potrivi cu scriptul
nostru este de a neglija într-o manieră selectivă informațiile de care dispunem într-o
situație dată. Fără a o dori conștient, ștergem aspectele situației care sunt în contradicție
cu scriptul nostru. Acest lucru se numește desconsiderare.
7
În cadrul menținerii scriptului, intrăm în relații adulte, care sunt o repetiție a
relațiilor pe care le-am avut cu părinții noștri când eram copii și facem acest lucru fără să
ne dăm seama. În această situație, unul dintre parteneri joacă rolul de Părinte sau Adult și
celălalt pe cel de Copil. Ei funcționează în doi ca și când ar avea doar trei din cele șase stări
ale eului disponibile. O relație de acest tip se numește simbioză.
Autonomia
Pentru a realiza plenar potențialul nostru de adult, avem nevoie să punem în lumină
strategiile pe care le-am elaborat, copii fiind, pentru a face față vieții. Când înțelegem că
aceste strategii nu mai sunt eficiente pentru noi, avem nevoie să le înlocuim cu altele noi.
În limbaj AT, avem nevoie să ieșim din script și să câștigăm autonomia.
Instrumentele AT ajută oamenii pentru a obține această autonomie, ale cărei
componente sunt conștiința clară, spontaneitatea și capacitatea de a fi intim și care
permite fiecăruia să-și utilizeze toate resursele de adult pentru a rezolva problemele.
Filozofia AT
Din aceste principii decurg două principii de bază ale practicii AT:
Metoda contractuală
Comunicarea directă
Oamenii sunt OK
8
Nu vă sunt superior și voi nu-mi sunteți superiori: ca persoane, suntem la același
nivel. Acest lucru rămâne adevărat, chiar dacă ceea ce facem este diferit, chiar dacă nu
avem aceeași vârstă, aceeași rasă sau religie.
Modelul decizional
Metoda contractuală
Comunicarea directă
Eric Berne insistă că atât clientul, cât și terapeutul, trebuie să aibă toate informațiile
despre ceea ce s-a petrecut în lucrul lor comun. Acest lucru decurge din principiul conform
căruia oamenii sunt OK și că toți oamenii au capacitatea de a gândi.
În practica AT, clientul are acces la dosarul său și terapeutul își încurajează clientul
să cunoască AT, ceea ce înseamnă că și clientul are parte egală în procesul schimbării.
9
Pentru a facilita comunicarea, ideile din AT sunt exprimate într-un limbaj simplu: în
locul cuvintelor lungi, derivate din latină sau greacă, pe care le găsim frecvent în alte
ramuri ale psihologiei, AT vorbește în termenii obișnuiți: Părinte, Adult, Copil, joc, script,
stroke.
Unele persoane pot deduce că acest limbaj simplu acoperă o gândire superficială:
aceștia se înșală. Chiar dacă AT utilizează un limbaj simplu, este o teorie profundă și
minuțios gândită.
10
Partea a II-a
REPREZENTAREA PERSONALITĂȚII
MODELUL STĂRILOR EULUI
Capitolul 2
MODELUL STĂRILOR EULUI
Evocați ultimile douăzeci și patru de ore din viața voastră. Au existat momente în
această perioadă când ați acționat, gândit, simțit exact ca atunci când erați copii?
Au existat alte momente în care v-ați comportat, gândit, simțit într-o manieră
copiată de la părinți sau de la alte persoane care au jucat pentru voi rolul de părinte?
Au existat și alte ocazii în care comportamentul, gândurile și sentimentele voastre
au fost pur și simplu o reacție imediată la ceea ce s-a întâmplat în jurul vostru în acel
moment? În aceste momente, ați reacționat ca adultul care sunteți azi, fără a recădea în
copilăria voastră.
Acum, luați-vă timp pentru a nota cel puțin un exemplu din fiecare din aceste
trei modele de a vă comporta, gândi, simți pe care vi le-ați amintit din aceste ultime
douăzeci și patru de ore.
11
Exemple de schimbări ale stărilor eului
12
Un minut sau două mai târziu, Jane parchează și se îndreaptă spre birou.
Privindu-și ceasul, realizează că, din cauza traficului intens, a întârziat la întâlnirea cu
șefa ei. Inima i-a stat în loc și pentru o clipă este cuprinsă de panică. A intrat acum în
starea eului de Copil. A reînnodat vechile amintiri, de când ajungea târziu la școală și se
temea de pedeapsa pe care își imagina că profesoara i-ar fi aplicat-o. Sentimentul său
de panică este o reacție la aceste amintiri vechi și nu la ceva ce i se poate întâmpla
acum.
În acest moment, Jane nu este conștientă că trăiește o scenă din copilărie. Dacă
ați întreba-o: „Această situație îți amintește de copilărie?”, se poate întâmpla una din
următoarele două situații: sau își amintește această scenă veche din clasă, în mod
conștient sau a îngropat adânc aceste amintiri dureroase și profunde și nu și le
amintește imediat. Îi va lua probabil mai mult timp, poate chiar va face terapie, pentru
a-și aduce în conștiință aceste amintiri îndepărtate.
În timpul în care retrăiește gândurile și sentimentele din copilărie, Jane are
comportamentele pe care le-a avut acum atât de lung timp în urmă, la școală: inima îi
bate puternic, duce mâna la gură, ochii i se măresc și transpiră ușor.
Apoi, după câteva minute, Jane își revine: „Ei, stai puțin, de ce mi-e frică? Șefa
mea este o femeie de bun simț și va înțelege de ce am întârziat. Oricum, putem
13
recupera timpul pierdut luând puțin din pauza de cafea.” Jane a revenit în starea de
Adult. Pasagerul o vede detensionându-se și luându-și mâna de la gură. Figura i se
luminează și râde. Râsul său este al femeii adulte și este diferit de cotcodăcitul nervos al
fetiței speriate.
Înainte de a continua, reveniți la exemplele pe care le-ați notat când ați fost în
Copil, Părinte și Adult în ultimele douăzeci și patru de ore.
Poate veți observa că, pentru momentele în care erați în Adult, veți nota
comportamente și gânduri, dar nu și sentimente. Cel mai frecvent, știm să abordăm
realitatea de azi în mod eficient fără sentimente. Cu toate acestea, avem capacitatea de
a simți emoții în momentele în care suntem în Adult.
Cum puteți face diferența dintre sentimentele din Adult și cele din Copil?
Sentimentele din Adult sunt un răspuns adecvat la situația imediată. Amintiți-vă
momentul în care lui Jane i-a fost frică atunci când mașina i-a tăiat calea în mod
periculos, emoția sa i-a accelerat reacțiile și a ajutat-o să evite accidentul.
14
Dacă este prima dată când întâlniți noțiunea de stări ale eului, poate ezitați să
recunoașteți dacă anumite gânduri, sentimente sau comportamente aparțin Adultului,
Părintelui sau Copilului. Dacă este așa, nu vă neliniștiți. La sfârșitul lecturii, făcând
exercițiile, veți avea numeroase ocazii de a vă perfecționa acestă aptitudine importantă,
de a diferenția stările eului.
Pentru a avea o personalitate sănătoasă și echilibrată, avem nevoie de toate cele
trei stări ale eului. Avem nevoie de Adult pentru a rezolva problemele aici și acum și
pentru a aborda viața într-o manieră adaptată și eficientă. Pentru a fi în armonie cu
societatea, avem nevoie de ansamblul de reguli din Părinte. Iar în Copil găsim
spontaneitatea, creativitatea și intuiția de care ne bucuram când eram copii.
Eric Berne definea starea eului ca un ansamblu constant de gânduri și trăiri, direct
asociat unui ansamblu corespunzător de comportamente 2.
El a ales aceste cuvinte intenționat și acest lucru merită efortul de a clarifica ce
înseamnă această definiție. În primul rând, Berne spune că fiecare stare a eului se
definește printr-o combinație de sentimente și de trăiri care se manifestă în mod
constant împreună. De exemplu, când Jane a realizat că a întârziat la întâlnirea sa, a
început să retrăiască amintirile în care se temea că va fi pedepsită. În același timp, se
simțea panicată. Dacă ați întreba-o, ar confirma că, retrăind această experiență din
copilărie, de fiecare dată trăiește în același timp și emoțiile din copilărie. Toate amintirile
pe care Jane le are în legătură cu experiențele din copilărie și sentimentele care le
însoțesc sunt definite ca aparținând stării eului de Copil.
Apoi, Berne spune despre comportamentele tipice fiecărei stări a eului că acestea
apar mereu împreună. Dacă o observ pe Jane un timp, voi putea confirma că ea
manifestă trei ansambluri distincte de semnale comportamentale. Un ansamblu definit
Adult, un altul Părinte și un altul Copil. Semnalele care compun fiecare ansamblu apar
împreună de fiecare dată și există o diferență marcantă între un ansamblu și altul.
De exemplu, când Jane deschide ochii, începe să transpire ușor și bătăile inimii se
accelerează, este de prevăzut că își va duce mâna la gură. Aceste semnale compun o
parte dintr-un ansamblu care este definit ca starea eului de Copil a lui Jane. Dacă aș
observa-o un timp, aș putea nota o multitudine de alte comportamente care ar aparține
acestui ansamblu. De exemplu, își va înclina capul și își va mișca picioarele. Dacă
vorbește, vocea sa va avea o intonație mai înaltă și va tremura.
Aș putea continua să fac o listă de acest gen, în ceea ce privește
comportamentele care denotă în mod constant stările eului de Părinte și Adult ale lui
Jane.
Să revenim la definiția lui Berne, pentru a pune în lumină expresia „direct asociat
unui”. După el, în timp ce sunt în contact cu sentimentele și trăirile care definesc o stare
a eului anume, manifest în mod egal comportamente care definesc această stare a eului.
De exemplu, în timp ce Jane retrăiește amintirile din copilărie, când întârzia la școală și
când resimțea panica pe care o simțea atunci, ea prezintă de asemenea un ansamblu de
comportamente pe care le manifesta în copilărie. Aceste comportamente sunt direct
asociate sentimentelor și trăirilor sale și toate relevă Copilul său.
Interesul pentru modelul stărilor eului este că acesta ne permite să stabilim relații
fiabile între comportamente, trăiri și sentimente. Dacă voi mă vedeți manifestând
ansamblul coerent de comportamente care relevă Copilul meu, puteți presupune, fără
15
riscul de a vă înșela, că retrăiesc experiențe și sentimente din copilăria mea. Dacă vedeți
că acest comportament se schimbă, că încep să emit semnale care definesc Adultul meu,
puteți deduce în mod rezonabil că trăirile și sentimentele mele sunt acelea ale unui
adult, care reacționează aici și acum. Când comportamentele mele exterioare par
copiate după acelea ale părinților mei, puteți spune că interior retrăiesc sentimente și
experiențe pe care le-am copiat de la ei.
Făcând exercițiile din acest capitol, ați putut verifica până aici dacă propriile
voastre sentimente, gânduri și comportamente concordă cu modalitatea indicată în
diagrama stărilor eului. Dar în ce fel această diagramă se aplică oamenilor în general?
Pentru a aduna elementele necesare, avem nevoie să utilizăm metode de
observație care să elimine pe cât se poate ideile preconcepute ale observatorului.
Trebuie să analizăm rezultatele într-un mod care să ne permită să judecăm dacă acestea
sunt sau nu rezultatul hazardului. O dată ce am ales metodele potrivite observației și
analizei, le vom putea utiliza pentru a aprofunda două întrebări:
(1) Oamenii manifestă trei ansambluri coerente și clar diferite de comportamente care
corespund definiției noastre privind stările eului?
(2) Trăirile și sentimentele pe care oamenii le raportează sunt legate de ansamblul
comportamental într-o manieră conformă cu ceea ce putem aștepta de la
diagramă?
Există acum un ansamblu substanțial de observații pentru a susține un răspuns
pozitiv la aceste două întrebări. Mai multe informații puteți afla din bibliografia aferentă
acestui capitol3.
16
Adultul prezintă similarități cu eul, care testează realitatea. Copilul are aerul de a
semăna cu idul, sediul pulsiunilor și instinctelor necenzurate.
Această asemănare între cele două modele nu este uimitoare, dat fiind că Berne a
avut o formație de analist freudian. Dar unii comentatori merg mai departe și spun că
Părintele, Adultul și Copilul lui Berne nu sunt decât versiuni banalizate ale celor trei
compartimente psihice ale lui Freud. Aici se înșeală, deoarece Berne, în primele sale
scrieri, a arătat foarte minuțios diferența existentă între modelul său și cel al lui Freud.
În primul rând și cel mai important, Părintele, Adultul și Copilul sunt definite în
termeni de semne comportamentale observabile. Supraeul, eul și idul nu sunt decât
concepte pur teoretice. Nu puteți, privindu-mă și ascultându-mă, să decideți dacă sunt
sau nu în „supraeu”. Dar puteți, observându-mă, să judecați dacă sunt în Părinte.
Apoi, stările eului desemnează persoane având o identitate anume, pe câtă vreme
cele trei componente psihice ale lui Freud sunt generale. Când o persoană se află în
Părinte, nu se comportă într-o manieră generală definită ca „parentală”; ea rejoacă
comportamente, sentimente și gânduri ale unuia dintre părinți sau ale unei figuri
parentale. Când este în Copil, nu se va comporta pur și simplu într-o manieră „infantilă”;
va reproduce comportamente pe care le avea în copilărie, cât și sentimentele și
gândurile asociate.
Părintele, Adultul și Copilul înglobează fiecare influențele emanate din supraeu, eu
și id. Berne a arătat că o persoană în Părinte va reproduce „comportamentul global al
tatălui său, al mamei sale, inclusiv inhibițiile, raționamentele și pulsiunile sale”. În
același mod, stările eului de Adult și Copil implică propriile lor inhibiții, raționamente și
pulsiuni.
Berne a plecat de la modelul lui Freud și a adoptat noțiunea de stare a eului de la
Paul Federn, adică stări distincte în care eul se manifestă la un moment dat. Mai târziu
le-a clasificat în trei stări ale eului, observabile prin comportament, pe care le-a numit
Părinte, Adult și Copil.
Modelul lui Freud și diagrama stărilor eului nu se suprapun și nu sunt același
lucru, dar nu se contrazic; sunt pur și simplu două modalități diferite de a prezenta
personalitatea4.
Nu puteți pune o stare a eului într-o roabă și nici nu puteți să o cântăriți sau să o
atingeți. Nu puteți să o găsiți în nici o parte a corpului sau a creierului și aceasta
deoarece starea eului nu e un obiect, ci un termen pe care-l folosim pentru a desemna
un ansamblu de fenomene, adică un ansamblu asociat de sentimente, gânduri și
comportamente. În același fel, Părintele, Adultul și Copilul nu sunt lucruri: sunt denumiri
care servesc diferențierii celor trei ansambluri diferite de gânduri, sentimente și
comportamente pe care le-am discutat în acest capitol.
Deseori, în practica AT, oamenii vorbesc despre stările eului ca și cum ar fi „lucruri
pe care le avem”. Auziți fraze de genul:
„Copilul meu vrea să se amuze” sau
„Aveți un Adult solid”.
Problema este că, exprimându-ne așa, riscăm să glisăm spre credința că stările
eului au o formă de viață a lor, diferită de a persoanei despre care vorbim. Bineînțeles,
nu este cazul. Nu este „Copilul meu” cel care vrea să se amuze; sunt eu cel care vreau
17
să mă amuz și poate că sunt în Copil când vreau asta. Nu este vorba că am un „Adult
solid”; este mai degrabă faptul că eu am o bună capacitate de a face lucruri într-o
manieră asociată în general Adultului, cum ar fi să înfrunt realitatea sau să evaluez
posibilitățile.
Pe parcursul cărții vom evita să prezentăm lucrurile ca și cum stările eului ar fi
„obiecte”.
Modelul ultrasimplificat
18
menționarea faptului că pot gândi și simți și aduce judecăți de valoare din fiecare stare a
eului.
Un defect și mai grav al modelului ultrasimplificat este faptul că nu spune nimic
despre dimensiunea temporală a stărilor eului. Berne a pus accentul, de nenumărate ori,
că Părintele și Copilul sunt ecouri din trecut. În Copil, reproduc comportamente, gânduri
și sentimente ale propriului meu trecut, ale copilăriei mele. Când sunt în Părinte, mă
angajez în comportamente, gânduri și sentimente pe care le-am copiat în trecut de la
părinții mei sau de la celelalte figuri parentale. Doar când sunt în Adult reacționez la
situații cu toate resursele mele actuale de adult.
După această trecere în revistă, vom abandona modelul ultrasimplificat, care
convine de minune ca subiect pentru cărțile superficiale sau pentru conversațiile de după
cină, dar care nu servește prea mult pentru a arăta ceea ce este AT în realitate. În
această carte vom rămâne legați de versiunea originală a lui Berne privind modelul
stărilor eului.
19
Capitolul 3
ANALIZA FUNCȚIONALĂ A STĂRILOR EULUI
În acest capitol și în capitolul următor, vom studia mai detaliat stările eului,
considerându-le în termeni de structură și de funcție.
Diagrama structurală arată ce conține fiecare stare a eului. Diagrama funcțională
divizează stările eului, pentru a arăta cum sunt utilizate.
Într-o manieră mai formală, se spune că diagrama structurală definește conținutul
stărilor eului și că diagrama funcțională le definește procesele.
Diagrama funcțională (Figura 3.1) este probabil mai ușor de înțeles când o
întâlnim prima oară, de aceea vom începe cu ea 1.
20
Când mă revolt astfel, reacționez raportându-mă tot la regulile din copilărie, așa
că se spune că mă aflu de asemenea în Copilul Adaptat.
Unii autori AT, printre care și primii, considerau revolta ca aparținând unei părți
distincte pe care o numeau Copilul Rebel. Veți găsi poate acest termen în unele opere
moderne. În această carte noi urmărim practica actuală curentă, care consideră revolta
ca făcând parte din ansamblul comportamentelor de Copil Adaptat.
Existau momente în copilăria mea, când mă comportam independent de presiunile
părinților mei. În acele momente, nu mă adaptam așteptărilor lor și nu mă revoltam
împotriva lor. Eram pur și simplu așa cum vroiam. Când surâsul meu familiar murea,
plângeam pentru că eram trist. Când sora mea mă împingea, mă înfuriam și o
împingeam și eu. Am petrecut ore citind povești cu plăcere și făcând puzzle, nu pentru a
face plăcere părinților mei, ci pentru mine.
Când mă aflu în Copil, ca adult, se întâmplă uneori să am astfel de
comportamente infantile, fără nici o cenzură. Atunci, se spune că mă aflu în Copilul Liber
din Copil. Folosim și expresia Copil Natural, pentru a desemna această parte din Copil.
Deci, în diagrama funcțională, Copilul este divizat în Copil Adaptat și Copil Liber.
Figura 3.1 prezintă acest lucru prin cercul Copil divizat în două.
21
Copilul Adaptat pozitiv și negativ
Ca adulți, cu toții petrecem o mare parte a timpului în Copil Adaptat. Există mii de
reguli cărora trebuie să ne supunem, pentru a trăi și a fi acceptați în lume. În viața de zi
cu zi, nu reflectăm în mod constant la aceste reguli înainte de a decide dacă să le
urmăm. Înainte de a traversa o stradă, privesc la stânga și la dreapta, așa cum tatăl
meu și profesorii mei au insistat să o fac când m-am dus prima oară la școală singur.
Când sunt la masă, la un dineu și vreau legumele, spun „vă rog”. Am învățat să fac
acest lucru în copilărie, automat, pentru că am învățat că oamenii mă considerau prost
crescut dacă nu făceam așa. Și dacă mă comportam grosolan, îmi lua mai mult timp
pentru a obține legumele.
În acest fel, ne sunt de folos comportamentele de Copil Adaptat. Reproducând
aceste scheme privind respectarea regulilor, obținem deseori, într-o manieră agreabilă,
ceea ce dorim pentru noi și pentru alții. Și economisim astfel o mare cantitate de energie
mentală. Imaginați-vă doar ce ar fi să regândiți mereu maniera de a vă așeza la masă!
Putem vorbi de Copil Adaptat pozitiv pentru a descrie manierele eficace de
comportament, plecând din Copilul Adaptat. Unii autori folosesc și expresia Copil
Adaptat OK.
Prin opoziție, spunem că suntem în Copilul Adaptat negativ (sau non OK), când
reproducem modele de comportament din copilărie, care nu sunt adaptate situației
noastre de adult. Mic fiind, am învățat, fără îndoială, că mijlocul cel mai bun pentru a
obține atenție de la mama și de la tata era acela de a fi bosumflat. Acum, ca adult, încă
îmi vine uneori să mă bosumflu, sperând să obțin ceea ce vreau. În acest caz, ignor
opțiunea pe care o am ca adult, care constă în a cere simplu și direct ceea ce vreau.
Sau, aș fi putut decide în copilărie că nu era prudent de a mă prezenta într-o
manieră oarecare, în fața oamenilor. Poate că mama mi-a dat o palmă pentru că „o
faceam pe interesantul”. Poate că unii din colegii mei mă necăjeau când citeam în clasă.
Acum, adult fiind, dacă mi se cere să vorbesc în public, roșesc, bâigui, mă bâlbâi,
simțindu-mă jenat și îmi spun „Sunt zero ca orator!”. Când de fapt, aici și acum, sunt
perfect capabil de a vorbi și această situație nu implică nici un risc pentru mine.
La un moment sau altul, toți abordăm scheme de comportament din Copilul
Adaptat negativ. Veți vedea mai târziu de ce se întâmplă asta. Unul din scopurile
schimbării personale, în AT, este de a înlocui vechile scheme prin altele noi, care pot
utiliza opțiunile noastre de adult.
22
În același fel, mulți dintre noi își trăiesc viața de adult agățați încă de
sentimentele refulate din Copil, de tristețe, de frică sau de dorința contactului fizic. Când
exprimăm aceste emoții într-un context protejat, adoptăm un comportament pozitiv de
Copil Liber.
Există și alte momente în care comportamentul de Copil Liber este clar negativ.
Dacă râgâi fară discreție în timpul unui mare dineu, îmi satisfac dorința irepresibilă a
Copilului meu Liber, care nu are cenzură. Dar, consecințele în plan social sunt fără
îndoială mult mai dezagreabile pentru mine, decât dacă mi-aș fi reținut râgâiala. La un
nivel mai serios, pot adopta un comportament negativ din Copilul meu Liber, conducând
o motocicletă, cu mare viteză, pe o stradă aglomerată, punând în pericol viața mea și pe
a altora.
Evocați ultimele douăzeci și patru de ore. Notați momentele în care ați fost în
Copilul Adaptat pozitiv. Care au fost comportamentele voastre în fiecare situație? Vă
amintiți situația din copilărie pe care o rejucați? Faceți același lucru pentru momentele
când ați fost în Copilul Adaptat negativ, Copilul Liber pozitiv și Copilul Liber negativ.
Luați-vă un minut pentru a scrie toate cuvintele care vă vin, pentru a descrie pe
cineva în Copilul Adaptat pozitiv. (Dacă sunteți într-un grup, altcineva poate nota pentru
voi).
Faceți același lucru pentru a descrie pe cineva din Copilul său Adaptat negativ, din
Copilul său Liber pozitiv, din Copilul său Liber negativ.
Într-o perioadă din copilăria mea, părinții îmi spuneau ce trebuia să fac, mă
controlau și mă criticau: „Treci în pat! Nu fugi pe stradă! Șterge-ți nasul! Asta e o treabă
bună, prostească, inteligentă, răutăcioasă, justă, injustă...”. Când mă comport,
copiindu-i pe ai mei în acest rol, spunem că sunt în Părintele Normativ (uneori denumit
Părinte Critic).
În alte momente, părinții mei aveau grijă și se ocupau de mine. Mama mă
mângâia, tata îmi citea povești înainte de a adormi. Când cădeam și mă loveam la
genunchi, tata sau mama mă consolau și mă pansau. Când repet comportamentele
părinților mei când se ocupau de mine, spunem că sunt în Părintele Grijuliu.
Exprimăm această subdiviziune a părintelui funcțional, divizând cercul Părinte în
două, ca și pentru Copil (vezi Figura 3.1).
Unii autori AT diferențiază subdiviziunile pozitive și negative ale fiecărei părți din
Părinte (termenii „OK” și „non OK” sunt uneori utilizați). După ei, ne aflăm în Părintele
Normativ pozitiv când directivele din Părinte țin seama de ceilalți, cu scopul de a-i
proteja și a le promova binele. Un medic poate da un ordin unui pacient: „Nu mai fuma!
Nu-ți face bine!”, repetând astfel comportamentul părinților săi de când era mic: „Nu ieși
în stradă, nu trece în fața mașinilor!”
Părintele Normativ negativ descrie comportamentele parentale care implică
umilirea (devalorizarea) altuia. De exemplu, patronul care îi spune secretarei, pe un ton
arțăgos: „Ați făcut încă o greșeală!”, reproducând intonația și gesturile unui profesor
irascibil, care îi spusese același lucru când avea 6 ani.
23
Părintele Grijuliu pozitiv implică o bunăvoință emanată dintr-o poziție de respect
autentic pentru persoana ajutată. Părintele Grijuliu negativ semnifică că „ajutorul”
acordat este dat plecând dintr-o poziție de superioritate, care îl devalorizează pe celălalt.
Un comportament de Părinte Grijuliu pozitiv ar fi acela de a spune unui coleg de
serviciu: „Vrei să te ajut să faci asta? Dacă da, spune-mi”. Același lucru, dar negativ, ar
fi să mergi spre el și să-i spui: „Ei bine, o să te ajut să faci asta”, luându-i lucrul din
mână și terminându-l în locul lui. „Mama sufocantă” este un exemplu clasic de
comportament din Părintele Grijuliu negativ.
Adultul
Egograma
Care este importanța fiecărei părți a stărilor eului în cadrul personalității voastre?
Pentru a reprezenta acest lucru, Jack Dusay a elaborat o modalitate intuitivă pe care a
numit-o egogramă2.
Pentru a trasa o egogramă, veți trasa mai întâi o linie orizontală. Pe lungime
notați numele celor 5 stări funcționale ale eului, folosind inițialele, în ordinea indicată în
Figura 3.2.
24
Trasați apoi o coloană deasupra fiecărei stări a eului menționată, înălțimea
indicând timpul pe care îl petreceți în această stare.
Începeți cu partea pe care considerați că o folosiți cel mai mult și trasați coloana.
Apoi, luați partea pe care considerați că o folosiți cel mai puțin și trasați coloana. Stabiliți
o înălțime relativă pentru aceste două coloane, pentru a corespunde modelului intuitiv
pe care îl percepeți privind timpul pe care îl petreceți în fiecare dintre stări.
De exemplu, dacă consider că mă aflu cel mai mult în Adult și foarte puțin în
Părintele Grijuliu, voi trasa două coloane, ca în Figura 3.3.
25
Jack Dusay nu a prevăzut divizarea coloanelor în părți pozitive și negative, dar
poate fi interesant de făcut. Puteți hașura partea din coloanele PN, PG, CL și CA pentru a
arăta „negativ”, lăsând restul pentru „pozitiv”. De exemplu, cred că cea mai mare parte
a timpului când mă aflu în CA, mă supun regulilor într-o manieră pozitivă. Când adopt
comportamente necenzurate din CL, cea mai mare parte a lor duce la ceva agreabil și
eficace. Nu mă aflu mult în PG, dar, când mă aflu, rareori „sufoc” oamenii într-o manieră
negativă. Mă aflu des în PN, mai ales pentru a-i dirija pe alții într-o manieră pozitivă.
Egograma finală apare în Figura 3.5.
Jack Dusay avansează ipoteza conservării energiei: „Când o stare a eului crește în
intensitate, o alta sau altele trebuie să diminueze, pentru compensare. Deplasarea
energiei psihice se produce astfel încât energia totală să rămână constantă”.
26
Cea mai bună cale de a-mi modifica egograma, după Dusay, este de a face să
crească partea care mă interesează și astfel, energia părăsește în mod automat partea
pe care doresc să o diminuez.
Să presupunem că în fața egogramei, decid să fiu mai mult în PG și mai puțin în
PN. Voi începe să adopt mai multe comportamente de PG: poate voi propune cuiva să-i
masez spatele o dată pe zi. Sau la serviciu îmi voi oferi deschis ajutorul, în loc de a
ordona oamenilor să facă ceva. Nu încerc să scad PN; datorită acestei ipoteze a
constanței, mă pot aștepta ca aceasta să diminueze în măsura în care pun mai multă
energie în PG.
Este ceva ce doriți să schimbați în egograma voastră ? Dacă da, decideți care
coloană vreți să crească pentru a realiza această schimbare. Notați cel puțin cinci noi
comportamente pe care le puteți adopta, pentru a crește acea parte. Dați-vă
posibilitatea de a aplica aceste comportamente în săptămâna care urmează.
Apoi, trasați-vă din nou egograma. Dacă este posibil, lăsați o persoană care vă
cunoaște bine să o facă. (Nu-i spuneți ce schimbări prevedeți în egogramă). Cadrează cu
ipoteza constanței?
27
Capitolul 4
MODELUL STRUCTURAL DE ORDINUL II
28
vin din A1. Vom examina în detaliu, în continuare, fiecare dintre aceste „compartimente
clasate” din diagramă.
29
În diagrama structurală de ordinul II, vom pune în Părinte, în primul rând,
persoana care a emis mesajul pe care ni-l amintim. Pentru cea mai mare parte a
oamenilor, aceasta va fi mama sau tata; bunicii pot fi de asemenea persoane
importante; profesorii joacă și ei un rol important. Numărul și identitatea celor care
furnizează conținutul Părintelui vostru sunt unici în ceea ce vă privește.
Remarcăm în continuare, că fiecare dintre figurile voastre parentale avea o stare a
eului de P, A sau C, ceea ce ne dă reprezentarea Părintelui așa cum apare în Figura 4.1.
Notați că ansamblul de Părinte poartă denumirea conventională de P 2, în această
diagramă. Alți autori AT denumesc diferit P, A, C din P2; aici, noi le numim P3, A3 și C3.
Descriem Adultul din Părinte ca fiind colecția de afirmații despre realitate, pe care
le-a auzit o persoană, venind de la figurile care sunt în Părintele său și pe care le-a
copiat. Un mare număr dintre ele sunt exacte în ceea ce privește faptele obiective, altele
reflectă înțelegerea eronată sau fantasmele părinților despre lume; altele sunt afirmații
referitoare la lucruri care odată au fost adevărate, dar care azi nu mai sunt. De exemplu,
afirmația „Nu putem ajunge pe Lună” a fost cândva realitate.
Tata, mama, profesorul aveau, fiecare, o stare a eului de Copil. Când le-am
introiectat în propriul meu Părinte, am inclus percepția mea despre Copilul lor, ca parte a
acestei introiecții. Când accesez amintirile stocate despre ei, intru în contact cu
gândurile, sentimentele și comportamentele din Copilul lor și voi retrăi sentimente sau
voi reacționa așa cum făceau părinții când erau mici.
Când mama mea era mică, a decis că ar obține de la oameni ceea ce ar dori,
bosumflându-se și având un aer ursuz. Mai târziu, când eu eram copil și ea vroia ceva de
la mine, se bosumfla și își lua același aer ursuz. Acum, în Părinte, am conservat acest
mesaj care spune că atât timp cât sunt responsabil de cineva, pot obține de la el ce-mi
trebuie fiind bosumflat și având un aer ursuz.
30
strategii pe care le am acum la dispoziție ca adult, pentru a face față realității și pentru a
rezolva problemele.
În Adult, plasăm nu doar aspectele cognitive de a face față vieții, în raport cu
mediul nostru, dar și evaluarea ca adult a propriului nostru Părinte și Copil. De exemplu,
am în Părinte un ordin care zice: „Privește la stânga și la dreapta înainte de a traversa!”
Ca adult, am evaluat acest mesaj și am tras concluzia că rezistă în fața realității. Această
concluzie este stocată în A2.
Cea mai mare parte a timpului când sunt în Adult, atât alții, cât și eu avem
sentimentul că „gândesc”. Dar amintiți-vă Capitolul 2, în care conținutul Adultului, prin
definiție, include reacțiile atât sub formă de sentimente, cât și sub formă de gânduri, la
situația de aici și acum. Vă puteți întreba: „În ce fel sentimentele pot servi rezolvării
problemelor?”. Imaginați-vă că în acest moment, un tigru scăpat de la circ sare în
camera voastră pe fereastră. Dacă sunteți ca majoritatea oamenilor, sentimentul vostru
în această situație va fi frica, emoție foarte utilă pentru a fugi cu viteză maximă.
Imaginați-vă că vă aflați într-un autobuz arhiplin. Vecinul vostru nu încetează să
vă lovească cu cotul, astfel încât sunteți pe punctul de a cădea din autobuz. Furia, în
această situație, vă face să-l loviți la rândul dumneavoastră cu cotul, pentru a vă
recupera locul la care aveți dreptul, cât și securitatea.
Dacă resimt tristețe, aceasta îmi va servi pentru a rezolva o problemă diferită:
conștientizarea pierderii cuiva sau a ceva important pentru mine.
În diagrama structurală de ordinul II, nu stabilim în general diviziuni în interiorul
Adultului și reprezentăm Adultul printr-un cerc unic.
Fiecare copil învață foarte devreme în viață că există unele reguli pe care trebuie
să le respecte, stabilite de tata și de mama.
Invers decât face un adult, un copil nu are capacitatea de a raționa pentru a
discerne dacă este rezonabil să respecte aceste reguli. În loc de asta, el știe pur și
simplu că trebuie să le respecte, chiar dacă deseori nu are chef. Atunci, găsește
modalități de a se supune lor, fie datorită fricii, fie prin seducție.
„Dacă nu îmi voi face rugăciunea de seară, Diavolul va veni să mă ia.”
31
„Dacă nu mănânc tot, Mama o să plece și mă va lăsa singur și nu se va mai
întoarce niciodată.”
„Dacă voi fi cuminte, toată lumea o să mă iubească.”
Sub această formă magică, copiii mici înmagazinează versiunea lor despre
mesajele emise de părinți. În măsura în care aceste impresii reprezintă ceea ce copilul
și-a imaginat privind implicațiile acestor mesaje de la părinți, acestea sunt grupate în
diagramă și constituie conținutul stării eului de Părinte din Copil. Mai târziu, crescând,
pot avea din nou acces la aceste mesaje magice din Copil, care formează Părintele din
Copil, C1.
Această versiune fantasmată despre părinte este de obicei mai amenințătoare
decât este părintele în realitate. Chiar dacă părinții își iubesc copiii și se ocupă de ei cum
pot mai bine, aceștia pot avea impresia că li se trimit mesaje de tipul:
„Să nu te mai văd”.
„Să nu te bucuri niciodată”.
„Nu ți se permite să gândești”.
Pentru a evidenția importanța negativă a P1, primii autori AT i-au dat nume
înspăimântătoare, cum ar fi: Vrăjitoarea, Căpcăunul, Părintele Porc.
Dar fantasmele grandioase ale copilului pot fi atât pozitive, cât și negative.
Părintele din Copil este, de asemenea, asociat Ursitoarei, Zânei Bune și lui Moș Crăciun.
De aceea, preferăm denumirea de „Părinte Magic” pentru a desemna P1.
Berne îl numea Electrod, pentru a arăta maniera în care Copilul reacționează
aproape compulsiv la aceste imagini magice, de recompensă sau de pedeapsă.
A1, Adultul din Copil, este numele dat ansamblului de strategii aflate la dispoziția
copilului pentru a rezolva probleme. Se modifică și se dezvoltă pe măsură ce copilul
crește. Cercetătorii care studiază dezvoltarea copiilor, au studiat aceste schimbări în
detaliu și această lectură este necesară pentru o înțelegere aprofundată a Adultului din
Copil3.
Când eram mic, mă interesa să descopăr lumea din jur, dar felul în care o făceam
nu se potrivea cu ceea ce adulții numeau „logic”. Mă încredeam mai mult în intuițiile
mele și în impresiile mele imediate; și în același timp, învățam lucruri noi, mult mai
repede decât adulții. Această capacitate dă A1 și numele de „Micul Profesor”.
Ca adult, pot reveni mereu la starea eului de Copil și să recapăt intuiția și
creativitatea pe care le dețineam în A1.
Micuța Jean, de 6 ani, este întinsă pe jos, ocupată să citească o carte de școală.
Sosește pisica. Jean își ridică ochii din carte și întinde mîna pentru a o mângâia. Dar azi,
pisica nu e în toane bune; o zgârie pe Jean, care începe să sângereze.
În secunda următoare, Jean nu mai gândește, se rostogolește și urlă, atrăgând
atenția mamei, care se găsește în camera învecinată. Jean redevine bebelușul căruia
mama nu i-a îngrijit rana și nu l-a consolat. Micuța fetiță de șase ani redevine Copilul de
un an.
Jean, adultă, va avea înmagazinată această scenă. Dacă o evocă, va contacta
întâi Adultul din Copilul de șase ani (care citește o carte), apoi va trece în C 1, Copilul mai
32
mic din Copil, când retrăiește durerea și panica pe care le-a trăit când s-a lovit. Copiii
foarte mici percep lumea în special în termeni de senzații corporale, care reprezintă
majoritatea amintirilor stocate în Copilul din Copil. De aceea, uneori, C1 este numit
Copilul Somatic.
Ați văzut vreodată păpușile rusești? Ridici capacul primei și găsești o păpușă mai
mică în interior și așa mai departe. Diagrama structurală de ordinul II seamănă cu asta:
în structura Copilului de șase ani se găsește un Copil mai mic, de trei ani și așa mai
departe. Dacă desenăm diagrama, nu notăm acest lucru în detaliu, dar dacă sunteți
terapeut, rețineți-l. Deseori este important să identificați vârstele diferite ale Copilului pe
care le traversează un client.
Adăugând C2 în diagrama formată din A 2 și P2, obținem diagrama completă a
modelului de ordinul II din Figura 4.1.
Pentru a utiliza diagrama stărilor eului într-o manieră eficientă, aveți nevoie să
înțelegeți clar diferențele între structură și funcție. Confuzia între cele două este o
problemă de durată în cadrul evoluției teoriei AT.
Și cu toate acestea, diferențele sunt ușor de înțeles, deoarece provin dintr-un fapt
simplu, pe care îl cunoașteți deja.
Modelul funcțional clasifică comportamentele observabile, în timp ce modelul
structural clasifică amintirile și strategiile stocate.
Cât timp țineți minte acest lucru, veți deosebi foarte clar structura de funcție.
Unul dintre noi (VJ) a explicat această diferență într-o manieră mai completă, într-
un articol în TA Journal, în 19764. Scria următoarele:
„Berne a avut mare grijă, în prezentările sale, să diferențieze diagrama
funcțională de diagrama structurală și cred că avea o bază logică solidă pentru acest
lucru. Este diferența între „roată” și faptul că aceasta „se rotește”. Cele două noțiuni
desemnează aspecte diferite ale realității. Analizând stările eului, „structural”
desemnează componentele personalității, în timp ce „funcțional” sau „descriptiv”
desemnează felul în care personalitatea funcționează la un moment dat. Putem compara
acest lucru cu un sistem de aer condiționat, care poate servi o dată pentru a încălzi și
altă dată pentru a răci o casă. Cineva poate privi acest sistem în plan „structural” și să
vorbească despre componentele sale diferite: compresor, conductor, termostat, etc.
Altcineva îl poate privi în plan „funcțional” sau „descriptiv” și poate spune în ce fel acest
sistem încălzește casa și apoi o răcește, făcând să circule aerul dintr-o parte în alta,
despre electricitatea consumată, etc., ceea ce constituie descrieri ale funcționării
întregului ansamblu, la un moment dat.”
De fiecare dată când vreți să clarificați diferența între structură și funcție, gândiți-
vă la roată sau la pompa de căldură.
Cunoașteți deja o altă manieră de a exprima această diferență:
33
De ce este atât de important să facem această diferențiere? De fiecare dată când
vorbim despre interacțiunile dintre oameni, trebuie să utilizăm modelul funcțional.
Modelul structural se aplică când luăm în considerare ceea ce se întâmplă în interiorul
unui individ.
Putem exprima același lucru folosind limbajul tehnic: studiul aspectelor
interpersonale în AT necesită modelul funcțional; problemele intrapsihice trebuie să fie
studiate utilizând modelul structural.
În această carte, discuția despre „comunicare”, din partea a treia, se va purta
exclusiv în termeni funcționali. În ceea ce privește „scriptul”, în cea de-a patra parte,
discuția va fi purtată esențial în termeni de structură.
Când vă privesc, vă ascult și deduc în care stare a eului vă aflați, nu pot face
aceste deducții decât în termenii modelului funcțional. Poate că vă văd aplecându-vă
capul într-o parte, încruntându-vă sprîncenele și ducând un deget la gură. Plecând de la
aceste observații, pot deduce că vă aflați în starea eului de Copil Adaptat.
Nu există nici o manieră similară prin care să vă pot observa și să pot încerca să
deduc că vă aflați în „Micul Profesor” sau că „veniți din Părintele din Părinte”. Acești
termeni desemnează colecția de amintiri și nu de comportamente. Doar ascultând
conținutul a ceea ce spuneți, pot începe să adun dovezi pentru structura de ordinul II.
Dacă vreau să cunosc cu adevărat conținutul Micului Profesor sau al Părintelui din
Părinte, ce mai degrabă decât cum, am nevoie de o cercetare. Pot, de asemenea, să mă
folosesc de cunoștințele mele generale despre formele diferite de personalitate și despre
dezvoltarea copilului.
În capitolul următor, vom detalia cele patru modalități de diagnostic ale stărilor
eului, în legătură cu deosebirea structură – funcție.
Este posibil ca două lucruri să fie diferite, existând totuşi o legătură între ele.
Acest lucru este adevărat în ceea ce priveşte structura şi funcţia. Evident, modul în care
mă comport la un moment dat va depinde în parte de ansamblul de amintiri şi strategii
din interiorul meu.
Să presupunem că arăt un comportament care corespunde părţii funcţionale
negative a Copilului meu Adaptat. Să spunem că stau încovrigat, cu braţele şi picioarele
complet îndoite, strâng dinţii, faţa mi se împurpurează şi fruntea mi se acoperă cu o
uşoară transpiraţie. Dacă mă priviţi în acest moment, ce puteţi spune despre partea
structurală a stării eului, care corespunde intern?
Puteţi deduce în mod rezonabil că resimt senzaţii corporale de genul celor care
corespund definiţiei Copilului Somatic, C1; şi poate fi acest caz. Dar pot accesa imaginile
interioare ale căpcăunului înfricoşător sau ale figurilor parentale vrăjitoreşti pe care ni le-
am creat la trei ani şi pe care le-am stocat, pentru a construi P 1.
Este de asemenea posibil să reproduc modelul în care tatăl meu se încovriga şi se
înroşea când se simţea ameninţat, copil fiind. În acest caz, accesez o parte a propriului
meu Părinte, Copilul tatălui meu din Părintele meu (C3 al tatălui meu).
În sfârşit, pot fi un actor desăvârşit, care pune în scenă o şaradă, pentru scopuri
adulte, pe care nu le cunoaşteţi încă. În acest caz, sunt susceptibil de a trece, în
interiorul meu, din conţinutul Adultului meu A 2 în cel al Micului meu Profesor, A1.
Încă o dată, când mă priviţi şi mă ascultaţi, puteţi observa funcţia. Dar nu puteţi
decât să deduceţi structura.
34
Capitolul 5
IDENTIFICAREA STĂRILOR EULUI
Diagnosticul comportamental
Diagnosticul social
Diagnosticul istoric
Diagnosticul fenomenologic.
Berne a insistat asupra faptului că este mai bine să utilizezi cel puţin două dintre
aceste modalităţi, în acelaşi timp. Pentru a stabili un diagnostic complet, toate cele patru
trebuie folosite în ordinea de mai sus. Diagnosticul comportamental este cel mai
important dintre cele patru şi celelalte trei îl confirmă 1.
Diagnosticul comportamental
cuvinte
intonaţii
gesturi
posturi
expresii faciale.
Veţi diagnostica starea funcţională a eului unei persoane observând mai multe
dintre aceste elemente deodată. Concordă aceste indicii unele cu altele?
Să presupunem că mă vedeţi stând drept pe scaun, echilibrat faţă de o linie
verticală imaginară, picioarele ferm aşezate pe sol; plecând de la aceste semne
corporale, veţi deduce că am un comportament Adult.
Îmi veţi privi faţa şi veţi vedea că am o privire calmă, muşchii feţei sunt relaxaţi.
Când încep să vorbesc, veţi percepe o intonaţie egală. Aveţi acum indicaţii coerente
furnizate de expresia şi de vocea mea, care vă ajută pentru confirmarea diagnosticului
comportamentului Adult.
O singură indicaţie nu este de ajuns. Poate că stau aşezat, discutând filosofia
stărilor eului. Dacă veţi scrie ce spun, cuvintele mele vor avea aerul de Adult. Dar,
continuând să mă priviţi, veţi observa că mi-am deplasat picioarele în aşa fel încât
degetele unui picior stau peste degetele celuilalt picior. Am înclinat capul într-o parte şi
cu degetele mâinii stângi, bat ritmul pe braţul fotoliului. Aceste indicaţii, date de
gesturile şi postura mea, vă informează că sunt cel mai probabil în Copilul Adaptat, în
pofida aerului Adult al cuvintelor mele.
35
Normativ; o voce plângăcioasă relevă Copilul Adaptat; a striga: „A! Youpie!”
desemnează Copilul Liber.
Dar această noţiune de „indicaţii standard” ridică o problemă delicată privind
natura fundamentală a modelului stărilor eului, deoarece aceste tabele se bazează pe
postulatul că, de exemplu, atât timp cât sunt în CA, mă voi comporta ca un copil care se
supune cerinţelor părinţilor. În acelaşi fel, în PG, mă comport ca un părinte care se
ocupă de un copil. Dar nu asta spune modelul stărilor eului. Ce vreau să spun când
folosesc corect limbajul modelului?
Când spun că sunt „în Copil”, vreau să spun că gândesc şi mă simt ca şi copilul
care am fost odată şi nu ca orice copil. Când sunt „în PG”, mă comport, gândesc şi mă
simt ca unul dintre părinţii mei, nu doar ca „părinţii în general”.
Pentru a pune un diagnostic comportamental fiabil despre starea eului de CA, aţi
avea nevoie să ştiţi ce aer aveam în copilărie, când mă supuneam părinţilor mei. Pentru
a identifica PG, ar fi trebuit să-i observaţi pe tatăl sau pe mama mea când se ocupau de
mine, acum mulţi ani.
Ansamblul indicațiilor comportamentale, care definesc Copilul meu Adaptat şi
Copilul meu Liber, sunt diferite de ale voastre, deoarece am avut copilării diferite. În
măsura în care am avut părinţi diferiţi, fiecare avem un ansamblu unic şi particular de
comportamente, care definesc Părintele nostru Normativ şi Părintele nostru Grijuliu.
Acest lucru înseamnă că tabelul „indicaţiilor standard” este inutil? Din fericire,
răspunsul este nu. Există unele comportamente care sunt tipice copiilor în general, când
se supun părinţilor lor sau când acţionează spontan. Există comportamente pe care le au
părinţii în general când îşi controlează sau au grijă de copiii lor. Şi dacă cercetăm aceste
comportamente tipice, ne va fi foarte util în diagnosticarea stărilor funcţionale. Trebuie
însă să fim conştienţi că acesta nu este decât începutul.
Pentru a ne întări diagnosticul trebuie să ajungem să cunoaştem persoana. Cu
timpul, putem face lista ansamblului unic de comportamente care îi sunt proprii şi care
indică schimbările stărilor eului.
În această carte, preferăm să nu dăm un tabel al „indicaţiilor standard”, însă vă
invităm să vă faceţi propriul tabel.
Luați o foaie mare de hârtie, pe care faceţi şase coloane. Intitulaţi-o pe cea din
stânga „indicaţii date de”. Intitulaţi-le pe celelalte cu cei cinci termeni care desemnează
stările funcţionale ale eului utilizate la egogramă: PN, PG, A, CL, CA.
Reveniţi la coloana intitulată „indicaţii date de”. La intervale regulate notaţi cele
cinci rubrici:
Cuvinte
Intonaţii
Gesturi
Posturi
Expresii faciale.
Trasaţi linii orizontale pentru a obţine cinci casete goale, pe fiecare coloană. Una
va fi pentru cuvinte, alta pentru intonaţii, etc. Scopul este să completaţi coloanele cu
semnele comportamentale, pentru voi înşivă.
Să luăm coloana PN; veţi nota semnele date de comportamentul vostru în timp ce
copiaţi modul în care părinţii voştri îi controlau sau dădeau comenzi altora. Gândiţi-vă la
36
situaţiile în care vă aflaţi în mod tipic în Părintele vostru Normativ. Poate când sunteţi la
serviciu, unde aveţi responsabilitatea asupra subordonaţilor. Dacă sunteţi părinte,
evocaţi comportamentele pe care le aveţi când spuneţi copiilor ce trebuie să facă.
Iată câteva exemple când sunt în PN:
Cuvinte: „Nu! Opreşte-te! Fă asta! Aşa trebuie să faci! E bine! E rău! Tu trebuie!
Trebuie să…”.
Intonaţie: profundă, puternică, dură.
Gesturi: tai aerul cu mâna dreaptă, îmi sprijin mâinile una peste alta, în formă de
“clopotniţă”, îmi ţin mâinile în spatele capului.
Posturi: mă las pe spate, pe scaun, corpul înclinat pe spate, aer dispreţuitor.
Mimica: colturile gurii lăsate în jos, sprâncenele ridicate.
Poate veţi descoperi că aceste semne vi se aplică şi vouă, dar este important să
faceţi propria listă.
Faceti lista cu ceea ce oamenii pot vedea şi auzi (Nu interpretaţi). De exemplu,
pentru „mimică”, notaţi doar ceea ce pot vedea oamenii pe faţa voastră. Nu folosiţi
cuvinte cum ar fi „condescendent, sfidător, autoritar…”, deoarece acestea sunt
interpretări. Când mă priviţi şi îmi ascultaţi vocea, poate mă percepeţi autoritar. Dar
aerul autoritar nu este ceva ce poate fi observat, este o interpretare pe care o faceţi în
cap. Interpretarea este diferită de ceea ce observaţi.
Odată completată coloana PN, treceţi la următoarea coloană. Pentru PG, notaţi
comportamentele pe care le aveţi când copiaţi modul în care părinţii voştri se ocupau de
alţii. Încă o dată, dacă sunteţi părinte, sunteţi susceptibil de a face acelaşi lucru când vă
ocupaţi de copiii voştri. Pentru CA, notaţi semnele comportamentului vostru când
reproduceţi modul în care vă supuneaţi regulilor celorlaţi, când eraţi copii. Se întâmplă
când vă aflaţi în grup şi vă adaptaţi, sau la serviciu, când vorbiţi cu patronul, etc.
Pentru CL, evocaţi un moment recent când v-aţi comportat ca şi copilul care aţi
fost odinioară, care nu se conforma regulilor celorlalţi şi nu se răzvrătea împotriva lor.
Poate eraţi în montagnes russe, cu faţa ascunsă, urlând la coborâre; sau poate la doctor,
pentru o injecţie şi aţi început să tremuraţi de frică când infirmiera a scos seringa.
Amintiţi-vă că diviziunile funcţionale ale Părintelui şi ale Copilului pot fi atât
negative, cât şi pozitive. Zdrobiţi oamenii din PN? Dacă sunteti părinţi, vă sufocaţi copiii?
Dacă da, cum vă văd ei, cum vă aud ei din Părintele vostru Grijuliu? Protestaţi faţă de
şeful vostru, spunându-i că preferaţi să-l vedeţi de la o distanţă de kilometri? Dacă da,
cum v-aţi vedea şi cum v-aţi auzi, într-un film video, în Copilul vostru Adaptat?
Pe coloana Adult, notaţi comportamentele când acţionaţi ca adult, azi. V-aţi aflat
recent în situaţia de a schimba informaţii cu un coleg de serviciu sau la supermarket,
cumpărând ce aveţi pe listă. Poate citiţi o carte pentru a şti ce sunt stările eului.
Amintiţi-vă că Adultul înseamnă aici şi acum, atât în ceea ce priveşte gândurile, cât şi
sentimentele. Şi, în consecinţă, comportamentele Adultului înglobează exprimarea
emoţiilor, când sentimentele exprimate sunt reacţii adaptate la situaţia momentului.
În coloana CL, notaţi maniera voastră de a va comporta în timp ce faceţi ceva ca
şi cum aţi fi din nou un copil spontan şi nu un adult spontan.
Uneori, când observaţi semnele comportamentului meu, veţi avea poate nevoie
să-mi puneţi întrebări ajutătoare pentru a vă decide în care stare a eului sunt. Să
presupunem ca sunt pleoştit, aplecat înainte, cu capul în mâini, colţurile gurii lăsate.
Suspin profund şi am ochii plini de lacrimi. Din toate aceste semne, deduceţi că exprim
tristeţea. Dar în ce stare a eului mă aflu? Poate am aflat că unul dintre părinţii mei este
37
pe moarte. Tristeţea mea ar fi atunci o reacţie adecvată situaţiei, aş fi deci în Adult. Sau
mi-am amintit o pierdere avută când eram mic şi în legătură cu care nu mi-am permis să
fiu trist până acum. În acest caz, sentimentul este expresia Copilului meu Liber. O altă
posibilitate ar fi să reproduc o atitudine a Copilului meu Adaptat, fiind pleoştit şi trist,
acesta fiind modul prin care îi manipulez pe cei din jurul meu.
Pentru a vă susţine evaluarea privind semnele mele comportamentale, va trebui
să îmi puneţi întrebări despre modul în care mă relaţionez cu oamenii. Mă veţi întreba
istoria mea personală şi a părinţilor mei şi veţi privi ce voi retrăi din copilăria mea.
Vom examina acum celelalte trei tipuri de diagnostic, după Berne. Utilizaţi-le
pentru a verifica lista comportamentelor pe care aţi făcut-o pentru voi înşivă.
Completaţi-o numai după ce le studiaţi.
Diagnosticul social
Ideea susţinută prin diagnosticul social este că alţii sunt frecvent în relaţie cu
mine, plecând de la o stare a eului complementară cu cea pe care eu o utilizez. În
consecinţă, notând starea eului din care ei reacţionează, pot verifica starea eului pe care
am utilizat-o.
De exemplu, dacă mă adresez vouă din Părinte, există şanse ca voi să-mi
răspundeţi din Copil. Dacă intru în comunicare cu voi plecând din Adult, fără îndoială îmi
veţi răspunde din Adult. Şi dacă vă abordez plecând din CA, e posibil că voi să-mi
răspundeţi din P.
Deci, dacă constat că oamenii par a-mi răspunde din Copil, am dreptate să
gândesc că eu mă adresez lor adeseori din Părinte. Pot fi supervizor şi-mi dau seama că
cei pe care îi supervizez o lălăie sau îmi sabotează ordinele pe la spate. Aceste două
comportamente par a emana din CA. Aş putea fi cu ei mai mult PN decât cred. Dacă
vreau să schimb această situaţie, îmi voi nota comportamentele PN pe care le utilizez la
serviciu şi apoi voi încerca, să spunem, comportamente A în locul lor, iar stările eului pe
care le vor utiliza persoanele din subordinea mea îmi vor da diagnosticul social şi îmi vor
spune dacă am reuşit să modific abordarea din Părinte.
Evocaţi o ocazie recentă în care cineva a părut a vă răspunde din Copil. Care
semne ale comportamentului său v-au făcut să interpretaţi că este în Copil?
Aţi indus această reacţie, exprimându-vă din PN sau PG? Dacă da, priviţi-vă lista
indicaţiilor şi selectaţi modul în care v-a văzut şi v-a auzit această persoană, când eraţi
în Părinte. Cum v-aţi putea modifica comportamentul, astfel încât să induceţi în ei o
reacţie venind dintr-o altă stare a eului?
Faceţi acelaşi exerciţiu, în legătură cu situaţii recente, în care cineva a părut a vi
se adresa din Adult sau din Părinte.
Diagnosticul istoric
Pentru diagnosticul istoric, punem întrebări pentru a şti cum era persoana în
copilărie. Vom pune întrebări despre părinţii săi sau despre figurile parentale, ceea ce ne
va permite să verificăm de două ori impresiile noastre despre stările funcţionale ale eului
său, cât şi despre structura lor. Diagnosticul istoric cuprinde simultan procesele şi
conţinutul.
38
Vă văd într-un grup, aplecat, încruntat, cu mâna peste ochi şi vă aud spunând:
„Sunt confuz. Nu pot gândi.” După comportamentul vostru, deduc că sunteţi în CA.
Pentru diagnosticul istoric, vă întreb: „Cum vă simţeaţi când eraţi copil şi vi se
cerea să gândiţi?” sau: „Am impresia că, în acest moment, aveţi aerul de a avea şase
ani. Vă amintiţi ceva despre copilăria dumneavoastră?” Veţi răspunde: „A, da,? Tata mă
bătea la cap mereu să citesc şi apoi râdea pentru că nu înţelegeam toate cuvintele.
Atunci o făceam pe idiotul pentru a-l necăji.”
