TRIMITERE din pag. 1: ASTĂZI (pe verticală) + LOGO „iubesc Hârtia !” + titlul + pag. ???

HÂRTIA
A TE TĂIA LA UN DEGET ÎN CANTUL UNUI URIAȘ
ROL DE HÂRTIE DE TIPAR

Gazetăria pe HÂRTIE, aşa cum o ştiu eu, imediat după decembrie

1989, era o meserie absolut fascinantă. Iar dacă te tăiai, din întâmplare,
la un deget, în ascuţişul unei coli de HÂRTIE, dacă picurau acolo, pe acea
HÂRTIE, hârtie inocentă, întotdeauna albă, câteva sigilii roşii, din sângele
tău, atunci făceai un fel de pact, o frăţie pe viaţă, un jurământ de cinste.
Cinstea și gramatica despre care vorbea maestrul Caragiale, definind
gazetăria.
Întâmplător, prin anul 2000, venind, din voința mea, de la
Bucureşti la Piatra, după zece ani de gazetărie infernală acolo, m-am
tăiat la deget mângâind un uriaş rol de HÂRTIE, aproape cât mine de
înalt, în tipografia de la Ceahlăul, unde eram însoţit de Viorel Tudose,
mai înalt ca mine, un bărbat leonin (l-am adorat pe omul acesta, am
mai scris frumos despre el, un tip formidabil), mi-am lăsat acolo
obolul de câteva picături de sânge. Şi, drept recompensă, mi-a
povestit, la un şpriţ imediat, consolator, de refacere a sângelui, în
imensul lui birou cu sobă de teracotă, cum ziarul, cu tipografie cu tot,
a re-pornit, după marea revoluciones din decembrie, cu un şmotoc de
bani adunaţi de prin buzunarele viitorilor acţionari pietreni,
transferați în alt buzunar ministerial, acțiunea având loc pe șest, într-
un closet ministerial, într-o dimineaţă enervantă, la Bucureşti, care
era buricul pământului atunci (şi acum). Apoi a mers ani în șir, tehnic
vorbind, cu un simplu picior într-o zonă sensibilă.
SĂ MĂ EXPLIC. După ce au cumpărat-o cu ultimii lor bani,
investind, tipografia care tipărea ziarul Ceahlul, în mod inexplicabil,
s-a oprit. Nu mai funcționa. Uriașele role de HÂRTIE care urmau să fie
tipărite, tăiate și împăturite s-au oprit.
Era blocată, era bătrână, tehnicienii au venit, au bibilit-o, dar
rezultatul final a fost că era, definitiv moartă. Ziarul Ceahlăul era
blocat, nu avea cum să mai apară a doua zi la chioşc, era o catastrofă.
În context, un tehnician nervos şi obosit, la nervi, i-a tras un picior in
cel mai sensibil punct al tipografiei, respectiv în cutia care ascundea
chestiile alea electronice, iar din acel moment, tipografia a mai
funcţionat, şnur, câţiva ani, fără probleme.
Cu HÂRTIA în role, cu linotipişti, corectori, gazetari, cu lapte
pentru cei care lucrau cu litere de plumb, cu tot ce era atunci. Dacă
cineva crede că este doar o poveste, mai întrebaţi şi pe alţii. O
poveste cu role imense de HÂRTIE, care, învârtite, tipărite şi tăiate la
fix, ofereau şi încă mai oferă ziarele noastre cele din toate zilele, din
ce în ce în ce mai puține, din ce în ce mai subţiri. Din ce în ce mai
online.
De ceva timp, poate tot de-atunci, fiindcă nebunia revoluţiei
române a durat doar câteva zile (o descătuşare, mă abţin să o
dezvolt). Totuşi, o dezvolt puţin: am publicat un roman pe tema asta,
în 1997, Frontul Salvării Naţionale - Sanatoriul Vultureni, la Editura
Naţional, cu oarece succes de recenzie prin gazetele din Capitală, iar
când am venit la Piatra, era în vitrină la Cetatea Doamnei. La Librăria
lui Viorel Nicolau, Cetatea Doamnei, în buricul târgului. Astfel mi-am
făcut un prieten pe viață.

