Sunteți pe pagina 1din 303

DE ACELAŞI AUTOR:

Adevăruri revelate, Ed. Arhetip, 1996, şi Ed. Pitia, 1998


Vremea dreptăţii, Ed. Arhetip, 1997 şi Ed. Glycon, 1998
Parabole contemporane, Ed. Pitia, 1998
Să fie lumină!, Ed. Pitia, 1999
Aproape de cer, Ed. Scriptum 2000, 1999
Pentru corespondenţă, autoarea poate fi contactată la adresa:
TANEA CUŢOV OP-14, CP-34 2000 PLOIEŞTI
PROLOG

Tunetele cerului se dezlănţuiseră. Fulgerele despicau norii neîntrerupt.


Urgia anunţa potopul. Ploaia grea şi deasă schimba suprafaţa Pământului.
Încet, lumea îşi pierdea contururile, acoperită de ape. Prezentul devenea trecut
şi uitare.
Peste puţin timp, nici o dovadă arheologică nu va putea sta mărturie
existenţei vieţii civilizate pe planetă. Nebun ar fi socotit acela ce-şi va aminti
evenimentele care au năruit o lume ce funcţiona împotriva legilor firii.
Nesăbuinţa celor ce au atras pieirea va părea incredibilă. Timpul însuşi va
pierde numărătoarea zilelor până când Cineva va decide un nou început,
marcat cu zero. În acele vremuri, nemuritorii vor crea un altfel de timp căruia
oamenii îi vor spori valoarea, trăind intens, curat, frumos, creator. Dumnezeu
însuşi îşi va împodobi Creaţia cu daruri fără seamăn, transformând durerea în
bucurie şi suferinţa în pace.
Anotimpurile vor rodi înţelepciunea ce va aşterne nimburi de lumină pe
frunţile gânditoare. Efortul minţii va deschide Poarta Cunoaşterii, iar puritatea
va oglindi Adevărul. O lume miraculoasă îşi va dezvălui tainele căutătorilor
însetaţi de apa vie a Izvorului. Un tărâm de vis se va naşte din pământ, apă,
aer şi foc.
Lumina va ţese noi straie planetare şi viaţa se va exprima în alte forme
ce vor încifra în ele noi legi şi formule. Metamorfoza va cuprinde
microcosmosul şi macrocosmosul, unduind stări înalte de vibraţie ce vor
permite accesul la noi niveluri de Conştiinţă. Familia cosmică va întâmpina
renaşterea fiinţei umane cu grijă părintească. Ursitoarele vor presăra drumul
omului trezit din somnul înţesat de vise, cu capcane şi chei ce vor deschide
sipetul plin de comori al Spiritului.
Îmi luam rămas-bun de la lumea moartă ce se scufunda, privind dezastrul
din nava ce întârzia să se facă nevăzută în adâncul Universului. Peste câteva
minute, totul avea să devină apă şi cenuşă. Nimeni nu-şi va mai aminti
frumuseţea pe care întunericul a ucis-o. Nimeni nu va putea crede că a existat
cândva un loc unde Iubirea a fost interzisă. Nimeni nu-şi va imagina cum arată
Iadul. Şi totuşi el există şi încă este real.
Vom avea nevoie de timp pentru a transforma tărâmul întunecat într-un
ţinut de vis. Atunci vom avea nevoie de OAMENI pentru acest act creator.
Cum să numesc fiinţele care au distrus viaţa pe planetă, sinucigându-se
lent? Este inutil să mă adresez trupurilor. Caut oameni vii cu care să vorbesc.
Caut oameni vii care ştiu să iubească. Nu am ce face cu roboţii, cu marionetele,
cu cadavrele umblătoare. Am nevoie de oameni demni, corecţi, cutezători şi
înţelepţi. Am nevoie de oameni cărora le ofer prietenia mea şi care ştiu s-o
preţuiască. Am nevoie de oameni echilibraţi, nu de sectanţi fanatici sau agenţi
infiltraţi pentru a închide un drum ce duce spre renaşterea spirituală a fiinţei
umane. Am nevoie de oameni care au cercetat viaţa cu ochii deschişi, nu de
politicieni corupţi şi limitaţi, nici de guvernanţi opaci la nou.
Timpul îşi schimbă caierul. Tot ce este anacronic va pieri. Nebunia se
extinde cuprinzând mase tot mai mari. Le cercetez sufletul, gândurile şi
intenţiile. Ce găsesc nu este compatibil cu viaţa: o lume artificială extaziată de
programe aberante ce au condus omenirea spre dezastru.
Aceştia nu sunt oameni. Vorbim aceeaşi limbă şi nu ne înţelegem. Le
vorbesc despre Dumnezeu şi mă socotesc sectant, le amintesc de rostul vieţii
şi-mi spun că sunt nebun, încerc să-i ajut să se trezească din hipnoză şi
încearcă să-mi închidă gura, le dau soluţii de redresare şi mă împroaşcă cu
noroi, le ofer prietenia mea şi mă judecă, îi dojenesc şi se fac că nu aud,
continuând să semene discordia şi ura.
Am avut răbdare şi am dilatat timpul pentru a le mai acorda o şansă.
Toate eforturile au fost inutile. Vorbesc în pustiu pentru că ceea ce văd înjur
este o mare pustietate. Sufletele au murit demult. Trupurile-şi poartă poverile
de păcate şi se roagă de sănătate. Sănătatea este un atribut al vieţii, nu al
morţii.
Am adus apa vie să învii morţii. Au preferat elixirele morţii pentru a-şi
pierde viaţa. SUNT AICI şi puţini au nevoie de mine. De-ar avea curajul să caute
Adevărul, ar înţelege.
S-a pornit şi vântul. Valuri uriaşe mătură Pământul, creaţiile pieritoare ale
celor ce au ales moartea nemuririi. Forţele naturii se dezlănţuie în căutarea
unui nou punct de echilibru. Cine să le strunească? Este haos. Haosul psihic a
proiectat în timp această zguduitoare realitate. Ea a fost ţesută de mintea
umană ce s-a supus şabloanelor ucigătoare şi de indiferenţa faţă de viul
planetar. Totul s-a întors împotriva nevrednicilor stăpâni ai acestei grădini
cosmice.
Am evadat din nou în viitor, verificând varianta temporală derivată din
situaţia prezentului. Reiau calculele şi-mi scapă un oftat: “Unde sunteţi,
oameni?” Ecuaţia aceasta are o unică soluţie: să găsim oameni. Dar această
matematică nu a fost studiată în şcoli şi ca tot ce nu a fost certificat şi atestat
de comisii de specialişti, este respinsă. Preferă să verifice murind decât să
accepte noi abordări ale vieţii care le-ar evidenţia ignoranţa. Se consideră
atotştiutori. Orgoliul nu le permite să avizeze intrarea în vastul domeniu al
Cunoaşterii ce nu se rezumă la grosimea câtorva manuale şi tratate. Ce nu au
studiat în facultate sau nu figurează în Constituţie nu există şi prin urmare nu
are sens să fie pomenit. Aceştia sunt programatorii limitelor acestei lumi
conceptuale ale cărei graniţe sunt bine păzite de gardienii minciunii. Rareori
mai evadează câte un deţinut în Lumea Adevărului. Atunci este urmărit spre a
fi neutralizat şi oferit Morţii. Ei nu ştiu că moartea nu există decât pentru cei ce
au încălcat sistematic Legile Vieţii. În curând se vor convinge. Totul se va
întoarce împotriva lor spre a-şi conştientiza vina.
Rareori, în drumurile mele, am întâlnit atâta nebunie ca pe această
planetă. Iraţionalitatea modului de a trăi al locuitorilor ei întrece orice
închipuire. Fiecare zi îmi aduce motive să distrug acest balamuc ce riscă să
perturbe echilibrul energetic al galaxiei. Metodele civilizate de aducere la
cunoştinţă a situaţiei Terrei au fost sfidate şi s-au
soldat cu eşec. Suntem provocaţi să ne arătăm puterea şi deja sunt
destui care s-ar supune deschis celui mai tare. Noi nu dorim o invazie şi nici
impunerea conceptelor noastre cu forţa. Facem apel la bun-simţ şi raţiune, la
inteligenţă şi înţelepciune, propunând cooperarea pentru a evita catastrofa
planetară. Jocurile politice, dezastrul economic şi gradul de involuţie al speciei
umane sunt evidente pentru oricine şi nu pot conduce decât spre prăbuşirea
civilizaţiei ce a distrus omul. Vă asigur că toate proiectele secrete de salvare a
câtorva înstăriţi aleşi nu au şanse să se concretizeze într-o lume ce se clatină.
Nici nu vom permite supravieţuirea germenilor minciunii într-o Eră ce-şi va
deschide porţile prin Adevăr.
Am reţinut şi strigăte neputincioase de ajutor. Aş răspunde tuturor celor
ce cred că vom munci în locul celor ce dorm că este de datoria voastră să
căutaţi soluţii, să gândiţi şi să analizaţi cauzele ce au determinat actuala
situaţie economică, socială şi spirituală şi abia după acest efort individual vom
putea comunica. Este inutilă orice discuţie purtată cu oameni care şi-au atrofiat
funcţiile cerebrale în căutarea plăcerii, distracţiei şi pornirilor nedemne de fiinţa
umană. De pe poziţii rigide nu veţi reuşi să ne înţelegeţi punctul de vedere.
Dacă ne cereţi ajutorul, acceptaţi propunerile noastre şi verificaţi-le practic.
Altfel, ne va prinde Apocalipsa la masa tratativelor. Noi nu polemizăm, nu
negociem şi nu facem politică. SUNTEM ENTITĂŢI NEMURITOARE VENITE DIN
DIFERITE ZONE ALE UNIVERSULUI SPRE A SALVA TERRA.
Salvarea voastră depinde de atitudinea pe care o aveţi faţă de viaţă şi
faţă de propria fiinţă.
Despre toate aceste lucruri am mai vorbit însă.
Fiecare zi de aşteptare devine un pas spre moarte. Privim Pământul în
căutarea celor ce-şi doresc salvarea, evoluţia şi nemurirea. Încercăm să
detectăm luminiţele ce atestă existenţa vieţii pe planeta înveşmântată în văluri
cernite. Survolăm zonele populate pentru a surprinde semnalele vieţii
inteligente şi creatoare, a vieţii trăită în credinţă şi iubire. Indicatoarele noastre
au amuţit. Unde sunteţi, oameni?
CABINETUL
Sala de aşteptare se umpluse parcă dintr-o dată. Programările fuseseră
astfel făcute încât să prevină aglomeraţia şi irosirea timpului, dar zvonurile nu
ţineau seama de buna organizare a activităţii şi mulţi se grăbiră să ocupe un
loc în speranţa că ceva se va întâmpla. Asistenta ieşi pentru a chema următorul
pacient şi rămase înmărmurită în faţa mulţimii adunate. Îşi reveni imediat şi
decise să facă ordine: – în afară de persoanele înscrise pe lista de azi mai
doreşte cineva o programare? Vă rog să intraţi în sala B pe rând pentru a vă
înregistra şi a putea elibera spaţiul. Este nevoie de linişte şi calm pentru a
rezolva rapid această problemă. Timpul fiecăruia este preţios şi nu dorim să-l
răpim nimănui.
– Dar noi nu dorim să plecăm acasă. Am venit aici pentru a găsi liniştea
de care avem nevoie. Chiar dacă nu vom intra azi în cabinet şi nici mâine, nu-i
cu supărare. Plecăm acasă cu o pace în suflet după care tânjim de multă
vreme. Nu vă vom deranja. Permiteţi-ne doar să rămânem.
– Eu chiar am de făcut o sugestie. Nu s-ar putea să aducem mai multe
scaune şi măcar o oră pe zi Domnul Doctor să ne vorbească despre bolile
sufletelor noastre?
– Ceea ce cereţi ştiţi bine că este dificil de realizat. In primul rând, de ce
nu cereţi medicilor, psihologilor şi preoţilor asemenea lucruri? în al doilea rând,
o astfel de activitate nu figurează în nomenclatorul muncii şi, oricât de
necrezut ar părea, dacă nu există în scripte, nu se poate desfăşura.
Presupunând că la cererea oamenilor am iniţia asemenea întruniri,
administraţia financiară ar impune achitarea unor impozite şi taxe inexistente,
or noi nu avem venituri din care să plătim bani pentru a umple conturile
bugetare doar pentru că cei ce le administrează nu ştiu de unde să mai scoată
fonduri. In al treilea rând, televiziunea ar trimite aici vreun reporter
manipulator de imagini care ne-ar prezenta drept sectanţi, pentru a denigra
orice iniţiativă îndreptată spre redresarea omului. În al patrulea rând, remarc
chiar între cei de aici agenţi infiltraţi spre a culege informaţii pe care să le
prelucreze şi deformeze şi să le prezinte publicului astfel încât să provoace noi
temeri şi să abată atenţia de la realele probleme cetăţeneşti spre probleme
absurde.
Vă rog respectuos să părăsiţi sala şi, când vă va veni rândul, veţi primi
consultaţia de care aveţi nevoie.
– Nu ni se pare corect ca din cauza unora să suferim toţi. Cine se simte
cu musca pe căciulă să plece. Noi am venit să rămânem.
– Ne îngreunaţi situaţia şi vom fi nevoiţi să închidem cabinetul.
– Domnişoară, nu mai insistaţi, pentru că suntem decişi să rămânem.
“Sunt convinsă, domnule căpitan, altfel nu ţi-ai îndeplini misiunea.”
– în această situaţie, vă rog să vă legitimaţi şi să ne lăsaţi adresa unde
puteţi fi contactaţi în cazul unui proces înscenat. Vă voi ruga să ne lăsaţi şi o
fotografie. Poate că unii dintre dumneavoastră nu ştiu că, privind poza unui om,
se poate şti absolut tot despre acesta. Dacă acceptaţi măsurile noastre de
precauţie şi predaţi reportofoanele, vă vom accepta prezenţa în această sală în
care nu se întâmplă nimic.
– De ce atunci aceste măsuri? Doar nu suntem în război.
– Cu siguranţă că ştiţi bine răspunsul la această întrebare. Nu vreţi să-l
spuneţi şi celorlalţi?
– Sunt nişte escroci, domnilor, nişte şarlatani care vor să amăgească
bieţii oameni, speculând naivitatea şi ignoranţa. Hai să plecăm de aici;
credeam că sunt serioşi, dar m-am înşelat.
– Ce rapid v-aţi format o opinie! Nici nu aţi apucat să vedeţi ce se
întâmplă aici, să vă programaţi. Cum puteţi emite opinii despre ceea ce nu aţi
văzut?
– Vă ştiu eu pe ăştia care amăgiţi lumea cu iluzii.
– Dar dumneavoastră cu ce vă ocupaţi în cinstea pe care o insinuaţi şi de
pe poziţia căreia aruncaţi cu piatra?
– Eu sunt şomer, duduie, şi credeam că aici voi găsi de lucru.
– Desigur veţi găsi de lucru dacă veţi avea răbdare. Acum domnul poliţist
vă va legitima. Vom derula această casetă, iar cei prezenţi în sală vor depune
mărturie că aţi pătruns într-un loc public şi aţi calomniat oameni pe care nu-i
cunoaşteţi. Vom depune plângere la Tribunal şi vom cere despăgubiri serioase
din care vom finanţa un orfelinat.
Omul îşi pierdu siguranţa de sine pentru o secundă după care încercă să
se strecoare spre ieşire, aruncând vorbe incoerente care deranjau liniştea ce
coborâse în sala de aşteptare. Nu mică îi fu mirarea când constată că uşa era
blocată. Începu să se agite, dar nimeni nu-l luă în seamă. Văzând gafa
colegului, maiorul preferă să treacă neobservat, aşteptând terminarea
programului. Nu bănuia că toţi fuseseră deja fotografiaţi şi că în următoarele
ore Domnul Doctor avea să se ocupe de toţi cei ce veniseră să-i stea în
preajmă.
Asistenta îi legitimă pe rând. Ştia cine minte şi cine spune adevărul, dar
se făcu a nu observa jocul celor ce veniseră în acea seară să stingă lumina într-
un colţ al oraşului. Citea în ei ca într-o carte, ferindu-se a lăsa să se înţeleagă
acest lucru. Mai erau câteva ore până la sfârşitul programului şi nu intenţiona
să deschidă uşa înainte de deznodământ. Mai ştia că Domnul Doctor nu era
străin de tot ce se întâmplă şi va da o lecţie tuturor celor ce veniseră cu
gânduri ascunse.
Dispăru o vreme în cabinet după care reveni pentru a face un mic anunţ:
– Având în vedere solicitările insistente din această seară, vă aduc la
cunoştinţă că fiecare dintre dumneavoastră va fi primit la consultaţie până la
ora închiderii.
Rumoarea înconjură sala. Cum ar fi fost posibil să discuţi cu atâţia
oameni în particular în cele două ore rămase? Era vreo scamatorie la mijloc?
Nu rămânea decât să urmărească cu atenţie cum aveau să se desfăşoare
evenimentele. Îşi priviră ceasurile, numărară din ochi persoanele prezente,
făcură tot felul de calcule şi rămaseră pe poziţie.
Treptat se liniştiră, intrară într-o stare de relaxare şi chipurile
înconjurătoare dispărură. Fiecare se retrâiau în cabinet depănându-şi
necazurile vieţii. Curios era că îşi retrăiau întreaga viaţă în cele mai mici detalii,
faptele, motivaţiile, vorbele, gândurile şi relaţiile pe care le stabiliseră de-a
lungul anilor cu fiecare om cu care-şi intersectaseră drumurile. Sesizau, de pe
poziţia unei conştiinţe treze şi extrem de exigente, toate opţiunile, erorile şi
prostiile făcute şi cauzele ce atrăseseră în timp diferite necazuri. Realizau şi
suferinţele produse celor din jur şi soluţia corectă pe care ar fi putut s-o aplice
dacă ar fi trăit conştient şi responsabil, nu la întâmplare. Doctorul din faţă
tăcea. Lua chipuri schimbătoare. De fapt îşi contemplau propriul chip, înnobilat
de înţelegere şi înţelepciune, faţă în faţă cu monstrul în care lenea, neglijenţa
şi superficialitatea îl transformaseră. Regretul şi durerea pe care le provocau
conştientizarea erau cumplit de suportat. Apoi se văzură duşi în nişte
laboratoare unde fel şi fel de medici îi luară în primire pentru a le trata
corpurile subtile. De fapt fiecare trăia un basm, o altă viaţă într-un univers în
care coordonatele existenţei se schimbaseră. Starea de bine se instala treptat
şi nu ar mai fi dorit să revină într-o lume plină de spaime şi îngrijorare, de
nesiguranţă şi neajunsuri.
Când ceasul din perete bătu ora 20, asistenta reapăru în sala de
aşteptare cu un zâmbet pe buze: – Stimaţi oaspeţi, a venit vremea să ne
despărţim. Chiar dacă nu vă daţi seama cum au trecut ultimele două ore. vă
asigur că fiecare dintre voi L-a întâlnit pe Domnul Doctor şi că vă veţi simţi cu
mult mai bine pe măsură ce veţi reveni la un program de viaţă adecvat fiinţei
umane. Azi aţi făcut o călătorie într-un alt spaţiu, ghidaţi de propria conştiinţă.
Veţi uita această aventură, dar îi veţi percepe efectele ca schimbări profunde în
suflet şi în trup. Nu ne vom mai vedea pentru că zilnic noi pacienţi ne vor călca
pragul, mânaţi de un dor de Dumnezeu pe care nu vor şti să-l exprime în
cuvinte.
Chiar cei ce au venit cu gândul de a ne compromite prin jalnice uneltiri ce
nu mai sperie nici copiii, atitudini ce caracterizează această epocă aflată la
crepuscul, vor pleca transformaţi. Nu vor putea explica ce se întâmplă aici, dar
nici nu vor putea împroşca lumina cu noroi, îşi vor da demisia, renunţând la
nişte servicii ce există pentru a crea suspiciune, ură, dezbinare şi conflicte.
Scoşi de sub influenţa programelor negative pe care le-a creat această
societate, vor căuta sensul vieţii şi-şi vor găsi locul printre semeni, animaţi de
alte intenţii, atitudini şi sentimente.
Vă urăm noapte bună şi somnul uşor al omului ce s-a împăcat cu sine
însuşi şi cu Dumnezeu.
Oamenii plecară liniştiţi şi senini. Nu-şi aminteau experienţa trăită.
Simţeau doar că s-a întâmplat ceva misterios care le dădea o stare de bine,
sănătate şi relaxare cum nu mai avuseseră demult.
Proiectele prindeau încet contur şi viaţa căpăta alte dimensiuni.
Prosperitatea aducea schimbări şi totul părea în jur că renaşte. Recomandau
tuturor cu căldură cabinetul miraculos căruia pacienţii îi găsiră noi nume. Unii
spuneau că este un laborator magic unde are loc alchimia sufletului, alţii c-ar fi
o fereastră spre cer, o deschidere spre viaţa adevărată, cei mai romantici îl
asemănau cu un cocon unde are loc metamorfoza viermelui în fluture, tinerii
credeau că este chiar o navă extraterestră bine camuflată sau o poartă de
intrare în altă dimensiune, iar bătrânii socoteau c-ar fi un fel de purgatoriu. Era
greu să pui cap la cap asemenea informaţii. Cât despre Doctor, nimeni nu-şi
amintea chipul sau vocea sa. Nici nu li se părea important. Se întorceau acasă
cu o recunoştinţă faţă de Dumnezeu pe care şi-o exprimau cu convingere.
Dintre cei trimişi să iscodească, nici unul nu fusese în stare să dea relaţii,
dar nici nu-şi mai reluaseră vechile activităţi. Transformarea era atât de
profundă încât fiecare dintre cei ce trecuseră prin cabinet îşi schimbase
complet viaţa. Numărul pacienţilor creştea cu fiecare zi şi cabinetul îşi spori
capacitatea. Practic, spaţiul rămăsese acelaşi, totuşi tot mai mulţi intrau zilnic
în încăpătoarea sală de aşteptare. Pentru un martor ocular, părea incredibil
cum reuşeau mii de persoane să înceapă în cabinetul ce avea dimensiunea
unui apartament obişnuit. Şi astfel faima acestuia crescu şi în curând cozile
întinse de-a lungul străzii aduseră din nou reporterii în apropiere.
– Ce aşteptaţi aici, stimaţi concetăţeni?
– Tinere, dacă vrei să afli, intră cu noi. Dacă vrei să înţelegi fără să fi trăit
experienţa şi să comentezi orbit de propriile limite, renunţă! Nimeni nu-ţi va
simţi lipsa la Jurnal. Ingliite-ţi calomniile înainte de a le rosti. Dacă vrei să faci
un reportaj rupt din viaţă, fă o statistică a raporturilor dintre venituri şi
cheltuieli şi oferă soluţii pentru un trai decent sau motive pentru a ne prelungi
agonia. Vinde-ţi ştirile la guvern şi nu mai polua mass-media cu inepţii.
– Lasă-l, domnule, că e necopt. Trebuie să câştige şi el un ban.
– Cine face reportaje trebuie să aibă creier. M-am săturat de imbecili
care-şi dau cu părerea, vehiculând opinii netrecute prin filtrul minţii. Este o
intoxicare cu rebuturi mentale de te întrebi cum de mai trăim. Aşa se şi explică
nebunia aceasta generală care nu face decât să înrăutăţească lucrurile.
– Ia uitc-1! S-a dus mai în faţă la femeile acelea. Nu se lasă până nu
obţine ceva, o frază de care să se agaţe şi pe care s-o răstălmăcească.
– Bună ziua, doamnă! Aşteptaţi de mult la rând?
– Dar ce te priveşte pe dumneata de când aştept? Eşti din aceia care
plimbă vorba de te cruceşti ce iese când vezi la televizor emisiunea. Măi,
băieţaş, viaţa se trăieşte, nu se comentează de pe margine, că nu rămâi cu
nimic, decât cu maculatură. Dar pe lumea cealaltă toate neadevărurile pe care
le-ai rostit tare au să te mai ardă. Învaţă să taci şi să gândeşti înainte de a
scoate vorbe otrăvite.
– Dar am pus doar o întrebare.
– Nu ne învăţa pe noi, tinere, şiretlicurile provocatorilor, că am trăit
vremuri aspre. N-ai decât să stai cu noi şi să-ţi scrii după aceea reportajul.
– Bine l-aţi mai pus la punct. Toţi încearcă să ne zugrăvească realitatea
sau să ne arate cu degetul, când bunul Dumnezeu ne-a învăţat s-o vedem cu
ochii noştri. El nu ţine predici. Îţi pune în faţă lecţia pe care o meriţi şi dacă ai
credinţă, te descurci. Neamul a avut parte de atâtea lecţii că poate umple o
bibliotecă. Păcat că cei sus-puşi nu au cercetat-o. A plecat puştiul?
– Aş! Este în spate. Încearcă să abordeze bătrânii, că-s mai dispuşi să
vorbească pentru că în general nimeni nu-i ia în seamă. Ia priviţi. Pe partea
cealaltă aşteaptă cameramanul să intre în direct.
– Bună ziua, domnule! Nu aţi îngheţat de frig aşteptând?
– Ba da, aşteptând redresarea economiei şi înscăunarea unor capete
luminate în fruntea ţării. Da' de ce nu-l chemi matale şi pe colegul care
înregistrează, că spun tot ce am pe suflet?
– Eu vroiam să ştiu de ce staţi la această coadă pe frigul acesta.
– N-ai cum să afli, băiete, cum este apa dacă nu o bei. Convinge-te
singur! Te-am văzut aseară la televizor... Slăbuţ!.. .Vorbe goale. Mai ascute-ţi
mintea, copile, că de aceea ţi-a dat Dumnezeu creier, să gândeşti. Cum faci
matale reportajele? Pui două-trei întrebări, alegi răspunsurile care-ţi convin
pentru a scoate în evidenţă ce doreşti sau ce ţi se cere, tragi concluzii pripite şi
gata. Chiar ne crezi analfabeţi? Nici măcar nu pricepi ce se întâmplă sub nasul
tău pentru că încă nu ţi s-a înlăturat negura de pe ochi. Întâmplător am fost şi
eu ieri în Piaţă şi am văzut altceva decât ai lăsat să se înţeleagă aseară pe
post. Maturizează-te, băieţaş!
– Ei, tinere, n-ai răbdare? Stai aici lângă mine şi vei afla ce este răbdarea.
De cauţi răspunsuri fără să fi depus efortul să le meriţi, nu le vei afla. Toate vin
la vremea potrivită. Depinde ce cauţi. De cauţi buruieni, buruieni vei găsi, chiar
de în jur vedea-vei o mare de trandafiri. Nu te vor impresiona. Iar de cauţi
mărgăritare, le vei găsi unde nu te aştepţi.
– Este frig, nu stau eu la coada asta.
– Este drept, ai venit doar să iscodeşti. Dar frig nu este afară, ci la tine în
suflet. De-ai fi mai cald, toţi cei de aici te-ar întâmpina cu alte reacţii.
“Aici miroase a complot. Parcă s-au vorbit cu toţii să-mi servească lecţii.
Cum să-i iau? M-a înnebunit Şefu' să-i vin cu reportajul făcut şi este a treia zi
când încerc să scot ceva de la oameni, fără nici un rezultat. Alaltăieri au tăcut,
unul nu a catadicsit să-mi răspundă. M-am ales cu săpuneala de rigoare la
birou. Ieri comentau tot felul de ştiri transmise la TV, ridiculizând echipa care
pregătise emisiunea. Azi, unde mă întorc, dau de observaţii şi poveţe. Sunt alte
chipuri, dar parcă ceva pluteşte în aer şi scenariul are continuitate. Dacă nici
azi nu apar cu înregistrarea, mi-a spus că mă dă afară, că sunt incompetent.
Nu ştiu ce i-a căşunat pe fenomenul acesta, că ţara e plină de probleme ce pot
fi puse în discuţie sau pot fi luate în colimator. Cred că şi lor li se cer anumite
lucruri şi le pasează unuia mai tânăr care habar nu are în ce se bagă, iar ei
scapă basma curată. E ceva ciudat în treaba asta şi dintr-o direcţie, şi din
cealaltă, iar eu sunt la mijloc. Deci, cu cine votez? Nici nu prea am elemente de
care să mă agăţ ca să pot opta, pentru că nu am reuşit să culeg nici fir de
informaţie. Să vină SRI-ul dacă are chef, eu nu mă bag, că nu ştiu unde se
poate ajunge.”
– Te-ai hotărât, băiete? zise bărbatul ce-i oferise un loc alături. A doua
oară eu nu repet. Trebuie să ştii ce vrei în viaţă şi când prinzi o ocazie, să nu o
ratezi.
– încă nu m-am lămurit dacă merită să-mi pierd timpul sau dacă nu
cumva e cazul să renunţ. Să-i întreb pe cei ce ies ce se întâmplă înăuntru. Voi
nu sunteţi curioşi?
– Timpul se pierde când nu ştii să-l valorifici şi, deşi eşti tânăr, te asigur
că ai pierdut destul. Cât despre renunţat, ai putea renunţa la profesia pe care o
practici lamentabil, la relaţia cu prietena ta pe care o tratezi cu superficialitate,
la minciună, compromisuri, lene, prostie şi n-ar strica să te mai instruieşti
puţin. Şi ca să nu zici că nu ţi-am răspuns la întrebare, îţi voi spune că eu nu
mă aşez la coadă fără să ştiu de ce o fac. Numai dumneata ai venit aici fără să
ştii de ce, în speranţa că totul se leagă de la sine şi vei încropi ceva cu care să
umpli ecranul preţ de câteva minute diseară, indiferent la consecinţele pe care
le-ar putea atrage afirmaţiile tale.
“Sfătoşi mai sunt unii. M-au plictisit deja. Dacă stau la coada asta, o iau
razna. Parcă sunt picaţi din altă lume. Eu trebuie să-mi rezolv rapid treaba, să
apuc să prelucrez materialul, că diseară plec pe teren, în ţară. Tot timpul sunt
pe drumuri. Mai fac o încercare cu cei ce ies. Dumnezeule, de unde ies atâţia?
O fi vreo curte interioară sau vreo sală în spatele blocului? Mă duc să văd.”
– Nu are astâmpăr băiatul acesta. L-o potoli şi pe el viaţa sau propriile
păcate. Dar nu se ştie dacă atunci va mai exista cabinetul.
“Este un bloc obişnuit. Parcă ies de la cinematograf. Să intru printre ei.”
– Bună ziua! Am auzit lucruri extraordinare despre acest cabinet. Cu ce
impresii ieşiţi de la tratament?
– Bună ziua! Omul îi surâse blând şi plecă mai departe. “Altul? în fiecare
zi se adună vulpoii ce miros lumina. Dacă ar putea, ar zăvorî-o într-o cameră
plumbuită. Dar ei nu cunosc proprietăţile luminii. Lumina împrăştie întunericul
şi nicidecum invers.”
– îmi puteţi spune, vă rog, cât timp durează o serie?
– Atât cât este necesar, domnule.
“Oamenii aceştia au creierele spălate? Numai eu sunt zdravăn aici?”
– Nu, tinere. Doar creierul tău este spălat şi programat să se supună fără
să gândească. Controlează-ţi gândurile, că răneşti oameni care nu ţi-au făcut
nici un rău.
– Dumneavoastră citiţi gândurile? Cum aţi reuşit?
– Oricine o poate face dacă nu i-ar fi capul plin de atâta prostie.
– în sfârşit, o informaţie. Dar cu o floare nu se face primăvara. Ce altceva
aţi mai învăţat înăuntru?
– Ei, “da' muieţi îs posmagii?” Vrei să afli realitatea din relatări? Păi din
vorbă în vorbă se pierde esenţialul. Lămureşte-te singur. Şcoala vieţii
funcţionează după alte legi decât ale Ministerului Educaţiei. N-o să afli nimic
descosându-ne. Eşti fricos. Teama este cel mai mare duşman al omului. Ce ţi se
poate întâmpla? Dacă ai credinţă în Dumnezeu, de cine te temi? De oameni?
Poate că ai şi tu dreptate. De cei ca tine ar trebui să ne temem, pentru că
sunteţi cei ce demolează tot ce începe să fie frumos. Nu te înspăimântă o
asemenea perspectivă sau îţi hrăneşte orgoliul? Te-oi fi mândrind cu puterea
manipulatoare a mass-mediei. Acea putere nu îţi aparţine. Adevăratele puteri
sunt în omul ce luptă pentru ca Adevărul să triumfe.
“Cred că mă paşte şomajul.”
– Dacă ai avea demnitate, ţi-ai da demisia. Aminteşte-ţi ce ţi s-a cerut
când ai fost trimis aici.
“De unde le ştiu oamenii aceştia pe toate? Da, mi s-a cerut să reiasă în
urma acestui reportaj că în spatele cabinetului se ascunde o sectă periculoasă.
Mi s-a spus că nu este nevoie de dovezi, ci de comentarii incisive şi câteva
interviuri luate unor persoane labile care pot fi uşor determinate să afirme ce
vrei. Numai că aici miroase a conspiraţie. Unul nu spune o vorbă fără rost. Mă
certam demult cu ci dacă nu trebuia să înghit apostrofările ca să pot pătrunde.
Poate încropesc ceva neutru. Să văd ce a făcut Mircea. O fi reuşit să filmeze
ceva, să prindă vreo frântură de conversaţie? Unde este? Ce?...S-a aşezat la
rând. Păi nu mai terminăm până diseară.”
– Ai reuşit ceva? îi şopti discret.
– Nu. Mi s-a blocat aparatul.
– Azi avem numai ghinioane. Şi de ce te-ai aşezat aici?
– Dacă tot am stat atât, mi-am zis să văd şi cu ce se întâmplă de te agiţi
în halul ăsta. Poate fi o experienţă interesantă. Este singura modalitate de a
afla misterul. Eu încep să mă şi amuz când te văd atât de panicat. In plus vreau
să aflu de ce mi s-a blocat aparatul, dacă nu cumva are legătură cu ceea ce se
întâmplă dincolo şi să mă lămuresc cum pot intra toţi aceşti oameni deodată în
cabinet.
– Pe rând, presupun.
– Nu ocoli misterul în care am intrat. Ai văzut câţi au ieşit? Acum vom
intra toţi şi când vom ieşi, o coadă la fel de mare va aştepta afară.
– De unde ştii?
– Dacă nu te agitai atât, ai fi observat toate aceste lucruri fără să pui o
întrebare.
– Şi dacă ne hipnotizează?
– Măi, manipulatorulc, te temi? Mai hipnotizat decât eşti de propria
prostie nu poţi ajunge.
– Şi tu ai început?
– Ce?
– Ce se întâmplă? Aici toţi vorbiţi altfel. Este ceva straniu. Nu mai sunteţi
normali.
– Nu mai suntem normali în sensul în care concepi tu normalitatea. Ţie ţi
se pare normal ce faci tu?
– Eu cred că e un virus pe aici care vă face să vă purtaţi astfel. Nu înţeleg
nimic.
– Singurul virus eşti tu. Panica ţi-a înceţoşat mintea şi ţi-ai blocat şi
puţinele circuite cerebrale care mai funcţionau. Nu poţi să te linişteşti? Uite,
mai avem puţin şi intrăm.
– Cred că mă las de meserie şi mă apuc de dezlegat mistere.
– De ce nu? Pământul, istoria, Creaţia, viitorul, ştiinţa, toate sunt pline de
mistere. În loc să umblăm după bârfe şi cancanuri, mai bine am cerceta lumea
înconjurătoare şi viaţa. În loc să-i slujim pe şefii care ne conduc, mai bine am
servi interesele celor mulţi care ne plătesc şi ne ascultă. În loc să creăm
conflicte, mai bine le-am soluţiona cu tact. Nu-i frumos să trăieşti relaxat în loc
să intri în panică pentru orice toană de-a patronului tău? Doar nu a făcut el
lumea.
– Fii cu ochii-n patru. Intrăm. Mai vorbim când ieşim.
Sala de aşteptare avea dimensiunile unei sufragerii obişnuite dacă o
priveai din pragul uşii. Intrând în cameră însă, spaţiul devenea extrem de vast
şi înalt. Practic încăperea dispărea sau se dilata, luând forma unui amfiteatru
uriaş, luminat într-un mod inexplicabil. Pe rând luară loc pe scaunele dispuse
circular, pe niveluri, în rotondă. Se lăsă o linişte adâncă şi sala întreagă păru
să-şi ia zborul printre constelaţii. De fapt erau percepţii confuze sau traduceri
mentale pentru stări de bine nemaiavute vreodată. Intrau în tunelul timpului,
călătorind în trecut, ghidaţi de o voce care le explica firul călăuzitor al istoriei şi
sensul vieţii, pe niveluri evolutive. Fascinanta aventură limpezea multe confuzii
şi umplea multe goluri pe care ştiinţa nu reuşise încă să le teoretizeze. Zborul
părea real şi în acelaşi timp doar o stare de conştiinţă elevată, o expansiune a
spiritului dincolo de frontierele cunoaşterii. Ceva se rcordona în minte şi în corp
astfel încât se simţeau întineriţi şi învigoraţi de energii vitale pe care până
atunci nu le percepuscră, deşi auziseră că viaţa este un ocean de energie. Ar fi
dorit ca experienţa să se prelungească dincolo de timp, într-o existenţă
atemporală. Realizau ridicolul şi meschinăria comportamentului uman care
transformaseră viaţa într-un infern. Nu s-ar mai fi întors acasă. Aspirau deja la
evoluţie, cunoaştere şi un mod frumos de a trăi. O prezenţă fizică şi o voce
caldă îi readuse în starea obişnuită de conştiinţă. Figurile radioase exprimau
bucuria, pacea şi împăcarea. Plecau cu noi elanuri şi aspiraţii, încrezători în
propriile puteri şi dornici de a da vieţii un sens care niciodată nu păruse mai
limpede. Se simţeau însănătoşiţi şi întorşi dintr-o peregrinare rătăcitoare ce
durase mai multe vieţi. Realizau că adevărul era greu de spus într-o lume ostilă
acestuia şi că singura modalitate de a-l demonstra era o viaţă frumos şi demn
trăită.
Afară Soarele apusese. După ceas, trecuseră două ore. Percepţiile lor însă
înregistraseră o călătorie de veacuri ce lăsase impresii adânci în conştiinţă.
Cei doi făcură câţiva paşi împreună. Orice dialog devenise inutil.
– Eu mă duc la serviciu să predau aparatul.
– Şi când vom spune lumii ce se întâmplă?
– Putem începe de acum. Dar o vom face altfel, ieşind treptat tot mai
mulţi din această reţea a minciunii şi deprogramându-ne.
– Nu va fi uşor, cu atâţia naivi şi leneşi.
– Este clar, dar acum am văzut şi soluţia.
– Nu vă supăraţi, domnilor, sunt de la ziarul “Noaptea conştiinţei”. Aveţi
amabilitatea să-mi spuneţi ce se întâmplă înăuntru?
Se priviră cu subînţeles şi izbucniră în râs.
– Avem amabilitatea să vă răspundem că nimeni nu vă poate spune ce se
întâmplă dincolo de această uşă, dar dacă vreţi să aflaţi, grăbiţi-vă să intraţi.
ATENŢIE, OAMENI!

