1. Definirea diplomatiei.

-  o activitate desfasurata de anumite organe ale statelor

(interne şi externe) în domeniul relaţiilor internationale, cu scopul stabilirii şi intreţinerii de
relaţii oficiale între ele şi cu alte subiecte ale dreptului internaţional, pentru realizarea
obiectivelor politicii lor externe.
2. Modificarile geopolitice si activitatea diplomatica- Modifi cările geopolitice care s-
au produs pe harta lumii după cel de-al II-lea război mondial1 au infl uenţat în mod direct şi
activitatea diplomatică. Pe de o parte, comunitatea mondială a iniţiat noi metode de colaborare
şi integrare care s-au cristalizat în cadrul noii organizaţii internaţionale - Organizaţia Naţiunilor
Unite, succesorul formal al Ligii Naţiunilor. Noua diplomaţie multilaterală a devenit un fenomen
caracteristic vieţii internaţionale contemporane. Infl uenţa impunătoare a organizaţiilor
internaţionale atât la nivel global cât şi regional a devenit o modalitate de realizare a politicii
externe a micilor puteri care, unifi cându-şi eforturile, au obţinut anumite rezultate în lupta de
coexistenţă cu marile puteri. Un rol extrem de important în activitatea diplomatică revine
diplomaţiei preventive. Ideea diplomaţiei preventive11 ca formă şi metodă de menţinere şi
asigurare a păcii a fost pentru prima dată formulată în Carta de la Paris pentru o nouă Europă,
unde se stipulează că Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa va căuta noi forme
de cooperare şi noi căi de prevenire a confl ictelor prin mijloace politice12. În ianuarie 1992,
Consiliul de Securitate al Orga nizaţiei Naţiunilor Unite, întrunit în şedinţă la nivelul şefi lor de
state şi guverne, a cerut recomandaţii în vederea întăririi capacităţii Naţiunilor Unite în dome
niul diplomaţiei preventive pentru operaţiile de menţi nere şi asigurare a păcii.
3. notiunea de drept diplomatic totalitatea normelor juridice care guverneaza
statutul organelor diplomatice sau totalitatea regulilor de drept international care
se refera la organizarea, sarcinile, competenta si statutul organelor pentru
relatiile externe. Este o ramura a dreptului international public care are ca obiect
normele si practica ce reglementeaza relatiile externe ale statelor si ale altor
subiecti de drept international.
4. Izvoarele dreptului diplomatic

cutuma constituie sursa cea mai veche a dreptului diplomatic şi continuă să toate regulile privind
inviolabilitatea agenţilor diplomatici, a sediului misiunii diplomatice şi a reşedinţei agenţilor
diplomatici, exceptarea de la jurisdicţia statului de reşedinţă sunt exemple de reguli de drept
diplomatic de natură cutumiară.

tratatul international unul dintre izvoarele fundamentale ale dreptului internaţional,

în general şi ale dreptului diplomatic, în mod implicit, având o însemnătate -
--=Regulamentul dela Viena din 1815 privitor la rangurile reprezentantilor diplomatici

reprezentanţilor diplomatici, completat prin Protocolul de la

normativă primordială.
-conventia multilaterala cu privire la functionarii diplomatici

1)  cutuma internaţională;
2) convenţiile internaţionale, atât cele generale cât şi cele speciale, care stabilesc reguli recunoscute
de statele în litigiu;
3) jurisprudenţa şi doctrina ca mijloace auxiliare;
4) principiile generale de drept (internaţional), recunoscute de naţiuni civilizate.
normele dreptului intern

5. interactiunea dintre diplomatie, politica externa, dreptul diplomatic si morala

internationala Politica externă stabileşte interesul extern al unui stat şi fixează
strategia de realizare a aces- teia.613 În contextul celor expuse mai sus se poate
rezuma că politica externă determină gradul   şi structura instituţiilor statale
abilitate să o promoveze. Spre exemplu, un interes politic major faţă de un stat
sau faţă de un grup de state poate duce la o formă de colaborare şi reprezentare
corespunzătoare: statele Europei Occidentale au purces la formarea structurilor
Uniunii Euro- pene majorând la maximum reprezentativitatea sa în diferite
structuri comunitare (Parlamentul European, Comisia Europeană, etc.). Un interes
politic scăzut al unui stat faţă de altul poate duce, respectiv, la o formă de
reprezentare inferioară: spre exemplu, Republica Federală Germania nu a deschis
la Berlinul de Est (fosta R.D.G.) ambasadă, ci doar o “reprezentanţă
permanentă”.614

Diplomaţia este chemată să aplice politica externă folosind metode specifice,

bazate pe nor- mele de drept diplomatic. În dependenţă de politica externa a
statului diplomaţia poate înceta a activa. Spre exemplu, în cazul ruperii relaţiilor
diplomatice dintre două state politica externă a statului ce a iniţiat această
rupere de relaţii este folosită în anumite scopuri, fără a încredinţa sar- cini şi
obiective concrete diplomaţiei.

Dreptul diplomatic ca ramură a dreptului internaţional public joacă un rol

instrumental,  în sensul ca el ajută la atingerea obiectivelor de politică externă şi
oferă modalităţile de stabilire şi de ducere a relaţiilor dintre state.615 Rolul
dreptului diplomatic, sub acest aspect, nu este însă identic cu cel al diplomaţiei:
în vreme ce diplomaţia constituie un instrument de realizare a politicii externe,
dreptul diplomatic, prin însăşi esenţa sa, reprezintă voinţa statelor şi cuprinde
normele de conduită general acceptate şi aplicabile; el serveşte scopului general
al comunităţii internaţionale, neavând menirea să servească politica unui anumit
stat şi oferă cadrul necesar stabilirii şi desfăşurării relaţiilor dintre state.616

Diplomaţia şi practica diplomatică sînt strâns legate de relaţiile internaţionale ale

statelor şi de procedura internaţională. Este practic imposibil de conceput aceste
categorii dispersându-le una de alta. Studierea istoriei diplomaţiei este într-o
oarecare măsură şi studierea istoriei relaţiilor internaţionale. Studiind şi
analizând practica diplomatică a unui stat este necesar de conceput şi de
analizat structura, funcţiile şi metodele de organizare şi de activitate a serviciului
diplomatic al acestui stat, metodele şi procedeele de realizare a politicii sale
externe. Cu alte cuvinte,   practica diplomatică este activitatea de specialitate a
anumitor instituţii statale abilitate în domeniul relaţiilor externe şi a anumitor
funcţionari publici care activează în aceste instituţii statale.
Instituţiile statale implicate în realizarea politicii externe pot fi divizate în: a)
instituţii in- terne; b) instituţii externe. Instituţiile statale interne la rândul lor se
divizează în instituţii care reprezintă statul în toate domeniile (şeful statului,
parlamentul, guvernul, şeful guvernului, mi- nisterul afacerilor externe) şi instituţii
care reprezintă statul doar în un domeniu al relaţiilor ex- terne (ministerul
comerţului exterior, în statele unde există asemenea ministere, şi ministerele şi
departamentele de stat, în limitele determinate de legislaţia internă). Este
necesar de menţionat că noţiunea de serviciu diplomatic  este utilizată doar
referitor la instituţia specializată în domeniul relaţiilor externe - ministerul
afacerilor externe şi funcţionarii de specialitate ai acestui minister (diplomaţii).

Instituţiile statale externe se divizează în instituţii permanente (ambasadele şi

misiunile di- plomatice, oficiile consulare, reprezentanţele permanente pe lângă
organizaţiile internaţionale şi reprezentanţele comerciale, în statele unde ele
există) şi în instituţii temporare (misiuni speciale, delegaţii la conferinţe
internaţionale şi alte tipuri de misiuni temporare). Noţiunea de serviciu
diplomatic  este utilizată doar referitor la misiunile diplomatice (ambasade şi
reprezentanţe per- manente pe lângă organizaţiile internaţionale).