Revenind la tăiatul în HÂRTIE, am păţit-o de câteva ori: din

neatenţie, din nepricepere, din neîndemânare, printr-o nefericită
întâmplare, fiindcă doar aşa te poţi tăia la degete cu HÂRTIA. Mi s-a
întâmplat, cum spuneam, de câteva ori, este o tăietură superficială,
doare ca dracu’! Astfel, coala, scrisoarea, plicul, factura, coletul,
ambalajul îndârjit, uriaşa bobină care era montată cândva la rotativa
tipografiilor clasice…, în fine, HÂRTIA, îşi ia dobânda. Îşi ia obolul ei
de personaj principal: câteva picături de sânge, plus durerea şi clipa
de panică. Iar dacă opreşti sângerarea cu un miez de pâine, fiindcă
este cel mai bun coagulant la o astfel de tăietură, ai de-a face cu o
poezie întreagă, despre HÂRTIE, durere, panică, sânge şi pâine.

Despre HÂRTIE, am eu un fel de religiozitatea care mă cuprinde

în faţa unor foi albe, aşezate pe masă, pe birou, aşteptând să fie
scrise, scrijelite cu pixul. Sunt aproape vii, sunt feciorelnice, normal
că am, ca tot omul care scrie de-o viaţă, fixuri, pixuri, stilouri cu
cerneală neagră. Şi trebuie să recunosc, într-un genunchi, plus cu
mâna pe inimă, în faţa pădurilor şi bălţilor cu stuf, că urăsc HÂRTIA,
dar nu pot trăi fără o permanentă coală de HÂRTIE albă, A4, pe masa
mea de lucru, unde, normal, am PC, imprimantă, veioză, un laptop de
rezervă, tabletă, mobil, alte alea, chestii. O urăsc fiindcă o iubesc, iar
ea ştie asta şi îmi pot permite să o mototolesc mereu. Îmi pot
permite să scriu pe o foaie câteva cuvinte, să le mâzgălesc, apoi să le
subliniez cu o altă culoare, la o recitire, să desenez un proiect de
scenariu, să fac orice. Apoi să mototolesc HÂRTIA aia şi să o arunc la
coş. Fără să-mi cer scuze.
Expresia că HÂRTIA suportă orice vine de la Cicero, fiind
oarecum modernizată, din Epistolele lui către cunoscuţi (un fel de e-
mail către prieteni: Epistola non erubescit, scrisoarea nu rosteşte). Pe
mine HÂRTIA ar trebui să se răzbune în vre-un fel, fiindcă am avut şi
încă mai am prostul obicei de a consuma multe topuri de HÂRTIE, de
a arunca multe ghemotoace scrise mărunt, or cu doar câteva cuvinte,
expresii sau proiecte de tehnoredactări, cu doar câteva linii trase cu
pixul. O risipă pe care, aşa cred eu, mi-am putut-o permite, ani în şir.
Un lux pe care mi-l mai pot permite, fiindcă nu mi-am schimbat stilul
de a face gazetărie sau altceva, care are de-a face cu HÂRTIA şi
scrisul. Sunt un risipitor. Arunc mult din ceea ce scriu pe HÂRTIE.
Arunc multă hârtie nevinovată, curată, inocentă, albă, mirosind
frumos, a HÂRTIE. Mă simt ca un criminal, mototolind foile. Coala de
HÂRTIE este un fel de elevă de liceu atrasă de monstrul din Caracal.
Pot scrie pe ea un cuvânt, două, apoi o pot arunca la coş, în pădure.