Am venit dintr-un viitor îndepărtat ce nu poate fi imaginat de nici o minte


omenească. Am coborât dintr-un spaţiu de lumină ce nu poate fi perceput de
nici un sistem de detecţie a vieţii la depărtări astronomice.
Am devenit o făptură umană asemeni celor din jur la înfăţişare, încă unii
îmi cer datele biografice pentru a decide ce să creadă despre persoana mea.
Cum ar trebui să arate fişa personală pentru a convinge scepticii asupra
identităţii spiritului meu? Un curriculum vitae întins pe benzi a căror vizionare
ar lua milenii de eoni ar fi suficient? Este greu de demonstrat Adevărul unor
semeni care cred în argumente ce sprijină doar perpetuarea prostiei. Pentru
asta, nu Adevărul trebuie să îmbrace formele minciunii, ci mintea umană să se
deschidă unor noi unghiuri din care viaţa poate fi cercetată şi înfrumuseţată.
Privesc înjur la chipurile celor ce conduc haosul mondial şi-mi vine să
strig: Atenţie! “oameni”! Ce specie ciudată s-a dezvoltat în acest colţ de
Univers! Cândva omul însemna o fiinţă superioară, o formă de viaţă inteligentă
şi creatoare. Azi, acesta a devenit un soi de virus cosmic ce şi-a propus să
extermine viaţa. Nu realizează că a depăşit pragul peste care el însuşi este
condamnat la moarte.
Vorbesc de fapt cu mine însumi. Îmi propun să fiu atent pe unde umblu
pentru ca veninul lor să nu-mi creeze noi dureri. Orice încerc să fac, mă lovesc
de incompetenţă, prostie, neglijenţă, superficialitate, corupţie, indolenţă, legi
stupide, lăcomie, minciună, dezinteres, fanatism, imaturitate, prejudecăţi,
incultură... Procesele cerebrale sunt lente şi previzibile întrucât au fost induse
prin programe obligatorii de implementare care au produs ceea ce numim azi
mediocritatea creatoare de nonvalori.
Să distrugi asemenea programe este dificil într-un sistem ce are interesul
ca această stare de fapt să continue. Cum să explici cuiva că Dumnezeu a
creat lumea pentru ca să evolueze, nu ca să fie distrusă şi transformată în
bani?! Cui ar folosi o planetă de cenuşă? Mă tot mir cum îşi imaginează unii
viitorul omenirii conduse de partide şi corporaţii altfel decât ca o uriaşă fabrică
de reziduuri şi moarte.
Ei încă mai cred că votul electoral va aduce speranţe noi în inimi.
Speranţe pentru cei ce au uitat să gândească... Cine are ochi să vadă nu se
lasă anesteziat de imaginile în care a fost zugrăvită realitatea. Dar puţini sunt
cei ce au înţeles ce se întâmplă. Majoritatea sunt supravieţuitorii unui război ce
i-a înrobit fără să-şi dea seama. Acum plătesc cu ultimele eforturi costul
lanţurilor pe care le poartă.
Păşesc atent printre gropi şi gunoaie. Societatea de consum îşi face
simţită prezenţa în toate cotloanele oraşului. Muzica stridentă şi mirosurile de
mâncare preparată în stradă acoperă ciripitul păsărilor şi parfumul florilor de
primăvară. Vântul a împrăştiat biletele promiţătoare de câştiguri fabuloase şi
hârtiuţele cu numere purtătoare de iluzii şi-au început zborul printre picioarele
trecătorilor.
Ştiu că nici măcar prietenii mei nu cred în avertismentele mele. Noi
experienţe mi-au arătat cât mă pot baza pe vorbele şi promisiunile lor.
Distracţiile, şuetele, bârfele, curentele comode şi optimiste, plimbările, iluziile,
totul pare mult mai atrăgător decât apelul meu de ajutor pentru a salva
împreună viaţa pe Terra. Ei nu cred în mesajele mele, dar se prefac că le iau în
serios cât timp asta le aduce laude pentru iubirea lor lipsită de esenţă. Când le
arăt greşelile, se supără şi mă părăsesc, lăsând în urmă noroi.
Societatea nu funcţionează armonios pentru că legile ei sunt strâmbe.
Exigenţa şi disciplina sunt noţiuni ieşite din uz, chiar blamate de marea masă
ce te îmbie la compromisuri cu incorectitudinea şi prostia. Aspiraţia spre
perfecţiune este condamnată şi înlocuită cu atitudini dulcege de neputinţă sau
aşa-zisă diplomaţie. Regulile unei vieţi cu adevărat spirituale au fost înlocuite
cu norme de etichetă pseudoaristocratică sau cu obiceiuri nepotrivite unei
fiinţe ce pretinde că-şi foloseşte creierul.
Unii sunt prea tineri să înţeleagă, alţii prea bătrâni, unii prea
dezinteresaţi de ceea ce depăşeşte sfera intereselor personale, alţii prea
fanatici în crezurile lor care nu au demonstrat nimănui încă unde duc...
Demnitatea este un alt cuvânt care mai figurează doar în dicţionare. Cine
a mai văzut roboţi demni sau marionete demne? Modelele istoriei au fost uitate
sau chiar defăimate potrivit unor noi tendinţe de a pângări tot ce-i bun pentru a
demonstra aderarea necondiţionată la curentele occidentale. La ce să te mai
raportezi când totul este negat, iar singurele caractere mediatizate sunt hoţii,
delapidatorii, criminalii, personajele cu comportament deviat de la normele
morale, proxeneţii, prostituatele, mincinoşii acreditaţi politic, vrăjitoarele,
negustorii de otrăvuri de toate soiurile (îndeosebi psihice), beţivii, agresorii...îi
vezi pretutindeni, în orice ziar sau telejurnal, citind titlurile ce fac reclamă
pierzaniei. Cine ar cumpăra un ziar în care s-ar scrie doar adevăruri
stânjenitoare şi s-ar propune soluţii REALE pentru ieşirea din criză? Probabil că
nici măcar primul număr nu ar vedea lumina zilei. Fără fotografii indecente,
fără reclame absurde, fără calomnii şi cancanuri, nu ar prezenta interes, nu-i
aşa?
Vorbind de bani, mă gândeam câte surse există pentru a redresa
economia şi în câte moduri diabolice se risipesc economiile contribuabililor. Dar
mie nu mi se cere părerea. Experţii dezastrului naţional au alte interese, iar
binevoitorii ce şi-au oferit ajutorul s-au limitat la rugăciuni şi mi-au trimis
gânduri de iubire. Iubirea mea nu au perceput-o. Şi-au dorit revelaţii, mantre,
puteri şi stări beatifice în mijlocul unei dureri care ar fi trebuit să le creeze nopţi
albe în căutarea soluţiilor pentru problemele cu care ne confruntăm. Creierul
nu intră în atenţia liderilor noilor doctrine “spirituale”. Cunoaşterea este
confundată cu informaţiile, iar mantrele şi hrana naturistă sunt luate drept căi
ce duc spre îndumnezeire. O mulţime de Dumnezei hoinăresc prin lume în
căutare de adepţi şi o mulţime de aspiranţi măsoară măiestria noilor vedete ale
curentelor religioase, cu siguranţă şi o voce sonoră din care răzbate orgoliul şi
ignoranţa.
Îmi tot repet că vor crede într-o zi, dar ziua aceea va fi ultima.
Ei îmi tot arată că totul este normal, ştiinţa şi tehnologia au progresat, că
au dreptul la distracţie şi că singurătatea îi apasă. Cui îi pasă de singurătatea
Celui ce a venit să salveze lumea? Cui îi pasă că echilibrul energetic este
menţinut cu mari eforturi? Cui îi pasă că planeta moare? Deschidem televizorul,
urmărim disputele politice, o telenovelă care ne face să visăm la aventuri
amoroase, un film plin de violenţă întrerupt de nelipsita publicitate, aşteptăm
răbdători miezul nopţii să prindem câte o emisiune culturală (restul sunt
difuzate când suntem la serviciu), ascultăm vorbe goale luni în şir în talk-show-
uri, privim nebunia şi excitaţia prezentatorilor de concursuri ce stimulează
lenea şi rămânem cu un dezgust pentru tot ce se face spre a înjosi fiinţa
umană, supunând-o continuu unei agresiuni audio-vizuale cu un conţinut
valoric ce o situează la nivel subsubmediocru. Nici nu este de mirare că mulţi
nu mai ştiu să se exprime, nu ştiu ce doresc, bunul-simţ a devenit indecenţă,
iar neputinţa, iresponsabilitatea şi lipsa de iniţiativă au transformat omenirea
într-o masă care aşteaptă. Pasivitatea însă nu duce decât la înrăutăţirea
lucrurilor. Fugind de realitate şi anesteziindu-ne cu tot ce flutură societatea pe
sub nasul nostru pentru a uita că putem fi OAMENI, nu vom face altceva decât
să grăbim sfârşitul.
Am avut răbdare să aştept răspunsul la mesajele pe care le-am transmis
oamenilor. Puţini au răspuns şi dintre aceştia puţini aveau maturitatea
necesară pentru a începe UN ALT DRUM.
Am sperat că voi fi înţeles şi urmat de cei ce mi se roagă. Am constatat
că aceştia nu doresc acest lucru, ci doar să le rezolv problemele.
Am dorit să-i îndrum pe cei ce au arătat că doresc să evolueze spiritual.
Am fost examinat, verificat, comparat şi picat la examenul atotştiutorilor
discipoli fără maestru.
O civilizaţie fără credinţă, fără iubire, tară lumina înţelepciunii, încotro se
poate îndrepta sfidând Legile Vieţii?
Poate că o vreme, pe rutele galactice şi temporale vom pune un
avertisment pentru toţi cei ce se îndreaptă spre Terra: ATENŢIE, OAMENI!
Dincolo sunt “oameni”.

FLORI DE PRIMĂVARĂ

Încă mai era frig. Iarna nu se retrăsese, zăbovind pe la munte şi în zone


izolate cu petice de zăpadă şi temperaturi scăzute. Primăvara însă îşi vestise
deja prezenţa înmugurind pomii şi invadând grădinile, pădurile şi pieţele cu
ghiocei, brânduşe şi toporaşi. Vântul aducea miresme calde. Chiar ploaia avea
un parfum plin de promisiuni.
Mă aflam între oameni, trăind aceleaşi lipsuri şi nedreptăţi ocrotite de
legile ce au fost emise spre a favoriza un procent infim al populaţiei. Era greu
să demonstrezi cuiva câte se pot face cu puţină bunăvoinţă şi gândind. Rotiţele
sistemului aducător de moarte funcţionau după alte reguli şi nimeni nu era
dispus să investească în proiecte ce vizau viaţa, ci numai în afaceri cu profit
imediat calculabil în dobânzi, ignorând efectele dezastruoase asupra celor ce le
acordaseră credit printr-un vot naiv.
Priveam jurnalele de actualităţi şi analizam greşelile conducătorilor
diferitelor naţiuni ce se intuiau în spatele aparentelor relaţii diplomatice şi
măsuri cu caracter protector care se acordau ţărilor ce fuseseră “ajutate” să-şi
distrugă economia şi să-şi slăbească puterea militară. Oamenii, plictisiţi de
ineficienţa liderilor diferitelor partide care se aliau sau se destrămau în aripi şi
facţiuni, încetaseră să mai urmărească disputele politice, atenţi la raportul
dintre venituri şi cheltuieli care tindea îngrijorător spre valori subunitare.
Constatând imposibilitatea redresării bugetului familial pe căi legale, începură
să-şi joace la noroc ultimele economii, cu disperarea sau indiferenţa pe care o
creează lipsa unei alternative decente de a-şi câştiga existenţa. Se distribuiau
cu generozitate biletele ce aduceau ruina, unora anestezia şi îmbogăţirea unor
personaje din umbră pe care nu aveau să le cunoască niciodată. Nu realizau că
încurajau scurgerea de bani în direcţii neştiute. De li s-ar fi cerut o contribuţie
pentru realizarea unui obiectiv economic ce ar fi adus profit ţării, ar fi refuzat.
Au acceptat noile “locuri de muncă” pentru tineri şi s-au înrolat în oastea
telespectatorilor hipnotizaţi de abilii iluzionişti ai zilelor noastre.
Viaţa a devenit iraţională pentru mulţi dintre semeni. De ai încerca să-i
opreşti din goana lor nebună spre autodistrugere cu întrebări de bun-simţ, n-ar
şti să răspundă. Chiar ar deveni iritaţi de asemenea oprelişti. Indiferenţa faţă
de sensul în care se îndreaptă viaţa lor trăită în ignoranţă şi robie denotă faptul
că moartea a împietrit inimile oamenilor, iar creierul a fost de mult scos din
funcţiune. Nu au înţeles când şi unde şi-au pierdut certificatul de om şi acum
sunt doar umbre ce prevestesc împărăţia Morţii ce se apropie. Am fost acuzat
pentru asemenea avertismente deşi ele deja se împlinesc sub ochii tuturor.
Acolo unde mai sunt pâlpâiri de viaţă, moartea îşi anunţă sosirea prin vocea
crainicilor ce popularizează victimele zilnice ale cataclismelor, războaielor,
molimelor, crimelor, sărăciei, foametei, mizeriei. Şi chiar dacă buletinele de ştiri
nu reuşesc să înspăimânte, creaţiile cinematografice asigură menţinerea
agresivităţii generale prin filme în care crimele abundă ca semn al alienării
generale - şi a producătorilor, şi a actorilor, şi a spectatorilor. Nimeni nu-şi pune
întrebarea: cui folosesc asemenea orori care se impun prin contracte
pseudoculturale televiziunilor naţionale şi canalelor particulare. O justificare
potrivit căreia acestea ar reprezenta lupta în care binele învinge răul, lăsând în
urmă bălţi de sânge, nu convinge pe nimeni. Dumnezeu nu vine să facă
dreptate cu mitraliera, cu un pistol sau cu o bombă. Un asemenea “bine” este
aberant. Soluţiile ieşirii din criză într-o lume crepusculară sunt de natură
spirituală. Dar nu doresc să fiu greşit înţeles. Acestea nu presupun o populaţie
inertă aflată în rugăciune şi aşteptare de minuni şi un Dumnezeu harnic care
rezolvă problemele economice astfel încât fiecare să aibă unde munci şi cu ce
se hrăni. Problemele acestei lumi pot fi rezolvate cu credinţă, gândind şi
acţionând. Desigur, depinde unde doriţi să ajungeţi. Poate că doriţi privatizarea
ţării, lichidarea tuturor categoriilor de lucrători şi emigrarea. În acest sens, pot
spune că v-aţi apropiat de scopul propus.
Viaţa are regulile ei şi nu poate continua cât timp acestea sunt încălcate.
Viaţa se desfăşoară simultan pe mai multe planuri existenţiale care se
întrepătrund prin curenţii de energie care le străbat. Planul material este
susţinut de o mulţime de forţe inteligente. Echilibrul se menţine cât timp
circuitul energiei îşi urmează traseele desemnate prin înseşi Legile Universale.
Când factori perturbatori de la diferite niveluri le obstrucţionează, anumite
zone, private de curenţii vitali, încep să se descompună, întocmai cum un ţesut
neirigat de sânge se necrozează. Revitalizarea acestuia nu se poate face decât
deblocând acele canale ce au fost deviate şi eliminând factorii ce au
determinat modificările.
Acest gen de analiză nu se practică în civilizaţia actuală şi de aceea
echilibrul planetar este grav afectat de o mulţime de fenomene scăpate de sub
control. Statisticile care ar putea oferi date ce ilustrează pulsul vieţii planetare
sunt ignorate, falsificate sau omise în mod deliberat din calculele de prognoză
pe baza cărora se elaborează strategiile de dezvoltare economică şi ştiinţifică.
Mai degrabă moartea şi proliferarea ei prezintă interes pentru conducătorii Noii
Ordini Mondiale, depăşiţi de crizele ce se înmulţesc şi suprapopularea planetei.
Sunt mult mai creativi în a descoperi noi modalităţi de transfer spre lumea
cealaltă decât în a găsi soluţii inteligente spre a menţine sporul demografic
între anumite limite.
Se pare că inteligenţa umană nu este pusă la mare preţ. Dimpotrivă,
metode diabolice impuse prin legi scrise şi nescrise forţează creierul uman încă
de la vârste fragede să-şi blocheze capacitatea cu care a fost înzestrat,
funcţionând la un nivel la care mintea încetează să-şi mai exprime potenţialul
cognitiv şi creator. Interesul de a obţine o masă de roboţi a eliminat pe rând
toate căile ce ar fi putut conduce omenirea spre trezirea conştiinţei şi evoluţie
spirituală. În acest stadiu avansat de orbire şi îndoctrinare, este dificil de
recuperat sufletele îmbolnăvite de nevoi artificial create spre a se obţine
dependenţă şi robie.
Înseşi aceste explicaţii încă nu pot convinge o mare parte a populaţiei ce-
şi revendică dreptul la muncă, hrană şi distracţie. Cine ar renunţa de bunăvoie
la toate obiceiurile nocive ce au afectat fiinţa umană şi ar fi dispus să înceapă
un drum care cere efort, credinţă, sete de cunoaştere şi iubire? Cine ar renunţa
la comoditate pentru ca, mânat de dragoste de semeni, să găsească soluţiile
ieşirii din impas în diferite sectoare de activitate?
Îmi veţi spune că fără fonduri nu veţi reuşi nimic. Gândirea este liberă şi
nu funcţionează cu bani sau cartele magnetice. Procesul dezrobirii începe cu
dorinţa şi voinţa de a vă trezi. Doar un om treaz poate analiza cauzele şi
efectele oricărei probleme. Când veţi dori să fiţi informaţi şi veţi face eforturi în
acest sens, veţi avea în faţă o cu totul altă realitate care nu transpare din
mass-media. Dar nimeni nu va veni la uşă să vă servească pe tavă datele de
care aveţi nevoie. “Caută şi vei alia”. Aşteptând concilierea partidelor de
stânga şi de dreapta, vom rămâne flămânzi în faţa micilor ecrane. Nu acest
jalnic circ va aduce prosperitatea naţiunii, ci munca noastră pe baza unui plan
bine întocmit, pornind de la o cunoaştere profundă a realităţii cu care ne
confruntăm şi a Legilor Vieţii. Legile Morţii s-au studiat destul şi efectele sunt
vizibile pentru oricine.
Cheia învierii din morţi o constituie respectarea Legilor Naturii. Omul este
cel ce le-a încălcat şi a fost nevoit să suporte consecinţele şi tot el este cel ce
poate repara răul făcut.
“Omul” este, desigur, un termen general şi poate că fiecare se va simţi
doar o victimă a societăţii sau a modului în care au trăit generaţiile anterioare.
Nu este o scuză pentru a vă sustrage responsabilităţii. Fiecare, acolo unde
este, poate începe procesul transformării din mers prin schimbarea modului de
a gândi şi a trăi. Renunţaţi la obiceiurile nocive, aduceţi armonia în familie, fiţi
corecţi şi inventivi la locul de muncă, iubiţi natura, îmbogăţiţi-vă cunoştinţele
lărgindu-vă orizontul ştiinţific şi cultural, descoperiţi frumuseţea vieţii autentic
spirituale, îngrijiţi-vă corpul fizic, bucuraţi-vă sufletul cu emoţii artistice, preţuiţi
pacea şi căutaţi înţelepciunea străduindu-vă să intuiţi rostul întâmplărilor prin
care treceţi. Echilibraţi fiind, veţi descoperi cum puteţi ieşi din impas. În condiţii
de stres, teamă şi iritare, veţi recurge la aceleaşi soluţii care v-au adus atâtea
neplăceri. Încercaţi metodele spirituale, descoperiţi prezenţa lui Dumnezeu în
viaţa voastră şi nu abandonaţi drumul! Dar nu uitaţi că Dumnezeu îl ajută pe
cel ce se ajută singur. Rugăciunile nu ajută omul indolent, ci numai pe cel
harnic, curajos, cutezător. Răspunsul la rugăciuni se concretizează în idei
inspirate, forţe de susţinere, conjuncturi favorabile pe care le atrag cei ce
merită sprijinul în demersurile lor. Minunile pe care le aşteaptă leneşii sunt o
sfidare adusă lui Dumnezeu.
Priveam strada, oamenii, elevii ieşind de la şcoală. Nimic neobişnuit.
Totuşi dorisem o altfel de viaţă oamenilor de pe Terra şi oricât m-aş strădui,
cuvintele reuşesc cu greu să descrie cum ar fi fost totul dacă nu s-ar fi abătut
de la Legile ce le-au fost aduse. Ei nu-şi pot imagina fericirea şi nici nu au
crezut în promisiunile celor ce le-au arătat drumul evoluţiei, drumul spre ei
înşişi şi spre întâlnirea cu Dumnezeu. Nu realizează că viaţa nu este o
aşteptare, ci un drum al căutărilor şi împlinirilor. Fericirea se clădeşte trăind
intens şi conştient, nu visând surprize şablon. Fericirea este interioară, nu o
satisfacţie dependentă de factori exteriori. Este o stare de calm şi echilibru, de
înţelegere şi iubire, de pace şi armonie, de comuniune cu tot ce te înconjoară,
de frumuseţe şi graţie, de bucuria autodepăşirii şi descoperirii a ceea ce eşti:
LUMINĂ.
Ştiam că numai durerea îi va trezi. Zilnic factorii de stres aduceau noi
semnale de alarmă şi totuşi încă nu reacţionau. Aşteptau inerţi alegerile în
speranţa unei şanse nebănuite, a unui candidat care să apară pe ultima sută
de metri şi care să întrunească sufragiile. Unii urmăreau disputele politice ca
pe un meci de fotbal, indiferenţi la consecinţele pe care le-ar fi avut rezultatul
competiţiei. Ştiau deja valoarea liderilor, aceiaşi care aduseseră dezastrul. Se
amuzau pe marginea prostiei omeneşti şi-şi vedeau de viaţa simplă şi plină de
datorii, în anonimat.
Anonimatul ascunde multe drame. Le ascunde pentru cei ce conduc o
ţară pe hârtie şi nu au ochi să vadă fiinţele ce-şi plătesc lunar dreptul la
existenţă. Le văd doar când acestea-şi cer dreptul la o viaţă decentă. Atunci se
simt deranjaţi de lipsa de înţelegere a mulţimii. Altfel, poporul trebuie să fie
înţelegător şi tolerant faţă de incompetenţa şi corupţia care au instaurat
sărăcia într-o ţară bogată.
Vedeam întunericul învăluind planeta. Se supuneau cu bucurie şi
entuziasm, înainte de a gândi, curentelor ce le înceţoşau mintea.
Îşi hrăneau iluziile şi orgoliile, refuzând să creadă durerosul adevăr.
Recurgeau la noi modalităţi de a evada din realitate pentru a-şi suporta
lanţurile neputinţelor. De ce se agăţau de satisfacţii efemere în loc de a-şi
conştientiza limitele şi a aplica unica soluţie? Pentru că era simplu şi uşor.
Refuzau să creadă că salvarea cere efort şi înţelepciune.
Înţelepciunea era un termen desuet. Nici nu ştiau ce înseamnă, cum se
dobândeşte şi cui foloseşte. Fusese înlocuită cu standarde occidentale. Uitaseră
să consulte istoria şi să extragă din ea legile neamului. Demnitatea devenise şi
ea un arhaism. Cerşetoria şi umilinţa îi luaseră locul. Despre caracter însă nu se
vorbea nicăieri. Doar despre produse ce pot fi cumpărate la preţuri
avantajoase.
Oamenii aşteptaseră noul an cu speranţe şi temeri. Nu înţeleseseră că nu
cifra rotundă aduce tumultoasele şi controversatele evenimente apocaliptice, ci
felul în care au trăit în milenii de existenţă. Cauzele din trecut şi prezent, ce se
rezumă în câteva cuvinte la încălcarea Legilor Vieţii, vor aduce anunţatul
sfârşit. Acesta nu este legat de o dată anume, ci de faptele, vorbele şi
gândurile locuitorilor planetei. Punctul critic s-a atins demult şi echilibrul
energetic este menţinut cu sprijinul entităţilor extraterestre. Chiar dacă este
negat din ignoranţă, acest lucru este real. Totuşi, acest ajutor este acordat pe o
perioadă limitată. Dacă vor continua să distrugă planeta şi nu vor schimba
strategia conducerii naţiunilor în sensul protejării vieţii, ne vom retrage, lăsând
Terra să-şi regăsească echilibrul energetic prin cataclisme de necontrolat ce
vor mătura suprafaţa ei de urmele acestei civilizaţii distructive.
Intrarea într-un timp nou se face ieşind din universul psihic în care aţi
zăbovit mult prea mult. Schimbarea concepţiilor despre viaţă, noile idei şi
idealuri, concretizate în plan material prin noi limbaje şi energii, vor cristaliza o
altă Realitate ce va prinde contur în viaţa fiecăruia până se va generaliza.
Noua civilizaţie va crea un sistem deschis ce va permite evoluţia
indivizilor ce o compun. Conceptele rigide au închis civilizaţiile în timp şi au
determinat dispariţia lor de pe scena istoriei. Vom închide ultimul cerc temporal
şi vom ieşi din această falie, trecând supravieţuitorii ce au optat pentru
evoluţie dincolo de Poartă. Vom intra într-o nouă dimensiune ieşind din timp.
Noi coordonate vor marca activitatea fiinţelor ce vor învăţa alte Legi şi vor crea
o lume frumoasă în care viaţa va fi respectată.
Am să fiu cu acei ce vor traversa această perioadă de prefaceri. Ele nu au
loc de la sine. Undele vibratorii ale Noii Ere nu vor determina transformări
miraculoase. Sunteţi datori să lucraţi asupra voastră îndreptându-vă atenţia
asupra purificării, deschiderii orizontului şi a intensificării proceselor gândirii.
Nu veţi înţelege fenomenele dacă nu vă veţi pregăti pentru noua ştiinţă şi noul
mod de viaţă. Confuzia poate fi depăşită printr-o activitate susţinută de
pregătire. Timpul este extrem de preţios. Informaţi-vă şi nu aşteptaţi ca cineva
să vă invite personal la conferinţe şi manifestări cu conţinut spiritual. Aceste
manuale v-au indicat ce aveţi de făcut. Nu aşteptaţi un Maestru să vă iniţieze
în taine care vă depăşesc puterea de înţelegere şi începeţi munca de
transformare cu lumina gândirii, rezolvându-vă problemele personale şi
continuând cu abordarea treptelor care v-au fost descrise în lucrările
anterioare. Vă voi urmări şi vă voi ajuta fără a ne întâlni în plan fizic. Voi apărea
în viaţa celor ce m-au căutat cu credinţă şi cu dorinţa de a mă ajuta în
misiunea mea pe Pământ.
Am considerat că nu mai este necesar să repet că sunt exigent şi nu voi
accepta lenea şi prostia. Vom izbuti numai dacă nu vă veţi minţi pe voi înşivă şi
veţi avea credinţă. Examenele vor elimina pe cei superficiali sau cu gânduri
ascunse. Este o şcoală invizibilă, neacreditată de ministerele terestre, dar cu
standarde riguroase care întrec orice tip de învăţământ ce se practică pe
planetă. Cursurile, seminarele şi laboratoarele se ţin zilnic. Nu există vacanţe şi
sesiuni, ci o activitate continuă ale cărei roade se vor face vizibile în timp. Veţi
fi incluşi în clasa care vi se potriveşte şi nu veţi şti pe ce nivel vă situaţi, dar
veţi putea aprecia după rezultate. Nu vă grăbiţi să vă evaluaţi forţele pentru că
probele vor determina cu exactitate poziţia pe care vă aflaţi. Abia începeţi
procesul autocunoaşterii, deci orice curriculum vitae este inutil. Uitaţi ce aţi
învăţat şi abordaţi cu smerenie drumul evoluţiei spirituale. Nu renunţaţi, oricât
de greu v-ar fi, din comoditate sau teamă. Aveţi destul de învăţat şi corectat
încât nu cred că mai este cazul să insist să nu pierdeţi timpul. Renunţaţi la
vechiul mod de existenţă!
Nu vi se cere să renunţaţi la serviciu, familie sau obligaţiile morale şi
legale ca cetăţeni ai acestui stat. Câştigaţi-vă cinstit şi demn existenţa şi
transformaţi viaţa în arta de a trăi frumos. Veţi descoperi singuri căile
redresării personale şi naţionale dacă veţi reflecta cu seriozitate la aceste
sfaturi, le veţi aplica şi veţi cere ajutorul nostru.
Am ţinut să reiau acest subiect pentru a nu crea confuzii. Încă există
destule suspiciuni de câte ori un om vorbeşte despre Dumnezeu în alţi termeni
decât cei bisericeşti. Dacă simţiţi că biserica va aduce salvarea vieţii pe
Pământ şi deţine soluţiile trecerii în Noua Eră, puteţi opta pentru ce drum vă
place. LEGILE UNIVERSALE SUNT IMUABILE.

CONTROLORUL DE BILETE

Ne aflăm în faţa Porţii ce va deschide Tunelul Timpului. Nu suntem mulţi.


Aşteptăm nava ce ne va scoate din această dimensiune spre alte zări galactice.
Agenţia de zboruri interplanetare a anunţat demult această cursă anuală
pentru ca fiecare să-şi procure din timp biletul de călătorie. De-a lungul vremii,
generaţiile ce s-au perpetuat au uitat să transmită posterităţii că nava va veni,
respectând orarul eonic.
Ne privim unii pe alţii şi ne gândim la cei ce au rămas să-şi înfrunte
dramaticul sfârşit. Aeroportul este închis. De altfel nici nu este vizibil pentru
ochii omeneşti. Este o bază necunoscută pământenilor şi nici noi nu ştim unde
este localizată. Nici nu ştim cum am ajuns aici. Nu ne temem, pentru că am
fost întâmpinaţi cu blândeţe şi ni s-a explicat ce urmează. De fapt munca
noastră din ultimii ani de zile, sau poate de vieţi întregi, a fost încununată de
succes. Urmează zborul printre stele. Are multe semnificaţii acest zbor şi
suntem foarte curioşi ce va însemna pentru noi această aventură a cunoaşterii,
acest salt în timp, această explorare a unor spaţii nesondate încă de mintea
omenească. Ne-am dorit demult o asemenea experienţă, dar nu în asemenea
condiţii.
Sala de aşteptare este prevăzută cu mai multe ecrane unde pot fi
vizionate zone ale planetei, de la orice distanţă, pentru a surprinde detaliile de
interes. Provenim din mai multe ţări şi primul gând al fiecărui călător a fost să-
şi revadă locurile natale. Am fost avertizaţi că imaginile sunt şocante şi greu de
suportat. Am insistat, ca unii ce au curaj să înfrunte adevărul. Deşi ne aflăm
aici, în conştiinţa fiecăruia există un sâmbure de vină pentru acest
deznodământ. Poate că dacă am fi fost mai fermi, mai energici, mai
convingători, dacă am fi acţionat din timp, nu s-ar fi ajuns aici. Acolo sunt
prietenii noştri, părinţii, vecinele, rudele, colegii. Cum să stăm impasibili?
De fapt nu se mai poate face nimic şi ştim bine asta. Echipajul ne susţine
cu unde înalte ce ne echilibrează psihicul. Ani de zile am văzut genul de orori
ce se derulează pe ecranele din faţa noastră doar în filme. Acest “spectacol”
este în direct. Imaginile sunt cutremurătoare. Nici în cele mai cumplite
coşmaruri nu am văzut aşa ceva. Nu ne putem privi unii pe alţii. Mintea s-a
oprit refuzând să primească asemenea informaţii. Asistăm de departe la
scenele apocaliptice şi întregul trup percepe durerea ca pe o rană vie. Am vrea
să închidem ochii, dar însăşi conştiinţa noastră ne forţează să privim ce lăsăm
în urma noastră. N-ar trebui să uităm niciodată cum moare o civilizaţie care L-a
sfidat pe Dumnezeu. Ştiam că au mai fost şi alte Apocalipse pe Terra. Cum a
fost posibil să se comită aceleaşi erori şi să se ajungă la acest sfârşit?
Reflectasem noi la asemenea teme adesea, dar am tot sperat că semenii vor
înţelege şi vor crede avertismentele. Au râs de noi şi şi-au continuat felul de a
trăi care este incompatibil cu viaţa.
Printre noi sunt unii care, deşi arată asemănător, sunt familiarizaţi cu
dispozitivele şi cu limbajul gazdelor noastre. Am înţeles că sunt entităţi
aparţinând altor planete şi care timp de câţiva ani au purtat trupuri pământene
pentru a se adapta felului nostru de viaţă şi a se face utili la vremea potrivită.
Ei au organizat retragerea şi au format grupurile ce urmau să fie îmbarcate
ulterior pe navclc-mamă de transport interplanetar. S-au ocupat îndeaproape
de pregătirea noastră şi... iată-ne aici.
Ghidul nostru nc spune că înainte de plecare va veni Controlorul de
bilete. Suntem puţin miraţi, pentru că nici unul dintre noi nu are bilet de
călătorie. Nu înţelegem exact despre ce este vorba, dar suntem asiguraţi că nu
trebuie să ne neliniştim.
Aici nu este o gară sau un soi de aeroport internaţional. Bănuim că este o
staţie orbitală unde navele apar şi dispar în trecut sau viitor. Avem la ce privi
înjur. Totul este atât de deosebit încât ni se pare că am intrat într-un film de
anticipaţie. Suntem în punctul de răscruce al timpului. De aici poţi alege orice
direcţie doreşti. Ni se explică într-adevăr că se poate călători în orice secvenţă
de timp pentru a învăţa istoria vie şi adevărată. Era firesc ca toate
avertismentele ce ne-au parvenit prin contactând să fie corecte odată ce aici se
studiază fiecare falie temporală sau cerc temporal ce derivă din proiecţiile
mentale ale locuitorilor planetei. Câte am fi avut de învăţat dacă am fi ales un
alt drum?!
De fapt, această staţionare are mai multe scopuri. Privim în urmă la
planeta cuprinsă de flăcări şi trăim din alt sistem de referinţă Apocalipsa. Ne
pregătim să intrăm în viitor, într-o lume plină de enigme pe care ne-am
imaginat-o doar. Suntem aduşi în noi stări de conştiinţă pentru ca şocurile să
nu nc afecteze echilibrul mental. Ni se face un instructaj sumar asupra celor ce
vor urma.
Curios! Este atâta pace aici! Nimeni nu se grăbeşte, nimeni nu încurcă pe
nimeni, nu sunt incidente, nu sunt organe de pază şi control care să intimideze
prin prezenţa lor. Orice nelămurire este clarificată de conducătorii grupurilor
care rezolvă rapid şi eficient orice problemă. Ei comunică telepatic cu echipajul
specializat al staţiei.
Ni se spune că a venit Controlorul de bilete. In sală îşi face apariţia un
bărbat înalt care începe să vorbească. Nu aş putea spune în ce limbă se
exprimă pentru că îi auzim vocea, dar cuvintele răsună 24 în noi astfel încât
fiecare înţelege mesajul cu exactitate. Mai mult, dincolo de cuvinte mai este
ceva... durere, bucurie, dragoste, speranţă, blândeţe, exigenţă, pace. Este greu
de descris cum reuşim să percepem aceste nuanţe.
– Am venit, aşa cum am promis, să-mi iau rămas-bun de la ultimii
locuitori ai Terrei. Veţi pleca pe diferite planete unde vă veţi vindeca sufletele
şi veţi învăţa să trăiţi şi să iubiţi viaţa. Vă veţi întoarce peste ani transformaţi şi
veţi fi primii locuitori ai Noului Pământ. Nu veţi mai recunoaşte planeta. De
altfel, privind-o, puteţi realiza dramaticele schimbări care s-au declanşat ca
urmare a dezechilibrului creat de cei ce s-au opus revenirii la respectarea
Legilor Universale.
Aceste clipe vi se vor şterge din memorie. Nu aveţi dreptul să răspândiţi
durere în Creaţie. Este o energie pe care trebuie să o controlaţi. Aceste amintiri
vor rămâne încremenite în timp şi nu le veţi revedea până când nu veţi avea
puterea să le suportaţi. Încă nivelul actual al conştiinţei nu vă permite să
realizaţi vina care vă apasă. Opţiunea de a urma cărarea anevoioasă a evoluţiei
v-a adus aici. Aţi trecut examene pe care semenii voştri au refuzat să le ia în
seamă. Cu toate acestea, aveţi mult de muncit pentru a depăşi limitele
ignoranţei şi a deveni cetăţeni ai galaxiei.
V-am urmărit eforturile ani de zile şi v-am fost alături când mi-aţi cerut
ajutorul, chiar dacă fizic nu mi-aţi simţit prezenţa. Am avut răbdare să
înţelegeţi lecţiile şi v-am încercat credinţa. Am fost în visele şi gândurile
voastre şi am suferit odată cu voi când aţi fost nedreptăţiţi. Şcoala pe care am
început-o împreună nu se încheie aici. Prietenii mei de pe planetele ce vă vor
găzdui vă vor ajuta să mergeţi mai departe. La întoarcere vom pune împreună
bazele noii civilizaţii şi vă voi lăsa planeta natală in grijă. Până atunci, cei ce
vom rămâne o vom susţine energetic şi o vom recrea. Vă pregătim un dar pe
care am don să ştiţi să-l preţuiţi şi să nu mai repetaţi niciodată greşelile
trecutului.
Biletul vostru de călătorie l-am vizat personal. Este însăşi credinţa
voastră şi iubirea de semeni care se traduc, dacă vreţi, într-o undă ce nu poate
fi confundată. Ea vă marchează forţa spiritului şi reprezintă carnetul vostru de
elev la şcoala Terrei. Eu am fost Profesorul vostru şi Prietenul care deseori v-a
pregătit surprize pentru a învăţa să discerneţi adevărul de minciună, să aveţi
încredere în voi înşivă, să decideţi, să cutezaţi, să gândiţi, să acţionaţi, să iubiţi,
să creaţi, să descoperiţi înţelepciunea cu care Dumnezeu a creat Universul,
sădind pretutindeni frumuseţea. Am fost Cel ce v-a călăuzit drumul spre
lumină, înlăturând vălurile ce v-au acoperit vederea. Eu v-am provocat la un joc
în care să descoperiţi care vă sunt puterile şi cine sunteţi cu adevărat. Mă veţi
găsi pretutindeni în drumurile voastre pentru că suntem mereu împreună. Eu
sunt Paznicul tuturor porţilor din împărăţie, care vă verifică talentul de jucător
în Jocul Creaţiei. Eu sunt Oglinda în care actorul şi personajul se vor reflecta în
egală măsură. Eu sunt Izvorul din care aţi gustat abia o picătură şi din care nu
vă veţi mai sătura bând. Eu sunt Farul conştiinţelor în nopţile cosmice. Eu sunt
Grădinarul ce a creat o imensă grădină de flori şi stele. Eu sunt Navigatorul
care conduce Nava spre viitor. Eu sunt Oceanul în care toate se regăsesc. Eu
sunt Păstorul turmei albe de lumină. Eu sunt Profetul ce deschide o fereastră în
timp. Eu sunt întregul şi Nimicul.
Sunteţi copiii mei şi fraţii mei. Sunteţi prietenii mei şi colaboratorii mei.
Sunteţi elevii mei şi partenerii mei într-o piesă fără sfârşit. Eternitatea vă
întâmpină cu taine şi comori pe care le veţi descoperi cu bucurie. Cândva veţi
ajunge şi voi să vă ajutaţi fraţii mai mici.
Apoi a dispărut. Poate că fusese doar o hologramă. Parcă spusese că
rămăsese pe planetă. Ce cumplit sacrificiu! Abia începeam să înţelegem...
Prejudecăţile şi rigidităţile noastre mentale încă nu ne permiteau să realizăm
ce a însemnat pentru ceilalţi Misiunea Terra. Cuvintele nu ne mai ajutau să
exprimăm exact cât de multe înţelesesem în aceste unice clipe. Dincolo de
ceea ce auzisem mai era ceva profund şi dureros şi imposibil de cuprins în
vreun limbaj: dragostea infinită a Creatorului pentru Creaţia Sa, acea dragoste
ce cunoaşte neputinţa, jertfa, sacrificiul, răbdarea, dăruirea, bucuria, durerea.
Am rămas tăcuţi. Eram învăluiţi de o pace atât de bogată, de grăitoare,
de plină de sensuri. Într-un fel era aproape palpabilă. Parcă nu mai eram noi
înşine. Un fel de preaplin ne umplea de stări de emoţie şi înţelegere neatinse
vreodată. Simţeam că trăiam la altă dimensiune. Ceva profund se modificase şi
eram o muzică, un dans, o plutire. Fiinţa noastră pierduse noţiunea de
spaţialitate tridimensională. Eram tăcerea şi nefiinţa. Eram viaţă, eram iubire.
Eram neclintire şi unduire. Eram amintire şi dorinţă. Eram intenţie şi mişcare.
Eram nimicul şi ideea. Eram gând şi uitare. Eram licurici ieşind din noapte într-o
mare de lumină. Eram muguri ce înfloreau sub binecuvântarea Soarelui. Eram o
uriaşă familie cosmică spre care ne trezeam şi de care niciodată nu fusesem
despărţiţi. Eram toţi acelaşi UNU. Numai că fiecare primise un dar unic spre a-l
exprima în Creaţie.
Când ne-am revenit ne aflam deja în navă. Aveam fragmente de
memorie. Ştiam că ne aflăm în călătorie spre o planetă despre care aveam să
aflăm treptat mai multe. Nava era impresionantă ca dimensiuni şi utilităţi. Ne
simţeam ca într-un oraş în care aveai de ce te tot minuna la tot pasul. Viaţa
socială a fost armonios organizată şi iată-ne începând o nouă etapă în care
activităţile sunt extrem de variate şi stimulează setea de cunoaştere. Nu
sesizăm drumul exterior, ci doar drumul pe care-l parcurge propria fiinţă spre
desăvârşire şi adevăr. Uluitor, natura ne încântă, arta ne sensibilizează, ştiinţa
ne provoacă încât uităm că ne aflăm pe o navă. Şi ce sunt oare corpul uman, o
planetă sau un Soare? Temple mişcătoare de Lumină, nave într-o poveste
despre o călătorie spre Dumnezeu.

DOR

Lumea se desfăşoară în faţa ochilor ca un tablou pe pânza căruia pictorul


a aşternut culori, sentimente şi simboluri ce au semnificaţie pentru toţi cei ce
acceptă această realitate. Privirile şi mâinile au urzit o structură energetică pe
care văzătorii nu o pot surprinde, dar o pot percepe cu simţuri ce încă nu au
primit nume. Peisajul s-a născut din gânduri şi idei, din emoţii şi stări de
conştiinţă, iar pigmenţii au încercat să traducă invizibilul şi impalpabilul în acel
ceva materializat din jocul electronilor ce absorb cuante de energie din lumina
albă. Din lumină provine şi pânza, şi pensula, şi omul. Lumina se
autoevidenţiază cristalizându-se în materie şi ascunzându-se în universul
microcosmic ce devine macrocosmic ca apoi să se dizolve în infinit după noi
legi. Orbite şi curenţi vom găsi în mic şi în mare, în tot ce există şi vibrează în
dansul energiilor ce devin ceea ce mintea plăsmuieşte.
Universul material este doar o coajă a unei Realităţi cu mult mai subtile şi
profunde. Pătrunzând în miezul lucrurilor şi evenimentelor cu puterea gândirii,
vom descoperi matricea ideatică ce a stat la baza structurării şi concretizării
lor. Acolo vom deveni noi înşine existenţe pure, lipsite de formă, evadate din
tridimensionalitate, în stare liberă, nelimitată de graniţe. Vom fuziona cu ceea
ce dorim să înţelegem şi ne vom confunda cu noţiuni şi stări de conştiinţă
pentru a le asimila prin trăire directă, conştientă, atentă, nemijlocită de
limbaje. Acestea sunt doar porţile ce se cer deschise pentru a pătrunde dincolo
de ele.
Trăind în această lume paralelă, într-o zi veţi găsi că noua Realitate este
extrem de riguroasă. Este o matematică spirituală a cărei frumuseţe se
descoperă cu ajutorul unui nou nivel interior ce trebuie atins. Etajele superioare
ale conştiinţei accesează alte calităţi sau domenii de frecvenţă ale Creaţiei,
invitând căutătorul într-o călătorie fără sfârşit spre Centru, sau Dumnezeu, sau
Sursă, sau Izvorul a tot ce există, sau propriul Sine.
Interiorul şi Exteriorul se identifică într-un TOT infinit despre care nu se
poate vorbi. Cuvintele aparţin acestui spaţiu. Sunt forţe creatoare cu care se
poate lucra în sens constructiv sau distructiv. Sunetele au multe proprietăţi
necunoscute încă acestei civilizaţii. Există o ştiinţă întreagă a sunetului ce ar
putea aduce o mulţime de beneficii dacă ar fi studiată cu seriozitate şi animaţi
de dorinţa de a servi umanitatea. Dar cum spuneam, accesul la ştiinţa Noii Ere
va fi condiţionat de puritatea sufletului cercetătorilor sau căutătorilor
cunoaşterii.
Orice obiect este în directă legătură cu creatorul său şi cu acele fiinţe
care l-au atins sau l-au privit. Undele de energie ţes fire nevăzute pretutindeni
încât spaţiul se constituie într-un ocean vibratoriu care se poate “citi” după o
artă pe care puţini o deţin. Istoria însăşi poate fi reconstituită cu exactitate
preluând mesajul informaţional al acestor unde. Creierul deţine capacitatea de
a le descifra intuitiv. Recurgând la asemenea metode, veţi constata câte
mistificări şi erori “s-au strecurat” în manualele ce v-au arătat cum să priviţi
realitatea înconjurătoare potrivit dorinţei unora sau altora. Mai mult,
transparenţa va fi reală şi politica nu-şi va mai putea susţine aberanta
existenţă bazată pe minciună, interese meschine, inutilitate şi maleficitate. Veţi
opta pentru acţiuni, activităţi, decizii, gânduri şi creaţii cu caracter benefic. Nu
veţi mai putea încălca Legile Vieţii fără ca acest lucru să nu devină vizibil
pentru oricine şi fără ca efectul imediat să nu vă aducă rezultatul corector.
Nu este suficient să înţelegeţi intelectual aceste noţiuni, imaginându-vă
performanţe care rămân simple închipuiri cât timp bateţi la porţile cunoaşterii
încărcaţi de poveri de prejudecăţi, amintiri, emoţii care vă domină, probleme
nerezolvate, griji şi frământări de care nu v-aţi eliberat. Echilibrul psihic cere
ani de pregătire în acest domeniu în care antrenamentul este riguros, constant
şi verificat prin probe adecvate fiecărei entităţi. Viaţa, desigur, vă oferă multe
chei, dar trebuie să ştiţi să le folosiţi pentru a izbuti să avansaţi pe anevoiosul
drum al autocunoaşterii şi desăvârşirii.
Creativitatea, indiferent de forma în care se concretizează, este o poartă
spre noi înşine, spre transcendere, spre un tărâm al emoţiilor şi al atingerii
unor noi stări de conştiinţă.
Iubirea, de asemenea, potenţează profundele stări meditative conducând
la revelaţii şi sublimări energetice ce înlesnesc saltul evolutiv.
Incursiunile în planurile superioare de conştiinţă vor aduce noi înţelegeri
asupra procesului complex al materializării şi dematerializării Realităţii.
Cristalizării şi solubilizării chimice le veţi găsi corespondenţa alchimică ce
permite concretizarea sau volatilizarea unei realităţi proiectate mental.
Zidurile vor cădea străpunse de lumina gândirii şi noi orizonturi se vor
întinde înaintea autenticilor căutători ai Adevărului.
Toate aceste lucruri despre care vă vorbesc nu ţin de un viitor care va să
vie dacă omenirea va alege un alt drum. Ele sunt prezente şi accesibile tuturor
ce le cred şi le experimentează, sfidând timpul şi multe alte concepte rigide ce
au încorsetat mintea umană. Timpul poate fi învins. Noi realităţi, aparent
virtuale, devin explorabile pentru acei curajoşi ce vor învinge comoditatea şi
rutina şi vor aborda ştiinţa spirituală cu înţelepciune şi răbdare.
Am dorit să deschidem Poarta Noului Mileniu împreună, călăuziţi de
idealuri nobile, dragoste de Adevăr, credinţă şi iubire de semeni. Sunt ani de
când mesajele au ajuns în câteva case fără ca rezultatele aşteptate să apară.
Cercurile temporale au devenit abisuri temporale întrucât problemele create de
mintea colectivă s-au agravat cu soluţii ineficiente şi decizii ce conduc
invariabil la eşecuri şi, în final, la autodistrugere. Forurile conducătoare repetă
sistematic aceleaşi erori, iar pretutindeni prostia sfidează Poarta, triumfând
asupra unei realităţi pe care a creat-o şi o susţine cu sloganuri politice şi
anunţuri publicitare ce nu aduc renaşterea, ci moartea.
Planeta arată ca un stadion după un concert de muzică rock, plină de
deşeuri şi indivizi ameţiţi. Parcă toţi s-au pus de acord s-o lichideze cât mai
repede. Este greu de stopat jaful, crima şi iresponsabilitatea. Este un refuz
general de a coopera. Este un interes general sau o inconştienţă generală care
atrag dezastrul. În aceste condiţii, de cine vă temeţi, oameni? De nota la
purtare pe care v-o pune Occidentul? Dacă tot este să muriţi odată cu planeta,
măcar muriţi cu fruntea sus, nu îngenuncheaţi de lichele.
Vă propusesem viaţa, eternitatea, zborul, creaţia, pacea, bucuria...
Mi-e dor de oameni cu care să pot discuta, mi-e dor de oameni vii care
gândesc şi caută soluţii înţelepte problemelor cu care se confruntă, mi-e dor de
oameni demni care şi-au păstrat verticala şi nu au adormit, mi-c dor de oameni
care ştiu să iubească, mi-e dor de oameni care caută frumosul, mi-c dor de
oameni curajoşi, mi-e dor de oamenii ce-şi iubesc ţara şi neamul, mi-e dor de
oamenii ce-L caută pe Dumnezeu...
UNDE SUNTEŢI, OAMENI?