Procedura internaţională este totalitatea de reguli şi standarde de comportare

internaţională unanim recunoscute. În mod tradiţional procedura internaţională
este utilizată la conferinţele internaţionale la nivel înalt şi în relaţiile dintre
organizaţiile internaţionale, în cazurile când ca- drul juridic sau nu există sau nu
este suficient determinat şi participanţii la relaţiile internaţionale se folosesc de
metodele analogiei. În asemenea caz am putea afirma că procedura
internaţională serveşte ca sursă de drept internaţional. Spre exemplu, la
conferinţele internaţionale de la San Fran- cisco, Dumbarton-Oaks, Geneva, Viena,
Helsinki, etc., în cazurile cînd nu era determinată concret procedura sau ordinea
diferitor acţiuni se utiliza fraza: “conform procedurii internaţionale” şi se indica
precedentul, care mai apoi devenea regulă de comportament sau standard
organizaţional la conferinţa respectivă.617

Morala internaţională este o categorie neechivalentă cu dreptul diplomatic şi

dreptul internaţional. Deosebirile dintre morala internaţională şi dreptul
diplomatic sînt de aceiaşi natură ca şi deosebirile dintre morală şi dreptul intern.
Normele dreptului diplomatic sînt ac- ceptate ca obligatorii şi susceptabile a fi
aplicate prin măsuri de constrîngere, pe cînd regulile moralei internaţionale nu
sînt considerate ca avînd un caracter obligatoriu. Morala internaţională
influienţează dreptul diplomatic şi tot mai multe reguli de morală devin norme de
drept internaţional. Acest proces s-a făcut vizibil pe parcursul codificării normelor
de drept diplomatic, cînd în convenţiile multilaterale privind relaţiile diplomatice
au fost incluse noi norme de drept, baza cărora au servit reguli ale moralei.
 6 rolul sefului statului parlamentului si guvernului in activitatea diplomatica
Președintele Republicii Moldova, în calitatea sa de șef al statului, reprezintă statul și este
garantul suveranității, independenței naționale, al unității și integrității teritoriale a țării
Guvernul Republicii Moldova asigură, conform Constituției, realizarea politicii interne și
externe a statului și exercită conducerea generală a administrației publice. Guvernul se
organizează și funcționează în conformitate cu prevederile constituționale, având la bază un
program de guvernare acceptat anterior de către parlament. Acesta este alcătuit dintr-un lider
numit prim-ministru, un prim-viceprim-ministru, viceprim-miniștri, miniștri și alți membri stabiliți
prin lege organică.
Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului Republicii Moldova şi unica
autoritate legislativă a statului.. a) adoptă legi, hotărîri şi moţiuni;b) declară
referendumuri;c) interpretează legile şi asigură unitatea reglementărilor legislative pe
întreg teritoriul ţării;d) aprobă direcţiile principale ale politicii interne şi externe a
statului;e) aprobă doctrina militară a statului;f) exercită controlul parlamentar asupra
puterii executive, sub formele şi în limitele prevăzute de Constituţie;
7.Ministerul afacerilor externe, functiile si structura aparatului central.
Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării Europene (în continuare – Minister) este organul central de
specialitate al administraţiei publice, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului,. Ministerul
asigură realizarea politicii externe a Republicii Moldova în concordanţă cu interesele naţionale, inclusiv
monitorizarea şi coordonarea procesului de integrare europeană a ţării, în conformitate cu legislaţia în
vigoare şi programul de activitate al Guvernului.
structura: Ministru ,Cabinetul ministrului (cu statut de sectie) ,Secretar general de stat , Secretari de
stat, Ambasadori cu misiuni speciale ,Serviciul protocol diplomatic de stat, Serviciul diplomatie publica,
comunicare strategica si interactiune cu presa, Sectia analiza, monitorizare si evaluare a politicilor,
Serviciul audit. Serviciul probleme speciale. Directia integrare europeana, Direqia cooperare bilaterala,
Direqia cooperare multilaterala, Directia drept international. Direqia afaceri consularc, Direqia
management institutional(Sectia buget $i finante Seqia managementul documentelor ~i arhiva
diplomatica de stat Seqia logistica Serviciul tehnologia informatiei ~i comunicatiilor Seqia resurse umane
~i contencios)
8.Misiunile diplomatice: structura, clasele , categoriile si functiile.

9. conventiile si tratatele internationale cu privire la relatiile diplomatice

Convenția de la Viena cu privire la relațiile diplomatice din 18.04.1961

10. Convenția de la Viena cu privire la relațiile diplomatice din 18.04.1961

11. stabilirea relatiilor diplomatice si infiintarea misiunii diplomatice

Relaţiile internaţionale sunt raporturile dintre subiectele de drept internaţional. Aceste raporturi pot
avea natură diferită: statele încheie alianţe politice, economice şi militare, stabilesc relaţii bilaterale şi
multilaterale în diverse domenii, instituie organizaţii internaţionale etc. Organizaţiile internaţionale, la
rândul lor, în calitatea acestora de subiect de drept internaţional, de asemenea, încheie acorduri cu alte
subiecte de drept internaţional, înfiinţează reprezentanţe permanente etc. 38 În doctrina de drept
internaţional relaţiile diplomatice sunt definite ca „dirijarea prin intermediul organelor reprezentative şi
prin mijloace paşnice a relaţiilor externe ale unui subiect de drept internaţional cu oricare alt subiect de
drept internaţional”. Importanţa relaţiilor diplomatice este unanim recunoscută în practica statelor şi în
doctrina dreptului internaţional. Bineînţeles, lipsa relaţiilor diplomatice nu constituie un obstacol în ce
priveşte posibilitatea încheierii unui acord internaţional între două state sau colaborarea bilaterală în
diverse domenii, sau colaborarea în cadrul unei organizaţii internaţionale. Convenţia de la Viena cu
privire la dreptul tratatelor prevede în art.74 că „ruperea relaţiilor diplomatice sau a relaţiilor consulare
ori lipsa unor asemenea relaţii între două sau mai multe state nu împiedică încheierea tratatelor între
aceste state”. Totuşi, relaţiile dintre statele care se recunosc bilateral doar de facto nu sunt de o aşa
factură, ca să permită schimbul de reprezentanţe diplomatice, cum se procedează în cazurile când
relaţiile dintre state au un caracter normal, bazându-se pe o recunoaştere reciprocă de jure. Existenţa
relaţiilor diplomatice constituie o stare normală a raporturilor dintre două state. Aceste relaţii presupun,
de regulă, existenţa unei stări de pace şi reprezintă prin definiţie instrumente de pace între statele
respective. Fiind legate de însăşi existenţa subiectelor de drept internaţional, relaţiile diplomatice au un
caracter permanent, nu sunt stabilite pentru o oarecare perioadă şi acţionează nedefinit în timp. Părţi în
relaţiile diplomatice sunt statele ca subiect de drept internaţional, Sfântul Scaun, organizaţiile
internaţionale interguvernamentale şi, cu anumite rezerve, mişcările de eliberare naţională şi guvernele
în refugiu. Atât dreptul internaţional, cât şi dreptul intern nu reglementează şi nu precizează condiţiile
care necesită a fi întrunite pentru stabilirea relaţiilor diplomatice. Actele interne ale unor state prevăd
doar în limita competenţelor cărui organ este atribuită exercitarea prerogativei de a stabili relaţii
diplomatice. De exemplu, Constituţia Republicii Moldova atribuie această prerogativă Preşedintelui
republicii care, la propunerea Guvernului, „aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului
misiunilor diplomatice” (art.86). 39 Doctrina de drept internaţional determină, în baza experienţei şi
practicii existente, că stabilirea relaţiilor diplomatice presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor
trei condiţii: a) subiectele între care se stabilesc relaţii diplomatice să aibă personalitate juridică
internaţională; b) statele sau guvernele între care se stabilesc relaţii diplomatice să se fi recunoscut
reciproc; c) să existe un acord (o înţelegere) în acest sens între cele două state. Personalitatea juridică
internaţională este o condiţie indispensabilă în stabilirea de relaţii diplomatice. „Stabilirea de relaţii
diplomatice este atributul numai al unui subiect de drept internaţional”. Concomitent, este necesar a
menţiona că relaţiile diplomatice în sensul propriu şi deplin al cuvântului sunt specifice doar raporturilor
dintre state. Relaţiile dintre un stat şi o organizaţie internaţională sau dintre două organizaţii
internaţionale au un specific şi unele particularităţi deosebite de relaţiile diplomatice. Similar este şi
cazul relaţiilor dintre un stat şi o mişcare de eliberare naţională. Recunoaşterea reciprocă a statelor este
acea condiţie care, fiind îndeplinită, îi permite statului, ca subiect de drept internaţional, să-şi poată
exercita dreptul de legaţie. În acest sens, stabilirea relaţiilor diplomatice este o acţiune posibilă doar în
cazul dacă ea a fost precedată de recunoaşterea de jure a statului sau guvernului respectiv. Anume
procedura de recunoaştere reciprocă de jure atribuie fiecărui stat în parte calităţile de personalitate
juridică internaţională. În cazul când recunoaşterea reciprocă este doar de facto, subiectele între care a
avut loc o asemenea recunoaştere pot întreţine doar relaţii economice şi comerciale, efectuând un
schimb de reprezentanţi care nu au statutul de agenţi diplomatici. Actul de recunoaştere al unui stat sau
al unui guvern nu constituie prin el însuşi şi o stabilire de relaţii diplomatice. Recunoaşterea este un act
politico-juridic intern şi exprimă voinţa politică a statului care efectuează această acţiune şi care este
realizată sub formă de act juridic unilateral (decret, hotărâre, ordonanţă etc.) transmis mai apoi statului
recunoscut sub formă de declaraţie, comunicat, notă verbală etc., pe când stabilirea relaţiilor
diplomatice este un act politico-juridic internaţional care se bazează pe consimţământul mutual al
statelor, 40 fiind realizat sub formă de act juridic comun (acord, protocol, comunicat comun etc.).
Recunoaşterea, deci, este un act juridic unilateral, care nu poate conduce ipso facto la stabilirea
relaţiilor diplomatice. Concomitent, în doctrină se afirmă că recunoaşterea, fiind un atribut necesar
procedurii de stabilire a relaţiilor diplomatice, nu conduce în mod automat şi obligatoriu la stabilirea lor.
Stabilirea relaţiilor diplomatice, în virtutea consimţământului mutual, este un act juridic bilateral. Totuşi,
vom menţiona că sunt cazuri când prin însuşi actul de recunoaştere se exprimă dorinţa de a stabili relaţii
diplomatice şi chiar de a înfiinţa misiuni diplomatice. De exemplu, în Comunicatul comun americano-
chinez din 15 decembrie 1978 cu privire la recunoaşterea Republicii Populare Chineze se indică că
„Statele Unite ale Americii şi Republica Populară Chineză au căzut de acord să se recunoască una pe alta
şi să stabilească relaţii diplomatice începând de la 1 ianuarie 1979”. În Comunicat se prevede că ambele
state „vor face schimb de ambasadori şi vor înfiinţa ambasade de la 1 martie 1979”. Înfiinţarea unei
misiuni diplomatice se poate face numai în baza unui acord special. Stabilirea relaţiilor diplomatice,
după cum am observat, este un act politico-juridic care exprimă atitudinea unui stat faţă de altul, pe
când înfiinţarea misiunii diplomatice este un act de organizare a mijloacelor de exercitare a dialogului
politic, economic etc. între două state. Acordul privind trimiterea de misiuni diplomatice se bazează, de
regulă, pe principiul reciprocităţii atât sub aspectul deschiderii reprezentanţei permanente, convenite
mutual, cât şi sub aspectul nivelului acesteia. Consimţământul de înfiinţare a unei misiuni diplomatice
este, de regulă, fixat printr-un act scris (tratat, acord, protocol, convenţie, declaraţie, schimb de note
etc.), care conţine următoarele elemente ale înţelegerii: a) nivelul de reprezentare (ambasadă sau
legaţie); b) sediul misiunii (care nu întotdeauna coincide cu capitala statului); c) structura misiunii
(care poate avea birouri, făcând parte din misiune, deschise în alte localităţi decât cea în care este
stabilită misiunea); d) numărul personalului care urmează a fi acreditat (aceasta poate constitui un
obiect aparte de reglementare bilaterală). 41 Este necesar a menţiona că decizia de trimitere a unei
misiuni diplomatice este luată de autorităţile competente ale statului acreditant şi în baza acestei decizii
este semnat acordul bilateral cu privire la înfiinţarea misiunii diplomatice. În acest context, se poate
afirma că înfiinţarea misiunii diplomatice este posibilă cu utilizarea procedurii interne şi externe.
Analizând regulile trimiterii (înfiinţării) unei misiuni diplomatice este necesar a studia şi posibilităţile
încetării activităţii unei asemenea misiuni. Cauzele care pot conduce la încetarea unei misiuni sunt
diverse, unele dintre ele fiind obiective, bazate pe motive de ordin economic, politic etc., însă în cadrul
existenţei relaţiilor diplomatice. De exemplu, Polonia, Cehia, România au închis mai multe reprezentanţe
diplomatice de importanţă secundară din cauza dificultăţilor financiare, păstrând, totodată, relaţii
diplomatice normale cu statele în care şi-au încetat activitatea misiunile sale. Ruperea relaţiilor
diplomatice este un caz specific, când misiunea nu poate exista graţie lipsei de relaţii diplomatice.
Cauzele ruperii relaţiilor diplomatice pot fi diferite: apariţia unor ostilităţi între cele două state, dispariţia
unui subiect al relaţiilor etc. Ruperea relaţiilor diplomatice poate avea loc şi în caz de război. Unii autori
consideră că războiul întrerupe ipso facto relaţiile diplomatice, reieşind din considerentele că relaţiile
dintre state trebuie să fie întotdeauna paşnice. În realitate, însă, războiul nu conduce automat la
ruperea relaţiilor diplomatice. Sunt cunoscute cazuri cum ar fi conflictul chino-japonez din anii 1931-
1932 şi indo-pachistanez din 1965, când au fost menţinute relaţiile diplomatice dintre părţile
beligerante. Concomitent, se cunosc cazuri când nu există conflict armat direct şi nu este declarată
starea de război, însă relaţiile diplomatice sunt întrerupte. Un caz aparte poate fi considerat
suspendarea misiunii diplomatice, situaţie ce nu coincide cu suspendarea relaţiilor diplomatice şi care
rar se întâlneşte în practica diplomatică. Drept exemplu poate servi cazul ocupării de către Germania
fascistă a teritoriilor unor state europene, care şi-au mutat guvernele în alte ţări. E necesar a menţiona
faptul că suspendarea există numai în cazurile în care recunoaşterea guvernelor este formală, practică
ce nu este acceptată de majoritatea statelor, inclusiv de Republica Moldova. În această ordine de idei,
poate 42 fi studiată practica Franţei de recunoaştere automată a guvernelor indiferent de modalitatea
de venire la putere (inclusiv prin acţiuni neconstituţionale). Sunt cunoscute doctrinele Estrada (Mexic,
1930), Tobar (Ecuador, 1907), Jefferson (SUA, 1801), Wilson (SUA, 1912), similare doctrinei franceze

