CAPITOLUL I.

ROMANITATEA ROMÂNILOR ÎN
VIZIUNEA ISTORICILOR

1. ETNOGENEZA POPORULUI ROMÂN ȘI A LIMBII ROMÂNE

În secolul I î.Hr, pe teritoriul de la nord de Dunăre, a apărut statul dac în timpul regelui
Burebista (82-44 i.Hr) prin unirea tuturor triburilor de daco-geți sub unică sa autoritate.
44 î.Hr - Burebista este asasinat, iar statul geto-dac se destramă în mai multe regate.
46 d.Hr - Dobrogea a fost integrată provinciei romane Moesia si a durat până în anul 602 când a
avut loc pătrunderea slavilor în Peninsula Balcanică și prăbușirea graniței dunărene a Imperiului
Roman de Răsărit (Imperiul Bizantin).
87 d. Hr. - Decebal (87-106 d. Hr) reface unitatea statului dac și are confruntări cu romanii.
106 d.Hr - În urma războaielor daco-romane ( 101-102 d. Hr. și 105-106 d.Hr.), Decebal este
înfrânt de împăratul Traian, iar o parte a statulului dac este ocupat de Imperiul Roman și
transformat în provincia romană Dacia.
106 d.Hr- începutul procesului oficial de romanizare în Dacia.
A fost influențat de mai mulți factori:
➥ coloniștii

➥ veteranii

➥ armata

➥ viața economică
➥ dreptul

➥ limba latină
➥ creștinismul

I. Romanitatea românilor / 1
Procesul de romanizare durează până în 271/275 d.Hr când are loc retragerea aureliană.
Procesul de romanizare a continuat și în perioada migrațiilor.
Sfârșitul sec. VIII marchează încheierea etnogenezei românești. Limba română se formează
astfel, ca limbă romanică având următoarea componență:
➥ substrat dac

➥ strat latin

➥ adstrat slav
2. ESEU ROMANITATE

Începutul ideii de romanitate a românilor coincide cu sfârșitul etnogenezei românești.

Prin romanitatea românilor se înțelege descendența romană a românilor din coloniștii
romani aduși de împăratul Traian în Dacia. Presupune demonstrarea continuității dacilor
după cele două războaie dintre Traian și Decebal, continuitatea daco-romanilor după
retragerea aureliană, latinitatea limbii române,unitatea de neam a românilor și păstrarea
esenței române în datini și obiceiuri.
Umaniștii italieni care au susținut ideea de romanitatea românilor erau interesați să
cunoască Roma Antică și doreau mobilizarea creștinilor împotriva pericolului otoman.

Secolele XIV-XVI

Poggio Braccioloni – a fost primul dintre umaniștii italieni care au susținut romanitatea. A sesizat
asemănările dintre limba română și limba latină și a constatat existența unei tradiții privind
descendența românilor dintr-o colonie întemeiată de împăratul Traian în Dacia. Era prima dată
când informațiile erau preluate direct de la sursă de către cunoscători de limba latină.
Enea Silvio Piccolomini – a devenit papă sub numele de Pius al II-lea. A scris lucrarea
“Cosmografia”, apărută postum în anul 1501 și a contribuit la răspândirea ideei de romanitatea
românilor în Europa.
Flavio Biondo – secretar apostolic, a declarat că românii pe care i-a întâlnit în Italia erau mandri
de originea lor romană.
Antonio Bonfini – și-a trăit ultimii ani ai vieții la curtea regelui maghiar, Matei Corvin, a scris o
istorie a ungurilor numita “Decadele” și și-a exprimat admirația pentru continuitatea limbii latine
prin limba română .

I. Romanitatea românilor / 2
Istorici si cronicari români care au susținut romanitatea.
Nicolaus Olahus- primul român care a susținut unitatea de neam, de religie, de limbă și de
obiceiuri a românilor. A îndeplinit funcții laice și religioase în regatul Ungariei, de exemplu, a
fost legat vice-rege al Ungariei. A scris lucrarea „Hungaria” din 1536.

Secolul XVII

Miron Costin- cronicar moldovean, cu studiile făcute în Polonia, a continuat „Letopisețul Țării
Moldovei” început de Grigore Ureche și a scris „De neamul moldovenilor”, primul tratat
destinat analizei originii neamului. Susținea următoarele: istoria românilor începe odată cu cea a
dacilor cuceriti și colonizați de împăratul Traian („Descălecătorul cel Dintăi”); la retragerea
aureliană, o parte a populației daco-romane a părăsit provincia Dacia și cealalată parte a rămas pe
loc, latinitatea limbii române și romanitatea românilor reieșind din numele pe care străinii l-au dat
românilor și pe care ei înșiși și l-au dat.
Dimitrie Cantemir – este autorul a două lucrări referitoare la romanitatea românilor: „Descrierea
Moldovei” și ”Hronicul vechii româno-moldo-vlahilor”. Acesta susține originea pur romană a
românilor, exterminarea totala a dacilor și inexistența căsătoriilor dintre daci si romani.