În alt moment, sunteţi lăsat pe spate în fotoliu, cu capul înclinat pe spate,
fixându-vă vecinul. Îi spuneţi: „Ce vrei să spui e fals. Uite cum stau lucrurile în
realitate…” El se micşorează, umerii îi coboară şi sprâncenele i se ridică în maniera de
CA. Acum, am indicaţii atât comportamentale, cât şi sociale, că sunteţi în PN. Pentru o
verificare istorică întreb: „Fiţi atent la atitudine. Tata sau mama ta erau aşezaţi aşa când
îţi spuneau cum stau lucrurile?”. Poate veţi izbucni în rîs spunând: „A, da! E chiar tata!”
Cuvintele voastre îmi certifică diagnosticul comportamental. Văzându-vă
ansamblul de comportamente care concordă cu Copilul vostru Adaptat, confirm că
trăirea voastră interioară este o repetiţie a modului în care reacţionaţi la presiunile
parentale în copilărie. În acelaşi timp în care comportamentul vostru manifestă indicaţii
venind din Părinte, mă informaţi că imitaţi comportamentul unuia dintre părinţi.
Diagnosticul fenomenologic
Uneori pot retrăi trecutul, în loc de mi-l reaminti pur şi simplu. Berne a scris că:
„…validitatea fenomenologică nu se produce …. decât dacă individul ajunge să retrăiască
ansamblul stărilor eului, cu toată intensitatea posibilă”.
Să presupunem că vă amintiţi epoca în care tatăl vostru vă pisa să citiţi şi apoi îşi
bătea joc de voi pentru că nu înţelegeaţi cuvintele. Dacă am lucra în terapie, v-aş invita
să reveniţi la această scenă din copilărie. În imaginaţie i-aţi spune tatălui ce nu aţi putut
să-i spuneţi la şase ani. Poate aţi începe cu o voce plângăcioasă, apoi aţi deveni furios,
începând să strigaţi: „Nu e just!”, lovind o pernă, cum v-ar place să vă loviţi tatăl. Aş
avea un diagnostic fenomenologic al unei părţi din conţinutul Copilului vostru. Berne
utilizează aici termenul „fenomenologic” într-un sens care nu este cel dat de obicei în
dicţionar. Nu a explicat niciodată de ce a procedat aşa. Reţineţi semnificaţia tehnică dată
de Berne, aşa cum am descris-o mai sus.
39
Diagnosticul stărilor eului în practică
Pentru simplificarea discuţiei noastre despre stările eului, am presupus până aici
că o persoană nu poate fi decât într-o stare a eului, la un moment dat. În realitate
situaţia stă astfel: se întâmplă ca cineva să se comporte într-o manieră care corespunde
unei stări a eului, în timp ce trăieşte în interior o altă stare a eului.
De exemplu, imaginaţi-vă că sunt la serviciu, discutând cu un coleg o sarcină
curentă. În primele minute ale discuţiei, toată atenţia mea se concentrează asupra
sarcinii în curs. Dacă mi-aţi urmări semnele comportamentale, aţi deduce sigur că mă
aflu în Adult. Şi în interior mă simt Adult, gata de a reacţiona acum şi aici, de a schimba
şi de a evalua informaţia.
Dar pe măsură ce conversaţia se prelungeşte, încep să mă plictisesc. Îmi spun în
interior: „Mi-ar plăcea să fiu altundeva. E aşa frumos afară că mi-ar plăcea să mă plimb.
Dar nu cred că e posibil…” În acest moment mă simt în Copil. Retrăiesc acele scene din
anii de şcoală când găseam cursurile plictisitoare şi când aveam chef să mă joc afară.
În ciuda plictiselii, continuu să fac ce am de făcut. Ceea ce observaţi, în legătură
cu comportamentul meu, este că eu continuu să schimb informaţii, deci, la exterior,
continuu să mă comport din Adult. Dar comportamentul meu nu concordă cu starea eului
în care mă simt.
40
Pentru a descrie această situaţie, Eric Berne a propus distincţia între sinele
executiv şi sinele adevărat2.
Când o stare a eului dictează comportamentul persoanei, spunem că această stare
a eului are puterea executivă. Când o persoană se simte în interior într-o stare a eului
anume, spunem că această stare a eului este sinele său adevărat.
În cea mai mare parte a timpului, starea eului, având puterea executivă, este trăit
ca adevăratul sine. În exemplul de mai sus, când am început discuţia de lucru, aveam
puterea executivă în Adult şi, în acelaşi timp, mă simţeam Adult în mod real. Şi apoi,
când am început să mă plictisesc, am trecut experienţa adevărată în Copil, în timp ce
continuam să mă comport într-o manieră coerentă, din Adult, deci am menţinut puterea
executivă în această stare.
Să presupunem că respectivul coleg ar continua conversaţia prea mult, atunci
poate că încep să casc şi pierd firul. El se aşteaptă să-i răspund la un moment dat şi
poate eu voi începe să mă înroşesc spunând: „O! Scuză-mă, cred că eram plecat”. În
acel moment, puterea executivă este în Copil ca şi starea eului adevărată.
Inventați cel puțin încă trei exemple pentru a ilustra cazuri în care puterea
executivă se află într-o stare a eului, iar trăirea se află într-o altă stare a eului. Găsiți
exemple similare din propria voastră experiență, în cursul săptămânii trecute.
Incongruitate
Această diviziune între Sinele executiv şi Sinele adevărat pune evident probleme
suplimentare pentru diagnosticul stărilor eului. În măsura în care starea eului care are
puterea executivă este cea care determină comportamentul, ne-am putea aştepta la
faptul că semnele comportamentale ale persoanei indică acea stare a eului. Cât timp
această stare a eului este trăită ca Sine adevărat, diagnosticul comportamental pe care
persoana şi-l dă îi dă o idee precisă în legătură cu experienţa sa interioară.
Dar ce se întâmplă când trece într-o altă stare a eului, ca Sine adevărat, puterea
executivă rămânând în prima stare a eului? Cum veţi detecta acest lucru printr-un
diagnostic comportamental?
Adevărul este că, uneori, nu o putem face. Acest lucru se produce mai ales când
persoana este relativ inactivă. Mă vedeţi, de exemplu, aşezat, ascultând o conferinţă.
Sunt aşezat drept, mă mişc puţin şi nu spun nimic. La prima vedere, veţi deduce din
comportamentul meu, că sunt în Adult. Dar, în interior, pot fi în Copil, care visează cu
ochii deschişi şi dacă nu mergeţi mai departe cu investigaţia, nu aveţi nici un mijloc de a
o şti.
Cu toate acestea, în general, comportamentul unei persoane dă indicaţii efective
despre ceea ce se întâmplă. Cât timp persoana are puterea executivă într-o stare a
eului, diferită de cea pe care o trăieşte ca Sine adevărat, există o separaţie în ea, între
comportamentul şi trăirea sa interioară. La exterior, iată ce pare: indicaţiile cele mai
evidente, în ceea ce priveşte comportamentul său, vor desemna starea eului care are
putere executivă, dar în acelaşi timp, va manifesta alte semne mai subtile, care nu
concordă cu cele ale stării eului desemnată ca Sine adevărat. În limbaj tehnic, spunem
că comportamentul relevat este incongruent.
Când discutam cu colegul meu la serviciu, comportamentele mele cele mai
evidente concordau cu cele ale stării eului executiv din Adult. Dar dacă mă vedeaţi şi mă
ascultaţi de aproape, aţi fi remarcat unele modificări, în momentul în care am început să
41
mă plictisesc şi am trecut în Copil, ca stare adevărată. Până în acel moment, tonul vocii
mele se schimbase în cursul frazelor, dar, la un moment dat, a devenit monoton.
Privirea mea, care se deplasase pînă atunci, în mod regulat, între documentele de lucru
şi figura colegului meu, a devenit vagă şi s-a fixat pe un punct de pe masă. Aceste
incongruităţi v-ar ajuta să deduceţi că trăirea eului meu adevărat a trecut din Adult în
Copil.
Recunoaşterea incongruităţilor este o artă importantă, pe care o puteţi dezvolta în
cadrul folosirii AT. Vom reveni la acest subiect cînd vom studia tranzacţiile, în capitolul 7.
42
că în Adult aveam energia activă cea mai mare şi energia liberă cea mai mare, la un
moment dat.
Când am trecut de la atenţie la plictiseală, am deplasat o anumită cantitate de
energie liberă în Copil şi am continuat astfel, până când această stare a eului a ajuns să
conţină mai multă energie liberă decât Adultul sau Părintele. În acel moment, am
început să trăiesc Sinele adevărat de Copil, dar am menţinut puterea executivă în Adult,
ceea ce arăta că în Adult am încă o cantitate de energie activă mai mare.
Dacă discuţia s-ar fi prelungit prea mult, aş fi putut elibera o cantitate de energie
legată, conţinută în Copil, din ce în ce mai mare, până când, în final, această stare a
eului ar fi avut mai multă energie activă decât Adultul şi ar fi luat puterea executivă.
Uneori o persoană poate avea o anumită cantitate de energie în toate cele trei stări ale
eului, în acelaşi timp. De exemplu, pot continua să menţin puterea executivă în Adult,
schimbând informaţii tehnice cu colegul meu. Făcând asta, pot, de asemenea, să
eliberez o parte a energiei care se află în Părinte şi să mă critic în interior pentru că nu
înţeleg suficient acest lucru. În acelaşi timp, pot elibera o parte a energiei libere din
Copil, fiindu-mi ruşine că nu mă supun ordinelor din Părinte.
Dacă aţi găsit dificilă această expunere teoretică la prima vedere, nu vă faceţi
probleme. Dacă sunteţi avizi de teorie, citiţi mai în detaliu scrierile lui Berne şi ale altor
teoreticieni, în legătură cu acest subiect. Dacă teoria nu este punctul vostru forte, treceţi
pur şi simplu peste această parte, care nu este indispensabilă pentru a putea înţelege
mai departe.
43
Capitolul 6
PATOLOGIA STRUCTURALĂ
Contaminarea
Dacă iau o parte din Copil sau din Părinte pentru Adult, spunem că Adultul este
contaminat.
Este ca şi cum o stare a eului ar interfera cu graniţele alteia. Arătăm acest lucru
pe schemă, trasând cercuri care se suprapun şi haşurând partea comună, care
reprezintă contaminarea.
În Figura 6.1.a, vedem o contaminare din Părinte, în care Părintele se suprapune
peste Adult. Figura 6.1.b prezintă o contaminare din Copil, iar Figura 6.1.c prezintă o
dublă contaminare din Părinte şi din Copil, ambele interferând cu Adultul.
Sunt în contaminare din Părinte cât timp confund sloganurile lansate din Părinte
cu realitatea Adultului; iau ideile primite, ca fapte. Berne numea acest lucru prejudecăţi.
De exemplu:
„Toți scoțienii sunt zgârciți.”
„Negrii sunt leneși.”
44
„Albii te exploatează.”
„Lumea e un loc îngrozitor.”
„Nu putem avea încredere în oameni.”
„Dacă nu reușești din prima, fă eforturi, încearcă în continuare.”
Dacă cred că o afirmaţie de acest gen este o expresie a realităţii, atunci mă aflu
într-o contaminare.
Când o persoană vorbeşte despre sine şi spune „tu”, în loc de „eu”, este probabil
ca acel conţinut care urmează să fie contaminat din Părinte. De exemplu, iată cum
vorbeşte Madge despre viaţa sa: „Trebuie să mergi mai departe cum poţi, nu-i aşa? Şi
nu poţi să laşi oamenii să vadă ce simţi”. Există posibilitatea ca Madge să fi învăţat
aceste două sloganuri de la părinţii ei. Este de asemenea posibil ca părinţii ei să fi luat
aceste afirmaţii ca reale.
Când sunt într-o contaminare din Copil, îmi împovărez gândirea cu credinţe din
copilărie. Acestea sunt fantasme create de sentimente, pe care le iau ca fapte reale. De
exemplu, plec de la o petrecere şi îi aud pe oameni râzând în momentul în care ies pe
uşă. Îmi spun: „Se distrează pe seama mea, pe la spate”.
În acest moment, retrăiesc un episod din prima copilărie, când am decis, fără a o
formula: „Ceva nu e în regulă cu mine. Toată lumea, mai puţin eu, o ştie şi nimeni nu
vrea să-mi spună”.
Nu sunt conştient că e o repetiţie. În contaminare, confund această situaţie din
copilărie cu realitatea de aici şi acum.
Dacă aş vrea, aş putea reveni în cameră şi aş putea verifica dacă participanţii
acestei petreceri râd efectiv de mine. Dacă îmi răspund „Nu”, aş putea ieşi din
contaminare, separând astfel evaluarea mea Adultă, din acest moment, de
reprezentările trecute pe care Copilul le făcea despre lume. Îmi dau seama că cei din
încăpere râdeau de o glumă, care nu avea nici o legătură cu mine. Poate îmi voi aminti
de asemenea că am fost tachinat, dar voi identifica aceste amintiri ca aparţinând clar
trecutului.
Presupunând că oamenii se distrează pe seama mea, aş putea ieşi din
contaminare, spunându-mi: „Şi atunci? Dacă au decis să râdă de mine, e treaba lor, eu
sunt OK.“
Dar poate că în acea zi nu sunt pregătit să ies din această contaminare din Copil.
În acest caz, în timp ce oamenii de la petrecere îmi spun: „Nu, nu râdem de tine”, îmi
spun interior: „Ei, pariez că mă mint doar ca să nu mă simt prost.”
Berne a utilizat uneori termenul de iluzie pentru a descrie acest gen de credinţe
tipice, care apar din contaminările din Copil. Unele sunt banale, de tipul:
„Nu sunt bun la ortografie/matematică/limbi.”
„Oamenii pur şi simplu nu mă plac.”
„E ceva în neregulă cu mine.“
„M-am născut gras(ă).”
„Nu pot înceta să fumez.”
Dacă conţinutul unei contaminări din Copil provine de foarte devreme din
copilărie, această iluzie pare mai stranie, mai ales dacă persoana a suferit numeroase
traume în copilărie.
45
„Omor oamenii prin simpla mea prezenţă.”
„Dacă mor, atunci mama mă va iubi.”
„Oamenii încearcă să mă omoare cu raze cosmice.”
Dubla contaminare
Luați o foaie de hârtie pe care scrieți: „Sunt genul de persoană care…” și apoi
luați-vă două minute pentru a scrie toate modalitățile posibile la care vă puteți gândi,
pentru a termina fraza.
La sfârşitul celor două minute, relaxaţi-vă, respiraţi şi citiţi ce aţi scris.
Reveniţi în Adult, aşezându-vă drept în scaun, aşezaţi-vă bine picioarele pe sol şi
priviţi ce aţi scris. Pentru fiecare sfârşit de propoziţie, verificaţi dacă este o afirmaţie
reală sau dacă este o contaminare din Copil.
Dacă vi se pare că una dintre aceste afirmaţii este o contaminare, gândiţi-vă
despre ce este vorba. Tăiaţi cuvintele contaminate şi înlocuiţi-le cu cuvinte adulte, de
azi. De exemplu, dacă aţi scris: „Sunt genul de persoană care nu se întâlneşte cu
nimeni”, puteţi să tăiaţi şi să scrieţi în schimb: „Sunt inteligent şi simpatic şi sunt capabil
să mă întâlnesc cu oameni”. Corectaţi astfel toate afirmaţiile contaminate din Copil.
Acum, luaţi o altă foaie de hârtie şi acordaţi-vă două minute pentru a nota toate
credinţele şi sloganurile pe care vi le amintiţi, auzite de la părinţi sau de la figurile
parentale.
Reveniţi în Adult şi parcurgeţi lista de credinţe şi sloganuri parentale. Verificaţi
dacă fiecare dintre ele este o afirmaţie reală sau o contaminare din Părinte. Dacă vreţi
să o corectaţi pentru a corespunde realităţii de azi, tăiaţi cuvintele şi înlocuiţi-le cu o
nouă versiune. De exemplu, puteţi tăia: „Dacă nu reuşeşti din prima, încearcă din nou şi
din nou” şi să scrieţi: „Dacă nu reuşeşti din prima, schimbă-ţi strategia pentru a reuşi”.
Acesta este un exerciţiu în acelaşi timp util şi amuzant, pe care îl puteţi face în
timpul liber.
Excluderea
Uneori, după Berne, o persoană blochează una sau mai multe stări ale eului. Acest
lucru se numeşte excludere.
Figurile 6.2. a, b şi c prezintă cele trei posibilităţi de excludere a stărilor eului. În
aceste scheme, reprezentăm excluderile cu o cruce situată pe starea eului exclusă şi
trăgând o linie între aceasta şi cea vecină.
46
Cei care exclud Părintele funcţionează fără reguli prestabilite în raport cu lumea.
În locul acestora, ei creează propriile lor reguli pentru fiecare situaţie nouă. Sunt buni în
a-şi utiliza intuiţia de „Mic Profesor”, pentru a simţi ce se întâmplă în jurul lor. Aceştia
sunt de obicei „afacerişti”: politicienii înalţi, persoane de succes sau naşi ai Mafiei.
Dacă exclud Adultul, debranşez capacitatea mea adultă de a face faţă realităţii şi
nu ascult decât dialogul meu interior Părinte-Copil. Acţiunile, gândurile şi sentimentele
reflectă acest conflict permanent. Pentru că nu folosesc în totalitate capacităţile mele
adulte, pentru a testa realitatea, se poate întâmpla ca acţiunile şi gândurile mele să
devină stranii şi să fiu diagnosticat psihotic.
Cineva care exclude Copilul, închide accesul spre amintirile stocate în copilărie.
Dacă-l întrebăm : „Cum era viaţa ta când erai mic?”, răspunde: „Nu ştiu. Nu-mi
amintesc nimic”. Când ne exprimăm sentimentele, ca adulţi, suntem deseori în Copil.
Deci, o persoană cu Copilul exclus va fi privită frecvent ca un „peşte rece” sau „tot
numai cap”.
Dacă două stări ale eului sunt excluse, se spune că cel care rămâne în starea
funcţională este constant sau exclusiv şi apare pe schemă cu un cerc îngroşat. Figurile
6.3 a, b, c arată cele trei posibilităţi.
O persoană în Părinte constant se comportă în viaţă având acces doar la regulile
parentale. Dacă o întrebăm: „Cum credeţi că putem dezvolta acest proiect?”, va
răspunde: „Ei bine, cred că este un plan bun. Ţineţi-vă de el, acesta este sfatul meu”. Ca
răspuns la „Cum vă simtiţi?”, e posibil să răspundă: „În momente ca acestea, trebuie să
rămâi calm, nu credeţi?”.
După Berne, cineva care este în Adult constant este incapabil să se amuze cu
ceilalţi. Funcţionează în principal ca organizator, colector de informaţii sau procesor de
date3.
47
O persoană în Copil constant se comportă, gândeşte şi se simte în permanenţă ca
şi cum ar fi încă copil. Confruntată cu o problemă, această persoană are ca strategie
supralicitarea sentimentelor, ceea ce exclude capacitatea adultă de a face faţă realităţii
şi ansamblului de reguli parentale. Această persoană este susceptibilă de a fi percepută
de ceilalţi ca „imatură” sau „isterică”.
Excluderea nu este niciodată totală. În schimb, este specifică în anumite situaţii.
De exemplu, dacă vorbim de cineva care are un „Copil exclus”, ceea ce vrem să spunem
este că această persoană se află rar în Copil, cu excepţia unor momente privilegiate.
Oamenii nu pot funcţiona fără a avea un minim de Copil. Nu pot funcţiona într-o
instituţie fără o parte de Adult şi nu pot ieşi în societate fără a avea un embrion de
Părinte.
48
Partea a III-a
COMUNICARE
Tranzacții, stroke-uri şi structurarea timpului
Capitolul 7
TRANZACŢII
Eşti aşezat, citind această carte. Intru în cameră şi spun: „Bună!” Ridici ochii şi
răspunzi: „Bună!” Am efectuat o tranzacţie simplă.
O tranzacţie are loc când propun o anumită formă de comunicare şi tu îmi
răspunzi. În limbaj ştiinţific, mesajul de deschidere se numeşte stimul. Reacţia se
numeşte răspuns.
Aceasta ne dă definiţia formală a unei tranzacţii, ca fiind un stimul tranzacţional
plus un răspuns tranzacţional. Berne spunea că o tranzacţie este „unitatea de bază a
discursului social”.
Tu şi cu mine, poate, vom continua conversaţia. Ca răspuns la „Bună!” al tău, te
voi întreba: „Ai avut o zi bună?” şi tu îmi vei răspunde la rândul tău. Avem acum un lanţ
de tranzacţii, răspunsul unuia constituind un stimul pentru celălalt. Comunicarea între
indivizi ia mereu forma unui lanţ de tranzacţii de acest gen.
În analiza tranzacţiilor, utilizăm diagrama stărilor eului pentru a ne ajuta să
explicăm ce se întâmplă în cursul acestui proces de comunicare 1.
Tranzacţii complementare
49
Administratorul magazinului ridică ochii în momentul în care angajatul intră pe uşă
cu zece minute întârziere. Trecând în Părinte, bombăne: „Iarăşi în întârziere! Nu se mai
poate continua aşa!” Angajatul se face mic, se înroşeşte şi se bâlbâie: „Scuză-mă. Voi
încerca să nu mai fac”.
Cu bombăneala sa parentală, administratorul voia ca mesajul său să fie perceput
de către angajat în Copil. Deci, săgeata S pleacă din Părinte şi ajunge la Copilul
angajatului. Scuza sa bâlbâită este destinată Părintelui adminstratorului, de unde
săgeata R.
50
Există şi alte două posibilităţi de tranzacţii complementare Părinte-Părinte şi
Copil-Copil. Trasaţi schema pentru fiecare. Gândiţi-vă la cuvintele asociate stimulului şi
răspunsului pentru fiecare dintre ele.
51
complementare, nimic din procesul de comunicare nu va întrerupe cursul armonios al
stimulilor şi al răspunsurilor.
Tranzacţii încrucişate
Te-am întrebat: „Cât e ceasul?” Tu te ridici, devii roşu şi strigi: „Ceasul! Ceasul!
Nu mai întreba cât e ceasul! Eşti în întârziere! Pentru Dumnezeu! Ce faci?”
Nu este răspunsul Adult pe care îl aşteptam la întrebarea mea Adultă. Din contră,
tu ai intrat în Părintele furios şi nemulţumit, incitându-mă să ies din Adult pentru a intra
în Copil. Figura 7.4 reprezintă schema tranzacţională a schimbului nostru.
52
El încrucişează stimulul administratorului P-C cu un răspuns A-A, aşa cum apare în
Figura 7.5. Încă o dată, răspunsul întrerupe cursul comunicării la care se aşteptă
persoana care a emis mesajul.
53
A doua regulă a comunicării
54
Dacă sunteţi într-un grup, aşezaţi-vă câte doi şi jucaţi o conversaţie în care
fiecare tranzacţie este încrucişată. De fiecare dată când celălalt vorbeşte, identificaţi care
stare a eului este solicitată în voi. Schimbaţi starea eului şi răspundeţi. Şi celălalt
încrucişează. Vedeţi cât timp puteţi menţine această secvenţă, fără a intra în tranzacţii
paralele. Când aţi terminat, spuneţi ce aţi simţit în timpul acestui exerciţiu. Ce diferenţă
există comparativ cu exerciţiul precedent, în care aţi menţinut toate tranzacţiile
paralele?
Tranzacţii ulterioare
Într-o tranzacţie ulterioară sunt emise două mesaje în acelaşi timp. Unul este un
mesaj deschis, la nivel social. Al doilea este un mesaj ascuns, la nivel psihologic.
În cea mai mare parte a timpului, conţinutul nivelului social este A-A. Mesajele din
nivelul psihologic sunt de obicei P-C sau C-P.
Soţul: Ce ai făcut cu cămaşa mea?
Soţia: Am pus-o în sertarul tău.
Dacă privim doar la cuvintele scrise am putea spune că aceasta este o tranzacţie
complementară A-A, ceea ce şi este la nivel social. Dar să privim scena cu sonor şi
imagine.
Soţul (sec, cu vocea coborând la sfârşitul propoziţiei, muşchii feţei tensionaţi,
sprâncenele apropiate): Ce ai făcut cu cămaşa mea?
Soţia (voce tremurătoare, intonaţie care urcă, umerii strînşi, capul aplecat înainte,
privind în sus, sprâncenele ridicate): Am pus-o în sertarul tău.
Nivelul psihologic este un schimb paralel P-C, C-P. Dacă am pune cuvintele
mesajului emis la acest nivel, ar fi cam aşa:
Soţul: Te bagi mereu în treburile mele!
Soţia: Mă critici mereu pe nedrept!
Acest lucru apare în schema tranzacţională din Figura 7.7. Desenăm săgeţile
stimulului şi răspunsului de la nivel social, prin săgeţi notate Ss şi Rs. Săgeţile punctate
reprezintă stimulul şi răspunsul nivelului psihologic, notate Sp şi Rp.
55
Toate tranzacţiile ulterioare de acest fel, în care mesajul social A-A acoperă un
schimb la nivel psihologic P-C (mai rar C-C sau P-P), se numesc tranzacţii duble.
Eric Berne a descris un alt fel de tranzacţie ulterioară, pe care a numit-o
unghiulară: eu mă adresez cu un stimul social A-A, dar trimit şi un mesaj secret din
Adult, vizând Copilul tău. Exemplul tipic este cel al vânzătorului care speră să-şi agaţe
clientul prin sentimente.
Vânzătorul: Bineînţeles, domnule, acest aparat foto este cel mai bun pe care îl
avem. Dar cred că este prea scump pentru dumneavoastră!
Clientul (cu un aer provocator): Îl iau!
Schema tranzacţională din Figura 7.8 prezintă unghiul între săgeţile Ss şi Sp, care
dă numele tranzacţiei.
Este posibil ca tranzacţia să ia alt curs:
Vânzătorul: …prea scump pentru dumneavoastră!
Cumpărătorul (meditativ): Da, acum că mi-aţi spus, văd că aveţi dreptate. Este
prea scump pentru mine. Oricum, vă mulţumesc.
Astfel, manevra vânzătorului nu reuşeşte să “agaţe” Copilul din client. Acest
exemplu ilustrează un punct important privitor la tranzacţii. Când îţi prezint un stimul
tranzacţional, niciodată nu te pot FACE să intri într-o anumită stare a eului. Cel mult te
pot INVITA să răspunzi dintr-o anumită stare a eului.
56
A treia regulă a comunicării
Într-o tranzacţie ulterioară, mesajul social este dat de către cuvinte. Pentru a
„gândi marţian” la nivel psihologic, trebuie să observaţi indicaţiile nonverbale pe care le
găsiţi în intonaţii, gesturi, posturi şi mimică. Mai sunt şi altele, mai subtile, cum ar fi
respiraţia, tensiunea musculară, pulsul, dilataţia pupilelor, gradul de transpiraţie etc.
Am spus că mesajele de la nivelul psihologic sunt „mesaje secrete”. De fapt, nu ar
fi aşa de secrete dacă aţi şti ce să căutaţi. Indicaţiile nonverbale sunt acolo, pentru a le
repera.
Copiii mici ştiu să le decodeze intuitiv, dar crescând, ne antrenăm sistematic în a
anula această intuiţie. „Nu e politicos să fixezi oamenii, dragul meu”. Pentru a utiliza
57
eficace AT, trebuie să ne antrenăm din nou, pentru a repera semnele corporale. Aţi făcut
deja un bun început, practicând diagnosticul comportamental al stărilor eului.
Adevărul este că fiecare tranzacţie are atât un nivel psihologic, cât şi un nivel
social. Dar în tranzacţia ulterioară, cele două nu se potrivesc. Mesajele exprimate prin
cuvinte sunt dezminţite de către mesajele nonverbale.
Aţi învăţat în capitolul cinci că incongruitatea este numele ştiinţific pentru acest
gen de decalaj. Pentru a „gândi marţian”, antrenaţi-vă să reperaţi incongruitatea.
Ceea ce ne duce la un punct mai general. Pentru a analiza corect ORICE
tranzacţie, trebuie să luăm în calcul şi semnalele nonverbale, nu doar cuvintele.
Să reluăm exemplul nostru cu soţul care îşi întreabă soţia unde i-a pus cămaşa.
Citind doar cuvintele, părea A-A; cu semnalele nonverbale, a apărut schimbul P-C.
Folosind aceleaşi cuvinte, însoţite de semnale nonverbale diferite, putem obţine alt gen
de tranzacţie, de fiecare dată.
Încercaţi. Păstraţi cuvintele soţului şi ale soţiei. Câte tranzacţii diferite puteţi
crea, introducând diferite semnale nonverbale?
În grup, jucaţi tranzacţia între soţ şi soţie, folosind diferite seturi de indicii
nonverbale.
Opţiuni
Fiecare tip de tranzacţie nu este „bună” sau „rea” în sine. Dacă vreţi să menţineţi
cursul armonios şi previzibil al comunicării, menţineţi tranzacţiile paralele. Dacă
consideraţi dezlânată conversaţia cu cineva sau dezagreabilă, fiţi atent dacă tu sau
celălalt nu încrucişaţi frecvent tranzacţiile. Dacă da, decideţi dacă vreţi să armonizaţi
schimburile, evitând încrucişarea.
Dar să presupunem că cel mai enervant tip de la birou arde de nerăbdare să aibă
o conversaţie armonioasă cu tine sau că vecinul de palier vine şi se instalează pentru a
începe litania nefericirilor sale, bând cafeaua pe care i-aţi oferit-o. În aceste cazuri poate
v-ar conveni să tăiaţi fluxul cuvintelor celorlalţi, încrucişând tranzacţiile.
În articolul său „Opţiuni”, Stephen Karpman a dezvoltat ideea după care putem
alege să facem schimburile, după cum ne convine. În particular, putem alege noi
modalităţi de a ieşi din schimburile obişnuite dezagreabile, „blocante”, cu ceilalţi 2.
La serviciu, Mary are mereu aerul că se scuză şi se justifică. Şeful său, din contră,
îşi petrece timpul criticând-o pe Mary, spunându-i cum ar trebui să-şi facă treaba.
Şeful: Să vedem, acest raport trebuia dactilografiat într-un format mai mic!
Mary: Oh! Sunt dezolată. M-am înşelat!
Şeful: Bine, bănuiesc că nu aţi făcut-o intenţionat. Dar am făcut o menţiune la
acest subiect.
Mary: Am încercat să citesc aceste note, dar sincer, am fost, ăăă, ocupată în
ultimul timp…
Par blocaţi în această rutină PN-CA. Dacă Mary decide să iasă, cum ar putea să-şi
utilizeze opţiunile?
Karpman scrie: <Obiectivul este „de a modifica ceea ce se întâmplă şi de a vă
elibera cum puteţi”. Pentru a o face, trebuie să-l faceţi pe celălalt să iasă din acea stare
a eului, să ieşiţi voi, sau ambele>. El descrie patru condiţii pentru a funcţiona această
strategie:
58
Una sau ambele stări ale eului trebuie să se schimbe efectiv.
Tranzacţia trebuie să fie încrucişată.
Subiectul conversaţiei trebuie schimbat.
Subiectul anterior trebuie abandonat.
Pentru noi, primele două condiţii sunt esenţiale. Credem că celelalte două sunt
„opţiuni suplimentare”, cu toate că se aplică în general.
Şeful: Ar fi trebuit realmente să bateţi raportul în format mai mic.
Mary (mimează căderea de pe scaun. Se întinde pe jos, agitându-şi braţele şi
picioarele): Aaaaahhhh! Vreţi să spuneţi să-l mai bat odată. Ce dracu, ce vreţi să faceţi
cu mine, şefule?
Şeful ar izbucni în râs.
Mary a trecut în CL, în loc să se scuze din CA. Şeful ei a acceptat invitaţia de a
intra în Copilul Liber.
A încrucişa din Copil este doar o opţiune. Mary ar fi putut să încerce să încrucişeze
într-o manieră mai convenţională, din Adult.
Mary (luând carnetul şi creionul): Vreţi să-mi spuneţi în ce format doriţi raportul
pe viitor?
De câte ori vă simţiţi într-un şir inconfortabil de tranzacţii, aveţi posibilitatea de a
încrucişa, pornind din cinci părţi funcţionale ale stărilor eului şi puteţi solicita cele cinci
părţi de la celălalt. Karpman a adăugat că puteţi alege să treceţi în părţile negative ale
stărilor eului. Mary ar fi putut să încrucişeze PN- al şefului, care o certa, răspunzându-i
printr-o replică şchifuitoare, plecând din propriul PN-.
Şeful: Ar fi trebuit să folosiţi un format de hârtie mai mic.
Mary (redresându-se, ridicând sprâncenele, vorbind pe un ton dur): Eh! Ascultaţi
un minut! E vina dumneavoastră! Aţi fi putut să vă asiguraţi că suntem toţi la curent cu
asta.
Pentru început, să presupunem că răspundeţi din părţile pozitive. Puteţi utiliza
Adultul pentru a decide care modalitate de încrucişare vă aduce rezultatele dorite, într-o
manieră sigură şi potrivită.
Niciodată nu puteţi fi siguri că tranzacţia încrucişată va suscita în celălalt
schimbarea stării. Dacă nu merge, încercaţi voi înşivă să vă schimbaţi starea eului şi să
trimiteţi un mesaj încrucişat diferit.
Evocaţi o situaţie în care v-aţi simţit „încolţit” într-o serie de tranzacţii paralele
dezagreabile, tipice, cu cineva. Poate la serviciu sau în relaţii mai apropiate. Folosind
modelul funcţional, identificaţi stările eului dumneavoastră şi ale celuilalt.
Acum, inventaţi cel puţin patru modalităţi pe care le-aţi putea utiliza ca opţiuni ale
stării eului, pentru a încrucişa aceste tranzacţii. Notaţi toate tranzacţiile încrucişate
posibile şi imaginabile, chiar pe cele mai extravagante.
Alegeţi una sau două care vă par că ar da cele mai bune rezultate, fără riscuri.
Dacă aţi considerat unele opţiuni ca „nepotrivite”, examinaţi-le din nou. Amintiţi-vă că
aveţi capacitatea de a utiliza toate stările eului. Uneori, cea mai puţin convenţională
merge cel mai bine. Folosiţi Adultul pentru a le separa pe cele care nu sunt
convenţionale de cele care sunt realmente periculoase. Dacă vreţi, încercaţi-le; vedeţi
care sunt rezultatele. În grup, cine doreşte poate descrie situaţia „blocantă” din care
vrea să iasă. Ceilalţi membri ai grupului caută opţiunile şi pun în scenă pe fiecare din
ele. Cel care a pus problema nu trebuie să comenteze, până când nu au fost date toate
59
opţiunile. Apoi, el este cel care decide dacă să aleagă una, mai multe sau nici una. Dacă
aprobă una, el este responsabil pentru rezultat.
60
Capitolul 8
STROKE-URI
Foamea de stimuli
Eric Berne a descris anumite nevoi, pe care le avem toţi. Una dintre ele este nevoia
stimulărilor fizice şi mentale, pe care o numea foamea de stimuli.
El atrăgea atenţia asupra cercetărilor despre dezvoltarea umană şi animală. Într-un
studiu foarte cunoscut, Rene Spitz a observat bebeluşi crescuţi în orfelinate 2. Aceştia erau
hrăniţi bine, ţinuţi curaţi şi la căldură. Şi cu toate acestea, ajungeau să aibă mai multe
probleme fizice şi afective decât copiii crescuţi de propriile lor mame sau de o altă
persoană. Spitz a tras concluzia că aceşti copii din orfelinate sufereau din lipsa stimulilor.
Nu aveau prea mult de contemplat toată ziua, în afară de pereţii albi ai camerelor lor. Dar,
mai presus de toate, aveau foarte puţine contacte fizice cu cei care se ocupau de ei. Le
lipseau atingerile, mângâierile şi recunoaşterea, aşa cum au nevoie copiii.
Berne a ales cuvântul „stroke” pentru a descrie nevoia micuţului de a fi atins. După
el, ca adulţi, avem încă nevoie teribilă de contact fizic, însă învăţăm de asemenea să
substituim atingerea fizică prin alte forme de recunoaştere. Un zâmbet, un compliment,
sau chiar o ridicare de sprâncene sau injurii, toate acestea ne arată că existenţa noastră
este recunoscută.
Berne a utilizat termenul de foame de recunoaştere pentru a descrie nevoia noastră
de a fi recunoscuţi de ceilalţi.
Tipuri de stroke-uri
61
Alte semne nonverbale ar fi: să agiţi mâna, să dai din cap, să vă strângeţi mâna
sau să vă îmbrăţişaţi.
Revenind la capitolul precedent, vă amintiţi că orice tranzacţie este un schimb de
stroke-uri. Cele mai multe tranzacţii implică schimburi atât verbale, cât şi nonverbale. Pot
fi doar nonverbale. Este dificil să vă imaginaţi o conversaţie care este doar verbală, fără
conţinut nonverbal, poate doar la telefon.
Un stroke este pozitiv când cel care îl primeşte se simte agreabil. Un stroke este
negativ când este trăit ca dezagreabil. În primul nostru exemplu, dumneavoastră şi
vecinul dumneavoastră aţi schimbat stroke-uri pozitive, atât verbale, cât şi nonverbale.
Dacă vecinul dumneavoastră ar fi reacţionat la salut ridicând sprâncenele în loc de a
vă surâde, v-ar fi dat un stroke negativ nonverbal. Aţi fi putut să-i daţi unul şi mai
puternic, trăgându-i un pumn în nas. Pentru a vă da un stroke negativ verbal, ar fi putut
să vă răspundă la veselul dumneavoastră „Ce timp frumos!” prin „Ei!” sau chiar „Da, până
să apari tu!”
Ne-am putea imagina că oamenii caută întotdeauna stroke-uri pozitive şi le evită pe
cele negative, dar în realitate noi funcţionăm după un principiu diferit: orice stroke e mai
bun decât niciunul.
Această idee este susţinută de numeroase studii înspăimântătoare privind
dezvoltarea animalelor. Unul dintre ele descrie două grupuri de şobolani care se găsesc în
vase identice, fără semne particulare. Unui grup i se aplică şocuri electrice de mai multe
ori pe zi, celuilalt nu. Cercetătorii au fost foarte surprinşi să descopere că grupul căruia i
s-au aplicat şocuri electrice s-a dezvoltat mai bine decât celălalt, chiar dacă şocurile erau
foarte dureroase3.
Noi ne asemănăm cu aceşti şobolani. Pentru a ne satisface foamea de stimuli,
folosim la fel de uşor stroke-urile negative, ca şi pe cele pozitive.
Ştim acest lucru instinctiv. Aproape toţi, când eram mici, am trăit momente când nu
obţineam stroke-urile pozitive pe care le voiam şi în acele momente ne-am imaginat
mijloacele de a obţine stroke-uri negative. Chiar dacă erau dureroase, le preferăm
alternativei înspăimântătoare de a fi lipsiţi de stroke-uri.
În viaţa adultă, ni se întâmplă să reproducem această schemă de satisfacere, când
continuăm să căutăm stroke-uri negative, ceea ce duce la comportamente care la prima
vedere par a fi autopunitive. Vom reîntâlni această noţiune când vom vorbi despre jocuri,
sentimente parazite şi script.
62
Daţi cinci exemple din fiecare tip de stroke pozitiv condiţionat şi necondiţionat,
negativ condiţionat şi necondiţionat. Gândiţi-vă la exemple verbale, cât şi nonverbale,
pentru fiecare dintre ele.
În grup, faceţi un tur în care fiecare persoană să dea un stroke pozitiv condiţionat
persoanei din stânga sa. Observaţi cum este dat şi cum este primit fiecare stroke. La
sfârşit, spuneţi ce aţi observat, apoi faceţi turul în sens invers. Din nou, discutaţi modul în
care au fost date şi primite stroke-urile.
Mici fiind, căutăm toate felurile de comportament pentru a-l găsi pe cel care ne va
aduce stroke-urile de care avem nevoie. Cât timp un comportament se arată eficient
pentru obţinerea stroke-urilor, îl repetăm. Şi de fiecare dată când obţinem astfel un
stroke, suntem şi mai tentaţi să repetăm acel comportament.
Astfel, stroke-urile reîntăresc comportamentul respectiv. Adulţii, care şi ei au nevoie
de stroke-uri ca şi copiii, sunt gata să-şi modeleze comportamentul, pentru ca obţinerea
de stroke-uri să continue.
Amintiţi-vă principiul că „orice stroke e mai bun decât niciunul” şi dacă pare că nu
ar fi suficiente stroke-uri pozitive, pentru a ne satisface nevoile, vom căuta stroke-uri
negative. Să presupunem că în copilărie am decis că e mai bine să caut stroke-uri
negative decât să risc să-mi lipsească. Când sunt adult, primirea unui stroke negativ îmi
va întări comportamentul într-o manieră la fel de eficientă ca şi un stroke pozitiv. Acest
lucru ne va face să înţelegem mai bine de ce oamenii se încăpăţânează să repete
schemele de comportament autopunitiv.
Această nouă informaţie ne oferă o pistă pentru a înţelege cum să ne eliberăm de
schemele negative. Putem să schimbăm şi modul în care căutăm stroke-uri. În loc de a
căuta stroke-uri negative şi dureroase, putem încerca să obţinem stroke-uri pozitive. Şi de
fiecare dată când primim un stroke pozitiv pentru un nou comportament, devenim mai
înclinaţi să-l repetăm.
Pentru asta, calitatea şi intensitatea stroke-urilor este importantă. Nici unul dintre
aceste două concepte nu este măsurabil cantitativ, dar este rezonabil să gândim că
oamenii ataşează valoare subiectivă diferită stroke-urilor, în funcţie de persoana care le
dă şi de modul în care sunt date.
De exemplu, să presupunem că noi, cei doi autori, primim pentru calitatea acestei
cărţi un stroke pozitiv de la un eminent practician AT, care o citeşte de la un cap la altul.
Ei bine, vom resimţi acest stroke de o calitate superioară celui pe care am putea să-l
resimţim din partea cuiva care nu este interesat de AT şi care a citit doar prefaţa şi
cuprinsul.
Încă o dată, imaginaţi-vă un copil care obţine un stroke negativ de la tatăl său,
pentru un comportament pe care el îl dezaprobă. Acest stroke poate fi exprimat printr-o
voce severă şi un deget ridicat sau poate fi însoţit de o criză de furie şi agresivitate fizică.
Copilul va simţi, cu siguranţă, că al doilea este mai intens decât primul.
A da şi a primi stroke-uri
63
„E drăguţ mantoul tău, l-ai luat de la reduceri?”
Stroke-urile de acest tip se numesc stroke-uri contrafăcute (false). Este ca şi cum ai
da cuiva ceva pozitiv şi l-ai lua imediat înapoi.
Alţii sunt foarte prolifici în a da stroke-uri pozitive, dar cărora le lipseşte
sinceritatea. Un astfel de individ te observă din cealaltă parte a încăperii, se precipită spre
tine, te strânge şi te sufocă cu zâmbetul pînă la urechi şi strigă: „Ah! Sunt emoţionat să te
văd! Camera s-a luminat de când ai sosit! Ştii, am citit articolul pe care l-ai scris şi l-am
găsit atât de inspirat, atât de perspicace…” etc.
Eric Berne numea aceasta a „dărui nalbe”. Alţi autori folosesc termenul de stroke de
plastic, pentru a descrie aceste stroke-uri pozitive, nesincere.
Alţii se situează la cealaltă extremă şi le e dificil să dea şi cel mai mic stroke pozitiv.
Ei vin de obicei din familii în care stroke-urile pozitive erau rare. Mediul cultural joacă de
asemenea un rol important. Un englez sau un nordic este fără dubiu avar de stroke-uri
pozitive, mai ales fizice. Persoanele provenind din ţări latine sau din Caraibe, mai
generoase în stroke-uri pozitive, îi resimt pe cei din nord ca reci şi rezervaţi.
Când este vorba de a primi stroke-uri, toţi avem preferinţe. Unuia poate îi place să
primească stroke-uri pentru ceea ce face, în timp ce altul poate prefera stroke-uri pentru
ceea ce este (necondiţionate). Poate că unul este gata de a accepta un număr mare de
stroke-uri negative, în timp ce altul poate fi bulversat de cel mai mic stroke negativ. Unii
se pot delecta cu stroke-uri fizice, în timp ce alţii se retrag în faţa a ceea ce depăşeşte o
simplă strângere de mână.
Cei mai mulți dintre noi suntem obişnuiţi să primim anumite stroke-uri pe care
riscăm să le devalorizăm datorită banalităţii lor. În schimb, se întâmplă să dorim altele pe
care le obţinem rar. Poate că eu primesc deseori stroke-uri pozitive condiţionate verbale
pentru capacitatea mea de a gândi clar. Le apreciez, dar pentru mine nu reprezintă mare
lucru. Ceea ce aş vrea cu adevărat ar fi ca cineva să-mi spună „Arăţi minunat!” şi să mă
strângă în braţe.
Aş putea face un pas suplimentar, refuzând să admit, chiar şi faţă de mine, că
vreau stroke-urile pe care le doresc cel mai mult.
Să presupunem că în copilărie îmi doream ca mama să mă ia în braţe, ceea ce ea
făcea foarte rar. Pentru a atenua acestă suferinţă, aş fi putut şterge dorinţa mea de a fi
ţinut în braţe. Ca adult, pot folosi acestă strategie fără a fi conştient şi să mă ţin deoparte
de stroke-urile fizice, refuzând să recunosc această nevoie nesatisfăcută.
În termeni AT, spunem că fiecare are un coeficient favorit de stroke-uri. Proverbul
„Stroke-uri diferite pentru oameni diferiţi” este un alt mod de a spune acest lucru. Vedem
de ce calitatea unui stroke nu poate fi măsurată obiectiv: ceea ce pentru unul este un
stroke de bună calitate, pentru altul poate fi de calitate proastă.
Filtrul stroke-urilor
Când cineva obţine un stroke care nu cadrează cu calitatea sa favorită este posibil
să nu ţină cont de acesta sau să îl minimalizeze. Spunem că îl desconsideră sau îl
filtrează. Dacă aţi observa acestă persoană când o face, aţi putea observa o anumită
incongruitate în maniera de a-l primi.
De exemplu, eu îţi spun sincer: „Admir claritatea gândirii cu care ai întocmit acest
raport”. Dar să presupunem că în copilărie tu ai decis „sunt frumoasă şi plină de haz, dar
nu prea înclinată să gândesc”. Stroke-ul meu nu cadrează cu calitatea ta de stroke-uri. Mi-
ai răspunde „Mulţumesc”, dar, spunând-o, strâmbi din nas şi îţi strângi buzele ca şi cum ai
64
mânca ceva ce nu are un gust prea bun. O altă modalitate uzuală de a desconsidera un
stroke este de a râde sau de a cotcodăci. „Mulțumesc! Ah! Ah!” Este ca şi cum am avea
fiecare un filtru pentru stroke-uri, între noi şi stroke-urile care sosesc şi pe care îl folosim
într-o manieră selectivă, lăsându-le să treacă doar pe cele care cadrează cu calitatea
noastră, respingându-le pe celelalte.
Pe de altă parte, calitatea noastră de stroke-uri tinde să menţină imaginea pe care
o avem despre noi.
În copilărie, unii dintre noi decid că stroke-urile pozitive sunt rare sau că nu te poţi
încrede în ele şi se hrănesc doar cu stroke-uri negative. Iar în viaţa de adult continuă să
respingă stroke-urile pozitive, lăsându-le să intre doar pe cele negative. Aceşti oameni
preferă băţul morcovului şi dacă li se face un compliment, îl pot respinge.
„Îmi place părul tău.”
„Hm! Trebuie să-mi amintesc să îl spăl.”
Oamenii care au avut o copilărie deosebit de dureroasă pot decide că este periculos
să lase să intre orice fel de stroke. Îşi ţin filtrul aşa de strâns, că resping aproape toate
stroke-urile care li se oferă. Îşi menţin astfel Copilul în siguranţă, dar se privează de
stroke-uri pe care ar putea să le primească, fără pericol, ca adulţi. Dacă nu găsesc
mijloacele de a-şi deschide filtrul, riscă să sfârşească izolaţi şi deprimaţi.
În grup, evocaţi exerciţiile în care aţi schimbat stroke-uri. Între cele pe care le-aţi
dat, care erau directe şi care erau contrafăcute? A fost vreunul din voi linguşitor?
În timp ce aţi schimbat stroke-uri, cine le-a primit cu apreciere adevărată? Cine a
desconsiderat stroke-ul primit? Este cineva care a refuzat clar un stroke?
Acum staţi în grupuri de câte patru. Decideţi pentru următorul exerciţiu dacă veţi da
doar stroke-uri pozitive sau şi negative. Dacă unul din patru vrea doar stroke-uri pozitive,
respectaţi-i dorinţa. Începeţi un tur, unul ascultă stroke-urile verbale, condiţionate şi
necondiţionate, pe care ceilalţi trei i le dau.
După trei minute, acesta îşi împărtăşeşte experienţa cu ceilalţi, în legătură cu
întrebările următoare:
Ce stroke-uri am primit, pe care aşteptam să le primesc?
La ce stroke-uri nu mă aşteptam?
Ce stroke-uri nu mi-au plăcut?
Există stroke-uri pe care mi-ar fi plăcut să le primesc şi nu le-am primit?
Apoi treceţi la persoana următoare şi reîncepeţi.
Economia stroke-urilor
Claude Steiner spunea că în copilărie toţi suntem condiţionaţi de părinţii noştri, care
ne impun cinci reguli referitoare la stroke-uri:
65
creează o „situaţie în care stroke-urile, din nelimitate, devin limitate, iar preţul pe care
părinţii îl pot obţine este mare”.
Steiner consideră că părinţii acţionează astfel pentru a-şi controla copiii. Învăţându-
i că stroke-urile sunt limitate, părinţii devin deţinătorii monopolului de stroke-uri. Ştiind că
acestea sunt esenţiale, copilul învaţă repede, pentru a le obţine, să se comporte aşa cum
vor tata şi mama.
Steiner spune că, o dată deveniţi adulţi, continuăm să ne supunem acestor cinci
reguli şi în consecinţă, ne petrecem viaţa într-o stare de privare parţială de stroke-uri.
Cheltuim multă energie pentru a căuta stroke-uri, despre care credem că sunt în
continuare puţine.
După Steiner, suntem uşor manipulaţi şi oprimaţi de către grupurile care îşi arogă
acest monopol: guvernanţii, firmele, publicitatea sau oamenii din lumea spectacolului.
Terapeuţii pot fi de asemenea percepuţi ca furnizori de stroke-uri.
Pentru a ne recupera conştiinţa clară, spontaneitatea şi capacitatea de a fi
apropiaţi, Steiner spune că trebuie să respingem „formaţia de bază” restrictivă pe care ne-
au impus-o părinţii în ceea ce priveşte schimbul de stroke-uri. Putem înţelege pe deplin că
stroke-urile sunt în cantitate nelimitată. Putem să le dăm când vrem şi nu contează câte
dăm, ele nu se vor epuiza niciodată. Când ne dorim unul, putem să-l cerem liber şi să-l
luăm, dacă ni se dă. Dacă nu ne place ce ni se oferă, putem să refuzăm deschis. Şi putem
să ne facem plăcerea de a ni le oferi nouă înşine.
Nu toată lumea în AT este de acord cu Steiner, referitor la portretul sumbru pe care
îl face „economiei stroke-urilor”, ca fundament al opresiunii comerciale şi politice. Vă
rămâne decizia opiniei.
Ceea ce este sigur este că cea mai mare parte dintre noi îşi limitează schimburile de
stroke-uri, pentru a-şi respecta deciziile vechi, luate ca răspuns la percepţia din copilărie a
presiunilor exercitate de părinţii noştri. Ca adulţi, putem reevalua aceste decizii şi să le
schimbăm dacă dorim.
În grup: reveniţi la exerciţiul pe care l-aţi făcut despre stroke-uri. În grupul mare
sau în subgrupuri, vorbiţi despre ce aţi simţit dând, acceptând sau refuzând stroke-uri.
Când v-aţi simţit în largul vostru şi când nu? Dacă nu v-aţi simţit bine, există o legătură
cu regulile pe care le-aţi primit de la părinţi când eraţi copii? Aceste reguli ar fi putut fi
transmise mai degrabă prin exemplu, decât prin cuvinte.
A cere stroke-uri
Există un mit despre stroke-uri pe care îl cunoaştem aproape toţi, care spune:
„stroke-urile pe care le ceri nu valorează nimic”. În realitate, stroke-urile pe care le
obţineţi cerându-le sunt la fel de valabile ca şi cele pe care le obţineţi fără să le cereţi.
Dacă vreţi o mângâiere, cereţi-o şi profitaţi de ea, este la fel de valabilă ca şi
mângâierea pe care aţi aşteptat-o şi la care aţi sperat. Veţi obiecta: „Dar dacă o cer,
celălalt mi-o poate da doar pentru a fi drăguţ.”
Dacă privim din Adult, aceasta poate fi o posibilitate. Dar stroke-ul poate fi sincer.
Există mari şanse ca celălalt să fi dorit să facă asta, dar să-şi audă Părintele zicând: „Nu
da stroke-uri.”
Aveţi posibilitatea de a verifica cu celălalt mereu dacă acest stroke a fost autentic
sau nu. Dacă nu a fost, aveţi alte opţiuni: să-l luaţi aşa, sau să refuzaţi linguşeala şi să-i
cereţi acestei persoane sau alteia un stroke care să fie autentic.
66
Într-un grup formaţi subgrupuri de câte patru. Cele patru persoane pot fi aceleaşi
din exerciţiul în care trei au dat stroke-uri şi al patrulea a ascultat.
Acest exerciţiu va consta în a cere stroke-uri. Încă o dată, faceţi un tur, dar de
această dată cereţi stroke-uri celorlalţi trei, care vor răspunde, dacă sunt gata să le dea
sincer. Dacă unul din cei patru nu vrea să o facă sincer, să spună: „Nu sunt gata să-ţi dau
un stroke deocamdată”, fără explicaţie.
Când sunteţi gata, împărtăşiţi-vă experienţa cu ceilalţi, apoi schimbaţi şi continuaţi.
Dacă sunteţi singur, notaţi-vă cel puţin cinci stroke-uri pozitive pe care le doriţi şi
pe care nu le cereţi de obicei. Pot fi verbale, nonverbale sau un amestec. În cursul
săptămânii următoare, cereţi cel puţin unei persoane să vă dea măcar unul dintre ele.
Dacă obţineţi un stroke, mulţumiţi-i celui care vi l-a dat, dacă nu, este OK să cereţi
explicaţii adulte despre motivul pentru care nu a vrut să vi-l dea. Exerciţiul se termină
când aţi cerut toate stroke-urile de pe listă, chiar dacă le-aţi primit sau nu pe toate. După
ce aţi cerut toate stroke-urile de pe listă, daţi-vă vouă înşivă un stroke, pentru că aţi făcut
acest exerciţiu.
Profilul stroke-urilor
67
Cât de des Cât de des Cât de des cereţi Cât de des refuzaţi
daţi stroke- acceptaţi stroke- celorlalţi stroke- să daţi stroke-urile
uri pozitive uri pozitive? urile pozitive pe pozitive pe care
altora? care le vreţi? ceilalţi le aşteaptă
de la voi?
Mereu +10
+9
Foarte des +8
+7
Des +6
+5
Uneori +4
+3
Rar +2
+1
Niciodată +0
Cât de des Cât de des Cât de des cereţi Cât de des refuzaţi
daţi stroke- acceptaţi stroke- direct sau in- să daţi stroke-uri
uri negative uri negative? direct stroke-uri negative?
altora? negative?
68
Trasaţi-vă propriul profil. Faceţi-o repede, intuitiv. În coloana „A cere stroke-uri”,
în partea negativă, luaţi în considerare dăţile când aţi făcut indirect ceva pentru a obţine
atenţia oamenilor şi când acest lucru a fost dureros şi dezagreabil.
În aceste momente aţi făcut-o dintr-o credinţă din Copil: „Orice stroke e mai bun
decât nimic.” De asemenea, când completaţi coloana negativă „A refuza să dai”, notaţi
dăţile când aţi refuzat să daţi altora stroke-urile negative pe care încercau să le obţină
indirect de la voi.
Pentru Jim McKenna, părţile pozitive şi negative sunt invers proporţionale. De
exemplu, dacă cineva ia puţine stroke-uri pozitive, există şansa de a lua multe negative.
Acest lucru se regăseşte şi în profilul vostru?
69
Căutaţi dacă în profilul vostru este ceva ce vreţi să schimbaţi. Dacă da, trebuie să
ridicaţi nivelul coloanei unde vreţi mai mult. McKenna spune că aşa sunt mai multe şanse
de a reuşi, decât să scădeţi nivelul coloanei unde credeţi că este prea mult. În Copil,
riscaţi să nu abandonaţi voluntar vechile scheme de a obţine stroke-uri, înainte de a găsi
ceva mai bun pentru a le înlocui.
Dacă vreţi realmente să schimbaţi ceva în profilul vostru, notaţi cel puţin cinci
comportamente care vor servi ridicării coloanei pe care vreti să o creşteţi şi adoptaţi-le în
săptămâna care vine. De exemplu, dacă decideţi să daţi mai multe stroke-uri pozitive
celorlalţi, începeţi prin a nota un compliment pe care puteţi să-l faceţi în manieră
autentică, pentru cinci dintre prietenii voştri, dar pe care nu l-aţi făcut niciodată şi faceţi-o
în săptămâna viitoare.
McKenna are dreptate să spună că atunci când creşteţi coloana pe care o doriţi mai
mare, nivelul celei pe care o doriţi mai mică scade în mod automat?