12. personalul misiunilor diplomatice

 în cadrul misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare:
            a) din membri ai personalului diplomatic şi consular, denumiţi în
continuare agenţi diplomatici şi funcţionari consulari;
            b) din membri ai personalului administrativ-tehnic;
            c) din membri ai personalului de serviciu.
13. corespondenta diplomatica

Un rol deosebit in relatiile internationale intre state il ocupa corespondenta diplomatica.

La intocmirea acesteia, care ramane ca document diplomatic, emitentul trebuie sa
porneasca de la sarcinile concrete, obiectivele pe care le urmareste in transpunerea in
viata a politicii externe a statului sau. Emitentul trebuie, de asemenea, sa cunoasca
importanta problemei pe care vrea s-o abordeze in documentul respectiv, istoria
problemei, stadiul sau de solutionare, aspectele sale juridice. In functie de aceste
considerente, emitentul decide asupra genului de document diplomatic: scrisoare de
acreditare, nota verbala, nota semnata, scrisoarea personala, aide-memoire,
memorandum, mesajul de felicitare etc. Ele se deosebesc intre ele prin importanta,
destinatie, formulari protocolare. Stilul corespondentei diplomatice este mult mai sobru
si mai reverentios. Modul de transmitere este, in general, curieratul si are intotdeauna
forma scrisa in original si presupune semnatura olografa.
Fiind vorba de implicarea unui stat, suportul pe care este redactata corespondenta este
foaia cu antet sau filigranata cu insemnele expeditorului.

Desi, in mod formal, fiecare stat are dreptul de a folosi limba sa nationala, in
corespondenta diplomatica, avandu-se in vedere dificultatile ce se pot ivi pentru
solutionare operativa a problemelor abordate, dar si curtoazia fata de autoritatile
statului carora li se adreseaza corespondenta, se practica atasarea la documentul emis
in limba nationala a expeditorului a unei traducerii in limba destinatarului. Ca element
de curtoazia, pe documentul tradus se scrie ,,traducere neoficiala'', chiar daca aceasta
a fost facuta de un specialist in limba respectiva.

Pentru usurarea comunicarii in scris, unele ambasade convin cu Ministerul Afacerilor

Externe din tara de resedinta ca, pe baza de reciprocitate, sa se corespondeze fie
numai in limba nationala, fie numai in limba tarii de resedinta. Atunci cand este vorba
de limbi de circulatie foarte restransa, se convine utilizarea unei terte limbi, de regula
de circulatie internationala.

Tipuri de corespondenta diplomatica

Nota verbala - se foloseste in corespondenta intre o misiune diplomatica si Ministerul

Afacerilor Externe sau intre Ministerele de Externe. Este o comunicare scrisa,
nesemnata, purtand doar sigiliul Ministrului Afacerilor Externe sau al Misiunii
Diplomatice de la care se emite. Notele verbale reprezinta, de regula, o importanta
diplomatica secundara.

Nota semnata este documentul diplomatic solemn care se adreseaza de catre Ministerul

Afacerilor Externe sefului misiunii diplomatice sau invers;

Scrisoarea personala se foloseste intre ambasador si ministrul afacerilor externe si nu

angajeaza statele. Este mai putin protocolara si are caracter personal.

Nota colectiva este modalitatea prin care mai multi reprezentanti ai statelor acreditante
se adreseaza unui guvern, si se trimite ministrului afacerilor externe.

− notele identice si notele paralele sunt note cu acelasi continut, care sunt prezentate
simultan;

− notele circulare sunt utilizate pentru a comunica informatiile curente, de ordin

particular sau administrativ.

Aide-memoire este documentul diplomatic care rezuma aspecte ale relatiilor dintre

state si expune consecintele juridice ale unor fapte. Este o nota diplomatica inmanata
de un agent diplomatic celeilalte parti, in cursul unor tratative sau convorbiri, cu scopul
de a rezuma problema discutata, a preciza anumite aspecte. Aide-memoire nu contine
formule de politeti si nici nu se semneaza; se adreseaza ministrului afacerilor externe.