MĂNĂSTIREA NEVĂZUTĂ

Curtea interioară era pavată cu dale de piatră. Pe margini, trandafirii


începuseră să îmbobocească. Era ceva sălbatic între acele ziduri vechi, dar şi
multă istorie ce-şi pusese amprenta oriîncotro ţi-ai fi îndreptat privirea. Turnul
unde cândva cineva veghea liniştea locuitorilor cetăţii era acum părăsit.
Urcând pe platformă, aveai o perspectivă a împrejurimilor şi strania senzaţie că
nu eşti singur. Involuntar te proiectai în acele vremuri în care trebuinţele erau
mai sumare şi multe păcate ale minţii erau încă necunoscute.
Aşezarea era înconjurată de păduri şi pante abrupte. Cu greu ajungea
cineva în acel desiş întunecat. Chiar era de mirare cum fusese construită
cetatea şi cine fusese cel ce o ridicase. Documentele menţionau un cavaler
rătăcitor înnobilat de un prinţ recunoscut de hrisoave. Dar utilitatea ulterioară
de aşezământ monahal nu se prea potrivea cu întâmplările care se asociau
acelui lăcaş sfânt, cetate şi mănăstire deopotrivă.
Se povesteau multe despre misterioşii cavaleri care trecuseră pe sub
porticuri şi participaseră la enigmatice ritualuri ce rămăseseră necunoscute
posterităţii. Legendele deformaseră adevărul şi chiar cei ce-l cunoşteau îl
păzeau cu străşnicie pentru vremuri de lumină, în timpuri întunecate adevărul
se criptează în simboluri şi în eterul ce încremeneşte evenimentele în veşnicie.
Pentru călătorii atemporali nu este greu să străbată veacurile spre a
experimenta senzaţia timpului, a limitării mentale, puterea forţelor psihice şi a
forţelor oarbe ale civilizaţiilor ce s-au succedat pe Pământ, pentru a cerceta
teme de destin, a verifica strategii de ieşire din variante ce au condus la eşec şi
a analiza opţiunile virtuale ce ar fi putut crea universuri paralele.
Mă aflam în sala de mese şi beam apă dintr-o ulcică de lut. Interiorul
auster era luminat de flăcările din vatră şi de un opaiţ pe care-l aprinsesem,
după vechile obiceiuri. Am atins obiectele pe rând, încet, şi vibraţiile acumulate
au început să-mi ţeasă în minte imagini de altă dată. Vedeam încăperea
umplându-se cu chipuri cunoscute: mulţi dintre ei fuseseră ucişi pentru
credinţa lor, alţii, ce reuşiseră să intre în anonimat, transmiseseră generaţiilor
următoare firul luminos pe căi ascunse. Legătura dintre atunci şi acum s-a
menţinut. Stau mărturie cercurile ermetice de iniţiaţi ce păzesc focul sacru al
Ştiinţei Spirituale, al înţelepciunii şi al Adevărului.
Mă revăd printre ei, unul dintre Templieri, rămas să cutreier lumea pentru
a deschide Porţile viitorului celor apţi să-l înfrunte. Sunt singur printre umbre.
Şi atunci au fost vremuri potrivnice Adevărului, dar credinţa a fost o forţă cu
care s-a putut birui moartea şi timpul. Există documente care atestă faptele
adevăraţilor creştini. Se vor găsi când va exista interes pentru a înţelege istoria
reală a omenirii. Cât timp minciuna triumfă şi toţi se lasă seduşi de ea,
adevărul va mai zace în temniţă.
Îmi aminteam seara când ne despărţisem. Fiecare avea să urineze alt
drum în lume, ducând flacăra creştinismului esoteric mai departe. Analizasem
împreună variantele viitorului şi înţelesesem că planul nostru trebuie să
acopere o perioadă de sute de ani, până când zorii unei Ere de Aur aveau să
pună capăt Epocii de Fier. Misiune dificilă, secretă şi întinsă pe termen
îndelungat.
Eram nemuritori. Ne controlam trupurile şi puteam la nevoie utiliza alte
corpuri umane pentru a ne putea manifesta în materie. Pentru martori am fost
oameni obişnuiţi, împărtăşind aceleaşi probleme caracteristice timpului istoric
şi locului geografic în care ne desfăşuram activitatea netulburaţi de indiscreţii.
Aveam întâlnire o dată la o sută de ani, într-un loc stabilit în prealabil.
Acum îi aşteptam să vină cu emoţia regăsirii unor prieteni. Nimeni nu ne putea
vedea pentru că ritualul întâlnirilor noastre prevedea şi protecţia energetică a
spaţiului în care se desfăşura adunarea.
Au apărut unul după altul, punctuali şi serioşi. Cine ştia mai bine istoria
decât noi, cei ce trăiam pe Pământ de atâta amar de vreme?! Guverne naive îşi
imaginau că deţin secrete extraordinare, păstrate cu mare precauţie, când
nimic nu este secret pe această planetă nemuritorilor.
Eram din nou împreună şi aveam de stabilit strategia pentru anii rămaşi
până la retragere. Încercam, cu un ultim efort, să atragem atenţia maselor
asupra faptului că civilizaţia aflată în declin a ajuns la un pas de colaps.
Procesul conştientizării este însă lent şi oricâtă durere este în lume, paradoxal,
nici măcar aceasta nu mai reuşeşte să trezească populaţia din somnul cel de
moarte. Viaţa a fost redefinită şi aşezată pe alte coordonate încât e greu să
mai convingi pe cineva că lucrurile stau altfel. Îi priveam cu dragoste.
Munciseră continuu, fără pauze, traversând timpul cu credinţă şi iubire pentru
semeni. La prima vedere, rezultatele nu păreau spectaculoase în contextul
dezastrului general. Cu toate acestea, semănătura lor dăduse roade şi acele
făclii ce luminau noaptea conştiinţei planetare erau existenţe ce meritau să
treacă Poarta.
– Suntem la câţiva ani de un sfârşit pe care nu l-am dorit. În timpul rămas
sunt multe de făcut. Este greu să mai deschizi ochii cuiva care nu vrea să vadă.
Nu mai este timp să o luăm de la zero. Atenţia trebuie îndreptată asupra
zonelor de conflict ale omenirii pentru a preveni catastrofele nucleare şi a ţine
sub control regiunile unde dezechilibrul energetic poate declanşa cataclisme cu
consecinţe dramatice asupra unor arii extinse.
– Aurul a fascinat întotdeauna oamenii slabi ce şi-au dorit puterea
materială. Au evaluat bogăţiile Pământului şi şi-au declarat război pentru ca cel
mai însetat şi cel mai de temut să pună stăpânire asupra lor. Au transformat
natura în aur, bani, conturi şi operează cu aceste iluzii numerice care cuantifică
potenţialul productiv al planetei. Aurul negru, aurul verde, aurul cenuşiu... Totul
se exploatează şi în urmă rămân reziduuri toxice, pustiu şi cadavre. Unde a pus
“omul” piciorul de cuceritor (nu pot să numesc oameni asemenea creaturi),
pământul a fost secătuit, civilizaţii avansate spiritual au fost trecute prin foc şi
sabie, iar învăţătura noastră sfântă a servit ca pretext pentru a acoperi jaful,
crima şi dezonoarea. Tardivele şi formalele scuze pentru masacrele oblăduite
de biserică ţin de o diplomaţie care nu are trecere la Dumnezeu, ci la Idolii pe
care i-au creat şi îi slujesc cu credinţă. “Credincioşii” (şi aici voi folosi
ghilimelele, pentru că viaţă autentic spirituală nu mai există), nu mai sunt
interesaţi de esenţa religiilor la care au aderat şi de procesul de deformare pe
care acestea le-au suportat de-a lungul veacurilor. Se simt deasupra vremurilor
de jelanie, trăind într-o epocă avansată tehnologic ce asigură confortul şi
libertatea. In orbirea lor, nu sesizează că lanţurilor din Evul Mediu le corespund
altele mai perfide, psihice, de care nu pot scăpa nici în somn, că torturilor de
altă dată, la care erau supuşi unii dintre cei ce ameninţau prin felul lor de a fi
siguranţa sistemului de valori impus cu ameninţări, le corespund altele,
rafinate, care nu au nevoie de călăi plătiţi, pentru că fiecare membru al
societăţii a devenit torţionarul celor din jurul său. O masă întreagă de oameni
este pusă la zid, impunându-i-se un mod de a gândi şi a trăi străin speciei
umane. Acesta a transformat lumea în Iad, aţâţând local focurile spre a
întreţine atmosfera de spaimă, deznădejde şi necredinţă. Dumnezeu este
invocat în batjocură spre a veni să repare stricăciunile întunecaţilor la suflet şi
la minte. Mirosul de pucioasă (mercaptani, dioxid de sulf, amoniac, hidrogen
sulfurat, gaze de eşapament, oxizi metalici, silicaţi, cianuri, emisii radioactive,
îngrăşăminte chimice, pesticide, produse de sinteză, conţinutul scăzut de
oxigen şi concentraţia ridicată de dioxid de carbon din atmosferă - consecinţă a
defrişărilor masive şi transformării pădurilor în terenuri agricole, reziduuri
toxice recirculate prin integrarea lor în produse utilitare sau de consum zilnic),
infernul sonor (realizat în orice unitate productivă, de mijloacele de transport,
de mass-media şi în discuţiile conjugale sau între colegi şi vecini), caznele ce
lasă urme pe trupurile mistuite de patimi şi chinurile sufletelor mutilate de
păcate nu deranjează pe nimeni pentru că reprezintă însăşi “normalitatea”
acestei lumi.
Cuvintele noastre nu se aud în vacarmul general, iar lumina trece
neobservată de ochii nevăzători. Dumnezeu a devenit şi El un idol pentru
“alchimiştii” secolului XX.
Am trăit sute de ani pentru a asista la repetarea aceloraşi teme şi a
aceloraşi erori, cu aceleaşi consecinţe. În 50-60 de ani de viaţă, pentru mulţi
dintre cei ce-şi trăiesc destinul îngrădit de nevoi imediate, aceste probleme nu
sunt sesizabile. Le lasă moştenire urmaşilor, glorificându-şi anii tinereţii când
părea mai bine în ochii lor pentru că încă nu apucaseră să facă prea multe
greşeli. Toţi îşi acceptă laşitatea înecând-o în uitare sau justificându-şi
neputinţa cu asprimea vremurilor care i-au împiedicat să devină eroi.
Văzduhul este plin de fiare şi dragoni ce aruncă foc, desfrânarea a
întrecut orice limită de bun-simţ, scriptele întronează nedreptatea ridicând-o la
rang de lege, iar fariseii moderni L-au ascuns pe adevăratul Dumnezeu,
îndemnând turma spre oarbă supunere prin spectacole şi ciudate conflicte pe
care nici o religie autentică nu le-a propovăduit. Foamete, crime, boli, mizerie,
frică, robie, interese meschine, sete de putere, lăcomie, orgoliu, lene, prostie,
asuprire, corupţie...Totul s-a repetat pe toate meridianele. Armele s-au
perfecţionat, caii au fost înlocuiţi cu diferite forme de cai-putere, sclavii au
primit alte nume, bogăţiile s-au concentrat mereu în puţine mâini, noul a fost
continuu respins de vechi, iar spiritualitatea a constituit neîncetat o primejdie
pentru cei ce s-au temut să-şi piardă locul în ierarhia lor răsturnată. Nu au
existat decât perioade scurte în care s-a permis accesul la ştiinţă şi cultură şi
atunci pentru puţini. Totdeauna verbul A GÂNDI a însemnat un pericol real
pentru monarhi şi s-a interzis maselor utilizarea acestei forţe coborâte în
materie sub formă de Cuvânt. Seminţiile înrobite au fost şterse încet din istorie,
preamărindu-se caracterul invadator şi războinic al cuceritorilor. Istoria a
devenit o odă închinată ucigaşilor. Sufletul neamurilor însă a dăinuit graţie
celor mulţi şi anonimi ce au transmis din generaţie în generaţie tradiţii din
vremuri în care lumina aureola frunţile albite de nobleţe şi înţelepciune, când
aristocraţia se întemeia pe merite reale, cucerite în eoni de existenţă şi
evoluţie spirituală, nu pe codul manierelor de la curţile imperiale.
Falsul a transformat viaţa într-un spectacol cu decoruri de beton, metal şi
sticlă, în care se joacă aceeaşi piesă, cu acelaşi regizor, în variante tot mai
groteşti ce vor să reliefeze caracterul universal al temelor. De fapt se încearcă
să se proiecteze asupra Universului un sistem de gândire ce aparţine doar
acestei planete sau acestui cerc temporal din care nu reuşesc să iasă.
Este intrigant cum, încarnându-se de atâtea ori, nu au reuşit să vadă
repetabilitatea structurilor mentale ce au stat la baza existenţei atâtor civilizaţii
care s-au ridicat şi au pierit pe rând înghiţite de ape. lavă, pământ, nisip, foc
sau molime. Cea mai mare molimă pe care nu o mai pot opri este nebunia
colectivă ce s-a extins şi s-a transmis pe tot globul. Încă nu au metode să
oprească poluarea psihică. Nu realizează cât de agresiv a devenit
subconştientul colectiv bântuit de frici, nelinişti, temeri, anxietăţi, angoase,
nevroze, astenii, nesiguranţă, intoleranţă, obsesii şi gânduri suicide. Păşesc
într-un eter tulburat de câmpul lor şi am senzaţia că înot într-o apă mocirloasă.
Este nevoie de multe suflete curate, echilibrate, cu mintea limpede, care să
purifice acest nociv ocean de unde psihice. Şi cât de simplu s-ar putea opri
vacarmul sufletelor zbuciumate! Dar cheia o deţine fiecare. Doar că au refuzat
s-o folosească. Este CREDINŢA: acea credinţă trează, conştientă, activă, care se
bazează pe cunoaşterea Legilor Vieţii şi aplicarea lor cu înţelepciune, este acea
credinţă ce se întăreşte cu fiecare pas cu care te apropii de Dumnezeu, acea
credinţă care te face să te învingi pe tine însuţi şi vremurile potrivnice, acea
credinţă neclătinată de îndoială, acea credinţă experimentată în toiul
evenimentelor vieţii şi nu naivitatea oarbă a ignoranţilor ce aşteaptă ca
problemele să se rezolve singure cu minuni picate din Cer.
– Pretutindeni oamenii se identifică cu problemele lor. Nu se pot detaşa
pentru a înţelege că Jocul Vieţii nu este decât un şir de provocări ce stimulează
dorinţa şi voinţa de a depăşi încercările, intuind şi verificând regulile acestuia.
În loc să se agaţe haotic de situaţii şi concepte, să se hazardeze în a lua decizii
pripite, izvorâte din teamă şi ignoranţă, să-şi consume energia cu emoţii şi stări
psihice negative care tulbură limpezimea gândirii, ar putea analiza situaţia în
care au ajuns şi căuta soluţii inteligente, bazate pe cunoaşterea Legilor Vieţii.
Riscurile pe care şi le-ar asuma ar fi minime şi treptat ar învăţa să anticipeze
repercusiunile opţiunilor lor. Oriunde te duci vezi aceleaşi scene ce se
derulează între soţ şi soţie, părinţi şi copii, şef şi subaltern, vecini, colegi, rude,
amici, şi aceleaşi melodrame când apar iubiri interzise. Câştigarea existenţei,
distracţia şi perpetuarea speciei rămân scopurile vieţii majorităţii, iar înavuţirea
nelimitată şi puterea - ţelul acelor puţini ce s-au cocoţat în fruntea naţiunilor,
proptiţi sau propulsaţi din umbră. Peste tot dai de competiţii, rivalităţi şi
concurenţă - de parcă cineva îşi ia titlurile şi averile în veşnicie. Puţini doresc
cunoaşterea şi evoluţia spirituală şi dintre aceştia o infimă parte sunt căutători
autentici ai Adevărului. Restul caută evadarea din realitate, relaxarea, diferite
terapii, iluzia că sunt vindecători, cunoştinţe spectaculoase sau să-şi alunge
plictisul.
Problemele colective sau de nivel naţional ori rasial nu preocupă pe
nimeni. Guvernele şi preşedinţii statelor urmăresc ca jocul lor aducător de
profit să continue, amăgind mulţimea ce-i susţine din inconştienţă sau
neputinţă. Totul este perfect justificat când se decide “acolo sus” şi este de
neconceput când se propune “acolo jos” de un individ sau un colectiv care
refuză minciuna sau măsurile votate de cei ce nu le suportă niciodată
consecinţele.
Viaţa nu are valoare. Se lichidează programat, în masă sau individual, ori
se renunţă de bunăvoie la viaţă. Viaţa a încetat demult să mai fie un dar de la
Dumnezeu. Este o povară sau o marfă, un capital. Farmecul feminin a fost
evaluat şi exploatat pentru a hrăni instinctele animalice ale bărbaţilor. Forţa lor
brutală a fost declarată superioritate şi lumea a devenit un imperiu al forţei
războinice, al agresivităţii şi al instinctelor ce au dus la decăderea speciei
umane. Totuşi nicăieri bărbaţii nu sunt acuzaţi. Dimpotrivă, ei conduc jocul, iar
femeia a fost declarată iniţiatoarea şi exponenta păcatului pentru vecie. De
fapt forţa sexuală au utilizat-o în mod greşit şi efectul, epuizarea energetică, a
devenit vizibil. Ce a ajuns dragostea dintre bărbat şi femeie este greu de
exprimat în cuvinte.
– Am trăit multe experienţe care mi-au demonstrat că drumul credinţei
trebuie călăuzit. În perioada de început a creştinismului, oamenii aveau o
credinţă şi o iubire pentru Iisus ce învingeau moartea. Cu timpul, aceste forţe
au scăzut. Cu fiecare secol învăţătura Sa a fost deformată şi mistificarea
impusă până la uitarea preceptelor iniţiale. Oamenii au devenit confuzi,
suspicioşi şi slabi în faţa ispitelor ademenitoare pe care le propagau chiar cei
ce ar fi trebuit să fie apărătorii purităţii învăţăturii creştine şi cei ce ar fi trebuit
să o facă înţeleasă. Drumurile mele în timp şi spaţiu m-au adus în multe locuri
în care am încercat să explic miezul cuvintelor Domnului Iisus. Mi-a fost greu
să-i fac să gândească şi să rămână consecvenţi nu din teamă, ci din
convingere. Acolo unde Bisericile au propovăduit doctrine moarte, a fost
aproape imposibil sâ-i scot din comoditatea ritualurilor pe cei ce nu erau
dispuşi să facă efortul de a înţelege, a se corecta şi a trăi creştineşte. Nu poţi
trăi ca un ateu o săptămână şi-L cumpăra apoi pe Dumnezeu cu o slujbă. Mi-am
zis că a fost ignoranţa unei epoci istorice, dar nu a fost asta. Ceea ce a fost
posibil în secolul I trebuia să fie şi în secolul al XlII-lea. Am realizat că totul s-a
făcut deliberat. Creştinismul a fost batjocorit şi transformat într-o unealtă de
dominaţie. Numele Domnului a fost terfelit în mod perfid şi slăbiciunile umane
speculate. Inteligenţa pusă în slujba Antichristului a condus la rezultate care nu
au dat nimănui de gândit, atenţi la probleme minore. Pentru noi strategia a fost
clară. Ne-am început activitatea când întunericul deja preluase puterea în
multe zone şi a fost greu să acoperim toată suprafaţa Terrei, neavând puterea
fizică, numerică şi financiară pentru un proiect ce s-ar fi concretizat în rezultate
ce azi ne-ar fi adus în cu totul altă situaţie. Nu ne-a rămas decât să urmărim
planul în timp. Desigur, datoria noastră nu era să impunem o religie, intrând în
conflict cu alte religii, ci doar să facem oamenii să gândească, să deschidem
noi orizonturi cunoaşterii, să impulsionăm aspectul umanist al ştiinţei, să
eliberăm omul din lanţurile dependenţelor şi să-i arătăm scopul vieţii lui pe
Pământ. De aceea, adesea am rămas cunoscuţi în istorie ca oameni de cultură
şi ştiinţă, filozofi sau martiri pe altarul jertfelor ce nu ar fi trebuit niciodată să
aibă loc, dar care au demonstrat că omul demn, ce slujeşte unui ideal nobil,
crede în Dumnezeu şi se respectă pe sine, nefăcând compromisuri cu
conştiinţa, nu se teme de moarte. El învinge moartea.
Azi nu se mai ştie nici măcar că în momentele cruciale ale istoriei am fost
pilonii ce au susţinut continuitatea vieţii pe planetă ca forţe spirituale, dar şi ca
personaje istorice implicate în cursul evenimentelor. Nimeni nu a cunoscut
adevărata noastră identitate pentru că nu purtăm coifuri şi zale, nu apărem pe
cai şi nici nu suntem călugări. Am citit ce s-a scris despre noi, dar nu există
date concrete care să susţină o teorie sau alta şi nici nu a venit timpul să
facem dezvăluiri. Nici nu dorim ca somnul cuiva să fie liniştit pe motiv că are
cine veghea la soarta planetei. Situaţia este dramatică. Hipnoza generală face
foarte dificilă sarcina noastră spre final. Cum spuneam, Antichristul a câştigat
teren şi starea de trezie a unora trebuie susţinută. Nu au forţă să continue
drumul pe propriile picioare. Este dificil să încurajezi fiecare om ce pare să se
dezmeticească şi să-i răsplăteşti zilnic eforturile cu laude când mai sunt
miliarde sub anestezie. Suntem puţini, iar mass-media nu ne susţine,
dimpotrivă. Procedeele clasice de răspândire a adevărului sunt eficiente, dar
sporul demografic nu a fost însoţit şi de o creştere la fel de spectaculoasă a
numărului celor trei. Cine să lucreze cu asemenea mase? Spiritualitatea însăşi
are ritmul ei şi legile ei. Propaganda nu a creat oameni adevăraţi, ci curioşi şi
oameni schimbători ca vântul, încă partida pare să fie condusă de ceilalţi. În
curând vom prelua conducerea jocului pentru că înseşi vibraţiile Noii Ere nu
sunt favorabile vechilor atitudini ale fiinţelor umane. Radiaţiile luminice vor
neutraliza maleficitatea acumulată, printr-un proces dureros pentru mulţi. Noile
metode prin care lumina va intra în viaţa oamenilor vor şoca pe toţi cei ce au
crezut că sunt imbatabili sau că liberul arbitru îţi permite să sfidezi Legile
Creaţiei fără a constata efectul încălcărilor lor repetate.
Desigur, fiecare este liber să-şi rateze viaţa, dar când acest mod
iresponsabil de a trăi afectează viaţa celor din jur şi armonia cosmică, devenind
sursă de infecţie cu unde nocive, Legea funcţionează şi întoarce semănătorului
roadele meritate.
– Pentru mulţi suntem eroi ai miturilor şi legendelor. Necunoscându-ne
identitatea, neagă un asemenea scenariu, iar declaraţiile noastre le-ar cota
drept schizofrenie. Schizofrenia generală nu este comentată de nimeni pentru
că fiecare se simte deştept că ştie ceea ce a fost îndoctrinat sau manipulat să
creadă. Au să sufere mari şocuri în contact cu o realitate ce se va schimba,
funcţionând după noi Legi. Certitudinile hrănite secole la rând vor deveni
incertitudini şi, lipsiţi de sprijin, li se va părea că pământul însuşi se surpă sub
picioare. De altfel, mulţi şi-au mărturisit nesiguranţa şi teama în faţa noilor
abordări ale temelor spirituale, religioase, ştiinţifice sau filozofice. Însăşi
desfacerea peceţilor unor taine ocultate multă vreme este un semn al unor
deschideri spre noi orizonturi pe care omenirea nu era pregătită să le
primească. Din nefericire, se remarcă şi aplicaţiile nefaste ale cunoştinţelor
care s-au coborât în ultimul secol pe planetă, la o scară fără precedent în
istorie. Realizăm că suntem ajutaţi să înfăptuim Planul de forţele luminice din
afara planetei. Bătălia este crâncenă şi miza este integritatea Terrei şi salvarea
sufletelor. În acest context pare desuet să tot pomeneşti de creştinism când noi
doctrine s-au răspândit pe toate continentele. A vorbi despre întoarcerea lui
Iisus care, în paranteză fie spus, nici măcar nu a plecat din acest plan şi nici nu
o va face până ce nu-şi va îndeplini misiunea, pare, de asemenea, o utopie
pentru visătorii unor vremuri biblice, ce se sustrag realităţii cu iluzii şi
halucinaţii. Este inutil să mai spun cât de iluzorie este viaţa lor şi cât de
dezgustătoare şi otrăvitoare pentru suflet sunt halucinaţiile cu care ei s-au
alimentat veacuri la rând.
– Multe din informaţiile ce au fost răspândite spre a-i avertiza asupra
direcţiei în care se îndreaptă în goana lor nebună de a avea fericirea mult
visată au fost greşit înţelese. În Zonele care s-au făcut cunoscute ca iniţiatoare
ale unor centre spirituale, mulţi au înţeles că viaţa se va schimba şi totul va fi
bine şi aşteaptă schimbarea în indolenţă şi inerţie sau cu un scepticism care
vrea să demonstreze naivilor că prea cred orice prostie. Entuziaşti grăbiţi au
început să fluture informaţii ce nu au fost înţelese şi au creat confuzie sau chiar
un efect contrar celui dorit. În loc să se stimuleze trezirea conştiinţei şi să se
întreprindă acţiuni concrete menite a reechilibra viaţa pornind de la o bază
spirituală studiată temeinic şi aplicată la condiţiile actuale ale naţiunilor, s-a
creat speranţa într-o rezolvare miraculoasă a problemelor cu care se confruntă
omenirea şi, eventual, a preluării acestora de către civilizaţiile extraterestre
venite în ajutor.
Forţa vieţii nu mai este luată în seamă şi cetăţenii îşi continuă rutina
cotidiană în apatie sau preocupaţi de nevoi cărora nu le caută o rezolvare la
scară mai mare. Trebuinţele individuale imediate înnăbuşă realizarea unor
proiecte colective care să vizeze problemele majorităţii. Ba chiar se creează noi
motive de stres şi îngrijorare, care să pună în umbră nevoia de unire şi
soluţionare a adevăratelor probleme umane pe care nimeni nu le tratează cu
seriozitate.
Sistemul actual nu rezolvă problemele, ci produce permanent altele noi.
Dacă ar fi existat asemenea obiective precum şi dorinţa, credinţa şi voinţa de a
le soluţiona, până acum multe experimente ar fi adus rezultate încurajatoare.
Dar nu se doreşte unirea maselor în jurul unor idealuri demne de numele de
OM, ci se seamănă ură, violenţă şi dezbinare pentru a ţine sub control monstrul
uriaş ce ameninţă să-şi dubleze în 40 de ani efectivul. O masă de oameni
conştienţi nu ar mai suporta asemenea lideri şi şi-ar alege conducători înţelepţi
şi aducători de pace. Deci, cine face socotelile şi în favoarea cui? Cui folosesc
războaiele şi cine mai crede în justeţea forţelor de pace care vin cu trupe bine
dotate în zonele unde tot ele au creat conflicte aparent etnice şi religioase? Nici
nu ai nevoie de prea multe surse de informaţie ca să înţelegi ce se întâmplă.
Chiar nu-şi mai ascund intenţiile, tot jocul politic derulându-se fără jenă, pe
faţă, în atenţia tuturor, expunând atitudini jalnice, de persoane imature şi cu
serioase deficienţe psihice.
– într-o vreme dragostea noastră de oameni şi compasiunea pentru
durerile şi suferinţele lor ne-au făcut să ne asumăm riscuri mari şi să ne jertfim
viaţa pentru ei. Am făcut-o de multe ori şi nu regretăm acest lucru. Azi se
întâmplă ceva ciudat. Orice jertfă pare inutilă. Când zilnic mor aţâţi nevinovaţi,
o moarte în plus nu serveşte nimănui. Un exemplu, de asemenea, pare doar o
extravaganţă sau o excentricitate. A da lecţii de viaţă când oamenii au nevoie
de hrană, haine şi acoperiş pare deplasat. Să devii patron şi să le oferi totul pe
tavă, constaţi că nu duce nicăieri, pentru că ei rămân aceiaşi, întrebările vin
când ceva nu merge, nu când, având ce-ţi trebuie, ţi se urăşte cu binele, revii
la vechile metehne şi începi să calci pe alături.
În munca mea de vindecător de suflete am întâlnit mulţi care au promis
fapte măreţe, şi-au mărturisit cu lacrimi sau cu bucurie credinţa neîncercată în
condiţii dificile şi şi-au exprimat dorinţa de a recupera timpul pierdut şi a merge
până la capăt. VORBE GOALE! Nimic nu mai are valoare autentică. Totul este
clădit pe minciună şi superficialitate.
Restaurarea fiinţei umane este un proces anevoios care nu se realizează
doar cu sfaturi şi discuţii şi nici cu meditaţii visătoare şi părelnice. Iniţierea în
tainele vieţii şi formarea caracterului presupun parcurgerea unui şir întreg de
experienţe care să trezească forţele adormite ale sufletului sau să permită
armonizarea celor haotice. Viaţa trăită în inconştienţă atrage multe neplăceri,
prelungind lanţul reîncarnărilor ce fac posibilă conştientizarea treptată a legilor
ce guvernează manifestarea spiritului în materie.
Modelele spirituale nu sunt urmate, ci exemplele create de mintea
colectivă, dornică de câştig şi plăcere. Pare greu de înţeles că efortul
direcţionat spre autodesăvârşire aduce puterea reală şi bucuria triumfului, nu
teancul de bancnote şi senzualitatea animalică. Deja s-au format două lumi
paralele psihic ce convieţuiesc în una singură. Prăpastia între ele creşte cu
fiecare clipă în care cele două tabere îşi alimentează universul propriu de idei şi
concepte. Pendulăm între ele în sensul reunificării constructive şi salvatoare
sau al recuperării elementelor ce încă sunt sfâşiate de contradicţii interioare
sau scufundate în ignoranţă.
Lumea a devenit un tărâm fantastic plin de himere înşelătoare şi mulţi,
cuprinşi de vraja ei, au rătăcit drumul spre împărăţie. Spiritualitatea le este
străină. Au substituit-o cu adunări solemne şi sărbători care nu au nici o
legătură cu viaţa trăită în puritate şi credinţă. Dumnezeu este prezent în
fiecare clipă în fiecare suflet, nu este Idolul care cere asemenea spectacole.
Ofrandele din care El se înfruptă sunt dovezile concrete de iubire de semeni,
actele creatoare, efortul îndreptat spre eliberare, gândurile frumoase şi curate,
simţul dreptăţii exprimat în fapte vrednice, cumpătarea şi înţelepciunea. Dar
cui să spui toate astea? Nu pari din această lume vorbind în asemenea termeni.
Nici ei nu fac parte din timpul nostru etern. Aparţin unui trecut penibil spre care
privim cu ruşine pentru stirpea oamenilor. Realitatea reflectată în vocabularul
lor ne irită: dividende, credite, datorii, cursul dolarului, profit, câştig, fetiţe
drăguţe, telefoanele erotice pentru paranoici, crime, violuri, prostituţie, mafie,
războaie, furturi, foamete, corupţie, legi inumane, exterminări mascate,
spălarea creierelor, şomaj, delincvenţă, închisori, penitenciare, spitale de boli
nervoase, operaţii, masacre, minciuni diplomatice, poluare, îndoctrinare,
cultură agresivă, violenţă, incultură, ignoranţă, droguri, alcoolism, etc.
Încet, încet totul moare şi devine un cimitir. Cândva se va vorbi despre
aceste timpuri ca fiind preistoria civilizaţiei umane.. .Şi totuşi nu era obligatoriu
să se străbată această zonă obscură. Puteau alege alt drum. De nu s-ar fi supus
din laşitate, necredinţă şi prostie, acum alte perspective le-ar fi stat în faţă. Poţi
multe trece cu vederea pentru că nu au ştiut ce fac. Dar îndărătnicia de a
persista în greşeală şi obstinaţia cu care refuză măcar să asculte sfaturi ce nu
se înscriu în sfera preocupărilor lor sunt descurajante. Nu cedează nici măcar în
faţa evidenţei şi a demonstraţiilor faptice şi ştiinţifice. Îşi apără obsesiile cu
înverşunare, chiar de ar fi să se crape pământul sub picioare. Sensul vieţii şi-a
pierdut înţelesul. A fost înlocuit cu altfel de proiecte: restaurarea casei - în locul
propriului templu, călătorii exterioare - ca fugă de Sine, haine în ton cu moda -
ca substitut al armonizării învelişurilor corporale, bani - în loc de energii
spirituale, şuete insipide care să-i facă mari în ochii lor şi ai celor neavizaţi în
ale înţelepciunii. Dacă-i lauzi, devin prietenii tăi de o zi sau de trei luni. Dacă le
atragi atenţia că greşesc, le creezi nopţi de insomnie şi preferă să nu te mai
vadă. Nu le eşti pe plac.
Am cunoscut toată gama de experienţe umane în timp. Prea îl provoacă
oamenii pe Dumnezeu să le arate CINE ESTE. L-au supus la tot felul de probe,
cerându-I să le rezolve problemele. Şi i-a ajutat... deşi nici nu au realizat cu
câtă înţelepciune a făcut-o. Acum s-a învârtit puţin roata şi Dumnezeu S-a
smerit în faţa oamenilor, cerându-le ajutorul. Străbaţi pământul şi abia de-i
numeri după degetele de la mână pe cei ce au urechi pentru un asemenea
strigăt. L-au verificat, L-au judecat şi au dat verdictul: “Nu e El. L-am fi
recunoscut. Trebuie să fie cum credem noi, facă-se voia noastră şi nu a Lui”.
Dumnezeul lor intră în câteva tipare, clişee, într-o carte şi atât. E limitat. De ce
ar fi Infinit? Ca să nu-L poată ei evalua şi apoi să se proclame atotştiutori?
Umbli in lume după un om ca vânătorul după un vânat preţios. Cu restul
nici nu ai cum lucra: sunt surzi, orbi şi adormiţi sau fug ca iepurii. Îi ademeneşti
doar cu momeli ieftine.
– Şi totuşi lumea este cel mai desăvârşit laborator. Nimeni nu se poate
sustrage operei de transformare. Nici un destin nu este întâmplător şi toate vin
la vremea lor, potrivit Legilor ce orânduiesc totul. Ceea ce reproşăm semenilor
este felul în care şi-au utilizat liberul arbitra, irosind şansele evoluţiei. Trăind
conştient, ar fi învăţat multe şi azi s-ar fi găsit într-un stadiu în care ar fi aflat
ce este fericirea. Acum o confundă cu iluzia unui câştig, o aventură sau un
concediu după un an de robie.
Poţi vorbi unui orb despre culori şi unui surd despre sunete?
Alegerea unui drum corect în viaţă nu este doar apanajul oamenilor
singuratici, cu înclinaţii spre religie sau filozofie. Ar trebui să caracterizeze
întreaga populaţie. Totuşi, majoritatea preferă sloganurile societăţii de consum,
acceptând un program care-i privează de libertatea ce li s-a dăruit prin naştere
şi la care au renunţat de bunăvoie, acceptând un sistem ilogic şi dur, care
distruge sufletele. Monstrul lumii îi înghite pe cei ce nu cuteză a-l înfrunta. Se
tem să iasă din standarde, din mulţimea care uniformizează, creând
mediocrităţi. Nu au curajul şi nici nu-şi doresc să afle cum sunt cu adevărat şi
ce lucruri minunate ar fi capabili să facă de nu s-ar mai complace în lene şi
indiferenţă faţă de viaţă.
Dacă priveşti în jur cu atenţie, totul te provoacă la acţiune, introspecţie,
cunoaştere, explorare, creativitate... Este un drum pe care oglinzile mişcătoare
din jur te ajută permanent să te confrunţi cu tine însuţi, să tc învingi şi să te
regăseşti pe o treaptă superioară de evoluţie. Intuiţia se dobândeşte printr-o
practică îndelungată ce presupune: atenţie, spirit de observaţie, echilibru,
calm, stăpânire de sine, discernământ. Forţele interioare se exprimă în toiul
evenimentelor pe care tot ele le atrag spre a se manifesta. În acele împrejurări,
prima tendinţă a acestora este să preia conducerea, funcţionând anarhic şi
producând dezechilibru. Conştientizarea, intenţia şi voinţa de a prelua controlul
situaţiei, în fapt al propriei fiinţe dominată de pasiuni şi slăbiciuni, de furie şi
neputinţă, treptat readuc pacea care vine odată cu înţelegerea şi corectarea.
La nivel de colectivitate problema se pune asemănător. Nu doar
conducătorul trebuie să vegheze la bunul mers al lumii. Fiecare membru al
societăţii este dator să sesizeze aspectele perturbatoare ce pot determina
conflicte, convulsii sociale, stagnare, discontinuităţi, tendinţe şi manifestări
contrare Legilor Evoluţiei. Acest control prin feed-back permite evitarea
şocurilor şi un progres armonios al vieţii ansamblului, asigurând integrarea în
sisteme mai cuprinzătoare ce susţin nivelurile inferioare. Vigilenţa este un
factor extrem de important, care, din păcate, se manifestă numai în serviciile
de securitate. De ce nu există şi dorinţa de a asigura securitatea individului cât
şi a vieţii planetare este greu de înţeles. Nimeni nu este mai important decât
ceilalţi în ochii lui Dumnezeu. De ce îşi imaginează unii că viaţa lor trebuie
salvată şi milioane de alte vieţi pot fi distruse fără scrupul - iar este o enigmă a
Terrei. Nu sunt mai mulţi Dumnezei, ci Unul Singur, şi Acesta nu propovăduieşti
crima. Iluzia propriei măreţii le-a sucit minţile şi au uitat că undeva adânc, în
fiecare suflet, conştiinţa înregistrează tot şi penalizările ei sunt pe măsura
faptelor. Par ameninţări pentru creduli toate acestea şi totuşi sunt adevărate. I-
am văzut dincolo cum se zbat mai marii de aici. Încă se simt puternici,
invincibili şi nemuritori prin faptul că şi-au construit adăposturi. Somităţi
naive... Se autoamăgesc în loc să schimbe macazul şi să accepte un alt drum.
De fapt, acest gen de atitudine, cu mici diferenţe, se regăseşte şi la nivelul
clasei sărace. Obsesia este aceeaşi, tot BANUL, iar indiferenţa faţă de
Dumnezeu este identică. Este o mentalitate generală potrivit căreia trăieşti ca
să mănânci, să munceşti, să procreezi şi să mori, lăsând în urmă nepoţi care să
facă acelaşi lucru.
Când consideră că nu au trăit degeaba, se referă la faptul că au adunat,
s-au distrat şi s-au înmulţit. Nici nu este de mirare că involuţia a determinat
scăderea coeficientului de inteligenţă.
– într-adevăr, iresponsabilitatea a atras o situaţie economică greu de
redresat. Democraţia reală presupunea participarea tuturor la guvernare şi
luarea acelor măsuri favorabile poporului şi în general fiinţei umane. Dar însuşi
guvernul şi parlamentul au dat dovadă de imaturitate şi supunere în faţa unor
foruri ce nu aveau dreptul să decidă direcţiile de dezvoltare ale societăţii, şi de
acceptare a unor condiţii umilitoare la care nici un om cu demnitate nu ar fi
consimţit. Chiar şi numai scandalurile politice denotă faptul că bunul-simţ a
dispărut şi s-a transformat într-o bufonerie ce lasă Un gust amar
telespectatorului şi contribuabilului ce susţin asemenea caricaturi în fruntea
ţării.
De fapt, pretutindeni este la fel, se desfăşoară variaţiuni pe aceleaşi
teme: bogăţia Pământului, împărţirea zonelor de influenţă, concentrarea puterii
şi supunerea maselor prin măsuri coercitive şi ameninţări războinice, jocuri de
culise, minciuni, şantaje, compromisuri...
Trece-va acest timp al imposturii şi apărea-vor OAMENI pe planetă, nu
viermi, hiene şi şobolani. Putregaiul va dispărea sub focul purificator. E singura
modalitate de a vindeca sufletele ce-şi refuză însănătoşirea.
Ştiu, mi se contestă dreptul de a mă amesteca în problemele politice. Cu
alte cuvinte, Creatorul trebuie să stea în Biserică în timp ce creaturile distrug
Creaţia, Creatorul trebuie să se retragă de pe scena vieţii pentru ca atotştiutorii
să se afirme public şi să stabilească pentru ceilalţi care sunt rosturile lui
Dumnezeu. Mulţi L-au depăşit, în infatuarea lor, pe Dumnezeu. Ei ştiu mai bine
decât El însuşi care sunt atribuţiile Sale, limitate de scriitoraşi de ocazie şi
paratrăzniţi care sondează Universul cu câţiva neuroni şi o cohortă de demoni
ce le slujesc orgoliul.
Degeaba speră minuni. Nu am venit să repar greşelile lor şi nici să creez
un Centru spiritual pentru diletanţi. Trebuie să se convingă singuri că
Dumnezeu este drept şi aduce fiecăruia exact ce merită. Totul are leac şi dacă
prin înţelegere refuză să coopereze, dezastrul pe care l-au produs îi va
determina să-şi schimbe atitudinea. Totul le pare în ordine când privesc
statisticile pe calculator sau în rapoarte. Dacă ar coborî printre oameni, ar
sesiza o altă realitate pe care refuză s-o vadă. Mă acuză că ameninţ cu
fenomene apocaliptice. Nu realizează că toate acestea sunt opera lor, nu a
mea. Eu doar asist, avertizez, înregistrez şi ofer soluţiile. Faptul că nu sunt
crezute reprezintă deja problema lor. Eu nu-i pot obliga să creadă ce le spun.
Dacă în loc să comenteze atenţionările mele în bătaie de joc, ar studia baza
teoretică pe care se întemeiază, ar intra în panică realizând cum şi-au săpat
groapa şi n-ar mai avea somn până nu ar pune pe roate un nou sistem condus
după Legile Universului. Ar ieşi din timp şi vechea realitate n-ar mai avea nici o
putere de influenţă asupra noilor structuri psiho-spaţio-temporale. Dar este
greu de discutat cu ignoranţii. Un Centru Spiritual se creează cu elemente
conştiente, treze, echilibrate, sănătoase, inteligente şi pregătite pentru o
asemenea lucrare, nu cu visători şi amatori de minuni.
Nu este o încercare cu şanse de reuşită, ci un Proiect riguros ştiinţific în
care pot fi antrenaţi oameni îndelung testaţi. Nu este un experiment cu factori
cunoscuţi şi necunoscuţi, ci o strategie verificată pe mai multe planete şi
condusă de entităţi din acest plan şi din dimensiuni paralele ce vor coopera la
înfăptuirea acestuia. Adeziunile făcute din amuzament sau disperare nu sunt
luate în considerare. Efortul este nu atât fizic cât psihic şi de aceea realizez că
puţini vor putea îndeplini criteriile ce-i vor selecta pe cei apţi să lucreze la
formarea structurii energetice a Centrului atât de pomenit în diferite cercuri ce-
şi imaginează că totul se petrece de la sine sau cu conferinţe publice.
Am solicitat ajutor şi celor de sus şi celor de jos. Toţi au fost suspicioşi şi
s-au retras sperând că mă voi descurca sau vrând să arate astfel că nu se
aliază unui şarlatan ce face promisiuni pe care nu le demonstrează. I-am
încercat în felul meu şi m-am lăsat judecat de toţi cei ce-şi plimbau orgoliul prin
lume şi-şi strângeau punga aducătoare de fericiri efemere. De ce aş fi mai
darnic decât ei? Bogăţia pe care am promis-o se dobândeşte cu trudă şi
renunţări. Pomană se face numai pentru morţi. Oamenii vii gândesc, muncesc,
creează, acţionează, seamănă şi culeg. Cum poţi culege fără să semeni?
Avem de strâns oamenii conştienţi, care au înţeles aceste mesaje şi cu
care vom continua lucrarea spirituală. Să nu-şi imagineze cineva însă că se va
putea infiltra potrivit proverbului “La plăcinte înainte, la război înapoi”. Vom
munci cu seriozitate, dar nu vom târî pe nimeni din milă, pentru că nu va face
faţă ritmului şi exigenţelor noastre şi nici nu-i putem ajuta pe cei ce nu se
ostenesc singuri. Timpul ne presează să repetăm apelul.
“Oameni, salvaţi-vă sufletele! Nu mai este mult şi acest cerc temporal se
va autodistruge. Nici o mantră nu vă va salva dacă nu veţi încerca să vă ridicaţi
nivelul de vibraţie prin înţelegere şi vindecare sufletească. Impasibilitatea vă
condamnă la pieire. Viaţa reprezintă dezvoltare, evoluţie, perfecţionare,
cunoaştere, dinamism, creativitate, frumuseţe. Indolenţa vă asigură moartea
sufletului pentru că nu aţi ştiut să apăraţi viaţa. Ridicaţi-vă, făpturi umane!
Descoperiţi lumina din voi şi abandonaţi metehnele ce v-au adus suferinţe şi
durere! Totul este în schimbare. Adaptaţi-vă schimbării pozitive în sensul
transformării proprii, nu rămâneţi roboţi standardizaţi de interese obscure!
Descoperiţi apa vie şi renunţaţi la obiceiurile ce v-au ruinat sănătatea! Uniţi-vă
şi conlucraţi la înfăptuirea idealurilor voastre. Doborâţi limitele puse gândirii şi
contribuiţi la crearea unei societăţi bazate pe principii corecte şi conduse de
oameni înţelepţi. Nu mai încurajaţi prostia şi minciuna! Lumea aceasta se va
prăbuşi, înghiţită de propriile emanaţii!”
– Retrăind acelaşi gen de probleme, mă amăgesc uneori cu gândul că
poate vreodată îşi vor da seama că totul este la fel de sute de ani. Îmi vor
spune că nu au cum să-şi dea seama când viaţa lor este limitată. Dar nici nu
este nevoie să trăieşti mai mult de 15 ani ca să realizezi din lecţiile de istorie
că greşelile se repetă şi nimeni nu observă. Ei nu pot depăşi un ciclu evolutiv
cu examenele luate. În perioada sesiunii, în loc să dovedească ce au înţeles, o
transformă în vacanţă şi intră în grevă generală. Şi-au acceptat condiţia de robi
cu multă uşurinţă. De fapt, încălcând Legile ce le-au fost lăsate, au pierdut
reperele ce le-ar fi arătat drumul corect şi s-au rătăcit. Acum refuză orice
indiciu care i-ar putea ajuta să iasă din impas. Tot ce nu se înscrie în sfera lor
de preocupări este respins, de parcă dacă mintea lor a înţepenit la nivelul unor
cunoştinţe generale de nivelul gimnaziului, tot Universul trebuie să zăbovească
la acest nivel de subdezvoltare.
Dacă s-ar face un referendum planetar pentru a se stabili câţi vor război,
s-ar găsi că doar 0,0001% doreşte să-şi exprime violenţa într-un război real.
Cum se face atunci că miliarde de fiinţe se supun unor imbecili şi schizofrenici
care terorizează majoritatea? Este greu să spui NU cu orice risc? Este oare
imposibil ca într-o zi nici un om de pe planetă să nu mai dorească să ucidă sau
să declanşeze acele acte îndreptate împotriva vieţii sau a unor naţiuni?
Pare utopie pentru mulţi. Dar va veni şi vremea când se vor sinucide în
speranţa că scapă de coşmar. Ei nu ştiu că nu poţi scăpa nicăieri de durerea pe
care ai provocat-o. O retrăieşti până te vindeci. Singurul mod de a scăpa de
consecinţe este să înceapă ACUM transformarea şi schimbarea drumului.
De altfel planeta se pregăteşte încet pentru purificare şi vor simţi
adevărul pe care l-am anunţat.
– Atunci, hai să vedem cum stăm cu pregătirile. Să ne desprindem puţin
din limitele acestui limbaj şi acestui unghi din care am analizat problemele şi să
urcăm într-o altă octavă. Să ieşim din acest timp şi spaţiu şi să le analizăm de
la nivelul următor. Veţi vedea Jocul dintr-o altă perspectivă şi însăşi
matematica ce se ascunde în spatele energiilor inteligente ce pătrund în acest
sistem.
Înserarea cobora peste aşezarea ce străbătuse mileniile, izolată în
propriul timp nemuritor, perpetuă şi inaccesibilă sufletelor efemere ce-şi
delimitaseră existenţa la un cerc ce închidea în sine prăbuşirea în nefiinţă.