Fără dubiu, un număr mare dintre noi am primit în copilărie cea de-a cincea regulă
a lui Steiner: „Nu-ţi da stroke-uri.” Părinţii ne-au spus: „Nu face ceva interesant! E
grosolan să te lauzi!”, iar şcoala a continuat această îndoctrinare. Când terminăm primul
din clasă sau când luăm o medalie în întrecerile sportive, este normal ca alţii să ne
elogieze. Noi, însă, ridicăm din umeri şi cu un ton modest spunem : „Oh! Nu merită să
discutăm despre asta!”
La vârsta adultă, menţinem acest comportament de Copil Adaptat şi suntem atât de
antrenaţi încât ne diminuăm reuşitele, chiar şi în ochii noştri şi astfel limităm o sursă
importantă de stroke-uri: aceea de a ni le da nouă înşine. Noi putem să ne oferim stroke-
uri mereu. Iată câteva idei pentru a pune în practică acest lucru în mod agreabil.
În grup, faceţi un tur în care fiecare spune ceva de bine despre sine. Dacă cineva
nu vrea să o facă, va spune pur şi simplu: „Pas”, când îi vine rîndul. Este OK să vă lăudaţi
sincer şi deschis în timpul exerciţiului. Când vă vine rândul, ceilalţi ascultă atent şi îşi
arată aprecierea pentru împărtăşirea laudei.
Când sunteţi gata să spuneţi grupului ceva pozitiv despre voi, treceţi la un exerciţiu
mai greu. Fiecare membru al grupului trece pe rând în mijlocul cercului şi se laudă fără
întrerupere un timp convenit; lăudărosul se adresează diferitelor persoane din grup, cu
voce tare, ca să audă toată lumea. Dacă nu aveţi multe de spus, repetaţi. Restul grupului
îl încurajează pe lăudăros prin comentarii binevoitoare, cum ar fi: „Da! Super! Încă!”
O variantă a acestui exerciţiu este „caruselul autostroke-urilor”. Grupul se împarte
în două, unul în interiorul celuilalt, oamenii stau aşezaţi, cei din cercul interior stând cu
faţa la cei din cercul exterior, astfel încât sunteţi aşezaţi faţă în faţă, perechi. Animatorul
sau un voluntar gestionează timpul: trei minute pentru fiecare pereche; cel din interior se
laudă fără pauză celui din exterior, care îl ascultă şi îl apreciază. Când cel care
gestionează timpul spune: „Schimbaţi” este rândul celui din exterior să se laude, în timp
ce cel din interior ascultă.
La sfârşitul celor trei minute, conducătorul de joc anunţă: „Avansaţi” şi cercul
interior avansează cu un loc către stânga, pentru a avea un nou partener şi fiecare
reîncepe să se laude timp de trei minute, apoi cercul interior avansează din nou etc.
Continuaţi până când toţi s-au lăudat, atât timp cât aveţi energie.
70
Dacă o faceţi singur, luaţi o foaie mare de hârtie pe care notaţi tot ce e bun la voi.
Luaţi-vă tot timpul de care aveţi nevoie pentru asta şi, dacă este posibil, agăţaţi hârtia
într-un loc unde puteţi să o vedeţi deseori; dacă nu, ţineţi-o undeva aproape şi de câte ori
vă mai vine ceva în minte, adăugaţi-l pe listă.
Faceţi o listă cu cel puţin cinci modalităţi de a vă da stroke-uri pozitive. Poate să
staţi într-o baie fierbinte, ascultând muzica preferată, sau oferindu-vă o masă specială sau
o călătorie undeva. Nu consideraţi aceste stroke-uri ca „recompense” pentru ceva. Oferiţi-
vi-le din plăcere. Folosiţi-vă Adultul pentru a verifica dacă sunt realmente pozitive, dacă vi
le puteţi permite, dacă sunt sănătoase şi apoi acordaţi-vi-le.
„Banca de stroke-uri”
Chiar dacă să ne oferim stroke-uri este o sursă importantă, acestea nu vor înlocui
niciodată complet ceea ce ne dau alţii. Este ca şi cum fiecare dintre noi am avea o bancă
de stroke-uri6.
Când obţinem un stroke de la cineva, nu îl primim doar, îl şi stocăm ca amintire în
banca de stroke-uri. Mai târziu, putem reveni la bancă, scoţând stroke-ul şi folosindu-l din
nou ca un stroke pe care ni-l dăm nouă înşine. Dacă este un stroke pe care l-am apreciat
în mod deosebit, îl putem folosi de mai multe ori. Dar, până la urmă, îşi pierd eficacitatea.
Avem nevoie să ne umplem din nou banca de stroke-uri de la ceilalţi.
71
Nu am nevoie de stroke-uri negative necondiţionate, dar chiar şi acestea poartă
mesaje de care mă pot folosi pentru binele meu. Dacă cineva îmi spune: „Nu pot să te
sufăr”, ştiu că nici o schimbare a comportamentului meu nu îi va schimba punctul de
vedere şi pentru a mă apăra, ar fi mai bine să nu-l mai întâlnesc.
Este evident că dacă părinţii vor reuşi efectiv să-şi crească copiii într-un regim
constant de stroke-uri pozitive, aceştia vor fi în final incapabili de a le distinge pe cele
pozitive de cele negative7. Părinţii ar nega în permanenţă sau cel puţin ar ignora o parte
din experienţele interioare ale copiilor, ceea ce poate conduce la tot felul de probleme,
mai târziu. Din fericire, cei mai mulţi părinţi îşi pun în aplicare regulile, printr-un amestec
de stroke-uri pozitive şi negative. O repartiţie sănătoasă de stroke-uri va îngloba atât
stroke-uri pozitive şi negative, cât şi pe cele condiţionate şi necondiţionate.
Acestea fiind spuse, există motive bune pentru a pune accentul asupra stroke-urilor
pozitive, aşa cum se practică în AT. În culturile nordice, mai ales, oamenii au tendinţa de
a fi zgârciţi cu stroke-urile pozitive. La birou, şeful îşi ceartă angajaţii când sunt în
întîrziere; există puţine şanse să îi felicite când vin la timp. Profesorul care corectează
lucrarea lui Johnny va sublinia cuvintele greşite, dar nu va spune nimic despre celelalte
care sunt bune.
Şeful, ca şi profesorul, va îmbunătăţi eficacitatea comentariilor dacă va da stroke-
uri pozitive pentru ce este în regulă, pe lângă cele negative pentru ce nu merge. În
general, avem nevoie de mai multe stroke-uri pozitive pentru a ne simţi bine constant.
72
Capitolul 9
STRUCTURAREA TIMPULUI
De câte ori oamenii se întâlnesc în grup sau perechi, îşi pot petrece timpul în şase
modalităţi diferite. Eric Berne a enumerat aceste şase moduri de structurare a timpului
astfel:
-
izolarea
-
ritualuri
-
trecerea timpului
-
activităţi
-
jocuri
-
intimitate1
Acest lucru se întâmplă, spunea Berne, pentru a ne satisface foamea de structură.
Când oamenii se află într-o situaţie în care nu li se impune o structurare a timpului,
primul lucru pe care îl fac, în general, este de a-şi stabili propria structură. Rămas pe
insula pustie, Robinson Crusoe şi-a structurat timpul explorând şi instalându-şi tabăra.
Deţinuţii, în izolare, îşi întocmesc programe şi moduri de a utiliza timpul zilnic.
Dacă aţi participat deja la un exerciţiu de dinamică de grup, în care timpul este
complet nestructurat la început, cunoaşteţi această situaţie inconfortabilă în care cineva,
inevitabil, întreabă: „Dar noi suntem aici să facem ce?” şi unde, până la urmă, fiecare
membru al grupului rezolvă această problemă angajându-se într-unul din cele 6 moduri
de structurare a timpului. Observându-i pe fiecare, putem face o paralelă cu ceea ce
ştim deja despre stările eului şi stroke-uri: intensitatea stroke-urilor creşte pe măsură ce
trecem de la izolare la intimitate.
În literatura AT, se spune că gradul de risc psihologic creşte în mod paralel. Este
evident că cota imprevizibilităţii stroke-urilor are tendinţa reală de a creşte; şi mai ales,
ceea ce devine mai puţin previzibil este de a şti dacă vom fi acceptaţi sau respinşi de
către celălalt. Din Copil, putem percepe această cotă imprevizibilă ca un „risc” pentru
noi. Când eram copii depindeam, pentru a ne simţi OK, de stroke-urile pe care le
obţineam de la părinţi şi percepeam respingerea din partea lor ca o ameninţare pentru
supravieţuirea noastră.
Pentru noi, ca adulţi, nu există nici un risc asemănător în nici una dintre
modalităţile de structurare a timpului. Nimeni nu ne poate „face” să simţim. Dacă cineva
alege să mă respingă, pot să-l întreb de ce şi pot să-i cer să facă o schimbare. Dacă nu
vrea, pot să sfârşesc relaţia cu această persoană şi să găsesc o altă relaţie în care să fiu
acceptat.
Izolarea
73
izolat. Când o persoană se izolează, poate rămâne fizic în grup, dar nu face nici un
schimb cu ceilalţi membri.
În izolare, pot trece în oricare stare a eului. Ceilalţi nu pot face sigur un diagnostic
comportamental despre starea eului în care mă aflu în acel moment, datorită lipsei
semnelor perceptibile la exterior.
În izolare, nu pot schimba – da sau primi – stroke-uri, decât cu mine. În măsura
în care nu sunt angajat într-o comunicare cu alţii, evit „riscul” psihologic de a fi respins,
pe care îl pot percepe din Copil. Unii au luat obiceiul de a se izola când sunt în grup,
pentru că au decis, copii fiind, că era periculos pentru ei să schimbe stroke-uri cu alţii. Ei
îşi pot fabrica o bancă de stroke-uri importantă şi pot să o folosească mult. Semănând
cu cămilele în deşert, aceste persoane pot fi satisfăcute perioade lungi fără aport
exterior de stroke-uri. Totuşi, dacă mă izolez o lungă perioadă de timp, risc să epuizez
banca de stroke-uri şi să-mi lipsească stroke-urile.
Ritualuri
Suntem aşezaţi în sala de grup şi un bărbat în faţa mea rupe tăcerea. Se întoarce
către vecinul său şi spune: „Bine, cred că putem face cunoştinţă. Eu sunt Fred Smith şi
mă bucur să vă cunosc” şi întinde mâna pentru o strângere de mână.
Fred a ales să-şi structureze timpul printr-un ritual. Este o interacţiune socială
curentă, care se derulează ca şi când ar fi programată dinainte.
Toţi copiii învaţă ritualuri proprii culturii familiale. Dacă sunteţi occidental şi cineva
vă întinde mâna, ştiţi că, în principiu, trebuie să o strângeţi. Micuţii englezi învaţă că
dacă cineva spune: „Ce mai faceţi?”, trebuie să răspundă cu aceeaşi întrebare rituală.
Ritualurile variază în complexitate: cel mai simplu este schimbul american al unui
semn unic de recunoaștere: „Hi!” „Hi!”, iar la cealaltă extremă, există anumite ritualuri
religioase, în care secvenţele sunt formulate în scris, preotul şi enoriaşii urmează nişte
indicaţii detaliate în cursul unei ceremonii care poate dura ore.
Din punct de vedere structural, programul ritualurilor aparţine stării eului de
Părinte. În ritual, ne aflăm în Copil, care ascultă aceste indicaţii parentale. Din punct de
vedere funcţional, ritualurile sunt în general îndeplinite de Copilul Adaptat. Cea mai mare
parte a timpului, ritualul dă rezultate agreabile, deoarece ne adaptăm regulilor
aşteptate, ceea ce va fi considerat ca un comportament de Copil Adaptat pozitiv.
Datorită cuvintelor, intonaţiei şi semnelor corporale stereotipe utilizate în ritualuri, este
dificil să le confirmi printr-un diagnostic comportamental.
Ritualurile sunt percepute din Copil ca implicând un „risc” psihologic mai mare
decât izolarea, furnizând cu toate acestea stroke-uri pozitive cunoscute.
Participanţii ritualurilor vor deseori să ţină o evidenţă clară a stroke-urilor
schimbate. Cu toate că acestea au o intensitate slabă, pot fi importante pentru a ne
aproviziona banca. Dacă aveţi dubii, imaginaţi-vă reacţia pe care aţi avea-o dacă aţi
întinde mâna pentru o strângere de mână şi cealaltă persoană v-ar ignora. Caracterul
previzibil al stroke-urilor rituale poate fi un avantaj pentru cei care au decis în copilărie
că este periculos să schimbi stroke-uri într-o relaţie apropiată.
Trecerea timpului
Să revenim la grup, unde gheaţa a fost spartă. Acum, mai multe persoane
vorbesc despre experienţele lor de grup. „Am participat la un grup ca ăsta, odată, în
74
liceu; nu am reuşit niciodată să aflu ce rost a avut.” „Da, înţeleg ce vrei să spui. Mie nu-
mi plac aceste tăceri lungi.” „Da, vă spun eu, cred că este un mijloc rapid de a scoate
bani pentru cei care le organizează. Uite! Când m-am înscris la acest grup, mă aşteptam
să… ” etc. Participanţii au intrat într-o trecere a timpului. Noi folosim des verbul,
spunând că îşi petrec timpul. Trecerea timpului, ca şi ritualul, se derulează într-o
manieră cunoscută; dar conţinutul său nu este programat la fel de strict ca cel al unui
ritual; cei care petrec timpul au o mai mare uşurinţă în a-şi aduce participarea personală
şi originală.
În toate trecerile de timp participanţii vorbesc despre ceva, dar nu se angajează
într-o acţiune legată de aceasta. În exerciţiul de grup, membrii vorbesc de grup sau de
grupuri în general, dar nu dau nici un semn că vor acţiona legat de ceea ce se petrece în
grup.
O caracteristică frecventă a trecerii timpului este că timpul trece. Deseori, oamenii
vorbesc despre ceea ce s-a petrecut ieri, altundeva, mai degrabă decât ceea ce se
întâmplă aici şi acum. Trecerea timpului tipică se manifestă prin conversaţii uşoare şi
superficiale, pe care le auzim la recepţii. Berne a dat nume spirituale câtorva treceri
uzuale ale timpului. Dacă se simt bine în rolul lor sexual tradiţional, bărbaţii îşi petrec
timpul vorbind despre „Maşini”, iar femeile preferă „Bucătăria” sau „Garderoba”. Când
părinţii sunt împreună, are loc deseori o şedinţă „Părinţi-Profesori”. „Lui Johnny îi iese al
doilea dinte şi am fost treji o mare parte din noaptea trecută.” „A, da! Îmi amintesc când
cei doi copii ai noştri aveau vârsta asta…”. Pentru englezi, cel mai bun mod de trecere a
timpului este „Vremea”, pe care Berne nu îl menţionează.
Trecerea timpului apare în general plecând din Părinte sau din Copil. Din Părinte,
oamenii emit opinii preconcepute despre lume:
„Tinerii de azi, nu mai ştii ce au în cap.”
„A, da! Ştii bine! Nu mai departe decât ieri…”
Partenerii de trecere a timpului din Copil revin în urmă şi repetă sentimentele şi
gândurile din copilărie:
„Tăcerea asta mă face să mă simt rău.”
„Hm! Mă întreb ce facem aici!”
Unele treceri ale timpului au la nivel social aer Adult, dar dacă gândiţi „marţian”,
apar din Copil:
„- Ştii, văzându-ne aşezaţi aici, am impresia că poate toţi suntem în Copil
Adaptat. Ce crezi?“
„- Ei bine, cred că sunt în Adult acum, dar poate că eram în Copil acum câteva
momente.”
Este vorba despre trecerea timpului pe care Berne o numea „Psihiatrie AT”.
Schimbul de informaţie la nivel social acoperă programul adevărat. Şi anume evitarea
din Copil a ceea ce se întâmplă cu adevărat între membrii grupului. Oricum, va trebui să
verificăm această evaluare, observând intonaţia şi semnele nonverbale.
Trecerea timpului aduce mai ales stroke-uri pozitive şi câteva negative. Dacă le
comparăm cu stroke-urile din ritualuri, cele din trecerea timpului sunt mai intense, dar
mai puţin previzibile şi, în consecinţă, Copilul le percepe implicând un „risc” uşor mai
mare.
În aceste schimburi sociale, trecerea timpului are o funcţie suplimentară:
reprezintă o modalitate de „scanare” pentru a găsi eventuali parteneri pentru un schimb
de stroke-uri mai intense, care va avea loc în jocuri sau în intimitate. Vom analiza, mai
pe larg, puţin mai departe.
75
Activităţi
O femeie în faţa mea ia cuvîntul. „Până acum, am petrecut timpul vorbind despre
ce ar trebui să facem aici. Dar mă întreb ce vom face. Fac o presupunere: ce spuneţi, să
ne gândim puţin la câteva lucruri pe care le putem face, apoi să votăm şi să alegem
unul?”
Vecinul ei răspunde: „Bună idee! Mă duc la tablă să notez”. Toţi cei din grup sunt
de acord şi încep să-şi lanseze propunerile.
În acel moment, suntem într-o activitate. Comunicarea între membrii grupului
vizează atingerea unui scop, nu doar să vorbească despre asta. Aceasta este diferenţa
între trecerea timpului şi activitate. În activitate, oamenii îşi concentrează energia
pentru obţinerea unui rezultat concret.
În cea mai mare parte a timpului petrecut la serviciu suntem în activitate. Alte
exemple de activităţi sunt: să repari un aparat, să schimbi scutecele unui copil, să scrii
un cec. Cineva care practică în mod „serios” un sport, sau lucrează din greu pentru a
cânta bine la un instrument muzical, este angajat într-o activitate.
Adultul este starea eului predominantă în activitate. Aceasta decurge din faptul că
activităţile vizează atingerea scopurilor aici şi acum. Uneori, în activitate, se întâmplă să
urmăm regulile potrivite şi în acele momente, trecem în Copil Adaptat pozitiv sau în
Părinte pozitiv.
Stroke-urile aduse de activitate pot fi atât condiţionate pozitive, cât şi
condiţionate negative. În general, sunt decalate în timp şi date la sfârşitul activităţii
pentru o treabă bine făcută sau nu. Gradul de „risc” psihologic perceput în activitate
poate fi mai mic sau mai mare faţă de cel din trecerea timpului, în funcţie de natura
fiecăreia.
Jocuri
În sala de grup, discuţia s-a terminat, iar pe tablă sunt notate aproximativ o
jumătate de duzină de propuneri. „Bine, acum votăm”, spuse cel care a notat pe tablă.
„Voi citi fiecare propunere şi voi veţi ridica mâna dacă sunteţi de acord”.
Odată votul încheiat, se numără voturile. „Bine, e clar. Vom face un tur de grup şi
fiecare va spune cine este şi ce vrea să obţină venind aici”.
„Ei, un minut!”, se aude o voce. Toată lumea se întoarce şi îl priveşte pe cel care a
vorbit şi care a spus că se numeşte John. În acel moment, el este aplecat înainte, cu
coatele pe genunchi şi cu sprâncenele ridicate: „Mă simt complet pierdut în toate astea!
Cine a propus că votul îi priveşte pe toţi?”
Cel care notează îşi strânge buzele într-un zîmbet tensionat, îşi dă capul pe spate
şi îl priveşte pe John de sus: „Ah! Ei bine, aşa se întâmplă când se votează. Minoritatea
trebuie să se supună majorităţii, este ceea ce numim democraţie. E clar acum?”
„Nu, regret”, spune John. „De fapt, tu m-ai încurcat şi mai tare. Ce are a face
democraţia cu asta?” Îşi ridică şi mai tare sprâncenele şi îşi îndreaptă urechea spre
ceilalţi.
Cel care a notat se relaxează şi suspină. Înalţă umerii şi priveşte grupul: „Ce
idee!”, spune trist.
Dar acum şi John îşi schimbă poziţia: stă drept, deschide larg ochii în timp ce
maxilarul inferior îi cade: „O, nu”, spune el. „Aceasta este istoria vieţii mele! Mi-e teamă
că o să stric exerciţiul tuturor! Sunt dezolat!”
76
John şi cel care a notat intră într-un joc.
Analiza jocurilor este o parte esenţială a teoriei AT. Vom studia jocurile în
capitolele următoare. Pentru moment, observaţi principalele caracteristici ale schimbului
dintre John şi cel care nota.
Au schimbat o serie de tranzacţii şi la sfârşitul secvenţei s-au simţit rău amândoi.
Chiar înainte de a se simţi rău, au avut impresia că au schimbat rolurile. John a
început prin a-şi manifesta confuzia pe un ton iritat, apoi şi-a schimbat atitudinea,
scuzându-se şi făcându-şi reproşuri. În acel moment, cel care nota a trecut de la
explicaţia condescendentă la neajutorare.
Pentru cei doi protagonişti, a existat o fracţiune de secundă, după această lovitură
de teatru, când fiecare a avut impresia că ceva neaşteptat s-a produs. Dacă ar fi avut
timp să exprime acest lucru în cuvinte, fiecare ar fi putut spune: „Drace! Ce se întâmplă
acum?”
În ciuda acestei impresii neaşteptate, John şi cel care nota au jucat în realitate
acele secvenţe de nenumărate ori, în locuri şi cu oameni diferiţi, dar cu aceeaşi lovitură
de teatru de fiecare dată şi cu aceleaşi sentimente de disconfort.
De fapt, John şi cel care nota au emis semnale care indicau că erau gata să joace
de la început. Aceasta s-a produs când au schimbat tranzacţii ulterioare: mesajele de la
nivelul social aveau aerul unui schimb de informaţii, dar la nivel psihologic, John şi-a
antrenat partenerul într-un joc şi acesta a acceptat.
Noi toţi jucăm, la un moment sau altul. Când vă identificaţi propriile voastre
scheme de structurare a timpului, numiţi „Jocuri” timpul pe care îl petreceţi în acest tip
de schimburi pe care l-am descris. Este ceea ce vi se întâmplă frecvent şi, la sfârşit, vă
face să vă simţiţi rău. La un moment dat vă întrebaţi: „Ce se întâmplă?” şi aveţi impresia
că într-un anume fel aţi schimbat rolul.
Toate jocurile sunt reactivări ale strategiilor din copilărie, care nu mai sunt
adaptate acum, când suntem adulţi; deci, prin definiţie, jocurile se joacă din oricare
stare a eului negativă: Copil Adaptat negativ, Părinte Normativ negativ, sau Părinte
Grijuliu negativ. Prin definiţie, jocurile nu pot fi jucate plecând din Adult.
Jocurile implică mereu un schimb de desconsiderări la nivel psihologic. La nivel
social, jucătorii simt jocul ca un schimb de stroke-uri intense. În cursul primelor etape
ale jocului, stroke-urile schimbate pot fi pozitive sau negative. La sfârşitul jocului, cei doi
jucători resimt stroke-uri negative intense. Gradul de „risc” psihologic perceput este mai
mare decât cel din activităţi sau trecerea timpului.
Intimitatea
77
John şi eu ne aflăm în intimitate, deoarece ne exprimăm sentimentele şi dorinţele
autentic, fără a le cenzura. În intimitate nu există „mesaje secrete”, nivelul social şi
nivelul psihologic sunt coerente şi aceasta este diferenţa majoră între intimitate şi jocuri.
De asemenea, este important faptul că în intimitate sentimentele exprimate sunt
adaptate pentru a face faţă situaţiei. Când John şi eu am început să ne înfuriem unul pe
celălalt, fiecare i-a arătat celuilalt ce vrea, prin sentimente şi prin cuvinte; nici unul, nici
celălalt, nu putea să-l facă pe celălalt să se comporte într-un anume fel, dar am
exprimat într-o manieră clară ceea ce voiam, atât la nivelul sentimentelor, cât şi al
gândurilor.
Invers, sentimentele resimţite de jucători la sfârşitul jocului nu contribuie la
rezolvarea situaţiei. O ştim bine, pentru că toţi o facem din când în când.
Când vom vedea mai detaliat jocurile şi sentimentele parazite, vom relua această
discuţie despre sentimentele productive şi neproductive.
Trebuie să înţelegem că în acest context, Berne a dat cuvântului intimitate un
sens tehnic particular. Intimitatea, ca structurare a timpului, poate avea sau nu legături
cu intimitatea în sensul dat uzual în dicţionar. Când oamenii sunt „intimi” pe plan sexual
sau personal, ei îşi pot împărtăşi sentimentele sau dorinţele deschis, caz în care îşi
structurează timpul în intimitate. Dar este posibil ca relaţiile intense pe plan emoţional
să fie în esenţă jocuri.
Jocurile sunt uneori folosite pentru a înlocui intimitatea. Ele implică o intensitate
similară a stroke-urilor (chiar dacă, în jocuri, sunt în esenţă negative), dar nu implică
aceeaşi intensitate la nivelul „riscului” perceput. Într-un joc, fiecare persoană îl face
responsabil pe celălalt de rezultat. În intimitate, fiecare îşi asumă propria
responsabilitate.
În legătură cu stările eului implicate în intimitate, Berne spunea: „Intimitatea este
o relaţie sinceră de la Copil la Copil, în care nu există jocuri şi nici exploatare. Aceasta
este instaurată de stările eului Adult ale persoanelor implicate, astfel încât acestea îşi
înţeleg contractele şi angajamentele reciproce…”
Am introdus special italicele în acest citat, pentru a insista asupra importanţei
Adultului în intimitate. Unii autori AT, după Berne, au simplificat prezentarea intimităţii,
descriind-o ca pe un schimb doar între Copil-Copil. Ca de obicei, ideile originale ale lui
Berne sunt mai subtile şi mai pline de sens. Pentru a fi într-o relaţie de intimitate, avem
nevoie înainte de toate să instaurăm această relaţie cu toate capacităţile adulte de a
gândi, de a simţi şi de a ne comporta. Odată aflaţi în interiorul acestui cadru protector,
putem reveni în Copil dacă dorim, să împărtăşim şi să ne satisfacem anumite nevoi
nesatisfăcute, din copilărie.
Anumiţi autori AT au sugerat că intimitatea implică în mod egal şi atenţia şi
protecţia mutuală dată de Părinte2, mesajul acestei stări a eului fiind: „Nu te voi
desconsidera şi nu îţi voi permite să mă desconsideri“.
Stroke-urile din intimitate sunt mai intense decât în oricare altă formă de
structurare a timpului. Se schimbă stroke-uri fie pozitive, fie negative, dar nu există
desconsiderare, deoarece intimitatea este prin definiţie un schimb de dorinţe şi de
sentimente autentice.
Când am descris intimitatea puţin mai sus, am ales cu bună ştiinţă un exemplu în
care stroke-urile schimbate au fost în mod clar negative, ceea ce este împotriva a ceea
ce spun unii autori AT, după Berne, că intimitatea trebuie să fie mereu o specie de
nirvana cu stroke-uri pozitive.
78
Deoarece intimitatea implică efectiv stroke-uri pozitive, acestea sunt trăite
deosebit de agreabil şi de gratificant. De exemplu, putem să ne imaginăm continuarea
scenei de grup. După ce am lăsat să explodeze furia mea faţă de John, mă relaxez, îl
privesc în ochi şi îi surâd, spunând: „Eh! Am sentimentul că te cunosc mai bine acum.
Sunt bucuros că ai fost deschis cu mine şi mi-ai spus cum te-ai simţit.” Şi John mă
priveşte direct, zâmbeşte şi spune: „Şi eu sunt mulţumit şi-mi place că m-ai ascultat.”
Ne aplecăm unul către celălalt şi ne strângem mâinile puternic.
Deoarece intimitatea nu este programată dinainte, ea este cea mai imprevizibilă
dintre toate modalităţile de structurare a timpului. Astfel, plecând din Copil, pot percepe
intimitatea ca fiind modalitatea cea mai „riscantă” de a fi în relaţie cu cineva. Dar,
paradoxal, este cea mai puţin riscantă. Când mă aflu în intimitate cu o altă persoană,
comunicăm fără desconsiderare şi, în consecinţă, scopul intimităţii este mereu
constructiv pentru cei implicaţi. Că unii găsesc asta confortabil sau nu, asta e altceva şi
acest lucru depinde cu siguranţă de natura clar pozitivă sau clar negativă a stroke-urilor
schimbate.
79
Partea a IV-a
SCRIEREA ISTORIEI VIEȚII NOASTRE
Scriptul
Capitolul 10
NATURA ŞI ORIGINILE SCRIPTULUI
Teoria scriptului a fost dezvoltată pentru prima dată de Berne şi de discipolii săi,
mai ales de Claude Steiner, către mijlocul anilor ’60.
După această epocă, numeroşi autori au urmărit aceste idei originale şi scriptul a
căpătat o importanţă crescută în cadrul teoriei AT, până azi, când ocupă, împreună cu
modelul stărilor eului, un loc central1.
În Principles of Group Treatement, Berne defineşte scriptul ca „un plan de viaţă
inconştient”. Mai târziu, în What Do You Say After You Say Hello? a dat o definiţie mai
completă: „un plan de viaţă elaborat în copilărie, întărit de părinţi, justificat de
evenimentele ulterioare şi care culminează cu o alegere privilegiată”.
Pentru a înţelege mai bine scriptul, ar fi bine să explorăm aceste definiţii în
detaliu.
80
Scriptul și planul de viaţă
O altă afirmaţie specifică teoriei scriptului este că acest plan de viaţă „culminează
cu o alegere privilegiată”. Când copilul mic îşi scrie istoria vieţii, redactează scena finală
ca parte integrantă a scriptului. Toate celelalte părţi ale intrigii, plecând de la scena
iniţială, sunt prevăzute pentru a duce la această scenă finală.
În limbajul specific al teoriei scriptului, această scenă finală se numeşte beneficiul
scriptului. După această teorie, când suntem adulţi şi ne jucăm scriptul, alegem
inconştient comportamente care ne apropie de beneficiul scriptului.
Berne a definit scriptul ca „un plan de viaţă elaborat în copilărie”, ceea ce vrea să
spună că copilul este cel care decide acest plan de viaţă şi că acesta nu este determinat
doar de forţele exterioare cum ar fi părinţii sau mediul înconjurător. În limbaj tehnic,
spunem că scriptul este o decizie.
Rezultă că nişte copii diferiţi, crescuţi în acelaşi mediu, pot decide planuri de viaţă
complet diferite. Berne povesteşte istoria a doi fraţi cărora mama le-a spus: „Veţi sfârşi
la azil!” Unul dintre ei a fost internat într-un spital psihiatric, iar celălalt a devenit
psihiatru.
În teoria scriptului, cuvântul „decizie” este utilizat într-un sens particular, diferit
de sensul obişnuit definit de dicţionar. Deciziile din script nu sunt luate de copil în modul
reflexiv, pe care îl asociem luării deciziilor adulte. Deciziile precoce sunt efectul
sentimentelor şi sunt luate înainte ca micul copil să stăpânească cuvintele. Acestea
depind în mod egal şi de modalitatea de a percepe realitatea, care este diferită de cea
adultă.
Deşi părinţii nu pot determina deciziile din script ale copilului, pot exercita o foarte
mare influenţă asupra lor. Din primele zile de viaţă ale bebeluşului, părinţii îi trimit
mesaje, pe care copilul se va baza pentru a trage concluzii asupra sa, a celorlalţi şi a
lumii. Mesajele din script sunt atât verbale, cât şi nonverbale şi formează cadrul în
raport cu care copilul va lua principalele sale decizii din script. În Capitolele 13 şi 14 vom
examina diferitele tipuri de mesaje din script şi modul prin care se raportează la deciziile
scriptului.
81
Scriptul este inconştient
În viaţa noastră adultă, visele şi fantasmele sunt cele care permit să ne apropiem
mai mult de amintirea primilor ani. Şi fără a ne lua timpul necesar pentru a lucra şi a ne
descoperi scriptul, riscăm să rămânem inconştienţi în ceea ce priveşte deciziile pe care
le-am luat în copilărie, chiar dacă le dezvăluim prin comportamentul nostru.
Originea scriptului
De ce luăm aceste decizii importante, despre noi, despre alţii şi despre lume când
suntem mici? Care este raţiunea lor? Răspunsul se găseşte în două caracteristici cruciale
ale formării scriptului.
1. Deciziile scriptului reprezintă strategia cea mai bună pe care micuţul a găsit-o
pentru a supravieţui într-o lume care îi pare deseori ostilă, chiar ameninţătoare
pentru viaţa sa.
2. Deciziile scriptului sunt luate de micuţ pe baza emoţiilor sale şi a manierei sale de
a percepe realitatea.
Pentru discuţia noastră din următoarele paragrafe, mulţumim lui Stan Woollams 2.
Un bebeluş e mic şi, din punct de vedere fizic, vulnerabil. Pentru el, lumea e
locuită de giganţi care fac zgomot. Un zgomot neaşteptat îi poate indica că viaţa sa este
într-un pericol imediat. Lipsit de cuvinte şi de gânduri coerente, el ştie că dacă tata sau
mama pleacă, el va muri şi dacă se enervează prea tare pe el, îl pot anihila. În plus,
copilul nu are noţiunea adultă de timp. Dacă îi e foame sau frig şi mama nu vine, atunci
poate că ea nu va mai veni niciodată şi asta înseamnă moarte şi chiar mai rău decât
moarte: posibilitatea de a fi abandonat pentru totdeauna.
Când copilul are doi sau trei ani şi soseşte un frate sau o soră, copilul, acum mai
mărişor, ştie că probabil nu va muri, dar toată atenţia mamei pare concentrată pe acest
nou sosit: poate nu există destulă dragoste pentru toată lumea şi bebeluşul o va lua pe
toată. Ameninţarea, acum, este de a pierde dragostea mamei.
În toţi anii formării scriptului, copilul se găseşte într-o poziţie de inferioritate şi îşi
percepe părinţii ca având toată puterea. La vârsta asta, această putere reprezintă viaţa
82
sau moartea. Mai târziu, va fi vorba despre puterea pe care o au de a-i satisface sau nu
nevoile.
Ca reacţie la asta, copilul elaborează strategiile pentru a rămâne viu şi a obţine
cea mai bună satisfacere posibilă a nevoilor sale.
Visele, fantasmele, basmele cu zâne şi poveştile din copilărie ne dau indicaţii despre
script. Iată câteva exerciţii care le utilizează.
83
În timpul acestor exerciţii, lăsaţi-vă imaginaţia să fugă liberă, nu vă preocupaţi la
ce servesc sau ce semnificaţie au. Nu vă cenzuraţi şi nu căutaţi să ştiţi ce vreţi să
spuneţi. Acceptaţi pur şi simplu imaginile aşa cum vin, ca şi sentimentele: vă veţi face
propria interpretare mai târziu.
Aceste exerciţii vă vor fi mai de folos dacă lucraţi cu un partener sau în grup. Şi
într-un caz, şi în celălalt, ar fi o idee bună să vă înregistraţi răspunsurile pe bandă,
lăsând înregistrarea să curgă pe tot parcursul exerciţiului. Ascultaţi banda apoi de mai
multe ori şi lăsaţi-vă intuiţia să stabilească o semnificaţie. Veţi fi surprinşi de tot ce veţi
învăţa despre voi şi despre scriptul vostru.
Uneori, veţi trăi emoţii intense. Acestea sunt sentimente din copilărie care apar o
dată cu amintirile scriptului. Dacă acest lucru apare, puteţi, indiferent în ce moment, să
decideţi dacă vă opriţi sau dacă continuaţi exerciţiul. Dacă vă decideţi să vă opriţi,
renunţaţi la exerciţiu şi fixaţi-vă atenţia asupra unui obiect din cameră care se vede
bine. Spuneţi-vă sau spuneţi partenerului ce este acest obiect, care este culoarea sa şi la
ce serveşte. Evocaţi o ocupaţie banală a adulţilor, cum ar fi ce veţi mânca la următoarea
masă sau la ce oră trebuie să mergeţi la lucru. Făcând asta, staţi în picioare, ţinându-vă
drept, cu capul şi corpul bine echilibrate, de o parte şi de alta faţă de o linie mediană
verticală.
Care este personajul vostru preferat? Este poate cineva din copilărie sau un erou
sau o eroină dintr-o carte, o piesă de teatru sau un film de care vă amintiţi? Sau poate
cineva real?
Luaţi primul personaj care vă vine în minte, apoi daţi drumul la bandă şi/sau
solicitaţi atenţia partenerului vostru sau a grupului.
Definiţi acest personaj pe care l-aţi ales, vorbiţi despre voi atât timp cât doriţi,
zicând „eu...”
Să presupunem că eroul meu este Superman. Pot să încep aşa: „Eu sunt Superman
şi treaba mea este să îi ajut pe oamenii care au probleme. Mă deplasez prin aer, fac o
grămadă de lucruri miraculoase, apoi dispar. În cea mai mare parte a timpului, nimeni
nu ştie că sunt Superman, deoarece mă deplasez deghizat...”
84
Ca obiect, puteţi spune: „Sunt un gard de mărăcini des, stufos şi înţepător. Toţi
ţepii mei sunt întorşi spre exterior, astfel încât oamenii nu mă pot tăia. Sarcina mea este
de a o proteja pe tânăra fată care doarme în sânul meu.”
Vis
Alegeţi unul dintre vise. Veţi înţelege mai mult dintr-un vis recent sau care se
repetă.
Povestiţi acest vis la prezent şi nu la trecut. Apoi, ca şi în poveste, deveniţi fiecare
personaj şi obiect din vis şi vorbiţi despre voi înşivă.
Amintiţi-vă cum v-aţi simţit imediat după ce v-aţi trezit din acest vis – bine sau
rău? V-a plăcut sfârşitul visului? Dacă nu v-a plăcut, continuaţi exerciţiul, rescriind
sfârşitul şi povestiţi-l exact cum aţi povestit visul la timpul prezent.
Verificaţi dacă acum sunteţi complet satisfăcut de finalul visului vostru. Dacă nu,
rescrieţi-l de câte ori vreţi.
Un obiect în cameră
Priviţi camera şi alegeţi un obiect, cel mai bun fiind primul la care vă gândiţi. Fiţi
acel obiect şi vorbiţi despre voi. De exemplu: „Sunt uşa, sunt dură, cu colţuri pătrate şi
sunt din lemn. Uneori blochez trecerea, dar când se întâmplă acest lucru mi se dă un
brânci”.
Pentru a îmbogăţi mai mult acest exerciţiu, cereţi partenerului vostru să poarte o
conversaţie cu voi, în care voi sunteţi obiectul pe care l-aţi ales. Partenerul nu trebuie să
facă interpretări, nu trebuie decât să-ţi vorbească ţie, porţii, şemineului, etc. De
exemplu: „Eu sunt poarta şi când blochez trecerea sunt împinsă”. „Ei bine, poartă, cum
te simţi când eşti împinsă?” „Sunt furioasă. Dar sunt o poartă şi nu pot vorbi şi atunci îi
las să o facă.” „Hm! Atunci vrei să schimbi ceva pentru a te simţi mai bine?”
Pentru acest exerciţiu, aveţi nevoie de cineva care vă serveşte drept „ghid” şi vă
vorbeşte în timp ce staţi întins. O altă opţiune este de a înregistra pe bandă şi de a
asculta în timp ce staţi întins. Ghidul poate conduce acest exerciţiu pentru un grup de
persoane.
Nu este nevoie să urmaţi toate indicaţiile care sunt date aici. De fapt, ar fi mai
interesant să reţineţi pe scurt câteva repere şi apoi să improvizaţi. Este necesar să lăsaţi
tăceri mai lungi între fraze pentru a da timp participanţilor să-şi dezvolte vizualizarea.
Destindeţi-vă pe un scaun sau pe jos şi închideţi ochii. Ghidul începe aşa:
„Imaginaţi-vă că sunteţi într-un teatru. Auziţi că piesa începe şi această piesă este
exact povestea vieţii voastre.”
„Ce gen de piesă urmăriţi? Este o comedie? O tragedie? O dramă sau o melodramă
populară? Este interesantă sau plictisitoare? Eroică, banală sau cum?”
„Teatrul este plin? Pe jumătate gol sau gol? Publicul este interesat sau plictisit? Este
vesel sau trist? Aplaudă sau părăseşte sala, ce face?”
„Care este titlul acestei poveşti care este chiar istoria vieţii voastre?”
„Acum luminile se sting, cortina se ridică, piesa voastră începe.”
85
„Şi asistaţi la prima scenă, prima scenă din viaţa voastră. Sunteţi foarte, foarte
tânăr în această scenă. Ce vedeţi în jurul vostru? Cine e acolo? Vedeţi feţe sau părţi din
feţe? Dacă da, uitaţi-vă care este expresia lor? Ce auziţi? Luaţi cunoştinţă de ceea ce
simţiţi. Poate că simţiţi ceva în corp. Poate că simţiţi o emoţie? Simţiţi un gust sau un
miros? Daţi-vă timp să luaţi cunoştinţă de această primă scenă din viaţa voastră”
(linişte).
„Acum, scena se schimbă. În această nouă scenă sunteţi mic, între trei şi şase ani.
Unde sunteţi? Pe cine vedeţi lîngă voi? Sunt şi alte persoane prezente? Cine?”
„Aceştia vă vorbesc? Voi le vorbiţi? Auziţi alte sunete? Ce simţiţi în această scenă?
Simţiţi ceva în corp? Resimţiţi emoţii? Simţiţi un miros, un gust?”
„Acum luaţi-vă timp pentru a conştientiza ceea ce vedeţi, auziţi, resimţiţi, gustaţi şi
mirosiţi în această a doua scenă din viaţa voastră, această scenă în care aveţi între trei
şi şase ani“ (linişte).
Apoi „ghidul” continuă să dea aceleaşi indicaţii pentru scenele următoare ale piesei,
una dupa alta:
Scena adolescenţei între 10 şi 16 ani.
Scena prezentului, la vârsta pe care o aveţi.
Scena peste 10 ani.
Scena finală a piesei – aceea a morţii voastre. Dând indicaţii pentru această scenă,
ghidul trebuie să ceară de asemenea: „Ce vârstă aveţi în această ultimă scenă a piesei
voastre?”
În final, „ghidul” vă cere să reveniţi în prezent, luându-vă tot timpul de care aveţi
nevoie.
Împărtăşiţi atât de mult cât doriţi experienţa voastră cu grupul sau cu partenerul.
86
Capitolul 11
CUM SE TRĂIEȘTE SCRIPTUL?
Scriindu-ne istoria vieţii în mica copilărie, vom începe fără doar şi poate să trăim
cel puţin o parte din timpul vieţii noastre adulte.
În acest capitol, vom descrie cum vă puteţi trăi scriptul ca învingător, învins sau
necâştigător. Vom arăta cum pot oamenii să adopte sau să abandoneze comportamente
determinate de script şi vom explica de ce cunoaşterea scriptului este importantă pentru
a înţelege schemele de viaţă ale oamenilor.
Scriptul vostru are în acelaşi timp un conţinut şi un proces. Conţinutul se referă la
ce, în timp ce procesul se referă la cum.
Conţinutul scriptului vostru este diferit de al altora, este unic, ca o amprentă
digitală. Pe de altă parte, pare că procesele scriptului acoperă un număr relativ limitat de
scheme particulare, după cum vom vedea mai târziu.
Scriptul de învingător
Berne definea „învingătorul” astfel: „cineva care şi-a îndeplinit scopurile pe care şi
le-a propus” (Robert Goulding a adăugat: „şi care face lumea mai bună”). „A învinge”
implică de asemenea ca „scopul fixat” să fie atins într-o manieră agreabilă, fericită,
armonioasă. Dacă decid, copil fiind, să devin un mare lider şi la bilanţ sunt un general
sau un politician înfloritor şi satisfăcut, sunt învingător. Dacă decid să fiu milionar, câştig
dacă atunci când cresc devin un milionar fericit şi care se simte bine în pielea sa. Dacă
decid să devin un sihastru şi sărac, dacă fac în aşa fel încât să devin un sihastru trăind
fericit într-o grotă, sunt învingător. „A învinge” este legat mereu de scopurile pe care mi
le-am propus.
Scriptul de învins
Invers, un „învins” este „cineva care nu duce la bun sfârşit proiectul pe care şi l-a
propus”. Încă o dată, nu contează doar îndeplinirea scopului propus, ci şi gradul de
confort asociat. Dacă decid să devin un mare lider şi să mă înrolez în armată şi sfârşesc
prin a fi expulzat zgomotos, sunt un învins. Dacă viaţa mea politică se termină cu un
scandal, care implică revocarea, sunt un învins. Dacă decid să devin un milionar şi
sfârşesc ca un sihastru sărac, sunt un învins.
Dar sunt de asemenea un învins dacă, luând decizia să fiu milionar, aş deveni
milionar, dar sufăr de ulcer sau stresul afacerilor mă afectează. Dacă obţin grota mea de
sihastru şi-mi petrec viaţa plângându-mă de sărăcie, de umiditate şi de lipsa companiei,
sunt un învins.
Berne a legat definirea termenilor de „învins” şi „învingător” de „împlinirea
proiectului fixat”. Voia să pună accent asupra faptului că „învingătorii” nu trebuie
87
asimilaţi celor care adună bunuri materiale sau bani. Cei „învinşi” nu sunt în mod
obligatoriu lipsiţi de bunuri materiale.
Unii dintre noi decid în copilărie să împlinească un scop care nu poate fi atins fără
nefericire sau fără suferinţe fizice. De exemplu, un copil poate decide în minte: „Voi rata
tot ce voi face” şi apoi îşi petrece viaţa punând în practică această decizie a scriptului.
Pentru a-şi atinge scopul fixat, el ratează. Un alt copil poate decide: „Pentru ca mama şi
tata să mă iubească, trebuie să mor”. Toţi ar califica acest script ca „învins”, chiar dacă
nu se potriveşte cu definiţia termenului dată de Berne.
Scripturile „învinşilor” sunt de gradul I, II şi III în funcţie de importanţa
beneficiului. Un script de învins de gradul I este un script în care eşecurile şi pierderile
sunt suficient de uşoare pentru a putea alimenta conversaţiile în cercul social al
persoanei implicate.
Cităm ca exemplu certurile repetate la birou, o depresie uşoară, urmată de un
tratament medical ambulator sau un eşec la un examen universitar.
Învinşii de gradul II au un script în care consecinţele sunt suficient de grave
pentru a nu putea face obiectul conversaţiilor de salon. Asta înseamnă a fi concediat de
mai multe ori, a fi internat pentru depresii grave sau exmatriculat de la Universitate
pentru greşeli grave.
Un script de învins de gradul III culminează cu moartea, boala sau răni grave, sau
în justiţie. Beneficiile de gradul III sunt închisoarea pentru deturnare de fonduri, o
spitalizare pe viaţă pentru probleme psihice grave, sau suicidul în urma eşecului la un
examen.
Utilizăm frecvent termenul hamartic pentru a descrie scriptul de învins de gradul
III şi beneficiile sale. Cuvântul derivă din greaca veche – hamartia - care semnifică
„greşeală fundamentală” şi reflectă maniera în care scriptul de învins, ca şi tragedia
antică, pare a conduce inexorabil, pornind de la decizia negativă precoce, către scena
finală tragică.
Scriptul neînvingător
Cel care are un script neînvingător „se menţine”. Merge pe drumul lui, zi de zi,
fără victorii strălucitoare, dar şi fără mari pierderi. Nu îşi asumă riscuri. Acest tip de
script este numit deseori banal.
La serviciu, un neînvingător nu va deveni niciodată şef, dar în orice caz nu va fi
concediat. La sfârşit va fi recompensat pentru serviciile bune şi loiale şi se va retrage
liniştit la pensie. Se va aşeza în fotoliu gândind: „Aş fi putut deveni şef dacă aş fi fost în
momentul şi locul potrivit. Ei bine, cu toate acestea nu am ieşit prea rău, cred”.
88
Un neînvingător câştigă uneori şi pierde alteori, niciodată mult, deoarece nu-şi
asumă riscuri: joacă în siguranţă şi astfel rămâne neînvingător.
Odată adulţi, uneori rejucăm strategiile pe care le-am decis când eram copii. În
acele momente reacţionăm la realitatea de aici şi acum ca şi cum ar corespunde lumii
pe care am perceput-o când am luat deciziile precoce. Când facem asta, spunem că ne
aflăm în script. O altă manieră de a spune asta este că adoptăm comportamente sau
sentimente din script.
De ce facem asta? De ce nu abandonăm pur şi simplu deciziile noastre din
copilărie pe măsură ce creştem? Primul motiv este acela că noi păstrăm mereu speranţa
de a rezolva această problemă fundamentală care a rămas fără soluţie în copilărie: cum
să obţinem dragostea şi atenţia necondiţionat. De asemenea, odată adulţi, noi
reacţionăm deseori ca şi cum am fi încă mici.
Ca şi numeroase alte orientări psihoterapeutice, AT consideră aceasta ca o sursă a
numeroase probleme de viaţă.
89
Când intrăm în script, în general nu suntem conştienţi că reluăm strategii din
copilărie. Putem dezvolta această conştientizare, descifrându-ne scriptul şi descoperind
deciziile precoce pe care le-am luat.
Este imposibil de prevăzut dacă cineva va intra în script la un moment dat. Dar
există doi factori care contribuie fundamental şi care se întăresc reciproc:
1. Când situaţia de moment este percepută ca generatoare de stres.
2. Când există o asemănare între situaţia prezentă şi o situaţie stresantă din
copilărie.
Stresul şi scriptul
Stan Woollams a propus noţiunea de scară de stres2. Cu cât stresul este mai
mare, cu atât persoana are şanse mai mari să intre în script. Dacă măsurăm stresul, să
zicem de la 1 la 10, voi intra probabil în script într-o situaţie corespunzătoare unui nivel
de stres de 6 sau mai mare, pe când o altă persoană poate atinge nivelul 8 înainte de a
intra în script.
Să zicem că am un dezacord cu superiorul meu ierarhic, care reprezintă doar un
stres de nivelul 3; rămân afară din script şi discut despre divergenţele noastre în
manieră Adultă, gândind că, în mod rezonabil, şeful meu şi cu mine vom ajunge la un
compromis sau vom accepta că nu suntem de acord; indiferent de situaţie, nu este grav.
Dar să spunem că şeful îl cheamă pe director. O discuţie cu patronul atinge nivelul
6 pe scala mea de stres. Alunec în script în faţa directorului, rebranşez aceleaşi reacţii
fizice, sentimente şi gânduri pe care le aveam în copilărie când tatăl meu furios mă
domina, părând un gigant, urlând ofense pe care nu le înţelegeam. Fără a fi conştient, l-
am „transformat” pe director în tatăl meu şi reacţionez ca şi cum aş fi încă un copil de
trei ani, terorizat.
„Scala de stres” este un mijloc bun de a scoate în evidenţă relaţiile între stres şi
răspunsurile din script. Aceasta nu înseamnă că stresul poate „face” pe cineva să intre în
script. Intrarea în script este o decizie, chiar dacă acesta se află în afara câmpului
conştiinţei.
Este posibil să devin capabil să suport un nivel de stres mai ridicat înainte de a
intra într-un comportament din script doar citind despre script. Dacă urmez o terapie
personală, pot să-mi îmbunătățesc abilitatea de a rezolva probleme, în loc de a reveni la
comportamentele din script.
Elastic
90
furios, dar smiorcăindu-mă în faţa furiei directorului, nu eram conştient că tatăl meu se
găsea în spatele lui.
În măsura în care tata sau mama sunt figuri importante din copilăria noastră, le
regăsim deseori la extremitatea cealaltă a elasticului, ca şi pe fraţii sau surorile noastre,
sau alte figuri parentale, cum ar fi bunicii, unchii, mătuşile. Uneori, când suntem într-un
grup, atribuim realmente fiecărui membru din grup rolul de părinte, frate sau soră. Când
vorbim cu cineva cu care avem o relaţie privilegiată, îl identificăm uneori cu o figură din
trecut şi asta fără a fi conştienţi.
Este un fenomen pe care freudienii îl numesc transfer. În AT, noi spunem familiar
„punem o poză pe faţa cuiva”. Când am intrat în script, în timpul discuţiei mele cu
directorul, i-am pus faţa tatălui meu.
Elasticul nu ne poartă totdeauna către persoane. Ne poate duce la cântece,
mirosuri, locuri particulare sau orice altceva, care ne aminteşte inconştient de situaţia
stresantă din copilărie.
Un scop al schimbării în AT este acela de a desprinde elasticul. Prin înţelegerea
scriptului şi o terapie personală, pot rezolva trauma originară şi mă pot elibera de
această întoarcere în urmă către vechile scene ale copilăriei. Făcând asta, îmi dau
permisiunea de a înfrunta situaţiile aici şi acum, cu toate resursele pe care le am la
dispoziţie ca adult.
Evocaţi o situaţie recentă în care v-aţi simţit stresat şi care s-a terminat într-o
manieră dezagreabilă sau infructoasă pentru dumneavoastră. Evocaţi mai ales starea de
rău simţită în această situaţie. Nu este necesar să resimţiţi acest sentiment din nou
pentru a face exerciţiul.
Evocaţi acum o situaţie de anul trecut care s-a terminat la fel de rău pentru voi şi
în care v-aţi simţit la fel.
Reveniţi cu o situaţie similară de acum cinci ani, din adolescenţă, din copilărie. Ce
vârstă aveaţi?
Dacă puteţi, amintiţi-vă o scenă şi mai veche. Ce vârstă aveaţi? Cine era acolo?
Ce s-a întâmplat?
Scopul acestui exerciţiu este de a regăsi originea elasticului. Care este punctul
comun al experienţei noastre recente şi a celei din copilărie? Dacă o altă persoană a fost
implicată în experienţa recentă, ce figură din trecut i-aţi atribuit?
Odată conştientizată situaţia din trecut, puteţi începe să desprindeţi elasticul.
Folosiţi-vă conştiinţa de Adult pentru a realiza că oamenii de aici şi acum sunt de fapt
diferiţi de mama, de tata sau de alţii. Dacă simţiţi sentimentul de rău, realizaţi că
situaţia de azi este diferită de cea din trecut. Acum aveţi resursele şi opţiunile unui
adult, mai multe decât cele din copilărie, când se petrecea scena respectivă.
Scriptul şi corpul
Se pare că luăm unele decizii precoce atât cu corpul, cât şi cu mintea. Poate că un
copil întinde braţele către mamă, dar percepe că mama se retrage. Pentru a atenua
suferinţa acestei respingeri, îşi reprimă elanul corpului. Pentru a se împiedica să întindă
braţele, le contractă şi contractă şi umerii.
Mulţi ani mai târziu, când va deveni adult, va menţine această tensiune, fără a o
percepe. Va simţi durere şi suferinţă la nivelul gâtului şi umerilor. După un masaj
91
profund sau după o terapie, poate va percepe această tensiune şi se va elibera de ea. În
acelaşi timp, va elibera fluxul de emoţii pe care le-a reprimat.
Eric Berne a vorbit de semnalele scriptului. Acestea sunt indicaţii corporale care
arată că o persoană trece în script: suspină profund, schimbă poziţia corpului sau pune
în tensiune o parte a corpului. Berne a atras atenţia mai ales asupra tensiunii sfincterelor
şi a muşchilor care închid anumite orificii ale corpului. Anumiţi terapeuţi AT s-au
specializat în acest domeniu al scriptului corporal3.
92
Sau puteţi mânca un măr otrăvit şi puteţi aştepta să sosească un bărbat care are
misiunea de a îmbrăţişa femei moarte. Sau vă puteţi închide într-un turn, vă puteţi lăsa
părul să crească şi puteţi aştepta să sosească cineva cu misiunea de a găsi femei
instituţionalizate. Sau vă puteţi duce în căutarea unei broaşte râioase, pe care să o
îmbrăţişaţi sau a unui monstru, pentru a-l transforma în prinţ.
Dacă vreţi să vă căsătoriţi cu o prinţesă, posibilităţile sunt de asemenea
atrăgătoare: puteţi să vă petreceţi timpul îmbrăţişând femei moarte, sau căutând femei
captive, sau să încercaţi să găsiţi femei care dispar, sau să vă plimbaţi jucându-vă de-a
monştrii sau de-a broaştele râioase. În fine, dacă la sfârşitul poveştii vreţi să fiţi iubit şi
să aveţi succes, trebuie să începeţi prin a fi întâi diform şi obiect de batjocură.
Partea pozitivă a basmelor este aceea că dau copiilor un sentiment de putere şi
impresia că îşi controlează viaţa într-un moment când se simt neputincioşi. Singura
problemă este că situaţia propusă este magică şi nu ţine în realitate, dar cel puţin
permite copiilor să supravieţuiască într-o situaţie care altfel ar părea fără speranţă.
Mai târziu, în viaţa adultă, Copilul nostru continuă să se lege de această credinţă
magică şi încearcă să o facă să funcţioneze. Dacă încă nu a mers, atunci probabil că noi
nu am suferit destul pentru a merita să fim salvaţi. Pentru a ieşi din script ar fi mai bine
să abandonăm credinţa că lumea este perfectă şi să utilizăm Adultul pentru a ne rezolva
problemele şi să ne imaginăm mijloace de a ne satisface nevoile într-o lume care nu va fi
niciodată perfectă, dar care poate fi frumoasă şi agreabilă pentru a trăi.