Memorandum-ul este un aide-memoire mai complet care, spre deosebire de acesta,

prezinta si o istorie a problemei aparute si justifica politica urmata de statul acreditant
fata de problema in cauza.

Rapoartele diplomatice privesc informarea ministerului de externe de catre misiunile

diplomatice cu privire la indeplinirea instructiunilor primite. Rapoartele sunt periodice.
Raportul diplomatic poate fi darea de seama despre executarea misiunii in general.
Scrisoarea de acreditare este prezentata de reprezentantul misiunii diplomatice
(ambasadorul) presedintelui tarii unde a fost acreditat. Scrisoare este semnata de
presedintele si ministrul afacerilor externe din tara de unde vine diplomatul.

Convenţia prevede că statul acreditar are obligaţia de a permite şi proteja libertatea de comunicare în
orice scopuri oficiale, a misiunii diplomatice, în primul rând cu statul acreditant. De asemenea, se mai
stipulează dreptul misiunilor diplomatice de a folosi curieri diplomatici şi mesajele, în cod sau cifrate.
Misiunea diplomatic poate instala şi utiliza un post de radio-emisie, dar numai cu consimţământul
statului acreditar. Corespondenţa oficială a misiunii, care este compusă din întreaga corespondenţă
referitoare la misiune şi funcţiile sale, este inviolabilă. Valiza diplomatică nu trebuie să fie nici deschisă,
nici reţinută.6 Coletele care compun valiza diplomatică trebuie să poarte semne exterioare vizibile ale
caracterului lor şi nu pot cuprinde decât documente diplomatice sau obiecte de uz oficial. Curierul
diplomatic, care trebuie să fie purtător al unui document oficial care ateastă calitatea sa şi precizează
numărul de colete care constituie valiza diplomatică, se bucură de inviolabilitatea persoanei sale şi nu
poate fi arestat sau deţinut

14. corpul diplomatic si lista diplomatica ?

15.ordinea de precadere diplomatica ?

(1) Ordinea de precădere a personalului diplomatic, în funcție de gradul diplomatic deținut, este
următoarea:
a) ambasador;
b) ministru plenipotențiar;
c) ministru consilier;
d) consilier diplomatic;
e) secretar I;
f) secretar II;
g) secretar III;
h) atașat diplomatic.
(2) În cazul ambasadelor, ambasadorul poate numi din cadrul diplomaților un prim-colaborator, care are
un rol de consiliere în actul conducerii misiunii și asigură, în cazul absenței sau imposibilității exercitării
funcțiilor de către ambasador, conducerea misiunii.
(3) Numirea prim-colaboratorului se face cu acordul Centralei, la propunerea ambasadorului.
(4) Ca ordine de precădere, prim-colaboratorul este imediat după ambasador.
(5) Personalul diplomatic cu atribuții în domeniul relațiilor economice și comerciale, atașații apărării,
atașații de afaceri interne, atașații pe probleme de muncă și sociale, specialiștii în domeniile financiar-
bancare, agricultură, justiție etc. vin, ca ordine de precădere, după prim-colaborator, în funcție de gradul
diplomatic deținut, ținând seama de observația de la alin. (7).
(6) Personalul oficiului consular are următoarea ordine de precădere:
a) consul general;
b) consul;
c) viceconsul;
d) agent consular.
(7) La grade egale, ordinea de precădere este în funcție de data trimiterii în misiune, respectiv vechime
mai mare reprezintă nivel de precădere superior.
Art. 77. -
(1) Șeful misiunii diplomatice este reprezentantul oficial unic al României în statul în care este acreditat
sau la organizația internațională și îl reprezintă pe Președintele României pe lângă șeful statului
acreditar sau președintele organizației.
(2) În această calitate el are competența generală de reprezentare a statului și de apărare a intereselor
statului român, ale persoanelor fizice și juridice de cetățenie română.
(3) Oficiile consulare și institutele culturale își desfășoară activitatea sub îndrumarea șefului misiunii
diplomatice acreditat în țara de reședință.
(4) Șeful MD/OC sau institutului cultural primește instrucțiuni din Centrală în legătură cu îndeplinirea
misiunii sale, cu caracter obligatoriu. El poate primi instrucțiuni și din partea altor membri ai Guvernului,
dar acestea trebuie aprobate de către ministrul afacerilor externe.

16. procedura de acreditare a sefului misiunii diplomatice

Numirea agenţilor diplomatici este un atribut al suveranităţii statului acreditant, iar
admiterea presupune consimţământul statului acreditar.

Pentru aceasta, este necesară îndeplinirea a două proceduri specifice:

agrementul  şi acreditarea.

Agrementul este procedura prin care statul acreditant se informează la statul acreditar

dacă persoana aleasă pentru a fi numită şef de misiune este persona grata  (persoană
dezirabilă). Această procedură este obligatorie pentru statul acreditant înainte de
numirea oficială. Statul acreditar poate să refuze acordarea agrementului fără a fi
obligat să comunice motivele refuzului. Decizia cu privire la agrement este luată de
şeful statului, pentru şefii de misiune din primele două clase, şi de ministrul afacerilor
externe, pentru cei din a treia clasă.

Acreditarea este procedura prin care statul acreditant acordă calitatea de şef de

misiune diplomatică persoanei care a primit agrementul de la statul acreditar. Ea este
concretizată în scrisorile de acreditare,  care conţin declaraţia statului acreditant în acest
sens şi constituie documentul prin care se atestă calitatea oficială a şefului de misiune
diplomatică. Scrisorile de acreditare sunt semnate de şeful statului acreditant şi
adresate şefului statului acreditar pentru primele două clase de şefi de misiune
diplomatică şi sunt prezentate personal de cei acreditaţi, moment în care, practic, sunt
învestiţi cu exerciţiul deplin al funcţiilor.

Pentru ceilalţi diplomaţi nu se cere agrement şi nici nu se prezintă scrisori de acreditare,

dar este necesar consimţământul statului acreditar.

17. CERINTELE DE BAZA ALE PROTOCOLULUI SI CEREMONIALULUI DIPLOMATIC

O parte integrantă a protocolului diplomatic este eticheta şi ceremonialul diplomatic. Protocolul
diplomatic este „expresia bunelor maniere în relaţiile dintre naţiuni”, iar eticheta diplomatică1
constituie normele de conduită pentru persoanele oficiale, în timpul diverselor evenimente publice, nu
numai cu caracter oficial, ci şi în relaţiile interpersonale. Baza normelor de etichetă diplomatică o
constituie respectarea strictă şi absolută a tradiţiilor şi regulilor statului-gazdă, precum şi a legislaţiei în
vigoare. De fapt, eticheta diplomatică suplineşte regulile de etichetă ordinară, care se extind şi asupra
diplomaţilor. Ceremonialul (de la lat. caerimonia – veneraţie, rit religios) poate fi definit ca o
componentă strict reglementată a protocolului, un act oficial solemn care se desfăşoară conform unei
proceduri rigide. Regulile de protocol diplomatic sunt bazate pe normele internaţionale de curtoazie. În
baza respectăriii normelor de protocol internaţional are loc recunoaşterea unor noi state, se stabilesc
relaţii diplomatice, sunt numiţi şefii misiunilor diplomatice, se prezintă scrisorile de acreditare şi de
rechemare, se efectuează corespondenţa diplomatică, se desfăşoară recepţii diplomatice, au loc discuţii
şi negocieri, se efectuează vizite diplomatice, sunt transmise felicitări cu diferite ocazii, se exprimă
condoleanţe etc. În activitatea diplomatică se ţine cont, de asemenea, şi de specificul naţional de
protocol diplomatic, care este constituit din tradiţiile, cutumele naţionale şi eticheta internaţională. În
ţara noastră, de exemplu, la fel ca în multe alte ţări din întreaga lume, oaspeţii de onoare sunt
întâmpinaţi cu pâine şi sare şi un pahar de vin. În India, există o tradiţie de a-i pune invitatului de onoare
o coroană de flori. În Indonezia, pe insula Bali, oaspeţii sunt purificaţi de prezenţa „spiritelor rele”. În
Turcia, oaspeţii sunt invitaţi să-şi petreacă timpul în saună, care are semnificaţia unui club.
18.IMUNITATI, PRIVILEGII SI FACILITATI DIPLOMATICE
Facilitățile diplomatice reprezintă un șir de prerogative practice, scopul cărora este să faciliteze
de la bun început activitatea diplomaților, pentru că astfel asigură realizarea corespunzătoare a
sarcinilor agenților diplomatici pe întreg parcursul mandatelor.
Imunităţile diplomatice reprezintă tratamentul pe care statul acreditar îl acordă misiunilor
diplomatice şi personalului acestora, exprimat prin exceptarea de la jurisdicţia penală şi
civilă a acestui stat.