Cornele, am scris mult pe HÂRTIE, ani în şir, de aici şi această

întârziere a mea de a-ţi răspunde la acest proiect al tău cu HÂRTIA, o
nebunie a ta, un fix al tău, este chiar o glumă a lui Alphose Alais care
povesteşte despre oameni care au o singură idee, dar fixă. Dar, sincer
să fiu, m-a tuşat consecvența, îndârjirea ta.
Nu ne cunoaştem prea bine. Dacă-ţi povestesc despre cum
aşteptam, la Gara de Nord, în papuci de casă, sosirea ziarelor, e greu
de crezut. Fusesem solicitat la Bucureşti, de la Constanţa, unde
scriam în Tomis şi făcusem o revistă literară anti-Tomis, se chema Ars
Amandi, cu Doina Jela, în bucătăria de la garsoniera ei. Făceam atunci
o revistă a grănicerilor, Frontiera, locuiam în Hotelul studenţilor la
Medicina Militara, chiar lângă Gara de Nord, eram câţiva prieteni
care dormeau in acea camera de hotel, mergeam la gară, la chioşcuri
şi întrebam de Caţavencu, unde începuserăm şi noi să publicăm. De
Românul, de Lumea, de alte şi alte gazete şi reviste pe unde eram
publicați, câștigam surprinzător din scris, și pentru famiiliile încă
rămase acasă, dar și pentru șprițuri fabuloase... Am scris fiindcă îmi şi
plăcea enorm să scriu, pe de o parte, dar mai şi adăugam câte ceva la
coşul zilnic, pentru un trai decent. Şi scriam pe HÂRTIE. Pe care, la fel,
o mai şi mototoleam.
Ca să nu mint, pe timpul lui dictatură, îmi cumpărasem, pe blat,
ilegal, de la un primar de comună, un Olivetti, o maşină de scris
micuţă, o bijuterie, un rablament, dar o aveam, era a mea, scriam la
ea, cu hârtie A4, normal, din care, multe foi le-am aruncat. De asta
zic, am consumat foarte multa HÂRTIE de scris la viaţa mea.
Printre primele mele lecţii de gazetărie la Bucureşti, la Românul,
cu maeştrii Nicolae Dan Fruntelată, Mircea Croitoru, M.R.Iacoban,
Fanuş Neagu, Marin Sorescu, Titus Popovici, mulţi…, care fuseseră la
Luceafărul, Doamne ce vremuri am trăit ! În cei 5 ani de colaborare
săptămânală la Românul, plus la Radio în Blue Jeans, unde
colaboram, plus altele, cred că ajunsesem la 50 de kile, în fine, am
învăţat o lege a gazetăriei: CE SE TAIE NU SE FLUIERĂ! Sincer, nici
acum nu am învăţat legea asta fundamentală. Este fundamental să
ştii că multe foi scrise merita aruncate la coş. Am aruncat, că asta e
ideea, multă HÂRTIE scrisă. Şi, că aici e chestia, sunt absolut sigur că
ce am aruncat, am mototolit şi am pus la ghena de gunoi, chiar
merita soarta asta. Aici am vrut să ajung. Astăzi, toata lumea scrie pe
Facebook. Toți scriu cum vreau ei, cum îi duce capul. S-a cam dus
vremea HÂRTIEI. Nu știu dacă e bine sau rău.
Îmi aduc aminte de redacția de la Românul unde, o zi pe
săptămână, între anumite ore, se mergea pe vârfuri. Două Doamne,
distinse profesoare de limba română, angajate cu ziua, făceau
corectura la șpalturi. Cuvânt cu cuvânt, una citea, cealaltă urmărea
textul, la punct bătea cu creionul în masă o dată, la virgulă de două
ori, aveau ele codul lor, iar săptămânalul Românul ieșea curat, fără
greșeală de gramatică. Într-o limbă română care respecta, pe HÂRTIE,
limba română. Era un ritual pe care nu-l pot uita.

Cristian TIMOFTE
caseta tehnică la sfârşit (în chenar) cu textul aliniat la stânga şi logo-ul Fundaţiei „C.M.IMAGO” la
dreapta:

„iubesc HÂRTIA !”

este un proiect al Fundaţiei „C.M.IMAGO”.

astăzi:

Anica LUNCANU

Mihai CIUBOTARU

Mircia ZAHARIA

Adrian Alui GHEORGHE

Ghiță POPESCU

Traian SOCEA

Dan și Cristina URCĂNESCU

Simona și Michael BALINT

Mircea ANDRIEŞ

Mihai BOTEZ

Daniela NEAMȚU

Arcadie RĂILEANU

Florin MIHAI

Ştefi MIF

Dumitru BEZEM

Petru DIACONU

Ilie GÎNGA

Cornel Alexandru NIŢĂ

Violeta Simina MOŞU

Valentin ANDREI

Corneliu CALIN - Jack

Mariana OLTEAN TUDOSE

Cezar FILIP

Dan SOFRONIA

Valentin BĂLĂNESCU

Viorel NICOLAU

Bogdan MATEI

Gabriela PANAITE

dr. Remus CARANFIL

Sorin MIHĂILESCU

Corneliu MIFTODE

mulți, prieteni ai noștri...

din ceruri:

Viorel TUDOSE

Ion BABĂTĂ

Aurel DUMITRAȘCU

©logo „iubesc HÂRTIA !”:

Dumitru-Bogdan ENACHE, grafician

©foto: de obicei „C.M.IMAGO”, dar de mult și acum, Ioan CLOPOȚEL.

www.colectiadeazi.ro

https://ro-ro.facebook.com/colectiadeaziportret/

http://cni.nt.edu.ro/colectia_de_azi/