93
Scriptul şi cursul vieţii
- Ereditatea
- Evenimentele exterioare
- Scriptul
- Deciziile autonome
94
Capitolul 12
POZIŢII DE VIAŢĂ
Berne emite ipoteza conform căreia copilul mic, la debutul procesului de formare a
scriptului, „posedă deja anumite certitudini despre sine şi despre lumea înconjurătoare”,
certitudini pe care le va conserva fără îndoială toată viaţa şi pe care le putem rezuma
astfel:
1. Eu sunt OK, sau
2. Eu nu sunt OK;
3. Tu eşti OK, sau
4. Tu nu eşti OK.
Dacă combinăm aceste enunţuri în toate modurile posibile, obţinem patru afirmaţii
despre noi şi despre alţii:
Aceste patru enunţuri sunt cunoscute sub numele de poziţii de viaţă1. Unii autori
le numesc poziţii de bază, poziţii existenţiale sau doar poziţii. Ele reprezintă poziţiile
fundamentale pe care le adoptă o persoană în raport cu valoarea intrinsecă pe care o
acordă lui şi celorlalţi, ceea ce reprezintă mai mult decât o simplă opinie despre
comportamentul său şi al altora.
Odată ce un copil a adoptat una dintre aceste poziţii, e susceptibil să construiască
tot restul scriptului ca urmare a alegerii sale. Berne scria: „Fiecare joc, script și destin
are ca fundament una din aceste poziţii de bază”.
Copilul care alege „Eu sunt OK, tu eşti OK” îşi va compune fără dubiu un script de
învingător. Se consideră demn de dragoste şi demn de a exista. Pentru el, părinţii sunt
demni de dragoste şi de încredere şi ca urmare, el extrapolează această viziune asupra
lumii în general.
Dacă micuţul adoptă poziţia „Eu nu sunt OK, tu eşti OK”, îşi va compune fără
dubiu un script banal sau de învins şi pentru a cadra cu această poziţie de viaţă îşi va
construi scriptul în jurul temei victimei şi a situaţiilor de inferioritate în raport cu ceilalţi.
„Eu sunt OK, tu nu eşti OK” poate constitui baza unui script care poate părea
învingător la prima vedere, dar acest copil va avea convingerea că este superior şi îi va
pune pe alţii în poziţie de inferioritate. El va reuşi să facă asta pentru un anumit timp şi
să-şi ducă proiectele la bun sfârşit, dar doar cu preţul unei lupte continue. Apoi oamenii
din jurul său, săturându-se să fie denigraţi, îl resping. Atunci va trece de la poziţia de
„învingător” aparent, la aceea de mare învins.
Poziţia „Eu nu sunt OK, tu nu eşti OK” este aceea care conduce sigur la un script
de învins. Acest copil este convins că viaţa este ceva futil şi exasperant. El se consideră
inferior şi nedemn de a fi iubit. Crede că nimeni, niciodată nu îl va ajuta deoarece
oamenii ca şi el nu sunt OK şi îşi construieşte un script în care îi respinge pe ceilalţi sau
el este cel respins.
95
Originea poziţiilor de viaţă
Fiecare din noi ajunge la vârsta adultă având scris un script, plecând de la una din
cele patru poziţii de viaţă. Dar noi nu rămînem constant în această poziţie, ne schimbăm
neîncetat.
Franklin Ernst a elaborat o metodă de analiză a acestor schimbări, pe care a
numit-o „Cadranul OK” (Figura 12.1)2.
Ernst utilizează expresia „OK pentru mine” şi nu doar „OK”, ceea ce-i permite să
insiste asupra faptului că acest caracter OK se referă la ceea ce gândesc despre mine şi
despre tine.
96
Axa verticală a cadranului OK indică „tu eşti OK” sus şi „tu nu eşti OK” jos. Pe axa
orizontală există „Eu sunt OK” la dreapta şi „Eu nu sunt OK” la stânga şi fiecare dintre
cele patru cadrane corespunde unei poziţii de viaţă.
Autorii AT notează deseori poziţia „OK” printr-un semn „+” şi poziţia „non OK”
printr-un semn „-“, ceea ce face ca cele patru poziţii de viaţă să fie deseori reprezentate
simplu astfel: „+-“, „-+”, „++”, „--“.
În versiunea cadranului OK din Figura 12.1, fiecare dintre cele patru poziţii de
viaţă poartă un nume care nu a fost atribuit de Ernst, dar care este deseori utilizat de
alţi autori.
Franklin Ernst remarca că fiecare poziţie de viaţă, adoptată în copilărie, se
regăseşte în viaţa adultă, în maniera particulară pe care o stabilim în relaţiile sociale. El
numeşte aceasta o operaţiune şi diagrama cadranului OK cuprinde numele celor patru
operaţiuni. Dacă intrăm într-o operaţiune fără a ne da seama, plecând de la starea de
Copil, suntem susceptibili să creăm o „justificare” din script, care corespunde acestei
97
poziţii de viaţă. Dar avem în mod egal posibilitatea de a branşa Adultul pentru a utiliza în
mod conştient aceste operaţiuni şi făcând asta, vom induce rezultatele sociale pe care le
dorim.
Operaţiune adultă: dacă decid să rămân în starea de Adult, îmi spun: „În acest
moment nu am chef să-l aud pe Jim. Are probleme dar nu este treaba mea să le rezolv.
O dată ce începe este dificil de oprit. Ceea ce am de făcut este să stau în afara tirului
său.” În momentul în care Jim începe să-şi enumere problemele îi spun: „Nu pare că ţi-e
bine, dar pentru moment nu am timp, trebuie să merg la bibliotecă pentru a verifica
nişte materiale pentru acest raport. Sper că-ţi vei rezolva problemele.” Îmi iau raportul
şi ies. Am făcut acest lucru – fuga – cu conştiinţa adultă.
Zece minute mai târziu, mă întorc în birou cu o ceaşcă de cafea, cu lucrul avansat
asupra raportului. Uşa se deschide din nou şi de această dată este asistentul meu, cu
aerul abătut: „Mi-e teamă că am veşti rele. Ştii, sarcina pe care mi-ai dat-o. Am avut
treabă şi am uitat să o trimit. Am depăşit data limită. Ce să fac?”
98
Operaţiune din script: pot reacţiona plecând din poziţia: „Eu sunt OK, tu nu eşti
OK”. Mă înroşesc şi strig: „Ce faci? Rezolvă imediat! Nu vreau să te aud până când nu ai
făcut-o, ai înţeles?“ Spunând asta, pulsul mi se accelerează şi simt că mă înăbuş. O dată
ce asistentul meu a dispărut, îmi spun: „Nu pot avea niciodată încredere în nimeni
pentru a realiza ceva, trebuie să fac totul singur”. M-am debarasat de asistentul meu
fabricând o „justificare” din script pentru a legitima faptul că eu sunt OK şi ceilalţi nu.
Telefonul sună. Este prietena mea care mă sună de acasă: „S-a întâmplat o
catastrofă! S-a spart o ţeavă şi toată mocheta s-a inundat pîna am reuşit să închid
robinetul.”
Operaţiune din script: auzind asta, iau poziţia „eu nu sunt OK, tu nu eşti OK”
spunându-mi: „M-am săturat, nu mai pot. Prietena mea e neajutorată, fără speranţă.”
Suspin în telefon: „Bine, ascultă, m-am săturat, nu mai pot să suport şi asta după o zi ca
cea pe care am traversat-o”. Fără a aştepta răspunsul, închid. Mă simt gol, deprimat. În
mine am întărit opinia că eu, ca şi ceilalţi, nu suntem OK .
Chiar dacă schimbăm cadranul, toţi avem un cadran „favorit”, în care petrecem
cea mai mare parte a timpului când suntem în script. Aceasta este alegerea din copilărie,
ca poziţie de bază.
„Eu sunt OK, tu eşti OK” este o poziţie sănătoasă. Trăiesc şi rezolv probleme.
Acţionez pentru a atinge rezultatele pozitive pe care le doresc. Este singura poziţie
fondată pe realitate. Dacă poziţia mea din copilărie este „Eu nu sunt OK, tu eşti OK”, îmi
trăiesc scriptul plecând din poziţia esenţial depresivă, în care mă simt inferior celorlalţi.
Fără a fi conştient, aleg sentimente parazite şi comportamente repetitive pentru a
„confirma” că poziţia mea este legitimă în această lume. Dacă sufăr de dereglări psihice,
diagnosticul este de nevroză sau de depresie. Dacă mi-am scris un script hamartic,
probabil că beneficiul meu final este automutilarea sau sinuciderea.
O poziţie precoce „Eu sunt OK, tu nu eşti OK” semnifică faptul că-mi trăiesc
scriptul într-o poziţie esenţial defensivă, în care încerc să rămân superior celorlalţi şi în
care cei din jur mă văd ca dominator, insensibil, agresiv. Deoarece această poziţie este
deseori definită ca paranoidă, ea corespunde diagnosticului psihiatric de tulburare de
99
personalitate caracterială. Într-un script de învins de gradul III, scena finală poate
include că eu ucid sau că rănesc pe cineva.
Dacă am ales ca poziţie de bază „Eu nu sunt OK, tu nu eşti OK” , scriptul meu se
joacă mai ales plecând din poziţia de inutilitate în care cred că lumea şi ceilalţi nu
valorează nimic şi nici eu. Dacă mi-am scris un script banal, schema mea de funcţionare
este de a nu ajunge nicăieri cu lucrurile pe care le întreprind. Dacă am un script
hamartic, beneficiul va fi probabil de a „deveni nebun”, cu diagnostic de psihoză.
Poziţia de viaţă se poate schimba, dar acest lucru se poate întâmpla doar în urma
analizei scriptului, într-o terapie sau în urma unei experienţe exterioare majore.
Procesul schimbării cere deseori o circulaţie în interiorul cadranelor, după o
secvenţa specifică. Dacă o persoană trece rapid în poziţia Eu - Tu -, următoarea etapă
va fi Eu + Tu -. Când acest cadran va deveni favoritul său, va trece la Eu – Tu +, scopul
ultim fiind de a petrece mai mult timp în Eu + Tu +, până când aceasta va deveni poziţia
favorită.
Poate părea straniu că oamenii au nevoie să treacă prin Eu – Tu + după ce trec
prin Eu + Tu - spre Eu + Tu +, dar experienţa terapeutică arată că Eu + Tu - este
deseori o apărare împotriva Eu – Tu +. Micuţul care a tras concluzia „Eu sunt OK şi toţi
ceilalţi nu sunt OK” a adoptat această poziţie pentru a se apăra de conştientizarea
dureroasă că este inferior şi fără apărare în faţa părinţilor săi. Pentru a schimba asta,
odată adult, trebuie să se confrunte cu această problemă din copilărie şi apoi să renunţe
la ea.
Exerciţii în cadranele OK
100
Franklin Ernst a dat numele de coralgramă3 acestei reprezentări.
În ce situaţii sunteţi susceptibil de a intra în fiecare cadran? Ce cuvinte şi ce
gesturi tipice aveţi şi ce sentimente aveţi în timp ce sunteţi în fiecare cadran?
Din ce stări ale eului vă exprimaţi în fiecare cadran? (Utilizaţi modelul funcţional).
Ce stări ale eului faceţi să apară în ceilalţi?
Ce tipuri de stroke-uri daţi şi primiţi în fiecare cadran?
Acum, că v-aţi desenat coralograma, vreţi să schimbaţi ceva?
101
Capitolul 13
MESAJE ȘI MATRICEA SCRIPTULUI
102
fi însoţite de numeroase semne nonverbale, fiecare având un sens pentru copil în
termenii unei eventuale decizii în cadrul scriptului.
Tatăl poate vorbi cu voce dură şi puternică, strâmbând din nas şi încruntându-se.
Poate să-i smulgă cartea şi s-o pocnească. Pentru copil, mesajul este: „Nu te vreau aici,
te vreau moartă!”
Tatăl poate pronunţa aceste cuvinte cu o voce plată, fără a-şi ridica ochii din ziar.
Din aceste semne nonverbale, fiica poate interpreta mesajul astfel: „Nu eşti importantă
pentru mine!”
Îşi poate însoţi cuvintele de un clipit şi un cotcodăcit. Folosind strategia Micului
Profesor, fetiţa cotcodăceşte la rândul său. Merge, tăticul zâmbeşte şi mai mult. Ea
decodează mesajul: „Ca să-mi placi, trebuie să te comporţi stupid!”
Tatăl poate pronunţa cuvintele cu o voce egală, aşezat lângă ea şi arătându-i
cuvintele din carte. Îi dă timp să revadă cuvântul. În limbajul „marţian” al fetiţei
înseamnă: „Este OK să gândeşti.”
A fi un model
Copiii mici sunt observatori care percep bine modul în care se comportă oamenii.
Remarcă cum mama şi tata sunt în relaţie între ei şi cu ceilalţi membri ai familiei.
Utilizând strategia Micului Profesor pentru a aborda realitatea, copilul caută mereu
răspunsuri la întrebarea: „Care e cea mai bună metodă pentru a obţine ceea ce vreau?“
O fetiţă poate remarca că mama, atunci când vrea ceva de la tata, obţine ce vrea
începând să facă o scenă şi apoi izbucnind în hohote de plâns. Copilul deduce: „Pentru a
obţine ce vreau de la oameni, mai ales de la bărbaţi, ce am de făcut este să încep prin a
face o scenă şi apoi să izbucnesc în hohote de plâns”.
Un băieţel şi-a pierdut fratele. El remarcă că părinţii merg săptămânal la cimitir cu
flori. Cea mai mare parte a timpului sunt trişti şi am putea spune că se gândesc mai
mult la cel care a murit decât la cel care trăieşte. Copilul trage concluzia: „Cei care mor
primesc toată atenţia”. El nu are capacitatea adultului de a înţelege finalitatea morţii.
Atunci poate decide: „Pentru a obţine atenţia pe care o doresc de la părinţi, trebuie să
mor ca şi fratele meu.”
Mesajele pot lua forma ordinelor directe: „Nu mă plictisi! Fă ce-ţi spun! Dispari!
Grăbeşte-te! N-o face pe şmecherul! Dacă nu reuşeşti din prima, încearcă, încearcă,
încearcă din nou!”
Cea mai mare parte a părinţilor îşi bombardează copiii cu sute de ordine de acest
fel. Puterea impactului lor depinde de frecvenţa lor şi de semnele nonverbale care le
însoţesc.
Uneori, nu se zice copiilor doar ce trebuie să facă, dar şi ce sunt. Acest tip de
mesaj se numeşte atribuire:
„Eşti idiot!”
„Ești micuța mea dulce!”
„Vei sfârși în pușcărie!”
„N-o să reușești niciodată!”
„Ești bun la citit!”
103
Acestea sunt atribuiri spuse copilului direct. Conținutul poate fi pozitiv sau
negativ. Impactul lor variază în funcție de semnele nonverbale care le însoţesc. „Eşti
idiot!”, zis dur, însoţit de o palmă, determină un mesaj diferit de cel emis de aceleaşi
cuvinte pronunţate pe un ton vioi şi însoţite de o mângâiere.
Uneori, atribuirile sunt emise în manieră indirectă, ceea ce înseamnă că părinţii
vorbesc despre copil cu o altă persoană, fie în prezenţa sa, fie astfel încât el să audă
ecourile:
„Acela e cel mai liniştit!”
„Jill e așa drăguță!”
„Nu e aşa puternic, ştii?”
„Ne îngrijorează, este aşa rea!”
„Tata zice că eşti o pacoste!”
Acest gen de atribuiri indirecte pare în mod deosebit susceptibil de a fi perceput
de copil ca un puternic mesaj. Pentru el, părinţii sunt cei care determină realitatea şi,
auzindu-i vorbind astfel despre ei, consideră că spusele lor sunt un fapt stabilit.
În unele familii, atribuirile se transmit din generaţie în generaţie prin mesaje la
nivel psihologic. Se referă la poziţia pe care o persoană o are în familie sau la numele pe
care îl poartă. Ellen, de exemplu, vine în terapie de teama de a nu înnebuni. Analizându-
şi scriptul, realizează că alte două femei din familie, botezate Ellen, mătuşa şi bunica ei,
au devenit psihotice, la o vârstă apropiată de cea a lui Ellen. Mesajul, la nivel psihologic,
care nu a fost niciodată verbalizat, era: „Femeile din familie care se numesc Ellen devin
nebune la 35 de ani!”
Un copil poate lua o decizie crucială pentru script ca reacţie la un eveniment unic
foarte traumatizant. O fetiţă agresată sexual de tatăl său poate decoda acest episod unic
ca fiind un mesaj extrem de puternic şi poate decide: „Niciodată nu voi mai acorda
încredere bărbaţilor.”
Separarea precoce de mamă poate deseori forma baza nonverbală a unei decizii
ca: „Nu pot avea încredere în nimeni” sau „Oamenii vor să mor”. Unii terapeuţi AT cred
că naşterea este un traumatism, suficient de puternic pentru a influenţa deciziile
scriptului.
Cel mai des însă, deciziile se iau într-o perioadă mai lungă, ca reacţie la mesajele
pe care copilul le trăieşte în mod repetat. Poate ca băiatul întinde braţele spre mama şi
ea se întoarce. Întinde braţele din nou şi încă o dată, nu obţine nici o reacţie. După un
număr de încercări, începe să elaboreze concluzia: „Mama nu vrea să fiu aproape de ea.”
Este nevoie de luni sau ani, până când băiatul care aude atribuirea: „El este cel timid”,
să decidă că este chiar timid.
Eric Berne compara aranjarea mesajelor cu a monedelor, aşezate în fişic, unele
peste altele. Unele sunt puţin răsucite, şi, cu cât sunt mai multe, cu atât şirul este
susceptibil de a-şi pierde aliniamentul şi de a se prăbuşi. O monedă cu adevărat răsucită
poate determina căderea fişicului. Acelaşi lucru se poate întâmpla cu un număr redus de
monede răsucite, dacă sunt aşezate astfel încât fişicul să se încline într-o parte. Iată o
imagine concretă, care ilustrează cum evenimentele traumatizante şi mesajele repetate
se combină pentru a forma baza scriptului2.
104
Matricea scriptului
105
Contrainjoncţiuni
106
„Fii primul din clasă!”
„E rău să spui minciuni!”
„Ce se întâmplă în familie nu priveşte pe nimeni!”
Cea mai mare parte a timpului, ne folosim contrascriptul într-o manieră pozitivă,
pentru a avea grijă de noi şi pentru a trăi armonios în societate. Odată adulţi, nu avem
nevoie să reflectăm pentru a şti dacă râgâim la masă sau dacă este politicos să ridicăm
din umeri spre ceea ce nu vrem să mâncăm. Aceste cunoştinţe sunt deja în noi, înscrise
în contrascriptul pozitiv. În aceeaşi manieră, nu alergăm pe stradă în faţa maşinilor şi nu
punem mâna în foc.
Totuşi, cei mai mulţi dintre noi avem câteva mesaje ale contrascriptului pe care
decidem să le utilizăm ca parte a scriptului negativ. Să presupunem că am acest ordin
parental: „Lucrează din greu!” Pot să-l folosesc ca să intru la Universitate. Pot face
carieră, lucrând din greu şi avansând. Dar pot lucra şi până la surmenaj, sacrificând
plăcerile şi prietenii. Dacă am un script hamartic, voi utiliza mesajul: „Lucrează din
greu!” pentru a obţine beneficiile ulcerului, ale atacului de cord sau ale crizei cardiace.
Există cinci ordine mai speciale care joacă un rol specific în contrascript:
Fii perfect
Fii puternic
Fă eforturi
Fă plăcere (altora)
Grăbeşte-te.
Programul
Programul este compus din mesaje care indică cum se fac lucrurile. Când stabilim
matricea scriptului, formulăm frazele începând astfel: „Iată cum…” Fiecare dintre noi
învaţă mii de mesaje provenind de la părinţii noştri sau de la alte figuri parentale. De
exemplu: “Iată cum…
să numeri până la zece
să-ţi scrii numele
să prepari terciul
să-ţi închei pantofii
să fii un bărbat (femeie)
să fii drăguţ
să fii primul în clasă
să-ţi disimulezi sentimentele.”
Ca şi pentru contrascript, folosim cea mai mare parte a mesajelor într-o manieră
pozitivă şi constructivă. Dar putem avea de asemenea o parte negativă în acest
program. De exemplu, un băiat va urma modelul tatălui său: „Iată cum să lucrezi din
107
greu, să te surmenezi şi să mori tânăr.” O fetiţă poate învăţa de la mama sa: „Iată cum
să-ţi ascunzi sentimentele şi să ajungi depresivă.” Am putea arăta mai precis, în
matricea scriptului, aceste mesaje negative ale programului care provin din Adultul
contaminat al părintelui şi care sunt stocate în Adultul contaminat al copilului. Pe de altă
parte, numeroase mesaje „Iată cum…” ar fi văzute mult mai clar ca formând o parte a
conţinutului Micului Profesor (A1) din Părinte şi fiind stocate în A1 din Copil decât în A2.
Dar diagrama nu este în general trasată atât de minuţios.
Injoncţiuni şi permisiuni
108
exprimat iniţial. Dacă vă veţi împotrivi acestor contrainjoncţiuni şi dacă veţi asculta din
nou vocea interioară, veţi auzi fără doar şi poate o dojană verbală din partea persoanei
care v-a dat acest mesaj. Injoncţiunile şi permisiunile nu sunt percepute în mod necesar
sub formă de cuvinte. Le veţi recunoaşte mai degrabă sub formă de emoţii sau de
senzaţii corporale, pe care le reproduceţi în comportament. Dacă veţi sfida o injoncţiune,
veţi trăi fără îndoială o tensiune corporală sau un disconfort: pulsul se accelerează,
transpiraţi sau simţiţi „noduri în stomac”. Şi veţi găsi, fără îndoială, tot soiul de
ingeniozităţi pentru a evita comportamentul care se împotriveşte acestei injoncţiuni.
Aceste metode vă pot părea Adulte, dar de fapt este vorba despre raţionalizare.
De exemplu, să presupunem că am primit injoncţiunea: „Nu fi apropiat” de la
mama mea şi că am luat decizia precoce de a nu fi aproape de oameni. Sunt acum adult
şi particip la un grup de întâlnire. Conducătorul ne invită să închidem ochi, să ne găsim
un partener pentru a-l atinge şi să învăţăm să-l recunoaştem doar atingându-i mîinile.
Încep să transpir şi pulsul mi se accelerează. În momentul în care simt că o persoană
mi-a atins mâna, deschid ochii şi zic: „Nu văd ce sens are acest exerciţiu. La ce credeţi
că serveşte asta?”
Uneori injoncţiunile pot fi transmise verbal. De exemplu, o persoană care a primit
o injoncţiune „Nu exista” poate să-şi amintească cum părinţii îi spuneau lucruri de genul:
„Ah! Dacă n-ai fi venit pe lume!” sau „Mori!”
2. Injoncţiunile/permisiunile sunt date devreme în copilărie, contrainjoncţiunile
mai târziu. Din punct de vedere al dezvoltării, injoncţiunile şi permisiunile sunt mai
precoce decât contrainjoncţiunile, ceea ce este legat, bineînţeles, de distribuţia între
verbal/nonverbal. Ca regulă generală, copilul primeşte injoncţiunile şi permisiunile în
cursul anilor care preced deprinderea limbajului. Şi această perioadă nu se termină
brusc, la o anumită vârstă. Experienţa noastră ne arată că injoncţiunile pot fi date până
la vârsta de 6 – 8 ani. Contrainjoncţiunile pot fi date între 3 şi 12 ani.
109
Capitolul 14
INJONCȚIUNI ȘI DECIZII
Douăsprezece injoncțiuni
Nu exista
Dacă v-ați gândit la sinucidere, este mai mult decât probabil că mesajul din scriptul
vostru implică o injoncțiune „Nu exista”. Este probabil același lucru dacă v-ați simțit deja
fără valoare, inutil sau nedemn de iubire.
Poate că vă veți aminti că unul dintre părinți v-a spus: „O să te omor pentru
asta!” sau „Dacă nu te-aș fi avut!” Aceste mesaje verbale confirmă prezența acestei
injoncțiuni, al cărei impact major a fost deja transmis prin semne non-verbale, mult mai
devreme în viață.
De ce dau părinții astfel de mesaje copiilor? Fără doar și poate pentru că acel tată
sau acea mamă, în starea de Copil, se simte privat(ă) sau amenințat(ă) de ceva anume
prin prezența copilului. Un bărbat tânăr se căsătorește și devine tată. Văzând că soția sa
consacră prea mult timp și energie bebelușului, tatăl poate retrăi, ca un elastic, un
sentiment din copilărie. Inconștient, retrăiește o scenă de când avea doi ani, când a
apărut un nou copil. Cum ar putea recâștiga dragostea mamei? Singura speranță ar fi ca
acel copil să dispară sau să moară. Acum, ca adult, el poate emite semnale ale acestei
dorințe de moarte, referitoare la propriul său copil.
Într-un alt caz, o femeie are deja mai mulți copii și nu mai vrea încă unul. Sub
presiunea familiei sau printr-un „accident”, rămâne însărcinată. Din Copil, urlă: „Nu! Nu
încă unul! Vreau să se dea atenție nevoilor mele!” Își reprimă furia din Copil, refuzând să
o recunoască și față de sine. Dar, într-o manieră subtilă, exprimă o anumită rejectare
față de copil. Nu îi surîde niciodată sau îi vorbește puțin, chiar dacă face tot ce trebuie
pentru a se ocupa de el.
Când un părinte agresează fizic sau psihologic un copil, mesajul „Nu exista” este
exprimat direct.
Această injoncțiune, „Nu exista”, apare frecvent în cadrul analizei scriptului, ceea
ce poate părea surprinzător, știind implicațiile sale letale. Dar, amintiți-vă că pentru un
copil este foarte ușor să interpreteze o amenințare cu moartea în tot felul de
comportamente ale părinților, sau în evenimente exterioare, care par inofensive unui
110
adult. Amintiți-vă, de asemenea, că micuții confundă dorințele cu actele. Poate din cauză
că vrea ca fratele mai mic să moară, micuțul poate decide: „Sunt un asasin și merit să
mor.” Își dă singur mesajul „Nu exista.”
Același lucru se poate întâmpla și dacă o mamă transmite subtil copilului: „Mi-ai
făcut așa rău când te-ai născut” (Berne numește aceasta „scriptul mamei sfâșiate”).
Copilul poate decide „Nu valorez nimic, prin nașterea mea doar i-am făcut mamei rău și
poate am omorât-o. Deci, sunt periculos și pot face rău oamenilor sau să îi ucid, doar
prin simpla mea prezență. Atunci merit să fiu rănit sau ucis.”
Părinții pot spune, de asemenea: „Dacă nu ai fi fost tu, aș fi putut urma
Universitatea sau aș fi putut merge în străinătate sau nu aș fi fost obligată să mă
căsătoresc cu unul care este așa și așa...)
Dacă mesajul „Nu exista” este așa de răspândit, de ce marea majoritate a
oamenilor nu se sinucid? Din fericire, aceștia sunt extrem de ingenioși pentru a rămâne
în viață. În primii ani, copilul va lua decizii complexe pentru a se proteja de acest sfârșit
fatal astfel: „Ar fi mai bine pentru mine să rămân în viață, atât timp cât...” și punctele
pot fi completate prin nenumărate maniere cum ar fi: „muncesc mult” sau „nu sunt
apropiat de oameni”.
Într-o altă parte, mai departe, vom studia aceste decizii complexe în detaliu.
Nu fi tu (însuți)
Această injoncțiune poate fi exprimată față de un copil ai cărui părinți își doreau o
fată și care au avut un băiat și viceversa și care transmit mesajul în manieră nonverbală
“Nu aparține sexului tău”.
Acest lucru poate apare în numele date copiilor, o fetiță se va numi Jacky și un
băiețel va fi botezat Vivian.
Părinții își vor îmbrăca fetele cu haine trainice și băieții cu zorzoane și panglici.
Odată adult, persoana cu un astfel de mesaj continuă să se îmbrace și să aibe maniere
tipice celuilalt sex.
Într-o manieră mai generală, mesajul poate fi: „Nu fi tu însuți, fii alt copil”. Părinții
pot prefera un copil mai mic, unuia mai mare sau un frate unei surori. O mamă care
respinge un copil îl poate compara mereu cu alți copii: „Micul Johnny de la capu’ străzii,
merge cu bicicleta cu două roți – nu-i așa că e isteț? Și în plus are cu un an mai puțin
decât tine.” În acest caz, mama poate avea imaginea „copilului ideal” la care visează. Ea
nu reacționează pozitiv decât la aspectele copilului care cadrează cu această imagine și
le poate respinge pe celelalte.
Părinții fac de asemenea și acest gen de declarații: „Semeni bine cu unchiul tău
Harry, care nu e bun de nimic.” Și cu cât copilul se va comporta ca și acest unchi, cu
atât va obține mai multe stroke-uri.
Nu fi copil
Aceasta este o altă injoncțiune transmisă de părinți, din starea de Copil, care se
simt amenințați de prezența unui copil. Dar în loc să se debaraseze pur și simplu de
acest copil, Copilul din părinte spune: „Aici nu este loc decât pentru un copil și acesta
sunt eu. Dar te voi suporta atât timp cât te vei comporta ca un om mare și nu ca un
copil.” Aceasta se traduce mai târziu prin mesaje verbale ca: „Ești prea mare pentru…”
sau “Băieții mari nu plâng.”
111
„Nu fi copil” este dat de asemenea de părinții cărora nu li s-a permis niciodată să
se comporte ca niște copii și care se simt amenințați de un comportament de copil.
Aceștia au crescut într-un moment de criză sau într-un cămin sever, în care valoarea și
importanța erau legate de ceea ce făcea cineva.
Uneori, copiii mai în vârstă sau copiii unici își dau singuri acest ordin. Când își văd
părinții certându-se, un copil mic poate decide: „În afară de ei doar eu mai sunt aici,
deci din cauza mea se ceartă. Așadar, trebuie să fac ceva. Trebuie să mă grăbesc să
cresc ca să devin responsabil.” Un copil mai mare poate decide în aceeași manieră că
este responsabil pentru frații mai mici.
Dacă vă simțiți stângaci în relațiile cu copiii, aveți probabil injoncțiunea „Nu fi
copil”. Același lucru este probabil adevărat dacă vă simțiți încordat într-o situație de
„distracție” printre alți adulți. „Nu te amuza” și „Nu te simți bine”, „Nu simți plăcerea”
apar uneori ca variante ale injoncțiunii „Nu fi copil”.
Ce este sigur este că noi nu avem nevoie să ne aflăm în starea de Copil pentru a
ne simți bine, pentru a ne amuza și a simți plăcerea. Dar dacă ați decis, când erați copil,
că amuzamentul și plăcerea sunt lucruri rezervate copiilor și că voi ați fost obligați să
deveniți niște „mici adulți” în copilărie, vă veți întoarce ca un elastic la această decizie
din trecut de câte ori veți avea ocazia de a vă amuza în prezent.
În unele familii, dacă te amuzi prea tare, ești considerat leneș sau păcătos. Există
și credința magică că dacă te simți prea bine, se va întâmpla ceva rău. Așa că soluția
magică de îndepărtare a răului este de a nu te simți prea bine.
Nu crește
Acest mesaj este dat deseori mezinului. Părinții, în starea de Copil, pot să nu vrea
să abandoneze ideea de a avea un copil mic în casă. Pentru ei, valoarea lor se rezumă la
a fi un tată sau o mamă bună și dacă copilul lor crește, nu își mai recunosc valoarea.
Acest ordin este dat și de părinții care la rândul lor nu au crescut și al căror mesaj este:
„Rămâi partenerul meu de joacă.”
Uneori, mesajul înseamnă: “Nu mă părăsi.” Este cazul unei femei care rămâne
acasă pentru a se ocupa de o mamă în vârstă, exigentă.
O altă variantă este „Nu fi sexy”. Acest mesaj este dat deseori de un tată fiicei
sale, în perioada în care este destul de mare pentru a-și manifesta feminitatea. Din
starea de Copil, tatălui îi este frică de propria reacție sexuală față de fiică și emite
mesaje nonverbale de distanțare fizică, pe care fetița le decodează ca ordine de a nu
crește și de a nu deveni femeie, din punct de vedere sexual.
Nu reuși
Această injoncțiune este dată de un părinte, care în starea de Copil este gelos pe
reușitele fiului sau ale fiicei sale. Imaginați-vă un tată care vine dintr-o familie săracă. A
început să lucreze la 15 ani și nu a putut să urmeze niciodată o facultate. Azi, datorită
muncii sale, el și copiii săi stau bine financiar. Plătește ca fiica sa să meargă la o școală
bună, pentru a putea urma Universitatea.
Văzându-i reușitele, tatăl va simți plăcerea ca părinte. Dar inconștient, din starea
de Copil, este gelos că fiica sa are posibilități pe care el nu le-a avut. Ce va fi dacă ea va
reuși? Aceasta va demonstra că e mai bună ca el? Nonverbal, îi transmite mesajul „Nu
reuși”, chiar dacă manifest îi cere să lucreze intens pentru a reuși.
112
O studentă care în cadrul scriptului a luat decizia de a se supune injoncțiunii „Nu
reuși” va lucra intens la școală și va face totul competent. Dar când se va apropia
examenul, va găsi o manieră de a-l sabota. Intră în panică și părăsește sala sau „uită”
să ia un act important. Poate ajunge să-și producă o boală sau să remarce că nu mai
știe să citească.
Nu (face)
Mesajul „Nu...face” implică „Nu face nimic, pentru că ceea ce faci e așa de
periculos că ai fi mai în siguranță dacă nu ai face nimic.” Dacă o persoană adultă ezită
continuu între diferite acțiuni, cu sentimentul constant că nu ajunge nicăieri, dar nu
reacționează niciodată pentru a găsi o soluție, poate avea un astfel de mesaj în script.
Injoncțiunea „Nu...face” este dată de o mamă care, în Copil, este îngrozită că se
va abate o nenorocire asupra copilului său, dacă acesta se îndepărtează de ea. Motivul
acestei terori se află în script, mai degrabă decât în realitate. O mamă care resimte
această panică poate spune lucruri ca: „Johnny, vezi ce face sora ta mai mică și spune-i
să nu mai facă!”
Nu fi important
Oamenii care au primit un astfel de mesaj sunt cuprinși de panică când li se cere
să-și asume rolul de lider. Devin seci când trebuie să vorbească în public. În cursul
carierei, o persoană care are un astfel de mesaj poate reuși de minune în rolul de
subaltern, dar nu încearcă să avanseze sau sabotează acest lucru dacă se ivește ocazia.
O variantă a acestei injoncțiuni este „Nu cere ce vrei”.
Există și un alt mesaj apărut din dorința părinților de a-și respinge copiii.
Nonverbal, părintele transmite din starea de Copil: „Te suport, micuțule, atât timp cât îți
dai seama că nici tu, nici nevoile tale nu sunt importante aici.”
Nu aparține
Pandit Nehru, omul de stat indian, obișnuia să spună: „Când mă aflu printre
europeni, mă simt indian și când sunt între indieni, mă simt european.” Ar fi o șansă ca
el să fi primit mesajul „Nu aparține”. Persoanele care se supun unui astfel de ordin se
simt „pe dinafară” într-un grup, fiind percepuți de ceilalți ca „solitari” sau „nesociabili”.
Acest mesaj poate fi transmis printr-o atribuire a părinților, care zic mereu despre
copiii lor că sunt „diferiți de alții”, „dificili” sau „timizi”. Sau părinții pot fi un model
pentru această injoncțiune, datorită propriei marginalizări sociale. Acest mesaj este
vehiculat fie transformând copilul în țap ispășitor, fie repetându-i constant cât este de
unic.
Nu fi apropiat
113
Un copil își poate da singur mesajul „Nu fi apropiat”, ca reacție a faptului că unul
din părinți îl ține mereu la distanță. Copilul întinde brațele să fie îmbrățișat și nu obține
nici o reacție. Decide că cererea sa de apropiere nu merită suferința de a fi respins.
O variantă a mesajului „Nu fi apropiat” este „Nu avea încredere”. Acest mesaj
poate fi decodat la moartea sau plecarea bruscă a unui părinte. Incapabil de a înțelege
această dispariție bruscă, micuțul poate decide: „Nu voi mai avea niciodată încredere că
cineva va fi lângă mine, când voi avea nevoie.” Această decizie poate fi luată și atunci
când un părinte este abuziv sau încearcă să profite de copilul său sau să-l păcălească.
Decizia este: „Voi rămâne departe de tine ca să mă protejez.”
Menținându-și deciziile de acest tip în viața adultă, o persoană poate ajunge să fie
suspicioasă în mod constant. Chiar dacă este acceptată cu căldură, își înalță antenele
pentru a repera respingerea. Dacă cealaltă persoană refuză să o respingă, pun relația la
încercări până la ruptură și atunci rostesc: „Ți-am spus eu!”
Nu fi bine (sănătos)
Părinții sunt foarte ocupați și lucrează toată ziua. Își iubesc fetița, dar nu mai au
energie pentru a-i acorda atenție seara, când copilul vine de la creșă. La un moment dat,
copilul se îmbolnăvește. Mama își ia concediu pentru a se ocupa de copil, iar tatăl îi
citește seara povești pentru a adormi, ceea ce făcea rar înainte.
Din Micul Profesor șmecher, fetița trage concluzia: „Pentru a obține atenția pe
care o doresc, trebuie să fiu bolnavă.” Fără a-și da seama sau fără a o vrea, părinții i-au
dat ordinul „Nu fi bine”. Dacă se supune acestui mesaj, ca adult va utiliza această
strategie a scriptului care constă în a fi bolnavă de fiecare dată când lucrurile merg rău
în relațiile sale sau la serviciu.
Uneori „Nu fi bine” este dată prin atribuire, ca în cazul familiilor care spun mereu
vecinilor „Ăsta nu e zdravăn (voinic), știți.”
Copilul găsește o variantă „Nu fi sănătos” la un părinte sau un membru al familiei
care este psihotic și observă că obține atenție dacă are un comportament similar
nebuniei. Această injoncțiune poate fi întărită prin reguli nespuse despre cum este
transmisă nebunia într-o anumită familie.
Nu gândi
114
Nu simți
Părinții pot fi un model pentru injoncțiunea „Nu simți”, prin faptul că ei înșiși își
reprimă sentimentele. Uneori există în familie o interdicție pentru manifestarea
sentimentelor. Cel mai frecvent, unele sentimente sunt interzise, în timp ce altele sunt
permise. Astfel, un ordin „Nu simți” poate fi interpretat ca „Nu simți furia”, Nu simți
frica”, etc.
Uneori, mesajul e decodat ca „Trăiește acest sentiment, dar nu-l arăta.” Unii copii
au o versiune extremă a interdicției de a simți o anumită emoție. Băieții mici primesc
următorul mesaj de la tatăl lor: „Băieții mari nu plâng niciodată” sau „Fii un soldat
curajos” și aceste slogane semnifică „Nu resimți tristețea” și „Nu resimți frica”.
În unele familii, mesajul „Nu simți” implică „Nu simți senzații fizice”. Această
injoncțiune este dată frecvent foarte devreme în copilărie și dacă este dată cu destulă
putere, poate fi originea unor probleme serioase la vârsta adultă. De exemplu, un copil
căruia i s-a interzis să simtă foamea va avea mai târziu o tulburare a alimentației. Unii
terapeuți în AT au afirmat că mesajul „Nu avea senzații” este rădăcina anumitor psihoze.
Unii părinți transmit o versiune care spune: „Nu simți ce simți tu, simte ce simt
eu”. Mama spune băiatului ei mic: „Mi-e foame, ce vrei să mănânci?” sau „Mi-e frig,
pune-ți un pulover”.
Episcript
Fanita English descrie un tip de mesaj virulent din script pe care îl numește
episcript, în care un părinte transmite injoncțiunea și adaugă următorul mesaj nonverbal
„Sper ca asta să ți se întâmple ție, ca să nu mi se întâmple mie” 2.
De exemplu, o mamă în al cărei script există injoncțiunea „Nu exista”, pe care a
primit-o când era mică, poate transmite o injoncțiune „Nu exista” fiului sau fiicei sale. În
starea de Mic Profesor, ea poate crede că acest lucru o va elibera ca prin magie de
propria sa injoncțiune. La nivel psihologic, transmite copilului „Dacă tu mori, poate că eu
nu voi mai muri”. Astfel, injoncțiunea apare ca un „cartof cald”, care trece din generație
în generație.
Uneori episcriptul poate lua forma unei îndatoriri sau unui „blestem” familial pe
care fiecare generație o duce la îndeplinire. Fanita English dă ca exemplu cazul unui
tânăr bărbat care, la un anumit moment, a devenit dependent de droguri. Interesat de
psihoterapie, a urmat o cură de dezintoxicare și a început să lucreze ca terapeut. A
devenit evident că-și sabota anumiți clienți, trimițându-le mesajul ascuns „Deveniți
nebuni și internați-vă!”
Supervizorul său a identificat situația și tânărul intră în terapie. În analiza
scriptului a apărut că el primise injoncțiunea „Internează-te” (Nu fi sănătos), ca un
„cartof cald” pasat de la mama sa. Se simțea obligat să i se supună, drogându-se.
Devenind terapeut, încercase să paseze același „cartof cald” clienților săi. Când a
explorat istoria familiei sale, împreună cu terapeutul, a descoperit că același episcript „fii
nebun” se transmitea de cel puțin două generații. Nimeni nu fusese însă internat. Fiecare
generație credea că evitase această situație printr-o șiretenie magică, care consta în
pasarea „cartofului cald” altuia.
115
Modul în care deciziile sunt legate de injoncțiuni
Injoncțiunile parentale nu-l pot determina pe copil să-și scrie scriptul într-un
anumit fel; copilul este cel care decide ce să facă, nu injoncțiunile primite. Un copil poate
accepta ordinul, altul îl poate modifica ingenios pentru a-i reduce impactul, altul îl poate
refuza pur și simplu.
De exemplu, un copil poate primi de la mama sa ordinul „Nu exista”. Poate lua din
plin acest ordin și să se sinucidă fie în copilărie, fie la vârsta adultă. Suicidul poate fi
explicit sau poate lua forma unui „accident”, cum ar fi cazul unei persoane care conduce
rapid în stare de ebrietate.
O altă posibilitate este ca acest copil să ia foarte devreme decizia magică de a
devia impactul ordinului, luând decizia să ucidă pe altcineva în locul lui. Aceasta duce la
un script hamartic, în care beneficiul final este homicidul în locul suicidului.
Sau credința magică poate fi de alt fel: „Dacă pot înceta să trăiesc fiind sănătos
psihic, poate nu voi fi obligat să mor dacă înnebunesc.” Această decizie duce la un script
al cărui beneficiu hamartic este „nebunia”.
În opoziție cu aceste scripturi tragice, micuțul poate fi deja capabil să înțeleagă:
„Acest mesaj este problema mamei, nu a mea” și să refuze total ordinul „Nu exista”.
Goulding spune că acești copii „pot deveni mici psihiatri sau preoți care studiază familia
și încearcă să o vindece, salvându-se și recunoscând că această patologie nu este
problema lor”. Mulți dintre acești „mici psihiatri sau preoți” pot deveni mari psihiatri sau
preoți și chiar buni.
Un copil are mereu posibilitatea de a ocoli un ordin pentru a ajunge la rezultate
pozitive și nu la rezultate negative. De exemplu, un băiețel care a primit un „Nu aparține
sexului tău” poate deveni plin de calități pozitive, tradițional descrise ca fiind „feminine”:
sensibilitate, căldura fizică, receptivitate la sentimente.
O altă modalitate de a evita impactul ordinelor este de a lua decizii complexe.
Copilul folosește geniul inventiv al Micului Profesor pentru a combina diferitele mesaje
din script, având ca obiectiv rămânerea în viață și satisfacerea nevoilor sale, cât mai
bine posibil. Aceste decizii complexe apar frecvent în analiza de script și sunt importante
în înțelegerea modului în care funcționează scriptul. În secțiunea următoare, vom vedea
tipuri variate de decizii complexe și modul în care sunt folosite pentru a te apăra de
injoncțiunile periculoase. Experiența practică arată că apărările cele mai frecvente sunt
împotriva mesajului „Nu exista”, așa că pe acesta îl vom folosi în majoritatea
exemplelor.
Priviți matricea scriptului din Figura 14.1 Jack primește injoncțiunea „Nu exista”
de la mama sa. Pentru el, în starea de Mic Profesor, prioritatea este de a rămâne în
viață. Ce poate face?
O metodă este de a lua o contrainjoncțiune pentru a masca ordinul „Nu exista”.
Jack poate lua de la mama sa contrainjoncțiunea „Lucrează din greu” și să ia o decizie
combinată „Atât timp cât lucrez din greu, e OK să rămân în viață.”
Ce înseamnă acest lucru pentru Jack, odată ajuns adult? Va deveni fără îndoială o
persoană care pune multă energie în tot ceea ce face. În profesie, este omul de bază.
Când face sport, poate face mari eforturi pentru a fi bun. În relațiile personale, face
116
eforturi să fie sociabil și când are raporturi sexuale, face eforturi să-și satisfacă
partenera.
Să presupunem însă că face atac de cord sau ulcer sau orice alt simtom de stres.
Decide să lucreze mai puțin. Poate merge în vacanță și să delege pe cineva în locul său.
Totul merge bine un timp. Dar, straniu, are dificultăți să mențină acest nou
comportament. Acum își va umple timpul liber cu activități benevole și câteva săptămâni
lucrează mai mult ca înainte. Ce se întâmplă? A rupt echilibrul dinamic al scriptului său.
La nivel conștient, consideră că a luat o decizie bună să abandoneze o parte din sarcini.
Dar inconștient, cu Micul Profesor, percepe această schimbare ca o amenințare a vieții.
Credința sa din script este „Acum, că am încetat să lucrez din greu, va trebui să o ascult
pe mama care îmi spune să mor.” Nu e de mirare că va găsi rapid mijloace de a se
surmena din nou.
117
Jack maschează ordinul mamei „Nu exista” printr-o contrainjoncțiune „Lucrează
din greu!”. O dată ce începe să lucreze mai puțin, el descoperă injoncțiunea.
Această situație poate avea un rezultat paradoxal și dezagreabil. Continuând să
lucreze dur, Jack aplică strategia Micului Profesor pentru a rămâne în viață. Dar, după
câțiva ani de surmenaj, poate muri brusc printr-o criză cardiacă sau poate deveni invalid
prin ulcer sau atac cerebral. Situația creată pentru a se apăra de beneficiul hamartic,
duce până la urmă tot la acesta.
Pentru a găsi cum poate Jack să efectueze schimbări care l-ar elibera în mod real
de situația sa negativă, trebuie să înțelegem dinamica deciziilor sale complexe. Dacă
începe să abandoneze surmenarea, dar nu ia măsuri referitoare la mesajul subiacent „Nu
exista”, sunt șanse mari să revină rapid la excesul de muncă. Acest fapt poate părea ca
„autosabotaj” unui observator exterior, dar pentru Jack, din Micul Profesor este contrar
118
sabotajului. Acest lucru îi apare singura modalitate de a scăpa de amenințarea morții,
făcută de către mama sa.
Pentru a rezolva această parte a scriptului, Jack trebuie să dezamorseze întâi
mesajul „Nu exista”. Dându-și permisiunea de a rămâne în viață, în ciuda amenințării
mamei, poate să-și reducă treptat angajamentele, până la suprimarea presiunii în mod
permanent și confortabil.
Ordinul „Nu exista” nu este singurul primit de Jack de la mama sa. Un altul este
„Nu fi apropiat”. Jack poate utiliza această injoncțiune mai ușoară pentru a scăpa de cea
grea. Poate lua decizia „Este în regulă să rămân în viață, atât timp cât nu sunt apropiat
de cineva.”
Când se află în script, ca adult, reproduce inconștient această decizie precoce. El
poate părea oamenilor ca o persoană distantă, care nu-și împărtășește ușor
sentimentele. Îi este dificil să dea și să primească stroke-uri, mai ales dacă sunt fizice.
Nu se simte bine așa. Poate să se simtă privat de stroke-uri sau singur și poate să
se apropie de cineva, într-o relație. Dar nu va da curs lung acestei relații. Va găsi atunci
o modalitate de a se îndepărta, poate să respingă sau să fie respins.
Conștient, Jack se simte trist și bulversat de a fi singur din nou. Dar inconștient,
Micul Profesor emite un suspin de ușurare. Dacă ar fi continuat să fie apropiat, încălcând
injoncțiunea „Nu fi apropiat”, ar fi trebuit să se confrunte cu injoncțiunea „Nu exista”.
Dacă Jack vrea să abandoneze această situație din script, poate lua decizia de a
trăi bucurându-se de apropierea altora, îndepărtând acest „Nu exista”.
Tatăl nu i-a dat lui Jack injoncțiunea „Nu exista”. I-a pasat un ordin mai ușor „Nu
gândi”, care îi permite lui Jack o altă strategie infantilă pentru a supraviețui. „Cât timp
fac pe tâmpitul cu tata, nu sunt obligat să mor pentru mama.”
Ca adult, poate avea uneori aerul de „deconectare” a gândirii. În acel moment
simulează confuzia și zice: „Nu pot să-mi adun ideile, îmi pierd capul.” Inconștient, caută
să-și păstreze tatăl apropiat pentru a-l proteja de injoncțiunea mortală a mamei.
Antiscript
Unele persoane pot lua mesajele scriptului și le pot inversa. Urmează astfel
mesajele opuse, în loc de a le urma pe cele originale. Aceasta are loc prin contrascript.
Când reacționăm astfel, spunem că suntem în antiscript3.
O persoană poate intra și ieși din antiscript la epoci diferite din viață, ca reacție la
un anumit mesaj din script. De exemplu, o tânără fată a traversat copilăria supunându-
se contrascriptului „Fii ascultătoare și fă ce-ți spun părinții.” La 14 ani se schimbă brusc,
devine insolentă, se face remarcată, iese târziu cu persoane pe care părinții le califică
drept îndoielnice.
Am putea crede că s-a eliberat de contrascript, dar în realitate totul este ca
înainte. Ea nu a făcut decât să inverseze mesajul, ca un diapozitiv pe care îl vezi invers.
119
Putem defini antiscriptul ca ceea ce face un copil rebel când s-a săturat de script
și de contrascript. Când este în acest punct, încetează să se sinchisească de ceea ce se
poate întâmpla dacă nu mai urmează deciziile precoce.
Mai târziu, când această fată se va căsători, va putea ieși din antiscript și se va
putea reîntoarce la scriptul și la contrascriptul său, pentru a redeveni discretă și
convențională, jucând de data aceasta rolul „micuței soții” pentru soțul său.
Luați o foaie mare de hârtie și desenați o matrice, ca în Figura 13.1, pe care veți
nota mesajele primite de la părinții voștri.
Această autoanaliză nu are ca scop de a fi un exercițiu exact sau definitiv.
Considerați-o mai degrabă ca o sursă de informații despre trecutul vostru. Vă furnizează
un ghid pe care îl puteți folosi pentru a vă schimba viitorul. Ca orice ghid și acesta poate
fi revizuit și completat, pe măsură ce obțineți mai multe informații. Și, ca orice ghid,
poate fi modificat dacă apar noi străzi sau acestea sunt lărgite sau dacă cele vechi
dispar.
Lucrați rapid și intuitiv.
Injoncțiuni
Parcurgeți lista celor „12 injoncțiuni”. Verificați dacă aveți probleme sau suferințe
în legătură cu fiecare dintre aceste injoncțiuni.
Notați injoncțiunile care sunt importante pentru voi și înscrieți-le pe matrice, în
funcție de părintele de la care vin. Unele pot veni de la ambii părinți. Vă amintiți cine a
fost pentru voi modelul pentru o injoncțiune? Sau pentru un ordin sau pentru o
atribuire? Dacă aveți dubii, bazați-vă pe intuiție.
Scriind aceste injoncțiuni, păstrați cele 12 nume tipice din lista soților Goulding.
Dacă vi se pare că o variantă este mai bună, notați-o între paranteze, după numele
standard. Un exemplu: „Nu fi copil (Să nu te bucuri)”.
Contrascript
Program
Stabilind matricea scriptului, noi nu indicăm, prin convenție, decât partea negativă
a programului. (Nu am avea loc să menționăm miile de „Iată cum se face” pozitive pe
care le avem de la părinții noștri). Amintiți-vă că programul negativ provine din Adultul
120
contaminat al părintelui, chiar dacă pe diagramă este reprezentat ca venind simplu din
cercul Adult.
Unul dintre părinți v-a arătat cum să ajungeți la rezultatul scriptului? Deseori,
părinții indică cum să te supui unei injoncțiuni sau unei contrainjoncțiuni primite de la
celălalt părinte. De exemplu, poate mama v-a transmis mesajul „Nu simți”, în timp ce
tata v-a arătat „Iată cum să-ți negi sentimentele”.
Notați-vă programul negativ, ca pe un ansamblu de enunțuri începând cu: „Iată
cum...” Unele persoane nu au un program negativ clar definit. Dacă nu identificați unul,
lăsați goală această parte a matricei.
Reluați materialul din exercițiul cu fantasme, povestiri și vise (Capitolul 10), așa
cum le-ați evocat atunci.
Considerați-l în termenii matricei scriptului. Folosiți-vă gândirea și intuiția pentru a
examina relațiile acestora cu ceea ați notat deja pe diagrama matricei. Modificați sau
adăugați noi rubrici în matrice, dacă este cazul.
121
Capitolul 15
PROCESELE SCRIPTULUI
În cea de-a patra parte, am discutat până aici în legătură cu „ce” – conţinutul
scriptului. În acest capitol şi în următorul, vom examina procesele scriptului – „cum” le
trăim în timp.
Aceste şase tipuri de procese au fost iniţial descrise de Berne 1. Unele modificări
ale acestei clasificări au fost propuse ulterior, de către alţi teoreticieni AT, dar în mod
special de către Taibi Kahler2.
Până când
După
Niciodată
Mereu
Aproape
Cu final deschis.
Fiecare proces are o temă proprie, care descrie maniera în care persoana îşi trăieşte
scriptul în timp. Berne a utilizat câte un mit antic pentru a ilustra fiecare temă a unui
proces.
Dacă îmi trăiesc scriptul după tema Până când deviza mea în viață este: „Nu mă
pot amuza până când nu-mi termin lucrul.” Există mai multe variante ale acestei teme,
care au în comun ideea că „Nu se poate întâmpla ceva bun, până când nu se termină
ceva mai puțin bun”:
„Trebuie să mă cunosc perfect înainte de a mă putea schimba.”
„Viața începe la 40 de ani.”
„Când voi ieși la pensie, voi putea călători.”
„Voi primi recompensa în lumea de apoi.”
Ca orice proces, schema Până când este trăită atât pe termen scurt, cât și lung.
Jonathan crede că: „Odată copiii crescuți și plecați, voi avea timp să mă relaxez și să fac
tot ceea ce mi-am dorit.” Zi după zi, trăind schema Până când, aceasta se desfășoară pe
perioade scurte. Îi spune soției sale: „Vin să bem un pahar împreună, dar așteaptă un
minut să termin vasele.”
122
Jonathan prelungește schema Până când și în structura frazelor. Include deseori
paranteze și spune lucruri ca: „I-am spus soției mele – și de fapt ieri îi spuneam același
lucru fiicei mele – că trebuie făcut ceva în legătură cu casa.” Se întrerupe la mijlocul
frazei pentru a adăuga o reflecție suplimentară. Prin această structură a frazei, Jonathan
traduce credința Până când: „Trebuie să acopăr totul înainte de a putea termina”.
Hercule, eroul grec are un script Până când. Pentru a putea primi rangul de semizeu
trebuia să îndeplinească niște sarcini grele, printre care curățarea grajdurilor regale de
un munte de bălegar.
Scriptul După
Acesta este scriptul pereche al scriptului Până când. Persoana care are un script
După, are deviza: „Pot să mă amuz azi, dar trebuie să plătesc mâine.”
„E într-adevar o petrecere minunată! Dar pentru Dumnezeu, ce durere de cap o să
am mâine dimineață.”
„Odată căsătorit, viața e un șir de constrângeri.”
„Îmi place să încep ziua în formă și devreme, dar sunt obosit când ajung seara
acasă.”
Persoanele cu acest script utilizează aceeași structură a frazei ca în scriptul Până
când și Niciodată. Fraza începe în forță, culminează cu un dar, apoi totul rămâne scăzut.
O astfel de propoziție este o reluare în miniatură a scriptului După.
Damocles avea un script După. Acest grec puternic ducea o viață veselă mâncând,
bând și amuzându-se, dar în tot acest timp o sabie se găsea suspendată de un fir,
deasupra capului. După ce și-a ridicat ochii și a văzut sabia, i-a fost imposibil să mai fie
fericit. Trăia într-o teamă constantă că sabia va cădea. Ca și Damocles, persoanele care
au scriptul După cred că se pot amuza azi, dar doar cu prețul sabiei care va cădea
mâine.
Scriptul Niciodată
Tema scriptului Niciodată este: „Nu pot obține niciodată ceea ce îmi doresc mai
mult.” Andrew spune deseori că vrea să stabilească o relație durabilă cu o femeie, dar
nu a făcut-o niciodată. De fapt nu frecventează locuri unde ar putea cunoaște femei. S-a
gândit deseori să se întoarcă la Universitate pentru a obține diploma, dar nu s-a decis
încă să completeze actele de înscriere.
În această schemă Niciodată, Andrew este ca și Tantal, etern condamnat să
rămână în mijlocul unui bazin, având de o parte rezerve de hrană și de cealaltă parte un
ulcior cu apă, cele două găsindu-se mai departe decât poate ajunge din poziția sa. Și el
rămâne acolo, fiindu-i foame și sete. În acest mit, Tantal pare a nu realiza că poate
obține și hrană și apă, făcând doar un pas de o parte și de alta. O persoană cu un script
Niciodată va reacționa la fel. Ar putea avea ce-și dorește făcând doar un pas, dar nu îl
face.