Imunităţile diplomatice sunt concretizate în trei categorii:

1. Imunitatea de jurisdicţie: scoaterea de sub acţiunea legii penale sau civile a  statului

acreditar a misiunii diplomatice, personalului misiunii şi a membrilor lor de familie.
Misiunea diplomatică se bucură de imunitate de jurisdicţie civilă şi administrativă,
pentru că nu se poate pune problema răspunderii penale a unei persoane juridice.
Agenţii diplomatici se bucură de imunitate absolută de jurisdicţie penală şi de
imunitate de jurisdicţie civilă, cu excepţia acţiunilor imobiliare când proprietatea este
cu titlu privat, acţiunilor referitoare la succesiune, acţiunilor privind activitatea
profesională sau comercială privată a agentului şi faţă de nici o cerere
reconvenţională direct legată de cererea principală când agentul diplomatic însuşi
înaintează o acţiune civilă (pentru a asigura egalitatea părţilor în proces). De
asemenea, agenţii diplomatici se bucură de imunitate de executare, dar la care se
poate renunţa expres. Imunitatea de jurisdicţie a unui agent diplomatic în statul
acreditar nu poate scuti pe acest agent de jurisdicţia statului acreditant. Prin urmare,
agentul diplomatic nu este scos de sub jurisdicţie totală, ci numai de sub jurisdicţia
statului acreditar. Totuşi, statul acreditant poate renunţa la imunitatea de jurisdicţie
a agenţilor diplomatici, dar ea trebuie să fie expresă.
2. Inviolabilităţile: imunitatea faţă de constrângerea prevăzută de lege. Este vorba
despre:

- inviolabilitatea misiunii, respectiv obligaţia statului acreditar de a nu permite funcţionarilor

săi să pătrundă şi să îndeplinească acte de autoritate în localurile misiunii, mijloace de
transport şi terenuri ale acesteia, mai puţin în cazuri excepţionale, cum ar fi legitima
apărare. Precizăm că această inviolabilitate operează chiar şi în timp de conflict armat.
Localurile misiunii, mobilierul lor şi celelalte obiecte care se găsesc acolo, precum şi
mijloacele de transport ale misiunii, nu pot face obiectul nici unei percheziţii, rechiziţii,
sechestru sau măsuri executorii;

- inviolabilitatea arhivelor, care operează asupra tuturor documentelor diplomatice, inclusiv

corespondenţa, indiferent de locul unde se află, fiind absolută;

- inviolabilitatea diplomatului, concretizată în exceptarea acestuia de la orice formă de

reţinere sau detenţie. Statul acreditar trebuie să-l trateze cu respectul care i se cuvine şi să
ia toate măsurile corespunzătoare pentru a împiedica orice atingere adusă persoanei,
libertăţii şi demnităţii sale;
- inviolabilitatea reşedinţei diplomatului, care este aceeaşi cu inviolabilitatea localurilor
misiunii.

3. Exceptarea de la obligaţia de a depune ca martor  în faţa instanţelor de judecată şi în

procedurile administrative. Imunitatea este absolută, dar diplomatul poate depune
ca martor dacă acceptă expres.

Privilegiile diplomatice reprezintă un tratament acordat de statul acreditar misiunii

diplomatice şi personalului acesteia, prin care li se fac unele înlesniri excepţionale. Acestea
sunt:

- Libertatea de comunicare: misiunea diplomatică are dreptul să comunice liber cu guvernul

său, cu celelalte misiuni şi consulate ale statului acreditant, putând să folosească toate
mijloacele de comunicaţie potrivite. Aceasta presupune obligaţia statului acreditar de a
oferi facilităţi pentru corespondenţă şi de a respecta secretul corespondenţei. Pentru
comunicare, misiunea diplomatică poate utiliza numai mijloace legale, fie publice (poştă,
telefon, fax etc.), fie specifice, precum curierul diplomatic şi valiza diplomatică, toate
acestea beneficiind de inviolabilitate. Mijloacele de radio-emisie pot fi utilizate numai cu
autorizaţia statului acreditar. Coletele care compun valiza diplomatică trebuie să poarte
semne exterioare vizibile ale caracterului lor şi nu pot cuprinde decât documente
diplomatice sau obiecte de uz oficial. De asemenea, curierul diplomatic trebuie să poarte un
document oficial care să-i ateste calitatea şi să precizeze numărul de colete care constituie
valiza diplomatică, el bucurându-se de inviolabilitatea persoanei sale, neputând fi arestat
sau reţinut. Se pot folosi şi curieri diplomatici ad-hoc. De asemenea, valiza diplomatică
poate fi încredinţată comandantului unei aeronave comerciale, acesta trebuind să poarte un
document oficial care să indice numărul coletelor care alcătuiesc valiza diplomatică, dar el
nu are calitatea de curier diplomatic.

-  Libertatea de mişcare: dreptul agentului diplomatic de a circula liber pe teritoriul statului

acreditar, cu posibilitatea acestuia de a declara anumite zone interzise, din motive de
securitate a agentului diplomatic sau a statului acreditar.

-  Privilegii de ordin fiscal: dreptul misiunii şi al diplomaţilor de a fi scutiţi de taxe şi impozite,

cu excepţia impozitelor indirecte sau a celor aplicabile bunurilor imobile particulare,
veniturilor particulare şi taxelor corespunzătoare dreptului de succesiune.

-  Privilegii de ordin vamal: scutirea de taxele vamale care se percep cu ocazia importurilor
de bunuri şi vizează bunurile destinate uzului oficial şi chiar personal al misiunii, al
diplomaţilor şi membrilor familiilor acestora. Este inclusă în acest privilegiu şi scutirea de la
controlul bagajelor, cu excepţia cazului când există motive serioase să se creadă că
acestea conţin obiecte care nu beneficiază de scutiri vamale sau al căror import sau export
este interzis.

-  Dreptul de a arbora drapelul naţional şi stema naţională,  pe localul misiunii diplomatice, la

reşedinţa şefului misiunii şi pe mijloacele de transport ale acestuia.
-  Facilităţi de şedere: dreptul agentului diplomatic de a fi scutit de la obligaţiile de a obţine
permis de şedere pe teritoriul statului acreditar şi de a anunţa organele de poliţie locale
despre prezenţa sa.

- Scutirea de prestaţii personale,  precum serviciul militar, rechiziţii militare etc.

-  Scutirea de la obligaţiile privind asigurările sociale,  pentru cazuri de accident, boală, deces
etc., ceea ce nu exclude posibilitatea diplomatului de a participa voluntar la asemenea
sisteme de protecţie.

-  Exceptarea de la legea privind dobândirea cetăţeniei statului acreditar,  atunci când acesta
aplică principiul jus soli.

Facilităţile diplomatice sunt posibilităţi ale misiunii diplomatice şi ale personalului

diplomatic de a li se înlesni de către statul acreditar desfăşurarea activităţilor lor specifice.
Printre acestea, menţionăm obligaţia statului acreditar de a înlesni obţinerea de localuri
pentru misiunea diplomatică, de a acorda ajutor la obţinerea de locuinţe pentru membrii
misiunii, de a pune la dispoziţia acestora mijloacele de transport necesare părăsirii
teritoriului statului acreditar.

Persoanele care beneficiază de imunităţile, privilegiile şi facilităţile diplomatice încep să se

bucure de acestea la intrarea pe teritoriul statului acreditar pentru a-şi lua în primire postul,
sau, dacă se află deja pe acest teritoriu, de îndată ce numirea sa a fost comunicată
ministerului afacerilor externe.

Privilegiile şi imunităţile încetează odată cu finalizarea mandatului diplomatic al persoanei,

respectiv în momentul în care persoana părăseşte teritoriul statului acreditar sau la
expirarea unui termen raţional care i-a fost dat în acest scop, chiar şi în timp de conflict
armat. Totuşi, imunitatea de jurisdicţie continuă în ceea ce priveşte actele îndeplinite de
către această persoană în exercitarea funcţiilor sale ca membru al misiunii. Trebuie precizat
că toate persoanele care beneficiază de aceste privilegii şi imunităţi sunt obligate să
respecte legile şi regulamentele statului acreditar şi să nu se amestece în treburile interne
ale acestui stat. De asemenea, localurile misiunii nu vor fi utilizate în alte scopuri, incom-
patibile cu funcţiile misiunii.

CLASIFICAREA IMUNITĂȚILOR ȘI PRIVILEGIILOR DIPLOMATICE

În categoria imunităților sunt incluse:

 Imunitatea de jurisdicție : penală

civilă

adimistrativă

 Imunitatea de executare
 Inviolabilitatea localurilor
 Inviolabillitatea bunurilor și arhivelor diplomatice
 Inviolabilitaea personală a agentului diplomatic, a reședinței și a bunurilor sale
 Exceptarea de la obligația de a depune ca martor
Privilegiile diplomatice sunt:

 Libertatea de comunicare
 Libertatea de mișcare
 Privilegii de ordin fiscal
 Privilegii de ordin vamal
 Dreptul la arborarea drapelului național
 Facilități de sedere
 Scutirea de prestațiile personale
 Scutirea de obligațiile prevăzute de legislația asigărărilor sociale
 Dreptul la capelă
 Excetarea de la legislația privind donândrea cetățeniei
 Privilegiul administrării justiției

Din punctul de vedere al obiectului lor

 Reale: privesc un anumit bun:inviolabilitatea localului misiunii, a arhivelor

 Personale : privesc persoana agentului diplomatic:imunitatea de jurisdicție,
inviolabilitatea personală

Din punctul de vedere al sferei de aplicare:

 Funcționale:cele care privesc actele îndeplinite în exercițiul funcției

Extrafuncționale: cele care se referă la viața personală a diplomatului

19. Categorii de persoane care beneficiaza de imunitatile, privilegiile si facilitatile

diplomatice
agentul diplomatic poate beneficia de imunitate în afara ţării unde este acreditat, jurisprudenţa a
răspuns totuşi afirmativ - cel puţin în privinţa ţărilor pe care traversează pentru a merge la
misiune sau a reveni
şeful de misiune şi ceilalţi membri ai personalului diplomatic (consilieri, secretari, ataşaţi)
notificaţi ca atare la M.A.E. şi înscrişi în lista Corpului diplomatic, precum şi membri lor de
familie, personalul administrativ şi tehnic şi personalul de serviciu, personalul care se găseşte în
serviciul personal al şefului misiunii.