TURNUL

Aproape că dispăruse din raza vederii noastre, ascuns de frunzişul des al


pădurii. Îl urmăream cu greu, obosiţi de lungul drum ce părea că nu se mai
apropie de sfârşit. Ploaia şiroia din copaci într-un ritm monoton, iar pământul
deja mustea de apă. Umezeala ne pătrunsese hainele şi încordarea cu care
aşteptam limanul sau punctul final al călătoriei ne slăbea forţele. Eram epuizaţi
şi ne stăpâneam cu greu nerăbdarea şi iritarea ce ne cuprinsese. Părea că
mergem de o veşnicie în labirintul verde. Invocam spiritele pădurii în gând
cerându-le ajutor, dar nimeni nu-ţi poate scurta drumul, ci doar ţi—1 poate
indica. Florile păreau mai proaspete ca oricând, dar nu aveam ochi pentru ele.
Înjur nu se simţea nici o mişcare şi nici o schimbare în peisaj care să ne aducă
un licăr de speranţă. Pesemne că toată suflarea pădurii se retrăsese în vizuini,
ascultând concertul liniştitor al ploii.
Mi-ar fi plăcut să fiu o veveriţă într-o scorbură şi să mă minunez de
fiecare picătură ce ar fi dansat în faţa ochilor. Dar eram doar un drumeţ fără
adăpost care intrase într-un imperiu pentru care nu era pregătit. Aici nu sunt
nici cafenele, nici moteluri sau cabane pentru vremea rea. Mergi sau rişti un
guturai pe cinste, şi nu numai. Dacă nu conteneşte o săptămână, se face noroi
şi înaintarea devine anevoioasă. Noaptea e aproape şi totul devine alunecos.
De cort nici nu poate fi vorba. Simt că-mi pierd minţile. Dar nu pot spune nimic.
Învoiala a fost să tac indiferent ce s-ar întâmpla şi să-l urmez. Muşchii îmi
refuză comenzile, rucsacul devine tot mai greu, umerii mă dor, iar bocancii mi-s
deja uzi. În curând voi face bătături. Îmi amintesc de marşul din armată. Şi
atunci bombăneam, şi acum. Tac - este un fel de a zice - că de fapt mă plâng
continuu, şi cu cât lamentările mele sporesc, cu atât mă simt mai obosit. Încep
să visez. Un soi de Fata Morgana a împărăţiei apelor: văd deja un imens prosop
uscat, un soare cald, o plajă şi un şezlong sub o umbrelă, un alt soi de umbrelă
decât cea care mi-ar trebui acum. Povara din spate mă readuce la realitate.
Fac calcule estimative a puterii de absorbţie a lucrurilor şi evaluez greutatea
crescătoare ca o halteră căreia cineva are grijă să-i adauge noi discuri
metalice. Nu, nu-s campion. Mai degrabă purtătorul uriaşei cruci a destinului pe
care am tot mărit-o cu gânduri nevrednice. La greu, demnitatea scade cu
fiecare pas şi-ţi vine să renunţi şi să blestemi ceasul în care ai promis, îţi vine
să renunţi, cu justificarea că nimeni nu te obligă să continui aventura în care ai
intrat. Te gândeşti la cei apropiaţi care acum stau în casă la televizor sau cu o
carte în mână şi fac meditaţii lăudabile în confort. Ţi-au atras atenţia asupra
nebuniei tale şi ai vrut să le demonstrezi că nu vor ajunge nicăieri. Acum ţine-
te de cuvânt! Dar nu din orgoliul de a arăta că ai dreptate, ci cu smerenia celui
ce recunoaşte că orice promisiune este un jurământ sacru făcut în faţa lui
Dumnezeu.
Transpiraţia şi ploaia se întâlnesc la suprafaţa pielii şi în firele ţesăturilor
ce mă acoperă. Apa mea şi apa cerului...
Să fie acesta simbolul şi veritabilul ritual al botezului cu apă? Mă port
nedemn. Aici nu poţi trişa. Tot spaţiul te aude. Intri impur în Templul Naturii.
Ieşi-voi spălat de păcate la sfârşitul drumului? Oare nu erau suficienţi câţiva
stropi sau o baie în mare în miezul verii? Parşivă minte! Cauţi să fugi. Cu alte
cuvinte vrei ceva plăcut, o vacanţă pe litoral plină de plăceri de unde să te
întorci un sfânt. Botezul plăcerii a înmulţit păcătoşii, nu caracterele puternice.
Voinţa unde vrei s-o căleşti? Pe o terasă, consumându-ţi îngheţata şi
plimbându-ţi privirile lacome ascunse de ochelarii negri peste trupurile
bronzate? Nu, băiete! Te-ai înhămat la o altfel de osteneală.
În curând mă voi dizolva şi mă voi strecura prin spaţiile capilare ale
pământului. Voi saluta gnomii şi mă voi împrieteni cu vietăţile minuscule ce
afânează solul. Voi aştepta ca rădăcinile să mă absoarbă şi să mă ridice odată
cu seva brută spre frunze. Acolo în înalt, voi cunoaşte elementul aer şi voi primi
lumina. Mă voi transforma apoi în culoare şi focul virtual din trunchi. Voi face
inele în jurul meu, noi orbite solare.
Doamne, nu mă lăsa! Simt că-mi vine să urlu. Nu-mi permit să' zic, dar
mă cuprinde o furie duşmănoasă pe toate neputinţele mele şi toate potrivniciile
pe care mi le pui în această cursă în care parcă timpul însuşi a stat în loc. Nu se
mai termină?! Şi gândurile pot fi şoapte sau strigăte. Opreşte-te, măi omule,
să-mi trag răsuflarea! Şuier ca o locomotivă. Aburi calzi ies din mine. Focul şi
apa s-au întâlnit. Care pe care? Asist la conflictul interior dintre răzvrătire şi
supunere, între agitaţie şi blândeţe, nervozitate şi pace. Am tot crezut că pacea
se atinge uşor, aprinzând o lumânare, arzând un bob de tămâie şi înălţând o
rugăciune. Este o liniştire temporară şi de suprafaţă. In adâncuri clocotesc şi
mugesc apele sufletului. Să-mi spună cineva cum ating pacea în mişcare, acel
element profund care te însoţeşte pretutindeni oricât ţi-ar fi de greu. Le-am tot
explicat să mă lase în pace cu mantrele lor. Ţipau la mine, explicându-mi ce
minunat e drumul lor. Ei nu realizau că vibraţia vocii lor mă transforma într-un
cactus. Apoi au început să-mi ţină teorii despre iubire. Expediau gânduri pe
care puneau eticheta “iubire” oriunde era nevoie de soluţii practice, implicare
şi sacrificiu, că nu-i costa nimic... Nu-i puteam face să înţeleagă că iubirea este
o forţă pe care dacă nu ai dezvoltat-o în tine, nu o poţi confunda cu un gând.
Cine te-ar lua în casa lui din iubire, cine ţi-ar dona un organ din iubire, cine ar
cerceta ştiinţa sufletului ani în şir pentru a ajuta oamenii din iubire? Un
vindecător de suflete nu devii dând sfatul - “măi bade, nu mai păcătui” - şi
scormonind vieţile anterioare. Asta este nebunie. Arta vindecării are tainele ei
care se pătrund prin propria puritate.
S-au format băltoace. Calc cu nepăsare prin ele. Picioarele nu mă mai
ascultă. Mersul a devenit haotic. Simt tremurai muşchilor şi cârcei de durere.
Sunt atent însă la ghidul meu care nu cunoaşte oboseala. Unde s-o fi antrenat?
Cu trupele de comando în Vietnam?
Parcă am văzut asta într-un film. Sunt într-o realitate palpabilă ori doar în
mintea mea?
Aş vrea să dorm şi să uit de tot. Uite! Aş sta cinci minute pe acea
buturugă. Probabil că nu m-aş mai ridica pe urmă. Hm! Tentaţia somnului, a
stagnării. Câţi nu se retrag sau abandonează dramul găsind acele zone de
confort spiritual?! Mi-a plăcut mult expresia asta pe care am găsit-o undeva. Au
rămas în urmă mulţi ce se delectează cu plăceri pseudospirituale, odihnindu-se
la umbra lecturilor şi împărtăşindu-se cu entuziasm, zâmbete şi cuvinte în
grupuri, biserici, tabere şi vesele pelerinaje.
Deocamdată nu le pot demonstra că bat pasul pe loc. Ei nu mă cred, iar
eu nu pot explica încă ce se întâmplă cu mine şi în mine. Procesul purificării şi
creşterii nu este spectaculos, dar efectele devin sesizabile în timp. Pragurile
sunt numeroase şi greu de trecut şi nimeni nu te întâmpină să-ţi mai acorde un
grad. Ei susţin că şi-au reglat toate chakrele, că forţa Kundalini s-a ridicat, că
Duhul Sfânt a coborât... Să-i văd aici, cum străbat drumul smereniei şi
umilinţei.
La drept vorbind, fiecare cu alegerea sa. Îi judec pe ei ca să mai uit de
mine. Eu am cerut botezul sfânt. Sigur, am avut parte şi de ceremonialul clasic,
atunci când eram mic. Dar nu mi se pare relevant. L-am provocat pe
Dumnezeu, am insistat şi... iată-mă-s!
Parcă aş avea bolovani legaţi de picioare. Nu mi se pare că înaintez
deloc. Nici repere nu poţi avea aici. Oare el cum ştie drumul? Poate mă
învârteşte în cerc. Stând cu nasul în jos, nici nu-mi dau seama ce mai este pe
sus. Conform Kybalionului trebuie să fie tot aşa. Asta nu-mi dau seama cum
vine. Ce văd? Ochiuri de apă.. .ochi care te cercetează de pretutindeni, ochi
abisali în noi infernuri şi limpezimi de altă natură... Oare el nu-şi dă seama că
nu mai pot? NU MAI POOOT!!! Parcă este surd. Puţină compasiune nu-i strica.
Dar poate că nu-mi ghiceşte gândurile...
“Ai început să te îndoieşti?” îmi răsună un gând răzleţ venit de niciunde.
Aşa-mi trebuie. Perfidă zgripţuroaică îndoiala! Când ţi-e bine şi comod niciodată
nu se dă la tine. Cum eşti pe dramul greu şi corect, sar toate dihăniile să te
muşte.
Dar zone de putere nu or fi pe aici? Să mă încarc puţin cu energie!
Ajutoare fermecate nu există? Vreun uriaş care să-ţi ia povara sau vreo fată
frumoasă să-ţi şteargă fruntea...
“Care coace nerozii şi să-ţi ia păcatele, nu?! De ce aşteptaţi să vă
plătească alţii datoriile? Vrei să schimbi crucea? Poftim, renunţă!”
Da, acum când nu-mi permit nici măcar să întorc capul pentru a privi în
urmă? E clar că drum de întoarcere nu mai există. Din acest punct nu ai decât
o variantă: să continui. A sta înseamnă a muri. Oare cât am mers? Am să mă
încurajez privind în urmă la performanţa mea. Mai fac trei paşi mai repede ca
să mă pot întoarce să văd ce a rămas în urmă. Unu, doi, trei...
“Ei, nu alerga, că nu suntem pe stadion. Reglează-ţi respiraţia şi
controlează-ţi mişcările. Ce este cu frica asta? Tremuri tot. Inima a luat-o din
loc. Ai uitat primele sfaturi, ameţit de semeţia succesului. Aveai nevoie de
comparaţii sau încurajări? Unde îţi este credinţa?”
Tu ştii că în spate este o prăpastie? Pe fundul ei mi-am văzut trecutul şi
prietenii. Cum să nu mă ia cu ameţeală?
“Doar ştiai toate astea. De ce te miri?”
Păi nu pricep. Am mers doar în pădure. Nu era nici o prăpastie din care să
fi ieşit.
“Asta ai văzut tu pentru că încă eşti orb. Urcăm de ceasuri întregi şi mai
avem până ieşim din hăul ignoranţei tale.”
Şi ce fac dacă nu mai pot?
“POŢI.”
Poţi. Sec şi atât. CE SĂ FAC SĂ POT? De ce să mă sprijin?
“De credinţa ta şi de dorinţa de a cunoaşte Adevărul. Cu bastonul ies
neputincioşii la plimbare. Cât timp vei fi atent doar la corpul fizic, toată ploaia
din cer nu va ajunge să te spele de păcate. Doar tu poţi opri ploaia.”
Cum?
“Opreşte văicăreala şi plânsul interior şi nu te mai crede erou, judecându-
i pe alţii. Drept să spun nici mie nu-mi place să te văd în halul acesta. Adu
puţină lumină în minte! Nu am zis scamatorie, că pici în capcană. Nu-ţi imagina
alt peisaj! Pădurea este hăţişul tău mental. Nu crea un nou simbol pentru a
face să dispară cauza! Intuieşte cauza uin efectul-simbol şi lucrează asupra ei
pentru a schimba peisajul.”
E încurcată rău şarada asta. Chiar aşa de jalnic am fost pe drum? Nu,
stai! Aici apare iluzia. Eu îmi imaginam că-s pe drumul cel bun, că parcurg
botezul şi iniţierea, când de fapt nici nu am ieşit din prăpastie. Totul este în
mintea mea: cauza care mă ţine în beznă şi proiecţiile meie virtuale care m-au
amăgit că mă aflu departe, pe drumul harnicilor discipoli. Nu e vorba de a mă
întoarce, ci de a accepta că pădurea nu există sau am visat la o pădure verde
şi mustind de apă, trăind în întunericul minţii obişnuită cu aceleaşi vedenii. Am
intuit existenţa pădurii într-un moment de revelaţie care mi-a arătat-o. Nici nu
am intrat încă în ea.
Este atât de subtil că mă zăpăcesc. Trebuie să reiau raţionamentul de
câteva ori, până sunt sigur că l-am înţeles.
Asta ce mai este? Imaginaţia îmi joacă feste? Hainele sunt uscate şi
pădurea a dispărut. Nici prăpastia nu se mai vede. A apărut în schimb un turn.
Problema este ce reprezintă. Ce a mai proiectat mintea mea? Mi l-am imaginat
eu ca adăpost sau starea mea psihică a primit acest nume-simbol? Cui
foloseşte un turn în ziua de azi? Turnul televiziunii, turnul Londrei, turn la G6,
turnuri unde au fost închişi martirii în Evul Mediu, turnul de fildeş ca semn al
izolării de semeni, turnul de veghe, turnul din Pisa, turnul lui Babei, turnul din
Tarot. Ceva stă să se prăbuşească şi ceva se înalţă. Trebuie să-mi pun la topit
toate vechile concepte? Se pare că mă ţin zăgăzuit în aceeaşi realitate. Cum
să-mi schimb modul de a gândi, cum să renunţ la tot ce am înţeles cu atâta
trudă pentru a face loc în cap unei înţelegeri mai profunde şi mai subtile? Asta
nu este de ordin cantitativ, ci calitativ. Presupune o prăbuşire, o criză,
traversarea unei perioade de distrugere şi haos interior. Mă voi ţine pe
picioare? Nesusţinut de proptele- convingeri învechite, voi putea înfrunta un
nou enigmatic ce mă face nesigur? Sau voi prefera să rămân fidel opiniilor
mele despre lume din teama de a-mi descoperi ignoranţa? Mulţi sunt foarte
siguri de ei şi-s bătăioşi nevoie mare în discuţie. Ia să-i pui însă la încercare, să
vezi cum o iau pe arătură! Mai sunt şi unii care recunosc măcar că se tem să
nu li se dărâme edificiul construit o viaţă. Dacă în loc să-şi ţină mintea liberă au
zidit-o, este firesc să nu se mai adapteze schimbărilor.
Acum hai să văd cum arată turnul meu pe dinăuntru, că pe dinafară e
bine fortificat, ceea ce este rău: dacă nu are fisuri, va fi dificilă demolarea.
Voi intra să văd ce am putut aduna atâta vreme de mi-am construit
propria scară spre Dumnezeu. Chestiunea este că nu are uşă. Asta ce ar putea
să însemne? Că nu a existat un moment în care am renunţat la libertatea
gândirii, ci că am făcut zid în jurul meu primind prin educaţie cărămizile
împrizonierării mele. Toţi au grijă să te ajute să-ţi clădeşti turnul iluziilor
deşarte. Demolatorii nu-s priviţi cu ochi buni. Am nimerit-o. Am ajuns în
interior. Măcar de era de fildeş. Ar fi avut o altă semnificaţie, a purităţii şi
atitudinii solitare şi meditative. Dar nu e ce mi-ar fi plăcut să descopăr despre
mine. Revelaţii şi revelaţii... Azi am avut parte de unele nu tocmai măgulitoare
şi ego-ul meu se simte rănit. Nu trebuie să-l bag în seamă, altfel imediat se
înzdrăveneşte şi devine perfid şi violent. Nu se lasă el cu una cu două. Cum să-l
detronezi după atâţia ani de domnie netulburată?
Mă uit înjur şi mă cuprinde jalea. Cam aşa sunt pe dinăuntru? Cu etajele
acestea două legate printr-o scară de bârne putrede credeam, în nerozia şi
infatuarea mea, că m-am apropiat de Dumnezeu? Bieţii de noi! Cum să ne
extragă Dumnezeu din celulele noastre întunecate de ignoranţă? Ar trebui să
dea un vânt să dărâme toate turnurile prostiei cu care împungem cerul cel fără
de margini, ar trebui să-şi trimită fulgerul ca lumina să pătrundă prin ferestrele
sufletului împietrit în negândire şi neiubire, ar trebui să ne scoată din aceste
puţuri ce în loc să se înalţe spre Soare s-au adâncit în Pământ, atrase de
materia din care au fost ridicate, pentru a ne vedea unii pe alţii şi a începe să
slujim viaţa adevărată, nu concepţiile noastre limitate despre ea.
In mintea mea parcursesem deja două trepte, două praguri, două porţi,
certificate de calificări exterioare. Iluzie, băiete! Să nu încerci să escaladezi
schela asta căci vei simţi durerea ce era ascunsă în ambalaje strălucitoare de
cuvinte. Ameţitoare cuvinte! Vraja lor a smintit multe minţi şi iată scările pe
care oamenii le-au construit spre înaltul Bisericii şi al propriei idolatrizări. Scara
ce urcă-n Cer este ţesută din fire de lumină. Nevăzută scară susţinută de
iubire, tu nu te revelezi profanului, ci celui ce aspiră-n taina inimii sale şi simte
neostoitul dor de Dumnezeu.
Ce-a mai rămas? Platforma de sus unde-L localizasem eu pe Dumnezeu în
întreita Sa Putere. Până acolo vedeam, deci acolo era, nirvana şi iluminarea
mea. Probabil fiecare privea la turnul vecin prin creneluri şi-şi propovăduia
idolatria şi sentinţele. Ce profanare! Să-l vezi pe Dumnezeu atât de mic, doar
pentru că nu vrei să creşti, să Iii mai marc prin modestie, dragoste,
înţelepciune, dăruire, jertfă... Atunci o altă perspectivă s-ar deschide în faţa
ochilor.
E orbitor! Când s-au prăbuşit zidurile? Simt un fel de zbor timid peste fire.
E un soi de avânt sau doar o diminuare a gravitaţiei.. .mă simt uşor ca un fulg
unduind prin văzduh. M-am despovărat de cruce, am dărâmat turnul...Ce
urmează? Tarotul spune Steaua, Luna, Soarele şi Judecata.
De fapt mă uitam pe fereastra autocarului. Ploaia ne-a însoţit tot drumul
ca un botez cu apă sfântă, apă vie, apă cerească. M-a făcut să mă cufund într-o
călătorie interioară încât am ieşit din timp şi spaţiu. Apa şiroieşte pe geam şi
privirea-mi alunecă spre picioare, îmi amintesc şi simt fizic senzaţia aceea de
dizolvare a pământescului din mine în apa ce mă acoperea şi mă spăla de
păcatele neconştientizate în care mă poticneam, într-o înaintare himerică.
Când am încetat să mai văd sau să aud ghidul cel abil? A fost substituit
cu vocea conştiinţei. Dar stai, băiat orgolios şi necopt, că nu puteai face tu
singur toate astea. În spatele şi în miezul a tot şi a toate este o Prezenţă care ia
multe chipuri când te cheamă spre Sine. A apărut aşa, din neant?
M-am rugat să mă ajute să rezolv o problemă concretă care mă chinuie
de o vreme şi răspunsul a fost o enigmă asupra căreia trebuie să reflectez. Încă
nu văd legătura dintre ele, dar asta nu înseamnă că nu există. Noi încă nu
avem înţelepciunea să descoperim firul ce leagă cauza de efect. Trebuie să
reiau raţionamentul din ambele capete.
Mi-e sete şi încep să transpir. Pustiul acesta cu dune vălurite mă
înnebuneşte. În gură am nisip. Soarele ucigător mă topeşte. Călăuza mea nu
pare să aibă probleme. Perspectiva este de coşmar în plină lumină solară. Fără
întunecimi...
Cum am ajuns aici? Ştiu doar că trebuie să tac şi să merg. IAR? Pământ şi
foc. Arzător, aerul îmi joacă în faţa ochilor. Păşesc în moliciunea obositoare
constituită din miliarde de fire de nisip. Peisaj invariabil şi arid. Nu apare nici o
cămilă rătăcită? Cerul şi oceanul de nisip care-şi păstrează taina pentru
oamenii deşertului. Eu sunt un intrus. Ce caut aici? Soarele nu se mişcă de
unde a înţepenit pe boltă. Timpul stă în loc. Atunci eu cum merg? De unde şi
spre încotro? Buzele-mi sunt arse. Voi face insolaţie? De ce nu te opreşti,
omule? După ce repere nevăzute te orientezi? Un pas...încă unul...cad.
Aştcaptă-mă! Nu simţi că nu mai pot? Nu te asiguri că te urmez? Vei răspunde
pentru moartea mea! Este surd? Sau ţipătul a fost în mine? Nici nu am putere
să deschid gura. Există vreo oază?
Oceanele lumii.. .Toate se spune că ascund comori. Cc comoară ascunde
nisipul acesta? O civilizaţie îngropată de propria trufie ce i-a adus năruirea?
Oamenii sau Dumnezeu au creat deşertul? Aici e moartea. Trebuie să trec prin
moarte ca să mă purific?
“Prostii! Speculaţiile tale sunt cam deplasate. Pleacă de la ceva mai
concret, care te preocupă.”
Cc mă preocupă este dragostea. Mă topesc de iubire.
“Este părerea ta. E un pustiu în inima ta de n-ar creşte o floare. Ce
numeşti tu dragoste este doar patima tinereţii. Asta te arde. Iubirea este ca
apa de izvor. Tu ucizi cu patima ta, nu aduci parfumul florilor prin sentimentele-
ţi alese, nu ştii să cânţi de bucurie şi să rosteşti dulci şoapte, nu zbori în elan
creator şi nu-ţi dansezi fericirea. A iubi este un dar, este preaplinul inimii ce se
dăruieşte prin neasemuite frumuseţi, tandreţe şi gingăşie. Vreţi să vină Fata
Morgana în deşertul vostru să-l împodobească cu verdele iubirii? Făptura
aceasta nu trebuie să satisfacă însetaţii de dor. Ea se lasă atinsă de făpturi
umane vii, nu de suflete pustii. Cereai o mare iubire. Dar nu ai pregătit ogorul.
Rostiţi IUBIRE şi credeţi că aţi descoperit MAREA TAINĂ? Aceasta îl arde pe cel
nepregătit să o primească.”
Ce iad este acesta unde am nimerit? Un cuptor imens mă înghite.
Rezistenţa mea cedează. Mă supun. Cere-mi, Duh al nisipurilor, orice. Am
capitulat. Îţi dăruiesc trupul meu ce va deveni în curând un schelet, o structură
ce a susţinut o formă mobilă de viaţă. Nu-mi prelungi agonia! Termină-ţi
treaba!
“îţi vinzi uşor sufletul. Slăbiciune, numele tău este omul zilelor noastre.”
Nu-ţi bate joc de un om ce suferă. Eu văd deşertul necuprins. Despre ce
dragoste vorbeşte vocea aceasta ce-mi sfredeleşte creierul? Nu vrei să vezi că-
s în genunchi şi mă închin Cerului? Scurtează-mi agonia, rogu-te!
– Ssss! Deşertul acesta este o bogăţie, sâsâi şarpele, apropiindu-se în
sinusoide lente şi graţioase. Stăpânul nostru este mult iubit. Zilnic i se aduc
ofrande. Iată, încă un închinător la Duhul Morţii! Când vor învăţa oamenii să
lupte pentru viaţă? Slabe de minte-s făpturile umane. Pustiul este în ei, în
mintea lor şi-n sufletul lor. Prostia a pârjolit tot. Aici Dumnezeu a plăsmuit o
cetate a înţelepciunii. Ei, dar oamenii-s proşti. Au năruit ce aveau mai de preţ.
Ssss!
– Prietene unduitor, ce mai e nou în lumea nisipurilor?
– Ssss... e vulturul, tovarăşul meu. El veghează înălţimile. Dar este mai
mult singur. Câţi se avântă în tăria Cerului? Priveam tânărul acesta
îngenuncheat. Putea demult să transforme pustiul în oază. Dar s-a agăţat de
durerea lui pe care o alimentează cu superficialitatea sentimentelor ce a
proiectat acest deşert.
– îl ştiu. Cerea botezul cu Duh Sfânt, botezul cu foc, cu raza Iubirii Divine.
Nu rezistă la o poveste de iubire imaginară şi crede că va rezista acelor puteri
sfinte? Cu adevărat oamenii-s neîntrecuţi în orgoliul lor. Ei nu ştiu să iubească.
Noi suntem ultimele forţe care nu cedează, dar pretutindeni în lume sunt fel şi
fel de pustietăţi.
– Ssss. Trebuie să-l ajutăm cumva. Călăuza îi este nemiloasă.
– Dar cine se gândeşte la supliciul pe care-l îndură Călăuza străbătând
universul psihic al fiecărui trăitor? Dacă îndură atâta durere cu căutătorii, ce să
mai vorbim de ceilalţi? Ei, omule! Adună-ţi forţele şi vino-ţi în fire! Scoate-ne de
aici!
– Cine vorbeşte? Nu pot deschide ochii. Mă ustură.
– înţelepciunea şi Voinţa suntem, dar pentru că eşti în filmul tău mental,
ne vei percepe ca şarpele şi vulturul. Grăbeşte-te, pentru că poţi atrage
dezechilibrul. Lămureştc-tc! Cum ai ajuns aici?
– Nu ştiu. Vreau să mor mai repede. Mă puteţi ajuta?
– Noi apărăm viaţa, nu moartea, deşi trăim în Regatul tău mental care
deocamdată este condus de Duhul Morţii. Eşti sinucigaş. Nu-ţi vom fi complici.
– Atunci, zboară tu vulture şi adu-mi ulciorul cu apă vie.
– Ssss...ai găsit soluţii imaginare care nu au valoare. Pe mine nu mă
consulţi?
– Ce-mi poţi tu spune, vicleanulc?
– Viclean eşti tu când te amăgeşti cu explicaţii puerile. Tu eşti ars de
dorinţă, nu de iubire. Deşertul acesta este în inima ta, nu dragostea cu care te
lauzi. Dragostea astâmpără setea şi-ţi dă o nouă viaţă, nu ucide. Mintea ta
ucide sentimentele cu calcule meschine şi pretenţii. Crezi că dragostea se
rezumă la conversaţii la telefon, făcut dragoste şi se încheie la oficiul stării
civile? Fă curat în minte şi înţelege că a iubi este o stare de conştiinţă înaltă şi
pură. Impurităţile sunt inflamabile şi de aici îţi vine senzaţia de arsură. Tu eşti
iresponsabil. Vrei să intri în Regatul iubirii cu asemenea metehne? Este un
afront adus Iubirii şi nu ai cum să te sustragi pedepsei care te va învăţa să
păşeşti cu smerenie în acest tărâm. Întoarce-te în lumea caznelor, descoperă-ţi
slăbiciunile şi prefă-le în virtuţi. Doar astfel “înarmat” vei putea străbate lumea
Iubirii. Dovada reuşitei va fi dispariţia deşertului. Demonii interiori au pustiit
totul.
– Iar o iau de la capăt?
– Ssss... crezi că există capăt? Oriunde ai fi, eşti într-o stare intermediară,
de tranziţie spre altceva. Intuieşte natura problemei cu care te confrunţi şi
realitatea va lua o altă formă în sensul perceperii ei în alte culori. Categoric nu
este vorba despre ceea ce văd ochii tăi fizici. Ei vor vedea aceeaşi realitate
materială cu care te-ai obişnuit. Este vorba de ceea ce vede ochiul minţii.
Acesta funcţionează în lumea psihică. Cum ai putea să-i înţelegi limbajul decât
traducând în imagini energiile informaţionale şi emoţionale ale ansamblului
vital pe care îl reprezinţi în confruntare cu cele exterioare?! Este greu să
înţelegi cum combină mentalul tău elementele imaginative cărora le asociază
senzaţii fizice spre a transmite părţii conştiente din tine mesajul său de
avertizare. Ochiul minţii este un instrument sau organ al Conştiinţei tale.
– Mi-e greu să te urmăresc. Simt că mă cuprinde o toropeală şi un somn
de moarte pe care o aştept cu bucurie. Mireasă! Vino!
– Crezi că te voi lăsa să pieri pentru că ai uitat de mine? Şarpele ţi-a dat
cheia. Foloseşte-o şi eu te voi ajuta să răzbeşti. Ridică-te!
– Nu mai văd. Sunt orb şi nu pot merge.
– Nu mai vezi simbolul pentru că acum cauţi în tine şi ai căzut în haos, în
acel nimic în care trebuie să găseşti lumina.
Simt alunecarea în gol, în mine, în neant, prăbuşirea şi dezastrul. Totul
crapă, arde, se rupe, pocneşte... este un sfârşit de lume în care nu-s nici mort,
nici viu. Mii de glasuri urlă, sfâşiindu-mă în bucăţi de durere şi neputinţă. Nu
mă pot agăţa de nimic pentru că nimic nu există. Visul a dispărut. Este doar
starea de coşmar. Hrăneam un pustiu arzător şi vulturul devenit ambiţie mă
îmbia să înaintez pe calea şerpuită a unei îndoielnice înţelepciuni alimentată de
bolnava-mi minte. Ghidul mi-a revelat faţa adevărată a înţelepciunii şi voinţei.
Cu aceste două forţe am demolat deşertul, transformându-l în cenuşă. Nu am
făcut decât să dau la o parte un alt văl ce acoperea Realitatea. Este greu de
suportat surparea terenului pe care l-ai bătătorit cu prejudecăţile ce ţi-au
purtat paşii încoace şi încolo.
Autocarul urcă serpentinele, expunând privirii mele când pădurea de
brazi, când pe cea de mesteceni. Privesc absent şi încerc să-mi conştientizez
trupul înţepenit în scaun. Îmi este bine. Nu-mi este sete şi nici cald. Mă scutur
de visul trăit şi-l reiau conştient, zăbovind îndelung asupra detaliilor şi
căutându-le semnificaţia adâncă. În geam îmi apare chipul unui bătrân cu părul
lung şi barba albă. Mă scrutează cu ochi de safire şi o chemare tainică mă face
să alunec uşor într-o altă realitate.
Mă aflu într-o clinică. În faţa mea un doctor şi o asistentă mă privesc
insistent. Mă simt penibil. Oare aşteaptă vreun răspuns? Ce au înţepenit aşa,
cu ochii la mine? Poate că vor să-mi spună ceva şi nu îndrăznesc. Se tem de
reacţia mea? O fi grav? Spune-ţi, ce este? Sau nu aţi mai văzut un bărbat gol?
Brusc realizez că am fost avertizat ca, indiferent prin ce voi trece, să tac.
Orice vorbă agravează boala. Dar nu pot să nu gândesc. Iar gândurile iau forma
unui monolog pe care nu-l pot opri.
Tăcerea celor doi se prelungeşte. Mă simt ca un animal supus unor
experimente ştiinţifice şi urmărit de cercetătorii aflaţi de cealaltă parte a cuştii.
Ce aşteaptă de la mine? Trebuie să fac ceva, să mă comport în vreun fel spre a
le confirma ipotezele? Le înşel aşteptările? Ne pândim reciproc reacţiile, cel mai
mic semn al vreunui gest, o clipire, o intenţie. Este un joc al nervilor şi-mi
propun să le susţin privirile şi să-i înfrunt cu ostentaţie. Hm! Nu mă las
intimidat. Credeţi că voi ceda nervos presupunând că-mi veţi aduce la
cunoştinţă că sufăr de o boală incurabilă? Nu, nu este bine. Îmi pierd controlul
cu asemenea atitudine. Trebuie să fiu ca o pisică ce-şi urmăreşte prada,
nemişcată ca un şarpe ce-şi paralizează victima cu privirea... Reuşesc să mă
golesc de frământări şi să mă uit la ei răbdător... ce-or vedea la mine, totuşi?
Nici nu clipesc. Nu s-au plictisit? Poate i-a transformat cineva în statui. Şi dacă
mă dau jos din pat şi plec în curte? Vor rămâne înţepeniţi? Treaba lor. Eu plec
să văd ce mai este pe aici.
Încerc să mă dau jos din pat şi constat că nu pot. Sunt legat? Nu. Nu simt
aşa ceva, dar o stranie senzaţie mă face să realizez că nu mai am corpul pe
care mi-l ştiu. Nu îndrăznesc să fac efortul de a-mi privi trupul. Totuşi îmi adun
curajul, care mai degrabă mă părăseşte decât se concentrează, şi încerc... sunt
înţepenit. Nu paralizat. E ceva ca şi cum gravitaţia ar fi crescut cu două ordine
de mărime şi nu reuşesc să mă urnesc. Îmi încordez muşchii gâtului şi cu o
sforţare supraomenească mă clintesc deasupra pernei cu câţiva cm pentru o
clipă, atât cât să mă îngrozesc şi să cad la loc, împietrit de spaimă. Cei doi au
rămas în aceeaşi poziţie, scrutându-mi cu un licăr de interes interiorul. Cred că
citesc în mine. Este clar că nu mă pot ascunde. Trupul nu mă ascultă. Iar
pentru ei este transparent. Mă întreb dacă nu cumva energia pe care o
proiectează asupra mea nu mă ţintuieşte la pat.
Problema este însă alta şi mă face să tremur numai gândul la ceea ce am
văzut în secunda aceea de efort. Am suferit o metamorfoză oribilă. Am devenit
un monstru. Arăt ca un balaur sau un zmeu, aşa cum mi i-am imaginat eu în
copilărie. Ce se întâmplă? La ce tratamente sunt supus? Am fost răpit? Când?
De cine? De ce nu-mi amintesc? Ştie cineva unde mă aflu? Cum pot anunţa
cunoscuţii să vină să mă salveze?
– De acum putem nota observaţiile în fişă. A trecut pe nivelul lui de
conştiinţă obişnuită, pe fondul unei imagini proiectate de nivelul imediat
superior. Reacţiile sunt tipice. Se raportează la realitatea exterioară plăsmuită
de mintea sa. Agresivitatea l-a transformat în monstru, iar frica de boli
incurabile şi moarte l-au paralizat. Orgoliul îl determină să ne sfideze,
împiedicându-l să-şi realizeze complexele de inferioritate şi greşelile ce l-au
îmbolnăvit sufleteşte. Pretutindeni vede duşmani cu care vrea să se confrunte
şi competiţie. Cu adevărat ca zmeii din poveşti. Oricine devine adversar, rival,
victimă sau tiran. Mentalul său nu s-a adaptat noului nivel de conştiinţă şi
discrepanţa apare ca o imagine alterată a realităţii. Încă un văl trebuie înlăturat
pentru a-i permite o nouă abordare, mai limpede, a aceleiaşi lumi în care a
trăit. De altfel şi în spitalele lor de psihiatrie fenomenul este acelaşi. Numai că
medicii, în loc să lucreze la armonizarea relaţiei între percepţie şi nivelul de
conştiinţă pe care se situează pacienţii, ca urmare a diferitelor şocuri
emoţionale şi traume psihice la care au fost supuşi, le administrează sedative,
sperând ca somnul să le reducă agresivitatea şi să-i readucă spontan pe
vechile niveluri vibratorii. Lucrează în completă ignoranţă şi necunoştinţă de
cauză pentru că universul mental şi limbajele simbolice ale acestuia le sunt
inaccesibile. Păcat că nu le cercetează. Ar avea multe de aflat de la pacienţii
lor, dar nivelul rigid de înţelegere nu le permite o abordare mai flexibilă a unui
domeniu ce deschide largi perspective cunoaşterii fiinţei umane.
Subconştientul în sine reprezintă o bancă de date uriaşă cu care trebuie să ştii
să operezi.
– Ce vorbesc oamenii aceia despre mine? îi voi nimici dintr-o suflare. Şi se
pomeni scoţând limbi de foc pe care le direcţionă spre cei doi care, în ochii lui,
luau acum aspectul a doi voinici înarmaţi cu arcuri şi săgeţi. Să începem lupta!
Care te încumeţi să mă înfrunţi?
– S-a declanşat criza. Fă-i tu jocul cu întrecerea şi lasă-te omorât, iar eu
voi duce tratativele. Ne adaptăm hologramei lui mentale.
– Măi, balaur fără minte, lasă laudele şi să te văd de ce eşti în stare. Cred
că ne aflăm în împărăţia mea şi vom lupta după regulile pe care eu le stabilesc.
Nu ţi s-a urât de bătaia muşchilor şi armelor? Eu îţi propun lupta neuronilor.
Este foarte constructivă o asemenea întrecere.
“Ah! Am greşit! Trebuia să tac. În linişte puteam rămâne detaşat, cu ceva
eforturi, până înţelegeam ce se întâmplă. Vorbind, m-am implicat şi am intrat
în acest univers din care nu ştiu cum voi scăpa. Acum nu pot pricepe unde mă
aflu. Sunt obligat să joc rolul până la final spre a-i descoperi cheia. Mă va costa
ceva suferinţă.”
– Vezi că are sclipiri de conectare la realitate! îl poţi pierde. Atunci îl voi
recupera eu. Îl urmărim în cele două holograme până îl izgonim în realitate,
scăldat într-o nouă lumină. Continuă!
– Nu forţez. El alege acum holograma adaptată elementului negativ ce a
ieşit la suprafaţă. Fii pregătit. Oricare dintre noi poate intra în scenă.
“Mi-e mintea tulbure. Mi se învârte capul. Adineauri eram în spital şi
acum sunt zmeu luptând cu voinicul acesta? Ce am cu el? Problema este că eu
nu sunt zmeu, ci un tânăr ca şi el. Ce-mi căşună să fac pe războinicul şi la ce-
mi foloseşte? Lupta oarbă, fără motiv, mă va distruge şi nu voi reuşi să desfac
vraja ce m-a prefăcut în zmeu. Trebuie să rămân în viaţă şi să descopăr unde
pot găsi leacul ce mă va transforma din nou în Făt-Frumos. Hai să încerc să fiu
deştept. Este chiar amuzant. Pot să mă joc puţin în povestea asta. Sper să nu
mă încurc prea tare.”
– Măi copile, nu te uita în gura unui balaur bătrân şi demodat. Ştiu eu că
m-ai învinge. Am mai învăţat şi noi câte ceva de când prin tărâmurile noastre
vin tineri şcoliţi şi exemplare din viitor. Ştiu că voi, eroii învingători, aveţi inimă
bună şi minte ascuţită. Fie-ţi milă de mine şi ajută-mă să-mi recapăt vechea
înfăţişare. Pe când dormeam, o vrajă m-a transformat în ceea ce vezi dinainte-
ţi şi nu cunosc nici vrăjitoarea, nici leacul. O soluţie, însă, cu siguranţă că
există.
– Eşti nostim, bătrâne zmeu. N-am mai întâlnit unul ca tine. Probabil că şi
specia ta are spărgători de tipare şi mântuitori, înţelegerea luminează calea
ispăşirii. Spune-mi, ce ai vrea să ştii?
– Degeaba-mi spui tu dacă nu descopăr eu. Tu doar să-mi fii alături. Nu...
Uite cum facem. Adu-mi tu de undeva o oglindă să văd eu ce bube am pe trup
şi ce solzi cornoşi mă împodobesc.
– Pentru un puşti ai părea fioros. Dar eu am mai văzut destui ca tine şi nu
mă sperii. Un zmeu în oglindă, însă, e de antologie. Hohoteşte lumea basmelor.
– Râzi tu, râzi, flăcău bălai, dar şi eu am fost ca tine şi simt eu c-am să
mă lămuresc cum am ajuns astfel. Vezi să nu facem schimb. Vorbele sunt forţe
misterioase pe aici şi nu ştiu cum se face că, dându-le drumul în spaţiu, te
pomeneşti te miri unde, de nu mai ieşi. Hai, dă-mi oglinda!
“Măi, să fie! Eu mi-s aista? Că tare corcit am ajuns. Eu nu am cum să mă
sperii de mine. Nici băietul acesta nu s-o spăriet. Stau aşa şi-mi vine să râd.
Chiar nu mă pot opri. Ce pocitanie caraghioasă!”
– Ei, tataie, râzi mai încet, că se cutremură pământul!
– D'apăi cum să nu mă prăpădesc de râs când văd că m-am păcălit
singur?! Că prost mai sunt. Aici mi-i sufletul şi Dumnezeu, când mi l-a dat mi-a
spus să fac din el un Prinţ al luminii şi eu, nărodul, l-am prefăcut în zmeu. Lasă-
mă să râd că găselniţa asta tare mă înveseleşte... Ştiu eu acum taina, dar nu ţi-
o pot spune. Fiecare o dezleagă când îi vine vremea.
Şi râse, şi râse până ce bucuria îi scutură solzii de pe trup, iar spitalul
dispăru, transformându-se în pacea pe care o aduce vindecarea sufletului.
Privi din nou pe geam şi chipul acela misterios îi apăru într-un nimb de
lumină.
Afară se înnoptase. Ştia că ore întregi fusese în alte lumi. Dar în tot acest
timp el ce făcuse aici?
La microfonul autocarului cineva îşi drese glasul şi luă cuvântul.
– Excursia noastră se apropie de sfârşit. Aş dori ca în numele tuturor să
mulţumesc organizatorului care ne-a condus pe acel traseu plin de surprize,
nemarcat şi necălcat de picior de om, unde ne-am întâlnit cu noi înşine şi am
regăsit pacea şi bucuria de a trăi. Am simţit cu toţii prietenia ce ne leagă şi am
descoperit lumea miraculoasă ce ne înconjoară, cu ochii limpeziţi de tainice
înţelegeri. Am fiinţat pentru câteva ore pe alte niveluri existenţiale ce ne-au
permis să ne cunoaştem mai bine. Ne întoarcem renăscuţi în lumea din care
venim spre a duce mai departe lumina primită. Îl rog să-şi părăsească scaunul
de la fereastră şi să ne spună două vorbe de duh, înainte de a ne despărţi.
“Despre ce vorbeşte fata aceea frumoasă? Nu reuşesc să-mi aduc aminte
ce am făcut toată ziua. Ce se întâmplă? Nu cumva începe alt episod?”
– Ei, eşti solicitat, îi spuse vecinul din stânga. Toată lumea aşteaptă să
vorbeşti.
“Doamne, ce fac? Este o discontinuitate de percepţie în mintea mea.
Ajută-mă, că sunt năuc.”
Se îndreptă spre microfon agale, urmărit de privirile celor ce aşteptau o
continuare a ceva ce îi era străin şi pe care nu şi-l putea aminti presat de o
solicitare exterioară. Cu un zâmbet, luă cuvântul şi se pomeni vorbind.
– Dragi prieteni, călătoria de azi este doar un început. Nu voi spune că se
apropie de sfârşit. Voi evita pe cât se poate formalismele, limitele şi definiţiile
ce stăvilesc zborul înţelegerii şi al cunoaşterii, îmi voi alege cu multă grijă
cuvintele pentru că ele reprezintă vehiculele prin care energiile misterioase
pătrund în acest spaţiu, afectându-ne procesele gândirii şi, prin acestea, însăşi
realitatea pe care o plăsmuiesc.
Sunt conştient că fiecare dintre noi este un releu cosmic ce captează
energia Centrului, convertită prin misterioase transformări înlănţuite, şi care
emite o gamă largă de frecvenţe ce determină cele mai variate efecte. De noi
depinde realitatea în care trăim.
Purtăm în noi şi germenii binelui şi ai răului, şi ai infinitului creator şi ai
limitelor ce îngrădesc speranţa, bucuria şi iubirea. Ne suntem deopotrivă
duşmani şi vindecători, temniceri şi eliberatori, lanţul şi aripa păsării în zbor,
gardieni ai pragurilor spre noi înşine şi îngerii de dincolo de porţi.
Suntem aici şi oriunde mintea investighează şi explorează realitatea,
pretutindeni unde simţurile noastre culeg noi percepţii şi acolo unde sufletul îşi
trimite iubirea, cântecul, poezia, recunoştinţa, pacea, visul de lumină. Trăim
într-o realitate cu mult mai vastă decât ne-am imaginat sau ni s-a spus
vreodată. Existăm pe mai multe planuri în care crâmpeie din fiinţa noastră se
manifestă şi se transformă, conectate la energii conştiente corectoare şi
vindecătoare.
Purtăm în noi comori zăgăzuite de milenii, de euri ce trebuiau demult
supuse de împăratul din noi. Ne-am acceptat o înfrângere iluzorie când victoria
a fost mereu la îndemână. Am încetat să gândim şi astfel am încetat să vedem
şi să auzim. A venit vremea să ne trezim. Ceasul deşteptării a început să sune.
Simt cum o mână sfântă, nevăzută, a potrivit acest orologiu şi aud un blând
glas care ne spune:
– Bună dimineaţa, Omule!
Să-I răspundem Aceluia ce ne-a călăuzit această excursie prin Universul
interior:
– Bună dimineaţa, Doamne! Ce dor ne-a fost de Tine!