Nu există o structură a frazei specifică scriptului Niciodată. Totuși, în exprimare,
astfel de persoane au un conținut negativ repetitiv, ca un „disc zgâriat”. Vorbesc despre
neplăcerile lor toată ziua și a doua zi o iau de la capăt.
123
Scriptul Mereu
Scriptul Aproape
124
de postul de profesor; ceea ce înseamnă, bineînțeles, din ce în ce mai mult efort și pare
că nu are timp ca să iasă în oraș.
Există două structuri diferite ale frazei care relevă un script Aproape. Persoanele
încep cu o frază, apoi se deplasează asupra alteia, pe care o termină: „Conferința pe
care o susțin astăzi este despre – ah, de fapt am o pagină de remarci pe care vreau să vi
le comunic.” Sau persoanele enunță o serie de fraze pozitive încheiate de una negativă:
„Copacii sunt atât de frumoși toamna și soarele e magnific. Remarcați, aerul e rece.”
Fiecare din noi avem toate cele șase scheme ale proceselor scriptului. Dar
majoritatea dintre noi are unul singur predominant. Jonathan manifestă mai ales un
script Până când. Martha trăiește un pattern Mereu, etc.
Unii combină două scheme, având predominantă una dintre ele. De exemplu,
oamenii care au un Aproape de tip 2 pot avea în mod egal un pattern Până când, ceea ce
este adevărat pentru Janet, din exemplul nostru. Deviza sa secretă este: „Nu mă pot
odihni până când nu ajung în vârf. Și nu pot atinge vârful niciodată deoarece mereu
există un vârf mai înalt undeva. Deci, nu mă pot odihni niciodată.”
O persoană care combină un Niciodată și un Până când se va supune credinței:
„Nu mă pot distra până când nu-mi termin lucrul, dar, deoarece nu voi termina lucrul
niciodată, nu mă pot distra niciodată.”
Alte combinații frecvente sunt între După și Aproape tipul 1 și între Mereu și
Niciodată. Poate sunteți interesați să identificați „devizele” din script atât pentru o
combinație, cât și pentru cealaltă.
125
Originea proceselor scriptului
De ce nu există decât șase teme în aceste procese? Cum pot fi uniforme, într-o
așa mare diversitate culturală? Nimeni nu știe. Pentru cercetarea AT, aflarea răspunsului
la aceste întrebări reprezintă o provocare pasionantă.
Avem unele idei despre modul în care procesele scriptului se transmit de la părinți
la copii. Pare că acest lucru face parte din contrascript, transmis esențial prin modelul
parental.
Dacă nu vă simțiți bine cu procesele scriptului vostru, puteți ieși din ele. Dintre
toate schimbările personale pe care AT le permite, aceasta este cea mai ușor de realizat.
Pentru aceasta, este necesar să stabiliți care sunt principalele voastre scheme. Odată
făcut acest lucru, este suficient să lăsați Adultul la comandă și să adoptați
comportamente pentru a ieși din aceste scheme.
Dacă schema voastră principală este Până când, vă propuneți să vă amuzați
înainte de a vă termina toată treaba. (Daniel Casriel numește asta „Să călărești poneiul
înainte de a curăța grajdurile.”)
Pentru cel care are scriptul După, renunțarea la procesul scriptului înseamnă să
profiți de ziua de azi, luând decizia în prealabil să profiți și de ziua de mâine. De
exemplu, dacă sunteți la o petrecere, beți astfel încât să vă simțiti bine, dar nu până în
punctul în care a doua zi apare o durere de cap.
Pentru a ieși dintr-o schemă Niciodată, decideți ce doriți. Faceți o listă de cinci
lucruri precise pe care le puteți face pentru a obține ceeea ce doriți, apoi faceți câte unul
în fiecare zi.
Dacă trăiți după o schemă Mereu, fiți conștienți de faptul că nu sunteți obligați să
repetați aceleași greșeli și nici să aveți dureri de cap când lucrurile merg rău. Dacă vreți,
puteți părăsi un loc de muncă, o relație sau un oraș care nu vă satisfac, pentru a căuta
altele.
Pentru a ieși din schema Aproape tip 1, terminați ce aveți de făcut. Dacă trebuie
să faceți curățenie într-o cameră, făceți-o integral. Când citiți o carte, nu săriți nici un
capitol. Pentru a întrerupe schema Aproape de tipul 2, luați decizia gratificantă de a vă
recunoaște fiecare succes, în momentul în care îl aveți. Faceți o listă cu scopuri și de
fiecare dată când unul este îndeplinit, bifați-l. Nu vă angajați în următorul până nu îl
terminați pe cel început.
Dacă găsiți că vi s-a transmis o schemă Cu final deschis, fiți conștienți de faptul că
părinții v-au făcut un cadou deghizat. În măsura în care ultimile pagini din scriptul
vostru lipsesc, aveți toată libertatea pentru a scrie finalul așa cum vă convine mai bine.
De fiecare dată cînd folosiți un comportament care se împotrivește proceselor
scriptului vostru, slăbiți această schemă și ușurați sarcina de a ieși mai ușor din vechea
voastră schemă.
126
Vă simțiți bine cu această schemă, ca mod de comportament în viitor?
Dacă nu, hotărâți cel puțin cinci comportamente care se opun proceselor scriptului
vostru. Puneți-le în practică, în fiecare zi. Apoi continuați, până când comportamentul
vostru vi se pare satisfăcător.
127
Capitolul 16
DRIVERI ȘI MINISCRIPT
1. Fii perfect
2. Fă plăcere (celorlalți)
3. Fă eforturi
4. Fii puternic
5. Grăbește-te
128
Fii perfect
● Structura frazei:
„Sunt aici astăzi, după cum v-am spus, pentru a vă vorbi despre driveri.”
„AT este, am putea spune, o teorie cu privire la personalitate.”
Modul de exprimare a driverului „Fii perfect” cuprinde deseori, între paranteze sau
nu, cuvinte sau expresii care nu aduc nici o informație despre subiect. Exemple: am
putea spune, posibil, probabil, desigur, absolut, că să zicem așa, după cum am văzut.
Un alt semn este acela de a anunța diferitele puncte prin cifre sau litere. „Astăzi
vom vorbi – unu – despre driveri; - doi – vom studia relația lor cu scriptul.”
● Intonație: deseori Adultă, bine modulată, nici înaltă, nici joasă.
● Gestui: numărarea pe degete, anunțând punctele enumerate, cu cifre sau cu litere, în
enunț. Mâna poate atinge bărbia, în poziția tradițională de „gânditor”. Mâinile se pot uni,
vârful degetelor formând un „clopot” în formă de V răsturnat.
● Posturi: deseori atitudine Adultă, drept, echilibrat față de un ax median.
● Mimica: ochi orientați în sus (mai rar în jos) și într-o parte, atunci când persoana se
oprește din discurs, ca și cum ar încerca să citească „răspunsul perfect” scris pe plafon
sau pe jos.Gura este ușor tensionată, cu comisurile ușor întinse (trase).
Fă plăcere
Fă eforturi
129
● Gesturi: o mână plasată frecvent la tâmplă sau lângă ureche, ca și cum persoana ar
face eforturi să audă sau să vadă ceva. Pumnii sunt uneori strânși.
● Posturi: în „Fă eforturi”, ca și în „Fă plăcere”, persoana este deseori înclinată în față,
cu mâinile pe genunchi, ca și cum s-ar opinti.
● Mimica: o indicație frecventă pentru „Fă eforturi” este fruntea încrețită, cu linii
verticale deasupra nasului. Ochii și uneori toată figura, sunt strânși și încruntați.
Fii puternic
Grăbește-te
Pentru a diagnostica un driver, trebuie să căutați mai multe indicații ale acestui
driver, care apar simultan. Nu faceți diagnosticul folosind o singură indicație. De
exemplu, auzindu-mă spunând: „Încerc să...”, ați putea spune: „A! A! Ești în driverul Fă
eforturi”. Dar acest lucru nu este obligatoriu. Dacă veți observa și alte indicații
comportamentale, veți vedea poate că strâng gura, privesc în sus și enumăr punctele pe
degete. Aceste semne arată că de fapt mă aflu în „Fii perfect”. Sau, pot pronunța
130
cuvintele „Încerc să...” și să indic prin toate celelalte semne că am un comportament
Adult și că nu mă aflu sub influența nici unui driver.
Driver primar
Toți avem manifestări din toate cele cinci comenzi, dar majoritatea oamenilor
manifestă mai frecvent comportamente dintr-un singur driver. Acesta este primul care
apare ca reacție la un stimul tranzacțional. Îl numim driver primar.
Unele persoane au doi driveri echivalenți, rareori însă se întâlnesc trei sau mai
mulți.
Reperarea driverilor
Identificând driverul meu primar, puteți spune care este tipul meu principal de
proces al scriptului2. Corespondențele apar în lista de mai jos.
131
Fă plăcere celorlalți + Fii perfect Cu final deschis
132
„Este OK să-ți faci plăcere!” Și cum nu-mi mai fondez caracterul OK în legătură cu a face
plăcere oamenilor, pot să renunț și la teama mea despre ce se va întâmpla mâine dacă
nu le voi produce suficientă plăcere.
În „Fii puternic”, mesajul din contrascript este: „Ești OK doar dacă îți ascunzi
sentimentele și nevoile față de oameni. Nu-i lăsa să vadă că ești slab.” Când aud asta,
Copilul Adaptat se supune imediat, ștergând toate manifestările exterioare. Fața rămâne
impasibilă, mă mișc puțin și vorbesc cu o voce neutră.
Manifestând comportamentul „Fii puternic”, rejoc și întăresc schema „Fii puternic”.
Poate vreau să obțin un contact și stroke-uri din partea anturajului, dar privindu-mi fața
impasibilă, nu le dau nici un semn. Ca și Tantal, mi-am interzis să fac gesturi
susceptibile de a-mi procura ceea ce vreau.
Dacă renunț să semăn cu Tantal, las să-mi cadă masca și mă decid să-mi exprim
sentimentele prin voce, expresii, gesturi. Experimentez plăcerea de a mă mișca liber.
Eliberându-mă de schema de comportament „Fii puternic”, mă eliberez și de scriptul
Niciodată. Îmi instalez în cap o nouă voce care spune: „Hai, arată ce simți. Exprimă clar
ce vrei.”
Să presupunem că driverul meu primar este „Fă eforturi”. În timp ce sunt
întrebat, îmi aplec capul în față, strâng fruntea, îmi aplec privirea, pun o mână la cap ca
și cum mi-ar fi rău și ascult. Spun: „Ce? Cum? Nu am înțeles!” Ascult vocea Părintelui
care îmi spune din trecut: „Pentru a fi OK, trebuie să faci eforturi.” Și pentru a mă
supune acestei comenzi, „știu” din Copilul Adaptat că nu-mi pot permite realmente să
fac ceva. Altfel, n-aș putea continua să fac eforturi.
Încercând să fac ceva, în loc să fac, mă întorc în cerc, din nou și din nou, în
schema scriptului Mereu. Nu-mi place locul actual, fac eforturi pentru a merge
altundeva, dar de fapt nu fac ceea ce trebuie ca să ajung acolo.
„Fă eforturi” și Mereu pot fi făcute inoperante elaborând un nou mesaj „Ești OK să
continui și să o faci.” De fiecare dată când încep să fac cele două linii verticale între
sprâncene mă destind, ascult, astfel încât să aud și, dacă cineva nu vorbește distinct,
spun „Nu v-am auzit, puteți repeta?”
Legăturile dintre script și driver pentru cele două scripturi Aproape și pentru
scriptul Cu final deschis sunt mai puțin evidente. În teorie, nu este dificil să emiți ipoteze
în legătură cu modul în care devizele contrascriptului combinate driverilor amplifică
schemele scriptului. (Poate sunteți interesați să vedeți care sunt aceste devize
combinate și să faceți propriile voastre ipoteze). Oricum, pot ieși din aceste scheme
acționând astfel încât să contracarez comportamentele determinate de acești driveri.
Nu există o legătură directă driver – script pentru „Grăbește-te”. Pare a apărea
mai frecvent împreună cu un alt driver primar și să acționeze pentru a întări acest driver
primar.
Ați notat deja care proces al scriptului vi se potrivește mai bine, cât și driverul
vostru primar. Cele două corespund descrierii noastre de mai sus?
Și dacă nu corespund? Relațiile pe care le-am stabilit între driver și procesul
scriptului sunt generalizări și este posibil să nu vi se aplice. Dar ele s-au dovedit fiabile
în mii de cazuri studiate. Dacă par a nu vi se potrivi, revizuiți-vă opinia referitoare la
driver și procesul scriptului. După experiența noastră, motivul cel mai frecvent al unei
133
aparente nepotriviri este acela că persoana nu și-a identificat în mod clar driverul
primar.
Pentru fiecare driver există un antidot numit permisiune3. Dacă ați avut noroc,
părinții v-au dat câteva. Dacă nu, o puteți face voi. Le-am întâlnit pe toate în capitolele
precedente. Iată-le rezumate aici:
DRIVER PERMISIUNE1
Originea driverilor
Allower (n.t.).
134
Taibi Kahler emite astăzi ipoteza că driverii sunt în parte rezultatul a ceva ce este
„înnăscut” în același timp cu ceva „dobândit” 4. După Hedges Capers, pot fi considerate
ca strategii de supraviețuire a micuților, în cursul elaborării scriptului 5. Acest lucru poate
explica aspectul lor „automat”.
Alți teoreticieni sugerează că cei cinci driveri sunt devize pe care copilul le aude
formulate pentru prima oară de către părinți în timp ce sunt învățați să folosească olița.
Dar aceste ipoteze sunt astăzi încă în stadiu de ipoteze. Una dintre cele mai
importante provocări actuale pentru cercetarea AT este aceea de a găsi o explicație
convingătoare pentru originea comportamentelor generate de driveri.
Miniscript
Poziția 1: driver
Secvența miniscriptului începe întotdeauna cu un driver. În timp ce aud interior
acest mesaj din contrascript, manifest la exterior comportamentul corespunzător.
Aceasta poate dura între jumătate de secundă si șapte secunde.
Când mă supun driverului nu simt nici o emoție, dar cred, din starea de Copil
Adaptat, că sunt OK atât timp cât mă supun.
Există două soluții posibile. Pot reuși să fac suficiente eforturi sau să mă grăbesc
suficient, etc., pentru a satisface exigențele Părintelui meu interior. În acest caz,
sfârșesc comportamentul generat de driver și trec fie la un comportament din afara
scriptului, fie la un alt driver.
Însă, pot să nu am suficientă energie pentru a mă conforma acestui ordin și să nu
satisfac condiția impusă de Părintele interior pentru a fi OK. Această protecție
condiționată fiind suprimată, cred că trebuie să ascult injoncțiunea de care mă protejam.
Pe diagrama miniscriptului, acest lucru este semnalat printr-o mișcare din driver
(poziția 1) către una dintre celelalte trei poziții. Spunem că trec din driver către poziția
următoare.
135
Pozitia 2: mesaj inhibitor
Imaginați-vă că, fiind foarte mic, am luat decizia complexă „E OK pentru mine să
aparțin, atât timp cât sunt perfect.” Sunt la o petrecere. În timp ce vorbesc cu oamenii
intru și ies din „Fii perfect”, dar în timp, energia cheltuită pentru a controla ceea ce se
întâmplă se reduce și încep să mă bâlbâi pronunțând unele cuvinte sau spun ceva care-i
face pe oameni să râdă.
În acest moment, trec din „Fii perfect” într-o altă poziție. Interior, mă judec: „Nu
am reușit să fiu perfect, așa că nu sunt OK, deci orice aș face nu pot aparține acestui
grup.” În timp ce reiau vechea decizie de a nu aparține, am un sentiment de
neadecvare, trăit pentru prima dată în copilărie, când am luat această decizie.
În termenii miniscriptului, injoncțiunea pe care o ascult când trec din driver în
poziția 2 poartă numele de mesaj inhibitor. Poate fi oricare dintre cele douăsprezece
injoncțiuni, în funcție de conținutul scriptului personal. Acest termen de mesaj inhibitor
servește și pentru a desemna poziția 2.
Trecând de la driver la mesajul inhibitor, schimb poziția de viață. În loc de poziția
din driver „Sunt OK dacă...” trec la „Eu nu sunt OK, tu ești OK.”
Reluând decizia primitivă pe care am luat-o în raport cu injoncțiunea, retrăiesc
același sentiment de rău din copilărie – un sentiment parazit. Sentimentul parazit
specific pe care îl simt va depinde de conținutul propriului script. Toate sentimentele
parazite ale Poziției 2 vor reflecta poziția de viață Eu- Tu+. Unele exemple apar în Figura
16.1.
Poziția 3: acuzatorul
Să presupunem că în trecut am decis că mă voi simți mai bine acuzându-i pe alții
de a nu fi OK, decât să mă acuz pe mine. În acest caz, trec foarte repede la poziția 3 a
miniscriptului, aceea de acuzator, în care poziția de viață este: „Eu sunt OK, tu nu ești
136
OK.” Și astfel, simt un sentiment parazit corespunzător acestei poziții de viață. De
exemplu, în timpul petrecerii, în momentul în care încep să mă bâlbâi mă voi simți
agasat de ceilalți pentru că au aerul că nu mă înțeleg.
Când Taibi Kahler a conceput inițial modelul miniscriptului a denumit această
poziție „Copilul Răzbunător”. Cu toate acestea, poziția de viață Eu+ Tu- poate fi
exprimată din punct de vedere funcțional pornind atât din Părintele Critic negativ, cât și
din Copilul Adaptat negativ, așa că numele revizuit de „acuzator” este mai potrivit.
Pozitia 4:disperare
Dacă experiențele din fragedă copilărie m-au dus la concluzia: „Nu sunt OK, dar
nici tu!” pot trece în poziția de viață Eu- Tu- în cursul secvenței miniscriptului. Ajung în
poziția 4 - aceea a disperării. Pot ajunge la această poziție direct, pornind din poziția 2
sau făcând un ocol prin poziția 3.
Aici, sentimentele mele parazite vor fi în armonie cu credința mea că viața este
inutilă. Voi fi disperat, fără ajutor, fără speranță sau încolțit. Dacă voi trece în această
poziție de disperare în cursul conversației mele mondene, voi lua un aer abătut și îmi voi
spune: „Ei, ce rost are? Nu voi reuși niciodată să mă înțeleg cu oamenii. Și apoi, ei nu
mă înțeleg.”
În versiunea originală a lui Kahler, poziția 4 se numea „beneficiul final al
miniscriptului”. Noi preferăm numele de „disperare” deoarece, pentru marea majoritate
a oamenilor, nu este poziția „finală”. Pot sfârși secvența miniscriptului, oprindu-mă la
poziția de acuzator sau de inhibiție. Dacă am avut o șansă cu părinții sau dacă am
rezolvat problemele scriptului în terapie, rareori depășesc stadiul de driver.
Cele 4 mituri
Taibi Kahler sugerează că există patru mituri care susțin driverii și sentimentele
parazite7 și care formează două perechi. Unul dintre elementele fiecărei perechi provine
din Părinte și celălalt este răspunsul Copilului.
Adoptând driverul, aud vocea Părintelui Grijuliu negativ care spune: „Pot face să
te simți bine, dacă gândesc pentru tine.” Iată primul mit.
Copilul Adaptat răspunde: „Poți face să mă simt bine, gândindu-te pentru mine.”
Și în timp ce cred în acest al doilea mit, mențin starea OK condiționată.
137
Pot trece din driver într-un sentiment parazit și atunci aud o voce interioară
venind din Părintele Normativ negativ, care îmi divulgă cel de-al treilea mit: „Pot face să
te simți rău prin ceea ce îți spun.”
Trecând în Copilul Adaptat negativ, produc un ecou al acestui mesaj, care este cel
de-al patrulea mit. Încep să cred că: „Poți să mă faci să mă simt rău prin ceea ce îmi
spui.”
Când adoptăm driveri și sentimente parazite în comunicarea cu ceilalți,
reproducem aceste credințe mitice. Să presupunem că tu și cu mine avem o dispută. Eu
țip: „Ei drace! Acum, din cauza ta sunt supărat!” În acest moment mă aflu în cel de-al
patrulea mit: „Ceilalți pot, prin ceea ce spun, să mă facă să mă simt rău.”
În realitate, nu există nici o modalitate ca acest lucru să se producă. Eu sunt
responsabil pentru sentimentele și actele mele. Este adevărat că eu am reacționat la
ceea ce mi-ai spus, simțindu-mă supărat, dar nu tu m-ai făcut să mă simt supărat. Dacă
voiam, puteam să fiu amuzat, surprins, speriat, excitat.
Tu, pe de altă parte, ai putea crede că „m-ai iritat”. Poate că ai dorit să fiu iritat,
dar nu puteai să mă faci să mă simt astfel. Puteai să mă inviți foarte tare, dar eu sunt
cel care decid dacă voi da curs sau nu acestei invitații.
138
Dacă credeți că ați găsit una, puneți-vă o altă întrebare: persoana căreia i-am
vorbit, putea alege să simtă cu totul alt sentiment? Dacă răspunsul este da, atunci nu l-
am putut face pe celălalt să simtă ceva particular.
În acest exercițiu nu este vorba despre o agresiune fizică. Dacă cineva mă lovește
cu o cărămidă, este evident că mă voi simți rău. Dar cuvintele nu sunt cărămizi.
139
Partea a V-a
SĂ FACI LUMEA
SĂ SE ÎNCADREZE ÎN SCRIPT
Pasivitatea
Capitolul 17
DESCONSIDERARE2
Discount (n.t.).
140
Pentru a ajunge la această concluzie, trebuie să las deoparte anumite informaţii
despre realitatea de moment. Am desconsiderat mai multe opţiuni pe care la am ca
adult şi pe care nu le aveam când eram copil. Aş putea să mă ridic, să merg către el şi
să-i strig în ureche. Aş putea să merg la masa de alături, să cer carafa şi să-mi torn un
pahar cu apă. Dacă aş face aşa, aş fi activ în rezolvarea problemei în loc de a fi pasiv.
Unul dintre prietenii mei este cu mine la restaurant. Văzând că chelnerul nu
reacţionează la semnele mele, devine mânios, bombănind: „E evident, acest tip este
complet incapabil. Dacă ar depinde de mine, l-aş concedia!”
Şi prietenul meu a intrat în script, dar în copilărie el a ales poziţia „Eu+Tu-“, în
timp ce eu am ales „Eu-Tu+”. El a desconsiderat capacitatea chelnerului de a răspunde
cererii mele. Ca şi mine, el este pasiv. Faptul că rămâne la masă şi bodogăne în legătură
cu serviciul nu ajută cu nimic pentru ca eu să obţin paharul cu apă.
Exagerarea3
Revedeţi o situaţie recentă care s-a terminat nesatisfăcător pentru voi. Este
vorba despre o problemă nerezolvată.
Când o evocaţi, identificaţi acum aspectul sau aspectele realităţii pe care le-aţi
desconsiderat. Aţi fi putut acţiona diferit? Aţi neglijat cumva capacitatea altuia de a
acţiona într-un anumit fel? Aţi fi avut resurse disponibile în această situaţie, pe care nu
v-aţi gândit să le utilizaţi?
Identificaţi un moment în care aţi exagerat? Ce aspecte privitoare la voi, la alţii
sau despre situaţie aţi exagerat?
Dacă sunteţi într-un grup în care aveţi un prieten dispus să vă ajute, cereţi-i să vă
dea o altă opinie asupra răspunsurilor voastre. De obicei ne este mai uşor să identificăm
desconsiderarea şi exagerările celorlalţi decât pe ale noastre.
Chiar dacă obţineţi sau nu un răspuns imediat la aceste întrebări, ţineţi în minte
această situaţie nerezolvată. Vă poate folosi ca referinţă în timpul discuţiilor ulterioare.
141
Există patru tipuri de comportamente care indică fără dubiu că o persoană
desconsideră. Iată cele patru tipuri de comportamente pasive:
A nu face nimic
Supraadaptarea
Agitaţia
Incapacitarea sau violenţa.
A nu face nimic
Membrii unui grup de AT sunt aşezaţi în cerc. Conducătorul spune: „Să facem un
tur şi fiecare să spună ce i-a plăcut şi ce i-a displăcut în şedinţa de azi. Dacă cineva nu
vrea să se exprime, este OK să spună - Mă abţin.”
Exerciţiul începe. Fiecare face un comentariu pozitiv sau negativ. Unul sau doi
spun „Mă abţin”.
Apoi vine rândul lui Norman. Linişte. Ceilalţi aşteaptă să spună ceva, dar el nu
spune nimic. Rămâne aşezat, tăcut şi imobil, cu ochii pierduţi. În măsura în care pare că
nu vrea să exprime un comentariu pozitiv sau negativ, vecinul său aşteaptă să spună
„Mă abţin”, dar el nu spune nimic. Continuă să stea aşezat ca şi cum ar fi mut.
Norman manifestă un comportament pasiv care se numeşte a nu face nimic. În
loc de a-şi folosi energia pentru a rezolva o problemă, o utilizează pentru a împiedica
acţiunea. Cel care manifestă acest comportament se simte rău şi se vede incapabil de a
gândi. Desconsideră capacitatea sa de a face ceva în această situaţie.
Supraadaptarea
Amy intră în casă după o zi grea de lucru. Soţul ei, Brian, stă şi citeşte ziarul. Ea
aruncă un ochi în bucătărie şi vede vraful de vase nespălate. „Bună seara”, spune Brian.
„Sper că ai avut o zi bună. E ora potrivită pentru o cafea, nu?” Amy îşi scoate mantoul şi
merge direct în bucătărie, unde spală farfuriile şi face cafeaua.
Nici unul dintre ei nu remarcă că soţul nu i-a cerut nici să spele vasele, nici să
facă cafeaua. Nici Amy nu a întrebat dacă Brian vrea ca ea să le facă. Cu atât mai puţin,
ea nu şi-a pus problema dacă vrea să le facă sau dacă ar fi vrut să le facă el.
Comportamentul pasiv al soţiei este o supraadaptare. Când cineva adoptă acest
comportament, se supune credinţei din Copil în legătură cu dorinţele celorlalţi. O face
fără a verifica care sunt în mod real dorinţele lor şi care sunt propriile dorinţe. Persoana
supraadaptată, spre deosebire de cea care nu face nimic, se vede capabilă de „a gândi”
în cadrul pasivităţii sale, dar „gândirea” sa provine dintr-o contaminare.
Cineva supraadaptat va fi deseori privit de ceilalţi ca serviabil, adaptabil şi
înţelegător şi, în consecinţă, supraadaptarea este deseori valorizată de oamenii cu care
persoana este în relaţie. Din cauza asta şi deoarece persoana în cauză are aerul de a
gândi, supraadaptarea este cel mai greu de identificat, dintre cele patru comportamente
pasive.
În cadrul supraadaptării, persoana desconsideră capacitatea sa de a acţiona în
funcţie de propriile alegeri. În loc de asta, persoana se pliază pe ceea ce crede că sunt
dorinţele celorlalţi.
142
Agitaţia
La curs studenţii îşi ascultă profesorul. Adam stă în fundul sălii. Profesorul
vorbeşte puţin cam încet şi lui Adam îi este dificil să-l audă. Pe măsură ce cursul
avansează, îi este din ce în ce mai greu să urmărească subiectul tratat de profesor. Lasă
stiloul şi începe să bată cu degetele în pupitru. Dacă am putea vedea sub masă, am
vedea că începe să bată şi din picior. Adam manifestă agitaţie. În acest comportament
pasiv, persoana desconsideră capacitatea sa de a reacţiona pentru a rezolva problema.
Se simte foarte rău şi se angajează într-o activitate fără ţel şi repetitivă, pentru a
încerca să-şi elibereze disconfortul. Energia este canalizată către agitaţie şi nu către o
acţiune de rezolvare a situaţiei. În acest timp, nu crede că este capabilă de a gândi.
Dacă Adam ar utiliza Adultul decontaminat, ar putea pur şi simplu să-i atragă
atenţia profesorului şi să-i ceară să vorbească mai tare. În această situaţie, bătutul din
degete şi din picior nu servesc la rezolvarea problemei.
Multe comportamente răspândite relevă agitaţia: roaderea unghiilor, fumatul,
trasul de păr, bulimia sunt doar câteva exemple.
Betty se apropie de 40 de ani. Este cea mai mică dintre două fiice şi trăieşte încă
acasă cu mama sa bătrână, de care se ocupă. În ciuda vârstei, bătrâna doamnă este
foarte sănătoasă. Într-o zi, Betty cunoaşte un bărbat şi se îndrăgosteşte. Fericită, îşi
anunţă mama că are intenţia de a se muta să trăiască cu el şi poate chiar să se
căsătorească.
Câteva zile mai tîrziu, mama începe să aibă ameţeli şi cade la pat. Doctorul nu
găseşte nimic organic, dar Betty începe să se simtă vinovată din cauza intenţiei sale de a
pleca.
Comportamentul pasiv al mamei se numeşte incapacitare. Persoana devine
incapabilă din punct de vedere fizic. Desconsiderând capacitatea sa de a rezolva o
problemă, ea speră, din starea de Copil, că, aflându-se în această incapacitate, altcineva
va rezolva problema în locul său.
Incapacitarea poate lua uneori forma unei afecţiuni somatice, ca în acest caz. Dar
se poate manifesta printr-o depresie nervoasă sau prin abuz de droguri sau alcool.
Robert are o dispută teribilă cu amica sa. Părăseşte casa trântind uşa şi rătăceşte
pe străzi. Merge în oraş, bea câteva beri. Apoi apucă un scaun şi sparge toate geamurile
din bar.
Comportamentul pasiv al lui Robert este violenţa. Ar putea părea ciudat să vorbim
despre violenţă ca şi comportament „pasiv”. Dar este pasiv, deoarece nu vizează
rezolvarea problemei prezente. Când Robert sparge geamurile nu face nimic pentru a
rezolva divergenţele cu prietena sa.
Putem considera incapacitarea ca violenţă dirijată către sine. Atât în incapacitare,
cât şi în violenţă, persoanele îşi desconsideră capacitatea de a rezolva problema.
Eliberează un bufeu de energie contra propriei persoane sau contra celorlalţi, în
încercarea disperată de a forţa anturajul să rezolve problema în locul lor.
Incapacitarea sau violenţa urmează deseori unei perioade de agitaţie. Când cineva
se agită, acumulează energie pe care o eliberează în manieră destructivă, fie
incapacitându-se, fie devenind violent.
143
Reveniţi la situaţia nerezolvată evocată înainte. Identificaţi în ce tip de
comportament pasiv aţi fost?
Retrăiţi această scenă şi în momentul în care intraţi într-un comportament pasiv,
imaginaţi-vă că rămâneţi în starea de Adult şi că vă folosiţi toată capacitatea de adult de
a gândi, simţi şi comporta pentru a rezolva problema. Cum aţi acţiona diferit?
Putem stabili o legătură între desconsiderare şi ceea ce ştiţi deja despre patologia
stărilor eului (Capitolul 6).
Desconsiderarea poate releva prezenţa unei contaminări. Adică, atât timp cât
desconsider, percep realitatea astfel încât să cadreze cu credinţele scriptului pe care le
am în starea de Părinte sau de Copil, credinţe pe care le consider ca fiind Adulte.
Excluderea poate fi o altă formă de desconsiderare. În acest caz ignor anumite
aspecte ale realităţii, deoarece neglijez una sau mai multe stări ale eului. Dacă exclud
Copilul, nu ţin seama de nevoile, sentimentele sau intenţiile care vin din copilărie şi care
de fapt m-ar putea ajuta la rezolvarea problemei actuale. Dacă exclud Părintele, renunţ
la regulile şi definiţiile despre lume pe care le-am învăţat de la figurile parentale, care, la
rândul lor, mi-ar fi de folos pentru a rezolva problema actuală. Excluderea Adultului
semnifică că desconsider propria capacitate de a evalua, de a simţi şi de a acţiona în
reacţie directă la aspectele situaţiei prezente. Cum este de aşteptat, excluderea
Adultului este cea mai dăunătoare, în sensul intensităţii desconsiderării.
Desconsiderarea se produce deseori fără a fi vorba despre o patologie a stărilor
eului. În acest caz, acest lucru se întâmplă datorită faptului că Adultul nu este informat
sau este informat greşit. De exemplu, o femeie obeză decide să facă o cură de slăbire.
Nu mai mănâncă pâine, cartofi, aluat şi, în loc de asta, mănâncă nuci şi brânză. De fapt,
acestea au mai multe calorii decât alimentele pe care le-a abandonat. Ea desconsideră
acest lucru, pentru că nu are această informaţie.
În termenii stărilor funcţionale ale eului, desconsiderarea poate fi identificată clar.
De fiecare dată când mă exprim plecând dintr-o parte negativă a unei stări a eului, mă
aflu în desconsiderare. Şi de fiecare dată când desconsider, mă exprim plecând dintr-o
parte negativă a unei stări a eului. O noţiune o defineşte pe cealaltă.
A spune că „mă exprim plecând dintr-o parte negativă a personalităţii mele”
înseamnă că gândesc, simt şi mă comport într-o manieră nefructuoasă, sterilă şi
ineficientă. Adică, nu am rezolvat problema. Şi când mă împiedic să rezolv o problemă,
mă aflu în desconsiderare.
Identificarea desconsiderărilor
144
care se află în supradetaliere, răspunde printr-o tiradă de detalii sâcâitoare.
Suprageneralizarea este inversul. Persoana exprimă opinii în termeni globali şi generali:
„Ei bine, problema mea este uriaşă. Oamenii mă urmăresc. Totul mă dărâmă.”
În partea a VI-a, vom vedea sentimentele parazite, jocurile şi comportamentele
din triunghiul dramatic.Toate aceastea confirmă de asemenea prezenţa desconsiderării.
Indicaţii verbale
Indicaţii nonverbale
145
Râsul spânzuratului (râsul macabru)4
Aţi practicat deja arta de a „gândi marţian”. Puteţi acum rafina această
practică, sesizând semnele nonverbale care relevă desconsiderarea. De fapt, nu este
întotdeauna posibil să verifici exact, plecând de la semnele nonverbale emise de cineva,
dacă acesta desconsideră sau nu. Dacă pentru voi e important să aflaţi, puteţi să puneţi
întrebări pentru a verifica.
4
Gallows (n.t.)
146
Capitolul 18
MATRICEA DESCONSIDERĂRILOR
Zonele de desconsiderare
Există trei zone în care oamenii pot desconsidera: ei înşişi, alţii şi situaţia.
În exemplul anterior, la restaurant, unde m-am supărat pentru că chelnerul nu
mi-a adus un pahar cu apă, mă găseam în desconsiderare în raport cu mine însumi. Nu
ţineam cont de propria mea capacitate de a acţiona pentru a obţine ceea ce voiam.
Prietenul meu, care s-a înfuriat şi l-a criticat pe chelner, era şi el în
desconsiderare, nu doar în raport cu sine, dar şi în raport cu celălalt. Declarând
chelnerul „incapabil”, el a şters tot ceea ce, din actele chelnerului, se împotrivea criticii
sale.
Să presupunem că, după ce rămâneam abătut un moment, m-aş fi întors către
prietenul meu spunând: „Asta-i bună! Nu este just că toţi oamenii ăştia sunt serviţi şi eu
nu! Oricum, nu există dreptate în lume, nu-i aşa?” În acest caz, aş fi desconsiderat
situaţia.
Tipuri de desconsiderare
147
Nivele (moduri) de desconsiderare
Cei doi termeni, nivel şi mod, sunt interşanjabili, dar „nivel” dă o idee mai clară
despre ceea ce înţelegem aici. Cele patru nivele ale desconsiderarii sunt: existenţa,
semnificaţia, posibilităţile de schimbare şi abilităţile personale.
Să aplicăm aceste patru nivele manierei de desconsiderare a opţiunilor din
exemplul nostru. În prima versiune a scenei, am desconsiderat existenţa opţiunii mele
pentru a rezolva problema. Nu am luat în considerare nici măcar posibilitatea de a mă
duce să vorbesc cu chelnerul în loc de a-i face semne.
Dacă am desconsiderat semnificaţia opţiunilor mele, puteam să-i spun prietenului
meu: „Presupun că aş putea să mă duc să-i cer. Dar pariez că, dacă i-aş cere, aceasta
nu ar schimba nimic.” Altfel, mi-aş fi dat seama că aş putea face ceva diferit, dar am
desconsiderat posibilitatea că acest lucru ar fi avut un alt efect.
Desconsiderându-mi opţiunile la nivelul posibilităţilor de schimbare, aş fi putut
spune: „Bineînţeles, aş putea să mă duc la el şi să-l trag de mânecă, dar asta nu se face
într-un restaurant.” În acest caz, mi-aş fi permis să fiu conştient că această opţiune
există şi că ar fi avut rezultat, însă am ingnorat faptul că oricine ar putea pune în
practică această opţiune.
La nivelul abilităţilor personale, eram în desconsiderare spunând: „Ştiu că aş
putea merge la el pentru a-i cere apă. Dar nu am curaj.” Aşa, sunt conştient că această
opţiune este posibilă şi că se poate întâmpla. Sunt conştient că unele persoane ar putea
foarte bine să o utilizeze, dar resping posibilitatea de a o face eu.
Această matrice se compune din toate combinaţiile posibile ale tipurilor şi nivelelor
de desconsiderare. Obţinem astfel diagrama din Figura 18.1.
MOD TIP
T1 T2 T3
EXISTENŢA stimulilor problemelor opţiunilor
T2 T3 T4
SEMNIFICAŢIA semnificaţia semnificaţia semnificaţia
stimulilor problemelor opţiunilor
T3 T4 T5
POSIBILITĂŢI variabilitatea capacitatea de variabilitatea
DE SCHIMBARE stimulilor rezol-vare a opţiunilor
problemelor
T4 T5 T6
ABILITĂŢI abilitatea abilitatea abilitatea
PERSONALE persoanei de a persoanei de a persoanei de a
reacţiona diferit rezolva proble- acţiona în funcţie
mele de opţiuni
148
Figura 18.1 Matricea desconsiderărilor
Acest tablou cuprinde trei coloane pentru cele trei tipuri de desconsiderare şi
patru rânduri pentru cele patru moduri sau nivele. Formularea menţionată în cele 12
căsuţe rezultate indică combinaţiile tipurilor şi nivelelor de desconsiderare.
Să luăm un alt exemplu pentru a înţelege semnificaţia acestei matrici. Să
presupunem că doi prieteni vorbesc. Unul dintre ei este un mare fumător. În momentul
în care îşi aprinde o nouă ţigară, se apleacă, imobilizat de un acces de tuse. Prietenul lui
îi spune: „Tuşeşti teribil! Îmi fac griji pentru tine. Te rog, încetează să fumezi.” Ce ar
răspunde un fumător dacă ar desconsidera cele 12 situaţii din tabel?
Dacă ar desconsidera existenţa stimulului, ar răspunde: „Ce tuse? Nu tuşesc.”
Desconsiderând existenţa problemei, ar zice: „O, nu, e în regulă. Am dintotdeauna
tusea asta.“ Îşi permite să conştientizeze tusea, dar şterge posibilitatea că aceasta ar
putea fi o problemă pentru el.
Remarcaţi că, făcând acest lucru, fumătorul desconsideră de asemenea
semnificaţia stimulului. Desconsiderând posibilitatea ca tusea să fie o problemă, el
desconsideră faptul că aceasta poate avea o oarecare semnificaţie pentru el.
Aceasta este indicată în tablou prin săgeata în diagonală care leagă căsuţa
„existenţa problemelor” de căsuţa „semnificaţia stimulilor”. Această săgeată indică că
una din aceste două desconsiderări o implică mereu şi pe cealaltă.
Toate săgeţile din matrice au această semnificaţie. „T”-urile înscrise sus în stânga 5
fiecărei căsuţe indică diferitele diagonale. De exemplu, desconsiderarea existenţei
problemelor şi semnificaţiei stimulilor corespunde diagonalei T2.
Să urmărim diagonala inferioară vecină, T3. Să luăm căsuţa superioară dreaptă a
diagonalei, în care fumătorul desconsideră existenţa opţiunilor posibile. El ar putea
spune: „Ei bine, când fumezi, tuşeşti, ştii? Trăieşti mai puţin, dar trăieşti bine, asta e
deviza mea, hahaha!”
Aici, el recunoaşte că tuşeşte şi că tusea sa poate fi o problemă, ştiind că fumatul
ucide efectiv oamenii. Dar ignoră posibilitatea că cineva poate face ceva pentru a
împiedica acest lucru.
În acest fel, îndepărtează preocuparea privind eventualitatea de a muri din cauza
tutunului. El desconsideră semnificaţia problemei. Şi, prin refuzul său de a lua în
considerare ce trebuie făcut de către un fumător pentru a nu mai tuşi, desconsideră
posibilitatea de a schimba stimulul.
Verificaţi desconsiderările şi observaţi că sunt echivalente şi pentru celelalte
diagonale. În T4, fumătorul spune : „Bine, cred că ar trebui să mă opresc. Dar fumez de
atât timp, încât cred că dacă m-aş opri acum nu ar mai fi nici o diferenţă.”
În T5, ar zice : „E adevărat, ai dreptate, trebuie să mă opresc, dar nu ştiu cum să
o fac.”
În T6 : „Da, sunt câţiva ani de când îmi spun că trebuie să arunc ţigările şi
bricheta, dar nu reuşesc.”
O altă caracteristică a matricei este aceea că o desconsiderare în oricare din
căsuţele matricei antrenează o alta în căsuţa de mai jos şi din dreapta.
5
149
Să presupunem că cineva desconsideră existenţa unei probleme. În măsura în
care nu-şi permite să fie conştient că problema există, el şterge evidenţa că această
problemă poate avea o semnificaţie. Nu se gândeşte nici la faptul că el sau altcineva
poate rezolva această problemă. El desconsideră deci întreaga coloană care se referă la
„probleme”.
Şi, în măsura în care desconsideră existenţa problemei, de ce ar lua în considerare
faptul că există opţiuni pentru a o rezolva? Şi deoarece desconsideră existenţa
opţiunilor, desconsideră de asemenea toate căsuţele coloanei „opţiuni”.
Şi, în ultimul rând, amintiţi-vă că desconsiderarea existenţei problemei
echivalează cu desconsiderarea existenţei stimulilor pe diagonala T2 şi, în consecinţă, şi
cele două căsuţe de mai jos, în coloana „stimuli”, vor fi de asemenea desconsiderate.
Rezumând: cineva care desconsideră oricare diagonală desconsideră în mod egal
toate căsuţele de mai jos şi din dreapta acestei diagonale.
Reluaţi exemplele privind „fumătorul” şi verificaţi această ierarhie a
desconsiderărilor.
150
În intervenţia ta, abordezi problema plecând de la diagonala inferioară a tabelului.
Problema este dacă fumătorul va decide dacă va pune în practică o acţiune specifică.
Dar să presupunem că fumătorul desconsideră la un nivel mult mai înalt al
tabelului, de exemplu la T2. Aceasta înseamnă că el este conştient de tusea sa, dar el nu
consideră că acest lucru trebuie să îl preocupe. Nu o percepe ca pe o problemă. În
termenii matricei desconsiderărilor, el desconsideră semnificaţia stimulilor şi existenţa
problemei.
Este evident că el va desconsidera justeţea a ceea ce îi spui. De ce să investească
energie pentru a opri fumatul dacă el ştie că tusea sa nu este o problemă? Neputându-i
citi gîndurile, nu ai nici un mijloc de a şti care este nivelul său de desconsiderare, până
când nu va răspunde. Remarcaţi aici un punct important: el poate reacţiona plecând de
la diagonala superioară unde se găseşte, dar de asemenea plecând de la oricare altă
diagonală situată mai jos.
Presupuneţi , de exemplu, că răspunde: „Hmm! Ştiu că ar trebui să mă opresc,
dar cred că obişnuinţa fixată, rămâne bine fixată.” Iată o desconsiderare a posibilităţii de
rezolvare a problemei, făcându-ne de asemenea să ne gândim că desconsideră şi pe
diagonala T4.
Tentaţia pentru tine este de a începe atunci să explici că oamenii pot realmente să
oprească fumatul. Dar nu vei opţine nimic. Fumătorul, plecând de la T2 şi fără a-şi da
seama, spune: „Şi atunci! Oamenii pot renunţa la fumat. Şi cu ce mă priveşte asta?
Tusea mea, oricum nu reprezintă o problemă!”
Acum, să presupunem că vrei realmente să-ţi ajuţi prietenul şi te serveşti de
matricea desconsiderărilor într-o manieră sistematică. Vei începe prin a verifica dacă
există o desconsiderare la nivelul diagonalei T1: „Îţi dai seama că ai o tuse periculoasă?”
Dacă confirmă că e conştient, vei trece la diagonala următoare, de dedesubt. Vei
întreba: „Te nelinişteşte tusea asta?“ Dacă răspunde: „Nu, nu prea!”, vei identifica
desconsiderarea la nivelul T2. Asta îţi permite să ştii că dacă prietenul tău ia în
considerare oprirea fumatului, trebuie să fie mai întâi conştient că tusea sa poate fi o
problemă. Trebuie de asemenea să fie conştient că problema îl priveşte.
151
În aceste domenii, de asemenea este cunoscut că problemele rămân fără soluţie
deoarece sunt abordate plecând de la o diagonală situată prea jos în tabel. Remediul
este acelaşi: identificarea informaţiei lăsate de o parte, începerea de sus şi din stânga
tabelului şi verificarea descendentă în lungul diagonalelor inferioare. Ţineţi minte faptul
că oamenii deseori desconsideră deoarece nu sunt sau sunt prost informaţi, mai degrabă
decât faptul că trec în script.
Imaginaţi-vă un profesor de la universitate în faţa studenţilor. Le pune întrebări
pentru a verifica dacă au înţeles ultimele cursuri. Spre marea sa nedumerire, ei sunt
incapabili să răspundă la cea mai mare parte dintre ele. La sfârşitul cursului, îşi spune:
“E simplu, aceşti studenţi nu au învăţat. Ce s-a întâmplat? De ce nu sunt motivaţi?“
Presupunând că studenţii nu au învăţat, el abordează o desconsiderare în zona
„alţii”, pe diagonalele T5 sau T6 ale tabelului. El presupune că studenţii, conştienţi de
riscurile apărute dacă nu studiază, nu au sentimentul că pot face faţă studiului, sau nu
au început să studieze.
Dacă profesorul ar utiliza matricea desconsiderărilor pentru a verifica, ar
descoperi că problema este complet diferită. De fapt, în timp ce vorbeşte, el mormăie, şi
studenţii nu aud ce spune. Desconsiderarea se situează la nivelul diagonalei T2 din tabel.
Pentru a rezolva problema, ar fi de ajuns ca profesorul să vorbească mai tare.
152
Capitolul 19
CADRU DE REFERINȚĂ ȘI REDEFINIRE
Cadrul de referinţă
153
Cadru de referinţă şi stările eului
Pentru a înţelege mai bine ce este cadrul de referinţă, Schiff a propus să fie
considerat ca „o membrană care înveleşte stările eului şi care le leagă între ele”.
Percepând lumea în funcţie de cadrul meu de referinţă, unic, îmi formez un ansamblu
unic de reacţii ale stărilor eului faţă de lumea pe care o percep. De asemenea, cadrul de
referinţă „integrează diferitele stări ale eului”.
Când am privit interiorul camerei, eu am trecut în Adult şi am vorbit despre
formele, mărimile şi culorile pe care le vedeam în acel moment. Tu ai intrat în Copil,
evocând amintiri fericite din scene de familie asemănătoare, pe care le-ai trăit cu plăcere
în copilărie. După ce au avut loc aceste schimbări interne ale stărilor eului, am
tranzacţionat unul cu celălalt la exterior, din stările eului alese.
Cadrul de referinţă ne furnizează scheme în care ne integrăm reacţiile stărilor
eului şi care ne exprimă personalitatea în întregul ei.
Rolul de Părinte
Starea eului de Părinte joacă un rol foarte important în formarea cadrului nostru
de referinţă. Deoarece cadrul de referinţă este constituit din definiţiile despre lume,
despre sine şi despre alţii. Cei care ne-au învăţat aceste definiţii pot fi părinţii sau alte
figurile parentale. În funcţie de vârsta la care le-am primit, putem să le avem stocate în
Părinte (P2) sau în Părintele din Copil (P1).
Fiecare dintre noi posedă un ansamblu unic de definiţii parentale despre ceea ce
este bine, rău, just, injust, înfricoşător, uşor, dificil, curat, murdar, cinstit, necinstit, etc.
Plecând de la acest ansamblu de definiri, ne formăm opiniile despre noi, despre alţii şi
despre lume şi în funcţie de el ne alegem reacţiile în diferite situaţii.
154
percepţia realităţii astfel încât să cadreze cu scriptul meu. Acest proces se numeşte
redefinire2.
Aţi învăţat în Partea a patra, că copilul ia deciziile din script deoarece acestea îi
par a fi cel mai bun mod de a supravieţui şi de a face faţă unei lumi ostile. Odată adult,
pot, din Copil, să revin la aceste decizii precoce, deoarece continuu să cred că ele sunt
necesare supravieţuirii. Deci, dacă un aspect al realităţii pare a avea legătură cu deciziile
mele din script, vreau realmente să mă apăr. Dacă exprimăm aceasta în limbaj schiffian,
am spune: când cadrul meu de referinţă este ameninţat, mă apăr împotriva acestei
ameninţări, redefinind.
Copil, am acceptat definirea părinţilor mei potrivit căreia eram „incapabil să
gândesc”. Am luat această decizie din script deoarece am crezut că era singura
modalitate de a supravieţui şi de a-mi satisface nevoile. Acum, adult, când intru în
script, reproduc această strategie veche de supravieţuire. Redefinesc realitatea şi
desconsider propria mea capacitate de a gândi.
Acest lucru nu mă ajută să rezolv problema, adică de a reuşi la examen. Dar,
inconştient, din Copil, mă supun unui scop care pare mult mai important decât
examenul: de a mă apăra contra unei catastrofe iminente pe care risc să o produc, dacă
pun în cauză definirea părinţilor mei.
Tranzacţii de redefinire
Tranzacţii tangenţiale
O tranzacţie este tangenţială când stimulul şi răspunsul duc către puncte diferite
sau duc către acelaşi punct, dar plecând din perspective diferite.
De exemplu, un terapeut întreabă un membru al grupului: „Cum te simţi?” Şi
acesta răspunde: „Ei bine, când am vorbit asta ieri în grup, mă simţeam furios.”
Răspunsul său se referă la sentimente, dar din perspectiva de ieri şi nu de azi.
Sau, în timpul unei negocieri salariale, un delegat sindical întreabă: „Ce vreţi din
partea noastră astfel încât să cădem de acord?” Şeful personalului răspunde: “Nu
suntem deloc satisfăcuţi cu condiţiile propuse până acum.” Problema a trecut de la „a
vrea” la „a fi satisfăcut”.
Conversaţia cotidiană este plină de tranzacţii tangenţiale. Când oamenii se află
într-o situaţie stresantă, sunt şi mai înclinaţi să redefinească în acest fel. Acest lucru nu
este surprinzător, deoarece oamenii încep să perceapă ameninţări împotriva cadrului lor
de referinţă. Scopul secret al tangentei este de a-l îndepărta pe celălalt de punctul care
155
constituie ameninţarea. Persoana care este la originea tranzacţiei tangenţiale nu este
conştientă că o face.
Deseori, interlocutorul urmează tranzacţia în loc să rămână la subiectul iniţial. Şi
poate chiar el să facă o altă tangentă. De exemplu:
Delegatul sindical: „Ce vreţi de la noi pentru a cădea de acord?”
Şeful personalului: „Nu suntem deloc satisfăcuţi de condiţiile pe care le-aţi propus
până acum.”
D.S.: „Nu, nici noi nu suntem satisfăcuţi cu ceea ce propuneţi voi.”
S.P: „Oh! Atunci ce aşteptaţi de la noi, să vă dăm satisfacţie?“
D.S: „Ah! Vedeţi, nu cred că voi puteţi să ne daţi ceea ce avem nevoie…”
Când oamenii intră într-un schimb de tranzacţii tangenţiale, fără doar şi poate vor
simţi sentimente dezagreabile, deoarece conversaţia lor „nu duce nicăieri” sau „se
întoarce în cerc”. La nivel psihologic, este exact scopul căutat. Conversaţiile de acest fel
pot dura mult timp. Participanţii au sentimentul că au lucrat din greu şi se simt epuizaţi.
La sfârşitul conversaţiei este posibil să nu fi revenit la punctul de plecare, pe care
intenţionau să-l abordeze.
Tranzacţii blocante
Rareori auziţi schimburi lungi de tranzacţii blocante, deoarece după primul blocaj
partenerii încep să emită o serie de argumente detaliate referitoare la definirea
problemei. Sau dacă o persoană blochează, este clar determinată şi conversaţia se va
opri într-o tăcere uimitoare. La nivel psihologic, scopul tranzacţiei blocante este acelaşi
cu cel al tranzacţiei tangenţiale, de a evita tratarea problemei care ameninţă cadrul de
referinţă al unuia sau al ambilor participanţi.
156
Acum faceţi un exerciţiu similar din două părţi, utilizând tranzacţii blocante. În
prima parte a exerciţiului consilierul îl lasă pe client să îl blocheze. În a doua parte,
acesta utilizează toate resursele pentru a evita să fie blocat, în timp ce clientul face
eforturi să-l blocheze de fiecare dată. La sfârşit, spuneţi în ce fel experienţa din exerciţiul
cu tranzacţiile blocante este diferită de cea din exerciţiul cu tranzacţiile tangenţiale?
În măsura în care faceţi aceste exerciţii din Adult, schimburile voastre vor fi jocuri
de rol de tranzacţii tangenţiale şi blocante, şi nu exemple adevărate de astfel de
tranzacţii. Dar acest exerciţiu vă oferă antrenament pentru a repeta şi confrunta
tranzacţiile tangente şi blocante pe care oamenii le utilizează fără a-şi da seama.
157
Capitolul 20
SIMBIOZA
În teoria schiffiană, simbioza se produce atunci când doi sau mai mulţi indivizi se
comportă ca şi cum ar fi o singură persoană1.
Într-o relaţie de acest tip, oamenii implicaţi nu-şi folosesc toate cele trei stări ale
eului. De obicei, unul dintre ei exclude în mod sistematic Copilul, folosind doar Părintele
şi Adultul. Celălalt adoptă poziţia inversă, rămânând în Copil şi excluzând celelalte două
stări. Astfel, ei nu folosesc decât trei stări ale eului. Acest lucru este reprezentat în
Figura 20.1.
158
Liniştea se prelungeşte. Ceilalţi studenţi încep să se agite. În sfîrşit, profesorul
spune: “Se pare că nu ştii, Jim. Ar trebui să repeţi mai serios. Iată cum se ajunge la
soluţie…”. Şi termină exerciţiul.
Jim se relaxează, încetează să-şi agite picioarele şi începe să-şi noteze
conştiincios soluţia. În acel moment, profesorul şi studentul au intrat în simbioză.
Negîndu-şi propria capacitate de a elabora o soluţie şi manipulînd în secret profesorul
pentru a se ocupa de situaţie, Jim şi-a desconsiderat cele două stări ale eului de Părinte
şi de Adult.
Profesorul, oferind cu bunăvoinţă soluţia, după ce i-a spus lui Jim că “trebuie” să-
şi revadă materia, a intrat în rolul complementar de Adult şi de Părinte. Dacă şi-ar fi
permis să folosească resursele Copilului, ar fi realizat că se simte disconfortabil şi
nesatisfăcut cu schimbul pe care l-a avut cu Jim. Şi-ar fi folosit intuiţia: “Ei, tocmai am
fost păcălit să fac eu toată treaba şi nu-mi place!”. Folosind percepţia din Copil, ar fi
putut găsi o modalitate creativă pentru a uşura sarcina lui Jim şi a celorlalţi studenţi, ca
să găsească soluţia.
Însă el a exclus sentimentul de disconfort din Copil. L-a înlocuit cu sentimentul de
bine pe care îl simte cînd adoptă rolul simbiotic familiar de Părinte şi de Adult.
Şi Jim s-a simţit mai bine cînd s-a destins şi a adoptat rolul familiar de Copil.
Acesta este problema cu simbioza. Odată stabilită, partenerii se simt bine. Fiecare
simte că se află în rolul care se aşteaptă de la el. Dar această stare de bine are un preţ:
fiecare persoană aflată în simbioză, renunţă la o bună parte din resursele adulte.
În relaţiile cotidiene, oamenii intră şi ies din simbioză. Uneori, o relaţie de lungă
durată este simbiotică. Aceasta este situaţia lui Bill şi Betty, un cuplu “tradiţional”. Bill
este genul puternic şi tăcut. Mormăie, cu pipa în gură. Atît la bine cît şi la rău, Bill îşi ţine
sentimentele în spatele unei feţe de granit. El se ocupă de finanţele casei, dîndu-i soţiei
o sumă săptămînală. Cînd trebuie luată o decizie, Bill este cel care o ia şi apoi o anunţă
pe Betty.
Betty consideră că rolul ei este acela de a-i face plăcere soţului. Ea este fericită să
se supună deciziilor lui şi le spune prietenilor: “Îmi place un bărbat puternic pe care să
mă sprijin”. Dacă apare o urgenţă în casă, Betty se pierde, plînge, intră în panică şi îl
aşteaptă pe Bill să se întoarcă şi să rezolve problema.