20.Durata imunitatilor , privilegiilor si facilitatilor diplomatice

Cînd funciile unei persoane care beneficiaz de privilegii i imuniti iau sfîrit, aceste privilegii i imuniti
înceteaz în mod normal în momentul în care aceast persoan prsete ara, sau la expirarea unui termen
potrivit, care îi va fi acordat în acest scop, dar ele continu pîn în acest moment, chiar în caz de conflict
armat. Totui, imunitatea continu în ceea ce privete actele îndeplinite de ctre aceast persoan în
exercitarea funciilor sale ca membru al misiunii.
21. Azilul diplomatic.
Instituţia de azil diplomatic  a fost definită şi reglementată în diverse convenţii
internaţionale multilaterale încheiate între statele Americii Latine: Tratatul de
drept internaţional penal, semnat la Montevideo în 1889, Convenţia de la Havana
privind dreptul de azil  din 1928, Convenţia de la Montevi- deo privind azilul
politic  din 1933, Tratatul de la Montevideo  din 1939 şi Convenţia de la Caracas
privind  azilul diplomatic  din 1954. În temeiul prevederilor convenţiilor şi tratatelor
menţionate, misiunile diplomatice ale statelor parţi contractante pot acorda azil
în sediile lor, persoanelor urmărite de către statul acreditar (statul de reşedinţă a
misiunii diplomatice).

Instituţia azilului diplomatic este strîns legată de instituţia inviolabilităţii

localurilor misiunii diplomatice, fiind considerată a decurge din aceasta. Totuşi,
în doctrină predomină părerea că dreptul la azilul diplomatic rezultă doar din
considerente de ordin umanitar şi nu are la bază nici extrateritorialitatea, nici
inviolabilitatea.

1. Orice stat are dreptul de a acorda azil şi de a determina singur natura şi

motivele pentru care persoana care cere azil este supusă persecuţiei.
2. În ce priveşte acordarea azilului, termenul de „legaţie” include nu numai
sediul misiunii di- plomatice permanente şi reşedinţa şefului misiunii, ci şi
orice alt local pus la dispoziţia azilanţilor de către misiune cînd numărul lor
depăşeşte capacitatea normală a clădirii.
3. Azilul nu poate fi acordat decît în cazuri urgente şi pentru perioada de timp
strict necesară pentru azilant pentru a părăsi ţara avînd acordate garanţiile
guvernului
4. Imediat după acordarea azilului, faptul trebuie adus la cunoştinţa
Ministerului Afacerilor Externe al statului persoanei care a cerut azil, sau
autorităţilor locale, dacă aceasta nu s-a întîm- plat în capitala
5. Guvernul statului are dreptul de a cere ca azilantul să fie expediat în afara
teritoriului său naţional în cel mai scurt timp posibil; iar agentul diplomatic
al ţării care a acordat azilul are, de asemenea, dreptul de a cere ca
azilantului să i se permită părăsirea teritoriului; iar, în ambele ca- zuri
garanţiile necesare de liberă trecere şi inviolabilitate vor trebui
6. Azilanţii care se bucură de dreptul de liberă trecere nu se vor putea opri în
nici un punct de pe teritoriul statului în care se aflau cînd au solicitat
7. În timpul cît se bucură de azil, refugiaţilor nu li se va permite să întreprindă
acte contrare ordinii

22. diplomatia prin organizatii internationale

Organizaţiile internaţionale sînt instrumentele noii diplomaţii multilaterale, care s-a confir-
mat după cel de-al II-lea Război mondial. Bazîndu-se pe un rejim juridic complex, ele aplică
prin- cipiul de solidaritate şi cooperare între subiectele dreptului internaţional, influienţînd în
mod specific politica mondială.

Raporturile dintre structurile interne ale organizaţiilor internaţionale sînt reglementate de

normele de drept internaţional, iar raporturile acestor organizaţii cu statele membre sau cu
alte organizaţii sînt reglementate de normele dreptului diplomatic. Este necesar de
menţionat, că nor- mele dreptului cutumiar nu reglementează instituţia organizaţiilor
internaţionale graţie faptului că această instituţie s-a format doar în a doua jumătate a
secolului XX, coincidînd cu procesul de codificare a normelor de drept internaţional şi drept
diplomatic.664

Organizaţia internaţională a fost definită ca entitate juridică creată de state sau de

organizaţii internaţionale într-un scop anumit şi care posedă o voinţă autonomă ce se
exprimă prin inter- mediul organelor proprii şi permanente.665 Prof. Dr. Ion M. Anghel
rezumă că  „prin acordul  lor, statele convin asupra formei de colaborare, inclusiv asupra
mecanismului creat în acest scop organizaţia internaţională, stabilind dacă această entitate
– asociaţie de state – să fie prevăzută cu personalitate juridică şi ce anume competenţe să-
i revină; se convine crearea unui nou subiect de drept internaţional avînd capacitatea
juridică menită să asigure realizarea scopurilor pentru care a fost înfiinţată”.666

Organizaţiile internaţionale sînt foarte variate şi în mod arbitrar ar putea fi divizate în:

1. organizaţii cu caracter universal sau regional;

2. organizaţii cu profil general sau specializate;
3. organizaţii permanente sau temporare;
4. organizaţii interguvernamentale sau supranaţionale;
5. organizaţii confederale

Organizaţiile internaţionale au o personalitate juridică internaţională funcţională,

ceea ce înseamnă că drepturile şi obligaţiile acestora nu sînt stabilite a priori, ci
numai în legătură cu sar- cinile ce urmează a le îndeplini.667 Reeşind din
personalitatea juridică internaţională funcţională a organizaţiilor internaţionale,
dreptul lor de legaţie  este un drept limitat, ceea ce înseamnă că organizaţiile
internaţionale pot trimite misiuni externe, numai în scopul îndeplinirii sarcinilor ce
le revin, numai la anumite subiecte de drept internaţional şi numai în cazul dacă
aceste subiecte de drept internaţional le recunosc calitatea de avea personalitate
juridică internaţională.
23. diplomatia prin conferinte internationale.
Conferinţa internaţională reprezintă o reuniune internaţională a organelor reprezentative ale
statelor participante, organizată cu scopul de a analiza şi stabili măsurile de cooperare în
rezolvarea unor probleme internaţionale de interes comun. Scopul  conferinţei
internaţionale, de regulă, este de a se încheia un acord între participanţi sau de a
se negocia textul unui tratat internaţional. În funcţie de acesta, există mai
multe tipuri  de conferinţe internaţionale, precum politice, tehnice sau
deliberative, legislative ori numai de informare, generale sau restrânse, reuniuni
de experţi sau diplomatice, reuniuni la nivel înalt (şefi de stat sau de guvern) sau
la alt nivel.

Principala trăsătură a conferinţei internaţionale este scopul ei precis şi limitat,

ceea ce-i conferă un caracter temporar,  cu o durată variabilă, de la câteva zile la
mai mulţi ani.
Delegaţiile participante la conferinţa internaţională se stabilesc de statul
trimiţător şi lista membrilor acestora se trimite anterior statului gazdă
(ministerului afacerilor externe) care, în mod excepţional, poate refuza delegaţia
sau pe unii membri ai acesteia, dar numai motivat. Nu este necesară cererea de
agrement şi nici nu operează procedura persona non grata.  Calitatea de
reprezentant al statului la conferinţa internaţională se dovedeşte prin
prezentarea secretariatului conferinţei a deplinelor puteri  emise de autoritatea
competentă a statului trimiţător. Şeful statului, şeful guvernului, ministrul
afacerilor externe nu trebuie să prezinte deplinele puteri când participă la
conferinţele internaţionale sau la alte reuniuni.