Secolul XVIII

Este marcat de elaborarea teoriei imigraționiste ca urmare a afirmării mișcării de

emancipare a românilor din Transilvania (alcătuirea documentului ”Supplex Libellus” în 1744
de către Ioan Inochentie Micu și “Supplex Libellus Valachorum” în 1791 de catre Școala
Ardeleană).
Cel mai important reprezentant al acestei teorii a fost Franz Sulzer, ofițer de justiție în
armata austriacă. Acesta susținea că românii s-au format ca popor la SUD de DUNĂRE, între
bulgari și albanezi. Acolo au preluat credința ortodoxă și influențele slave. Au pătruns pe teritoriul
de astăzi, la NORD de DUNĂRE, în secolul XIII, după venirea ungurilor, motiv pentru care nu au
drepturi politice.
Împotriva acestei teorii au luat atitudinea reprezentanții Școlii Ardelene: Samuil Micu,
Petru Maior, Gheorghe Șincai, Ion Budai Deleanu.

I. Romanitatea românilor / 3
 Secolul XIX

Se afirmă teoria Röesleriană

Robert Röesler a preluat în secolul XIX ideile teoriei imigraționiste și a redactat în 1871
propria teorie, teoria Röesleriana. El promova următoarele idei: dacii au fost exterminați după cele
două razboaie dintre Traian și Decebal, cei 165 de ani de stăpânire romană nu au fost suficienți
pentru romanizarea unui popor, Dacia ar fi rămas pustie după retragerea aureliană, iar românii ar
fi un popor de păstori nomazi.
Împotriva acestei teorii au luat atitudine ISTORICII ROMÂNI, Bogdan Petriceicu
Hasdeu și Al.D. Xenopol.
Bogdan Petriceicu Hasdeu - este autorul studiului „Pierit-au dacii?”, în care afirma că
reprezentanții Școlii Ardelene și urmașii lor au interpretat forțat izvoarele antice, iar afirmațiile
istoricului roman Eutropius privind „împuținarea bărbaților” au fost exagerate și extinse la
nimicirea întregului popor dac. Dacii nu au fost exterminați, iar substratul tracic al limbii române
nu poate fi contestat. La formarea poporului român au contribuit mai multe elemente, dar niciunul
nu este principal.
Ideea de romanitatea românilor a evoluat după coordonatele stabilite de Școala Ardeleană. De
exemplu, școala latinească al cărei reprezentant principal era August Treboniu Laurian, autorul
„Dicționarului limbii române 1871-1876”, a exclus din vocabularul limbii române cuvintele
neolatine. După formarea României Moderne în 1859 și cucerirea independenței de stat, Scoala
latineasca a fost considerată o eroare istorică.
Până la jumătatea secolului XIX, punctul de vedere dominant (exprimat de Al.D.Xenopol) spunea
că dacii au avut o contribuție semnificativă la formarea poporului român.
Cel care a stabilit un echilibru perfect în ceea ce privește contribuția dacilor și românilor la
formarea poporului român a fost istoricul Vasile Pârvan.

I. Romanitatea românilor / 4
 Secolul XX

Se menționează că românii sunt în cel mai înalt grad atat daci, cât și români.
După 1918, alte teorii precizau așa-numita inferioritatea lumii românești în comparație cu
civilizația urbană maghiară.
În perioada comunista, după 1945, teoriile exagerează contribuția slavilor la formarea statelor
medievale românești, poporului român și Rusiei Kievene.
După 1965, în acțiunea lui Nicolae Ceaușescu de apreciere a contribuției limbii latine și a
civilizației romane la formarea poporului român, opiniile vremii precizau continuitatea și unitatea
civilizației geto-dacilor, poporul român fiind deja format la pătrunderea românilor, iar limba dacă
și nu limba latină reprezintă baza limbii române.
După 1989, a fost restabilit echilibrul în tratarea temei romanitatii românilor. Un rol important
l-a avut Lucian Boia care afirma în lucrarea “Istorie şi mit în conştiinţa românească” .

I. Romanitatea românilor / 5