MODERN LIFE

Cinematograful era aproape gol. Ora de spectacol nu era una la care să


găseşti amatori de filme pe străzi. Oamenii erau la serviciu sau la cumpărături,
la soare sau acasă. Când Telecablul îţi furnizează continuu filme şi seriale la
domiciliu, marele ecran trebuie să vină cu ceva total ieşit din comun ca să te
îmbie în sală.
Am intrat pentru că doream să vizionez acel fdm, nu pentru a studia
componenţa publicului spectator. În general, arta reflectă mentalitatea epocii
şi, oricâtă ficţiune ar conţine scenariul cinematografic, totdeauna vei găsi în el
elemente preluate din realitatea înconjurătoare şi vei descoperi felul în care
aceasta este percepută de scenarist. După turnare, naraţiunea devine vie cu
ajutorul contribuţiei regizorului, actorilor, a cameramanului şi a celor ce
prelucrează imaginea şi coloana sonoră. Sunt mai multe minţi care proiectează
un fragment veridic de viaţă inspirat din experienţele trăite sau imaginate.
Uneori se răscoleşte trecutul, frunzărind arhive de documente şi cutreierând
locuri istorice, alteori se explorează viitorul, intrând în tunelul timpului sau în
legătură cu entităţi din spaţiul atemporal. Prin urmare, indirect, mulţi alţii îşi
pun amprenta asupra producţiei cinematografice.
Desigur este captivant să privesc fiinţele în plin act creator. Atunci ele
uită de viaţa personală, de propria identitate, şi intră în realitatea plăsmuită,
trăindu-i provocările şi devenind totodată spectatori ai destinelor ce prind viaţă
din jocul în care sunt cu toţi implicaţi.
Galeria de roluri pe care le interpretează un actor ar putea echivala cu
seria mai multor încarnări succesive. El nu poate rămâne neatins de emoţiile
pe care le trăieşte, uneori chiar foarte profund, şi de experienţele inedite pe
care le aduc platourile de filmare încropite în cele mai interesante locuri din
lume. Un destin obişnuit rareori te pune în situaţii atât de diferite precum cele
pe care le traversează un actor cu un palmares bogat. Cu toate acestea, rareori
actorii sunt şi personalităţi deosebite în viaţa cotidiană. Sunt preocupaţi de arta
lor, dar nu văd în ea un mijloc de a se transforma pe ei înşişi. Ii îndrăgeşti ca
personaje, cărora Ic surprind cu naturaleţe subtilităţile ce ţin de psihologie şi
temperament, şi te surprinzi judecându-i că nu au cules câte ceva din tăria
caracterelor pe care le-au întruchipat, înmănunchindu-le într-o personalitate
plină de farmec şi forţă, înţelepciune şi seninătate. Eşti dezamăgit că jocul
scenei, asemeni jocului vieţii, nu i-a marcat cu pecetea strălucitoare a
transfigurării. Arta aceasta te pune într-un contact intim cu viaţa şi te
determină să-i descoperi cheile, tot încercând să descoperi falsul de autentic.
Temele abordate, cu seriozitate sau din spirit comercial, trădează
calitativ şi cantitativ preocupările masei, privită ca un tot nediferenţiat, deci
statistic. Subiectele de excepţie atrag oameni de excepţie. Cele mediatizate,
care saturează piaţa, se vor găsi în topul preferinţelor celor mai puţin
pretenţioşi, gata să înghită orice peliculă ce asigură pentru două ore uitarea de
sine.
Iubirea rămâne ingredientul care dă savoare oricărui scenariu, dar rareori
spectatorii culeg elementele ce ar putea închega lecţiile iubirii. Când la sfârşit
apare genericul, zâmbetele sau lacrimile mai persistă câteva minute, după care
aerul serii şterge impresiile şi comentariile mor, pentru că oamenii vor doar să
se deconecteze de stresul zilnic, nu să prelucreze povestea pe care o echipă
întreagă a creat-o pentru a lansa în lume un mesaj.
Veţi spune că cinefilii şi criticii de artă au această menire. Nu sunt de
acord. Fiecare este dator să participe activ la orice segment de viaţă, cu atât
mai mult la actele creatoare ce devin simboluri cu o mare putere de influenţă
asupra celui deschis să perceapă sâmburele luminos al esenţei. Sunt replici
pline de substanţă, sunt cadre cu o mare putere de expresie, sunt stări ce se
transmit în ciuda distanţei sau a faptului că stăm în faţa unui ecran alb de
proiecţie, sunt informaţii ce transpar din vârtejul acţiunii, sunt zone ale
subconştientului ce se trezesc la vibraţia mesajului.
Intri în sală cu o anumită dispoziţie şi pleci cu alta. In plus, în cele două
ore, ai putut afla o mulţime de lucruri despre tine însuţi, comparându-te cu
protagonistul filmului.
Dacă voi folosi expresia rolul educativ al artei, probabil va suna ca un
raport sec despre importanţa instituţiilor culturale. Aş dori să spun acelaşi lucru
într-o manieră mai vie şi mai relevantă. Folosită ca instrument de lucru în
pedagogie, psihologie, medicină, justiţie, spiritualitate, ştiinţă, ca punct de
plecare în comunicare şi autocunoaştere, în aprofundarea problematicii atât de
complexe pe care o oferă viaţa, ea poate determina transformarea omului. Dar
trebuie privită astfel.
Arta este o invitaţie la o participare activă la miracolul împărtăşirii cu
bucuriile creatoare ale sufletului colectiv în limbaje ce ating fiinţa umană,
înfrumuseţând-o.
Desigur, criteriul de selecţie fiind utilitatea, emoţia, experienţa pe care o
induce, nu orice produs merită înghiţit. Refuzul participării la acele producţii
zgomotoase care deformează realitatea în sens malefic şi cu un îndoielnic simţ
estetic şi moral reprezintă un act de bun-simţ şi un veto acordat propagatorilor
kitschului.
Dar să mă întorc la filmul pe care doream să-l văd.
A trebuit să înghit câteva reclame ale filmelor ce urmau să ruleze în
curând.
Idcea de a fi la curent cu noile producţii cinematografice nu este rea, dar
sonorul dat mult prea tare, zgomotul de fond al unor filme cu un conţinut
ridicat de agresivitate şi imaginile frânte derulate cu viteză nefirească mi-au
creat o stare de disconfort şi iritare. Probabil că asta se doreşte - crearea unei
agitaţii interioare de care scapi cu greu şi atunci numai dacă găseşti o oază de
linişte. Altfel, starea se amplifică în momentul în care strada te întâmpină cu
zgomotul mijloacelor de transport, continuând cu televizorul care nu te lasă să
urmăreşti tihnit emisiunile de interes, dopându-te cu anunţuri obositoare, şi
când copiii vin cu întâmplări de la şcoală ce te fac să te întrebi dacă nu trăieşti
într-un balamuc.
Am rezistat eroic. În sfârşit povestea începe să se deruleze în faţa
noastră, a celor puţini. Este vorba despre viaţa unui cuplu obişnuit, ajuns la
plictiseală după ani de căsătorie şi monotonia unui serviciu în care te minţi pe
tine şi pe cei din jur în virtutea cerinţelor pe care le impune slujba. Minciuna de
acasă şi cea pentru care eşti plătit spre a îmbrăca aparenţa în culori
strălucitoare pentru naivi, sau doar pentru că pretutindeni asta se cere, aşa se
procedează şi aşa ne-am obişnuit, la început te induc în eroare pentru că eşti
tânăr, încă mai speri într-un viitor frumos şi vezi viaţa cu inocenţă. Cu timpul,
maşinăria socială te transformă într-un specimen laş, slugarnic, supus, amorf,
şi devii o marionetă detestabilă pentru cei din jur. Neputinţa de a redeveni tu
însuţi îşi pune amprenta pe tot ce faci. Ai încetat de mult să mai fii om. Nu mai
vezi ce se petrece în jurul tău pentru că de fapt nu realizezi nici ce s-a
întâmplat cu tine. Ceilalţi însă văd şi te judecă aspru deşi nu diferă de tine. Şi ei
au fost deformaţi de modelele din jur pe care le-au copiat şi cărora încă
încearcă să le intre în graţie.
Ruptura dintre soţi, deşi nerecunoscută de nici unul, este vizibilă pentru
orice ochi atent. Sunt două universuri psihice paralele care se întâlnesc la masă
şi în patul care de mult şi-a încetat funcţia de armonizare a două suflete printr-
un act de unire într-o singură fiinţă. Fiecare îşi trăieşte propria dramă, incapabil
să redreseze cursul vieţii cu maturitate. Depersonalizaţi şi iritaţi de o criză fără
nume, visează şi încearcă rezolvarea problemei în afara familiei. Noul creează
pentru scurt timp o stare de satisfacţie, de scoatere din rutină, de falsă fericire.
Este o altă formă de a se autominţi. Şi totuşi, undeva ceva se clatină şi o fisură
lasă loc schimbării primenitoare să pătrundă în viaţă. Demnitatea se manifestă
în momentul în care spui adevărul, accepţi smerit o slujbă modestă, începi să
lucrezi asupra ta - chiar dacă la început acest efort se manifestă mai mult sub
forma exerciţiilor fizice - ţinuta devine dreaptă, cocoaşa dispare, îţi priveşti
soţia cu alţi ochi, îi priveşti cu interes pe cei din jur şi cu înţelegere,
discernământul dă semne de trezire, ochii îţi capătă o nouă strălucire, începi să
ierţi, să zâmbeşti îngăduitor la greşelile celorlalţi şi să respecţi inocenţa. Viaţa
devine frumoasă şi tocmai de aceea urâtul vine s-o curme. Alte cupluri
destrămate la propriu sau la figurat îşi transferă maleficitatea asupra celor ce
le intră în raza de acţiune. Cuplul de succes este şi el afectat de tiparele sociale
în care masca este mai importantă decât omul. În fine, al treilea cuplu devine
monstruos prin tăcerile resemnate ale unei femei traumatizate de prezenţa
unui soţ ce a transformat familia într-o unitate a armatei. Violenţa este greu de
stăpânit şi se răsfrânge asupra vlăstarului ce este opusul trunchiului din care a
luat naştere. Mediul în care a crescut a sensibilizat sufletul avid de frumuseţe şi
l-a adaptat perfect unei lumi a minciunii căreia refuză să-i răspundă cu
violenţă, dar pe care o învinge cu propriile-i arme, tocmai pentru a evada din
ea.
Neatinşi de frumos, tinerii cresc urât şi-şi poartă măştile groteşti de la
vârste fragede, pentru a semăna modelelor din topuri. Se revoltă împotriva
pustiului sufletesc ce-i înconjoară, dar aripile le sunt prea slabe pentru a zbura
spre înălţimi. Moartea nu-i îngrozeşte, ea este soluţia pentru a pune punct unor
existenţe ce nu se justifică prin dragoste, farmec, creativitate, cinste, sau,
pentru o fire pătrunzătoare, devine misterul dincolo de care începe
transcendenţa. Îţi trebuie o mare puritate să vezi pretutindeni frumosul şi acea
prezenţă ce nu se dezvăluie decât în momentele de contemplaţie a celor mai
banale lucruri şi să remarci urâtul în care se transformă orice copie umană.
Nu voi insista asupra multiplelor aspecte ale vieţii pe care le atinge cu
fineţe, fiecare detaliu având adânci semnificaţii. Nimic nu este neglijat.
Radiografia vieţii de familie relevă o multitudine de probleme, de altfel bine
cunoscute, dar ignorate în dialogurile de zi cu zi. Soluţii există, dar puţini sunt
dispuşi să le afle în propriul suflet, căutând vindecarea şi redresarea. De
regulă, fiecare îşi acceptă incurabilitatea şi-şi poartă neputinţa prin lume,
infectând ambientul cu proprii microbi psihici.
Poate că mulţi s-ar regăsi în personajele acestui film.*

* Trimitere la filmul American Beauty.

Nu este nevoie să vă suprapuneţi destinele, ci doar să selectaţi acele


secvenţe în care vă recunoaşteţi şi să vă scuturaţi de omul vechi, lăsând fiinţa
pură ce aţi fost cândva să iasă la lumină. Voi aţi întinat-o cu noroi şi aţi
transformat-o într-un personaj nedemn pe care nici măcar nu aveţi curajul să-l
priviţi. Încercaţi! Merită efortul.

CARTE DE VIZITĂ

Am coborât în grabă scările, mi-am pus bagajele în maşină şi am plecat


într-o lungă călătorie. Eram bucuros să scap, fie şi numai pentru câteva ore, de
atmosfera oraşului plină de praf, hoţi, cerşetori, prostituate, proxeneţi,
traficanţi, criminali şi alte categorii de neoameni despre care am mai vorbit.
Lăsam în urmă mizeria, reclamele, zgomotul, haitele de câini şi disputele
politice stupide. Părăseam oraşul pe care-l protejasem atâta timp de agresiuni
necunoscute publicului şi mă îndreptam spre adevărata mea casă, unde nimeni
nu-mi poate impune cum să fiu, cum să gândesc, ce afirmaţii am dreptul să fac
şi ce să nu spun spre a nu tulbura somnul celor ce nu vor să ştie ce urmează
doar pentru că îi cuprinde panica. Lumea morţilor nu mă interesează. Lucrez
doar cu oameni vii. Am aşteptat suficient timp ca vestea să se răspândească şi
soluţiile propuse să fie luate în consideraţie şi aplicate. Văzând că eforturile
sunt zadarnice şi că semenii preferă să-şi urmeze propriile crezuri, am socotit
drept pierdere de vreme aşteptarea şi am decis să mă ocup de alte lucruri,
lăsând morţii să-şi îngroape morţii.
Şoseaua este liberă şi Soarele binefăcător îmi aduce bucurie în suflet. În
curând voi intra pe un drum mai puţin circulat care mă va conduce printre
păduri şi coline, păşuni şi plaiuri, încântătoare privelişti din Cetatea Naturii,
unde omul încă nu şi-a pus piciorul şi amprenta distrugătoare. Am deschis
geamul şi aerul proaspăt mă înviorează. O stare de bine mă cuprinde şi-mi las
gândurile să zboare liber înspre alte universuri. Fluturi multicolori zboară
printre flori, păsări pe cale de dispariţie aici încă se mai pot auzi printre ramuri,
arborii sunt neatinşi de poluare şi apele-s limpezi. Pare un tărâm uitat de lumea
“civilizată”. Este o încântare să-mi scald privirea în verdele împestriţat de cele
mai diferite forme de viaţă. Mă simt binecuvântat de planetă cu o asemenea
primire. Un astfel de dar îmi face corzile sufletului să vibreze şi mă simt cuprins
de noi elanuri creatoare.
“Opreşte-te, Bătrâne! Nu a venit încă vremea. Nu poţi clădi decât pe un
loc curat şi solid. Mocirla încă nu este asanată şi te zbaţi în van să mai scoţi
vreunul care cu mare desfătare se bălăceşte în ea. Lor le place indiferent ce le
spui Tu despre faptul că oamenii nu au fost făcuţi să se scalde în asemenea
ape şi că peste puţin timp ele nu vor mai exista. Le-ai dat libertatea de a alege
şi a crede în imposibil şi le-ai explicat ce este în mod real posibil. Restul nu mai
depinde de Tine, oricât i-ai iubi. I-ai înzestrat cu creier ca să gândească şi când
au fost în impas, ai luat trup de lut şi i-ai ajutat. Te aşteptai la altceva? Nu crezi
că speranţa ta şi încrederea pe care le-ai acordat-o au fost din nou înşelate?
Sau îţi imaginai că-ţi vor cere sfat şi îndrumare? Of, nu vezi că ei cer bani, nu
viaţă? Nu pe Tine Te vor, ci pe Celălalt. Tu eşti exigent şi ceri efort, Celălalt dă
câte o pomană pe ici pe colo, un împrumut, un ajutor care se lasă cu pagube
însemnate, o mulţime de distracţii şi plăceri şi evoluţie spirituală garantată. Tu
ai adus Iubirea, Pacea, Bucuria, înţelepciunea de care nimeni nu are nevoie cât
timp au Sexul, Războaiele, Chefurile şi Diplomaţia. Tu îi sperii, pe când Celălalt
promite belşug, progres, profit, redresare, democraţie, protecţie şi alte prostii.
Ce-l doare să promită? Este simplu. Arunci vorbe goale care nu te angajează cu
nimic şi-ţi continui afacerile, strângând şurubul, în timp ce mulţimea jubilează
în jurul noilor tale discursuri şi face socoteli privind Ia cioara de pe gard. Ţie ţi
se pare evident jocul lui parşiv, dar lor nu. Până nu se vor lămuri singuri, te vor
contrazice cu aplomb. Crezi că-i sperie sărăcia? Este reforma care va aduce
mult bine naţiunii păcălite cu felicitări. Tu eşti altfel: vezi efectele în cauzele
prezentului. Pentru tine timp nu există - cauză şi efect sunt simultane, legice.
Pentru ei, care au gândirea înceată şi nu leagă cauza de efect, mintea a creat
timpul, adică un cerc care să unească începutul de sfârşit. Ei se găsesc în
interiorul lui şi nu mai ştiu unde este începutul şi sfârşitul. Au devenit prizonierii
timpului. Crezi că se poate purta un dialog între cei dinăuntrul cercului şi cei
din afară? Doar dacă gândeşti ca ei şi trăieşti la noroc, haotic. Când însă ai o
gândire ştiinţifică şi nu-ţi permiţi să sfidezi Legile Universului spre a nu intra în
tot felul de capcane din care nu se iese decât cunoscând formulele cu
exactitate, nu faci asemenea gafe. Ai venit doar să-i înveţi cum să iasă din
timp, nu să intri în cercul lor.”
Este un fel de revoltă care mă cuprinde de câte ori dau piept cu prostia.
Omului deştept îi explici o nouă teorie, îi faci demonstraţii pe hârtie şi practic, îi
ceri să se convingă singur şi ai lămurit problema. Ce faci însă cu cel ce nu
crede, nu verifică, nu vrea nici măcar să audă despre ce este vorba, dar te
contrazice din principiu, considerând că este isteţ când îşi apără convingerile
cu încăpăţânare, doar pentru a nu-şi recunoaşte ignoranţa? Să ai răbdare să
dea cu capul de pragul de sus pentru a-l vedea pe cel de jos?
Frunzişul a format un tunel care ne absoarbe spre inima pădurii.
Fascinantă integrare în lumea vegetală! Pierzi simţul spaţial şi frunzele devin
celule în mintea ta, pe care le străbaţi redus la dimensiunile unei molecule.
Canale şi corpusculi te rătăcesc într-o lume fantastică în care eul tău coboară
treptele nivelurilor de conştiinţă spre punctul zero primordial. Şi drumul invers
tot acolo te duce.
Revin la conştienţa personalităţii mele. Mă apropii de casa mea şi mă
cuprinde dorul de singurătate şi linişte. Mă simt obosit de zarvă şi minciună, de
discuţii sterile şi pretenţii, de laude şi critici, de amabilităţi şi indiscreţii, de
orgolii şi ipocrizie. Vreau să simt viaţa aşa cum am creat-o, cum am dorit să fie,
cum a fost cândva şi va mai fi. Aş dori ca toţi să poată simţi măcar pentru o
clipă ce le propun şi să creadă că nu vând iluzii. Dar este doar dorinţa mea, nu
şi a lor. S-ar lăsa ei uşor convinşi dacă aş rezolva toate problemele omenirii,
dar, aflaţi într-o lume fără încercări, lenea i-ar cufunda din nou în somn şi am
ajunge de unde am plecat. Vigilenţa se cultivă şi tot ce-i dobândit fără efort nu
dăinuie. Într-un fel, efortul este ceea ce-i consacri lui Dumnezeu, căutarea,
truda, credinţa, speranţa, iubirea, iar rodul este al tău, este răspunsul Său la
ostenelile tale. Altfel este doar un negoţ. Viaţa nu-i un negustor. Este un artist
neîntrecut. Tot ce face este perfect, desăvârşit, magnific. Nu-i găseşti cusur. Şi
nu se etalează profanului precum o prostituată. Multe văluri îi acoperă
miraculoasele-i taine de lumină. Prin puritate, inocenţă şi înţelepciune îi
descoperi comorile. Aşa este ea. Se protejează împotriva creaturilor impure.
Îmi dau seama că am ajuns când casa se zăreşte la câţiva metri distanţă.
Până şi în gând tot cu oamenii sunt şi le explic în fel şi chip cum stau lucrurile,
cum au ajuns aici şi ce pot face pentru a se salva. Inutil când nimeni nu caută
soluţii, nimeni nu are întrebări, totul pare clar, singurele nelămuriri fiind de
ordin cantitativ: “cât?” De altfel cum să iasă din schemele lor mentale când nu-
s obişnuiţi să gândească? GATA! Din acest moment mă voi ocupa de viaţa
personală. Mi-am luat concediu. Sună deplasat, nu-i aşa? Să vii în misiune pe
planetă şi să-ţi iei concediu. Politicienii au dreptul anual la concediu. De ce nu
aş avea şi eu în 2000 de ani de când cutreier Terra dreptul la odihnă? Realizez
şi replicile tendenţioşilor la asemenea afirmaţie. Voi trece peste ele şi peste
riposta meritată. Am rupt orice contact cu lumea. Menţin doar contactele cu
Oamenii.
Privesc cu emoţie casa care m-a primit de fiecare dată cu căldură şi mă
îndrept spre uşă cu paşi domoli. Simt emoţia cum mă cuprinde şi amintirile
cum dau năvală în mintea mea. O dulce ameţeală mă învăluie şi mă decid să
intru. Voi lăsa bagajele înăuntru şi voi porni spre izvor într-o plimbare solitară.
Vreau să văd totul cum mai arată, ce s-a mai schimbat şi ce semne a mai lăsat
timpul de la ultima vizită.
Intru şi simt o prezenţă care nu se arată pentru a mă lua prin surprindere.
Mă fac că nu ştiu ce pluteşte în aer şi zăbovesc asupra lucrurilor aduse spre a
le găsi un loc potrivit. Arunc în jur câte o privire să văd cum arată interiorul, dar
nu părăsesc zona pentru a nu da de bănuit că am aflat că nu sunt singur. Îmi
iau o jachetă şi dau să ies când o mână mi se strecoară în a mea şi o voce
cristalină-mi spune: – Pe zeiţa casei nu o saluţi? Ritualul locurilor sacre nu-l mai
respecţi? Zeului Iubirii nu-i aduci ofrande?
N-am mai răspuns, pentru că dragostea, atâta vreme vitregită, şi-a cerut
drepturile şi ne-a strâns într-o lungă îmbrăţişare. Când dorul te mistuie şi-l porţi
în tine ca pe un foc, nu mai pierzi nici o secundă cu vorbe inutile. Sentimentele
se exprimă într-o mulţime de feluri dacă sunt autentice. Când sunt doar stări
emoţionale şi dorinţe, cuvintele umplu un gol ce nu ar trebui să existe. Iubirea
este preaplinul ce se dăruieşte, nu o fântână secată.
– Hai la izvor şi apoi vedem ce-i de făcut pe aici.
Am plecat împreună pe cărarea cunoscută de secole. Liniştea verde mă
îmbăta şi chipul drag de alături mă urca pe culmile fericirii. Aproape că uitasem
că viaţa are şi asemenea clipe, furat de existenţa în mijlocul unui oraş
dezumanizam.
Pădurea era la rându-i o fiinţă care mă întâmpina cu trunchiuri albe şi
foşnete aducătoare de pace. Cât de mult îmi lipsise! O simţeam cu fiecare
respiraţie, o îmbrăţişam cu fiecare privire şi-mi lăsam degetele să atingă în
trecere ramurile şi frunzele. Am şerpuit printre mesteceni, salutând ciupercile,
florile, păsările şi insectele ce populau împărăţia noastră.
Pietrele albe îmi readuseră în minte anii aceia, ai începutului, dar şi multe
alte întâmplări care au rămas necunoscute istoriei. Ne-am aşezat lângă izvorul
poveştilor noastre de dor şi ne-am unit mâinile în apa sfântă. Era legământul
căsătoriei noastre eterne, reînnoit cu fiecare misiune în care îmbrăcam alte
personalităţi şi alte destine. Era acolo un loc fermecat în care pământul, apa,
aerul şi focul, reunite de al cincilea element, iubirea, creau un centru de putere
şi lumină neasemuit. Trebuia doar să-l activăm pentru a da drumul în lume
vibraţiilor cod ale Noii Ere. Noi eram purtătorii lor neştiuţi şi necrezuţi şi poate
chiar această suspiciune umană fusese însăşi protectoarea potirelor ce
aduceau nepreţuita comoară.
Ne-am privit îndelung şi sufletele noastre s-au regăsit după o nesfârşită şi
chinuitoare aşteptare. Eram din nou o singură fiinţă vremelnic separată în două
trupuri. Ne simţeam întregiţi şi împliniţi, după ce ani întregi ne izolasem,
jertfind ce aveam mai drag. Eram din nou împreună şi bucuria noastră urca la
cer şi se întorcea transformată în ploaie de lumină. Eram noi înşine un univers
infinit în care puteau intra toţi însetaţii de Adevăr. Eram de nedefinit şi
necuprins în strâmte cuvinte ce limitează nelimitatul. Eram vizibili ca oameni,
dar dincolo de înfăţişare se întindea o altă Realitate. Lumea nu-i decât o
oglindă în care greu înveţi să înţelegi ce vezi cu ochii fizici. Ea îţi serveşte să-ţi
antrenezi ochiul minţii spre a vedea Adevărul.
Căldura Soarelui ne dezmierda şi glasul apei cristaline susura poveştile
pământului şi cerului. Ieşeam din nou din timp, urcând scara veşniciei. Clipa şi
eternitatea se confundau. Durerile se diluau şi tărâmul esenţelor ne îmbia cu
parfumuri spirituale. Iubirea ne aştepta să-i redeschidem Poarta şi noi înşine
redeveneam IUBIRE. Pacea se aşternea încet în sufletul nostru ce-şi vindeca
rana despărţirii. Cumplită suferinţă neîncercată încă de suflet omenesc!
Scâncetele lor de dor sunt mofturi pe lângă intensitatea pe care o ia durerea
dragostei frânte spre a se dărui precum pâinea caldă scoasă din vatra
Creatorului.
Iubeam şi eram iubit. Puţini cunosc această fericire şi puţini se încumetă
să abordeze încercările la sfârşitul cărora primeşti marele Dar Divin. Pretind
înainte de a învăţa să dăruiască. A dărui presupune a avea ce să oferi şi a
stăpâni arta de a şti cum s-o faci. Cu cercei şi mărgele vei cuceri amatoare de
suveniruri, nu fiinţe vii. Cu rufele curate şi o masă apetisantă poţi servi clienţii
unui hotel. Dragostea cere alte ofrande. Este vorba de frumuseţea interioară
care se desăvârşeşte cu multă trudă. Ca să descoperi în tine acea frumuseţe,
trebuie să doreşti s-o scoţi la lumină, vindecându-te de bolile pe care le porţi şi
eliberându-te de povara păcatelor pe care le duci dintr-o existenţă în alta.
Trebuie să accepţi conştient, răbdător şi smerit îndelungul proces al primenirii
ce te poartă prin umilinţe şi dureri, penitenţe şi botezuri subtile. Cine crezi că
este dispus ca, dornic de o mirifică iubire, să se trezească cu o nouă cruce de
dus şi o împotmolire în noroiul patimilor tale?! Fiecare aşteaptă de la celălalt
strălucirea, bucuria, pacea, dulceaţa, tandreţea, gingăşia şi înţelepciunea, nu
observaţii acide, apatie, indiferenţă, agresivitate, jigniri şi pretenţii. Nu este
greu de înţeles acest lucru şi la începutul oricărei căsătorii pare limpede
această dorinţă şi speranţă. Totuşi, undeva, în timp. toate visele dispar,
înghiţite de problemele reale sau false ce se nasc din ciocnirea imperfecţiunilor
a două fiinţe imature, cu caractere slabe, care-şi solicită drepturile, uitând de
legămintele şi promisiunile făcute iniţial. Încălcându-şi jurământul, cum speră
să culeagă trandafirii iubirii dintr-o grădină pustie în care au crescut buruieni?
Poţi schimba parteneri şi partenere, în cele din urmă vei constata că nici
unul(a) nu-ţi va fi pe plac, oricând vei găsi cusururi celuilalt, nerealizând că şi
tu porţi în tine defecte pe care nu te-ai străduit să le corectezi şi care sunt la fel
de greu de suportat de către cel(cea) pe care l-ai ales să împărtăşiţi aceeaşi
soartă. Te vei plânge că eşti neînţeles. Desigur, cine crezi că este dispus să
înţeleagă în Creaţie lenea ta, stagnarea, înţepenirea într-o formă umană
caraghioasă, anacronică, penibilă, incultă, înfumurată, plictisitoare, zi de zi
aceeaşi? Fiecare caută eroi bogaţi, frumoşi, deştepţi, curajoşi, plini de iniţiativă.
Cu văicăreli şi speranţe nu atragi decât alţi neputincioşi. Dar pentru ce te-ar
culege de pe drumuri o asemenea făptură? Doar mila ar putea determina-o să
se sacrifice pentru a te trezi la viaţă. Dar merită efortul când vede în tine
aviditatea de a lua şi zgârcenia când vine vremea de a da?
Trebuia să las în urmă lecţiile pe care nu avusesem cui să le predau. Era
prea târziu pentru ele acum. Concediul mult amânat, căruia îi simţisem atât de
acut nevoia, mă răpise din lumea cenuşie şi pietrificată, aducându-mă pe alte
meleaguri în care lumile înalte coboară printre noi spre a ne dărui nectarul lor
şi a se delecta cu gândurile şi sentimentele noastre. Aici schimburile au loc pe
verticală, orizontala fiind în profundă armonie. Cerul pare mai aproape şi
emoţiile noastre se împletesc, zămislind noi frumuseţi şi stări de extaz. Acest
tărâm de vis, planeta iubirii noastre eterne, este o zonă invizibilă ochiului fizic.
Devine vizibilă doar celor puri, celor ce respectă Legile Iubirii. Pentru aceştia,
Universul capătă alte atribute şi saltul spre câmpuri de înaltă frecvenţă se
concretizează în perceperea unei alte Realităţi, nebănuite, neintuite şi imposibil
de tradus în limbajele utilizate în acest spaţiu. O nouă Poartă deschide o nouă
perspectivă spre sublimul Creaţiei şi tot ce ai experimentat în eonii
permanenţei tale se restructurează într-o nouă concepţie, formulă, stare,
înţelegere, lumină. Unitatea contrariilor îşi dezvăluie sensurile adânci pe care
viaţa le ascunde în Jocul polarităţilor.
Am rămas multă vreme lângă izvor, contemplându-i limpezimea. Poate
că au fost ore sau chiar ani în tărâmul fără timp şi fără bătrâneţe. Clepsidrele şi
ceasurile lumii scindate de conflicte interioare şi exterioare erau inutile în
Regatul armoniei. Nu făceam calcule, trăind după ritmuri proprii, acordate cu
cele cosmice. Odihna şi relaxarea odrăsleau noi forţe şi energii ce intrau subtil
în câmpurile planetare spre o nouă formă de cristalizare. Începea marea
renaştere. Metamorfoza planetară avea să se concretizeze într-o nouă viaţă şi o
nouă haină.
Am plecat apoi spre creste. Munţii întotdeauna nc-au fost părinţi
ocrotitori şi nc-au dăruit bogăţiile lor. Şi noi aveam daruri pentru spiritele ce
vegheau aceste sfinte locuri. A trăi în armonie cu tot ce te înconjoară şi te
susţine presupune a fi la rându-ţi protector şi plin de atenţie faţă de mediul în
care sălăşluiesc atâtea fiinţe văzute şi nevăzute. Dar pentru aceasta trebuie să
cunoşti Legile ce guvernează regnuri, câmpuri şi tărâmuri şi să te fereşti a le
încălca.
Ne aflam pe acoperişul lumii sau pe tronul din palatul regal ori eram chiar
Axul lumii. Un loc pe care nimeni nu-l poate dobândi, oricâte stratageme
viclene ar fi utilizat, indiferent la ce puteri războinice ar fi recurs şi câte duhuri
vrăjite ar fi invocat. Aici nu se ajunge prin concurs, cu examene măsluite, nici
prin vot şi nici prin dovezi de înrudire sanguină cu vreo stirpe regală. Evoluţia
spirituală certifică rangul nobiliar în Ierarhia Luminii şi puterile interioare, nu
decretele, coroanele metalice, sceptrul încrustat cu pietre preţioase sau
pioşenia afişată.
De fapt este o stare greu de atins, o stare de incandescenţă creatoare,
de netulburată pace, de echilibru şi potenţialitate, de cunoaştere şi control al
tuturor energiilor ce inundă planeta în valuri cu coordonate riguroase, înscrise
în registrele galactice.
Suntem un punct, suntem Centrul, suntem Izvorul Vieţii ce nu poate fi
stăvilit de nici o forţă umană. Apa vie va uda ţărmurile şterse de apele morţii şi
Focul Iubirii va însufleţi cenuşa pe care au lăsat-o în urmă focurile morţii.
Eliberată de întuneric, Terra va intra într-o etapă evolutivă fără
precedent, care îi va permite integrarea oficială în Confederaţia galactică prin
reprezentanţii ei ce sunt pregătiţi de multă vreme pentru acest scop. Haosul
acestui sfârşit de civilizaţie nu poate avansa personalităţi apte să-şi asume
asemenea responsabilităţi. Este lesne de înţeles că în contact cu entităţi cu un
înalt nivel de dezvoltare nu pot veni cele mai rigide şi retrograde exemplare
umane a căror carte de vizită este un număr cu multe zerouri. Dialogul ar fi
imposibil. Tratativele se desfăşoară în alţi termeni la astfel de întruniri şi
pornesc de la o altă bază evolutivă.
Coborâm pe un drum ocolit spre căsuţa noastră şi savurez cu fiecare pas
bucuria de a fi. Suntem din nou împreună şi concediul nostru va deveni o
perioadă fecundă, căci neastâmpărul mă încearcă din nou şi gândul plăsmuitor
nu-mi dă pace. Deşi am muncit enorm într-un fel ce nu poate fi explicat în
cuvinte, mi-a lipsit acea ardere a născocitorului şi pasiunea zămislitorului de
viaţă din lumină. Am asistat la creaţia altora tăcut, îngândurat şi potrivnic
infernului ce căscase răni în trupul planetei, respectându-le regulile pe care mi
le-au impus. M-am supus dorinţei lor şi i-am lăsat să-şi sărbătorească triumful.
M-am retras şi voi trasa începutul în clipa când pentru ei gongul va anunţa
Sfârşitul.
Atunci VOI FI LUMINĂ PE CER.