Din practica statelor rezultă că imunităţile, privilegiile şi facilităţile

diplomatice  operează şi în cazul conferinţelor internaţionale, în mod deosebit
inviolabilitatea locului de desfăşurare a conferinţei, imunitatea de jurisdicţie
penală (absolută) şi civilă (numai pentru actele oficiale), libertatea de
comunicare, privilegiile fiscale şi vamale

24.Diplomatia ad-hoc.
Conform doctrinei, misiunile temporare se realizează prin intermediul diplomaţiei ad-hoc  şi
prin intermediul misiunilor speciale. Termenul de diplomaţie ad-hoc  a fost folosit pentru
prima dată în anul 1960 de Comisia de Drept Internaţional a O.N.U. în cadrul discuţiilor în
Comisia a VI-a a Adunării Generale.659 Comisia a determinat trei categorii a diplomaţilor
ad-hoc:

1. delegaţii la conferinţele internaţionale;

2. trimişii itineranţi (delegaţi guvernamentali însărcinaţi cu o misiune în mai multe ţări);
3. misiuni speciale (misiuni temporare, având un caracter reprezentativ de stat, trimisă
de un stat într-un alt stat cu consimţământul acestuia din urmă pentru a trata cu el
chestiuni determi- nate sau pentru a îndeplini în acest stat o sarcină determinată).

Conform doctrinei de drept internaţional,660 în categoria diplomaţilor ad-hoc întră orice de-
legat care nu face parte dintr-o misiune diplomatică permanentă. Aceştia pot fi:

1. şefii de stat, şefii de guvern, miniştrii afacerilor externe şi alţi membri ai guvernelor
care se află în vizită oficială în străinătate;

1. ambasadorul sau trimisul itinerant;

2. diplomaţii ad-hoc care îndeplinesc o funcţie în calitate de delegaţi sau membri ai
unei misiuni speciale în ocaziile ceremoniale;
3. diplomatul ad-hoc ca mesager;
4. emisarii secreţi;
5. observatorii confidenţiali;
6. observatorii şi delegaţii la conferinţe şi alte reuniuni internaţionale;
7. i) agenţii executivi şi agenţii politici;
8. k) suita şefului de stat.
25.misiunile speciale ???

26. diplomatia preventiva

Unii autori limitează termenul diplomaţie preventivă doar la eforturile de a ţine conflictele de
la izbucnire sau de la reaprinderea lor. În acest sens, după cum menţionează autorul
american Michael S. Lund, însuşi termenul diplomaţie preventivă înseamnă diplomaţie
închisă efectuată de către oficialităţi la nivel înalt cu scopul de a îndrepta situaţia
internaţională deteriorată sau folosirea de către Secretarul General al ONU a bunelor oficii
pentru a media conflictul sau chiar încetarea focului. Din alt punct de vedere, diplomaţia
preventivă este văzută ca orice efort care opreşte sau limitează conflictul la orice stadiu,
chiar supravegherea războiului declanşat de la o răspîndire mai largă sau atenuarea
distrugerilor posibile în război. Astfel, Boutros Boutros Ghali vede diplomaţia preventivă
acţionînd ca să limiteze conflictele violente nu doar la una din etape dar la diferite etape de
dezvoltare a lor:
a) foarte timpurie, cînd diplomaţia preventivă se concentrează asupra surselor de bază ale
diferendelor;
b) mai tîrzie, cînd diplomaţia preventivă încearcă să preîntîmpine diferendele care pot
deveni violente;
c) şi mult mai tîrzie, cînd diplomaţia preventivă urmăreşte să reţină expansiunea violenţei
declanşate.
Diplomaţia preventivă include activităţi diplomatice guvernamentale sau
neguvernamentale, politice, economice, militare sau alte eforturi care sunt
întreprinse în mod deliberativ la o etapă timpurie să reţină statele sau grupe
sociale de la ameninţarea cu forţa, aplicarea forţei sau constrîngerea ca mijloace
de rezolvare a diferendelor politice care apar de la efectele destabilizatoare a
schimbărilor naţionale sau internaţionale.
27.dIPLOMATIA PARLAMENTARA
„Diplomaţia parlamentară” ca termen politic semnifică diferite aspecte ale activităţii internaţionale ale
organului suprem reprezentativ privind realizarea principiilor fundamentale ale dreptului internaţional,
îndeplinirea angajamentelor internaţionale asumate, încheierea şi implementarea înţelegerilor
internaţionale, adoptarea iniţiativelor de politică externă ale statului. În sistemul de relaţii internaţionale
termenul de „diplomaţie parlamentară” este continuu actualizat, devenind o componentă importantă a
practicii diplomatice, un important instrument de dirijare a proceselor politice regionale şi subregionale.
Afirmarea diplomaţiei parlamentare a devenit un proces real, inclusiv datorită impactului globalizării
asupra statului.
n mecanismul de realizare a politicii externe a statului diplomaţiei parlamentare îi revine rolul unui gen
de structură politică fără portofoliu. În domeniul relaţiilor internaţionale parlamentarii nu pot participa
nici în calitate de legislatori şi nici de funcţionari de politică externă. De competenţa lor ţine soluţionarea
anumitor probleme la „nivel orizontal”, care nu pot fi rezolvate eficient la nivelul diplomaţiei oficiale.
Menţionăm însă că implicarea diplomaţiei parlamentare în procesul decizional se înregistrează doar în
legătură cu problemele de ratificare, denunţare sau de prelungire a tratatelor, demararea negocierilor.
Potrivit legislaţiilor majorităţii statelor, inclusiv celei a Republicii Moldova, doar MAE coordonează
activitatea organelor centrale de specialitate şi a altor autorităţi administrative în vederea promovării
politicii externe, stabilirii şi dezvoltării relaţiilor cu alte ţări [4]. Diplomaţia parlamentară vine doar să
completeze activitatea ministerului afacerilor externe.

28.Activitatea diplomatica in statele Europei Orientale si C.S.I ???

 În relaţiile  cu  ţările C.S.I. Republica Moldova consideră  obiectiv primordial   încheierea  
şi   îndeplinirea   riguroasă   a   tratatelor interstatale  de prietenie şi colaborare în vederea creării
unui  climat de  încredere  şi  respect reciproc, stabilirii  unor  relaţii  reciproc avantajoase  
în  domeniile  politic,  economic,  tehnico-ştiinţific  şi cultural.
   Ţinînd cont de  particularităţile dezvoltării istorice şi de situaţia geopolitică  a Republicii
Moldova, sînt prioritare relaţiile  bilaterale cu  Federaţia Rusă, Ucraina şi Republica Belarus. De
caracterul  acestor relaţii  vor  depinde în mare măsură stabilitatea politică  şi  succesul
reformelor politice şi economice în ţara noastră.
   În temeiul existenţei  unor relaţii economice şi spirituale Republica Moldova  va păstra şi
dezvolta în continuare legăturile de prietenie  şi colaborare  
reciproc  avantajoasă  cu  ţările  Asiei  Mijlocii  şi  ale Caucazului - membre al C.S.I.

29. Activitatea diplomatica in statele Europei Occidentale si ale americii de nord. ???

30. Particularitatile activitatii diplomatice in statele Americii Latine, Asiei si Africii.???

31. Diplomatia moldoveneasca si caracteristica acesteea.

Cadrul juridic al serviciului diplomatic al Republicii Moldova îl constituie Constituţia Re-
publicii Moldova,686 Legea cu privire la serviciul diplomatic,687 Statutul Consular,688
tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte, inclusiv Convenţia de la Viena
cu privire la relaţiile diplomatice, încheiată la 18 aprilie 1961689 şi Convenţia de la Viena cu
privire la relaţiile consulare, încheiată la 24 aprilie 1963690 şi alte acte normative.

Serviciul diplomatic  constituie activitatea instituţiilor diplomatice şi consulare ale Republicii

Moldova în ansamblul lor şi a personalului angajat în aceste instituţii, abilitate să
promoveze po- litica externă, inclusiv relaţiile economice externe ale Republicii Moldova şi
relaţiile ei cu statele lumii şi organismele internaţionale, atît în cadrul frontierelor sale cît şi
în afara lor.691

Serviciul diplomatic al Republicii Moldova are următoarele obiective generale:

1. promovarea politicii externe în general şi a relaţiilor comerciale şi economice externe

în particular;
2. reprezentarea şi apărarea pe plan extern a intereselor naţionale ale Republicii
Moldova;
3. realizarea drepturilor suverane ale Republicii Moldova în relaţiile internaţionale;
4. protejarea drepturilor şi intereselor naţionale ale Republicii Moldova, cetăţenilor şi
per- soanelor ei fizice şi juridice, potrivit practicii internaţionale şi în limitele admise
de normele şi principiile dreptului internaţional;
5. promovarea relaţiilor bilaterale şi multilaterale în domeniile vieţii politice, economice,
comerciale, culturale, ştiinţifice ale Republicii Moldova cu statele lumii,
reglementarea eventua- lelor probleme politico-juridice cu aceste state;
6. asigurarea capacităţilor diplomatice necesare pentru a anticipa, a acţiona şi a
reacţiona la evenimentele internaţionale ce sînt în măsură să afecteze interesele
naţionale ale Republicii Moldova;
7. menţinerea coerenţei şi unităţii activităţilor Republicii Moldova pe plan extern;
8. promovarea imaginii favorabile a Republicii Moldova peste hotare;
9. respectarea şi dezvoltarea în continuare a dreptului internaţional;
 10. respectarea drepturilor omului ca bază a oricărei societăţi uman;
11. realizarea, prin metode şi mijloace diplomatice, a activităţilor specifice în vederea
asigurării păcii şi securităţii mondiale