Unii dintre prietenii lor se întreabă cum poate Bill să suporte neajutorarea lui
Betty. Alţii se minunează cum poate Betty să aibă o relaţie cu Bill, care este atît de
insensibil. Dar, de fapt, căsătoria lor durează de mulţi ani şi pare că va mai rezista mult.
Stabilitatea lor constă în faptul că ei se află în simbioză. Bill joacă rolul de Părinte şi de
Adult, iar Betty pe cel de Copil. În această simbioză, fiecare “are nevoie” de celălalt. Şi,
ca întotdeauna într-o simbioză, stabilitatea se plăteşte cu desconsiderarea parţială a
capacităţilor fiecăruia. În timp, fiecare va acumula resentimente datorate acestei
desconsiderări, ceea ce va duce la o distanţare între ei.
Dacă sînteţi singuri, găsiţi pe cineva cu care să faceţi acest exerciţiu. Dacă
sînteţi într-un grup, aşezaţi-vă cîte doi.
Pentru prima parte a exerciţiului aşezaţi-vă în aşa fel încît să fiţi în contact fizic,
sprijinindu-vă unul pe altul. Puteţi să staţi spate în spate, uşor înclinaţi. Sau cu braţele
întinse, sprijiniţi-vă în palme, cu picioarele mai în spate, în aşa fel încît fiecare să
suporte o parte a greutăţii celuilalt. Odată obţinută această poziţie, de sprijin reciproc,
mentineţi-o un timp. Fiţi atenţi la ceea ce simţiţi şi gîndiţi în timp ce faceţi acest lucru,
dar nu-i spuneţi încă nimic partenerului.
159
Apoi, unul dintre voi va face o mişcare pentru a ieşi din această poziţie de sprijin.
Faceţi această mişcare suficient de amplă, astfel încît să-i daţi celuilalt sentimentul
despre ce s-ar petrece dacă v-aţi desprinde complet. (Nu o faceţi în aşa fel încît celălalt
să cadă). Apoi reveniţi la poziţia de sprijin şi celălalt face mişcarea de retragere.
Înregistraţi ce simţiţi cînd sînteţi în poziţia de sprijin, în timp ce celălalt se îndepărtează.
Pentru cea de-a doua parte a exerciţiului, stabiliţi contactul astfel încît să vă
atingeţi, fiecare suportîndu-şi însă propria greutate. Puteţi să vă atingeţi palmele,
rămînînd în poziţie dreaptă, fără a vă sprijini unul de celălalt. Înregistraţi ce simţiţi. Este
o diferenţă faţă de ce aţi resimţit în prima parte a exerciţiului?
Acum, faceţi în aşa fel încît unul dintre parteneri să rupă contactul. De exemplu,
unul dintre voi, poate coborî mîinile. Înregistraţi ce simţiţi dacă sînteţi cel care rămîne
imobil şi celălalt rupe contactul. În ce fel diferă această experienţă de cea din prima
parte a exerciţiului?
Apoi, cel care a rupt contactul, îl restabileşte. Refaceţi de mai multe ori acest tip
de contact şi de îndepărtare, în timp ce fiecare îşi susţine greutatea.
Refaceţi această secvenţă schimbînd rolurile.
Apoi împărtăşiţi-vă experienţa cu partenerul.
Prima parte a acestui exercițiu are rolul de a vă “face să simtiţi” simbioza. În timp
ce vă sprijiniţi unul pe celălalt, cei mai mulţi dintre voi spun că se simt “bine” sau
“susţinuţi”. Unii spun că le este teamă că celalalt se va îndepărta şi vor cădea. Aproape
toţi oamenii se tem cînd partenerul se îndepărtează, chiar uşor.
Acest lucru ilustrează un alt aspect al simbiozei. În timp ce unul dintre parteneri
simte că celălalt este pe cale să se retragă, caută să se apere contra acestei retrageri.
Credinţa sa este următoarea: “Fără celălalt, nu mă voi putea descurca”. Şi în mod
paradoxal, această credinţă este cea care dă simbiozei aerul de stabilitate.
Amintiţi-vă de Bill şi Betty, bărbatul puternic şi tăcut şi micuţa sa soţie. Imaginaţi-
vă că unele prietene ale lui Betty îi spun despre un grup de femei pe care l-au creat şi o
invită să participe. Încetul cu încetul se va simţi rău în rolul de Copil din relaţia
simbiotică. Îşi va pune întrebări în legătură cu unele dintre deciziile lui Bill. În loc de a-i
face în mod constant plăcere, va începe să-şi facă sieşi plăcere. Va învăţa tehnici pentru
afirmarea de sine, pe care le va aplica progresiv cu Bill. Cum va reacţiona Bill, în opinia
voastră?
Există mari şanse ca el să încerce totul în tentativa de a o menţine pe Betty în
relaţia simbiotică. Fără îndoială, va ignora în mod deliberat sau va ironiza tentativa ei de
afirmare. Poate lua un aer de demnitate ultragiată sau se poate înfuria, dacă ea nu îi
pregăteşte cina sau nu îi va aduce papucii.
El poate reuşi în tentativa sa de a o readuce pe Betty în simbioză. Sau se poate
întîmpla să rămînă singur sau să intre într-un grup sau să facă terapie.
În acest caz, relaţia lor se va schimba şi încet, încet va semăna cu cea ce aţi
observat în cea de a doua parte a exerciţiilor în care aţi păstrat contactul unul cu
celălalt, dar în care ambii aţi rămas independenţi, în loc de a vă sprijini unul pe celălalt.
Unul dintre voi poate rupe contactul, dar amîndoi rămîneţi în picioare. Contactul se poate
stabili sau se poate rupe, după voie şi cu toate acestea nimeni nu cade.
Nu există nici o garanţie că te vei simţi mai confortabil în această poziţie de
independenţă, decît în cea de sprijin reciproc. De fapt mulţi oameni spun că se simt mai
puţin bine în cea de-a doua parte a exerciţiului. Sînt conştienţi că au mai multe opţiuni –
mişcare, ruperea sau stabilirea contactului – decît înainte, cînd se sprijineau unul pe
160
celălalt. Este ceea ce se întîmplă cînd două persoane ies dintr-o relaţie simbiotică.
Posedă mai multe opţiuni, mai multă supleţe, lucrurile sînt mai puţin previzibile dar nu
au nici o garanţie că se vor simţi mai bine la început.
Un exemplu referitor la simbioza sănătoasă este cel dintre copil şi părinţii săi. La
naştere, bebeluşul este doar Copil. El nu are încă capacitatea de a rezolva probleme şi
nici de a se proteja. Aceste funcţiuni trebuie îndeplinite de către părinţi, care îşi
utilizează Părintele şi Adultul într-o manieră adecvată. Stan Woollams şi Kristy Huige au
propus termenul de dependenţă normală, pentru a descrie simbioza sănătoasă părinte-
copil2.
În simbioza sănătoasă, partenerii nu-şi desconsideră niciuna dintre stările eului.
Bebeluşul nu are încă un Părinte şi un Adult operaţional, aşa că acestea nu pot fi
desconsiderate. Însă părinţii au un Copil şi pentru a evita să intre într-o simbioză
nesănătoasă trebuie să-şi asculte nevoile Copilului lor şi să găsească metode pentru a-şi
satisface aceste nevoi, chiar dacă sînt ocupaţi cu îngrijirea copilului.
Simbioză şi script
Deci, în relaţia parentală ideală, cel care se ocupă de copil îşi va folosi resursele
Părintelui şi Adultului său, într-o manieră adecvată, fără a-şi ignora propriul Copil. Pe
161
măsură ce copilul creşte, părinţii îi dau ceea ce are nevoie, în fiecare stadiu al dezvoltării
sale. În fiecare etapă, copilul îşi îmbogăţeşte resursele personale şi are nevoie din ce în
ce mai mică de părinţii săi. În situaţia ideală, părinţii îşi încurajează copilul pentru
separaţia normală, continuînd să-l sprijine în domeniile în care acesta are încă nevoie.
În cursul acestui proces ideal, simbioza intensă de la început, dintre copil şi mama
sa, se rupe progresiv3. Acest lucru duce la faptul că odată copilul devenit adult, cele
două părţi se află în relaţie nesimbiotică. Fiecare este capabil să se menţină
independent, să stabilească sau să rupă contactul după voie.
Problema este însă că nu există părinţi ideali. Chiar dacă mama şi tata îşi fac bine
treaba de părinţi, nici un copil, pe parcursul procesului său de dezvoltare, nu are toate
nevoile îndeplinite.
Acest fapt relevă funcţia pe care o are simbioza în script în viaţa adultă. Fiecare
simbioză este o tentativă pentru a satisface nevoile care nu au fost satisfăcute în
copilărie.
Aşa cum se întîmplă întotdeauna cu comportamentele din script, persoana aflată
în simbioză foloseşte strategii depăşite, în tentativa de a-şi satisface nevoile. Aceste
strategii reprezintă tot ceea ce a găsit mai bun această persoană în copilărie, dar acum
acestea nu mai sînt adaptate vieţii de adult. În simbioză, persoana îşi desconsideră
opţiunile adulte şi face acest lucru în mod inconştient.
De fiecare dată cînd intrăm în simbioză, retrăim involuntar vechile situaţii din
copilărie în care nu ne-au fost satisfăcute nevoile. Reinstaurăm relaţia din trecut cu unul
dintre părinţii noştri sau cu o altă figură parentală şi reproducem această situaţie în
încercarea de a-l manipula pe celălalt pentru a ne satisface nevoia rămasă neîndeplinită.
Puteţi gîndi: “Bine, dacă simbioza reproduce vechile situaţii din copilărie, înţeleg
de ce oamenii ocupă poziţia de Copil în simbioză. Dar de ce ar alege poziţia de Părinte?”.
Deoarece unii copii iau foarte devreme decizia următoare: “Rolul de părinte în
această familie este inexistent, aşa că cel mai bun lucru ar fi să preiau eu acest rol”.
Poate că mamei, din Copil, îi este frică să stabilească limite clare pentru copii săi. În
schimb i-a şantajat spunîndu-le: “Dacă faci asta, mă vei răni” sau “Uite! L-ai înfuriat pe
tata!”. Acestor copii li s-a cerut să-şi asume responsabilitatea sentimentelor şi stării de
bine a părinţilor. Ei pot decide că sarcina lor este de a avea grijă de părinţi, devenind
astfel ei înşişi nişte mici părinţi. În viaţa adultă, pot relua această poziţie într-o relaţie
simbiotică.
Alţi copii, care îşi percep părinţii ca fiind abuzivi sau opresivi, vor adopta poziţia
existenţială “Eu sînt OK, tu nu eşti OK“, imaginîndu-şi că îşi vor putea pune la punct
părinţii din poziţia de Părinte. Acest lucru va fi reluat în relaţiile simbiotice din viaţa
adultă.
Invitaţii simbiotice
Cînd oamenii se întîlnesc, emit semnale unii altora, referitoare la poziţia pe care
vor să o ocupe. Aceste invitaţii simbiotice sînt deseori exprimate nonverbal, prin apariţia
unuia dintre cele patru comportamente pasive.
În exemplul de la începutul acestui capitol, Jim a emis invitaţia la simbioză
rămînînd aşezat în tăcere şi apoi agitîndu-se. I-a trimis profesorului mesajul ascuns:
162
“Am nevoie ca tu să gîndeşti pentru mine şi să-mi spui cum stau lucrurile”. L-a invitat pe
profesor în mod simbiotic să preia poziţia de Părinte şi de Adult, el ocupînd poziţia de
Copil.
Continuînd şi terminînd exerciţiul, profesorul a consimţit la nivel psihologic: “Da,
ai dreptate. Ai nevoie de mine să gîndesc în locul său şi să-ţi spun cum stau lucrurile”.
Facînd acest lucru, el a acceptat invitaţia simbiotică a lui Jim.
Uneori, invitaţia simbiotică, poate fi verbalizată. În acest caz, o persoană
manipulează pentru a obţine ceea ce doreşte, în loc să ceară direct. Acest lucru se face
în mod subtil. De exemplu, într-un grup de terapie, cineva poate privi în jos, cu un aer
abătut şi poate spune: “Am nevoie de o îmbrăţişare”. Pentru ceilalţi membri ai grupului
este tentant să-i ofere îmbrăţişarea pe care acesta a cerut-o. Dar, dacă o fac, acceptă o
invitaţie simbiotică. Dacă ar fi cerut îmbrăţişarea într-o manieră nonsimbiotică, ar fi
trebuit să se uite la o anumită persoană şi să spună: “Vrei să mă îmbrăţişezi?”.
Simbioza competitivă
Dar ce se întîmplă dacă două persoane se întîlnesc şi ambele vor să ocupe aceeaşi
poziţie simbiotică? Dacă ambii vor să fie Părinte sau Copil?
Cînd se întîmplă acest lucru, partenerii vor intra în “rivalitate”, în speranţa că vor
ocupa poziţia lor favorită în simbioză. De exemplu, aţi auzit acest gen de replici într-un
restaurant, în timp ce două persoane se pregătesc să achite nota de plată:
“Ţine-ţi banii, plătesc eu!”
“Nu, nu, nici nu poate fi vorba, eu plătesc!”
“Insist. Nu mai spune nici o vorbă!”.
Aceste tranzacţii au loc un timp, fiecare escaladînd în insistenţa de a plăti. Fiecare
caută să fie Părintele celuilalt. Se află într-o simbioză competitivă, luptîndu-se pentru
poziţia de Părinte.
Prin natura sa, simbioza competitivă este instabilă. Schimburile de acest tip nu
durează mult şi se termină în două moduri posibile. Partenerii se pot despărţi furioşi,
trîntind uşile. Sau unul cedează, lăsîndu-i celuilalt poziţia simbiotică dorită şi ocupînd
atunci poziţia complementară în simbioză.
De exemplu, discuţia din restaurant se poate termina astfel: unul îi spune
celuilalt: “Bine, dacă insişti …”. Şi îşi aranjează portofelul cu o strîngere de inimă. A
cedat şi a ocupat poziţia de Copil, lăsîndu-l pe celălalt să se ocupe de el.
163
Simbioza de ordinul doi
În anumite relaţii simbiotice, sub prima simbioză exist[ şi o a doua, aşa cum
apare în Figura 20.2.
Această simbioză se numeşte simbioza de ordinul II, deoarece se produce în
structura de ordinul II a stării eului de Copil.
Relaţiile în cupluri, cum ar fi cel dintre Bill şi Betty, implică deseori simbioza de
ordinul II. La prima vedere, pare evident că Bill ocupă poziţia Părinte–Adult, în simbioza
lor, în timp ce Betty ocupă poziţia de Copil. El se ocupă de problemele practice, ea se
supune şi exprimă sentimentele. La nivelul simbiozei de ordinul I, aşa stau lucrurile. Bill
reproduce decizia precoce: “Singura modalitate de a face faţă situaţiei este de a mă
ocupa de toţi, inclusiv de mine“. Decizia lui Betty a fost: “Misiunea mea în viaţă este
aceea de a face plăcere celorlalţi, mai ales bărbaţilor şi de a nu gîndi”. Simbioza de
ordinul I reprezintă eforturile lor comune pentru a-şi satisface nevoile prin intermediul
acestor decizii din script.
Totuşi, Bill are şi o altă nevoie mai îndepărtată de nivelul conştiinţei clare, decît
nevoia de a se ocupa de toţi şi de a controla, care provine dintr-un stadiu mai precoce
ale dezvoltării sale. Este nevoia de strocke-uri fizice şi de confort. Acesta este conţinutul
lui C1 al lui Bill, Copilul precoce din Copil.
Problema pentru Bill este că, luînd mai tîrziu decizia din script, a exclus aceste
nevoi ale Copilului mai mic. Cum şi le poate satisface acum? Alegînd-o pe Betty, ca
parteneră de simbioză, el a ales pe cineva care va ocupa rolul complementar în simbioza
de ordinul II.
Mama lui Betty, ca şi Betty, s-a căsătorit cu un bărbat puternic şi tăcut, care nu
oferea stroke-uri fizice. Cînd Betty era mică, tatăl său era deseori absent, prefera să-şi
petreacă timpul la serviciu sau bînd cu prietenii. Mama nu avea un alt adult în casă care
să îi satisfacă nevoile fizice de afecţiune şi care să se ocupe de propriul Copil precoce.
Cu percepţia ascuţită a micuţilor, Betty a decis nonverbal: “Pentru a o păstra pe
mama aproape de mine şi în formă, trebuie să mă ocup eu de ea”. Folosindu-şi propriul
Părinte şi Adult, rudimentare, P1 şi A1, ea s-a ocupat de Copilul Somatic al mamei sale.
Iar acum, în simbioza adultă, reproduce această schemă cu Bill.
O astfel de simbioză este foarte greu de întrerupt. Amintiţi-vă că stroke-urile sînt
necesare pentru supravieţuirea copiilor mici. Dacă Betty vrea să rupă simbioza, Bill, în
Copilul Somatic, resimte o panică mortală. Credinţa sa din Copil este că dacă va pierde
unica sa sursă de stroke-uri fizice, acest lucru înseamnă moartea.
Tot la nivelul Copilului precoce, Betty poate percepe ruperea simbiozei ca pe
pierderea mamei. Pentru micul copil, acesta semnifică deasemenea moartea.
Probabil că nici Bill, nici Betty nu vor permite să iasă la lumină teroarea Copilului
precoce. Vor găsi raţionalizări pentru a justifica continuarea relaţiei lor simbiotice. Dacă
vor într-adevăr să renunţe la vechea lor relaţie, vor trebui să-şi analizeze scriptul şi să
apeleze la un terapeut.
164
165
Partea a VI-a
JUSTIFICAREA CREDINȚELOR SCRIPTULUI
Sentimente parazite și jocuri
Capitolul 21
SENTIMENTE PARAZITE ŞI TIMBRE
Păstraţi în memorie sentimentul pe care l-aţi notat. De câte ori oamenii fac acest
exerciţiu, emoţiile pe care le evocă la sfârşit au toate caracteristicile pe care le vom
enumera mai jos. Verificaţi dacă se aplică şi pentru emoţia notată de voi.
1. Oameni diferiţi raportează sentimente diferite. Dacă sunteţi într-un grup, faceţi
un tur şi întrebaţi pe fiecare ce emoţie a simţit la sfârşitul scenei. Cineva să noteze, pe
parcurs, ce vorbeşte fiecare persoană.
166
Scena a fost identică pentru toţi. Dar observaţi că oamenii descriu o gamă largă
de emoţii. Iată o listă tipică: „Furie împotriva mea, panică, jenă, furie împotriva casierei,
rău, gol...” Cu cât grupul este mai mare, cu atât paleta sentimentelor evocate este mai
largă.
Dacă sunteţi singur, puteţi întreba câţiva prieteni, care vor să-şi imagineze
această scenă şi să raporteze sentimentul pe care îl au la sfârşit.
3. Acest sentiment îl aveţi prin model sau a fost încurajat în familia voastră, în
timp ce alte sentimente nu au fost încurajate sau au fost interzise. De exemplu, dacă aţi
notat „furia împotriva altuia”, este posibil ca acest sentiment să fi fost exprimat frecvent
de către părinţii voştri sau de către alţi membri ai familiei, când eraţi mici. Şi când voi îl
exprimaţi la rândul vostru, primiţi un anumit semn de recunoaştere, făcând asta.
În schimb, în familia voastră, era o altă gamă de sentimente care nu erau
exprimate decât rar sau niciodată. În exemplul nostru, familia voastră acceptă furia, însă
nu şi tristeţea sau frica sau bucuria. Dacă exprimați unul sau altul dintre aceste
sentimente, fie eraţi aspru certaţi, fie - ceea ce este şi mai rău pentru un copil - eraţi
ignorat.
167
Definim parazitarea ca un ansamblu de comportamente din script, adoptate
inconştient, pentru a manipula mediul şi care determină persoana să resimtă un
sentiment parazit.
Cu alte cuvinte, parazitarea este un proces în care persoana face în aşa fel încât
să simtă un sentiment parazit, fără a fi conştientă de acest lucru.
De exemplu, în scena noastră imaginară, când am plecat fără bani, am făcut în
aşa fel încât să simt sentimentul dezagreabil. Aş fi putut să mă asigur că am luat banii,
dar nu am făcut-o. Dacă m-aţi fi întrebat de ce, v-aş fi răspuns: „Nu m-am gândit la
asta”.
Consecinţele evenimentelor create sunt considerate ca o „justificare” pentru
apariţia sentimentului parazit. Presupuneţi că în momentul în care mă aflu la casă,
simţindu-mă furios pe casieră, m-aţi întreba: „Cum se face că eşti furios pe ea?”, aş
răspunde: „Ei bine, nu pot să-mi iau cumpărăturile, e simplu, nu?”
A fi furios pe ceilalţi este sentimentul meu parazit favorit în situaţiile de stres. Alte
cinci persoane, în aceeaşi situaţie, pot simţi alte cinci feluri de sentimente dezagreabile
şi probabil vor gândi, ca şi mine, că sentimentul lor parazit preferat este cel „normal” în
astfel de circumstanţe.
Oamenii au întotdeauna nevoie sa paraziteze pentru a exprima un sentiment
parazit? Nu. Putem trăi un sentiment parazit ca reacţie la situaţiile stresante
independente, pe care nu le-am creat noi. Imaginaţi-vă, de exemplu, că sunteţi într-o
călătorie, la bordul unui avion, tren sau autobuz şi că trebuie să ajungeţi la o oră fixă.
Datorită unor probleme mecanice, întârziaţi. Cum vă simţiţi, uitându-vă la ceas? Există
posibilitatea să vă înfuriaţi împotriva companiei de transport sau să fiţi panicat sau să vă
fie rău, etc.?
168
sentimente, pentru a reacţiona la situaţiile stresante. Va resimţi tristeţea, veselia,
agresivitatea, confuzia, golul. Să presupunem că agresivitatea este cea care îi procură
cea mai bună reacţie din partea mamei. Acum, când durul cartierului îl urmăreşte, el
ripostează (şi pierde, deoarece durul e mai mare ca el). Cu toate că suferă din cauza
rănilor, cel puţin primeşte aprobarea mamei: „Aşa e bine. Băieţii mari nu plâng.”
A descoperit un sentiment cu care „obţine rezultatele” dorite: recunoaşterea
părinţilor săi. Pentru a obţine stroke-urile dorite, trebuie să fie agresiv. Bineînţeles, îşi
procură aceste stroke-uri cu preţul rănilor. Această secvenţă se va repeta pe măsura ce
băiatul va creşte. Cu fiecare repetare, ajunge la o concluzie despre sentimente şi
rezultatele lor: „Cu excepţia agresivităţii, nici un alt sentiment nu-mi e de folos aici. De
fapt, dacă arăt alt sentiment, îşi va retrage protecţia şi acest lucru este periculos. Aşa că
mai bine să nu simt nici un alt sentiment, cu excepţia agresivităţii.”
Aşa că, de câte ori începe să se simtă speriat sau trist, îşi ascunde aceste
sentimente chiar şi faţă de el însuşi. Schimbă imediat aceste sentimente şi devine
agresiv.
Instituirea parazitării
169
O explicaţie obişnuită ar fi: „Am plecat fără cumpărături, aşa că am fost furios”, dar
folosind cunoştinţele despre parazitare, am putea spune contrariul: „Voiam să-mi justific
sentimentul de furie, astfel încât am făcut în aşa fel încât să plec fără proviziile de care
aveam nevoie.”
170
Denumirea sentimentelor parazite şi autentice
furia
tristeţea
frica
bucuria.
La acestea se pot adăuga numeroase senzaţii fizice pe care le poate simţi un copil,
cum ar fi: relaxare, foame, saţietate, oboseală, excitaţie, dezgust, somn, etc.
În contrast cu această listă scurtă pentru sentimentele autentice, pot fi umplute
pagini întregi cu numele pe care oamenii le dau sentimentelor parazite. Cum e pentru
tine?
Puteţi începe cu sentimentele neautentice, pe care le numim în general „emoţii”:
jenă, gelozie, depresie, culpabilitate, etc. Apoi, adăugaţi termeni mai vagi, care exprimă
cum se simt oamenii, când sunt în script: pierduţi, încolţiţi, prinşi în capcană, fără
putere, disperaţi, etc. Unele denumiri se referă mai mult la gânduri, decât la sentimente:
perturbat, gol, intrigat etc.
Nu toate sentimentele parazite vor fi catalogate ca „rele”, de către oamenii care le
simt. Amintiţi-vă exemplul fetiţei care a învăţat să fie dulce şi veselă, chiar când era
furioasă. Ca adult, are reputaţia de a fi „o rază de soare”. Poate obţine nenumărate
stroke-uri pentru veselia sa parazită, ca atunci când era copil. Alte sentimente parazite,
care pot fi resimţite ca „bune”, sunt acelea de a te simţi ireproşabil, triumfător, agresiv
sau euforic. Cu toate acestea, nici unul dintre aceste sentimente nu este autentic. Toate
au fost învăţate în copilărie şi servesc, în viaţa adultă, manipulării mediului, pentru a
obţine suport.
O altă complicaţie apare atunci când vrei să denumeşti sentimentele: numele pe
care le dăm sentimentelor autentice le dăm şi sentimentelor parazite. Resimţiţi o furie
autentică şi una parazită, o tristeţe autentică şi una parazită, etc. În copilărie, aş fi putut
învăţa să ascund furia sub confuzie, în timp ce tu ai învăţat să o disimulezi cu tristeţea.
Sentimentul tău parazit poartă numele unui sentiment autentic, dar nu şi al meu. Totuşi,
atât tristeţea ta, cât şi confuzia mea sunt sentimente parazite.
171
Când simt frică autentică şi o exprim, pot rezolva o problemă, care cred că va
apărea în viitor. Să presupunem că traversez o stradă, după ce am verificat dacă e
liberă. Brusc, apare o maşină de pe o stradă laterală, în viteză, care se îndreaptă către
mine. Frica mă face să sar în lături. Am evitat astfel un eveniment viitor, acela de a fi
lovit de maşină.
Furia autentică rezolvă problemele în prezent. Mă aflu într-un magazin, la coadă,
aşteptând să fiu servit. O femeie încearcă să treacă în faţa mea, lovindu-mă cu cotul.
Exprimându-mi furia, reacţionez adecvat, ca să am grijă de mine în prezent. O împing cu
forţă egală şi mârâi: „Eram înaintea ta. Treci la rând, te rog.”
Când simt o tristeţe autentică, îmi dau posibilitatea de a vindeca un eveniment
dureros care s-a produs în trecut. Poate că este vorba despre pierderea cuiva sau a
ceva, ce nu voi mai regăsi niciodată. Permiţându-mi să fiu trist în mod deschis, să plâng
şi să vorbesc despre această pierdere, mă eliberez de durerea din trecut. Închid situaţia
şi îmi iau la revedere. Apoi sunt gata să mă întorc spre tot ceea ce prezentul şi viitorul
îmi oferă.
George Thomson nu evocă funcţia bucuriei. Noi spunem că bucuria autentică
indică: „Nu e nevoie de schimbare.” În acest sens, bucuria are o calitate atemporală:
„Este OK ca ceea ce s-a petrecut în trecut să continue şi acum şi în viitor.” O bucurie
autentică se exprimă prin faptul că ne simţim relaxaţi, bine, suntem sătui şi putem să
adormim.
În contrast cu funcţia rezolutivă a sentimentelor autentice, sentimentele parazite
nu permit niciodată ca o situaţie să se închidă. Puteţi verifica acest lucru pornind de la
multiplele exemple date în acest capitol.
Când m-am înfuriat pe casieră, nu mi-am dat posibilitatea de a mă duce cu
cumpărăturile acasă, în viitor. Nici în prezent nu am obţinut un rezultat. Şi nici nu am
rezolvat problemele din trecut. De fiecare dată când simţiţi frica, furia sau tristeţea, făra
a vă afla într-un context adecvat, ştiţi că simţiţi un sentiment parazit. Unele persoane,
de exemplu, traversează viaţa fiind furioşi în legătură cu lucruri care s-au petrecut în
trecut. Dar trecutul nu poate fi schimbat. În consecinţă, acestă furie este un mijloc steril
pentru rezolvarea acestor probleme şi este, deci, un sentiment parazit.
172
Parazitare
173
care celălalt este pe punctul de a se retrage. Şi decât să-şi vadă sursa de stroke-uri
retrăgându-se, preferă să ia iniţiativa.
Acest lucru duce deseori la transformarea parazitării în joc. Vom vedea mai târziu,
în capitolul despre jocuri, cum se întâmplă acest lucru.
Timbre
Când simt un sentiment parazit, pot face două lucruri. Îl pot exprima aici şi acum,
sau îl pot depozita pentru a-mi servi mai târziu. Făcând asta, se spune că am colecţionat
un timbru5.
Săptămâna trecută, aţi avut o ocazie în care aţi simţit un sentiment parazit pe
care l-aţi neglijat, în loc să îl exprimaţi pe loc? Dacă da, aţi colecţionat un timbru. Care
era numele sentimentului parazit scris pe acest timbru? Era un timbru de gelozie, triumf,
furie, iritare, posomorâre, neajutorare...?
Cât de mare este colecţia voastră cu acest sentiment?
Cât timp vreţi să continuaţi?
Când vă veţi lichida colecţia, o veţi face în schimbul a ce?
174
Timbre şi script
Acum, cunoscând rolul timbrelor în script, treceţi în revistă atât colecţia voastră
personală, cât şi beneficiile vizate. Doriţi să mai faceţi asta?
Dacă nu, puteţi să vă abandonaţi colecţia. Dar înainte de a vă decide, fiţi sigur că
vreţi realmente să abandonaţi beneficiile acestei colecţii. Trebuie să vă fie clar că dacă
renunţaţi la colecţie, renunţaţi şi la beneficii.
După ce v-aţi gândit, încă vreţi să renunţaţi la colecţie?
Dacă răspunsul este „da”, alegeţi o modalitate de a vă debarasa definitiv de
timbre. Unii le aruncă în foc, alţii le aruncă la toaletă. Alţii le aruncă într-un râu rapid şi
le privesc cum sunt purtate spre mare. Alegeţi-vă o cale. Dar oricare ar fi aceea, trebuie
să vă fie imposibil să le recuperaţi.
Odată decisă modalitatea, instalaţi-vă comod şi închideţi ochii. Imaginaţi-vă cu
colecţia de timbre în mână. Vedeţi câte carnete sau câţi saci aveţi. Notaţi-le culorile.
Citiţi numele sentimentului parazit notat dedesubt. Dacă sunt timbre contra unei
persoane sau unui grup anume, vedeţi şi numele lor scris pe timbru.
Sunteţi gata să le lăsaţi să se ducă? Atunci faceţi-o, în modul pe care l-aţi ales.
Puneţi-le pe foc sau aruncaţi-le în râu. Sau aruncaţi-le la toaletă şi trageţi apa de mai
multe ori, ca să fiţi siguri că s-au dus. Dacă le aruncaţi într-un râu, urmăriţi-le până când
au dispărut.
În imaginaţie, priviţi-vă mîinile şi verificaţi dacă nu mai aveţi nici un timbru.
Acum vizualizaţi că vă întoarceţi şi deschideţi ochii. Vedeţi pe cineva sau ceva
foarte drăguţ, ce nu aţi văzut până acum. Spuneţi „bună” acelei persoane sau acelui
lucru agreabil. De la aceştia veţi obţine stroke-urile bune, ceea ce înseamnă că nu mai
aveţi nevoie de timbre pentru viitor.
175
Primiţi aceste stroke-uri, simţiţi eliberarea de a nu mai căra această colecţie. Apoi
părăsiţi-vă exerciţiul.
176
Capitolul 22
CIRCUITUL SENTIMENTELOR PARAZITE
Circuitul sentimentelor parazite explică natura scriptului şi arată cum pot oamenii
să-şi conserve scriptul toată viaţa. A fost elaborat de Richard Erskine şi Marilyn
Zalcman1.
În acest capitol, reprezentarea circuitului sentimentelor parazite, cât şi explicaţia
efectivă a semnificaţiei diagramei au fost extrase direct din articolul lui Erskine si
Zalcman, „Circuitul sentimentelor parazite: model pentru analiza parazitării”, articol cu
care au câştigat premiul Eric Berne în 1982. În ceea ce priveşte ilustrarea cazurilor şi
explicaţiile, acestea aparţin autorilor.
Circuitul sentimentelor parazite se defineşte ca un ansamblu distorsionat de
sentimente, gânduri şi acţiuni care se autoîntăresc, menţinute de individ sub influenţa
scriptului. Este compus din trei elemente legate între ele şi dependente unul de altul:
credinţele şi sentimentele scriptului, manifestările parazitării şi amintirile care întăresc
credinţele scriptului. Apar prezentate sub forma unei diagrame în Figura 22.1.
Când sunt în script, voi reproduce credinţe perimate despre mine, despre alții şi
despre calitatea vieţii. Erskine şi Zalcman sugerează că deciziile scriptului sunt adoptate
în copilărie pentru a „da o explicaţie” sentimentelor neterminate (nesatisfăcute). În viaţa
de adult, sub stres, pot reproduce această strategie din copilărie. Pentru a mă apăra de
retrăirea unui sentiment, „îl explic” prin readucerea concluziilor din copilărie, pe care le
trăiesc ca şi cum ar fi adevărate în prezent. Acestea constituie credinţele scriptului meu.
177
Erskine şi Zalcman descriu credinţele şi sentimentele scriptului împreună, ca
reprezentând o dublă contaminare a Adultului. Dacă vreţi să revedeţi noţiunea,
întoarceţi-vă la Capitolul 6.
Credinţele scriptului sunt divizate în două categorii: credinţe fundamentale şi
credinţe secundare.
Credinţele fundamentale
Acestea sunt cele mai precoce şi fundamentale decizii din script pe care le ia
copilul. Pentru fiecare copil, există momente când exprimarea necenzurată a
sentimentelor nu îi aduce satisfacerea nevoilor sale. Am văzut, în capitolul precedent,
cum copilul testează atunci o gamă largă de sentimente substitutive până când
descoperă care „dă rezultate”, în termenii atenţiei parentale. Aceste sentimente
substitutive sunt adoptate ca sentimente parazite, iar sentimentul originar necenzurat
este reprimat.
Deoarece nu a primit răspuns la sentimentul original, experienţa emoţională a
copilului a rămas neterminată. În încercarea de a găsi un sens acestui lucru, copilul
ajunge la unele concluzii despre sine, despre alţii şi despre lume. Acestea sunt credinţele
fundamentale ale scriptului şi se bazează pe o formă de gândire concretă şi magică,
tipică copiilor mici.
Să luăm exemplul unui client, pe care îl vom numi David. El se apropie de 30 de
ani şi până acum a avut mai multe relaţii. De fiecare dată, aceste femei l-au părăsit
după un an. El însuşi recunoaşte că a avut un rol în aceste despărţiri, iscând scene, fiind
gelos şi având un comportament agresiv. Acum, David se află într-o relaţie cu o femeie
pe care o iubeşte şi o apreciază. I-a fost teamă să nu se rupă această relaţie, ca şi
celelalte. Deşi era conştient de propria agresivitate şi gelozie, nu se simţea capabil să se
controleze când începea să simtă aceste emoţii. Recent, a lovit-o pe prietena sa, iar ea l-
a ameninţat că îl părăseşte. În acest punct, a venit în terapie.
Analiza circuitului sentimentelor parazite ne duce direct înapoi la copilăria lui
David. În primele luni de viaţă, David se bucura de apropierea fizică intimă care există
între un bebeluş şi mama sa. Dar când David s-a făcut puţin mai mare, chiar după prima
sa aniversare, mama a început să simtă că David nu mai era ghemotocul drăgălaş care
era când era mai mic. Acum se mişca mai uşor şi deseori se murdărea. Saliva şi, când
făcea în pantaloni, mirosea. Deşi nu era conştientă, mama reacţiona respingându-l fizic
pe David.
Cu claritatea acută a copiilor, David a sesizat semnalele de respingere ale mamei
sale. S-a simţit şocat şi dezorientat: ce e în neregulă cu lumea? Şi, ceea ce ar fi fost şi
mai rău, mama o să-l lase singur? În faţa acestei posibilităţi, David a simţit o durere şi o
teamă teribile. Şi de câte ori îi cerea mamei protecţie, ea îl respingea din nou.
Exprimându-şi frica sau suferinţa, David nu îşi satisfăcea nevoile.
Nefiind capabil să înţeleagă motivele pentru care mama sa se retrăgea, David „a
dat sens” sentimentelor sale nesatisfăcute, trăgând concluzia: „Sunt de neiubit. Ceva
este în neregulă cu mine.” Astfel şi-a format credinţele fundamentale din script despre
sine.
De asemenea, a mai adoptat şi o altă credinţă fundamentală: „Alţi oameni (mai
ales femeile importante) mă resping. Lumea este înfricoşătoare, imprevizibilă, un loc în
care eşti singur.”
178
Ajungând la concluzia că exprimarea furiei şi a durerii nu îi îndeplinea nevoile,
David a renunţat după o vreme şi a adoptat o strategie secundară, mai bună. A
descoperit că dacă îşi exprima furia, cel puţin primea ceva atenţie de la mama sa.
Făcând istericale sau smiorcăindu-se, obţinea cel puţin faptul că ea striga sau se
încrunta. Cu toate că această atenţie negativă era dureroasă, era mai bine decât nimic.
David a decis: „Cea mai bună cale pentru mine, ca să-mi satisfac nevoile, este de a-mi
manifesta furia.” A învăţat să-şi acopere sentimentele autentice de frică şi durere cu
furia neautentică şi făcând asta, a turnat temelia manifestărilor parazitării.
Credinţele secundare
David este acum adult. În momente de stres, poate intra în script. Aşa cum am
văzut, acest lucru este posibil dacă situaţia aici şi acum seamănă oarecum cu o situaţie
stresantă din copilărie – dacă există un elastic.
În astfel de momente, David retrăieşte sentimentele şi credinţele din prima sa
copilărie. Să presupunem că îşi percepe prietena ca „îndepărtându-l”. Inconştient,
răspunde cum îi răspundea mamei, care îl împingea, în copilărie. Sub nivelul
conştientizării, începe să simtă frica şi durerea.
Făcând asta, reproduce credinţele scriptului. „Explică” respingerea pe care a
perceput-o, spunându-şi interior, fără a o conştientiza: „Sunt de neiubit, pentru că ceva
fundamental este în neregulă cu mine. Această femeie importantă vrea să mă respingă
total. Dacă o face, voi rămâne singur.”
De fiecare dată când David face astfel de afirmaţii, îşi „justifică” sentimentele de
frică şi durere: şi de fiecare dată când retrăieşte aceste sentimente, restabileşte
credinţele scriptului pentru a-şi „explica” cum se simte. În acest fel, credinţele şi
sentimentele scriptului sunt reutilizate. Aceasta este ilustrată prin săgeţile întrerupte în
Figura 22.1. Erskine şi Zalcman subliniază că acest proces este intrapsihic – adică are
loc în capul persoanei. Deoarece David are deja o „explicaţie” din script despre ceea ce a
perceput ca respingere, nu permite credinţelor scriptului să fie reactualizate în funcţie de
179
realitatea de aici şi acum. Din contră: de fiecare dată când repetă procesul, îşi întăreşte
percepţia că realitatea a „confirmat” credinţele scriptului.
Manifestările parazitării
Comportamente observabile
180
un timp, muşchii umerilor devin tensionaţi în încercarea de a opri ridicarea braţelor. Cu
toate că acest lucru este disconfortabil, nu este nici pe departe atât de rău cât ar fi să-şi
ridice braţele şi să facă faţă aparentei respingeri a mamei. Apoi îşi reprimă atât nevoia
originală, cât şi tensiunea musculară de la nivelul umerilor. Ca adult, este posibil să
simtă dureri la nivelul umerilor, gâtului şi părţii superioare a spatelui. Aşa simte şi David
din exemplul nostru.
Oamenii au tot felul de tensiuni, disconfort, indispoziţii, care sunt răspunsuri la
credinţele scriptului. Pot să nu fie observabile în comportament, dar pot fi raportate de
către persoană. Uneori tensiunea musculară poate fi atât de puternic reprimată, că
persoana nu o conştientizează decât în timpul unui masaj.
Fantezii
181
Am văzut, de asemenea, că o persoană poate construi fantezii care se potrivesc
cu credinţele scriptului. Amintirea acestor fantezii poate servi ca amintiri care întăresc
convingerile scriptului, la fel de eficient ca şi amintirea evenimentelor reale. De fiecare
dată când David îşi produce imaginile mentale despre oamenii care vorbesc pe la spate
despre „ce este în neregulă cu el”, îşi adaugă în stoc o altă amintire care întăreşte
convingerile scriptului.
Vedem încă o dată cum parazitarea se autoîntăreşte. Amintirile acestea servesc ca
feedback pentru credinţele scriptului. Acest lucru apare în Figura 22.1, marcat cu
săgeata continuă.
De fiecare dată când amintirile sunt readuse, persoana reproduce o credinţă a
scriptului, care, la rândul ei, este întărită de amintire. Reproducând credinţa scriptului,
sentimentul reprimat este stimulat, iar procesul „reciclării” intrapsihice este pus din nou
în mişcare. Persoana intră în parazitare. Acest lucru poate include comportamente
observabile, experienţe interne, fantezii sau o combinaţie între acestea trei. La rândul
său, rezultatul parazitării permite persoanei să colecţioneze mai multe amintiri care
întăresc credinţele scriptului, cu timbrele emoţionale care le însoţesc.
Luaţi o foaie mare de hârtie şi desenaţi o replică a Figurii 22.1. Lăsaţi spaţiu
suficient sub fiecare subtitlu al celor trei coloane. Pe această diagramă puteţi completa
conţinutul propriului circuit de sentimente parazite2.
Dacă vreţi să faceţi exerciţiul, gândiţi-vă la o situaţie recentă, care a fost
nesatisfăcătoare sau dureroasă pentru voi şi din care aţi ieşit simţindu-vă rău. Nu este
nevoie să retrăiţi acum acest sentiment, dacă nu doriţi. Imaginaţi-vă din nou în acea
situaţie şi notaţi detaliile sistemului parazitării. Lucraţi repede şi intuitiv.
Pentru a identifica credinţele scriptului, o cale bună este aceea de a vă întreba:
„În această situaţie, ce îmi spuneam în cap despre mine? Despre ceilalţi? Despre
calitatea vieţii şi despre lume, în general?
Cum identificaţi „sentimentele reprimate în momentul deciziei scriptului”? Datorită
faptului că aceste sentimente sunt reprimate în timp ce simţiţi sentimentul parazit,
puteţi să nu fiţi pe deplin conştienţi de acestea, în timpul scenei pe care o analizaţi. Cu
toate acestea, există câteva indicii pe care le puteţi folosi. Uneori, puteţi simţi un uşor
flash al unui sentiment autentic, înainte de a intra în sentimentul parazit. De exemplu,
dacă sentimentul parazit din scenă a fost iritarea, aţi fi putut să vă simţiţi speriat un
scurt moment înainte. O altă cale este de a vă întreba: „Dacă aş fi un copil care nu ar
avea conceptul de cenzură a sentimentelor, cum m-aş simţi într-o astfel de situaţie? Aş
simţi furie? Tristeţe dezolantă? Teroare? Extaz?” Dacă nu sunteţi sigur, ghiciţi. Ca
verificare finală, puteţi revedea capitolul precedent „Sentimente parazite şi autentice şi
rezolvarea problemelor”. Ce sentiment autentic ar fi potrivit pentru a încheia această
situaţie în cazul vostru?
Acum treceţi la coloana manifestărilor parazitării. Pentru a înşira comportamentele
voastre observabile, imaginaţi-vă că vă priviţi pe o casetă video. Notaţi cuvintele, tonul,
gesturi, posturi şi expresii faciale. Ce sentiment parazit exprimaţi? Verificaţi prin
intermediul memoriei ce sentimentele parazite aţi resimţit în această situaţie.
Sub „Raportarea trăirilor interne” notaţi orice tensiune sau disconfort din oricare
parte a corpului. O durere de cap? Freamăt în stomac? Durere la nivelul gâtului? Nu
182
uitaţi că „nici o senzaţie” înseamnă o senzaţie. Gândiţi-vă dacă vreo parte a corpului a
fost ştearsă din conştiinţă?
Notaţi toate fanteziile pe care le-aţi experimentat. O cale bună este de a vă
imagina înapoi în scenă şi apoi să vă întrebaţi: „Care este cel mai rău lucru care mi se
poate întâmpla?” Notaţi primul lucru care vă vine în minte ca răspuns, oricât de straniu
ar părea. Apoi, întrebaţi-vă: „Care ar putea fi cel mai bun lucru care mi s-ar întâmpla?”
Şi această fantezie face parte din sistemul manifestărilor parazitării, deci notaţi-l.
În final, treceţi la coloana amintirilor care întăresc credinţele scriptului. Lăsaţi-vă
memoria liberă şi notaţi-vă amintirile unor situaţii similare din trecut. Pot fi din trecutul
apropiat sau mai îndepărtat. În toate aţi simţit acelaşi sentiment parazit, acelaşi
disconfort fizic sau tensiune, etc., ca şi cele notate sub manifestările parazitării.
Ar fi interesant să verificaţi detaliile sistemului manifestărilor parazitare din
matricea scriptului pe care aţi făcut-o într-un exerciţiu anterior. Cât de multe lucruri au
în comun? O puteţi folosi pe una dintre ele pentru a o revizui şi corecta pe cealaltă şi
invers.
183
Este important să folosiţi formulări pozitive. Evitaţi cuvintele negative cum ar fi:
nu, stop, pierde, fără. Dacă prima versiune conţine astfel de cuvinte, luaţi-vă timp să
reformulaţi, astfel încât să utilizaţi doar cuvinte pozitive. În exemplul lui David, credinţa
scriptului său a fost „Este ceva în neregulă cu mine”. În loc de a o schimba cu: „Nu este
nimic în neregulă cu mine”, ar putea-o schimba cu o propoziţie pozitivă ca: „Sunt foarte
bine aşa cum sunt.”
Mergeţi mai departe şi completaţi noile credinţe despre alţii şi despre calitatea
vieţii, folosind afirmaţii pozitive. Fiţi atenţi la exagerare, care poate fi încă o parte a
circuitului sentimentelor parazite. Dacă aveţi vreun dubiu, mai bine greşiţi, fiind
optimişti.
Jos, în coloana din stânga, în locul „Sentimentelor reprimate”, notaţi acum
„Sentimente autentice exprimate”. Notaţi aceleaşi sentimente autentice pe care le-aţi
notat în circuitul sentimentelor parazite. Imaginaţi-vă înapoi în scenă, vizualizaţi cum aţi
fi putut exprima sentimentul autentic astfel încât să vă simţiţi în siguranţă şi să rezolvaţi
situaţia.
Mergeţi apoi la coloana din mijloc „Manifestările autonomiei”. Încă o dată, vedeţi-
vă ca şi cum aţi urmări o casetă video. Dar acum jucaţi din nou, comportându-vă într-un
mod pozitiv, în afara scriptului şi simţind o emoţie autentică, în locul uneia parazite.
Notaţi sub „Comportamentul observabil” cuvintele, gesturile, etc., pe care le folosiţi în
noua versiune.
În acelaşi mod, completaţi „Raportarea trăirilor interne” din scena revizuită. În
locul disconfortului, ce simţiţi în mod confortabil? Deveniţi conştient de un disconfort sau
tensiune pe care nu aţi conştientizat-o până acum? Dacă da, alegeţi să relaxaţi aceste
tensiuni? Ce se întâmplă când o faceţi?
În „Manifestările autonomiei”, nu introduceţi „fantezii”. După cum am văzut,
ambele fantezii grandioase despre „cel mai rău” şi „cel mai bun” final fac parte din
circuitul sentimentelor parazite. În locul lor, puteţi adăuga „Planuri şi vizualizări
pozitive”. Acesta este un punct pe care îl veţi completa după placul inimii. Se referă la
planificarea Adultă a vieţii, pe care o faceţi ca să vă asiguraţi că viitoarele situaţii se vor
desfăşura într-un mod pozitiv, pe care îl construiţi acum şi nu prin parazitarea pe care
aţi analizat-o în cadrul Circuitului sentimentelor parazite. În locul fanteziilor, puteţi folosi
tehnici creative de vizualizare, pentru a da putere şi a avansa planurile voastre de viaţă.
În final, completaţi coloana „Amintirilor autoîntăritoare”. Aproape sigur vă veţi
putea reaminti unele situaţii pozitive din viaţa voastră, care seamănă cu situaţia pe care
o elaboraţi acum. Poate, în timp ce vă gândiţi, vă veţi aminti mai multe.
Şi dacă nu vă veţi aminti nici una? Inventaţi câteva. Folosirea situaţiilor pozitive
inventate este la fel de eficientă ca şi amintirea situaţiilor reale.
Acum aveţi o versiune iniţială pentru „Sistemul autonomiei”. Ca şi în cazul
Circuitului sentimentelor parazite, şi acesta poate fi revizuit şi modificat pe măsură ce
trece timpul.
Imaginaţi-vă diagrama Circuitului sentimentelor parazite ţinută la câţiva
centimetri mai sus de diagrama Sistemului autonomiei. În viitor puteţi face o deschidere
în oricare punct al Circuitului sentimentelor parazite prin care să coborâţi către punctul
corespunzător din diagrama Autonomiei. Din acest punct, veţi da curs liber
manifestărilor autonomiei, în locul circuitului feedback-urilor parazitării, care vă va duce
mereu în trecut.
184
Poate veţi face mai multe treceri. Cu cât faceţi mai multe, cu atât mai uşor vă va
fi să ieşiţi din circuitul sentimentelor parazite şi să intraţi în cel al autonomiei. Şi de
fiecare dată când faceţi acest pas, vă uşuraţi drumul în viitor.
185
Capitolul 23
JOCURI ȘI ANALIZA JOCURILOR
Aţi interacţionat vreodată cu o altă persoană în aşa fel încât, la sfârşit, ambii v-aţi
simţit rău şi apoi v-aţi spus ceva de genul:
„De ce mi se întâmplă acest lucru?”
„Cum e posibil să mi se întâmple din nou?”
„Credeam că el/ea era diferit de ceilalţi, dar…”
V-aţi simţit surprins de maniera dureroasă în care s-a schimbat situaţia, dându-vă
seama că acest gen de situaţii le-aţi mai trăit şi înainte?
Dacă aţi avut o interacţiune de acest fel, este foarte posibil, ca în limbaj AT, să fi
jucat un joc1.
Ca şi un joc de fotbal sau şah, jocurile psihologice se joacă după anumite reguli
predeterminate. Primul care a atras atenţia asupra naturii predictibile a jocurilor şi care
a sugerat modalităţile în care acestea pot fi analizate a fost Eric Berne.
În acest capitol vom vedea metodele de analiză a jocurilor descrise de Berne şi de
alţi autori AT.
Exemple de jocuri
Kick Me (n.t.).
186
fiecare dată, brusc s-a răzgândit şi l-a părăsit abrupt pe acel bărbat. Când face asta, se
simte nevinovată şi, într-o oarecare măsură, triumfătoare. Îşi spune: „Ştiam eu. Toţi
bărbaţii sunt la fel.” Cu toate acestea, după un timp începe o relaţie cu un alt bărbat şi
întreaga secvenţă se reia.
Jocul lui Jean este „Acum te-am prins, ticălosule”7.
Exemplul 2: Molly este asistent social. E în birou, vorbind cu un client care tocmai
a intrat. El pare abătut.
Clientul spune: „Mi-e teamă că ceva groaznic se va întâmpla şi nu am unde să mă
duc. Nu ştiu ce să fac.”
„O, dragă, asta e rău”, spune Molly, încruntându-se îngrijorată. „Ce pot să fac să
te ajut?”
„Nu ştiu”, spune clientul trist.
„Uite cum facem” spune Molly, „Ce-ar fi să căutăm în ziar şi să găsim pentru tine
o cameră de închiriat?”
„Asta e problema” spune clientul lui Molly şi mai deprimat. „Nu am destui bani să
plătesc chiria.”
„Sunt sigură că pot aranja să primeşti un ajutor social.”
„Drăguţ din partea ta”, spune clientul. „Dar, sincer, nu vreau mila nimănui.”
„Bine, ce părere ai dacă îţi pregătesc un pat în adăpost, până când găseşti un loc
unde să stai?”
„Mulţumesc”, spune clientul, “dar nu cred că aş putea sta cu toţi acei oameni,
când mă simt aşa cum mă simt.”
Se aşterne o tăcere în timp ce Molly caută alte idei. Nu îi vine nici una.
Clientul o priveşte lung, se ridică şi dă să plece. „Bine, mulţumesc oricum pentru
că ai încercat să mă ajuţi”, spune posomorât şi dispare.
Molly se întreabă „Ce Dumnezeu s-a întâmplat?” Întâi se simte surprinsă, apoi
inadecvată şi depresivă. Îşi spune că nu prea ştie să fie de ajutor celorlalţi.
În acelaşi timp, clientul ei merge pe stradă, simţindu-se indignat şi furios pe
Molly. Îşi spune: „Nu o credeam capabilă să mă ajute şi aşa a fost.”
Atât pentru Molly, cât şi pentru clientul ei, această scenă este o repetiţie a altora
care au avut loc în trecut. Molly intră deseori în acest tip de interacţiuni. Oferă ajutor şi
sfaturi clienţilor şi apoi se simte rău, când ei nu le acceptă. Clientul ei este şi el
familiarizat cu acest final. Şi el sfârşeşte prin a respinge mereu ajutorul oferit, în timp ce
se simte furios şi abandonat de către cel care i-a propus ajutorul.
Molly şi clientul ei joacă o pereche de jocuri care se joacă foarte des împreună.
Jocul lui Molly este „De ce nu….?”8. Clientul ei joacă „Da, dar… “9.2
Din aceste exemple putem extrage câteva caracteristici care sunt tipice pentru
jocuri.
(1) Jocurile sunt repetitive. Fiecare persoană îşi joacă jocul preferat, în manieră
repetată, în timp. Ceilalţi jucători sau circumstanţele se pot schimba, dar
patternul jocului rămâne acelaşi.
7
Now I’ve Got You, Son of a Bitch – sau pe scurt NIGYSOB (n.t.).
8
Why Don’t You … ? (n.t.).
9
Yes, But … (n.t.).
187
(2) Jocurile sunt jucate fără a fi conştientizate de către Adult. Cu toate că oamenii
repetă jocurile mereu, le reiau de fiecare dată fără a fi conştienţi că o fac. Doar în
ultimile etape ale jocului, jucătorul se poate întreba: „Cum a fost posibil ca asta să
se întâmple din nou?” Chiar şi în acest punct, oamenii nu realizează de obicei că ei
sunt cei care au ajutat la începerea jocului.
(3) Jocurile se termină mereu cu ambii jucători trăind sentimente parazite.
(4) Jocurile implică un schimb de tranzacţii ulterioare între jucători. În fiecare joc, la
nivel psihologic, se întâmplă ceva diferit faţă de ceea ce pare că se întâmplă la
nivel social. Ştim acest lucru din felul în care oamenii repetă jocurile mereu,
găsindu-i pe alţii, al căror joc este complementar cu al lor. Când clientul lui Molly
a venit pentru ajutor şi ea i l-a oferit, ambii au crezut că acesta este scopul real.
Dar sfârşitul interacţiunii lor arată că motivaţiile lor inconştiente erau diferite. La
nivel psihologic, îşi trimiteau unul altuia „mesaje secrete” prin care îşi declarau
intenţiile reale. Molly îşi oferea ajutorul, care urma să nu fie acceptat. Clientul
venea să ceară ajutor, pe care urma să îl refuze.
(5) Jocurile includ mereu un moment de surpriză sau de confuzie. În acest moment,
jucătorul are senzaţia că se întâmplă ceva neaşteptat. Într-un fel, pare că oamenii
au schimbat rolurile. Acest lucru l-a simţit Jack când a descoperit că Jean l-a
părăsit. Jean, pe de altă parte, l-a părăsit pentru că şi-a schimbat brusc atitudinea
faţă de Jack.
Tricouri preferate10
Este straniu în ce fel oamenii reuşesc să-i caute pe alţii care joacă jocuri
complementare cu ale lor. Jack găseşte mereu femei care îl vor părăsi pentru altcineva.
Molly alege clienţi care îi vor cere ajutorul şi apoi nu îl vor accepta.
Este ca şi cum fiecare persoană ar purta un tricou cu invitaţia la joc inscripţionată
pe el. În faţă, tricoul are un motto care reprezintă ceea ce vrem să vadă lumea, în mod
conştient. Pe spate se află „mesajul secret”, de la nivelul psihologic. Acesta este mesajul
care ne determină să alegem persoanele cu care vom avea o relaţie.
Ne putem imagina că pe faţa tricoului lui Jean este un motto de genul: „Voi fi
dulce şi voi suferi mult timp.” Pe spate scrie: „Dar aşteaptă până când te prind eu.”
Care credeţi că sunt motto-urile de pe tricoul lui Jack? Dar de pe tricoul lui
Molly? Apoi treceţi din nou la exemplul cu jocul personal. Care credeţi că a fost motto-ul
vostru pentru partea din faţă a tricoului? Dar pentru spate? Dar în cazul persoanelor cu
care vă relaţionaţi în acea situaţie?
Dacă lucraţi în grup, intraţi într-un subgrup format din două-trei persoane. Fiecare
îşi va folosi intuiţia pentru a schiţa mesajele de pe faţa şi de pe spatele tricourilor
celorlalţi. Apoi împărtăşiţi-vă ceea ce aţi scris.