PEPITA

– În orice loc vei găsi oameni buni şi oameni răi. Tu să te fereşti de cei răi
şi să te aduni cu cei buni. Şi mai cu seamă nu te grăbi să promiţi. Cântăreşte
îndelung orice decizie şi fii chibzuit. Oricât de greu ţi-ar fi, rămâi curat, cinstit şi
drept, că nu te-alegi cu nimic de pe urma minciunii şi a hoţiei. Socoteşte
greşelile tale şi nu-i judeca pe alţii, dar învaţă din orice păţanie tâlcul, că
Dumnezeu mereu îţi scoate în cale câte o cimilitură. Preţuieşte prietenia şi nu
înşela încrederea oamenilor. Fii darnic şi din ce vei da tot vei mai avea. Fii
scump la vorbă, că amăgitoare-s cuvintele şi au multe înţelesuri pe care
oamenii le prind după cum vor sau cum îi duce capul. Nu te grăbi, căci vei
rătăci sau vei strica munca de-o zi. Nu te lăuda că vei rămâne doar cu lauda.
Când te apuci de un lucru, du-l la bun sfârşit; nu lăsa treaba neterminată.
Poartă-te cu respect şi vei fi respectat. Nu transforma noaptea în zi şi ziua în
noapte, că toate-s cu rost în lume. Să nu te prindă apusul soarelui certat cu
cineva. Iartă ca şi Dumnezeu să-ţi ierte greşelile. Caută atent în cuget să vezi
când ai greşit şi îndreaptă-ţi greşeala. Nu fugi niciodată, că de ce te temi de aia
nu scapi. Pune-ţi miere în glas, că vorba dulce mult aduce. Nu-ţi îneca amarul
bându-ţi minţile, ci vezi mai bine de unde ţi se trage. Învaţă să iubeşti, că
iubirea-i leac şi bogăţie. Nu te teme de nimic - c-o moarte toţi suntem datori;
teme-te doar să nu-L superi pe Dumnezeu. Ţara nu este de vânzare; cum ai
primit-o, aşa s-o laşi urmaşilor. Câtu-i soarele pe cer n-ai voie să stai degeaba.
Ajută de câte ori poţi şi mari bogăţii vei aduna în Ceruri. Nu glumi cu dragostea
că mult ai să suferi. Când nu ştii ce să faci, întreabă-ţi inima, dar mai întâi
înalţă o rugăciune. Nu te îngrijora pentru ziua de mâine.
Aşa-i vorbea bătrânul nepotului, ştiind că mai are puţine zile pe lumea
asta. Şi feciorul nu pricepea el totul, dar luase tocul şi scrisese tot ce-i zisese
bunicul, ca să-şi amintească atunci când va fi nevoie. Ştia că avere n-avea ce
să-i lase, dar îi promisese că are să-i spună nişte lucruri ce-i vor fi tare de
trebuinţă în viaţă. Aceasta era comoara pe care i-o lăsa moştenire cu limbă de
moarte, cu rugămintea de a o spori şi a o transmite urmaşilor, că numai aşa va
să crească neamul în înţelepciune.
Trecură anii şi flăcăul de altă dată ajunsese acum învăţător în sat. Îi
plăcuse cartea şi dragi îi erau şi copiii. Cum familie nu avea, îşi rostuia treburile
gospodăreşti şi în rest tot în preajma celor mici îl vedeai. E drept că vremurile
se schimbaseră şi tot mai puţini copii avea satul, dar asta nu-l împiedica să-şi
desfăşoare activitatea cu aceeaşi seriozitate şi pasiune. Era bun prieten cu toţi,
că doar erau ca o familie, şi-i plăcea să umble printre oameni, împărtăşindu-şi
învăţătura. Ştia el că nu ce-ţi cere statul are folosinţă, ci acele cunoştinţe de
care te loveşti la tot pasul, pe câmp, la serviciu, acasă şi în relaţiile pe care le
stabileşti cu semenii şi cu natura. Poţi fi tobă de carte şi să mori de foame, de
frig sau să fii respins de comunitate pentru relele-ţi deprinderi.
Se simţea ca un dirijor în locul acela plin de salcâmi şi păduri de stejari,
cu câmpuri şi fântâni, cu dealuri şi lacul cel întins. Ştia că reprezenta pentru
săteni mai mult decât un primar, un preot şi un medic la un loc. Era conştient
de cheile de aur pe care bunicul i le înmânase când părăsise această lume şi le
verificase cu râvnă pe fiecare, deschizând poarta inimii multor suflete.
Cercetase atent acele puţine legi, căutase şi altele prin scripturi şi cu ce mai
descoperise pe cont propriu avea o comoară pe care mulţi nici n-ar fi putut-o
preţui, pentru că nu se prea pricepeau să vadă bogăţia pe care o lăsase
Dumnezeu oamenilor de câte ori mai trimisese câte un mesager în lume. Le
analizase şi le întorsese pe toate feţele, cântărind atent vieţile tuturor celor pe
care-i cunoscuse de-a lungul timpului, înîelegându-le importanţa, veghea la
respectarea lor şi nu lăsa ca armonia satului să fie tulburată de vreo atitudine
nepotrivită. Când apăreau probleme, nu-l prindeau nopţile pe acasă căci nu se
lăsa până nu le rezolva, iar când era nevoie de forţă de muncă, mobiliza obştea
şi era primul care punea umărul pentru ca toate să fie făcute fără întârziere.
Ştia însă că cel mai dificil este să descâlceşti Căile Domnului. Sufletul îi
părea o floare tare gingaşă şi sensibilă şi, cum uitai de ea, cum o năpădeau
buruienile, ciupercile, insectele şi omizile. De acolo pornesc toate bolile -
constatase el, observând cu luare aminte slăbiciunile omeneşti. Nu se
mulţumea însă doar cu atât. Ca un medic veritabil, începuse să se preocupe de
preîntâmpinarea bolilor, evitând în acelaşi timp agravarea celor ce dădeau deja
primele semne de avertizare. Era vigilent şi devenise un fel de paznic al locului
ce se sfinţea prin curăţenia sufletească şi credinţa sătenilor.
Şi mai avea un dar omul acesta: era mereu vesel şi plin de forţă. Te şi
minunai de unde atâta putere, cum de le ştie pe toate şi mai poate să spună şi
glume. Oboseala nu făcea parte din făptura sa. Optimismul său era
contaminant şi de aceea mai mereu era invitat pe câte undeva la masă, că tare
caldă-i era tovărăşia şi tare înţeleaptă sfătoşenia.
Într-o bună zi, la poarta sa bătu o femeie străină. O privi, ieşindu-i în
întâmpinare, şi o invită în grădina-i înmiresmată. Îi simţea tulburarea din voce
şi din mersul nesigur şi încercă să amâne deschiderea discuţiei ce se anunţa,
creând o atmosferă plăcută.
– Orice pricină te-ar fi adus la mine, fă-mi bucuria de a lua masa
împreună. Tocmai am scos pâinea din vatră şi am pregătit ceva cu totul
deosebit. Ai să vezi că-ţi va plăcea. Cu stomacul gol, lucrurile se văd altfel, mai
cernite. Te consider musafirul meu, aşa încât odihneşte-ţi gândurile şi
împrospătează-ţi sufletul în tovărăşia florilor mele. Sunt foarte sensibile şi s-ar
simţi ofensate dacă cineva nu le-ar admira frumuseţea. Te vor binecuvânta cu
parfumul lor.
Puţin mai destinsă, femeia-l privi cu-n început de zâmbet. Se mişca uşor
şi cu multă îndemânare. “Parcă-i un vrăjitor în castelul fermecat. Ai zice că se
joacă, dar în spatele bunei rânduieli trebuie că se ascunde multă muncă. Cred
că-i un om tare harnic şi cumsecade.”
Câinele veni s-o miroasă, i se gudură puţin pe la picioare şi plecă spre ale
sale, liniştit în urma inspecţiei.
Mâncarea era cu adevărat gustoasă şi chiar nu reuşi să recunoască toate
mirodeniile ce o aromau într-un mod atât de plăcut. Probabil că încântarea i se
citea pe chip, pentru că învăţătorul deschise vorba, parcă ghicindu-i gândul.
– Arta de a da savoare bucatelor se învaţă cu inima. Dumnezeu ne-a dat
tot ce ne trebuie ca să fim fericiţi. Dacă vrei să afli cum se face un lucru sau
altul, trebuie să cauţi în marea-I grădină, pentru că sigur vei afla. Nu există
întrebare fără răspuns. Desigur este greu să te descurci la început, dar ghidul
este mereu cu tine. Este IUBIREA. Când iubeşti oamenii, ştii cum să-i ajuţi; când
iubeşti florile, le descoperi tainele şi-ţi vor fi recunoscătoare pentru grija ta;
când îl iubeşti pe Dumnezeu, îl cauţi şi-L găseşti atât de aproape; când iubeşti
pământul, nu-l laşi să se usuce; când te iubeşti pe tine însuţi, te osteneşti să-ţi
dăruieşti lucruri de soi; de fapt aici e şi un paradox - uitându-ţi de tine şi trăind
pentru cei din jur, toate se întorc asupră-ţi şi primeşti mai mult decât ţi-ai fi
dorit sau ai sperat vreodată.
Deşi prietenii spun că eu cunosc o mulţime de taine, mă consider omul
fără secrete: tot ce ştiu spun şi la alţii. Cunoaşterea trebuie să circule, nu bârfa.
Bunicul meu mi-a lăsat o moştenire pe care trebuia s-o sporesc. Consider
natural sâ-i cinstesc memoria şi să-mi împlinesc făgăduinţa pe care mi-a cerut
s-o fac înainte de a ne despărţi. Orice promisiune făcută are un martor:
Dumnezeu. Şi chiar dacă bunicul nu este aici. Dumnezeu este pretutindeni şi
vede tot. Ştie El de ce a pus în gura bătrânului asemenea vorbe care mi-au
marcat destinul. Neavând părinţi, această moştenire înscrisă pe o foaie de
hârtie a fost călăuza mea în viaţă. E ca parabola aceea cu talantul şi slujbaşul
cel credincios. Eu am crezut în aurul pe care l-am primit sub forma acesiei
pepite şi sunt recunoscător pentru darul cu care am fost binecuvântat.
Ştii cum vine asta? Ai făcui vreodată cozonaci? Dacă nu pui drojdie, nu
cresc. Celulele de drojdie sunt celule vii, deci, dacă nu faci ca aluatul,
scripturile, poveţele să prindă viaţă, cozonacul nu creşte, nu sporeşte şi nu este
gustos.
Aşa fac cu elevii mei de toate vârstele, le explic până mă asigur că au
înţeles şi pe urmă aplic cot la cot cu ei ca să se convingă.
Dar pe tine ce vânt sau ce rază de soare te aduce pe la mine, de ţi-s ochii
în lacrimi? Eu am să strâng masa cât timp îţi clăteşti ochii cu apă din fântână şi
te invit la o cafea.
Se simţea bine în preajma acestui om a cărui vorbă era plină de blândeţe
şi căldură. Dar îi era şi tare greu să-i spună cum ajunsese la el. Venea de
departe, că zvonurile circulă şi auzise că pe aici s-ar găsi un om cu har ce
dezleagă limbile şi deschide cartea vieţii de-ţi arată tot ce ai nevoie să ştii.
Crezuse că e preot sau vreun vizionar şi pornise la drum să afle răspuns pentru
oful său. Aici însă găsise o altă versiune, cum că lucrurile nu stau chiar aşa, că
de fapt era vorba despre un învăţător iubit de tot satul, harnic şi inimos. Se
îndoise c-ar putea găsi aici ce căuta, dar nu avea ce pierde dacă încerca, după
ce bătuse atâta drum ca să-l afle. Acum realiza că, indiferent ce sfat i-ar fi dat,
avea mai multă încredere în omul acesta decât în vreun sfânt ce i-ar fi vorbit
de farmece ce i s-au făcut, blesteme şi alte prostii.
– Am ajuns aici pentru că mi s-a vorbit de dumneavoastră. Ştiţi cum vi se
spune? “Omul care le ştie pe toate.”
– E o glumă şi ca atare nu se cuvine s-o iei în serios. Numai Bunul
Dumnezeu le ştie pe toate. Oamenii clevetesc, c-aşa li-i firea. Viaţa ţi-i dată ca
să înveţi cât mai multe până ţi se termină călătoria. Dar unii au uitat de rostul
lor pe Pământ şi dau numai de buclucuri care ar trebui să le amintească de ce
se află aici. Atunci încep să se plângă şi se afundă şi mai tare într-o iroseală de
vreme jalnică. Când dau de unul harnic, se uită la el ca la o minune şi ori îl
pizmuiesc, ori îl ridică în slăvi. Zvonurile sunt ca jocul cu telefonul fără fir.
(Acum s-a inventat şi acesta şi e tare eficient, dar prea multă vorbă aduce
sărăcie.) Este bine să le verifici, de unde au pornit şi cine le-a propagat. Cu
lansare de zvonuri, cred că ştii, se verifică reacţia maselor înaintea declanşării
anumitor evenimente-experiment. În fine, astea nu au nici o legătură cu mine.
Dar stai uneori şi te minunezi ce auzi în urma ta...
– Este greu să încep. Pe urmă ştiu că totul va curge de la sine... Eu sunt
bolnavă de mulţi ani. Doctorii mi-au pus mai multe diagnostice şi mi-au prescris
o serie de tratamente, fără nici un rezultat. Am fost internată şi la psihiatrie,
dar eu ştiu că nu-s nebună. Sunt extrem de lucidă, ştiu tot ce se întâmplă cu
mine şi cu cei din jur, îmi este limpede şi ce simt eu şi cum mă văd ei când le
spun adevărul. Spuneam... Acum nu le mai spun pentru că nu mă cred. Ce mă
deranjează este că nu am putere. Aş vrea să muncesc şi nu pot. Îmi scapă
lucrurile din mâini, îmi simt picioarele amorţite şi nu pot face eforturi. Sunt eu
71 şi parcă nu-s. O parte veghează şi cea activă nu se poate exprima pentru că
este prinsă ca într-o cuşcă sau ca după un perete de sticlă. Realizez că,
reunificată, aş distinge totul cu o altă acuitate şi mi-aş reface forţele. Sunt
dispusă să fac orice, numai să scap din această închisoare vie care se hrăneşte
cu puterea mea. Este greu să trăiesc astfel. Devin o povară pentru cei din jur.
– Aş începe cu câteva întrebări. Nu sunt medic să pun diagnostic după
simptome. De altfel, faptul că boala a fost recunoscută şi caracterizată ca
incurabilă nu a schimbat cu nimic evoluţia ei sau psihicul tău, decât în a-ţi
furniza un nou prilej de teamă. Spune-mi, ce fel de viaţă ai dus până când au
apărut primele semne şi cum au trăit părinţii tăi?
– Am fost un copil obişnuit şi nu m-am remarcat prin ceva anume. Totuşi,
nu am avut o viaţă de familie aşa cum mi-aş fi dorit. Mama m-a făcut într-o
conjunctură care îmi este neclară; ea nu a apucat să se căsătorească cu tatăl
meu. Cred că au fost împreună doar câteva luni după care am înţeles că tata ar
mai fi făcut un copil cu o altă femeie. Am impresia că mama nu a cunoscut
niciodată cu adevărat dragostea şi asta a pietrificat-o. Nici pe mine nu m-a
iubit. Cred că vedea în mine o greşeală a tinereţii pentru care a trebuit să tragă
tot restul vieţii. Bunicii m-au iubit. Dar nici între ei şi mama lucrurile nu au mers
prea bine. Apoi ei au murit şi m-am văzut rămânând cu mama ca două străine,
două femei între care comunicare nu există. Ea a fost femeia bărbat, în schimb
eu sunt slabă. Înţeleg multe şi aş dori să fiu utilă, dar nu am putere şi asta mă
înnebuneşte. Sunt dependentă de ea la o vârstă la care ar fi trebuit să am
familia mea şi un serviciu. Nu este uşor să trăim dintr-o pensie şi sentimentul
că sunt o povară este greu de suportat. Cui îi pasă de mine şi cum pot fi
ajutată? Am fost în multe locuri şi nimeni n-a ştiut să-mi dea un sfat. Ştiu că
prezenţa mea o irită şi m-aş separa de ea, dar nu văd cum şi din ce să trăiesc.
Nici nu pot ieşi din casă. Rare sunt zilele când mă încumet. Par normală şi asta
îi induce pe mulţi în eroare, de parcă m-aş preface. Nu ştiu să spun cu
exactitate când a început totul. Cred că şocul a fost când m-au împiedicat să
urmez profilul pe care l-am dorit. Atunci s-a întâmplat ceva... Nici eu nu cred că
ştiu să iubesc. Nu o pot iubi pe mama, oricât m-aş strădui. Între noi este un zid.
Altcineva nu are cine să mă iubească. Mi-aş dori prietene dar cine să mă caute?
Fiecare le are pe ale sale. Cât priveşte sfaturile lor, nu mi se potrivesc.
Vedeţi? Este complicat... Chiar dacă nu mă puteţi ajuta, mi-a prins bine
să-mi descarc sufletul.
Învăţătorul o ascultase cu atenţie şi rămase tăcut o vreme Viata îi aducea
cazuri tot mai complexe de rezolvat şi nu întotdeauna se simţea la înălţimea
situaţiei. Se tot întreba ce aştepta Dumnezeu de la el cand nu se simţea
pregătit să dezlege asemenea enigme.
“Omenirea absolveşte un ciclu evolutiv cu lecţiile nefăcute. Dacă destinul
a rămas pentru noi un mister şi în mii de ani am creat noi maladii fără leac în
loc să eradicăm boala şi bătrâneţea şi să învingem moartea, înseamnă că este
grav. Cât timp a mai rămas să ne ocupăm de cele mai importante aspecte ale
vieţii, care ne afectează atât de profund existenţa? Pierdem vremea cu prostii
în loc să ne adunăm şi sa gândim pană dăm de capăt fiecărei probleme care ne
atinge direct sau indirect. Te poţi bucura de lumina Soarelui când un confrate
sta ţintuit la pat? îţi tihneşte hrana când unii scormonesc prin gunoaie? Poţi
dormi liniştit când atâţia zac în canale? Ce valoare are câştigul tău când alţii nu
pot să muncească? Şi dacă societatea nu are răspunsuri, statul ce reprezintă?
în numele cui impune legi ce nu slujesc viaţa şi creează tragedii în familii? Iar
dacă este un instrument, la ce foloseşte?”
Începu să se roage, chinuit de neputinţa de a face ceva concret pentru
această femeie.
“Doamne, Tu eşti Cel care are toate răspunsurile. Eu sunt doar slujitorul
Tău. Dar cum să Te slujesc dacă Nu-ţi cunosc Voia? Legile Tale uneori par mai
simplu de înţeles, alteori mi-e greu să desluşesc cum se îmbină firele karmei cu
programele moştenite ereditar ca surplusuri la crucea individuală, cu efectele
semănăturilor mai vechi sau mai noi, cu karma neamului şi misiunea pe care o
are un om spre a servi lecţiilor celor din jur. De unde să aflu toate astea? Cu
cine să 73mă sfătuiesc în afară de Tine? Am mai citit eu câte ceva despre astfel
de lucruri, dar îţi mărturisesc că mă depăşesc. Fiecare are nevoie de sfaturi
exacte, adecvate bolii sau situaţiei concrete pe care o traversează. Pe de altă
parte, nici nu poţi să spui: “de mâine îţi iubeşti mama, faci trei rugăciuni din
trei în trei ore, îţi ierţi tatăl, mănânci bine, faci un curs de calificare şi problema
se rezolvă.” Genul de vindecare sufletească de care au oamenii nevoie le
solicită o participare vie, spirituală, creatoare, nu mecanică. Este poate chiar
tema destinului lor. Tu nu le ceri tuturor să treacă prin aceleaşi experienţe
simultan. Sincronizarea este parţială şi ţine de componenţa destinului colectiv.
Dar variabilitatea este conferită de mulţi alţi factori. O vindecare spectaculoasă
urmată de intrarea în normalitate nici nu ar rezolva mare lucru. Femeia ar fi
fericită, dar cheia este în altă pane. Să fie ea legată de mama ei printr-o relaţie
inversă din viaţa anterioară? Poate că nu este o chestiune atât de veche. Dacă
mama ei nu se schimbă, fiica va rămâne agăţată de ea ca un reproş viu al
felului cum a crescut-o. Dacă la vârsta când corpul astral se modelează cu
multă afecţiune şi gingăşie copila a fost privită ca o povară, soarta i-a fost
pecetluită şi proiecţia mentală s-a împlinit. Absenţa tatălui, a elementului Yang
a dezechilibrat aspectul voinţei, forţei, dinamismului şi acest fapt s-a exprimat
prin slăbiciune, lipsă de energie şi o sensibilitate exacerbată care a determinat
declanşarea unor fenomene secundare. Oricât de muncitoare ar fi fost mama
ei, a manifestat o pasivitate inadmisibilă faţă de problemele propriului suflet. S-
a adâncit în activitate, preferând să uite că este femeie şi că multe alte calităţi
trebuiau perfecţionate. Pasivitatea a luat o formă concretă în cazul fiicei care
nu poate exercita nici un fel de efort fizic, deşi manifestă multă înţelegere faţă
de problemele sufletului. Ele sunt acum complementare. Fiica a devenit opusul
mamei, pentru ca aceasta din urmă să-şi vadă negativul. Confruntarea
negativului cu pozitivul neutralizează problema care a creat necesitatea
radiografiei.
Respingerea psihologică şi afectivă a copilului a devenit realitate în
generaţia următoare. Femeia nu poate avea copii oricât de mult şi-i doreşte,
fiind împiedicată de un program moştenit, greu de transformat. Prezenţa ei
constituie un reproş mut, o oglindă în care mama să se privească până va
înţelege şi, conştientizând, să acţioneze in sensul unei acceptări a situaţiei şi a
unei împăcări profunde' determinate de un sincer regret. Refuzând să-şi
îndeplinească menirea la tinereţe, plăteşte restanţele la bătrâneţe, fund
nevoită să susţină financiar fiica, s-o îngrijească fără a se socoti pedepsită,
descoperind in ea întruchiparea propriilor greşeli. Numai ea o poate salva. Fiica
este creaţia mamei. Mama este bolnava inconştientă. Biata fată!
Ingrată misiune ţi-ai ales, femeie, când te-ai încarnat. Chiar dacă nu
transpare în contextul actual, sufletul tău a vrut să ajute sufletul mamei,
acceptând asemenea suferinţă doar pentru a o învăţa să iubească şi să acorde
importanţă vieţii spirituale şi legilor sale. Te cred că ai dori altceva, dar
deocamdată nu se poate. Mama ta îţi poate dezlega blestemul. De tine depinde
cât o vei face să înţeleagă şi sa se schimbe. Doar schimbarea ei reală este
cheia. Şi nouă, celor din jurul tău, ne-ai dat o lecţie de viaţă şi un exemplu de
jertfă.' Dacă nu vei izbuti, vina nu-ţi aparţine de faci tot posibilul să reuşeşti.
Atunci vibraţiile iubirii care se vor declanşa în curând te vor vindeca Ai mare
nevoie de ele. Dacă nu te străduieşti însă, îţi va fi foarte greu. Intr-un fel,
rolurile s-au inversat. Ea este acum copilul tău. Ţi s-a lăsat mintea limpede
pentru a putea gândi. Ai grijă cum procedezi Fuga nu este o soluţie, oricât de
chinuitoare ar fi convieţuirea. Nu ai de ales.
De unde mi-au venit toate gândurile acestea? începusem să ma rog. Nici
n-am apucat să termin că Dumnezeu mi-a întrerupt cererea, inspirându-mi
meditaţia. Cum să-Ţi mulţumesc? Uneori suntem atât de mediocri, chiar şi în
recunoştinţa noastră!
Tare îmi pare rău pentru chinul ei. Oare o ameliorare nu este posibilă?
Orice persoană care se apropie de ea plin de dragoste o poate ajuta. Poate fi
susţinută moral şi cu perioade de întremare fizică, de optimism, de deschidere
spirituală spre a găsi noi metode pentru a-şi ajuta mama. Îi trebuie răbdare şi
credinţă.
In ceea ce mă priveşte, o pot primi cu plăcere'la şcoală sau o pot lua in
drumurile mele spre a mai deprinde câte ceva din munca cu oamenii, a căpăta
încredere în ea şi a învăţa din secretele luptei cu întunericul. Acum e clar.
Rămâne să găsesc cuvintele potrivite pentru a-i aduce la cunoştinţă toate
aceste lucruri, pentru a nu o transforma în judecătorul mamei, întrucât ar da
greş. Înţelegerea trebuie să vină intuitiv, treptat şi determinată de o
armonizare a relaţiei dintre ele.”
– Mda! Ce-ai zice dacă te-ş invita la o plimbare pe dealuri, şi-om vorbi pe
îndelete?
– Oare am să pot să merg atât? Nu aş dori să vă reţin şi nici să vă creez
necazuri.
– Tu nu ştii ce vorbeşti. La noi toată natura te încarcă de energie. Şi de nu
ţi-o ajunge, am să-ţi dau şi de la mine. Azi voi fi tatăl pe care nu l-ai avut, iar de
nu mă asculţi, mâine te iau la şcoală şi o luăm cu începutul. Între copii îţi va fi
bine. Şi chiar de mă asculţi, tot asta intenţionez. Obiecţii?
– Nu ştiu ce să zic. M-aţi luat prin surprindere.
– Este perfect. Viaţa este mereu nouă, proaspătă, surprinzătoare. Spune-
mi exact ce gândeşti. Al doilea gând nu mai e cel bun. Primul vine din inimă,
dar ţi-e greu să crezi ce ţi se întâmplă. Acceptă şi binele şi partea dificilă. Vezi?
Nu zic “răul”, pentru că l-am desfiinţat, îl consider doar o formă de neînţelegere
care te chinuic un pic până îi dai de capăt. Fii normală, deschide-ţi orizontul şi
nu rata ocaziile care oferă noi experienţe şi perspective. Dacă stai să-ţi
aminteşti, în mod sigur ai trecut pe lângă unele, dar te-ai grăbit să judeci
oamenii sau te-ai retras, considerându-te povară. Nimeni nu- i povara nimănui
şi avem poverile pe care le merităm.
– Este greu să te simţi izolat de oameni, să nu poţi participa la viaţa lor,
să împărtăşeşti gânduri şi sentimente. Parcă sunt prinsă în cuşcă... Piesă cu
două personaje, care te lasă cu o depresie nervoasă după ce o vizionezi. Nu
spun cum este s-o trăieşti. Inactivitatea este mai obositoare decât activitatea.
– Hai s-o luăm şi altfel. De ce nu vrei să vezi partea pozitivă a lucrurilor?
Eşti o privilegiată. Sigur, şi privilegiul are preţul său, dar merită. Tu nu ştii să-ţi
preţuieşti libertatea. Semenii tăi trudesc de dimineaţa până seara ca roboţii
încât nu mai au timp să gândească, să observe, să descopere tainele vieţii. Tu
ai timp nelimitat. Este cea mai mare bogăţie ce ţi se putea oferi în contextul
destinului tău Vezi? Şi moştenirea pe care ai primit-o tu trebuie valorificată.
Unii au bani, dar nu au timp, alţii au timp şi nu au bani. Într-o altfel de
conjunctură, omului cu prea mult timp i-aş fi tăcut alte recomandări. În cazul
tău, te sfătuiesc să te ocupi de aurul cenuşiu şi de suflet. Acolo stă rezolvarea
problemei. Eu te pot ajuta cu manuale şi cu discuţii în cadrul cărora te pot pune
la curent cu toate lecţiile pe care mi le-a dat viaţa şi cu ce se mai întâmplă în
lume. Trebuie să te informezi. Nu te izola de lume, chiar dacă experienţele
altora nu par a avea o legătură cu ale tale. Din toate poţi afla câte ceva şi,
reflectând asupra lor, vei descoperi gustul înţelepciunii. Aş zice că a ajuns un
rafinament spiritual cu care foarte puţini se delectează. Poate că nu au găsit
Sursa. La început îţi va fi mai greu. Treptat, vei avea atâtea subiecte de
meditaţie şi atâtea satisfacţii încât vei fi recunoscătoare pentru darul pe care l-
ai primit. Pare ciudat să numesc dar boala ta dacă vrei, consideră-ţi neputinţa
şi suferinţa firul de nisip ce intră în scoică. Lucrează asupra sa până-l
transformă în perlă. Neplăcerilor înconjurătoare le poţi asocia alte metafore.
Uneori tulburarea de la suprafaţa apei, deci din exterior, coboară până la fundu
mari. şi te afectează cumva, aruncându-te într-o altă poziţie stare. Dar uiţi că ai
carapacea, cochilia, valvele - adică credinţa” şi speranţa. Crezi că Dumnezeu
lasă pe vreunul din copiii Săi fără protecţie. Te vei simţi proiectată într-o altă
stare de conştiinţă. Intră in tine şi vezi ce ţi se întâmplă. Ce nume ai da noii tale
stări? Crezi că prezintă obiectivitate? De ce? Compar-o cu ceea ce ai gândit
când te-ai simţit liniştită şi împăcată cu tine şi găseşte ce anume creează
diferenţa dintre concluzii. Este un joc captivant.
– Şi cu mama ce fac?
– Părerea mea este că de tine depinde să-ţi dezvolt, tactul de a te
apropia de ea şi a-i deveni prietenă. Nu trebuie să forţezi sau să te grăbeşti.
Aveţi timp destul. Nici nu este nevoie să vă despărţiţi Dacă stau sa mă gândesc
bine, voi creaţ, o simbioză şi de voi tine să nu transformaţi relaţia în parazitism
sau într-un raport conflictual. Ia-o de câte ori este nevoie de la capăt, cu
răbdare. De altfel nu aveţi cum ieşi din această capcană dacă nu reuşiţi să vă
armonizaţi familia, reparând greşelile trecutului. Nici o soluţie exterioară nu vă
poate elibera. Cheia este în interiorul capcanei.
– Nu sună prea încurajator.
– Credeam că stau de vorbă cu un om care nu doreşte iluzii şi leacuri de
doi bani. Tu vrei să te faci bine şi să intri în rândul lumii. Dumnezeu însă are
alte socoteli. Dacă dorea acest lucru, în atâţia ani se schimba ceva în viaţa ta.
Or faptul că în atâta amar de vreme nu s-a întâmplat nimic remarcabil
înseamnă că nu ai atins punctele nevralgice ale problemei. Tu trebuie să
provoci schimbarea. Aş îndrăzni să afirm că eşti chiar pe drumul cel bun. Cât
timp cauţi pe tărâmuri fizice şi psihice, ai şanse să găseşti. Dacă aştepţi ca
poştaşul să aducă răspunsul pentru enigma vieţii tale, să ştii că nu o va face.
Dacă ai fi avut vreun handicap mental, poate primeai ajutor de la vreo
asociaţie umanitară, dar de la cine nu este atins de asemenea tare, Dumnezeu
are alte pretenţii. Aş spune că acum, mai mult ca oricând, Dumnezeu a
declarat război prostiei şi lenei de a gândi. Nu cedează nici un milimetru în faţa
celor ce au creier, dar nu şi-l folosesc, îi lasă să ajungă în cele mai încurcate
situaţii, aşteptând momentul trezirii lor. Nimeni nu poate munci în locul
nimănui. Trebuie să realizezi asta şi să salţi voiniceşte crucea pe umeri. Nu ai
încotro.
– Nu este uşor, dar cel puţin este mai clar, ceea ce înseamnă foarte mult.
Faptul de a nu şti ce să faci şi aşteptarea ca miracolul să se întâmple sunt mai
chinuitoare decât boala încăşi. Acceptarea curmă conflictul interior, te
înarmează cu răbdare, îţi oferă o altă perspectivă şi te invită Ia treabă - nu
aceea pe care ţi-ai imaginat-o, ci singura posibilă şi absolut necesară.
– îţi atrag atenţia că numai iubirea autentică va da roade. Să nu confunzi
sentimentul cu imaginaţia sau cu decizia ta. Fii atentă că mintea-ţi joacă feste!
Ai mult de muncit pentru a struni acest instrument. Iubirea te va inspira, te va
însufleţi, îţi va da putere. Atunci vei şti ce să-i spui, cum să-i faci mici surprize,
cum s-o alini, cum să-i deschizi inima încet şi cu blândeţe. Simţiţi-vă ca doi
călători în pustiu. Nu vă aveţi decât una pe cealaltă şi trebuie să vă ajutaţi.
Transformaţi casa în palat, refuzând să mai vedeţi în ea o închisoare. Este nava
voastră şi trebuie să vă ajute să ajungeţi la destinaţie.
– Dar asta poate dura o viaţă.
– Totul durează una sau mai multe vieţi. În fond problema ta este doar
pretextul unei idei mai nobile şi anume că trebuie să vă treziţi şi să vă
desăvârşiţi spiritual, corectându-vă greşelile. Piesa voastră facilitează lucrul
asupra cauzelor care au creat această situaţie. Fiecare se confruntă cu o
formulă specifică, atrasă de negativul din sine. Nimeni însă nu este de invidiat.
Ne bucurăm de unele daruri şi plătim cu lipsuri, nevoi, dureri, suferinţe,
neîmpliniri. Toate acestea sunt valabile o bună bucată din drum. Dacă ai avea
totul, ce ai mai căuta? Ai mai avea nevoie de Dumnezeu? Mai târziu raportul
între dar şi preţ ia alte forme, mai sutiile. Este prematur să-ţi vorbesc despre
asta. Totul se descoperă pe cont propriu. Altfel rişti să te îmbeţi cu noi iluzii şi
să crezi că ai ajuns acolo unde mintea ta decide că este zona despre care ţi s-a
vorbit. Confuzia provine din faptul că limbajul uzual nu poate reda explicit
stările de conştiinţă şi atributele asociate lor. Nu există termeni pentru a
descrie fenomenele ce se înscriu într-o ştiinţă ce încă nu a fost abordată. Se
utilizează elemente lingvistice sau imagistice asociate cu valoare de simbol,
dar, neobişnuiţi cu un asemenea sistem de gândire, se alunecă spre reflectarea
obişnuită a realităţii şi se identifică noţiunile curente cu descrierile metaforice,
suprapunând trepte net distincte de evoluţie spirituală.
– De-aş avea măcar cu cine discuta asemenea lucruri...
– Am mai văzut oameni care se plâng că nu au cu cine conversa pe
marginea temelor care îi interesează. Când le găseşti un interlocutor, încep să
se certe sau să stea la poveşti, evitând să experimenteze, să aplice, să verifice,
să observe, să perceapă viaţa cu alţi ochi. Totul devine vorbărie goală despre
subiecte captivante şi bat pasul pe loc, pentru că se satură emiţându-şi ideile
în faţa unui martor a cănii opinie nu contează. Oamenii nu caută nimic. Vor
doar să se audă vorbind, să spună cuiva ce au aflat, fără măcar a fi capabili să-
şi susţină punctul de vedere abilitaţi de experienţă şi înţelegeri profunde.
Adevăratul Căutător al Adevărului nu are nevoie de interlocutori. Îşi extrage
seva de înţelepciune direct din pomul vieţii. Una este să-ţi fie sete de
cunoaştere, purificându-te pentru a primi acest dar, şi alta este să fii curios şi
pofticios de roadele parfumate pe care nu le meriţi. Purificarea este un proces
îndelungat şi complex, nu se rezumă la post şi rugăciune. A trăi conştient clipă
de clipă e lucru tare anevoios. Propunându-ţi doar acest efort vei descoperi
câte piedici interioare şi exterioare ţi se pun în cale. Vom reveni asupra acestor
aspecte după ce vei reflecta la tot ce ţi-am spus şi vei veni cu noi întrebări
născute din propriile-ţi strădanii.
– Aş dori să vă mulţumesc pentru sfaturi. Am să încerc să fac tot ce pot.
– Nu-mi mulţumi. Treci la treabă, altfel vei pierde mult timp. Îţi trebuie şt
multă voinţă, pentru că vor fi perioade când tc vei îndoi şi totul îţi va părea
inutil, când vei cădea şi vei uita ziua de azi, văzând oameni cu puteri ce promit
marea cu sarea, pe care-i vei căuta pentru a auzi şi alte păreri, a încerca noi
soluţii sau a verifica ce ţi-am spus. Nu mă contrazice! Nu-s prooroc, dar firea
omenească îşi tot face cărări ocolite, nefiind capabilă să discearnă adevărul de
minciună. Mult timp se pierde rătăcind. Pentru semeni, Dumnezeu este ultima
soluţie. Pe mine bunicul şi viaţa m-au învăţat că la El găseşti unica şi cea mai
corectă soluţie. Ce rost are să zăboveşti? Doar pentru a-ţi prelungi chinul?
începe de acum să-L cauţi, descopcrindu-I Legile şi aplicându-le. Ţi se va
întâmpla să crezi că nimic nu s-a schimbat şi că este inutil să speri, că ai cedat
de atâtea ori degeaba, că situaţia este fără ieşire şi să renunţi la credinţa ta. Pe
termen scurt, asemenea oscilaţii sunt fireşti. Încă nu eşti atât de puternică
încât să continui fără să te clatini. Dacă depresia şi nesiguranţa, dezamăgirea
şi şovăielile se prelungesc, riscul este să ratezi şi situaţia să se agraveze.
Atunci poate că-ţi vei aminti aceste avertismente sau chiar vei simţi nevoia să
vii să mă vezi. Te pot susţine cu încurajări sau analizând acele probleme care
te-au depăşit, cărora nu ştii să le dai de capăt. Dar dorinţa de a continua
trebuie să te susţină şi răbdarea de a o lua de la capăt de câte ori va fi nevoie.
Meciul cu viaţa, dacă doreşti să fii învingător, îţi acordă reprize suplimentare
sau oricâte prelungiri pentru a izbândi. Dacă pierzi după una-două reprize şi
renunţi să lupţi, te elimină sau rămâi pe tuşă. De tine depinde rezultatul.
– Uneori nu ne place jocul în care suntem antrenaţi şi ne-am dori un altul.
– Să schimbi crucea? Te asigur că dacă ai avea în faţă un munte de cruci
şi ţi s-ar da să alegi una, în final tot la a ta vei ajunge. Ţi se potriveşte. Să nu
râvneşti niciodată la a altuia. De fapt tu râvneşti la partea frumoasă care îţi
pare că-ţi lipseşte, dar nu ai cum să ştii care este preţul, ce dureri şi lipsuri
ascunde. Încearcă să faci un exerciţiu de imaginaţie şi să intuieşti ce greutăţi şi
poveri duce fiecare şi gândeşte-te dacă le-ai accepta în locul alor tale. Nu prea
cunoşti viaţa decât din filme sau din puţinele experienţe în care ai avut ocazia
să te confrunţi cu alte destine şi existenţe. Nu ai apucat să vezi dramele altora.
Totuşi, spitalul acela ţi-a arătat un colţ de lume în care nu vei reveni dacă-ţi vei
păstra mintea trează. Vrei să-ţi înşir neajunsurile femeilor sănătoase din jurul
tău? Te-ai îngrozi. Te las să descoperi singură cenuşiul altor existenţe şi să
ajungi la albul imaculat al destinului împlinit. Fiecare cu examenele sale; nu
sunt aceleaşi şi există un rost în toate astea. Descoperă-l!
– Mă întreb ce suferinţe ascundeţi dumneavoastră. Nu lăsaţi nimic de
bănuit în spatele acestei jovialităţi, înţelepciuni, forţe, bune dispoziţii. Totul
pare perfect aici.
– Este... Am făcut un contract cu Dumnezeu. Eu am promis să-I respect
Legile, iar El mi-a promis împărăţia. Suntem amândoi corecţi şi până acum ne-
am respectat legământul încât nu a fost nevoie să recurgem la clauzele
privitoare la pedepsele cuvenite celui ce le încalcă. Este drept că m-a avertizat
asupra faptului că voi deveni un unicat dacă voi reuşi şi că voi suferi de
singurătate. Într-un anumit sens. Atunci s-a oferit să-mi ţină tovărăşie din
momentul în care voi realiza acest lucru.
– Este caraghios să crezi că Dumnezeu greşeşte.
– El nu, dar nebunia este a ta când începi să crezi că te nedreptăţeşte şi
să-L acuzi pentru fapte închipuite de neînţelegerea ta. Treci şi prin crize în care
te cerţi cu El şi nu-L mai recunoşti. Habar nu ai câte euri monstruoase ies la
suprafaţă când porneşti pe acest drum.
– Şi nu eşti pedepsit pentru astfel de gânduri şi atitudini?
– Nu eşti un ateu; este o revoltă care apare în etapele de neînţelegere
când noile legi pe care le experimentezi nu ţi-s clare şi te loveşti de efectele
nerespectării lor din ignoranţă. Sunt efecte dureroase temporare, dar nu
pedepse. Eşti penalizat când greşeşti în cunoştinţă de cauză. Este cu totul
altceva şi consecinţele sunt de durată. Într-un fel te afli sub protecţia lui
Dumnezeu când vrei să-I cunoşti Creaţia, să-I descoperi Legile, să colaborezi cu
El ajutându-ţi semenii, să te desăvârşeşti. Atunci acelaşi cod se aplică altfel.
Erorile sistematice comise dintr-o ignoranţă hrănită din indolenţă şi indiferenţă
cad sub incidenţa unor amendamente drastice. De aceea nu vei avea cum să
înţelegi durerile celui ce se străduieşte să treacă pragurile evoluţiei spirituale
despre care se vorbeşte atât.
Dar să nu ne pripim. Deocamdată te interesează vindecarea, nu urcuşul
muntelui cunoaşterii, deşi uneori merg mână în mână. O astfel de condiţionare
te forţează să porneşti la drum şi nici nu realizezi când ai ajuns la poale...
Mă duc cu gândul în urmă şi-mi amintesc cum totul a pornit de la pepita
pe care bunicul meu mi-a lăsat-o moştenire. Într-adevăr, dincolo de sfaturile
scrise am găsit adevăratul aur spiritual. Secretul a fost să cred în ele şi să le
aplic.