32. Principiile constitutionale ale politicii externe a R.Moldova

Constitutia RM, este documentul fundamental care reglementeaza principiile realizarii politicii externe
ale statului si activitatii diplomatice. Art. 8 prevede ca R.M se obliga sa respecte Carta Organizatiei
Natiunilor Unite si tratatele la care este parte, sa-si bazeze relatiile cu alte state pe principiile si normele
unanim recunoscute ale dreptului international si intern. Dat fiind faptul ca RM se obliga sa respecte
Carta Organizatiei Natiunilor Unite, Constitutia acesteia este in acord cu cele 10 principii de drept
internationalale cartei ONU.
- Principiul de drept international al autodeterminarii
- Principiul inviolabilitatii frontierei
- Principiul respectarii drepturilor si libertatilor omului
- nerecurgerea la forta sau la amenintarea cu forta
- reglementarea conflictelor prin mijloace pasnice
- neamestecul in treburile interne ale altor state
- cooperarea internationala
- egalitatea suverana astatelor
- indeplinirea cu buna credinta a obligatiilor
- integritatea teritoriala
33. functiile si structura aparatului central al MAE al R. MOLDOVA
Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării Europene (în continuare – Minister) este organul central de
specialitate al administraţiei publice, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului,. Ministerul
asigură realizarea politicii externe a Republicii Moldova în concordanţă cu interesele naţionale, inclusiv
monitorizarea şi coordonarea procesului de integrare europeană a ţării, în conformitate cu legislaţia în
vigoare şi programul de activitate al Guvernului.
structura: Ministru ,Cabinetul ministrului (cu statut de sectie) ,Secretar general de stat , Secretari de
stat, Ambasadori cu misiuni speciale ,Serviciul protocol diplomatic de stat, Serviciul diplomatie publica,
comunicare strategica si interactiune cu presa, Sectia analiza, monitorizare si evaluare a politicilor,
Serviciul audit. Serviciul probleme speciale. Directia integrare europeana, Direqia cooperare bilaterala,
Direqia cooperare multilaterala, Directia drept international. Direqia afaceri consularc, Direqia
management institutional(Sectia buget $i finante Seqia managementul documentelor ~i arhiva
diplomatica de stat Seqia logistica Serviciul tehnologia informatiei ~i comunicatiilor Seqia resurse umane
~i contencios)

34 serviciul diplomatic al republicii moldova ca parte componenta a serviciului public??????

35.Notiunea si caracteristicile dreptului consular. Definitia dreptului consular este acea parte a
dreptului international public care reprezinta totalitatea normelor si regulilor care
reglementeaza relatiile consulare dintre state, organizarea si functionarea oficiilor
consulare, precum si cele care se refera la statutul juridic al oficiilor consulare si a
personalului acestora.
Aceasta definitie descriptiva cuprinde, de fapt, trei mari caracteristici :
- normele generale care guverneaza relatiile consulare în general;
- regulile si normele care privesc organizarea si functionarea oficiilor consulare;
- normele referitoare la statutul juridic al oficiilor consulare si a personalului lor, respectiv,
imunitatile si privilegiile consulare.
36. izvoarele dreptului consular
cutuma
tratatul (bilateral sau multilateral)
dreptul organizatiilor internationale, care stabilesc reguli privind desfasurarea activitatii interne si
formele de reprezentare extena a acestora
37.Conventia de la viena 1963 cu privire la relatiile consulare ???

38. subiectii relatiilor consulare.

Subiecții  relaţiilor consulare pot fi numai statele, pentru că la baza actelor
consulare stă legătura specifică a cetăţeniei dintre persoană şi un stat
determinat şi presupune protecţia juridică a persoanei respective când se află în
străinătate.
39. Stabilirea si incetarea relatiilor consulare
Relaţiile consulare se stabilesc între state suverane, ca subiecte ale raporturilor
internaţionale, prin acordul mutual  al acestora, exprimat neechivoc.702
Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile consulare din 1963 prevede în art. 2      
că “stabilirea relaţiilor consulare între state se face prin consimţămînt reciproc”.
Consimţămîntul poate fi exprimat direct, printr-un document juridic sub formă de
acord bilateral sau sub formă de convenţie consulară

Încetarea relaţiilor consulare are loc prin aceleaşi procedeu prin care au fost
stabilite, adică prin exprimarea consimţămîntului expres de către state. În cazul
ruperii relaţiilor diplomatice între două state relaţiile consulare continuă să existe
dacă nu a fost specificată direct ruperea lor.

Relaţiile consulare pot înceta în cazul dispariţiei prin căi constituţionale a statelor
ca subiecte a relaţiilor internaţionale. Această dispariţie poate fi produsă
prin divizare  (cazurile dispariţiei URSS, Iugoslaviei, Cehoslovaciei) sau
prin unire (cazurile unirii Siriei cu Egiptul, între 1958-1961; Senegalului cu Gambia,
între 1982-1989; Tanganiykăi cu Zanzibarul, în 1964). Toate aceste cazuri au dus
la încetarea relaţiilor consulare cu subiectele dispărute şi stabilirea relaţiilor
consulare cu noile subiecte.

40.exercitarea functiilor consulare.

Exercitarea functiior consulare are drept scop protectia drepturilor si intereselor

statului trimitator si ale cetatenilor lui in relatiile cu statul de resedinta,
dezvoltarea relatiilor comerciale, economice, culturale si stiintifice precum si
promovarea in orice alt mod, a relatiilor de prietenie intre cele doua state.
Functiile consulare sunt exercitate de functionarii consulari ai statului trimitator,
ele pot fi exercitate de asemenea de catre membrii personalului diplomatic din
cadrul misiunii diplomatice a statului trimitator in statul de resedinta.Numele si
prenumele membrilor personalului diplomatic care exercita functii consulare vor
fi notificate in prealabil statului de resedinta. Functiile consulare se exercita in
limitele circumscriptiei consulare . Exercitarea functiilor consulare in afara
circumscriptiei consulare se va face numai cu consimtamintul prealabil al
statului de resedinta.
41.Personalul posturilor consulare.
Posturile consulare diferă după rang şi categorie. Rangul postului consular este în funcţie
de clasa şefului postului consular. Convenţia de la Viena din 1963 stabileşte patru clase ale
şefilor posturilor consulare (art. 9):

1. consuli generali;
2. consuli;
3. viceconsuli;
4. agenţi

Rangul postului consular este echivalent clasei şefului postului consular: consulatul general
este condus de un consul general, consulatul este condus de un consul, viceconsulatul este
condus de un viceconsul şi o agenţie consulară de sine stătătoare este condusă de un
agent consular.

Doctrina de drept consular reiese, ca în funcţie de natura sarcinilor care necesită să le

îndeplinească şi de gradul de participare la realizarea scopurilor activităţii consulare,
membrii postului consular se împart în trei categorii: personalul consular, personalul
tehnico-administra- tiv şi personalul de serviciu

42. Functionarii consulari de cariera si functionarii consulari onorifici.

Există două categorii de funcţionari consulari: funcţionari consulari de carieră şi
funcţionari consulari onorifici.711 În funcţie de categoria funcţionarilor consulari
numiţi în calitate de şef al postului consular este determinată şi categoria
posturilor consulare: un post consular de carieră este condus de un agent
consular de carieră şi un post consular onorific este condus de un agent consular
onorific.
Consulii de carieră sunt funcţionari publici ai statului trimi ţător caren-au permisiunea de a se angaja în
afaceri private de nici un felşi ca funcţ ionari publici ei se bucur ăde anumite privilegii şi imunităţi
prescrise.
-Functionarii consulari de cariera sunt cei care servesc guvernului propriu si sunt numiti de catre seful
statului sau de catre ministrul de externe.
apără și promovează drepturile și interesele statului român, ale persoanelor fizice și juridice române în
statele acreditare;
b) promovează relațiile de prietenie între România și statele acreditare și favorizează dezvoltarea
relațiilor bilaterale în domeniile juridic, economic, comercial, social, cultural, științific și turistic;
c) se documentează, prin orice mijloace licite, despre mediul economic, comercial, social, cultural,
științific și turistic din statele acreditare și furnizează, în condițiile legii, informații în acest sens Centralei
Ministerului Afacerilor Externe, altor autorități publice române, precum și persoanelor interesate;
d) stabilesc legături și colaborează cu mediul asociativ, cu presa de expresie românească și cu ceilalți
membri ai comunităților românești din statele acreditare, acordându-le sprijin pentru păstrarea și
promovarea identității, limbii, culturii și spiritualității românești;
e) prestează servicii consulare;
f) acordă protecție consulară;
g) acordă asistență consulară;
-Functionarii consulari onorifici, nu sunt functionari de cariera, iar pentru ei functiile consulare nu
constituie o ocupatie permanenta.
Consulul onorific poate avea cetatenia statului de resedinta sau cetatenia unui stat tert: poate fi o persoana
privata.: poate exercita o activitate lucrativ in statul de resedinta, in paralel cu activitatea consulara.
43. Temeiul acordarii drepturilor, facilitatilor , privilegiilor si imunitatilor consulare

44.