10
Sweatshirts (n.t.).
188
Nu vă faceţi griji că nu vă cunoaşteţi între voi. De obicei citim aceste mesaje de la
prima impresie.
Dacă vreţi, puteţi repeta experienţa cu alte persoane, pe care le cunoaşteţi bine.
Puteţi descoperi unele lucruri interesante despre voi comparând motto-urile diferite pe
care ceilalţi le citesc pe tricourile voastre.
Gradele jocurilor
Formula J
M + S = R → C → C → BN
189
determină pe cineva să intre în momeala altcuiva. Pentru Molly, este un mesaj Parental
care îi spune: „Trebuie să ajuţi pe cineva care este într-o situaţie precară!”
Ascultând acest mesaj intern, ea îi răspunde clientului la nivel psihologic. „Bine, o
să încerc să te ajut, dar noi doi ştim că la sfârşit, tu nu o să te laşi ajutat.” La nivel
social, ea acoperă acest lucru spunând: „Ce pot să fac ca să te ajut?”
Etapa jocului numită răspuns constă dintr-o serie de tranzacţii. Acestea pot dura o
secundă sau două sau ore în şir, zile sau ani. În cazul nostru, Molly oferă cîteva sfaturi
clientului. El vine cu justificarea pentru fiecare, de ce nu ar merge. La nivel social, aceste
tranzacţii par a fi simple schimburi de informaţii. Dar la nivel psihologic, repetă schimbul
momeală – stratagemă care a deschis jocul.
Comutarea apare atunci când Molly tot caută soluţii, iar clientul îi spune:
„Mulţumesc pentru că ai încercat să mă ajuţi.”
În momentul imediat următor, Molly simte că a fost luată prin surprindere. Este
momentul de confuzie. Şi clientul său are o experienţă similară.
Apoi direct, ambii jucători încasează beneficiul negativ, care este sentimentul
parazit. Molly se simte deprimată şi inadecvată. Clientul crede că este îndreptăţit să se
simtă indignat.
Triunghiul Dramatic
190
El sugerează că atunci când oamenii joacă jocuri, ei intră într-unul dintre cele trei
roluri din script: Persecutor, Salvator şi Victimă.
Persecutorul este cineva care îi poziţionează pe ceilalţi mai jos şi îi minimalizează.
Persecutorul îi vede pe ceilalţi inferiori şi non-OK.
Salvatorul, de asemenea îi vede pe ceilalţi inferiori şi non-OK. Dar Salvatorul
răspunde oferind ajutor dintr-o poziţie de superioritate. Crede că: „Trebuie să îi ajut pe
ceilalţi deoarece nu sunt destul de buni ca să se ajute singuri.”
Victima se simte inferioară şi non-OK. Uneori Victima caută Persecutorul ca să îl
pună în poziţia de inferioritate şi să îl trateze rău. Sau Victima poate să fie în căutarea
unui Salvator care îşi va oferi ajutorul şi va confirma credinţa Victimei: „Nu pot face faţă
de unul singur.”
Fiecare rol din Triunghiul Dramatic implică o desconsiderare. Atât Persecutorul,
cât şi Salvatorul îi desconsideră pe ceilalţi. Persecutorul desconsideră valoarea şi
demnitatea celorlalţi. Persecutorii extremişti pot desconsidera drepturile la viaţă şi
sănătate fizică ale celorlalţi. Salvatorul desconsideră capacitatea celorlalţi de a gândi
pentru ei şi de a acţiona în funcţie de propria iniţiativă.
Victima se desconsideră singură. Dacă caută un Persecutor, acceptă
desconsiderarea acestuia şi se vede ca o persoană care merită să fie respinsă şi
minimalizată. Victima care caută un Salvator crede că are nevoie de ajutorul Salvatorului
pentru a gândi bine, pentru a acţiona şi a lua decizii.
191
Luaţi un minut pentru a scrie toate cuvintele la care vă puteţi gândi, care se pot
referi la un Persecutor.
Faceţi acelaşi lucru pentru Salvator şi pentru Victimă.
Toate cele trei roluri din Triunghiul Dramatic nu sunt autentice. Când oamenii se
află într-unul dintre aceste roluri, ei răspund mai degrabă trecutului decât situaţiei aici şi
acum. Folosesc strategii vechi, din script, decise în copilărie sau copiate de la părinţii lor.
Pentru a semnala neautenticitatea rolurilor din triunghi, cuvintele Persecutor, Salvator şi
Victimă sunt scrise cu majusculă. Dacă începem cuvântul cu litere mici, ne referim la
persecutorii, salvatorii şi victimele reale.
De obicei, cineva care joacă un rol va începe dintr-o poziţie şi apoi va trece la o
alta. Această comutare în Triunghiul Dramatic este aceeaşi cu cea din Formula J.
În „Loveşte-mă” jucat de Jack, el a început din poziţia de Persecutor pe care a
menţinut-o până în etapa de răspuns a jocului sau. Când a avut loc comutarea, Jack a
trecut în poziţia de Victimă.
Ce comutare în cadrul Triunghiului Dramatic, a făcut Jean în jocul său „Te-am
prins, ticălosule”? Dar Molly şi clientul său? Ce comutări au avut loc în exemplul jocului
vostru?
Figura 23.2 prezintă versiunea lui Eric Berne referitore la diagrama tranzacţională
a jocurilor6. Aceasta descrie tranzacţiile de deschidere schimbate între Jack şi Jean:
Jack (nivel social Ss): „Mi-ar plăcea să te cunosc mai bine.”
Jean (nivel social Rs): „Da, şi mie mi-ar plăcea.”
Jack (nivel psihologic Sp): „Loveşte-mă, te rog.”
Jean (nivel psihologic Rp): „O să te prind, ticălosule!”
„Mesajele secrete” ulterioare din Sp şi Rp se află în afara conştiinţei jucătorilor,
până când apare momentul comutării.
192
Diagrama Goulding – Kupfer
193
(4) Ambii jucători sfârşesc prin a simţi sentimente parazite, „starea de rău a
beneficiului negativ”.
(5) Întreaga serie de tranzacţii ulterioare nu este conştientizată la nivelul Adult al
ambilor jucători.
Soţii Goulding insistă asupra faptului că dacă cineva este suficient motivat să
joace jocul preferat, poate răstălmăci răspunsurile reale ale celeilalte persoane şi să le
interpreteze ca răspunsuri din joc. Astfel, obţine beneficiul negativ al sentimentelor
parazite, chiar dacă cealaltă persoană nu a intrat în joc.
De exemplu, să presupunem că Jean refuză să îl respingă pe Jack, în ciuda tuturor
presiunilor sale. El poate redefini răspunsurile ei, spunându-şi: „Ea doar se face că mă
vrea lîngă ea. Eu ştiu că de fapt vrea să scape de mine şi probabil că se întâlneşte cu
altcineva în secret.” Astfel, el îşi poate produce desconsiderarea pe care o aşteaptă şi să
meargă mai departe, luându-şi oricum beneficiul negativ al sentimentelor parazite.
Folosiţi diagrama tranzacţională a jocurilor după Berne şi diagrama Goulding-
Kupfer pentru a analiza jocul jucat de Molly şi clientul ei.
194
Folosiţi-le şi pentru a vă analiza propriul joc.
Planul Jocului
John James a dezvoltat un set de întrebări, care ne oferă o altă cale pentru a
înţelege modul în care progresează jocul. Îl numeşte Planul Jocului8.
Următorul exerciţiu utilizează o variantă a Planului Jocului, care include două
întrebări adiţionale, „întrebările misterioase”. A fost conceput de Laurence Collinson.
Puteţi folosi întrebările Planului de Joc pentru a vă examina propriul joc, pe care l-
aţi notat deja. Sau, dacă vreţi, îl puteţi folosi pentru a examina o altă situaţie de joc pe
care aţi recunoscut-o în viaţa voastră.
Interpretare
195
Definiţia jocurilor
196
Întrebările misterioase
Întrebarea misterioasă 4: Care este mesajul meu secret pentru cealaltă persoană?
Întrebarea misterioasă 6: Care este mesajul secret al celeilalte persoane pentru mine?
197
Capitolul 24
DE CE JOACĂ OAMENII JOCURI?
Mai presus de toate, oamenii joacă jocuri pentru a face să avanseze scriptul.
Eric Berne a sugerat secvenţa prin care obţinem acest lucru. Prin obţinerea
beneficiului negativ al fiecărui joc, jucătorul simte un sentiment parazit. De fiecare dată
când face acest lucru, poate colecţiona acest sentiment ca pe un timbru.
Aţi învăţat restul poveştii în Capitolul 21. Când jucătorul a strâns o colecţie destul
de importantă de timbre, se simte „justificat” şi le schimbă pe un oarecare beneficiu
negativ, pe care l-a decis în copilărie.
De asemenea, fiecare persoană îşi alege jocurile din care să obţină timbrele care îi
vor permite să avanseze scriptul până la finalul decis în copilărie. Este un lucru obişnuit
ca povestea scriptului să fie jucată în miniatură de mai multe ori în timpul vieţii
jucătorului.
Să luăm jocul lui Jean, „Te-am prins, ticălosule”. De fiecare dată când îl joacă,
colectează timbre de furie, apoi le schimbă, respingând o altă persoană. Beneficiul
negativ pe termen lung este de a sfârşi bătrână şi singură, respingând toţi bărbaţii pe
care i-a cunoscut.
Oamenii îşi aleg gradul jocului pentru a urma gradul beneficiului negativ al
scriptului. Să presupunem că scriptul lui Jean era hamartic şi nu banal. Şi-ar fi jucat
jocul de gradul trei. Bărbatul ar fi bătut-o. La comutarea jocului, ea şi-ar fi schimbat
colecţia de timbre, rănindu-l fizic. Beneficiul negativ al scriptului ei ar fi fost omorul sau
răni grave provocate altora.
Ştiţi că copilul vede decizia precoce ca fiind singura cale de a supravieţui. Aşa că
nu este surprinzător că atunci când suntem în script, ca adulţi, vrem să confirmăm
mereu că convingerile noastre din script despre sine, despre alţii şi despre lume sunt
„adevărate”. De fiecare dată când jucăm un joc, folosim beneficiul negativ pentru a
reîntări aceste convingeri. De exemplu, când Molly era copil, a decis în manieră
nonverbală că treaba ei în viaţă era aceea de a-i ajuta pe ceilalţi, dar că niciodată nu va
reuşi să o facă destul de bine. De fiecare dată când joacă „De ce nu...?”, sfârşeşte prin
a-şi repeta decizia în cap. În limbajul sistemului parazitării, adaugă o altă amintire care îi
întăreşte convingerile scriptului, pentru a avansa aceste convingeri despre sine, despre
lume şi despre calitatea vieţii.
198
Jocuri şi poziţiile de viaţă
În exemplul vostru, ce convingeri despre sine, despre ceilalţi şi despre lume aţi
fi putut reîntări odată cu obţinerea beneficiului negativ?
Cu care poziţie de viaţă se potrivesc aceste convingeri?
Acest lucru se verifică cu poziţia de viaţă bazală pe care aţi identificat-o când aţi
învăţat despre cadranul OK?
199
Ca adult, Jack încă urmează inconştient această strategie din copilărie. Caută
femei care îl vor respinge din poziţia de Părinte. Dacă respingerea întârzie, el o grăbeşte,
persecutând femeia în acelaşi fel în care o persecuta pe mama sa, când avea 15 luni.
Şi Jean rejoacă o simbioză din copilărie. Când era mică, beneficia de multe stroke-
uri dureroase din partea tatălui său. Dar, la un moment dat, Jean a devenit o mică
femeie. Din Copil, tatăl a început să se simtă inconfortabil datorită răspunsului său
sexual faţă de ea. Fără a fi conştient, s-a retras fizic faţă de Jean.
Jean s-a simţit trădată şi rănită. Pentru a şterge durerea, a acoperit-o cu furie şi a
decis că s-ar simţi mai puţin disconfortabil dacă ea ar fi cea care ar respinge. A intrat în
Părinte, pentru a-l pune la punct pe Copilul tatălui ei. Ca femeie adultă, fără a-şi da
seama, pune în act acestă decizie. „Pune faţa tatălui” pe figurile bărbaţilor cu care are o
relaţie şi îi respinge când simte din nou furia din copilărie.
Trasaţi diagrama simbiotică a jocurilor jucate de Molly şi clientul său.
Găsiţi ce poziţie simbiotică aţi adoptat la începutul propriului joc şi în ce poziţie v-
aţi mutat când aţi comutat. Aţi identificat ce simbioză din copilărie reproduceţi sau
împotriva căreia reacţionaţi?
200
Când oamenii folosesc jocuri pentru a reproduce o simbioză din copilărie, ei
„justifică” şi menţin problema care a fost desconsiderată. Făcând asta, îşi apără cadrul
de referinţă.
Astfel, jocurile sunt jucate pentru a „justifica” ceea ce jucătorii simt şi cred deja
(sentimentele lor parazite şi poziţia de viaţă) şi pentru a pasa responsabilitatea unei alte
persoane sau situaţii. De fiecare dată când o persoană face acest lucru, îşi reîntăreşte şi
avansează scriptul.
Jocuri şi stroke-uri
201
dacă sunt negative sau pozitive, fiecare stroke schimbat în timpul jocului implică o
desconsiderare.
Fanita English a sugerat că oamenii încep să caute stroke-uri din jocuri, când
stroke-urile din parazitare se află în pericol să dispară3. Poate că eu am intrat în rolul de
Neajutorat cu tine, în timp ce tu acţionai în rolul de Serviabil. Poate îţi voi spune toate
lucrurile rele pe care mi le-au făcut oamenii în acea zi, în timp ce tu te oferi să mă
salvezi, cu simpatie. Pentru un timp, schimbăm aceste stroke-uri parazitare.
Apoi, tu te plictiseşti şi semnalezi că vrei să treci mai departe. Simţindu-mă
speriat din Copil, aş putea răspunde, comutând în „Te-am prins, ticălosule”, spunând
ceva de genul: „Huh ! Mereu am crezut că eşti o persoană pe care mă pot baza, dar
acum văd că m-am înşelat.” Inconştient, sper că vei intra în „Loveşte-mă” şi vei menţine
rezerva de stroke-uri.
Când oamenii intră în jocuri pentru a-i manipula pe ceilalţi ca să obţină stroke-uri,
ei desconsideră realitatea. Ignoră numeroasele opţiuni adulte pe care le au pentru a
obţine stroke-uri în manieră pozitivă.
Ce stroke-uri aţi dat şi aţi primit la fiecare nivel din jocul vostru?
Aţi intrat în joc când stroke-urile parazitare erau în pericol să dispară?
În Games People Play, Eric Berne a enumerat „şase avantaje” ale jocurilor 4. Astăzi
nu se face des referire la ele în practica AT. Fiecare poate fi înţeles mai simplu în
termenii altor idei AT. Să le revedem, pe scurt. Pentru ilustrare, vom spune că eu sunt
un jucător de „Loveşte-mă”.
(1) Avantajul intern psihologic. Jucând jocuri, menţin stabilitatea setului meu de
credinţe din script. De fiecare dată când joc „Loveşte-mă”, reîntăresc credinţa că
am nevoie să fiu respins pentru a primi atenţie.
(2) Avantajul extern psihologic. Evit situaţii care ar fi provocări pentru cadrul meu de
referinţă. Astfel, evit anxietatea pe care aş simţi-o în faţa provocării. Jucând
„Loveşte-mă” evit să mă confrunt cu întrebarea: “Ce s-ar întâmpla dacă aş cere
direct celorlalţi stroke-uri pozitive?”
(3) Avantajul intern social. Berne spune că jocurile „oferă un cadru pentru relaţii
pseudo-intime, acasă sau în intimitate”. O parte din jocul „Loveşte-mă” poate fi o
lungă serie de schimburi „de la inimă la inimă”, cu partenerul de joc. Ne simţim
astfel şi când suntem deschişi unul cu celalalt. În realitate, aceasta nu este
intimitate. Sub mesajul de la nivel social există mesaje ulterioare, care confirmă
că jucăm.
(4) Avantajul extern social. Jocurile ne oferă subiecte de discuţie, în cercul nostru
social mai larg. Când sunt în bar cu o gaşcă de alţi bărbaţi, jucători de „Loveşte-
mă”, putem petrece timpul sau să parazităm pe tema „Nu-i aşa că femeile sunt
groaznice?”
(5) Avantajul biologic. Acesta se referă la posibilitatea de a obţine stroke-uri jucând.
Din „Loveşte-mă” se obţin mai mult stroke-uri negative. Copil fiind, am decis, că,
202
deoarece stroke-urile pozitive păreau a fi greu de obţinut, era mai bine să găsesc
o cale de a obţine lovituri, pentru a supravieţui. De asemenea, de câte ori reiau
jocul, îmi satisfac nevoia de structură şi de stroke-uri.
(6) Avantajul existenţial. Acesta este rolul jocurilor în „confirmarea” poziţiei de viaţă.
„Loveşte-mă” este jucat din poziţia „Eu nu sunt OK, tu eşti OK”. De câte ori iau
câte o lovitură, jucându-mă, îmi reîntăresc această poziţie.
Care sunt cele şase avantaje în jocul lui Jean „Te-am prins, ticălosule”?
Care sunt cele şase avantaje ale jocului tău?
John James a dezvoltat ideea că jocurile au şi avantaje reale, pe lângă cele ale
scriptului. El subliniază că fiecare joc aduce atât beneficii pozitive, cât şi beneficii
negative5.
Un joc reprezintă cea mai bună strategie pe care copilul a găsit-o pentru a obţine
ceva. Când jucăm jocuri în viaţa adultă, încercăm să satisfacem o nevoie autentică a
Copilului. Doar că modalităţile de a satisface această nevoie sunt depăşite şi
manipulative.
James sugerează că beneficiul pozitiv vine după beneficiul negativ din Formula J.
De exemplu, care este nevoia pozitivă a Copilului, pe care o satisfac jucând „Loveşte-
mă?” Este aceea că de fiecare dată când joc jocul, după ce am colectat beneficiul
negativ al jocului, îmi spun din Copil: „Pfui! Îi mulţumesc lui Dumnezeu, pentru puţin
timp şi spaţiu pentru mine!”
Alţi jucători de „Loveşte-mă” pot câştiga beneficii pozitive diferite de ale mele.
Beneficiile pozitive sunt unice pentru fiecare jucător. Dar, spune John James, sunt mereu
acolo, pentru a fi descoperite.
Ce beneficiu pozitiv ar fi obţinut Molly şi clientul ei când au început „De ce nu…?
– Da, dar !” ?
Ce beneficiu pozitiv ai obţinut tu la încheierea jocului tău? Poţi înţelege răspunsul
imediat sau îţi va lua ceva timp de gândire .
203
Capitolul 25
CUM SĂ TE DESCURCI CU JOCURILE
Aţi urmat deja cei mai importanţi paşi în dezamorsarea jocurilor. Aţi învăţat ce
sunt jocurile şi cum pot fi analizate. Ştiţi motivele ascunse pentru care oamenii joacă
jocuri.
În acest capitol, vom schiţa un „set de unelte”, de căi practice pentru
contracararea jocurilor.
În bestsellerul său Games People Play, Eric Berne şi-a fascinat cititorii, dând nume
atrăgătoare jocurilor descrise1. Şi alţi autori au urmat exemplul său şi acordarea unor
nume jocurilor a devenit o modă în AT, care a durat câţiva ani. S-au „descoperit” sute de
jocuri, fiecare cu numele său.
După douăzeci de ani, vedem că doar câteva reprezintă un aport autentic pentru
înţelegerea jocurilor. A reieşit că multe dintre numele propuse sunt doar interacţiuni,
după definiţia de la Capitolul 23. Dintre ele, multe nu au o comutare, aşa că pot fi
clasificate mai bine ca modalităţi de petrecere a timpului sau parazitări. Acesta este
cazul multor „jocuri” enumerate în Games People Play.
Când eliminăm aceste non-jocuri, descoperim că cele rămase pot fi clasificate într-
un număr relativ mic de patternuri de bază. Fiecare dintre aceste patternuri poate fi
reprezentată printr-un singur titlu binecunoscut. Toate celelalte nume reprezintă
variaţiuni pe aceeaşi temă, iar diferenţa este mai degrabă în conţinut decât în proces - în
detalii referitoare la ce se întâmplă în cursul jocului, decât la cum este jucat jocul.
Cei mai mulţi practicieni AT de azi preferă să reducă numărul de nume date
jocurilor. Noi suntem în favoarea acestei abordări. Credem că înţelegerea jocurilor se
face mai bine dacă ne concentrăm asupra patternurilor generale care definesc cum sunt
jucate jocurile. Acest lucru permite de asemenea elaborarea unor principii generale
pentru contracararea jocurilor, în locul dezvoltarii unei „antiteze” specifice conţinutului
fiecărui joc, aşa cum a făcut Berne.
În această secţiune vom prezenta unele dintre cele mai des întâlnite nume de
jocuri. Ele sunt clasificate în funcţie de schimbarea poziţiilor din Triunghiul Dramatic,
făcută de jucători în momentul comutării2.
12
204
În Cusurgiul13, jucătorul găseşte cusururi celorlalţi, criticându-le apariţia,
cuvintele, îmbrăcămintea, etc. Poate face acest lucru timp nedefinit, ca temă pentru
parazitare, fără a comuta neapărat. Însă, cusurgiul poate fi respins de către cei pe care îi
critică, sau face în aşa fel încât să fie auzit „accidental”, atunci cînd vorbeşte pe la spate
despre defectele cuiva. Apoi trece din Persecutor în Victimă, în Triunghiul Dramatic,
transformând parazitarea în joc.
Jucătorul de Dacă nu ai fi fost tu14, se plânge mereu despre cum ceilalţi îl
împiedică să facă ceea ce doreşte. De exemplu, o mamă îi spune copilului: „Dacă nu ai fi
fost tu, aş fi putut călători în străinătate.” Imaginaţi-vă că se întâmplă ceva, care îi
întrerupe parazitarea pe această temă. Poate moşteneşte o sumă de bani suficientă ca
să plătească o îngrijitoare pentru copil. Sau copilul se face mare şi nu are nevoie de
prezenţa ei. Credeţi că ea va pleca în străinătate? Nu. Descoperă că e prea speriată ca
să-şi părăsească ţara. Făcând asta, comută şi intră în poziţia de Victimă.
13
Blemish – cusur, defect (n.t.).
14
If it weren’t for you (n.t.).
15
Now I’ve got you, son of a bitch (n.t.).
16
Yes, but… (n.t.)
17
Rape – viol (n.t.).
18
Stupid (n.t.).
19
Poor me (n.t.).
205
Piciorul de Lemn20 este o variaţie a jocului Săracul de mine, cu un tricou pe care
scrie „La ce te aştepţi de la cineva care…are o mamă ca mine/este un alcoolic ca mine/a
crescut la periferie/(sau orice altă scuză)”.
Jucătorul de Fă ceva pentru mine21, caută pe ascuns să-i manipuleze pe alţii
pentru a gândi şi acţiona în locul lui. De exemplu, un student care este întrebat ceva în
clasă poate lua aerul de prost, mestecându-şi stiloul şi aşteptând ca profesorul să ofere
răspunsul. Atâta vreme cât obţine ajutorul aşteptat, jucătorul poate rămâne în poziţia de
Victimă neajutorată. Dar, mai târziu, poate comuta colectând o recoltă mai mare de
stroke-uri, acuzându-l pe sfătuitor că i-a dat sfaturi proaste. De exemplu, acelaşi student
se poate duce la director după examen şi se poate plânge că profesorul nu a fost clar în
prezentare. Această poziţie adoptată la sfârşitul acestui joc a primit uneori un alt nume,
Uite ce m-ai pus să fac22.
Prototipul acestui joc este Încerc doar să te ajut23. Acest titlu poate fi folosit
pentru orice joc în care cineva începe prin a oferi “ajutor” din poziţia de Salvator, apoi
schimbă şi trece în Victimă, cînd persoana pe care o “ajută”, fie respinge ajutorul, îşi
vede de ale sale şi intră oricum într-o încurcătură, fie semnalează că ajutorul oferit nu a
fost suficient. Aşa zisul “sfătuitor” colectează atunci beneficiul negativ, care constă în
timbre de inadecvare.
Jocul pe care îl juca Molly în exemplul nostru, De ce nu…?, este o variaţie pe
această temă, care implică acordarea de sfaturi, care sunt respinse de partenerul de joc.
Uite cât de mult îmi dau osteneala 24 începe ca şi Încerc doar să te ajut, cu
„sfătuitorul” în rol de Salvator. Dar în momentul comutării, Salvatorul devine un
Persecutor care acuză şi nu o Victimă nefericită. Imaginaţi-vă, de exemplu, o femeie
care a făcut-o pe „mama sufocantă”, în relaţia cu fiul ei, încă de când era mic. Acum el
este un adolescent rebel care o anunţă că vrea să plece de acasă. Comutând jocul,
mama strigă: „După tot ce am făcut pentru tine! Sper să capeţi ceea ce meriţi! Mă spăl
pe mîini de tine! Auzi?”
Folosirea opţiunilor
În Capitolul 7 aţi învăţat despre Opţiuni. Dacă le-aţi practicat, acum aveţi
abilitatea de a le folosi. Această abilitate, combinată cu cunoaşterea analizei jocurilor,
reprezintă o armă importantă pentru contracararea jocurilor.
Opţiunile pot fi folosite pentru a întrerupe fluxul unui joc, în oricare etapă din
Formula Jocului. Dacă realizaţi că şi voi jucaţi, aveţi Opţiunea să treceţi dintr-o stare
funcţională negativă a eului într-una pozitivă. Dacă cineva vă invită să intraţi în jocul
20
Wooden Leg (n.t.).
21
Do me something (n.t.).
22
See what you made me do (n.t.).
23
I’m only trying to help you (n.t.).
24
See how hard I’ve tried (n.t.).
206
său, folosiţi-vă Opţiunile, astfel încât răspunsul vostru să încrucişeze aşteptările
referitoare la ceea ce se „presupune” că ar trebui să faceţi în aceea etapă de joc.
Vă sugerăm să folosiţi doar Opţiuni din stările eului pozitive. Decât să vă angajaţi
într-un dans în Triunghiul Dramatic cu celălalt, mai bine ieşiţi din Triunghi.
Nu puteţi să-i opriţi pe ceilalţi să joace jocuri şi nici să-i opriţi să încerce să vă
agaţe în joc. Dar folosind Opţiunile, puteţi rămâne afară din joc sau puteţi ieşi dacă deja
aţi intrat. Şi puteţi creşte şansele de a-i invita pe ceilalţi să iasă din joc, dacă vă
interesează acest lucru.
207
Refuzarea beneficiului negativ
O tehnică similară este sugerată de John James 4. Reamintim ideea sa, că fiecare
joc are atât beneficii pozitive, cât şi negative. Când identificaţi un anume joc, ca unul pe
care l-aţi jucat frecvent, puteţi descoperi ce nevoie autentică a Copilului doreaţi să
satisfaceţi în trecut, făcând acest lucru. Apoi puteţi descoperi căi pentru a satisface
această nevoie în mod direct, în loc de a folosi căile scriptului.
De exemplu, să presupunem că beneficiul pozitiv pentru Loveşte-mă este de a
obţine timp şi spaţiu pentru mine. Ştiind asta, pot folosi opţiunile mele adulte, pentru a
obţine aceste beneficii, fără a fi lovit întâi. Pot începe prin a-mi lua zece minute de linişte
pentru mine în fiecare dimineaţă şi după-amiază, sau să-mi iau timp pentru a merge să
mă plimb singur la ţară. Făcând asta, satisfac direct nevoile Copilului meu. Ca rezultat, e
posibil să-mi placă din ce în ce mai puţin să joc Loveşte-mă. Şi mai mult, când îl joc
totuşi, e posibil să îl joc la o intensitate din ce în ce mai mică faţă de cum o făceam
anterior.
Când aţi devenit obişnuiţi cu identificarea etapelor succesive ale jocului, veţi
recunoaşte cu uşurinţă comutarea. Veţi realiza că ambii parteneri au comutat rolurile în
acelaşi fel şi veţi recunoaşte aproape simultan momentul confuziei care constituie
încrucişarea.
Şi în acest moment aveţi o stategie de a ieşi din joc. Când o persoană rămâne în
script în momentul comutării sau al confuziei, crede că singura posibilitate este să ia
208
beneficiul negativ. Dar cu claritatea Adultă, puteţi alege o cale diferită. În loc de a vă
încasa sentimentul parazit, puteţi fi deschis cu celălalt în legătură cu sentimentul
autentic pe care îl doriţi. Astfel, faceţi invitaţia la intimitate, în locul beneficiului negativ
al jocului. De exemplu, imaginaţi-vă că într-o relaţie am juca Loveşte-mă şi tocmai am
ajuns la momentul comutării. I-aş putea spune celuilalt: „Tocmai am realizat ce fac – să
te îndepărtez înainte de a mă respinge tu. Acum sunt speriat că ai să mă părăseşti şi
chiar îmi doresc să stai aproape de mine.”
Prin această afirmaţie directă, nu-l pot face pe celălalt să stea cu mine. Nici nu îl
pot face să iasă din propriul joc, dacă această persoană a investit în acest joc. Dar îl invit
pe celălalt să-mi răspundă cu propriile sentimente autentice şi dorinţe. Dacă o face,
putem să ne reluăm relaţia, simţindu-ne fericiţi şi eliberaţi. Sau putem decide să ne
despărţim direct şi nu datorită motivaţiilor din script. Dacă adoptăm ultima decizie, ambii
vom trece printr-o perioadă de tristeţe pentru pierderea suferită. Ca întotdeauna,
intimitatea este mai puţin predictibilă decât jucarea jocurilor şi noi putem simţi sau nu
acest lucru ca fiind mai confortabil.
Jucarea jocurilor este văzută de către Copil ca fiind o cale sigură pentru obţinerea
stroke-urilor. Ce se poate întâmpla când, din motive Adulte, reduceţi jocurile?
Inconştient, din Copil, poţi simţi panica şi te poţi întreba: „Ce se va întâmpla cu
rezerva mea de stroke-uri?” Amintiţi-vă că, pentru Copil, pierderea stroke-urilor
reprezintă o ameninţare pentru supravieţuire.
Aşa că, fără a o şti, poţi începe să foloseşti strategiile „Micului Profesor” pentru a
recâştiga stroke-urile pierdute. Poate veţi descoperi alte căi de a juca aceleaşi jocuri
vechi. Sau începeţi să jucaţi jocuri diferite, cu aceeaşi comutare în Triunghiul Dramatic.
Sau „uitaţi” să confruntaţi desconsiderările. În mod superficial, aceste acţiuni pot fi
interpretate ca „auto-sabotaj”. În ceea ce-l priveşte pe Copilul şi mai mic, scopul lui este
chiar opusul. Motivul este de a menţine rezerva de stroke-uri, pentru a-şi asigura
supravieţuirea.
Pentru acest motiv este important nu doar să vă propuneţi să „încetaţi să jucaţi
jocuri”. Aveţi nevoie să găsiţi o cale să înlocuiţi stroke-urile pe care le obţineaţi jucând
jocuri. Stan Woollams5 a atras atenţia asupra unui fapt adiţional. Stroke-urile obţinute
din jocuri sunt numeroase şi intense. Prin contrast, stroke-urile obţinute din viaţa fără
jocuri sunt moderate şi uneori nu sunt prea multe. Cu siguranţă acestea sunt directe şi
nu împlică desconsiderări. Dar, după cum ştim, Copilul flămând de stroke-uri este mai
mult preocupat de cantitate şi nu de calitate.
Nu există o altă cale, decât de a-ţi da timp pentru a-ţi convinge Copilul că aceste
noi surse de stroke-uri sunt acceptabile şi vor dura. În această perioadă de tranziţie, ar fi
o idee bună să folosiţi surse suplimentare de stroke-uri, care să vă ajute să depăşiţi
această perioadă. Aceasta este una dintre căile în care un grup de suport poate ajuta
schimbarea personală.
Pe termen lung, Copilul se va obişnui cu acest aport nou şi mai puţin intens de
stroke-uri. Eliberarea de jocuri poate duce la pierderea unor surse familiare de excitaţie.
Dar ne permite să folosim opţiunile adulte, pe care le negăm jucând. Şi, ieşind din jocuri,
facem să fie mai uşoară trecerea spre apropierea autentică, caracteristică intimităţii.
209
Priviţi din nou exemplul de joc pe care l-aţi analizat prin mijloacele Planului
Jocului (Capitolul 23). Îl identificaţi ca unul dintre jocurile denumite mai sus? Verificaţi,
în raport cu schimbarea poziţiilor în Triunghiul Dramatic, în momentul comutării. Referiţi-
vă la tehnicile variate pentru contracararea jocurilor, pe care le-aţi învăţat în acest
capitol, astfel încât să se potrivească cu exemplul vostru. La sfârşit veţi avea o listă de
căi de dezamorsare a jocului pentru viitor.
Dacă vreţi să aplicaţi aceste tehnici, decideţi întâi cum veţi obţine stroke-uri
pentru a le înlocui pe cele pe care le pierdeţi renunţând la joc. Faceţi rost de această
sursă alternativă de stroke-uri.
Apoi treceţi la contracararea jocurilor. Alegeţi o tehnică şi folosiţi-o constant timp
de o săptămână. Apoi, testaţi şi altele, la fel. Dacă lucraţi într-un grup, împărtăşiţi-vă
succesele.
210
Partea a VII-a
SCHIMBAREA
AT în practică
Capitolul 26
CONTRACTE PENTRU SCHIMBARE
Claude Steiner a precizat patru condiţii de bază pentru elaborarea unui contract
sănătos. Acestea derivă din practica contractelor juridice.
(1) Consens mutual. Aceasta înseamnă că ambele părţi trebuie să-l accepte.
Practicianul nu impune aranjamente de afaceri, nici scopuri pentru terapia
clientului. Nici clientul nu le poate impune practicianului. Contractul se va
stabili pe baza negocierii între părţi.
(2) Acceptarea contraprestaţiei. În limbaj juridic, contraprestaţia se referă la
o formă de compensaţie în schimbul timpului sau lucrului cuiva. În contextul
AT, compensaţia va fi de obicei sub formă de bani, plătiţi de client
practicianului. Uneori părţile pot contracta pentru un alt fel de compensaţie. De
211
exemplu, clientul poate fi de acord să facă un anumit număr de ore de
redactare sau altfel de muncă de birou pentru practician, în schimbul orelor de
tratament. Indiferent de situaţie, natura compensaţiei trebuie să fie explicită şi
agreată de ambele părţi implicate în contract.
(3) Competenţa. Atât practicianul, cât şi clientul trebuie să fie competenţi să facă
ceea ce au consimţit prin contract. Pentru practician, acest lucru înseamnă să
aibă abilităţi profesionale specifice, necesare facilitării schimbării dorite de
client. Clientul trebuie să fie capabil să înţeleagă contractul şi să aibă resurse
fizice şi mentale să continue. De exemplu, o persoană cu afecţiuni organice
cerebrale poate să nu fie capabilă să intre într-un tratament contractual. De
asemenea, o persoană aflată sub influenţa alcoolului sau a drogurilor nu poate
face un contract competent.
(4) Obiect licit. Scopurile şi condiţiile contractului trebuie să fie în conformitate cu
legea. Pentru practician, „obiect licit” implică, de asemenea, şi aderarea la
principiile etice ale corpului profesional din care face parte.
La ce servesc contractele?
Ştiţi că în orice relaţie, părţile pot schimba mesaje ulterioare. Acestea riscă să
aibă loc mai ales în situaţii în care este vizată schimbarea personală şi organizaţională,
deoarece aceste schimbări implică de obicei ameninţarea cadrului de referinţă a cuiva.
Atât practicianul, cât şi clientul pot veni în relaţia de lucru atât cu un plan secret, cât şi
cu un plan la nivel social. O funcţie importantă a contractelor este de a face planul
secret explicit. Expunând mesajele ulterioare, contractele întrerup jocurile psihologice şi
ajută atât clientul, cât şi practicianul să rămână în afara Triunghiului Dramatic.
Practicianul are propriul său cadru de referinţă, care este diferit de cel al clientului
său. Va intra în relaţia terapeutică, aducându-şi propriile definiţii interne în legătură cu
ce fel de schimbări sunt „bune” pentru oameni. Fără un contract, ar putea fi tentat să
presupună că definiţiile clientului său sunt aceleaşi cu ale sale. În plus, datorită
definiţiilor din propriul cadru de referinţă, poate să nu fie suficient de conştient că face
presupuneri despre „ţelul” real pe care îl vizează clientul.
În această situaţie, este posibil ca practicianul să intre într-un rol din Triunghiul
Dramatic. Poate începe să „conducă” clientul într-o direcţie anume, jucând astfel
Persecutorul cu clientul său, care devine Victimă. Bob Goulding spune că fără un
contract, terapeutul poate deveni un violator.
212
Pe de altă parte, practicianul îşi poate spune interior: „Acest client are evident
nevoie de a face schimbarea asta şi asta. Nu a făcut-o încă. Este într-un hal fără hal şi
nu poate reuşi fără ajutorul meu.” Astfel intră în rolul de Salvator.
Clientul poate avea şi el un plan secret, pe lîngă cel enunţat deschis. Venind la
practician, declară la nivel social că doreşte să facă nişte schimbări. (În unele cazuri,
vine deoarece alte persoane doresc schimbarea). Dar nu a făcut încă schimbarea. Poate
pentru că nu ştie cum să o facă. Sau poate că ştie cum să o facă, dar se apără împotriva
schimbării la un nivel ascuns. În acest ultim caz, poate trimite practicianului mesaje
ulterioare de tipul: „Am venit să schimb, dar sunt neajutorat”, sau „Am venit să schimb,
dar nu mă poţi obliga”.
Dacă intenţiile ascunse continuă de ambele părţi, practicianul şi clientul vor ocupa
roluri complementare în Triunghiul Dramatic, deschizând calea parazitării şi a jocurilor.
Una dintre funcţiile contractelor este de a împiedica acest lucru. În negocierea
obiectivelor clare şi a metodelor folosite pentru schimbare, practicianul şi clientul sunt
obligaţi să-şi compare cadrele de referinţă. Acest proces ajută la conştientizarea din
Adult a agendei secrete, astfel încât ambele părţi o pot evalua în raport cu realitatea.
Deoarece nici practicianul şi nici clientul nu sunt perfecţi, este posibil ca nici unul dintre
ei să nu facă publică agenda secretă, la negocierea iniţială. Însă, contractul poate fi
revizuit şi renegociat dacă este nevoie, de mai multe ori în cursul procesului schimbării.
Cei mai mulţi clienţi vin la practician cu o problemă pe care vor să o abordeze.
Unul dintre scopurile contractului este de a schimba concentrarea de la problemă spre
scopul schimbării.
În procesul elaborării contractului, atât clientul, cât şi practicianul trebuie să îşi
construiască o imagine mentală în legătură cu finalul dorit şi care poate fi obţinut prin
lucrul împreună. Când se orientează către un scop clar, mobilizează automat resursele
personale necesare pentru obţinerea scopului. Acesta este principiul care stă la baza
tuturor sistemelor „de vizualizare creativă”.
În schimb, dacă practicianul şi clientul dau atenţie doar problemei, îşi vor construi
o imagine mentală a acestei probleme. Fără a o intenţiona, se pot angaja în vizualizări
negative, orientându-şi resursele pentru examinarea problemei, în locul rezolvării ei.
Mai există şi un alt avantaj în stabilirea unui contract clar, orientat spre scop:
oferă ambelor părţi posibilitatea de a recunoaşte când a ajuns la final munca împreună.
Astfel, folosirea contractelor previne situaţiile în care tratamentul se lungeşte nedefinit,
când clientul şi practicianul petrec luni şi ani „lucrând” asupra problemei clientului.
213
autorii acestei cărţi (Ian Stewart). Aveţi nevoie de materiale de scris, multă hârtie şi
timp de lucru.
Scopul unui contract trebuie să fie exprimat în cuvinte pozitive. Iniţial, formularea
scopului poate conţine exprimări negative. De exemplu, o persoană doreşte să oprească
fumatul sau să controleze consumul de alcool, să piardă în greutate, sau să nu fie
speriat de figurile autoritare. Astfel de „contracte-stop” sau „contracte – nu” nu merg
niciodată pe termen lung. Parţial, din cauza modalităţilor în care scopul contractului
acţionează ca o vizualizare. Nu poţi să vizualizezi „nu”. (Dacă aveţi dubii încercaţi să
vizualizaţi „nu un elefant roşu”.) Când încerci să faci asta, în mod automat creezi o
imagine mentală a ceea ce urmează după „nu”, sau oricare alt cuvânt negativ. De
exemplu, dacă o persoană acceptă un contract pentru „încetarea fumatului”, nu se poate
referi la acest contract, fără a vizualiza continuu problema la care doreşte să renunţe.
Mai este şi un alt motiv în terapia AT pentru ineficacitatea „contractelor-stop”.
Amintiţi-vă că toate comportamentele scriptului reprezintă cea mai bună strategie de
supravieţuire a Copilului de a obţine stroke-uri şi de a-şi satisface nevoile. Aşa că ce se
întâmplă dacă faceţi contractul „de a nu mai face” comportamentul din script? Cel puţin,
nu reuşiti să-i daţi Copilului o directivă clară despre ce urmează să faceţi, în schimb aţi
adăugat pur şi simplu o nouă interdicţie, la lista interminabilă de „nu” şi „stop” pe care o
aveţi de la părinţi. Cel mai rău, puteţi face un contract pentru a renunţa la un
comportament, pe care din Copil, l-aţi perceput ca fiind esenţial pentru supravieţuirea
voastră.
Pentru a face un contract eficient, trebuie să specificaţi ceea ce veţi oferi Copilului,
în mod pozitiv, cu o directivă clară de acţiune. Trebuie să-i oferiţi o opţiune nouă de
supravieţuire şi satisfacere a nevoilor, care să fie cel puţin la fel de bună ca şi cea veche,
din script.
Dacă scopul a fost formulat în termeni negativi, reformulaţi în aşa fel încât să
conţină numai termeni pozitivi. Afirmaţia voastră reformulată va cuprinde ceea ce
urmează să faceţi în mod pozitiv pentru a înlocui negativul.
Verificaţi dacă schimbarea dorită este posibilă. Vă puteţi întreba: există cel puţin
o persoană pe lume care a obţinut acest lucru? Dacă da, notaţi că este posibil. (Fiţi siguri
că aţi specificat clar ce implică „acest lucru”.)
Scopul trebuie să fie specific şi observabil. Atât voi, cât şi alţi oameni, trebuie să
fiţi capabili să spuneţi clar dacă v-aţi atins scopul. Atenţie la scopurile prea generale şi
la comparaţii. Deseori, oamenii încep cu scopuri globale, cum ar fi: „Vreau să fiu o
persoană caldă şi deschisă” sau „Vreau să fiu mai apropiat de ceilalţi”. Să acceptaţi un
214
contract ca acesta ar însemna să intraţi într-un proces nesfârşit „de lucru”, deoarece
scopul nu este suficient de specific, încât cineva să-şi dea seama dacă a fost atins.
Cum ştiţi, voi şi ceilalţi, că schimbarea dorită a avut loc? Răspundeţi în detaliu
despre ceea ce voi şi ceilalţi veţi putea vedea şi auzi, diferit de ceea ce făceaţi înainte.
Dacă scopul vostru se referă la relaţia cu alţi oameni, specificaţi care sunt aceştia,
spunându-le numele.
Verificare: cât de mult doriţi să faceţi schimbarea pentru voi, în loc de a face
plăcere altora, a obţine aprobarea cuiva sau a vă răzvrăti împotriva cuiva? „Ceilalţi” pot
fi persoane din trecut sau din prezent. Un alt mod de a pune această întrebare de
verificare este: „Ce îmi va aduce această schimbare?”
Notaţi cel puţin cinci lucruri pe care aveţi nevoie să le faceţi, pentru a atinge
scopul din contract. Din nou, fiţi clar în formularea acţiunilor, pe care atât voi, cât şi
ceilalţi să fiţi capabili să le vedeţi şi să le auziţi. Dacă aceste acţiuni implică oameni,
spuneţi care, pe nume.
Acum, de pe lista de lucruri pe care aveţi nevoie să le faceţi, alegeţi şi notaţi unul,
pe care îl veţi pune în practică în săptămâna care vine.
Notaţi: „Oamenii care mă pot susţine în această schimbare sunt...” Şi adăugaţi-le
numele!
215
Capitolul 27
SCOPURILE SCHIMBĂRII ÎN AT
Aţi văzut în capitolul anterior cum sunt negociate scopurile contractelor între
practicianul AT şi clientul său. Dar ce rezultat final vizează acestea, în procesul
schimbării? Cum vor şti clientul şi practicianul că munca lor s-a terminat?
Autonomia
Claritatea conştiinţei
Spontaneitatea
Intimitatea
216
aşa că intimitatea exclude posibilitatea parazitării şi a jucării de jocuri. Când o persoană
este intimă, va trece în Copil Liber, asigurându-şi întâi siguranţa, prin contract Adult şi
protecţie Parentală.
Eliberarea de script
Rezolvarea problemelor
217
Puncte de vedere asupra „vindecării”
Merg pe stradă.
218
Pe trotuar este o gaură adâncă.
Cad în ea
Sunt pierdut... fără ajutor.
Nu este greşeala mea.
Îmi ia o veşnicie să găsesc o cale de ieşire.
II
III
IV
219
Capitolul 28
AT ÎN TERAPIE
Terapia este un proces menit să ajute oamenii să-şi atingă scopurile personale. În
acest capitol vom vedea natura şi tehnicile terapiei în practica AT.
Autoterapia
Dacă aţi citit această carte şi aţi făcut exerciţiile, aţi efectuat deja o parte
importantă a autoterapiei. Aţi examinat patternurile tipice propriului comportament,
propriei gândiri şi propriilor sentimente. Pentru înţelegerea acestora, aţi învăţat să
folosiţi multe procedee analitice oferite de AT. Aţi recunoscut strategiile depăşite ale
Copilului, aţi înţeles acum că acestea nu sunt cele mai eficiente opţiuni pentru adult şi
aţi testat căi active pentru înlocuirea lor cu opţiuni noi, eficiente.
Unii autori au dat o atenţie deosebită dezvoltării căilor prin care AT poate fi
folosită în autoterapie. Unul dintre cei mai importanţi este Muriel James. Ea a câştigat
premiul Eric Berne, pentru lucrarea sa despre crearea unui model parental propriu1.
Acesta este un sistem prin care o persoană poate construi un „nou Părinte”, care
furnizează mesaje noi, pozitive, care le înving pe cele negative, restrictive, care ar fi
putut fi date de către părinţii noştri. Implică o combinaţie de tehnici, inclusiv
chestionare, contracte, fantezii, vizualizare şi teme pentru schimbări comportamentale.
Într-un anumit sens, toate terapiile sunt autoterapii. AT recunoaşte că fiecare este
responsabil pentru propriul comportament, gânduri şi sentimente. Aşa cum nimeni nu te
poate face să simţi ceva, nimeni nu te poate face să te schimbi. Singura persoană care
te poate schimba eşti tu.
De ce terapie?
Aşa că, dat fiind că oamenii sunt responsabili pentru schimbarea lor, ce rost are
să lucrezi cu un terapeut?
O cale pentru a răspunde la această întrebare este în termenii desconsiderării şi ai
cadrului de referinţă. Toţi am investit în ştergerea unor aspecte ale realităţii care ne-ar
putea ameninţa imaginea despre lume, pe care am creat-o în copilărie. De câte ori intru
în script la vârsta adultă, voi desconsidera pentru a-mi apăra cadrul de referinţă. Pentru
a rezolva problemele şi a face o schimbare eficientă, am nevoie să devin clar în legătură
cu aspectele realităţii pe care le-am desconsiderat.
Dar aici apare capcana. Prin simplul fapt că le desconsider, aceste aspecte ale
realităţii sunt „pete oarbe” pentru mine. Aş putea fi capabil să detectez şi să corectez
propriile desconsiderări prin efortul Adultului meu. Armele şi uneltele AT sunt de mare
ajutor.
Cu toate acestea, există unele părţi ale cadrului meu de referinţă pe care, din
Copil, le văd ca fiind deosebit de importante pentru supravieţuirea mea. Pe acestea le
voi apăra cu energie deosebită. Voi face acest lucru inconştient, menţinând petele oarbe
asupra percepţiei realităţii, care ar putea periclita aceste desconsiderări cruciale. Pentru
a face schimbări în aceste părţi, am nevoie de opinia cuiva, care nu are aceleaşi pete
oarbe.
Prietenii şi membrii familiei nu sunt cele mai bune surse pentru aceste opinii. În
mod tipic, membrii familiilor au pete oarbe pe care au fost educaţi să le împărtăşească.
220
Este posibil să-mi aleg prietenii şi soţul/soţia sau partenerul datorită petelor oarbe pe
care le au în comun cu mine. Unul dintre scopurile lucrului cu un terapeut sau participării
la un grup de terapie este acela că îmi oferă o sursă de feedback care nu este influenţată
de petele mele oarbe.
Dacă folosesc aceste feedback-uri şi încep să-mi modific cadrul de referinţă, este
posibil să mă simt speriat, în Copil. Pentru a putea face schimbarea, aş putea avea
nevoie de suport şi protecţie. Aş putea, de asemenea, beneficia din confruntările
ulterioare, deoarece voi folosi tot felul de tehnici de diversiune, inconştiente, pentru a
mă apăra împotriva schimbării. Voi găsi că este mai uşor să fac schimbarea şi să o
stabilesc într-o manieră permanentă, dacă primesc stroke-uri şi încurajări de la ceilalţi.
Toate aceste beneficii le obţin lucrând cu un terapeut sau cu un grup.
Există un dicton AT, care spune: „Nu e nevoie să fii bolnav pentru a fi mai bine”.
Nu e nevoie să fii neputincios, dezavantajat sau tulburat, pentru a obţine un beneficiu
din terapie. De fapt, nici nu e nevoie să „ai probleme”. Poţi fi o persoană care
funcţionează bine, împlinită şi să intri în terapie doar pentru a obţine mai mult din ceea
ce doreşti de la viaţă. Nimeni nu este liber de script sută la sută, indiferent cât de
norocoşi am fost cu părinţii noştri. Pentru cei mai mulţi dintre noi, există unele zone ale
vieţii în care ne creăm probleme, prin intrarea în script. Dacă este aşa, am putea
descoperi că merită să investim timp, bani şi angajament pentru a intra în terapie şi a
rezolva aceste probleme legate de script.
Acestea fiind spuse, terapia AT poate fi utilă tuturor celor care au probleme
personale, de la dificultăţi temporare în relaţie, până la tulburări severe mentale.
Tratamentul tulburărilor serioase necesită un context potrivit, cu suport psihiatric.
Caracteristicile terapiei AT
Dacă decizi să intri în terapie AT, primul pas este să găseşti un terapeut calificat şi
să faci un contract pentru un număr de şedinţe. Acestea pot fi consultaţii individuale sau
de grup. Iniţial, AT a fost concepută de către Berne ca metodă de terapie de grup şi cei
mai mulţi terapeuţi AT sunt încă în favoarea acestei alegeri.
În primele capitole, aţi învăţat deja cele mai importante caracteristici ale terapiei
AT. Să le revedem.
Practica terapiei AT se bazează pe un cadru teoretic coerent, pe care l-aţi învăţat
în această carte. Ştiţi că pietrele de temelie ale acestei teorii sunt reprezentate de
modelul stărilor eului şi de conceptul de script.
Schimbarea personală este văzută în termenii modelului decizional. În Partea a
IV-a aţi întâlnit explicaţiile AT referitoare la modul în care fiecare dintre noi decide în
copilărie patternurile de comportament, gândire şi sentimente din script. O premisă a
terapiei AT este că aceste decizii precoce pot fi schimbate.
Aţi învăţat în Capitolul 26 cum tratamentul AT se bazează pe metoda contractuală.
Atât terapeutul, cât şi clientul îşi împart responsabilitatea pentru atingerea scopurilor
contractuate. Aceste scopuri sunt alese pentru a promova ieşirea din script şi dobândirea
autonomiei, aşa cum am descris în Capitolul 27.
Relaţia terapeutică în AT se bazează pe premisa că oamenii sunt OK. Atât clientul,
cât şi terapeutul sunt văzuţi ca fiind la acelaşi nivel, nu unul mai jos şi celălalt mai sus.
221
Comunicarea deschisă este încurajată. Terapeutul şi clientul vorbesc o limbă
comună, folosind cuvinte simple, aşa cum aţi văzut în această carte. Clientul este
încurajat să înveţe despre AT. De obicei, terapeuţii cer clienţilor să urmeze cursuri
introductive sau să citească cărţi AT, ca aceasta. Dacă terapeutul ia notiţe de caz,
acestea sunt puse la dispoziţia clientului, dacă acesta doreşte. Prin toate aceste căi,
clientul este investit cu putere, pentru a lua parte activ şi informat la procesul
terapeutic.
O altă caracteristică a terapiei AT este aceea că este orientată spre schimbare, şi
nu doar spre obţinerea insight-ului. Bineînţeles, AT pune accent pe înţelegerea naturii şi
surselor problemei. Dar această înţelegere nu este niciodată văzută ca finalitate. În
schimb, este o unealtă folosită în procesul activ al schimbării. Schimbarea constă în
luarea unor decizii de a acţiona diferit, decizie care apoi este pusă în practică.
Având această orientare, practicienii AT nu au considerat valoroase terapiile
interminabile. Nu se aşteaptă să-i ia clientului luni sau ani pentru a înţelege, înainte de a
face schimbarea. Berne a subliniat acest lucru în faimoasa recomandare pe care o făcea
clienţilor: „Fă-te bine întâi şi vom analiza mai târziu, dacă o mai doreşti”.
În acelaşi timp, AT nu este doar o abordare „terapeutică-scurtă”. Pentru
rezolvarea unor probleme, uneori este necesară o relaţie terapeutică de lungă durată şi
acest lucru poate fi făcut într-un context AT.
Uzual, în zilele noastre, se consideră că există trei mari „şcoli” de AT. Fiecare
dintre ele a pus accent pe un punct teoretic diferit şi pe anumite tehnici terapeutice 2.
Puţini terapeuţi AT de azi aparţin doar uneia dintre aceste trei „şcoli”. De fapt,
pentru a obţine acreditarea profesională, terapeutul trebuie să-şi demonstreze abilitatea
de a se descurca cu uşurinţă cu tehnicile şi gândirea tuturor celor trei şcoli. Vom schiţa
pe scurt principalele caracteristici ale fiecărei şcoli, făcându-le, în mod deliberat, să pară
mai clar distincte decât sunt în realitate.
Şcoala clasică
222
grupului să conştientizeze jocurile, parazitările şi celelalte patternuri ale scriptului, pe
care le-am exteriorizat în relaţia cu ceilalţi membri ai grupului şi cu terapeutul.
În viziunea şcolii clasice, o funcţie importantă a terapeutului este de a-i da
clientului noi mesaje Parentale. Pat Crossman a sugerat „cei trei P” pe care terapeutul
trebuie să îi ofere, pentru a face acest lucru în mod eficient: permisiune, protecţie şi
putere3.
Acordarea permisiunii se referă la faptul că terapeutul oferă clientului mesaje
care contrazic activ injoncţiunile sau contrajoncţiunile negative din script. Acestea pot fi
transmise verbal, ca de exemplu: „Este în regulă să simţi ce simţi!”, sau „Încetează să
lucrezi atât de mult!” Permisiunile pot fi oferite de asemenea prin faptul că terapeutul se
oferă ca model.
Ca să accepte permisiunea terapeutului, Copilul clientului trebuie să perceapă
Părintele terapeutului ca fiind mai puternic - având mai multă putere - decât părintele
real de la care a venit mesajul negativ original. De asemenea, clientul trebuie să-l vadă
pe terapeut ca fiind capabil să ofere protecţie împotriva fricii legate de consecinţele
dezastruoase care ar putea apărea prin nesocotirea comenzilor.
Şcoala redecizională
Bob şi Mary Goulding sunt întemeietorii abordării terapeutice care combină teoria
AT cu tehnicile terapiei gestalt dezvoltată de către Frederick ( Fritz) Perls. Soţii Goulding
au subliniat faptul că deciziile precoce sunt luate dintr-o poziţie mai mult simţită decât
gândită. Aşa că, pentru a ieşi din script, persoana trebuie să ia din nou contact cu
sentimentele Copilului din perioada precoce, să termine treaba, exprimând aceste
sentimente şi să schimbe decizia precoce cu o nouă decizie, mai adaptată. Acest lucru
poate fi obţinut prin fantezie sau prin vis stimulat, sau prin „lucrul cu scene precoce”, în
care clientul se întoarce până la amintirea scenei iniţiale traumatice şi o retrăieşte.
Bob şi Mary Goulding sunt de acord cu Pearls în ceea ce priveşte credinţa că, dacă
cineva este „blocat” într-o problemă, acest lucru indică faptul că două părţi ale
personalităţii trag cu forţă egală în direcţii opuse. Rezultatul este că persoana foloseşte o
mare cantitate de energie, dar nu ajunge nicăieri. Această situaţie poartă numele de
impas. Soţii Goulding au dezvoltat teoria lui Pearls, imaginându-şi că impasul apare între
stări diferite ale eului. În terapie, rezolvarea impasului este făcută, de obicei, folosind
tehnica gestalt, cunoscută sub numele de „tehnica celor două scaune”. Clientul îşi
imaginează cele două părţi aflate în conflict, aşezate pe două scaune diferite, „devenind”
pe rând, fiecare dintre aceste două părţi şi purtând un dialog cu scopul de a rezolva
conflictul. În timpul acestui proces, sentimentele reprimate ale Copilului pot fi deseori
aduse la suprafaţă.