NUCUL

Paşii mă purtau pe aleile parcului într-o plimbare însingurată. Culorile


toamnei schimbaseră straiele naturii, îndemnând la meditaţie. Liniştea lacului
ademenea sufletele în căutare de tihnă şi reculegere. Oglinda apei atrăgea
hipnotic privirile ce parcă aşteptau răspunsuri din Lumea de dincolo, din
adâncuri sau chiar din sine. Tăceai vrăjit şi aşteptai ca o imagine să prindă
contur, lăsându-te să intuieşti chipul Realităţii. Reflectarea minţii înşiră cuvinte,
raţionamente, reprezentări ce aproximează şi ele un alt chip al Realităţii. Câte
minţi, atâtea oglinzi şi tot atâtea fragmente reflectate ale Realităţii. Cine mai
poate spune cum este aceasta?
Podul pe care urci şi cobori lin, urmând o linie curbă... Oare câte poduri
traversează un om într-o viaţă şi ce schimbare aduce fiecare trecere? Schimbi
un mal cu altul. Şi? Care este diferenţa? Ce separă cele două maluri? O apă, o
prăpastie, o cale ferată? Ce semnificaţie au toate acestea? încă nu ai puterea
să vezi podurile destinului tău şi podarii, deşi ai plătit de câte ori ai trecut
dincolo.
Se înteţeşte puţin vântul şi începe dansul frunzelor. Urmăresc ploaia
arămie şi mă las atins de ele. Şi-au terminat truda de trei anotimpuri. Au
primenit aerul pentru atâtea fiinţe! Acum se întorc în vatra pământului cu
ultimul mesaj de lumină solară.
Mă îndrept spre locul meu preferat. Mă cheamă cu foşnete uşoare. Îl
găsesc cu inima, pentru că acolo nu sunt nici bănci, nici statui, nici alei. Este un
loc tainic prin însuşi anonimatul său. Acolo o fiinţă vegetală mă aşteaptă să
vorbim pe căi sensibile, intuindu-ne reciproc emoţiile.
– Bine te-am găsit, Nucul meu drag! Mi-ai lipsit. Ştiu, eu sunt de vină că
nu am mai trecut pe aici. Am avut treabă.
– Bine ai venit, Prietene. Şi tu mi-ai lipsit. Ştiu că mi-ai trimis lumina iubirii
tale. Am simţit-o învăluindu-mă şi străbătându-mă odată cu sevele-mi ce leagă
cerul şi pământul. Totuşi, mi-ar fi plăcut să te simt aproape, să te mângâi cât
aveam frunzele verzi, binecuvântate de soare, şi să-ţi dăruiesc roadele mele
îmbelşugate.
– Plăcut mi-e rodul tău ascuns în coaja tare. Te-aş numi pomul cu
parabole. Dacă fiecare miez ar ascunde o fărâmă de înţelepciune, ai fi precum
un bătrân sihastru ce a strâns sub frunte gânduri alese.
– Încă nu sunt preţuit pentru fructe. Mai mult pentru lemn.
– Nu spune asta. An de an oamenii-ţi adună nucile.
– Suntem prieteni buni şi îmi permit să-ţi spun că noi doi ne asemănăm.
De darurile tale cine are nevoie?
– Să zicem câţiva în mod conştient. În rest.. .se bucură de energia vitală
care curge.
– Vezi? Câţi îmi savurează miezul amărui fără a-l transforma în baclavale,
cozonaci şi pricomigdale? De ce trebuie să mă îndulcească? De ce mă
rumenesc, schimbându-mi gustul? Miezul nu mai este cel iniţial. Esenţa a fost
mascată de alte arome şi nu mai sunt acelaşi. La fel se poartă şi cu tine. Sunt
fericiţi să afle Adevărul? Nu le place. Fie că-i arde, că le pare aspru sau prea gol
şi-ncep a-l îmbrăca în filozofii şi interpretări care nu au nici o legătură cu ceea
ce eşti.
– Ai dreptate. Nu ştiam că şi tu suferi. Ai devenit pătrunzător. Mă surprind
mirat să te găsesc astfel. Ce s-a întâmplat cu tine?
– Te ţii de şotii? Tu mă întrebi pe mine? Dar cine stă în spatele a tot şi a
toate sau în tot ce există?
– Bine, bine, lecţia asta o cunoaşte toată natura. Mai puţin oamenii. Nu
bănuiam însă că mă cunoşti atât de bine.
– Totul te reflectă, Omule. Cum eram tocmai eu să nu realizez acest
lucru? Te-am regăsit în mine. POM AL VIEŢII.
– Nu mă lua repede, că vreau să înţeleg ce s-a întâmplat cu tine. Tu nu
mai eşti acelaşi. Ceva s-a schimbat în profunzime. Lasă-mă să te cercetez, să-ţi
dau ocol şi să te-ating.
– Crezi că te ajută dacă-ţi voi dărui câteva nuci păstrate anume pentru
tine?
– Cu siguranţă. Şi omul şi pomul după roade se cunosc.
– Atunci, te rog, clatină-mă puţin să-mi scutur mica mea povară. I-am
împlinit dorinţa-ndată şi-am adunat un pu.nn de nuci. Le-am dezghiocat
apăsând uşor, le-am curăţat pe îndelete, bucurându-mă de micul meu ritual şi
de surpriza pe care mi-o făcuse Nucul, şi-am savurat miezul dulce amărui.
Întârziam să-mi arăt încântarea spre a creşte nerăbdarea arborelui. Dar
bătrânul era liniştit şi joaca-mi luă un aer serios.
– Ei, ce-ai aflat? mă întrebă într-un târziu, simţindu-mi undele gândirii.
Ceva te preocupă. Nu vrei să discutăm?
– Curios. Tu nu ai nimic să-mi mărturiseşti înainte de a-ţi spune ce-am
aflat?
– Speram să-mi confirmi înainte de a-ţi povesti ce mi s-a întâmplat. Intr-
un fel ai şi făcut-o. Am crezut că mi se pare şi nu am fost prea sigur. Dar să o
iau din primăvară, când toate parcă au fost altfel decât de obicei. Începusem să
înverzesc privind cerul cald, înfruntând vânturile, lăsându-mă spălat de ploi şi
înălţându-mi ramurile către Soare. Rădăcinile frământau pământul extrăgându-
i seva şi se jucau cu inofensivele vietăţi minuscule ce afânează solul. Atunci,
într-o bună zi, am simţit ceva deosebit în aer. O dulce mireasmă m-a învăluit şi
o senzaţie extraordinară m-a invadat din toate direcţiile. Eram îmbătat de un
elixir ciudat ce-mi dădea o nouă forţă. Era ca şi cum puterile mi-ar fi sporit
catalizate de un agent nevăzut. Agentul însuşi crea în mine o dimensiune
neatinsă până atunci. M-am trezit că iubesc Creaţia cu o intensitate ce mă
ardea. Mă copleşea dorinţa de a mă dărui. Oxigenul pe care-l eliberam era
încărcat cu nectarul dragostei mele, umbra mea răcoroasă devenea o
îmbrăţişare pentru orice fiinţă ostenită de dogoarea verii, iar în roade am pus
tot prinosul pe care nu mai ştiam cum să-l revărs. Încă nu sunt pregătit să
prelucrez eficient această vibraţie sub vraja căreia am picat toţi cei de pe aici.
Chiar şi acum, lipsit de podoabele anotimpurilor înfrunzite, încă mai am în jurul
meu acel câmp cu care nu ştiu să lucrez. Te aştept de mult să-ţi pun această
întrebare. Ai intrat în Laboratorul Creaţiei şi ai adus născociri minunate?
– E o dulceaţă nouă în tine, Nucule. Îmi vine să zâmbesc auzindu-tc
vorbind atât de înfocat, dar vreau să ştii că mă simt bine în preajmă-ţi. Mă
apropie de casa mea senzaţia ce mă încearcă. Cât despre noua ta savoare, îţi
pot spune că nucile tale s-au îmbogăţit cu o picătură dintr-o esenţă rară. Este
încântător şi subtil darul tău.
– Uitasem cu Cine vorbesc şi, atent la răspunsul tău, nu am băgat de
seamă că senzaţia aceea ameţitoare s-a amplificat. Aproape că-mi vine să zbor
de nu m-ar ţine rădăcinile-mi adânci. În curând ori eu mă voi învârti, ori
pământul va dansa în jurul meu... deci, TU EŞTI SURSA.
– De ce aş fi eu? Poate că perturbările climatice au determinat presiuni
atmosferice scăzute şi de acolo ţi se trage.
– Şi-mi vei recomanda puţină cofeină să-mi mai crească tensiunea în
vasele liberiene şi lemnoase, nu? Sau să cer o floare de la Tei să mă mai
liniştesc?
– Doar nu te-ai supărat... ştii că nu prea dau răspunsuri. Trebuie să le
găseşti singur.
– Da, dar eşti dator să mă ajuţi să mă adaptez când vii cu asemenea
daruri rare. Este un fel de Crăciun Cosmic?
– Te descurci tu. Chiar cred că nu-ţi displace.
– E adevărat. Trebuia să încep cu mulţumirile, dar înţclegc-mă şi Tu. Sunt
bulversat.
– îţi trece. Ce vei face toată iarna? Vei avea timp să reflectezi şi să-ţi
reglezi circuitele afectate de tulburările fireşti care apar până se armonizează
noua funcţie. Codul genetic ce a primit informaţia o va transmite întregului
exprimând-o printr-un nou component. Încă nu-ţi este limpede ce se întâmplă,
dar vei descoperi.
– Toţi suntem afectaţi de noua informaţie?
– Fiecare într-un mod deosebit. Efectele vor fi variate.
– Mda! Ai declanşat mari schimbări din câte reuşesc să-mi dau seama.
– Dar spune-mi, cum s-au comportat ceilalţi?
– A fost o primăvară tare ciudată. De mult nu a mai fost o asemenea
bucurie pe aici. Reapăruseră fluturii, libelulele... totuşi, parcă oamenii nu au
reacţionat ca noi. De ce oare?
– Misterioasa undă este un atribut al vieţii. Oamenii sunt morţi demult.
– Şi tu cum o percepi?
– Ţi-am spus, dar nu ai fost atent.
– Era răspunsul indirect, venit prin roadele melc. Înainte să vii aici, în
aceeaşi perioadă, tu cum te-ai simţit?
– Te eschivezi, Prietene. Dar roşeşti. De ce vrei să ascunzi ce se citeşte-n
aură?
– Nu am ascuns niciodată acest lucru. Doar că până acum, numai tu mi-ai
descifrat taina.
– Atunci şi eu sunt fericit. Ne bucurăm fiecare de roadele celuilalt. Ce
frumos este totul!
– Fie ca toţi nucii să rodească!
– Iar oamenii?
– Cu ei mai am de muncit. Sper ca într-o zi să fie şi ei fericiţi.

CTITORIE
I.
Încercăm să creăm o Instituţie în care VIAŢA să fie punctul de plecare şi
scopul, deci începutul şi sfârşitul, Alfa şi Omega. Ar putea deveni fondatorii ei
toţi cei dispuşi să înveţe să trăiască. Deci, orice persoană interesată trebuie să
îndeplinească două condiţii: să-şi dorească să-şi transforme viaţa astfel încât să
devină OM şi să participe cu fonduri la construirea acestei instituţii.
Am lansat de ani de zile acest apel care nu a prezentat interes pentru că
nu se doreşte ca oamenii să gândească, pentru că sume mari de bani au fost
cheltuite în scopuri personale de către cei ce au fost administratorii lor oficiali
sau neoficiali (mă refer la fonduri bugetare şi provenite din resursele moştenite
de la vechiul regim), pentru că s-au făcut investiţii nerentabile sau care au
urmărit manipularea populaţiei în alte direcţii, străine de scopul vieţii, pentru
că s-a ridiculizat proiectul fiind prezentat ca o afacere proprie, pentru că
oamenii nu au fost informaţi, pentru că o parte a populaţiei a fost orientată abil
spre curente pseudospirituale, pentru că scepticismul general a creat o mare
inerţie şi nu se cunosc soluţiile CORECTE ale ieşirii din criză, pentru că amatorii
au prezentat neseriozitate sau scopuri ascunse.
Ce obiective îşi propune un asemenea Institut?
– să deprogrameze elevii în sensul stimulării unei gândiri libere,
creatoare, a lărgirii orizontului cultural-ştiinţific şi a scoaterii de sub influenţa
doctrinelor manipulatoare de orice fel, a prejudecăţilor şi limitelor determinate
de ignoranţă şi de un scăzut coeficient de inteligenţă.
– să coordoneze proiecte de însănătoşire psihică, morală şi fizică şi de
familiarizare cu proceduri ni convenţionale de terapie ce devansează ştiinţa
acestui secol.
– să creeze un pluton de avangardă care să înceapă pregătirea în
domenii noi ale ştiinţei, pregătind o generaţie de tranziţie spre cunoştinţele
avansate ale Noii Ere.
– să coordoneze programe noi orientate spre echilibrarea individului, a
familiei şi spre stabilirea unor relaţii armonioase între membrii societăţii.
– să iniţieze programe sociale de ajutorare pentru perioada de criză
acută, dar nedeclarată, pe care o traversează populaţia.
Instituţia nu oferă diplome, specializări şi locuri de muncă, prin urmare,
având un caracter particular şi liber consimţit, nu are nevoie de aprobările nici
unui for, întrucât orice minister sau comisie sunt total incompetente în
disciplinele pe care aceasta le va promova. Cu toate acestea, ne aşteptăm la
acelaşi gen de piedici pe care le-au avut inventatorii de-a lungul timpului din
partea contemporanilor lor, ca postum să li se recunoască meritele, şi la refuzul
oricărei implicări financiare.
În condiţiile în care avertismentele noastre privind necesitatea luării de
măsuri urgente pentru salvarea vieţii nu s ;.nt luate în serios, această încercare
rămâne ultima şansă de care vor beneficia cei ce cred şi depun eforturile
cerute, care au mai fost menţionate şi care se vor clarifica pe parcurs. Este
prematur să se ofere date care depăşesc nivelul actual de înţelegere al
maselor.
Din punctul nostru de vedere nu avem ce pierde. Programul în câţiva ani
se va încheia, după care vom pleca. Din punctul vostru de vedere, indiferent ce
credeţi, ESTE ULTIMA ŞANSĂ.
Orice încercare de discreditare, de altfel anticipabilă, referitoare la
utilizarea fondurilor, va fi considerată o manevră folosită de forţele ce doresc
menţinerea populaţiei în obscurantism şi ignoranţă, impunând o ştiinţă
depăşită şi metode oblăduite de stat, care el însuşi va trebui să justifice toate
marile escrocherii care au ruinat economia.
Dacă în această ţară tot mai mulţi cetăţeni dispun de dreptul la foame,
boală, lipsă de adăpost, mizerie, incultură şi violenţă şi acest lucru nu
deranjează pe nimeni, ar fi cu adevărat aberant ca cineva să se opună unui
program care doreşte trezirea omului şi a conştiinţei sale. Cine ar fi
acela şi ce interese ar ascunde? De cine ar fi plătit şi pe cine ar avea în spate?
Cum de ar îndrăzni să atace însuşi imnul naţional? După cum vedeţi, nu ne este
străin limbajul gazetăresc. Problema este: CE NE DORIM CU ADEVĂRAT ŞI
PENTRU CE LUPTĂM?
Dacă vom aştepta ca alte două legislaturi să continue “triumfătorul
succes” al reformei, vă va prinde moartea plimbându-vă de la o coadă la alta
pentru a plăti zecile de taxe, impozite, abonamente, cereri, declaraţii, notificări,
legalizări şi luări în evidenţă, de la spital la farmacie, calculând datoriile la
întreţinere şi urmărind extaziaţi şi imbecilizaţi cine a mai câştigat un lingou de
aur.

II.
Telefonul sună îndelung.
– Măi, răspundeţi careva, ce mama d....., voi nu auziţi?
– Alo? Da. Ziarul “The Truth, Nothing But The Truth”.
– Alo, domnule, chemaţi pe unul care vorbeşte curat româneşte că ne-aţi
asasinat cu englezismele voastre. Nici nu mai ştiţi să vă exprimaţi corect în
limba neamului în care v-aţi născut. Parcă n-aţi fi trecut prin şcoală.
Învârtea pixul iritat, dar sub nasul şefului nu avea voie să se enerveze.
Numai Boşul avea acest privilegiu.
– Vă rog să fiţi mai concis. Cu ce vă putem ajuta?
– Da' pe cine aţi ajutat până acum ca să-mi închipui că o veţi face cu
mine? Măi copile, nici măcar nu aş traversa strada cu unul ca tine. Eşti cu capul
în nori, distrat, prea plictisit de viaţă ca să te văd în stare să te implici în ceva
serios. Câştigi bani cu aiureli gazetăreşti.
– Vă rog, mai am şi alte apeluri pe fir. Dacă puteţi, mai pe scurt. Ar fi
trântit telefonul, dar era într-adevăr plătit să asculte şi să publice diverse
anunţuri sau să pornească ancheta pe marginea unor sesizări. În câţiva ani se
lămurise cum stau lucrurile şi entuziasmului iniţial îi luase locul obişnuinţa care
nu este sesizată în rutina generală. Nu e o profesie în care să faci carieră decât
dacă ajungi redactor şef în rest, mai degrabă înveţi să taci decât să aduci la
cunoştinţă. Cum prinzi un fir, mergi pe el, la un moment dat te împotmoleşti şi
te întorci pentru că...aşa este mai bine pentru viaţa ta, să fii băiat cuminte.
– Lasă prostiile, că nu sunteţi asaltaţi de ştiri. Voi le vânaţi ca sa mai
umpleţi ziarele. Le inventaţi, puneţi titluri de un sfert de pagină la toate
neroziile care nu interesează decât paranoicii şi te uiţi cu lupa după ceva cu
adevărat interesant din lumea asta. Tu citeşti vreun ziar, băiete? Bănuiesc că
nu, că dacă l-ai citi, ori mi-ai da dreptate şi te-ai lăsa de meserie, ori ai scoate
ceva mai bun. Dar e comod, nu? Ce nu face omul pentru bani?
– Domnule, eu nu sunt plătit să ascult insulte.
– Dar pentru ce? Să lansezi injurii? Cine finanţează prostia, incultura,
mahalagismul şi reclamele obscene? Lămureşte-mă, te rog, şi pe mine!
– Mai aveţi ceva de spus? Am notat tot.
– Cu cine crezi că vorbeşti, tinere? Cu copii de grădiniţă? Îţi tremură
fundul că e şeful lângă tine şi faci pe băiatul cumsecade. In realitate mi-ai
închide telefonul în nas. Ceva bun ai şti sa scrii?
– Adică? Aveţi vreun subiect cald, vreo ştire tare?
– Dacă scrii cum te exprimi, m-am lămurit. Un bun ziarist are fler are ochi
să vadă, urechi să audă, ştie să interpreteze corect lucrurile şi să abordeze
problemele din mai multe unghiuri de vedere, să capteze atenţia cititorului cu
fapte care au un tâlc, sa cultive mass-media, s-o educe în sensul de a dărui din
sine ce are mai bun, nu să înşire vorbe goale. Alege-ţi o temă pe lună sau pe
săptămână, un fragment de viaţă pe care să-l scoţi la lumină din negură, nu-mi
servi cine a mai violat pe cine, că asta este treaba poliţiei. Organizează ziarul
acela după o concepţie deşteaptă, planifică o strategie, o ritmicitate, nu face
terci, că produci indigestii.
– De unde veniţi dumneavoastră cu asemenea idei? Ce, nu ştiţi cum
funcţionează presa şi cine face ziarele?
– Constat că a ieşit şeful. Nu pui receptorul în furcă?
– Păi acum m-aţi provocat şi daţi-mi voie să vă dau o replică.
– Nu am nevoie de replică, ci de oameni cu coloana vertebrală verticală.
Du-te la oglindă şi studiază-ţi profilul. Dacă-l găseşti agreabil şi ai curaj, sună la
xx.... Poate că totuşi te mai poţi corecta.
“Ce-a fost asta? Bizar bătrânul... Ce se întâmplă? întâi m-a făcut cu ou şi
cu oţet şi la sfârşit, când să mă răcoresc, KO. Mi-a închis el telefonul, nu eu.
Foarte ciudat... Ce-o vrea? Nu cred că vreun articol de-al meu l-a fascinat, că
printre atâţia ziarişti te pierzi. Am început să văd şi eu că-s mediocru. Sau
poate m-am banalizat făcând producţie de ştiri de doi bani. Chiar aşa, nici nu
mai ştiu de ce aş fi în stare dacă mi s-ar da posibilitatea să fiu eu însumi. Cred
că trebuie să intru la dezintoxicare. Câteva zile aş emite numai inepţii, zgură.
Realizez că uşor ţi se urcă amorul propriu la cap, lucrând la un ziar de mare
tiraj. Ajungi să ai impresia că toţi cumpărătorii-s proşti. Sunt destui în faţa
cărora nu deschizi gura să nu-ţi iasă incultura. Jurnalistica şi arta dezinformării
şi manipulării... Se prind de tine şi nu mai scapi, eşti al lor. Cum începi să simţi
nada, o ameţeşti şi-i plasezi ştii tu ce. Nici măcar n-o faci deliberat. Totul merge
instinctiv. Îţi creezi un stil şi apoi el te recreează.
Ce rn-a apucat? De mult mi-am refuzat asemenea gânduri să nu cad în
depresie, că pe urmă nu mai sunt bun de nimic. Aici nu trebuie să se vadă ce
gândeşti. Transparenţa are limitele ei... M-a răscolit. A atins el nişte corzi
sensibile. Mă ascund de mine însumi de fapt. Demult duc o nemulţumire în
mine. Aş prefera să lucrez pe jumătate din salariu, dar să fac ce-mi place. Altfel
cred că stresul are să mă doboare.
Hai să văd ce iese! în definitiv cotez întâmplarea ca vestitorul schimbării,
şansa căreia-i poţi da cu piciorul sau chiar un fapt divers care să te mai scoată
din amorţeală, să nu mucegăieşti. Nu am ce pierde. Ce-o fi o fi! Cât e ceasul?
Să fie într-un ceas bun!”
– Alo? Bună ziua! Mă numesc.. .
– Bine, lasă, ne spui aici. Notează-ţi adresa şi vino.
“Ce stil direct are omul acesta! Parcă mă ştie de când lumea. Mă ia cam
tare, dar nu este ca şeful meu. La acela mă deranjează felul în care se impune,
cu ţipete şi urlete. Acesta îţi închide gura fără să ridice tonul şi te lasă fără grai:
punct ţintit, punct lovit. Nu i-o poţi întoarce, că are dreptate. Înghiţi în sec şi-ţi
dai palme. În fine, oi vedea cum arată omul misterios şi cum se va sfârşi mica
mea aventură.”
– Am plecat pe teren, băieţi!
– Salut. Te întorci?
– Nu ştiu.

III.
Sunt bun la descoperit adrese. Umblu în oraşul ăsta ca în propriul
apartament... Hai că am ajuns. Pe aici trebuie să fie.
– Bună ziua!
– Intraţi.
Am intrat. Nu ştiu ce să zic, aşa încât aştep: ca cineva să-mi spună ce
trebuie să fac, care este pasul următor şi să conducă discuţia. De obicei eu o
făceam.
– Să spunem că v-am ales să luaţi un interviu, îmi spune omul pe care-l
recunosc după voce şi a cărui prezenţă este de-a dreptul impunătoare. Nu are
importanţă unde va apărea, când şi dacă se va publica. Deci, nu riscaţi nimic,
nu veţi câştiga şi nici nu veţi pierde. Pentru dumneavoastră poate fi un joc în
care să vă implicaţi sau în care să fiţi ziaristul banal. Aveţi ocazia să arătaţi ce
puteţi, să nu vă prefaceţi, să spuneţi ce gândiţi cu spontaneitate, să fiţi
dumneavoastră înşivă. Poate fi lucrarea de docenţă, strălucitoare, captivantă,
sau doar un interviu ca toate celelalte. Deci, ne aflăm faţă în faţă doi
necunoscuţi şi fiecare va încerca să afle cât mai multe despre celălalt, alegând
întrebările cele mai relevante al căror răspuns să contureze personalitatea
intervievatului. Să începem. Veţi fi iniţial reporterul, dar în final nu se ştie cine
va fi fost cel ce a luat interviul. Hai să creăm cadrul adecvat. Ziarul la care din
acest moment veţi considera că lucraţi se numeşte “Imposibilul posibil”. Este
un cotidian pentru toate vârstele, întrunind criteriile celor mai exigente
categorii de cititori. Este rodul efortului conjugat al unui colectiv de oameni ce
şi-au propus să nu mintă, să nu încheie compromisuri cu conştiinţa, să fie
sinceri şi bine informaţi. S-a plecat de la ideea cum ar trebui să fie ziarul ideal,
cel ce nu lansează zvonuri, nu dezinformează, nu manipulează, nu introduce
reclame publicitare, ci educă, formează un nou mod de a gândi, incitant,
stimulant, creativ, un ghid pentru viaţa cotidiană, pentru a te regăsi şi a-ţi găsi
locul printre oameni. Am considerat că trebuie să fie interactiv, să răspundă
solicitărilor astfel încât cititorii să descopere cauzele reale ale situaţiilor pe care
le traversează sau în care ne găsim şi să afle soluţiile corecte pentru
problemele cu care se confruntă, să ofere o deschidere culturală, ştiinţifică şi
spirituală şi informaţii necesare pentru cele mai diverse exigenţe. Ziarul îşi
aşteaptă sponsorii, deşi greu se va găsi vreunul. Profitul va fi transferat în
contul deschis pentru definitivarea Proiectului ce poartă numele ziarului. Ca să
te pun în temă, cel mai bine ar fi să citeşti acest material şi să-ţi faci o părere.
Aş dori să agăţi în hol haina de ziarist ce reprezintă interesele patronilor, să nu
te eschivezi sau să priveşti cu ochii celorlalţi problema, încercând să vezi ce
prinde şi ce nu prinde la public, pentru că asta îţi va umbri luciditatea şi o va
mula după pretenţiile unei mase deja rigidizată de maculatura ce li s-a servit
până acum şi după o subtilă dorinţă de a-ţi asigura succesul şi a plăcea. Nu
trebuie să te anime asemenea gânduri. Rămâi indiferent la ideea de elogii sau
critică şi fii tu însuţi. Să nu mă flatezi, să nu devii slugarnic şi nici incisiv, pentru
că obiectivitatea îţi va dispărea, dizolvată de numeroasele-ţi euri ce vor ieşi la
suprafaţă. Îţi va fi greu totuşi să te stăpâneşti şi să-ţi ţii sub control zonele
mecanice ale manifestărilor tale exterioare. Târziu vei fi cel real şi doar pentru
puţin timp, stimulat de oglinda ce va scoate la iveală şi partea pozitivă şi
negativul din tine. Ştiu că nu înţelegi tot ce-ţi spun şi asta este bine pentru că
nu te va determina să joci teatru, dar mai târziu multe se vor limpezi, retrăind
mental experienţa.
Consider că ştii suficient pentru a începe. Ai intrat în joc, mergi până la
capăt! Nu ar fi avut nici un farmec să alegi în totală cunoştinţă de cauză.
Necunoscutul te provoacă, nu şabloanele. Nici nu aveam nevoie de reporterul
de duzină şi, ca să te determin să ieşi din tiparul în care zăceai ca în fotoliul
preferat, te-am pus într-o situaţie inedită.
Este timpul să începem. Porneşte reportofonul şi pune-ţi neuronii în
funcţiune! Foloseşte-ţi la maximum creierul, ochii, urechile şi inima, iar când
deschizi gura, ai grijă ce spui. Prostia şi diletantismul te descalifică. Trăieşte
intens fiecare clipă, fiind prezent aici şi acum. Ridică dialogul la dimensiunile
unei confruntări pe viaţă şi moarte. Te invit să faci prima mutare în şahul
nostru virtual şi să prezinţi publicului reportajul în direct.
“Doamne, în ce am nimerit?! Este cea mai incitantă aventură din viaţa
mea. Nici nu cred să fie egalată de vreo întâmplare reală consemnată de vreun
coleg. Pentru ei. a culege ştiri senzaţionale reprezintă a umple rubricile de
cancanuri politice şi erotice sau a pescui vreun zvon de ultimă oră. Apă de
ploaie! Nici nu-şi dau scama că asta fac toţi, toată armata de jurnalişti şi
fotoreporteri. Ce-i aşa formidabil să prezinţi femei dezbrăcate şi cad:.vre
mutilate? Dar impresionează subconştientul şi creează senzaţia. Idioţi.
Mă simt ca într-o povestire fantastică de-a lui Eliade. Mă şi întreb dacă nu
cumva visez sau am halucinaţii. Nici nu m-ar mira dacă personajul din faţa mea
s-ar volatiliza sau dacă brusc m-aş vedea într-un castel misterios ori pe un iaht,
adus cu un elicopter special pentru o întrunire secretă. Captivant... dar nu sunt
spectator care asistă şi nu se implică decât emoţional, ci participant, erou,
protagonist în filmul filmelor: “Şansa de a fi o după-amiază tu însuţi”. Este cu
adevărat un dar ca cineva, nu numai să te lase, ci chiar să-ţi ceară, să-ţi
pretindă acest lucru. Este cu neputinţă. Doar nu am intrat în Ţara Adevărului?!
Sau poate însuşi Adevărul a coborât pe Pământ... Măi, ce chestie! Nu-mi pot
aduna minţile până nu dau drumul entuziasmului să zboare şi nu-mi
conştientizez trăirile. Vreau să le savurez picătură cu picătură. Nu te întâlneşti
cu aşa ceva la tot pasul... Nu mai pot zăbovi mult. Totul trebuie să fie spontan
şi să nu recurg la scheme clasice decât în măsura în care nu mă pot dezbăra de
ele. Nu am cum să-mi fac un plan, deci toate simţurile treze şi fii cu ochii-n
patru!”