Comparativ cu ceilalţi practicieni AT, terapeuţii redecizionali pun chiar mai mult
accentul asupra responsabilităţii personale. În munca redecizională, contractul terapeutic
nu este văzut ca o înţelegere între două părţi: clientul şi terapeutul; este un angajament
pe care clientul îl ia cu el însuşi, terapeutul fiind martor. Terapeutul nu-i „dă clientului
permisiuni”. Clientul îşi dă permisiunea de a se comporta şi de a simţi într-un nou mod,
cu terapeutul, care este un model pozitiv. De asemenea, puterea este văzută ca o
resursă pe care clientul o are deja, mai degrabă decât că ar fi oferită de terapeut.
Terapeuţii redecizionali lucrează frecvent cu grupuri, dar nu pun accentul pe
procesul grupului. În schimb, terapia este făcută individual, ceilalţi membri ai grupului
223
comportându-se ca martori şi oferind stroke-uri pozitive pentru a încuraja şi reîntări
schimbarea.
Deoarece exprimarea sentimentelor este centrală în munca redecizională,
terapeuţii acestei şcoli subliniază că este de asemenea important pentru client să
înţeleagă ce se întâmplă. În mod tipic, lucrul asupra sentimentelor va fi urmat imediat
de o „discuţie Adultă”. La fel de important pentru client este să facă un contract pentru
schimbarea comportamentală, să-şi exerseze şi să-şi consolideze noua decizie.
Şcoala Cathexis
Unele dintre cele mai importante contribuţii AT din zilele noastre nu aparţin nici
uneia dintre cele trei „şcoli”. Două exemple importante sunt Sistemul parazitării al lui
224
Erskine şi Zalcman şi Miniscriptul lui Kahler. Fiecare dintre aceste modele teoretice a
generat propria abordare terapeutică.
Una dintre caracteristicile pozitive importante în AT a fost abilitatea de a încorpora
idei şi tehnici ale altor terapii. Acestea s-au dovedit imediat compatibile cu fundamentele
teoretice ale AT. Rezultatul este că terapeutul AT modern posedă o gamă largă
adaptabilă de tehnici, care sunt puse în slujba nevoilor clientului. Cei mai mulţi
practicieni AT s-au format şi în alte modalităţi terapeutice, aducându-le pe acestea în
munca lor AT. Am vorbit deja despre combinaţia AT-gestalt, folosită în terapia
redecizională. Terapeuţii AT pot folosi de asemenea concepte şi tehnici extrase din
psihanaliză şi din abordări terapeutice scurte, bioenergie, programare neuro-lingvistică,
teoria sistemelor, vizualizare şi tehnici de modificare a imaginii de sine, terapia
Ericksoniană, psihologia comportamentală, teoria dezvoltării şi numeroase alte domenii,
în funcţie de formarea şi interesul practicianului. Cu toate acestea, modelul stărilor eului
şi teoria scriptului rămân principii de bază, care ghidează folosirea acestor tehnici variate
în interiorul cadrului AT.
225
Capitolul 29
AT ÎN EDUCAȚIE ȘI ORGANIZAȚII
226
problemă personală din trecut, rămasă nerezolvată. Când este folosit diagnosticul
stărilor eului, se va face mai degrabă la nivel comportamental şi social, decât la nivel
istoric şi fenomenologic. Practicianul îi poate învăţa pe membrii grupului conceptul de
script, ca o modalitate de a explica de ce oamenii acţionează în feluri care par auto-
destructive şi dureroase. Lucrul individual asupra scriptului va fi rareori folosit. În
secţiunea următoare, vom revedea câteva modalităţi în care conceptele AT pot fi folosite
în context EO.
Aplicaţii organizaţionale
Stările eului
227
pentru o muncă bine făcută, în loc să ofere stroke-uri negative pentru una făcută prost.
Se aplică principiul „stroke-uri diferite pentru oameni diferiţi”: în timp ce tu poţi obţine
cea mai mare satisfacţie fiind lăudat de un superior pe care îl respecţi, eu poate prefer
să obţin stroke-urile sub forma unei creşteri salariale sau a unei vacanţe mai lungi.
Când se examinează structurarea timpului întâlnirilor de lucru, uneori reiese că
aceste întâlniri constau mai mult în pierderea timpului, cu puţină activitate. Ca şi în cazul
jocurilor, acestea reprezintă probabil cea mai mare pierdere de timp şi de resurse umane
în organizaţii. Indivizii recurg deseori la jocuri în organizaţii când sunt plictisiţi,
nerecunoscuţi sau insuficient provocaţi. Schimbarea patternului stroke-urilor şi creşterea
oportunităţilor pentru stimularea pozitivă pot face minuni în eliminarea jocurilor şi
creşterea productivităţii. Procedurile AT referitoare la contracte pot ajuta de asemenea
pentru direcţionarea energiei organizaţionale către acţiuni constructive şi nu spre
urmărirea agendei secrete.
Confruntarea pasivităţii
AT în educaţie
Stările eului
Modelul de bază al stărilor eului este înţeles de către copii, din primii ani de
şcoală. Limbajul simplu al AT îi ajută să-l înveţe usor. Examinând conţinutul şi motivaţia
tuturor celor trei stări ale eului, elevii devin mai capabili să înveţe, cunoscându-şi clar
intenţiile şi dorinţele. Chiar procesul învăţării este mai eficient dacă apelează la toate
cele trei stări ale eului. Este deosebit de important să se cunoască că sursa creativităţii
şi a energiei unei persoane este Copilul Liber şi această parte are nevoie să fie inclusă în
procesul de învăţare.
228
Şi educatorul are nevoie să aibă acces liber la cele trei stări ale eului. Cea mai
mare parte a timpului se va afla în Adult, rezolvând probleme. Deseori va avea nevoie să
stabilească graniţe clare cu Părintele Normativ pozitiv sau să ofere bunăvoinţă, îngrijire,
din Părintele grijuliu pozitiv. Poate intra în Copil, pentru a oferi un model de
spontaneitate, abilitate intuitivă şi bucurie de a învăţa.
Confruntarea pasivităţii
229
Capitolul 30
CUM S-A DEZVOLTAT AT
La data când această carte a fost publicată pentru prima oară, se împlineau 30 de
ani de la prima comunicare care purta titlul de Analiză Tranzacţională, sub semnatura lui
Eric Berne. În această perioadă a avut loc moartea timpurie a lui Berne, în 1970. AT a
trebuit să facă faţă, ca şi Berne, morţii premature a tatălui său.
În acest capitol vom prezenta viaţa lui Berne şi originile gândirii sale, din anii ‘50
şi dinainte. Cei treizeci de ani care au urmat acestui prim articol publicat în 1957, au
avut întâi o primă fază a dezvoltării, graţie unor minţi fertile, unei echipe de profesionişti
AT, grupaţi pe Coasta de Vest a Americii. Publicarea best-sellerului lui Berne, Games
People Play25, la mijlocul anilor ’60, a catapultat AT în ochii publicului şi a marcat
începutul unui deceniu de popularitate în masă. Anii dintre sfârşitul anilor ’70 şi până în
prezent au reprezentat perioada de consolidare.
Numărul persoanelor care au aderat la AT a scăzut din 1976, când s-a înregistrat
un vârf, până la nivelul de azi, care, cu toate că este mai scăzut comparativ cu acel vârf,
este stabil şi mult mai înalt decât în primii ani. Teoria şi practica au fost perfecţionate şi
dezvoltate. Probabil cel mai frapant aspect a fost interesul pe care l-a stârnit AT în toată
lumea. Comunitatea AT nu mai are ca graniţe Coasta de Vest, sau America, sau ţările
vorbitoare de limbă engleză, a devenit cu adevărat internaţională.
Eric Berne1, pe numele său real Eric Lennard Bernstein, s-a născut la Montreal, în
1910. Tatăl său era medic generalist şi mama scriitoare. Primii săi ani au fost foarte
fericiţi şi ceea ce îi plăcea cel mai mult era să îl însoţească pe tatăl său, când mergea la
consultaţii. Apoi, când Eric avea doar nouă ani, tatăl său a murit. Pierderea lui l-a afectat
profund pe băieţel şi aceasta ar putea fi o influenţă majoră în dezvoltarea ulterioară a lui
Berne.
Încurajat de ambiţioasa sa mamă, Berne a intrat la Facultatea de Medicină şi a
devenit medic în 1935. La scurt timp, s-a mutat în America şi şi-a început rezidenţiatul
în psihiatrie. A devenit cetăţean american şi şi-a schimbat numele în Eric Berne.
În 1941 şi-a început formarea în psihanaliză, intrând în analiză la Paul Federn. A
întrerupt această formare când a început al doilea război mondial. Berne a intrat în
Corpul Medical al Armatei în 1943, ca psihiatru. În această perioadă a început să facă
terapie de grup. Deja începuse să adune notiţe critice despre psihiatrie şi psihanaliză,
care vor forma baza scrierilor sale de mai târziu.
După eliberarea din armată, în 1946, Berne şi-a reluat formarea psihanalitică, de
această dată cu Erik Erikson. A început regimul intens de muncă, care a caracterizat
toată viaţa sa, combinând practica privată cu diferite funcţii oficiale şi cu o agendă
încărcată de angajamente literare. Prima sa carte, The Mind in Action, a fost publicată în
1947; a fost revizuită în 1957, purtând titlul A Layman’s Guide to Psychiatry and
Psychoanalysis2.
25
230
În 1949, Berne a publicat primul dintre cele şase articole profesionale referitoare
la natura intuiţiei. De atunci, până în 1958, Berne a prezentat în aceste articole ideile
care au stat la baza dezvoltării AT.
În acest timp, Berne şi-a continuat formarea în psihanaliză. În 1956, a făcut
cerere de a deveni membru al Institutului de Psihanaliză, dar a fost respins.
Stimulat de această respingere, Berne a decis să meargă pe cont propriu şi să
elaboreze o nouă abordare psihoterapeutică. Până la sfârşitul acelui an, a terminat încă
două din seria articolelor despre intuiţie, în care a prezentat pentru prima oară conceptul
de stări ale eului de Părinte, Adult şi Copil şi a folosit termenul de „analiză structurală”.
Aceste articole au fost publicate în 1957. Berne a continuat, scriind un nou articol, pe
care l-a prezentat Asociaţiei Americane de Psihoterapie de Grup, în noiembrie 1957.
Era intitulat „Transactional Analysis. A new and Effective Method of Group Therapy.
În acest articol, care a fost tipărit anul următor, Berne reia conceptul de stări ale
eului de Părinte, Adult şi Copil şi introduce noţiunile de joc şi script. Deci, cadrul de bază
al teoriei AT era deja complet.
Ce fel de om a fost Berne? Persoane diferite care l-au cunoscut au amintiri diferite
legate de personalitatea sa complexă. Unii spun că era jovial, protector, vesel, cald. Alţii
îşi amintesc că avea limba ascuţită, era competitiv şi distant3. Ceea ce e sigur e că era
un gânditor clar şi cerea şi celorlalţi să gândească clar. Această calitate apare din
structura coerentă a teoriei AT.
Toată cariera sa, Berne a fost interesat constant de funcţia intuiţiei. Aceasta s-a
reflectat în dinamismul formulărilor conceptelor AT, cât şi în forţa cu care a insistat
asupra conceptului de „Gândire Marţiană”: înţelegerea mesajelor ascunse, la fel ca şi a
celor explicite.
Berne a fost un individualist, chiar un rebel. Noi doar putem ghici dacă
respingerea sa de către mişcarea psihanalitică a fost imboldul real pentru dezvoltarea
AT. Dar, oricum, el a reuşit să creeze o metodă originală în cadrul psihoterapiei, care a
„spart regulile” stabilite, aşa cum le vedea Berne în acel timp. Ideea sa era aceea de a
vindeca oamenii repede şi nu de a-i ajuta să „facă un progres”, în timpul unor ani de
terapie. A spus că AT trebuie să aibă un limbaj profan, simplu, în locul celui sufocant, cu
cuvinte din greacă şi latină, astfel încât clientul şi terapeutul să poată coopera mai uşor,
în procesul vindecării.
Paradoxal, unele dintre cele mai îndrăgite idei de către Berne au izvorât direct din
formarea sa medicală. Poate că asta reflectă nu doar formarea sa medicală, ci şi
amintirea copilăriei fericite, petrecute alături de tatăl său. Când Berne a scris
„Transactional Analysis in Psychotherapy”, a făcut o dedicaţie în latină: „În memoria
tatălui meu, David, Doctor în Medicină, Profesor de Chirurgie şi doctor al săracilor”.
Pentru Berne, un terapeut eficient trebuie să fie un „doctor adevărat”. Berne nu se
referea la faptul că doar medicii pot fi terapeuţi. Din contră, voia să spună că orice
terapeut trebuie să accepte responsabilităţile aşteptate de la un doctor. „Doctorul
adevărat”, spunea Berne, este întotdeauna orientat către vindecarea clienţilor săi.
Trebuie să-şi planifice tratamentul în aşa fel încât să ştie în fiecare fază ce face şi de ce
face acest lucru. Aceste calităţi sunt cerute şi azi pentru acreditarea practicienilor AT.
231
Primii ani
Încă de la începutul anilor ’50, Berne şi asociaţii săi ţineau seminarii clinice
regulate. În 1958, au format Seminariile de psihiatrie Socială de la San Francisco 26,4
întâlnirile având loc în fiecare marţi, la Berne acasă. Cu toate că au avut loc numeroase
schimbări de nume şi locuri de întâlnire, aceste întâlniri se ţin şi azi.
În primii ani, seminariile de la San Francisco au oferit un teren propice pentru
apariţia noilor idei ale AT. Cartea lui Berne, „Transactional Analysis in Psychotherapy”,
prima dedicată în intregime AT, a apărut în 1961. A fost urmată, în 1963, de „The
Structure and Dynamics of Organisations and Groups”. „Transactional Analysis Bulletin”
- TAB a început să fie publicat în ianuarie 1962, Berne fiind editorul. Printre membrii
SFSPS se aflau mulţi dintre cei care astăzi sunt figuri binecunoscute ale „şcolii clasice”
de AT, cum ar fi: Claude Steiner, Jack Dusay, Stephen Karpman şi Franklin Ernst.
De asemenea, printre participanţii primelor seminarii, se aflau Jacqui Lee Schiff.
În plus, Bob Goulding a început supervizarea clinică cu Berne, la începutul anilor ’60. Aşa
au fost sădite seminţele dezvoltării celorlalte două „şcoli” principale actuale în AT, pe
care le-am descris în Capitolul 28.
În 1964, Berne şi colegii săi au decis să formeze International Transactional
Analysis Association - ITAA, ca recunoaştere a faptului că AT era practicată de
un număr crescând de profesionişti în afara USA. În acelaşi timp, numele Seminariilor
de la San Francisco a fost schimbat în Seminariile de Analiză Tranzacţională de la San
Francisco27.
Anul 1964 a fost un an hotărâtor pentru istoria AT - publicarea cărţii Games
People Play. Berne a avut intenţia să scrie o carte pentru un număr restrâns de
profesionişti. În schimb, aceasta a devenit un best-seller. Pe masură ce vânzările
explodau în toată lumea, limbajul şi teoriile AT prindeau imaginaţia unui public numeros.
Anii de expansiune
232
Ca şi lucrările lui Berne, alte două best-selleruri au crescut interesul publicului
pentru AT. Cartea lui Thomas Harris „I’m OK, You are OK” a apărut în 1967. Spre
deosebire de Games People Play, era menită în special publicului larg şi prezenta teoria
de bază a AT într-un mod care atrăgea imediat şi uneori era cu totul deosebit. În 1971,
Muriel James şi Dorothy Jongeword au publicat „Born to Win”, aducând împreună ideile
AT cu abordarea gestalt a lui Fritz Pearls.
Aşa că interesul publicului a crescut ca un bulgăre de zăpadă. Numărul membrilor
ITAA, care era de 1000 în 1971, a crescut la peste 5000. A continuat să crească, până
când a atins un vârf în 1976 - 11.0005.
În acest timp, cele trei „şcoli” de AT au fost foarte ocupate cu avansarea tehnicilor
şi practicii. Articolul original al lui Jack Dusay „Egograms” a apărut în 1972 în TA Journal
(TAJ). În acelaşi an, Bob şi Mary Goulding au publicat articolul care prezenta ideile lor
despre o nouă decizie şi injoncţiuni, iar familia Schiff a fondat Institutul Cathexis.
Cercetarile lui Taibi Kahler despre driveri şi miniscript au fost prezentate pentru
prima dată în 1974, într-un articol în TAJ, marcând un nou demers în AT. Ideile lui
Kahler nu se încadrau în nici una dintre cele trei mari „şcoli”. Şi astfel, teoria
miniscriptului a prins rădăcini în teoria de bază AT, introducând concepte noi, de care
Berne nu auzise până când a murit în 1970.
Consolidarea internaţională
Dacă AT a fost concepută de către Berne din primele studii despre intuiţie şi
născută prin prezentarea sa în articolul din 1957, şi-a atins maturitatea în 1978. În acel
an, numărul membrilor ITAA scăzuse la 8000. Numărul a continuat să scadă, atingând
5000 în 1985.
Noutatea valorilor AT scăzuse. Cu toate acestea, scăderea interesului publicului
pentru AT este doar o parte a poveştii acesteia şi probabil nu este o parte importantă.
Mai important este faptul că AT şi-a găsit maturitatea ca disciplină şi a câştigat
acceptarea internaţională ca abordare profesională. Din acest punct de vedere, poate că
nu este rău pentru AT că şi-a pierdut imaginea de „psihologie la modă” pe care o
câştigase în perioada sa de expansiune rapidă.
În 1977 au apărut două cărţi care au simbolizat din multe puncte de vedere
această schimbare. Ambele erau volume de congres, fiind destinate exclusiv
profesioniştilor. „Transactional Analysis After Eric Berne”, editată de Graham Barnes, a
prezentat cele mai importante contribuţii în dezvoltarea teoriei şi practicii AT, după
moartea lui Berne. Muriel James a editat „Techniques in Transactional Analysis for
Psychotherapists and Counselors”, concentrându-se în principal asupra aplicaţiilor
actuale ale AT.
Autorii AT au continuat să adauge şi să aprofundeze gândirea AT. „Sistemul
parazitării” a lui Richard Erskine şi Marilyn Zalcman, de exemplu, a fost prezentat pentru
prima oară într-un articol în TAJ în 1979.
Formarea profesională şi acreditarea AT se fac conform standardelor recunoscute
internaţional. Ele sunt administrate de ITAA şi de European Association for Transactional
Analysis (EATA). Vă oferim detalii în Anexa E. Interesul pentru AT în afara USA a început
înainte de principala perioadă de expansiune. Din 1964, o abordare AT în interacţiunea
de grup era predată în educatia pentru adulţi, de către profesorul John Allaway, la
Universitatea din Leicester, Anglia6. Aceste ore se ţin şi azi.
233
În 1965, membrii ITAA includeau un număr important de terapeuţi din afara USA.
O dată cu creşterea interesului internaţional pentru AT, până în 1976, membri din afara
USA se ridicau la 2000, în total peste 10 000. Un fapt interesant a fost acela că, pe
măsură ce membrii AT scădeau, membrii nonUSA continuau să crească. Astfel încât ITAA
a devenit cu adevărat internaţională. Ca recunoaştere a acestui fapt, la sfârşitul anilor
’80, ITAA a trecut la un program radical de afiliere internaţională (Vezi Anexa D).
La data celei de-a cincea editări a acestei cărţi (martie 1991), numărul total de
membri ai ITAA era din nou în creştere. În prezent, organizaţia numără în jur de 7000
de membri, din peste 60 de ţări.
Ca o consecinţă a creşterii interesului pentru AT în intreaga lume, au fost înfiinţate
organizaţii AT locale, naţionale şi continentale. Societatea Europeană de Analiză
Tranzacţională a fost fondată în 1974 şi are acum mai mult de 4000 de membri. A
organizat primul congres în 1975, iar acesta a fost urmat de primul congres pan-
american în 1976. În multe ţări ale Europei, Americii de Nord şi de Sud, Asiei şi Oceaniei
există asociaţii naţionale de AT (vezi Anexa D).
Cu toate că AT a fost acceptată cu greu în ţările blocului de est, actual acolo au
loc schimbări. În ianuarie 1987, un grup de practicieni a făcut primul curs 101 de AT în
Republica Populară China7. Mai recent, schimbările politice rapide din Europa de Est au
deschis căi de dezvoltare pentru activităţile AT. În martie 1991, când scriam această
carte, asociaţiile AT din Ungaria, Polonia şi Uniunea Sovietică purtau un dialog cu EATA,
dorind legături mai apropiate cu colegii lor din Europa şi din toată lumea.
234
ANEXE
Anexa A
CĂRȚILE SCRISE DE ERIC BERNE
Pentru o bibliografie completă a scrierilor lui Berne, vezi Cranmer, R., „Eric Berne:
adnnotated bibliography”. Transactional Analysis Journal, 1, 1, 1971, 23-9.
Iată următoarele opt cărţi ale lui Berne, enumerate în ghidul ITAA pentru Cursul
101 AT:
Berne, E., Intuition and egostates. (McCormick, P., ed.). San Francisco: TA Press,
1977.
Un volum de articole publicate de Berne în revistele profesionale, între 1949 şi
1962, referitoare la diferite subiecte legate de intuiţie. Acestea includ primele sale opinii
privind teoria de bază a AT.
Berne, E., A layman’s guide to psychiatry and psychoanalysis. New York: Simon
and Schuster, 1957; a treia ediţie publicată în 1968. Alte ediţii: New York Grove Press,
1957; şi Harmondsworth: Penguin, 1971.
O revizuire a cărţii The mind in action, publicată iniţial în 1947. Ediţia din 1967 a
cărţii A layman’s guide introduce un capitol de analiză tranzacţională, scris de John
Dusay.
Berne, E., Transactional analysis in psychotherapy. New York: Grove Press, 1961,
1966.
Prima carte care se ocupă integral de AT. Conţine formulările originale şi definitive
ale lui Berne despre stările eului, împreună cu expunerea dezvoltată a altor elemente ale
teoriei de bază, introduse în articolele anterioare.
Berne, E., The structure and dynamics of organisations and groups. Philadelphia:
J. B. Lippincott Co., 1963. Alte ediţii: New York: Grove Press, 1966: şi New York:
Ballantine, 1973.
Conţinutul cărţii este descris în titlu. Include unele concepte AT, cum ar fi analiza
tranzacţiilor şi a jocurilor.
Berne, E,. Games people play. New York: Grove Press, 1964. Alte ediţii:
Harmondsworth: Penguin, 1968.
Best-sellerul, celebru în toată lumea, prezintă ideile despre analiza jocurilor,
dezvoltate de Berne de la începutul anilor ’60. (Şi-a revizuit teoria în cărţile următoare –
vezi TA Today, Capitolul 23). De asemenea cuprinde o listă de jocuri, ale căror nume au
fost date atunci.
Berne, E,. Principles of groups treatment. New York: Oxford University Press,
1966. Alte ediţii: New York: Grove Press, 1966.
Un text despre teoria şi practica terapiei de grup, în domeniul clinic, inclusiv
aplicaţiile AT în acest domeniu.
235
Berne, E,. Sex in human loving. New York: Simon şi Schuster, 1970. Alte ediţii:
Harmondsworth: Penguin, 1973.
O explorare a sexului în relaţiile personale, analizat în context AT.
Berne, E., What do you say after you say hello? New York: Grove Press, 1972.
Alte ediţii: London: Corgi, 1975.
O expunere lărgită a teoriei scriptului, aşa cum a fost dezvoltată de către Berne şi
asociaţii săi, până în anii ’70, cu aplicaţii în terapie.
236
Anexa B
ALTE CĂRȚI IMPORTANTE ÎN AT
Barnes, G. (ed), Transactional analysis after Eric Berne: teachings and practices
of three TA schools. New York: Harpers’s College Press, 1977.
Cele 22 de articole cuprind discuții referitoare la dezvoltarea teoriei postberniene,
practica fiind și ea cuprinsă. Explorează natura și dezvoltarea celor trei „școli” actuale ale
AT.
Stern, Ed., TA: the state of the art. Dodrecht: Foris Publications, 1984
Cele 23 de articole din această carte, scrise în principal de practicieni europeni,
oferă o privire largă asupra „agerimii tăioase” a teoriei și practicii AT actuale.
Woollams, S., și Brown, M., Transactional analysis. Dexter: Huron Valley Institute,
1978. Alte ediții: (broșură cu unele revizuiri) TA: the total handbook of transactional
analysis. Englewood Cliffs: Pretice-Hall, 1979.
Un text complet de teorie și practică AT.
237
Școala clasică
Dusay, J., Egograms. New York: Harper and Row, 1977. Alte ediții: New York:
Bantam, 1980.
O prezentare accesibilă a conceptului de egogramă a lui Dusay, plus modelul
funcțional al stărilor eului și alte aspecte ale AT clasice.
Steiner, C., Scripts people live: transactional analysis of life scripts. New York:
Grove Press, 1974.
O lucrare aprofundată despre teoria și implicațiile scriptului.
Școala redecizională
Goulding, M., și Goulding, R., Changing lives through redecision therapy. New
York: Brunner/Mazel, 1979.
Goulding, R., și Goulding, M., The power is in the patient. San Francisco: TA
Press, 1978.
Aceste două cărți ale soților Goulding descriu teoria și practica muncii lor
referitoare la noua decizie. Ultimul volum este o compilație de articole publicate inițial în
reviste și volume profesionale.
Școala Cathexis
238
Anexa C
CÂȘTIGĂTORII PREMIULUI ERIC BERNE28
Premiul Eric Berne a fost fondat în 1971 pentru a onora și perpetua memoria
contribuțiilor științifice ale lui Eric Berne. Urma să fie acordat anual autorului unui nou
concept științific în AT. Premiul era acordat de către Consiliul Editorial al ITAA.
În 1990, Membrii Consiliului ITAA au decis să schimbe titlul și scopul Premiului. În
prezent, acesta se numește Premiul Eric Berne în Analiză Tranzacțională 29. Premiul este
acordat anual pentru contribuții publicate în teoria sau practica AT, sau pentru
integrarea sau compararea teoriei și practicii AT cu alte modalități terapeutice.
Câștigătorii Premiului sunt aleși de un comitet numit de către Membrii Consiliului ITAA.
Prezentăm lista, în ordine cronologică, a câștigătorilor Premiului în perioada 1971-
1994, împreună cu date despre lucrările pentru care au primit premiul. (La data tipăririi,
Premiul pentru anul 1995 nu fusese încă acordat).
Numele notate cu italice între paranteze indică capitolul din TA Today, în care este
discutat subiectul.
1971: Claude Steiner, SCRIPT MATRIX. Steiner, C., „Script and counterscript”.
Transactional Analysis Bulletin, 5, 18,
1966, 133-35. (13)
1972: Stephen Karpman, DRAMA TRIANGLE. Karpman, S., „Fairy tales and script drama
analysis”. TAB, 7, 26, 1968, 39-43. (23)
1973: John Dusay, EGOGRAMS. Dusay, J., „Egograms and the constancy hypotesis”.
Transactional Analysis Journal, 2, 3, 1972, 37-42. (3).
1974: Aaron Schiff și Jacqui Schiff, PASSIVITY AND THE FOUR DISCOUNTS. Schif, A.,
and Schiff, J., „Passivity”. TAJ, 1, 1, 1971, 71-8. (17)
1975: Robert Goulding și Mary Goulding, REDECISION AND TWELVE INJUNCTIONS.
Goulding, R., and Goulding, M., „New directions in transactional analysis” în Sager
and Kaplan (ed.), Progress in group and family therapy. New York: Brunner/Mazel,
1972, 105-34; și „Injunctions, decisions and redecisions” TAJ, 6, 1, 1976, 41-8.
(14)
1976: Pat Crossman, PROTECTION. Crossman, P., „Permission and protection”. TAB, 5,
19, 1966, 152-4. (28)
1977: Taibi Kahler, MINISCRIPT AND FIVE DRIVERS. Kahler, T., „The miniscript”. TAJ, 4,
1, 1974, 26-42. (16)
1978: Fanita English, RACKETS AND REAL FEELINGS: THE SUBSTITUTION FACTOR.
English, F., „The substitution factor: rackets and real feelings”. TAJ, 1, 4, 1971,
225-30; și „Rackets and real feelings. Part II”. TAJ, 2, 1, 1972, 23-5. (21)
1979: Stephen Karpman, OPTIONS. Karpman, S., „Options”. TAJ, 1, 1, 1971, 79-87, (7)
1980: (premiu comun) Claude Steiner, THE STROKE ECONOMY. Steiner, C., The stroke
economy”. TAJ, 1, 3, 1971, 9-15. (8).
1980: (premiu comun) Ken Mellor și Eric Sigmund, DISCOUNTING AND REDEFINING.
Mellor, K., și Sigmund, E., „Discounting”. TAJ, 5, 3, 1975, 295-302; și Mellor, K., și
Sigmund, E., „Redefining”. TAJ, 5, 3, 1975, 303-11. (17, 18, 19).
28
239
1981: Franklin H. Ernst, Jr., THE OK CORRAL. Ernst, F., „The OK corral: the grid for get-
on-with”. TAJ, 1,4, 1971, 231-40. (12).
1982: Richard Erskine și Marilyn Zalcman, RACKET SYSTEM AND RACKET ANALYSIS.
Erskine, R., and Zalcman, M., „ The racket system: a model for racket analysis”.
TAJ, 9, 1, 1979, 51-9. (22)
1983: Muriel James, SELF-REPARENTING. James, M., „Self-reparenting: theory and
process”. TAJ, 4, 3, 1974, 32-9. (28)
1984: Pam Levin, DEVELOPMENTAL CYCLES. Levin, P., „The cycle of development”. TAJ,
12, 2, 1982, 129-39. (Referințe, 10)
1985, 1986: Neacordat
1987: Carlo Moiso, EGO STATES AND TRANSFERENCE. Moisio, C., „Ego states and
transference”. TAJ, 15, 3, 1985, 194-201. (-)
1988 până în 1993: Neacordat
1994: (EBMA premiu comun) Sharon R. Dashiell (domeniul: Aplicații Practice). Dashiell,
S., „The Parent resolution process: reprogramming psychic incorporations in the
Parent”. TAJ, 8, 4, 1978, 289-94. (-)
1994: (EBMA premiu comun): John R. McNeel (domeniul: Aplicații Practice). McNeel, J.,
„The Parent interview”. TAJ, 6, 1, 1976, 61-8. (-)
1994: (EBMA premiu comun): Vann S. Joines (domeniul: Integrarea AT cu alte teorii și
abordări). Joines, V., „Using redecision therapy with different personality
adaptations”. TAJ, 16, 3, 1988, 185-90.
240
ANEXA D (revizuită în martie 1991)
ORGANIZAŢIILE AT
241
Calitatea de membru EATA este conferită în mod automat, tuturor membrilor
asociaţiilor afiliate la EATA. Calitatea de membru EATA conferă calitatea de membru
ITAA la acelaşi nivel de categorie de membru. Persoanele care nu au rezidenţe în Europa
şi cele care trăiesc în ţări unde nu există asociaţii afiliate la EATA pot contacta EATA în
legatură cu obţinerea categoriei de membru individual.
Pentru mai multe informaţii contactaţi: Executive Secretary, EATA, Les Toits de
l’Aune Bat. E . 3. –rue Hugo-Ely, 13090 Aix-eu-Provence, France.
Asociaţii Naţionale
242
ANEXA E (revizuită în martie 1991)
FORMAREA ŞI ACREDITAREA AT
În prezent (martie 1991), există două organizaţii care oferă formare şi acreditare
în AT, recunoscute internaţional. Acestea sunt ITAA şi EATA. În ITAA, formarea şi
certificarea sunt administrate de Consiliul de Formare şi Certificare în Analiză
Tranzacţională (Training and Certification Council of TA = T&C Council), care este un
corp independent de certificare şi formare standard, fondat de ITAA şi având strânse
legături cu aceasta în cadrul T&C Council. Chestiunile legate de formare se află în
responsabilitatea Comitetului Standard de Formare (Training Standards Committee -
TSC), în timp ce examinarea şi certificarea sunt efectuate de Comitetul de Certificare
(Board of Certification – BOC). În EATA, responsabilităţile ţin de Comitetul Standard de
Formare Profesională (Professional Training Standards Committee – PTSC) şi, respectiv,
de Comisia de Certificare (Commission of Certification – COC).
Printr-o înţelegere de recunoaştere mutuală între BOC şi COC, semnată în august
1986, ambele corpuri recunosc BOC ca având autoritate de acreditare internaţională, în
timp ce COC este recunoscută ca având autoritate de acreditare europeană. Ca efect al
acestei înţelegeri, acreditările uneia sunt recunoscute şi de cealaltă. Procedurile de
formare şi acreditare ale ambelor corpuri sunt virtual identice.
Detaliile oferite de această Anexă sunt extrase din Manualul de Formare şi
Certificare IATA, revizuit în 1989. Ele se aplică şi pentru EATA, cu modificări minore, pe
care le vom nota cu italice.
243
3. semnarea unui contract de formare cu un analist tranzacţional formator şi
supervizor sau cu un analist tranzacţional formator şi supervizor provizoriu în
domeniul de specializare în care doreşte să se formeze;
4. formarea şi supervizarea pentru a îndeplini cerinţele examinării de către BOC
(COC);
5. absolvirea nivelului I al examenului BOC (COC) şi
6. cererea şi plata cotizaţiei pentru calitatea de Membru Certificat în Analiză
Tranzacţională.
Pentru cei interesaţi în certificarea ca formator AT şi devenirea de membru formator
Certificat de către ITAA (EATA), aceştia trebuie să aleagă în a fi certificaţi ca Instructori
(care predau AT) şi/sau Supervizori (care îi supervizează pe alţii). Titlul Analist
Tranzacţional Formator şi/sau Supervizor Provizoriu este folosit pentru a desemna
persoana aflată în această etapă de formare.
Paşii în procesul de formare sunt:
1. să devii Analist Tranzacţional Certificat, membru al ITAA (EATA), în domeniul
de specializare în care doreşti să îi formezi pe alţii;
2. să urmezi un workshop de formare oficială (Training Endorsment Workshop –
TEW) şi să primeşti aprobarea Comitetului TEW pentru a iniţia programul de
formare;
3. să semnezi un contract de formare cu un supervizor senior, care este Analist
Tranzacţional Formator şi Supervizor, în domeniul de supervizare în care
doreşti să te formezi;
4. formarea şi supervizarea necesare îndeplinirii cerinţelor examinării de către
BOC (COC);
5. absolvirea nivelului II de examinare BOC (COC) și
6. cerere şi plata cotizaţiei pentru Membru Certificat Formator.
101 în AT
„101 AT” este termenul introdus de Eric Berne, pentru a desemna o introducere în
teoria şi metodele fundamentale ale analizei tranzacţionale. Numărul 101 este folosit în
SUA pentru desemnrea cursurilor introductive care oferă o privire de ansamblu asupra
subiectelor.
Cursul 101 AT este un workshop recunoscut oficial de către ITAA (EATA) ca o
introducere în analiza tranzacţională. Scopul cursului 101 este de a oferi informaţii
coerente şi precise despre conceptele AT. Pentru a fi certificat ca oficial, Cursul 101 AT
trebuie să întrunească următoarele cerinţe:
1. Instructorul trebuie să fie recunoscut oficial pentru predarea Cursului 101 AT –
de exemplu – instructorul trebuie să fie Analist Tranzacţional Formator sau
Analist Tranzacţional Formator Provizoriu.
2. Cursul trebuie să includă conţinutul specificat în planul oficial 101 AT (Nota
autorilor: versiunea Planului din 1984 este prezentată în Anexa F).
3. Cursul trebuie să dureze cel puţin 12 ore. Poate fi prezentat în format diferit şi
poate avea durată diferită, care poate fi mai mare de 12 ore (de exemplu un
week-end sau mai multe săptămâni şi poate include exerciţii care se referă la
propria experienţă).
Examinarea scrisă 101 AT a fost introdusă ca o alternativă la urmarea cursului sau
workshopului, pentru a răspunde numărului în creştere de persoane din întreaga lume
244
care au cunoştinţe adecvate privind principiile de bază ale AT, dar care nu pot urma un
Curs oficial 101 AT. Astfel de studenţi pot da examenul scris şi îl pot absolvi cu un
profesor calificat. Dacă trec acest examen, au posibilitatea de a deveni membri şi se pot
forma ca şi cum ar fi urmat un Curs 101 AT.
Adrese de contact
ITAA, 450 Pacific Avenue, Suite 250, San Francisco, California, 94133-4640, USA
Executive Secretary, EATA, Les Toits de L’Aune Bat. E. 3. rue Hugo-Ely, 13090 Aix-en-
Provence, France.
245
(Credential Departament ITAA). Adresa este cea de mai sus. Preţul (aşa cum era în
martie 1996) este de 30 $, inclusiv transportul.
Manualul de Formare şi Examinare EATA (EATA Training and Examination
Handbook) poate fi obţinut prin EATA Handbook Orders. Old School House, Kingston-on-
Soar. Nottingham NG 11 ODE, England. Preţul (martie 1996) este de 15 £, inclusiv
transportul.
246
Anexa F
PLANUL DE CURS INIŢIAL ÎN AT 101
În cele ce urmează vom prezenta planul de curs iniţial în AT 101, aşa cum este
recomandat de ITAA. Aceasta este versiunea din septembrie 1984, revizuită în martie
1991.
În paranteze este notat capitolul din prezenta carte, în care este tratat fiecare
subiect.
247
3. Tipuri de stroke-uri (8)
c. Desconsiderări (17, 18)
1. Definiţia desconsiderărilor (comportament sau proces intern) (8, 17)
2. Nivele de desconsiderare (18)
3. Motive de desconsiderare (17, 18, 19, 20)
d. Structurarea socială a timpului (9)
1. Foamea de structură (9)
2. Şase modalităţi de structurare a timpului (9)
248
GLOSAR
A DOUA REGULĂ DE COMUNICARE: „când o tranzacţie este încrucişată, rezultă o
întrerupere a comunicării şi pentru a restabili comunicarea, unul sau ambii indivizi au
nevoie să-şi schimbe stările eului”.
A3: parte a Părintelui, în structura de ordinul doi, care reprezintă conţinutul introiectat
al Adultului din părinte sau altă figură partentală.
ADULT INTEGRAT: starea eului de Adult care încorporează calităţile pozitive ale
Copilului şi Părintelui.
ADULTUL DIN COPIL: parte a structurii de ordinul doi din Copil, reprezentând
strategiile micului copil pentru testarea realităţii şi rezolvarea problemelor.
249
unei singure tranzacţii cu ajutorul diagramei tranzacţionale (aceasta este analiza
tranzacţională propriu-zisă).
AUTONOMIE: acea calitate manifestată prin eliberarea sau recuperarea celor trei
capacităţi: claritatea conştiinţei, spontaneitatea şi intimitatea; orice comportament,
gândire sau sentimente care este un răspuns la realitatea aici şi acum şi nu un răspuns
la credinţele scriptului.
BENEFICIU NEGATIV (PAY OFF): (al jocurilor) sentimente parazite simţite de jucător
la încheierea jocului; (al scriptului) scena finală spre care este direcţionat scriptul.
C3: parte a Părintelui, în structura de ordinul doi, care reprezintă conţinutul introiectat
al Copilui unui părinte sau al unei figuri parentale.
CADRANUL OK (OK CORRAL): diagramă în care cele patru poziţii de viaţă sunt
corelate cu operaţii sociale specifice.
250
COMUTARE (SWITCH): punct dintr-un joc în care jucătorul schimbă rolul, pentru a
obţine beneficiul negativ.
CONTAMINARE: parte a conţinutului stării eului de Copil sau Părinte, pe care individul
o confundă cu conţinutul Adult.
CONTRACT: un angajament bilateral explicit pentru o acţiune care are un curs bine
definit; un angajament Adult cu sine şi/sau cu altcineva pentru a face o schimbare.
COPILUL REBEL: (folosit de anumiţi autori) mod de exprimare a Copilului Adaptat, prin
care individul se răzvrăteşte împotriva regulilor, în loc de a le urma.
CURSUL VIEŢII: ce se întâmplă de fapt în viaţa individului (în opoziţie cu scriptul, care
reprezintă ce a plănuit să facă persoana, în prima copilărie).
251
DE GRADUL TREI (THIRD-DEGREE): (despre jocuri şi scripturi de învins) a avea un
beneficiu negativ care poate fi moartea, răni sau boli grave, sau probleme legale.
DIAGNOSTIC SOCIAL: judecarea stării eului în care se află individul, prin observarea
stării eului pe care o folosesc ceilalţi în tranzacţionarea cu acel individ.
DRIVER PRIMAR: driver-ul pe care un individ îl prezintă cel mai des, de obicei fiind şi
primul pe care îl prezintă ca răspuns la stimulul tranzacţional.
DRIVER: una din cele cinci secvenţe comportamentale, apărută într-o perioadă de timp
cuprinsă între o jumătate de secundă şi câteva secunde, care reprezintă manifestarea
funcţională a contrascriptului negativ.
252
ELECTROD: (folosit de anumiţi autori pentru a descrie) Părintele din Copil.
EXCLUDERE: eliminarea de catre individ, a uneia sau mai multor stări ale eului.
EXCLUSIV: (referitor la stările eului) singura stare a eului rămasă operaţională, când
celelalte două sunt excluse.
EXECUTIV: (despre stări ale eului) acea stare a eului care dictează comportamentul, în
sensul posedării controlului asupra aparatului muscular.
FORMULA J: o formulă care prezintă şase etape ale jocului (Momeala, Stratagema,
Răspunsul, Comutarea, Confuzia, Beneficiul Negativ).
FUNCȚIE: (despre stările eului) cum sunt folosite sau exprimate stările eului.
253
ÎNVINGĂTOR (WINNER): cineva care îşi duce la îndeplinire scopul declarat.
IPOTEZA CONSTANŢEI: (în egograme) ipoteza conform căreia atunci când o stare a
eului creşte în intensitate, alta sau altele trebuie să descrească pentru a compensa
schimbarea energiei psihice apărute, astfel încât cantitatea totală de energie să poată
rămâne constantă.
JOC: (definiţia lui Joines) procesul de a face ceva cu un motiv ulterior (1) care se află în
afara conştiinţei Adultului, (2)
nu devine explicit până când participanţii nu comută modul în care se comportă şi (3)
care duce la faptul că fiecare se simte confuz, neînţeles şi doritor de a da vina pe
celălalt.
MESAJ LA NIVEL SOCIAL: un mesaj deschis, transmis de obicei prin conţinutul verbal.
254
MODEL DECIZIONAL: punct de vedere filozofic conform căruia oamenii îşi decid
propriul destin şi că această decizie poate fi schimbată.
MODEL FUNCŢIONAL: un model al stărilor eului care divide stările eului pentru a ne
arăta cum le folosim (procesul lor).
MODELUL DE ORDINUL UNU: un model al stărilor eului, în care cele trei stări ale
eului nu au subdiviziuni.
MODELUL STRUCTURAL: un model al stărilor eului, care arată ce aparţine fiecărei stări
a eului sau fiecărei subdiviziuni a stărilor eului (arată conţinutul).
P3: parte a Părintelui, în structura de ordinul doi, care reprezintă conţinutul introiectat
al Părintelui din părinte sau altă figură parentală.
255
PĂRINTE CRITIC: acelaşi cu Părintele Normativ.
PĂRINTE DIN COPIL: parte a structurii de ordinul doi din Copil, care reprezintă
versiunea fantasmată şi magică pe care micul copil a recepţionat-o de la părinţi.
PĂRINTELE PORC (PIG PARENT): (folosit de unii autori pentru a desemna) Părintele
din Copil.
PERSECUTOR: (în Triunghiul Dramatic) persoana care îi consideră pe ceilalţi mai jos şi
îi minimalizează.
PLANUL JOCULUI: serii de întrebări folosite pentru a analiza etapele jocului unui
individ.
POZIŢIA DE VIAŢĂ: credinţele de bază ale unei persoane despre sine şi despre alţii,
care sunt folosite pentru a justifica decizii şi comportamente; atitudinea fundamentală
pe care o are persoana în legătură cu valoarea esenţială pe care o percepe despre sine şi
despre alţii.
256
PROCES: (al stărilor eului) modalităţile în care un individ exprimă stările eului în timp –
cum sunt exprimate stările eului; (al scriptului) – modalităţile în care persoana îşi
trăieşte scriptul în timp – cum este trăit scriptul.
RĂSPUNS: (într-o tranzacţie) comunicarea care este răspuns la stimul; (într-un joc)
serii de tranzacţii ulterioare care urmează după Momeală şi Stratagemă şi care reflectă
mesajul lor ascuns.
SALVATOR: (în Triunghiul Dramatic) persoană care oferă ajutor altora, dintr-o poziţie
de superioritate, având credinţa că „ei nu sunt destul de buni să se ajute singuri”.
SCRIPTUL DUPĂ (AFTER SCRIPT): procesul scriptului care reflectă credinţa: „Dacă
astăzi se întâmplă ceva bun, trebuie să plătesc mâine”.
257
SCRIPTUL NICIODATĂ (NEVER SCRIPT): procesul scriptului care reflectă credinţa:
„Nu pot obţine niciodată ceea ce îmi doresc cel mai mult”.
SIMBIOZA: o relaţie în care doi sau mai mulţi indivizi se comportă ca şi cum ar forma o
singură persoană, deoarece nu-şi folosesc toate stările eului.
SISTEMUL PARAZITĂRII (RACKET SYSTEM): un sistem de sentimente, gânduri şi
acţiuni distorsionate şi care se autoîntăresc, menţinut de graniţele scriptului individului.
STIMUL: comunicarea iniţială din tranzacţia individului (după care urmează răspunsul).
258
STROKE CONTRAFĂCUT: un stroke care la suprafaţă pare pozitiv, dar care conţine o
„înţepătură” negativă.
STRUCTURAREA TIMPULUI: felul în care oamenii îşi petrec timpul când sunt perechi
sau în grup.
TRANZACŢIA BLOCANTĂ: o tranzacţie al cărei scop este evitarea unui subiect prin
manifestarea dezacordului asupra definirii subiectului.
TRANZACŢIA DUBLĂ: o tranzacţie ulterioară care implică patru stări ale eului.
TRANZACŢIE UNGHIULARĂ: o tranzacţie ulterioară care implică trei stări ale eului.
259
TRANZACŢIE: un stimul tranzacţional şi un răspuns tranzacţional; unitatea de bază a
discursului social.
TRIUNGHIUL DRAMATIC: diagrama care ilustrează felul în care persoanele pot adopta
sau schimba cele trei roluri din script (Persecutor, Salvator, Victimă).
VECTOR: săgeată, într-o diagramă tranzacţională, care leagă starea eului din care
porneşte comunicarea, cu starea eului căreia îi este adresată.
VICTIMĂ: (în Triunghiul Dramatic) persoana care se vede ca fiind inferioară şi care
crede că merită să fie minimalizată sau că este incapabilă să se descurce fără ajutor.
260
NOTE ȘI REFERINȚE
261
4. Pentru explicaţia lui Berne referitoare la diferenţa dintre stările eului şi cele trei
compartimente freudiene, vezi capitolele citate mai sus, din Intuition and ego-staes şi
din Principles of group treatment. Vezi de asemenea:
Drye, R., “The best of both worlds: a psychoanalyst looks at TA”. În: Barnes, G.,
(ed.), Transactional analysis after Eric Berne: teachings and practices of three TA
schools. New York: Harper’s College Press, 1977, capitolul 20.
Drye, R., “Psychoanalysis and TA”. In: James (ed.), Techniques in transactional
analysis......, capitolul 11.
262
Trautmann, R., şi Erskine, R., “Ego-state analysis: a comparative view”. TAJ, 11,
2, 1981, 178-85.
Summerton, O., “Advanced ego-state theory”. TASI Darshan, 2, 4, 1982.
2. English, F., “What shall I do tomorrow? Reconceptualizing transactional analysis”. În:
Barnes (ed.), Transactional analysis after Eric Berne, capitolul 15.
3. Pentru un ghid în literatura despre dezvoltarea copilului, vezi: Donaldson, M.,
Children’s minds. London: Fontana, 1978.
În loc de a încerca sarcina descurajantă de a-l citi pe Piaget în original, poate
doriţi una dintre interpretările rezumate ale teoriilor sale, de exemplu: Maier, H., Three
theories of child development. New York: Harper and Row, 1969.
Consideraţiile lui Erik Erikson despre dezvoltarea emoţională a copilului sunt
prezentate în: Erikson, E., Childhood and society. New York: W.W. Norton, 1950.
Vezi de asemenea: Mahler, M.S., The psychological birth of the human infant.
New York: Basic Books, 1975.
Pentru interpretarea dezvoltării copilului, folosind încadrarea AT, vezi articolul
Fanitei English, citat la nota (2) a acestui Capitol; vezi de asemenea:
Levin, P., Becoming the way we are. Berkeley: Levin, 1974.
Levin, P., “The cycle of development”. TAJ, 12, 2, 1982, 129-39.
Schiff şi co., Cathexis reader, capitolul 4.
Woolams şi Brown, Transactional analysis, capitolul 6.
4. Joines, V., “Differentiating structural and functional”. TAJ, 6, 4, 1976, 377-80, Vezi de
asemenea Kahler, Transactional analysis revisited, capitolul 1.
263
2. Pentru puncte de vedere referitoare la relaţiile dintre dubla contaminare şi script,
vezi:
Erskine şi Zalcman, “The rachet system....”, p. 53.
Kahler, Transactional analysis revisited, capitoilul 47.
3. Referirea lui Berne la persoana cu Adult constant ca fiind: „incapabilă să se distreze”
pare a nu fi consecventă cu definiţia Adultului. În termenii modelului iniţial al stărilor
eului a lui Berne, Adultul este definit ca acel set de comportamente, gânduri şi
sentimente care sunt un răspuns direct la aici şi acum. Înseamnă că o persoană „se
poate distra” când se află în Adult, deşi activităţile pe care le considera „distractive” pot
fi diferite dacă se află în Adult faţă de cele din Copil. Vezi de asemenea: Kahler,
Transactional analysis revisisted, capitolul 2.
Capitolul 7: TRANZACŢII
Capitolul 8: STROKE-URI
264
Berne, Sex in human loving, capitolul 3 şi capitolul 4. Ultimul capitol include
descrierea făcută de Berne a stărilor eului implicate în intimitate.
Berne, What do you say...., capitolul 2.
James şi Jongeward, Born to win, capitolul 3.
Woollams şi Brown, Transactional analysis, capitolul 5.
2. Boyd, L., si Boyd, H., “Caring and intimacy as a time structure”. TAJ, 10, 4, 1980,
281-3.
265
Berne, E., “Classification of positions”. Transactional analysis Bulletin, 1, 3, 1962,
23.
James şi Jongeward, Born to win, capitolul 2.
Steiner, Scripts people live, capitolul 5.
2. Ernst, F., “The OK corral: the grid for get-an-with”. TAJ, 1, 4, 1971, 231-40. În
înţelegerea de a folosi coralograma în această carte, Franklin Ernst a cerut să folosim
titlul său revizuit „Grilă pentru ceea ce se întâmplă”, aşa cum apare în Figura 12.1.
3. Ernst, F., “The annual Eric Berne memorial scientific award acceptance speech”. TAJ,
12, 1, 1982, 5-8.
266
3. Berne, What do you say…., capitolul 7.
4. Pentru alte versiuni ale chestionarelor tip, vezi:
Berne, What do you say....., capitolul 23.
Holloway, W., Clinical transactional analysis with use of the life script
questionnaire. Aptos: Holloway, nedatat.
James (ed.) Techniques in transactional analysis….., capitolul 4.
McCormick, P., Guide for use of a life-script questionnaire in transactional
analysis. San Francisco: Transactional Publications, 1971.
McCormick, P., “Taking Occam’s Razor to the life-script interview”. Intervenţie
esenţială, prezentată la conferinţa EATA, iulie 1986, Geneva: EATA, 1987, a cincea
intervenţie.
Woollams şi Brown, Transactional analysis, capitolul 9.
267
Capitolul 17: DESCONSIDERARE
268
Schiff, S., “Personality development and symbiosis”. TAJ, 7, 4, 1977, 310-6.
1. Erskine, R., şi Zalcman, M., “The racket system: a model for racket analysis”. TAJ, 9,
1, 1979, 51-9.
2. Exerciţiile din acest capitol au fost proiectate iniţial de M. Zalcman (prezentate la
workshop, nepublicate). Sunt prezentate aici sub forma modificată de I. Stewart, A. Lee
şi K. Brown (prezentate la workshop, nepublicate).
269
preferata lui Goulding şi definim un joc (singular) ca fiind o secvenţă jucată de o
persoană. Astfel încât când două persoane se angajează într-un joc, fiecare persoană îşi
joacă partea sa de joc şi cele două jocuri sunt cuplate.
Aceasta are şi implicaţii referitoare la comutare. Dat fiind că tu şi cu mine ne
jucăm fiecare propriul joc, tu nu poţi să „Comuţi pentru mine”. Adică: tu nu poţi să
Comuţi în jocul meu. Tu poţi să comuţi în jocul tău şi să te aştepţi ca eu să răspund la
mutarea ta comutând în propriul meu joc.
3. Berne, Games people play, capitolul 5.
Steiner, Scripts people live, capitolul 1.
4. Berne, What do you say…, capitolul 2. Versiunea formulei G prezentată în această
referinţă este versiunea finală revizuită a lui Berne. Vezi de asemenea referinţele de la
nota (9) din acest capitol.
5. Karpman, S., “Fairy tales and script drama analysis”. TAB, 7, 26, 1968, 39-43.
6. Berne, Transactional analysis in psychotherapy, capitolul 10.
Berne, Games people play, capitolul 5.
7. Gouldings, Changing lives through redecision therapy, capitolul 2 şi pagina 79 (pentru
diagramă)
8. James, J., “The game plan”. TAJ, 3, 4, 1973, 14-7. Versiunea modificată prezentată
aici a fost dezvoltată de L. Collinson (prezentată la workshop, nepublicată).
9. Referitor la definiţia jocurilor, vezi:
Joines, V., “Similarities and differences in rackets and games”. TAJ, 12, 4, 1982,
280-3.
Zalcman, M., “Game analysis and racket analysis”. Intervenţie esenţială
prezentată la Conferinţa EATA, iulie 1986, Geneva: EATA, 1987, a patra intervenţie.
270
Capitolul 26: CONTRACTE PENTRU SCHIMBARE
1. James, M., “Self-reparenting: theory and process”. TAJ, 4, 3, 1974, 32-9. Vezi de
asemenea:
James, M. It’s never too late to be happy. Ediţia: Addison-Wesley, 1985.
2. Referitor la „cele trei şcoli” de AT, vezi:
Barnes, G., “Introduction”. În: Barnes (ed.), Transactional analysis after Eric
Berne, capitolul 1.
Vezi de asemenea cele trei articole care urmează, din cartea lui Barnes. Autorii
sunt figuri marcante din cele trei şcoli, respectiv clasică, Cathexis şi redecizională,
respectiv:
Dusay, J., “The evolution of transactional analysis”. În: Barnes (ed.), op. cit.,
capitolul 2.
Schiff, J., “One hundred children generate a lot of TA”. În: Barnes (ed.), op. cit.,
capitolul 3.
271
Goulding, R., “No magic at Mt. Madonna: redecisions in marathon therapy”. În:
Barnes (ed.), op. cit., capitolul 4.
3. Crossman, P., “Permission and protection”. TAB, 5, 19, 1966, 152-4.
1. Prezentarea generală a istoriei vieţii lui Berne s-a bazat în principal pe:
Cheney, W., “Eric Berne: biographical sketch”. TAJ, 1, 1, 1971, 14-22. Materialul
a fost schiţat de asemenea din:
Dusay, J., “The evolution of transactional analysis”. În: Barnes (ed.) Transactional
Analysis after Eric Berne, capitolul 2.
Hostie, R., “Eric Berne in search of ego-states”. În: Stern (ed.), TA: the state of
the art, capitolul 2.
James, M., “Eric Berne, the development of TA, and the ITAA”. În: James (ed.)
Techniques in transactional analysis….., capitolul 2.
2. Cranmer, R., “Eric Berne: annotated bibliography.” TAJ, 1, 1, 1971, 23-9.
3. Schiff, J., “One hundred children generate a lot of TA”. În: Barnes (ed.), Transactional
analysis after Eric Berne, capitolul 3.
4. O schiţă a dezvoltarii ITAA a fost trasată pe baza articolelor lui Cheney, Dusay şi
James, citate la nota (1), de mai sus.
5. Numărul membrilor ITAA dintre 1971 şi 1980 a fost luat dintr-un grafic citat de
McNeel, J., “Letter from the editor”. TAJ, 11, 1, 1981, 4. Numărul pentru ultimii ani a
fost citat aşa cum apare pe pagina intitulată “ITAA” din fiecare număr din TAJ.
272
6. Allaway, J., “Transactional analysis in Britain: the beginnings”. Transactions, 1, 1,
1983, 5-10.
7. The script, Mai-Iunie 1987, pagina 7.
273