IV.
R (Reporterul): - Sunt un om ca mulţi dintre cei ce citiţi acum aceste
rânduri. Nu voi încerca să vorbesc despre mine, pentru că de o oră am senzaţia
de a fi descoperit că nici nu mă cunosc. V-aş induce în eroare. Cu atât mai
puţin aş putea spune ceva despre omul din faţa mea. Oare ar putea vreun
interviu să dezvăluie mai mult decât o infimă fărâmă din personalitatea unei
fiinţe? Nu ar putea decât surprinde o clipă de fiinţare. Este posibil să deduci
restul universului pe care aceasta-l reprezintă din atât? Poate că înţelepţii sunt
capabili să străbată cu ochiul minţii orice doresc să afle. Dar noi nu suntem
înţelepţi şi majoritatea nici nu ne dorim acest lucru. De ce? Pentru că nimeni nu
a făcut propagandă înţelepţilor, nimeni nu a făcut campanie publicitară
înţelepciunii şi nimeni nu a sponsorizat şi stimulat cultivarea înţelepciunii. Veţi
spune că nu le-a venit o asemenea idee. Într-un fel aveţi dreptate: omului
ignorant nu-i puteau veni idei înţelepte. Dar eu aş mai adăuga ceva: toată
această conspiraţie ştie de ce se opune răspândirii înţelepciunii în lume.
Gândiţi-vă câte lucruri ar dispărea din viaţa noastră dacă am deveni înţelepţi şi
cu ce pagube ar fi înlocuite profiturile obţinute prin exploatarea lipsei de
înţelepciune. Viaţa s-ar schimba dramatic, încercaţi acest exerciţiu de
imaginaţie şi veţi vedea la ce rezultate surprinzătoare veţi ajunge.
Mă voi întoarce acum spre omul din faţa mea. Mărturisesc că apariţia sa
în viaţa mea a declanşat o întreagă revoluţie interioară fără a fi apucat să stăm
de vorbă mai mult de 15 minute în total. Sunt la fel de nerăbdător ca şi unii
dintre dumneavoastră să aflu câte ceva despre personalitatea sa care, după
cum bine ştiţi, se exprimă prin felul în care gândeşte. De aceea voi trece peste
descrierile irelevante privind chipul, statura, veşmintele sau gesturile sale.
Chiar dacă ele pot avea anumite semnificaţii într-un anumit context, în cazul de
faţă sunt puse în umbră de...
O (Omul): - Opreşte-te! Anticipezi concluziile şi nu este corect să
influenţezi pe cineva, impunându-i punctul tău de vedere. Trăieşte-ţi
experienţa, dar nu-ţi comenta impresiile. Ele răzbat oricum din reacţiile tale,
din întrebările pe care le pui şi răspunsurile pe care le dai. Neutralitatea
voastră nu păcăleşte pe nimeni. Este aparentă. Neutru faţă de public eşti
atunci când îţi permiţi să te manifeşti exact aşa cum eşti, fără a încerca să-l iei
de partea ta. El singur trebuie să observe şi să deducă felul de a fi al celor doi
interlocutori. Şi încă ceva. Nu este un concurs în care să vedem cine este bun şi
cine rău sau care-i mai deştept decât celălalt. Ne vom pune în valoare unul pe
celălalt sau ne vom expune sub o lumină mai puţin favorabilă, nu cu această
intenţie, ci din dorinţa de a nc cunoaşte mai bine, de a afla mai multe despre
noi. Efectul va fi o scrie de plusuri şi minusuri pe care nici măcar nu le-aş numi
astfel. Trebuie să reiasă cum suntem noi fără ca asta să se traducă în
calificative, în tonuri de alb şi negru, ci în felul cum exprimăm viaţa în acest
plan. Ai înţeles?
R: - Cred că da. Voi face retuşurile la urmă.
O: - Nu uita că suntem în direct. Lucrăm fără retuşuri şi intrăm în scenă
fără machiaj. Ne asumăm riscul să greşim, să ne bâlbâim, să facem pauze. Nu
tragem duble ca în cinematografie. Suntem pe stop cadru pentru a corecta din
mers tendinţele ce ne pot abate în alte direcţii, în virtutea inerţiei de a intra în
vechile şabloane. Totul trebuie să fie nou şi proaspăt. Mâncarea reîncălzită nu
este bună. Fiecare caz solicită un alt gen de abordare, deci nu căuta în
recuzită, ci creează clipa cu talent de artist.
R: - Mă simt deja pe jumătate inhibat şi complexat. Ştiţi, genul acela de
sentiment pe care îl încerci în faţa profesorului sau a medicului.
O: - A preotului, a directorului, a patronului, a senatorului, a
preşedintelui. De ce funcţia creează complexe de inferioritate? Aceasta
statuează un cumul de atribuţii specifice locului ocupat în structura societăţii.
Oamenii din spatele funcţiilor sunt însă aceiaşi, cu aceleaşi probleme de
familie, cu caractere ce împletesc calităţi şi slăbiciuni, cu un orizont la fel de
limitat, cu poveri karmice de aceeaşi natură, care încalcă Legile Universului la
fel ca şi cet din jurul lor, dar aproape întotdeauna cu mult mai înstăriţi decât
marea masă, deşi au aceleaşi nevoi umane, şi cu o siguranţă de sine conferită
de cele mai multe ori de veniturile şi poziţia socială care trebuie să reprezinte
ceva în ochii mulţimii pe care o sfidează.
Chiar dacă eşti sincer mărturisind acest lucru şi, conştientizându-ţi
timiditatea (pe care societatea o cultivă prin relaţii de dominare tuturor), ai
realizat că nu ai reuşit s-o depăşeşti cu toate că profesia de ziarist ar fi trebuit
să te ajute în acest sens, fă un mic efort şi ieşi din blocaj. Încearcă să te
relaxezi şi dacă o cafea crezi că-ţi prinde bine, ne vom agăţa de acest mic
pretext ca să închegăm o conversaţie uşoară.
Spune-mi, te rog. cum priveşti şcoala şi facultatea cu experienţa actuală
de viaţă şi ce amintiri îţi trezesc aceste două cuvinte? Ce senzaţii le asociezi?
R: - Şcoala - numai când spun asta văd clasa cu profesorii care se
perindă, catalogul, notele, tezele, extemporalele, zilele când am răspuns sau
când nu am învăţat pentru că nu m-a interesat sau nu am avut timp - pentru că
trebuia să muncesc dublu la disciplinele pentru examene... fotbalul din curtea
şcolii, prima simpatie pentru o fată şi neplăcerea cu care mă duceam acolo...
Nu am avut nici un profesor de care să mă apropii şi nu le păstrez o amintire
plăcută. Parcă toţi se suprapun într-o imagine rece - a omului de la catedră. Ei
nu ne cunoşteau, iar pentru noi nu prezentau interes. Le percepeam sufletul şi
îi ţintuiam şi noi cu distanţa noastră. Prietenia şi comunicarea n-au fost
stimulate şi eram mai mult izolaţi unii de alţii. Fiecare avea câţiva colegi de
care se apropiase. Restul intrau într-un con de umbră. Nu mă emoţionează să-
mi amintesc. Mai degrabă clasele primare şi gimnaziul au fost frumoase pentru
că profesorii noştri ne organizau serbări care mobilizau în noi alte elanuri.
Poate că amintirile mele nu sunt reprezentative pentru o generaţie, dar eu am
rămas cu un fel de nemulţumire faţă de ceea ce mi-a oferit şcoala. Totdeauna
am simţit că mi-a lipsit ceva fundamental ca să pot declara că mi-a plăcut.
Multe lucruri nici nu le-am înţeles atunci. Nu am putut sau nu ne-au fost bine
explicate. Oricât de bine ai fi cotat ca medie, rămâi cu goluri (pentru că nu poţi
memora atât şi mi se pare mai important să înţelegi), peste care treci tocind -
ceea ce duce la uitare, ca mecanism de protecţie a creierului împotriva
avalanşei de informaţii introduse forţat, fără să te intereseze. Totul este mult
prea teoretic şi practic nu te ajută la nimic. Cred că ar fi trebuit să învăţăm
experimentând. Atunci n-am fi uitat şi la sfârşitul şcolii am fi fost altfel de
oameni. Parcă tot ce am aflat era mort, lipsit de suflet. Cred că metodologia
aceasta nu mai merge. Nu este numai concluzia mea. Constat că fiecare
promoţie poate confirma această părere. Cât despre facultate, problema este
de aceeaşi natură. Primează relaţia profesor-student. Acolo unde am avut
cadre didactice cu o minte limpede şi apropiate de noi, ceva a rămas. Unde şi-
au pus ambiţia să pice sau să ţină prezenţa cu biciul, nu a rămas nimic, decât
dispreţul pentru asemenea exemplare.
Cred că acest complex că niciodată nu ştii destul, că poţi fi încuiat pentru
că memoria îţi joacă feste, că eşti examinat, dar nu îndrumat gradat să
înţelegi, şi că nu ai dreptul să conteşti felul în care ţi se explică, rămâne în tine
pentru totdeauna. Chiar dacă vei ajunge profesor, vei fi inhibat în faţa unei
comisii de specialitate care nu este interesată cum gândeşti, ci dacă poţi
reproduce fidel materia de aici până aici. Nu mi se pare că lucrurile s-au
schimbat cu reforma învăţământului. Nici nu ar avea cum. Totuşi nu aş şti ce să
propun dacă totul ar depinde de mine.
Privindu-vă, îmi vine în minte un fel de film nejucat vreodată. Să spunem
că aţi fi Ministrul Educaţiei Naţionale. Ce strategie aţi propune actualei societăţi
pentru a promova educaţia generală?
O: - Presupunând că mi s-ar acorda atâta încredere încât să fiu luat în
serios, lucru de care mă îndoiesc, pentru că îi cunosc prea bine şi pe cei de sus
şi pe cei de jos, aş începe cu formarea unui colectiv de profesori pe care i-aş
ajuta mai întâi să-şi vindece sufletele, să-şi găsească echilibrul, să-şi spargă
tiparele mentale, să-şi deschidă orizontul cultural-ştiinţific, să înveţe să
iubească copiii şi familiile acestora, să-şi dezvolte creativitatea şi i-aş testa în
cele mai ingenioase moduri pentru a le verifica harul pedagogic. În paralel aş
forma un grup de oameni de ştiinţă împreună cu care am crea manualele
adecvate unui învăţământ în acord cu cerinţele timpului. Cu două asemenea
colective am selecţiona un număr de profesori care să se apropie de nivelul
exigenţelor noastre, am organiza cursuri de perfecţionare pentru cadrele
didactice permanente şi am lansa un pachet de programe experimentale
minuţios elaborate care să nu vitregească accesul la învăţătură, dar nici să
scoată absolvenţi inadaptaţi vieţii. Disciplinele propuse vor fi riguros corelate
cu stringenţele vârstei, etapa de dezvoltare fizică, psihică şi emotivă, cu
problemele concrete cu care se confruntă elevii în familie şi relaţiile
interumane şi pregătirea în perspectivă pentru genul de situaţii pe care le oferă
viaţa, urmărind stimularea creşterii coeficientului de inteligenţă, a creativităţii,
a dezvoltării fizice armonioase, a familiarizării cu mesajul artelor, a deschiderii
orizontului cultural şi spiritual, a cunoaşterii Legilor Universul ui şi principiilor
de convieţuire în Confederaţia galactică. Practic, fiecare colectiv de profesori
va fi antrenat într-o activitate de cercetare, pentru a stimula interesul şi
adaptarea la noul mod de abordare a educaţiei, şi va fi supus unor examinări
ciclice care vor stabili progresul înregistrat în procesul transformării individuale,
potrivit exigenţelor unui sistem nou, proaspăt, profund uman. Superficialitatea
va descalifica şi treptat se va impune un ritm susţinut de muncă şi seriozitate.
Nu ne permitem să ne batem joc de creierul şi sufletul copiilor, menţinând în
posturi pedagogice personal incompetent. Atestarea competenţei va implica şi
examenul psihologic periodic, necesar pentru a depista problemele ce apar din
diferite motive lesne de intuit, cu efect asupra relaţiilor profesor-elev. Se vor
institui cabinete de psihologie şi psihoterapie care să ajute elevii să-şi
regăsească echilibrul, încrederea în sine şi să rezolve situaţiile conflictuale sau
traumele care îi marchează pe mulţi dintre ei.
Însăşi programa şcolară va impune noi metode care să stimuleze
comunicarea, lucrul în echipă, inventivitatea, relaxarea în grup folosind muzica,
dansul, pictura, teatrul, jocul, discuţiile, drumeţiile, grădinăritul. Nu pot
dezvolta tema în cadrul unui simplu interviu. Pentru cei interesaţi putem
organiza discuţii, dar dacă rămân sterile, prefer să renunţ din start. Ori
muncim, ori vorbim făcând planuri pentru un viitor care nu mai devine prezent.
Sunt sătul de promisiuni. Nu mai cred în ele.
R: - Toate acestea sunt într-adevăr captivante când le auzi. Eu sunt mai
prudent când mă gândesc însă cum şi dacă se vor transpune în realitate
vreodată.
O: - Aşa sunteţi toţi. Aţi vrea să staţi în tribună şi să vă uitaţi cum curge
transpiraţia pe cei doi aflaţi pe mijlocul gheţii. Aplaudaţi, dar nu vă implicaţi.
Cred că a reieşit clar că toată ţara este invitată să participe. Chiar dacă încă
nici un buletin oficial nu anunţă numirea unui ministru care nu face parte din
nici un partid, nimeni nu vă împiedică să începeţi, ţinând seama de aceste idei,
să împrospătaţi învăţământul în limitele autonomiei locale. Mai mult, învingeţi-
vă limitele şi perfecţionaţi-vă ca oameni, dascăli şi cercetători în domeniul
vieţii. Rezultatele au să apară.
Spunând însă Educaţie, nu m-am referit numai la copii şi tineri. Fiecare
om este un elev al lui Dumnezeu. De ce oare oamenii îşi dezamăgesc
Profesorul şi rămân corigenţi, repetenţi sau delincvenţi?
Şi dacă pentru unii faptul de a spune Dumnezeu te încadrează în vreo
sectă, puteţi să-l înlocuiţi cu Viaţa, Adevărul, Cunoaşterea.. .Tot acolo veţi
ajunge. Ipocrizia nu a folosit nimănui, niciodată.
R: - Dar care ar fi acele lucruri noi pe care le vom trăi în Noua Eră?
O: - Este un subiect cu două tăişuri. Dacă îl atac, risc să fiu catalogat
visător sau paranoic, iar dacă îl ignor, că am promis lucruri pe care nu le pot
demonstra şi că de fapt mă folosesc de aceeaşi ştiinţă pe care o declar
depăşită.
R: - Şi totuşi? M-aţi incitat.
O: - Am să-ţi răspund într-o altă manieră. Vom face un exerciţiu de
imaginaţie, care are corespondent în realitatea unui anumit timp viitor, dar pe
care prefer să-l experimentezi tu însuţi. Altfel ai avea îndoieli şi mi-ai cere să-ţi
explic lucruri pe care încă nu le poţi înţelege. Vei trage singur concluziile. De
acord?
R: - Sunt curios despre ce poate fi vorba.
O: - Vezi? Eşti doar curios. Nu ai încă starea exploratorului şi curajul
aventurierului în tine. Încă ai reţineri ce reies din vorbele-ţi modeste. Nu eşti un
luptător. Acela insistă, ştie ce vrea şi ştie şi cum să pună întrebările. Ai rămas
cu gura căscată şi ai uitat să mă provoci, să smulgi răspunsuri de la mine, să
mă încolţeşti până cedez. Ai uitat şi de cititori. De ce nu te gândeşti câţi vor fi
dezamăgiţi că Reporterul nu a fost la înălţimea situaţiei? De o asemenea
conjunctură se profită la maximum. Mă laşi să spun ce vreau eu. Eu pot înşira
capcane pe care tu eşti primul care trebuie să le sesizeze şi să mă readucă în
punctul în care doreşti tu, pentru a te lămuri. Eu mă pot eschiva, desigur, dar
tu nu eşti dintre cei ce mă blamează. Ai venit să afli cine sunt. De ce renunţi?
Te-a furat povestirea. Ai pus o întrebare la care pot răspunde două zile.
Formulează-ţi clar nedumeririle. Fă-ţi un plan de bătaie, o schemă, altfel te
plimb pe unde vreau, depistându-ţi lacunele, zonele vulnerabile, dorinţele şi
încep să pun eu întrebări. S-ar putea să nu fii prea încântat de tine când vei fi
nevoit să-mi dai răspunsurile.
R: - Nu mi-am permis să vă întrerup. Am înţeles că nu avem limită de
timp.
O: - Nici să nu îndrăzneşti. Cât despre timp, depinde. Prostia limitează
timpul. Dacă nu te trezeşti şi dormi în fotoliu ascultându-mă, chem un alt
interlocutor. Este ca la şah, ai nevoie de un partener bun.
R: - Revin cu aceeaşi întrebare. Ce aduce nou ştiinţa Noii Ere?
O: - Nu eşti prea informat, altfel aveai deja o opinie formată. Voi, ziariştii,
în afară de rubrica voastră, alte domenii nu mai sondaţi? O carte mai citiţi?
Informaţia nu se prinde numai pe teren. Mass-media îţi furnizează elemente,
dar ca să le pui cap la cap trebuie să mai urmăreşti şi literatura, filmele,
spectacolele de teatru şi balet, expoziţiile, să intri în biblioteci, să frunzăreşti
Internetul, să selectezi programele TV, să căşti urechea la ce spune unul şi altul
şi să observi cum merg treburile. Sunt destule filme şi cărţi de anticipaţie care
au lansat idei interesante. Medicina şi fizica se îndreaptă spre orizonturi
spirituale. Navele extraterestre patrulează spaţiul. Noi fenomene psihice s-au
evidenţiat şi nu mai pot fi negate. Urmăreşte pe glob temele de cercetare
încotro se îndreptă şi oare ce stare de necesitate a permis asemenea finanţări?
Aştepţi să pice bomba zilei la Redacţie sau în Obor? De ce crezi că am propus
ziarul care să te informeze în mod concret şi corect asupra vieţii care te
înconjoară? Ce vrei să fac cu ziarul vostru? Nimic nu merită citit din el. Nu
aduce nici un folos. Bani irosiţi pe munţi de hârtie... Apoi ne plângem că nu
sunt fonduri. Ucideţi pădurile ca să le transformaţi în minciuni de plumb.
Aş propune un program: “Să renunţăm la tot ce nu foloseşte ţării şi
poporului, ci numai câtorva lacomi. Să renunţăm la tot ce ucide viaţa. Să
renunţăm la vechiul om din noi.” Ce te-ai întristat aşa? Te simţi rău?
R: - Stupid. Parcă aş fi trăit după gratii. Realizez brusc nonsensul pe care-l
trăim în toată grozăvia lui. Nu pricep cum de nu am văzut toate astea până
acum.
O: - Pentru că toţi s-au grăbit să tc asigure că e bine ce e rău. Ai intrat în
jocul lor şi te-ai supus, ca să fu în rând cu lumea. Din acel moment creierul tău
a încetat să funcţioneze. A fost programat. Şi cât timp programul funcţiona,
erai robot. Acum s-a deconectat programul şi începi să redevii o fiinţă umană,
nu zic om că până acolo este cale lungă.
R: - Abia acum încep să înţeleg materialul pe care mi l-aţi dat să-l citesc.
Parcă l-am parcurs în somn. Nu a avut iniţial nici un impact asupra mea. Logic,
am priceput cumva despre ce era vorba, dar brusc am intuit adevărata sa
dimensiune.
O: - Bună dimineaţa, române! Aş cerc ca imnul acela să se cânte nonstop,
ca o mantră: “Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte”, ca într-o bună
zi să ajung să spun: “Bună dimineaţa, români!”
R: - Greu... Îţi vine să urli de neputinţă.
O: - Este primul simptom după trezire. Apoi începi să faci ceva. Sunt
foarte multe de restaurat. Uită-te înjur şi spune-mi ce vezi?
R: - Totul este ca după un război în care am pierdut.
O: - S-ar putea ca mulţi să te contrazică. Au câştigat sume fabuloase.
Cine a pierdut1?
R: - Ţara şi poporul.
O: - Cine a câştigat?
R: - Îi poţi spune pe nume.
O: - Deci, de ce parte au fost?!
R: - Cum se pierde un război?
O: - Prin trădare. Este plină istoria de trădători. Eroii au dispărut demult.
Ar trebui ca în manualele de istorie contemporană să numească ultimii zece ani
perioada ruşinii neamului. În loc să aştepte un salvator ales de guverne străine
şi mandatat formal de electorat, mai bine ar analiza cum s-a ajuns aici şi ar
spune STOP.
R: - E prea târziu pentru asta.
O: - Pentru ci întotdeauna este prea devreme sau prea târziu. Niciodată
nu e momentul potrivit pentru a găsi soluţii şi a acţiona.
R: - încercaţi să spuneţi că marea masă trebuie să iniţieze schimbarea?
O: - Din partea trădătorilor la ce fel de schimbare te mai poţi aştepta? Nu
au nici un interes ca viaţa să ia o întorsătură favorabilă naţiunii. Şi l-ar fi arătat
până acum şi s-ar fi simţit cu prisosinţă.
R: - Un alt gen de ieşire din situaţia actuală nu este posibil?
O. - Îţi doreşti probabil un soi de miracol, ca răspuns la “Doamne, ajută!”
Ce simplu ar fi! Să zicem că miracolul se produce şi apare pe cer o navă
imensă de lumină din care coboară nişte fiinţe sferice incandescente. Ce
consecinţe întrevezi?
R: - Depinde ce vor face. Îmi imaginez că ar vui ziarele şi fenomenul ar fi
mediatizat.
O: - Şi apoi?
R: - Nu ştiu. După un timp presupun că totul ar dispărea din atenţia
publicului sau ar fi muşamalizat.
O: - Deci?
R: - în cazul dat, comunicarea nu s-ar putea stabili cu forţe necunoscute.
Îmi imaginam nişte fiinţe ca noi dispuse să nc ajute. Am înţeles că au mai fost
contacte şi s-au transmis mesaje telepatic. Din nefericire documentele ce au
înregistrat informaţiile furnizate de acele entităţi au rămas secrete.
O: - Să încercăm atunci să ne imaginăm o altă variantă. Să zicem că într-
o zi, pe un teren viran dintr-un oraş şi-ar face apariţia o navă extraterestră. Din
ea ar apărea nişte fiinţe frumoase care ar începe să transforme zona într-un
parc minunat sau într-un cvartal cu nişte clădiri construite după o arhitectură
neobişnuită. Aceste clădiri ar deveni în scurt timp şcoli, spitale şi ateliere de
creaţie în care nu se va utiliza nici un tip de energie sau de combustibil folosit
pe Pământ. Spaţiul ar fi protejat de un câmp indestructibil care are proprietatea
de a face invizibil tot ce intră în sfera sa de acţiune sau poate transdimensiona
obiectele sub influenţa unui factor voliţional de control. Să mai spunem că,
atraşi de nou, copiii ar intra în acel spaţiu şi ar comunica într-un fel cu acele
făpturi. Tot mai mulţi ar veni spre a vedea ce se întâmplă şi treptat ar începe
să se însănătoşească şi să-şi schimbe viaţa. Pentru cei cu atitudini agresive,
câmpul ar fi impenetrabil. Cum crezi că ar reacţiona oficialităţile, mass-media şi
care ar fi consecinţele?
R: - Chiar este posibil aşa ceva?
O: - De ce nu? Numai scenariile cu extratereştri răi vă conving? Crezi că
la stadiul în care se află au nevoie să atace sălbaticii de pe Terra spre a-i
cuceri? Nu mă refer la triburile răspândite pe glob, ci la barbarii din marile
metropole şi la forţele armate mondiale. Acele fiinţe trăiesc la alt nivel de
civilizaţie pe care nici măcar nu vi-l puteţi imagina, nici înţelege încă. Te rog,
răspunde la întrebare, ca reprezentant al opiniei publice asupra căreia ţi-ai
format o părere în urma sondajelor efectuate cu diferite prilejuri.
R: - încerc să vizualizez fdmul. În primul rând vor fi alertate preşedintele,
armata, forţele de poliţie şi, probabil, trupele SPP. Bănuiesc că treaba nu se va
putea muşamaliza aşa cum au făcut americanii, pentru că vor fi foarte mulţi
martori dacă evenimentul va avea loc în plin oraş. Chestiunea este cum vor
proceda ai noştri? Care va fi răspunsul lor la o asemenea provocare? Vor
transmite prin portavoce extratereştrilor să se predea şi să-şi declare intenţiile?
Vor constitui o comisie oficială care să întâmpine vizitatorii? Cine ar risca? Cine
s-ar considera competent? Vor solicita ajutorul NATO? Vor declara stare de
necesitate? Se vor abţine de la comentarii sau vor panica masele? Vor interzice
răspândirea zvonului? Şi vor fi privite acele fiinţe ca oaspeţi sau ca duşmani? Şi
ce va face Primăria şi Administraţia Domeniului Public? Se vor înfiinţa să
perceapă impozitul pe teren? într-un fel sau altul mulţi vor fi afectaţi de o
asemenea apariţie şi implicaţi în acţiuni imprevizibile.
O: - Să-ţi mai dau câteva indicii. Orice personalitate politică este bolnavă,
având blocaje psiho-comportamentale şi cerebrale severe. Asemenea
specimene nu pot intra în incinta navei; filtrele de protecţie interioară nu
permit accesul fiinţelor cu un scăzut nivel de vibraţie. Va fi un moment critic,
cred că realizezi. Cine să reprezinte oficial populaţia gazdă? Să-şi recunoască
public neputinţa9 Nu o vor face. Şi totuşi nici în acest punct nu-şi vor da seama
cât de ridicoli sunt. Chiar presupunând că ar fi posibil un asemenea contact,
dialogul ar fi imposibil. Concepţiile asupra vieţii, sfera de interese, modul de
abordare a problemelor sunt net diferite. Conaţionalii noştri se vor simţi datori
să pună condiţii în ţara lor şi să respingă ofertele de ajutor, considerând totul o
tatonare premergătoare unei invazii; desigur, vor face pe leii, uitând cum au
plecat capul când puterile din umbră, prin reprezentanţii lor cunoscuţi ca
exponenţi de vază ai societăţii, le-au cerut să accepte supunerea ce a condus
la actuala situaţie economică, financiară şi politică.
Dar să nu ne oprim aici. Să spunem că în toată ţara s-ar semnala
asemenea fenomene greu de înţeles, de abordat şi de soluţionat. De fapt ele ar
reprezenta mult aşteptatul ajutor exterior, deşi puţini vor vedea astfel lucrurile.
Ceva va scăpa de sub control, pentru că aceste centre, ce vor funcţiona fără a
utiliza bani şi combustibili, vor aduna o populaţie tot mai numeroasă. Cum să le
interzici activitatea când devin invizibile între anumite orc?
R: - Bănuiesc că vor da fuga la vecini sau vor zbârnâi telefoanele care vor
solicita forţa de apărare multinaţională. Vom deveni centrul lumii. Toţi sateliţii
ne vor lua în colimator şi multe puteri vor dori să ne sprijine...deşi este posibil
să se poarte cu mănuşi. Cât despre sistemul politic, oricare ar fi el la vremea
aceea, va intra în criză. Mă gândesc dacă nu cumva şi din punct de vedere
economic nu se vor declanşa nişte fenomene ce vor scăpa de sub control.
Cumva, maşinăria se va strica. E ca şi cum ai pune nişte bombe în câteva
puncte vitale. Poţi face multe speculaţii pornind de la această ipoteză.
O: - Nimeni însă nu se gândeşte la partea bună a lucrurilor. Obişnuiţi să
urmăriţi doar traiectoriile financiare şi lumea abstractă a politicii, uitaţi de cele
mai multe ori că pe Dumnezeu îl interesează oamenii, sufletele lor, năzuinţele
şi durerile lor, bucuriile, creaţiile şi înţelegerile lor, dorinţa lor de zbor, evoluţie,
desăvârşire, fiinţare în Adevăr. Aceste oaze vor readuce printre voi credinţa,
speranţa, libertatea de a gândi şi de a fi OM. Când vă îndreptaţi privirile spre
cer pentru a cere ajutor, deschideţi-vă să puteţi primi ajutorul care vă este
necesar ca fiinţe umane, nu-L confundaţi pe Dumnezeu cu guvernatorul sau
preşedintele Băncii mondiale ori al Fondului Monetar Internaţional. El lucrează
cu sufletele, nu cu ban.i. Învăţaţi o altfel de economie şi sporiţi capitalul
virtuţilor care, învestit în plan fizic, va atrage un profit pe care nici nu vi-l puteţi
imagina încă. Stările de neputinţă, de acceptare a unei umilinţe ce nu aparţine
acestui neam, de conflict ce a fărâmiţat ansamblul în cioburi risipite în direcţia
unor vânturi pustiitoare, nu pot aduce belşugul. Credinţa, înţelepciunea,
hărnicia şi iubirea sunt forţele ce vor restaura templul interior şi fortăreaţa
exterioară. Motivaţi în acţiunile voastre de nobile idealuri şi năzuinţe, veţi
munci să transformaţi viaţa fără a apela la soluţii perimate, la modele,
şabloane şi standarde ce urmăresc programarea generală a vieţii şi menţinerea
ei sub control. A conduce o lume este cea mai dificilă sarcină pe care şi-o poate
asuma un om într-o existenţă. Este uluitoare sau mai degrabă dovadă de
imaturitate setea cu care unii se avântă spre scaunele puterii doar pentru a
profita de avantajele efemere şi ridicole ale unei asemenea poziţii. Mă revoltă
inconştienţa cu care se aruncă în lupta pentru o supremaţie ce ascunde multe
sfori invizibile pe care orice om de bun-simţ, care priveşte lumea cu ochii
deschişi, le sesizează. Nu au ce căuta naivii în actualul joc al puterilor decât ca
piese de sacrificiu. Păcat că, în loc de a căuta soluţii pentru salvarea ţării,
candidaţii se reped să se închine la porţi străine. Cine mai crede în
binecuvântarea lui Dumnezeu? Ungerea “domnilor” se face în afara ţării cu
blagoslovirea tenebroaselor puteri oculte.
R: - Şi scenariul cu navele credeţi că ar putea rezolva problemele noastre
fără a ne implica într-o complicată situaţie cu repercusiuni pe plan
internaţional?
O: - Şi de ce nu ar fi aşa? Vreţi scenarii create de aceiaşi duşmani ai
vieţii, cu acelaşi gen de etape care s-au tot repetat în istorie? Nu crezi că este
vremea să spargem tiparele mentale şi să ieşim din această falie temporală?
Nu mai recurgeţi la reţete păguboase. Când consultaţi arhivele şi frunzăriţi
documentele, extrageţi de acolo soluţiile de lumină pe care le-a utilizat neamul
acesta în vremuri de restrişte.
R: - Noi nu facem asemenea analize. Considerăm că suntem rămaşi în
urmă şi avem de recuperat. De aceea copiem şi ne supunem docili tuturor
măsurilor draconice ce ni se impun cu aer părintesc de maşteră.
O: - De-aţi vedea ce fiinţe au întemeiat această naţiune şi ce informaţie
genetică aţi moştenit, aţi urla de ruşine văzând ce aţi ajuns.
R: - Puteţi să-mi spuneţi ceva mai mult despre rădăcinile dacilor?
O: - De ce? Ca să le terfeliţi memoria? Să trăiţi ca roboţii şi să vă mândriţi
cu o moştenire de care nu vă arătaţi demni? Redobândiţi-vă demnitatea şi
moştenirea spirituală va ieşi la suprafaţă. Cheile sunt învoi.
R: - Am senzaţia că există un fel de complot care urmăreşte menţinerea
noastră în ignoranţă, într-o stare ce conduce spre dezumanizare, înspre ceva
spre care mi-e teamă şi jenă să privesc. Specia umană pare să fie grav afectată
de actualul sistem de valori. Un fel de virus mental a afectat civilizaţia şi
molima a transformat populaţia într-o turmă moartă, receptivă doar la chemări
ce trezesc instinctele primare. Ce se întâmplă? Unde sunt oamenii?
O: - Asta este şi întrebarea mea.
R: - Păi dacă nu-i găsim... mi-e teamă să rostesc ce gândesc...
O: - Eu am îndrăznit şi am fost combătut. Câte voci trebuie să se audă ca
să trezească turma?
R: - Dar există, tehnic vorbind, posibilitatea de a face cunoscută situaţia
la scară planetară... Practic, lucrez cu ei, printre cei ce propagă somnul cel de
moarte... şi...
O: - Aha! întorcându-te la redacţie vei mai putea scrie inepţii pentru un
salariu sau vei schimba ceva? Vei avea acest curaj? Câţi te vor înţelege? Ce
subiecte vei aborda?
R: - Eu nu cred că mă mai pot întoarce acolo. Nu pot schimba nimic.
O: - Nici nu ai încercat. Te dai bătut înainte de a începe. Cu asemenea
viteji, ce fel de războaie se pot câştiga? îţi vei plânge neputinţele acasă iar la
serviciu îţi vei demonstra laşitatea? Ce ai de pierdut de te complaci în minciuna
care a început să te sufoce? înainte de a-ţi da demisia sau a fi pus pe liber
trebuie să te străduieşti să schimbi ceva. Altfel este doar o fugă de o realitate
pe care nu eşti capabil să o înfrunţi. Te încumeţi, acolo unde eşti, să arăţi toate
aceste lucruri?
R: - Cu o floare nu se face primăvară.
O: - Ghioceii nu aşteaptă zambilele să dea tonul. Ei se confruntă cu frigul
şi zăpada pentru a vesti sosirea primăverii. Fiecare om are rostul lui pe
Pământ. Unii sunt vizionari şi înainte-mergători, greu de înţeles şi de urmat.
Alţii sunt cei ce pun în practică Noile Legi şi schiţează drumul pentru mase.
Apoi, sunt deschizătorii de drumuri pe domenii de activitatea şi, în fine, cei ce
clădesc şi învaţă. Vine o vreme când încep examenele de verificare, când
trierea creează un moment de criză şi necesitatea unui salt pe alt nivel de
conştiinţă. Atunci apar demolatorii societăţii ce moare şi îndrumătorii ce
deschid zorii unei alte etape evolutive. Tu în ce categorie te încadrezi?
R: - Inerţia în care am căzut mă face să cred că fac parte din marea masă
adormită, mai precis în jumătăţea sau acea parte care pică la marea triere.
Niciodată nu am văzut astfel lucrurile, deşi, ascultându-vă, îmi par acum cât se
poate de logice. Gândindu-mă la lecţiile de istorie, realizez că au semănat
confuzii în noi, nu ne-au ajutat să înţelegem că pe scena mondială s-au jucat
piese cu alte rosturi decât cele pe care le-am învăţat la şcoală. Adevărata
istorie s-a derulat în spatele aparenţelor şi este cu mult mai fascinantă decât s-
ar bănui la prima vedere. Confruntările între neamuri şi popoare au fot simple
proiecţii sau exteriorizări ale conflictelor interioare ale omului situat pe o
anumită treaptă de evoluţie. A stat în noi şansa de a ne ridica, folosind cheile
ce ni s-au dat de către coborâtorii din stele. Eram prea orbi, surzi şi
neîndemânatici spre a le utiliza. Greşind, ne-am trezit şi am ajuns într-un punct
decisiv pentru însăşi viaţa noastră.
O: - Nu te grăbi cu concluziile. Undc-i vezi tu pe cei treziţi? Eu îi tot caut şi
nu-i găsesc.
R: - Eu cred că sunt şi asemenea oameni. Dacă stau bine să mă gândesc,
poate i-am şi întâlnit, dar nu i-am luat în serios. Îmi păreau, cam cum să spun,
cam duşi. aerieni. Acum realizez că eu eram cel dus şi că fără Dumnezeu, nimic
nu se poate. Mărturisesc că mă irita să-i aud vorbind atâta de Dumnezeu şi
respectarea Legilor Sale. Şi cred că ştiu de ce. Nu toţi ştiu să explice ceea ce au
aflat şi nu le acordam suficientă atenţie pentru a prinde esenţa. Îi judecam
după felul în care se exprimau, după diferite criterii care nu stau în picioare la o
analiză mai profundă. Eu eram cel vinovat că nu am avut răbdare să ascult, să
cercetez, să verific şi abia la sfârşit să emit păreri.
O: - Asta nu pot eu să înţeleg: de ce oamenii se cred atotştiutori şi nu
sunt dispuşi să-şi corecteze erorile. Sunt în stare să-L pună la punct pe
Dumnezeu însuşi cu ştiinţa lor redusă la noţiuni prinse din mass-media. În
călătoriile tale ai urmărit vreodată cu atenţie despre ce vorbesc oamenii? îţi
spun eu: bârfe şi lamentări. Mă mir cum de nu se plictisesc. De altfel cu asta îi
alimentaţi şi voi, ziariştii. Hrana informaţională este toxică. Cum să le
funcţioneze atunci creierul?
R: - Nu am reflectat asupra acestui aspect. Totul îmi părea firesc. Acum
simt golul sau noroiul în care am trăit. Parcă viaţa însăşi ne-ar fi părăsit şi ne-ar
fi privit de la distanţă, gonită de patimile noastre lumeşti. Mă încearcă un
sentiment de dezgust. Unde a dispărut viaţa? S-a retras încet, lăsând în urmă-i
moartea?
O: - Te simţi mort? Cum defineşti tu moartea?
R: - Da... aş putea spune neputinţa de a fi. Ceea ce suntem, nu pare a fi
decât un soi de spectre umane, de învelişuri de lut ce şi-au cumpărat cavoul de
lux din timp. Când să mai vedem soarele dacă tot timpul ni-l petrecem între
ziduri? Cum să pătrundă lumina în viaţa noastră?
O: - Ai ajuns la întrebări cărora nimeni nu este dispus să le dea răspuns.
Dar asta nu trebuie să te oprească să mai cauţi. Găseşte răspunsurile pe cont
propriu şi provoacă discuţii care să facă oamenii să gândească. Deocamdată
întrebările sunt mai importante decât răspunsurile. N-ai observat că
majoritatea au răspunsuri şi nimeni nu are întrebări? Poţi face şi un experiment
în sensul acesta. Cere oamenilor să-ţi adreseze întrebări la care tu să răspunzi.
Vei realiza astfel orizontul şi preocupările lor. Atunci vei constata ce au ajuns
graţie “grijii pentru om” şi tuturor mijloacele, de propagare a informaţiilor
inutile sau agresive. Te vei simţi vinovat măcar 5 minute pentru vorbele goale
pe care le-ai înşirat ani întregi înaintea cititorilor? Tu cum te-ai simţi dacă
cineva te-ar obliga să parcurgi zilnic asemenea maculatură? Vei spune că voi
nu obligaţi pe nimeni să răsfoiască ziarele şi revistele care nu le plac.
Întrebarea este: de ce le scoateţi? De ce faceţi lucruri fără rost? Până când veţi
continua astfel? Când va veni acel moment de luciditate în care să stopaţi orice
activitate inutilă sau dăunătoare vieţii?
R: - Nu ştiu... E greu de anticipat o asemenea cotitură pe plan naţional
sau mondial. Totuşi, nu este imposibil la nivel individual. Se poate presupune o
propagare din aproape în aproape până când fenomenul devine exploziv. Asta
cere timp.
O: - Da, asta cere timp. Şi timp nu mai este. A fost oprit în loc pentru ca
trezirea să se declanşeze la nivel de masă. Nici această soluţie însă nu poate
dura prea mult. Intervin alţi factori care pun în pericol civilizaţia. Voi nu ştiţi să
lucraţi cu factorul timp.
R: - Mărturisesc că nu înţeleg încă ce spuneţi. Încerc să prind ceva, dar
undeva mă poticnesc şi pierd firul. Cu ochii pe ceasuri şi calendar, mi-e greu să
ignor timpul. Doar am trăit atâţia ani plini de evenimente.
O: - Şi crezi că ele nu se puteau desfăşura făcând abstracţie de timp?
R: - Probabil că da, dar ele sunt legate secvenţial între ele.
O: - Tocmai asta este. că ele nu sunt legate secvenţial, ci cauzal între ele,
iar efectului vizibil îi corespunde o cauză de regulă invizibilă, ascunsă de
banale aparenţe. De aceea, succesiunii liniare orizontale ar trebui să-i
substituiţi o sondare în adâncime. Ştiu că sună abstract, dar nu intenţionez să
dezvolt subiectul. Aş mai. adăuga însă faptul că exteriorului îi corespund
planuri interioare şi că acolo aveţi de căutat cheia. Cine are urechi de auzit să
audă.
R: - Poate să pară deplasat ce vă voi spune, dar încep să cred că sunteţi
un fel de temponaut galactic. Nu aparţineţi timpului nostru. Stăm de vorbă, dar
senzaţia mea este că trăim în timpuri paralele. Nici nu cred că evenimentele
timpului nostru vă pot afecta. Aţi creat iluzia comunicării sau mai bine zis, un
spaţiu de confluenţă pentru a scoate la iveală un izvor de atemporalitate...
Oare adăpostim germenii veşniciei în noi?
O: - Vi s-a spus întotdeauna că viaţa este eternă. Dar şi eternitatea
păstrează ce este valoros. Ce este efemer va dispărea murind, pentru a
renaşte sub o nouă formă.
R: - Şi oamenii spre ce se îndreaptă?
O: - Oamenilor li s-a dat puterea de a alege. Unii au ales nemurirea sau
drumul evolutiv spre Sursă. Alţii au preferat căderea, sau drumul involutiv spre
Sursă. Este greu de explicat ce presupune fiecare dintre cele două căi.
Consider că este prematur să intru în amănunte. În general însă, se cunosc
destule despre acest subiect şi cei ce caută vor găsi răspunsurile de care au
nevoie.
R: - Dialogul nostru m-a făcut să mă gândesc la multe lucruri. Sunt
conştient că lumea asta este tare strâmbă. Totuşi, cred că există şi aspecte
pozitive pentru care merită să trăieşti. Ce-mi puteţi spune despre acestea?
O: - Viaţa merită trăită, dar nu oricum. Este evident pentru oricine câte
lecţii oferă scena lumii pentru actorii ce participă la marele spectacol planetar.
Este greu să înşiri frumuseţile şi bucuriile ce însoţesc căutarea însetatului de
Adevăr, a celui ce experimentează legile iubirii, a eroilor ce luptă pentru
dreptate şi o cauză nobilă, a creatorilor de artă. Totul se descoperă trăind. De
ce însă sacrificaţi natura, de ce aduceţi suferinţă semenilor, de ce relaţiile ce se
stabilesc între oameni sunt tensionate sau competitive, de ce nu vă
perfecţionaţi, de ce ucideţi? Eu nu înţeleg aceste tendinţe pe care refuzaţi să le
corectaţi spre binele vostru şi al celor din jur. Totuşi, efortul de a înţelege rostul
vieţii şi de a vă conştientiza emoţiile şi motivaţiile vă va revela aspectele
pozitive şi negative care se găsesc pretutindeni, oriunde aţi privi. Noi
perspective vă vor ajuta să descoperiţi alte faţete ale jocului contrariilor care
are ca efect evoluţia. Nu cereţi să vi se spună cum este viaţa. Aflaţi singuri.
R: - Vă pot adresa o rugăminte?
O: - încercaţi şi veţi vedea.
R: - îmi puteţi da câteva sfaturi care să-mi folosească în viaţă?
O: - Asta este într-adevăr o dorinţă pe care rareori o aud în gândurile
oamenilor. Însă ai puterea de a le urma neabătut?
R. - încă nu ştiu ce puteri am în mine. Voi descoperi doar căutând să mă
cunosc mai bine. Azi am avut revelaţia unui început de drum care s-a desluşit
clar în ceaţa în care am zăbovit atâţia ani. Ar fi păcat să irosesc această şansă
şi reportajul acesta să rămână doar o amintire. Este o provocare pe care o simt
în fiecare celulă, un neastâmpăr de a porni într-o altă direcţie decât cea în care
ne conduc toate programele mass-mediei; este un îndemn spre trezirea din
uitare.
Trebuie să scormonim adânc, pentru că forţele de care avem nevoie sunt
în noi. Ne-a fost interzis să le folosim abătându-ni-se atenţia înspre plăceri,
confort, distracţie şi lene. Toate acestea nu au fost decât amăgiri pentru a nu
vedea lanţurile care ne-au ţintuit, îngrădindu-ne libertatea de a fi om. Am fost
robi. Am fost supuşi. Am fost adormiţi. Trecutul este şi el o iluzie. Trăind în
prezent şi ţinând cheile viitorului nu vom mai fi ce am fost. E timpul să ne
scuturăm de bube şi poveri şi să ne avântăm spre înălţimi spirituale ce pot fi
cucerite cu trudă şi credinţă. Vom fi ceea ce Dumnezeu ne-a hărăzit să fim.
Vom fi OAMENI.
O: - Entuziasmul este o forţă uriaşă. Dar are un punct dincolo de care te
orbeşte. Nu pierde măsura! Şi întreţine-l mai ales când dai de greu. Mulţi
renunţă la bunele intenţii când nu sunt susţinuţi din afară. Nu este uşor să-ţi
menţii idealurile când înjur toţi par a fi de cealaltă parte a baricadei. Eşti
convins că vei rezista?
R: - Nu încerc să mă amăgesc. Îmi formulam înţelegerile pentru mine
însumi, uitând de reportajul nostru. Ştiu că pe acest drum nu apar stindarde şi
nume acoperite de glorie, ci doar calomnii, discreditări şi dispariţii misterioase.
Mă voi gândi la mai multe soluţii. Chiar dacă şefii vor cere aceleaşi stupide
cronici şi rubrici, înlăturându-mă discret din viaţa publicistică, realizarea cea
mare va fi personală. Nu-mi va mai fi ruşine de mine însumi.
O: - Şi din ce vei trăi?
R: - Cât timp am cap şi două mâini, voi găsi ceva de făcut. Nu intru în
panică. Teama atrage insuccesul. Când te afli pe drumul cel bun, nu poţi fi
eliminat din joc decât cel mult temporar pentru a-ţi analiza situaţia sau a-ţi
verifica fermitatea, răbdarea, credinţa ori verticalitatea. M-am cam prins cum
stau lucrurile. Cred că ştiu de mult toate astea. Doar că nu am avut curaj să le
recunosc şi să iau o decizie. M-am complăcut în mocirlă. M-am plâns ca toţi
ceilalţi pe la colţuri, dar nu am făcut nimic să ies din ea. Ne-am pierdut
încrederea în noi şi, chiar atunci când observăm că lucrurile nu merg bine,
preferăm să tăcem în loc de a lua măsuri pentru a îndrepta situaţia. Deşi nu mi-
aţi făcut nici o observaţie, simt efectul conversaţiei noastre ca pe al unui duş
rece. Aş administra şi altora asemenea duşuri.
O: - Şi crezi că vor avea efect?
R: - în unele cazuri. În altele, şocul ar trebui să fie mai dur.
O: - Bun venit în lumea mea! Vei suferi şi tu de acuzaţiile somnoroşilor
care te vor învinui că eşti un şarlatan ce vinzi iluzii. Ei nu vor fi nici măcar în
stare să realizeze că le îndepărtezi iluziile, dăruindu-le speranţa într-o viaţă
frumoasă şi dreaptă. Te simţi suficient de pregătit să-ţi porţi coroana de spini?
R: - Nu am ajuns la evaluări. Sunt la primul pas - al conştientizării. Am de
reflectat asupra implicaţiilor. Nu pot face promisiuni înainte de a-mi analiza
puterile.
O: - Ai destule. Încă nici nu bănuieşti de ce eşti în stare. Totul este să vrei
şi să nu te dai bătut. Nici o bătălie nu este pierdută decât dacă te socoteşti
înfrânt. Este deosebit de important impactul psihic.
R: - Iniţial eram reporterul. De fapt eu aveam nevoie de un interviu
despre mine însumi. Multe s-au clarificat cu acest prilej. Curios mi se pare însă
faptul că totul a decurs după alt tipic. Au lipsit întrebările şi răspunsurile
şablon. De fapt am discutat despre cu totul alte lucruri şi, pornind de la viaţa
noastră cea de toate zilele, am ajuns să-mi explorez sufletul meu cel multă
vreme ignorat. Este cu totul altceva. Este o confruntare cu mine însumi care-mi
va da de gândit pentru mult timp de acum înainte. Dacă aş scrie asemenea
interviuri, aş hrăni oamenii cu înţelepciune, nu cu deşeuri mentale. Realizez
cum imposibilul devine posibil. Chiar este real acest ziar despre care mi-aţi
vorbit la început?
O: - Orice idee devine realitate dacă ajungi să crezi în ea şi depui eforturi
s-o materializezi. Depinde numai de tine. In cazul “Imposibilului posibil”, pot
spune că eşti binevenit printre noi, dacă înţelegi ce înseamnă asta.
R: - Cred că intuiesc. În orice domeniu de activitate factorul uman poate
produce minuni când este călăuzit de idealuri nobile şi o gândire vie, lipsită de
prejudecăţi. Demnitatea, curajul, credinţa şi voinţa sunt forţe uriaşe ce mută
munţii din loc. Laşitatea şi comoditatea te pot menţine o vreme în locuri
căldicele, dar nu pentru mult timp. Cumva avertismentele încep să se
înteţească şi sistemul începe să se clatine. Dacă mă gândesc bine, fenomenul a
devenit vizibil prin semne care aparent nu au nici o legătură cu tot ce am
discutat. Şi totuşi exteriorul trădează revoluţia interioară.
O: - Ajunşi în acest punct, cred că putem încheia interviul nostru. Nu este
nevoie să tragi concluzii. Fiecare şi le poate extrage parcurgând textul sau
întocmind un dialog imaginar în care OMUL şi omul se întâlnesc faţă în faţă.
In cazul tău, angajându-te în acest proiect, te asigur că mă vei reîntâlni în
drumurile şi gândurile tale. Nu-mi înşela speranţele pe care le-am pus în tine
atunci când te-am chemat aici.
R: - Dar unde ne aflăm? Simt că acest aici nu este apartamentul pe care
l-am găsit cu uşurinţă, ci un altundeva, după cum nici dumneavoastră nu
sunteţi un om obişnuit, ci cu totul altceva.
O: - Suntem în câmpul tău mental, în conştiinţa ta sau în sufletul tău.
Oricare variantă este relativă. Nu încerca să defineşti această senzaţie care te
apropie de Adevăr, pentru că te vei îndepărta de firul pe care tocmai l-ai prins.
Concentrează-te asupra acestei stări fără a o descrie în cuvinte. Întipăreşte-o în
tine şi regăseşte-o. Vei înţelege mai mult doar experimentând. Cât despre noi -
să spunem că eu sunt un simbol al provocatoarei existenţe, iar tu trebuie să afli
singur cine eşti.
R: - Atunci totul este ireal şi simbolic?
O: - Depinde la ce te referi. Prin această experienţă te-ai apropiat de
realitate, iar tot ceea ce era palpabil şi real pentru tine este mai efemer şi
iluzoriu decât ai crede. Vei înţelege în timp acest paradox. Acum pare cam
abstract şi greu de cuprins cu o minte logică şi pragmatică. Nu te grăbi să-ţi
imaginezi lucruri pe care crezi că le-ai înţeles. Ele îşi vor desluşi treptat
sensurile profunde. Practic fiecare pas te îndrumă spre următorul. Nu poţi sări
treptele animat doar de dorinţa de a recupera timpul pierdut. Alte motivaţii te
vor călăuzi în drumul ascendent şi doar justificările dacă vei fi tentat de
alunecuşurile pe care nu le vei fi sesizat la timp.
R: - Dar sunt îmbucurătoare aceste explicaţii. Înseamnă că ne vom
întâlni.
O: - Doar ţi-am spus că mă vei întâlni în drumurile tale. Acum înţelegi,
sper, că aceste drumuri pot fi introspecţii, meditaţii, stări elevate de conştiinţă.
R: - Ce simplu pare totul!
O: - Da, când înţelegi. Nu uita însă că sunt mulţi care nu se găsesc pe
aceeaşi treaptă cu tine şi va trebui să găseşti cuvintele sau metaforele potrivite
şi răbdarea de a le explica ce au de făcut, fără a lc cerc mai mult decât pot da.
Aminteşte-ţi cum ai fost înaintea acestei aventuri a cunoaşterii de sine - cum
îmi place s-o numesc. Transpune-te în situaţia lor şi vei şti ce ai de făcut. Când
îţi pasă cu adevărat de cel de lângă tine, nu mai aştepţi să ţi se spună ce să
faci. Iubirea te inspiră şi îţi dă puterea de a acţiona.
R: - Aşa este. Nu am stat niciodată să analizez astfel lucrurile. Mi-a fost
mai lesne să critic, ca mai toţi, erijându-mă în observator. Nici măcar
observator obiectiv nu am putut să fiu. Nu aveam cum. Cu un ego ca al meu,
nici măcar subiectiv nu puteam fi, ci doar indiferent şi trufaş. Cu asemenea
atitudini nu poţi face bine nimănui, ci mai degrabă alungi binele. Ar fi trebuit să
slujim interesele semenilor noştri. Dar nu am reuşit decât să ne slugărim
patronii.
O: - îţi voi da un sfat, pe lângă cele pe care va trebui să le descoperi
presărate printre rânduri. Iubeşte-te pe tine însuţi. Vei descoperi o mulţime de
întrebări şi răspunsuri reflectând la ceea ce implică acest sfat. Nu confunda
iubirea de sine cu menajarea comodităţilor, autocompătimirea sau scăldatul în
plăceri nocive spiritului. Dimpotrivă, aceasta presupune multă exigenţă şi un
necruţător efort de autodepăşire. Doar astfel îţi vei dobândi eliberarea.
R: - Nu mi-am propus niciodată asemenea obiective.
O: - Trebuie să priveşti mai sus, nu la nivelul nasului. Ţi se par greu de
atins?
R: încă nu prea îmi dau seama ce presupun. Oare se pot atinge într-o
singură viaţă?
O: - Trăită corect, este posibil. Poverile karmice însă vă împiedică să
urmaţi drumul evoluţiei şi cădeţi în tot felul de capcane ce străjuiesc porţile.
R: - Asta înseamnă că până nu plăteşti datoriile nu poţi merge mai
departe?
O: - Depinde cum le plăteşti: în virtutea destinului corector sau animat de
dorinţa de perfecţionare. Este o mare diferenţă între ignoranţa din primul caz şi
conştientizarea ce se presupune în cel de-al doilea caz. Efortul este de altă
natură. Totdeauna ai o şansă să te ridici şi să te înalţi.
R: - Să zicem că sunt dispus să fac eforturi îndreptate spre propria-mi
desăvârşire. Asta ar trebui, logic, să conducă la mari schimbări în viaţa mea,
atât pe plan interior cât şi exterior. Astfel drumul se croieşte singur. Fără să
apuci să decizi. Este ghemul ce se desfăşoară în faţa eroilor din basme,
călăuzindu-le paşii.
O: - Este aşa cum spui, cu o mică observaţie. Există un timp de răspuns
până la concretizarea transformărilor interioare în manifestări sau proiecţii
exterioare. Mulţi nu au răbdare să-şi continue truda dacă verificarea nu este
imediată, miraculoasă. Consideră că simpla decizie de a încerca echivalează cu
laboriosul proces al alchimiei sufletului. Or nu este aşa. Calităţile se cultivă în
cursul încercărilor care le provoacă să iasă la suprafaţă. În aceleaşi condiţii însă
şi negativul tinde să se exprime. Deci, care parte a fiinţei va învinge? Aici este
întrebarea-cheie.
R: - Mda! De cele mai multe ori ne visăm eroi pozitivi, dar cedăm uşor în
faţa ispitelor şi ne complăcem în situaţii comode care nu comportă riscuri. Este
atrăgătoare această siguranţă care nu aduce decât târziu penalităţi,
inducându-ne în eroare prin imediata stare de acalmie. Ţipătul conştiinţei,
înăbuşit, va determina altfel de semnale de alarmă care să avertizeze că
undeva s-a comis o greşeală ce se cronicizează. Pricep cum vine asta. Am viaţa
mea ca model de studiu şi pot constata în ce fel mă afectează azi decizii
trecute, luate cu prea multă uşurinţă sau nepăsare.
O: - Oamenii cred că-L pot păcăli pe Dumnezeu doar pentru că au citit
Biblia, se roagă, ţin post sau merg la biserică. L-au transformat într-o prezenţă
pasivă, indiferentă la problemele lor. Dar I-au atribuit Lui sarcina de a rezolva
necazurile pe care şi le-au atras prin încălcarea sistematică a Li gilor. Or
acestea dispar dacă se corectează greşeala specifică ce a generat
avertismentul care ia forma neplăcerilor, accidentelor, pagubelor sau bolilor, nu
asumându-şi penitenţe comode. Degeaba ţii post dacă vei continua să-ţi urăşti
soţul, să bârfeşti vecina, te complaci în egoism şi prostie, sau îţi terorizezi
copilul. Ai aplicat incorect Legea, încercând la întâmplare o soluţie la
îndemână. Păi dacă te doare capul, nu iei pastile de stomac. Logic, nu?
Dumnezeu este foarte activ. Nu doarme nici o clipă. Este absurd să crezi că-i
poţi înşela vigilenţa minimalizându-ţi greşelile printr-o spovedanie superficială.
Spovedania trebuie să fie un examen de conştiinţă foarte sever. Nu există grila
cu zece păcate capitale - de care în general nimeni nu se simte vinovat. Fiecare
are datoria de a-şi examina cu atenţie faptele, vorbele, atitudinile, gândurile,
intenţiile, gesturile şi dorinţele. Cât sunt de curate, generoase, necondiţionate,
luminoase? Oare înţelepciunea v-a ghidat paşii sau trăitul la întâmplare, pentru
a satisface nişte dorinţe meschine şi iluzorii trebuinţe? Ce aţi corectat între
două spovedanii? Oare voi nu sunteţi aceiaşi? Calendarul îşi schimbă datele,
dar oamenii sunt la fel. Ei stau pe loc şi timpul îi îmbătrâneşte şi-i îngroapă. Poţi
tu înţelege cum omul viu, proaspăt, în continuă transformare, poate controla
timpul? Timpul aparţine materiei. În plan cauzal el nu există ca noţiune. Ia
naştere prin densitatea ce încetineşte instaurarea efectului unei cauze. Ce
multe aţi putea schimba în jurul vostru operând asupra cauzelor! Este de
neînţeles cum vă rezumaţi la lumea efectelor, perpetuând aceleaşi cicluri,
fenomene, evenimente care conduc spre perturbări la nivel planetar. Soluţiile
voastre sunt în esenţă cauzele ce generează dezastrul. Urmăriţi acest lanţ de
cauzalităţi şi vedeţi unde aţi ajuns.
R: - îmi pierdusem orice punct de sprijin. Aproape că începusem să urăsc
această lume. Acum, brusc totul s-a luminat. Este atât de clar şi logic totul!
Parcă Dumnezeu m-ar fi invitat în faţa unei mese de şah sau al unui puzzle
uriaş şi văd lucrurile dintr-o altă perspectivă. Prins în mijlocul jocului, eram o
piesă derutată mutată de alţii încoace şi încolo. Acum îmi pot găsi singur locul
pentru că legătura mea principală este pe verticală, cu Conducătorul, cu Legea,
Viaţa, Creatorul. In virtutea acestei relaţii se restructurează şi cele stabilite cu
celelalte piese, într-un mod armonios. Haosul a transformat şahul într-un joc de
table, iar puzzle-ul într-o grămadă de bucăţele de carton exprimând frânturi
incoerente de înţelegeri.
O: - Îţi mai spun ceva. Fiecare om poartă în sine puterea creatoare.
Foarte puţini însă şi-au descoperit-o. Tot ce faci poate fi înălţat la rang de artă
când este plăsmuit cu dragoste, credinţă, bucurie. Atunci Dumnezeu însuşi se
exprimă prin oameni. Aceia care au înţeles acest lucru şi colaborează cu
Dumnezeu în tot ce întreprind au har. Harul nu se dobândeşte prin ceremoniale
de hirotonisire. El este însăşi lumina pe care o răspândeşte cel în sufletul căruia
arde flacăra credinţei şi a iubirii.
R: - Of, aşa mai înţeleg şi eu creştinismul. Ştiţi'? Cred că mulţi oameni
văd religia cam ruptă de realitate, ca şi cum ar fi două drepte paralele ce-şi
fixează nişte puncte de tangentă de sărbători şi la necaz. A devenit mit, tradiţie
şi obicei prin faptul că a adoptat un model rigid de comportament pentru om,
cerându-i direct, indirect sau în mod perfid să renunţe la căutare. De ce au
preoţii orgoliul de a pretinde că ci ştiu totul? Nu L-au închis pe Dumnezeu în
spaţiul unei vieţi absurde?
Să luăm un exemplu. Ei susţin că avem o singură viaţă. În această
situaţie, pun şi cu întrebarea din parabola orbului din Noul Testament: oare ce
vină au copiii bolnavi de SIDA, copiii străzii sau cei handicapaţi când nu au
apucat să păcătuiască încă? Şi vor ajunge ei în rai sau în iad? Lor Dumnezeu nu
le dă şansa de a studia Evangheliile? Şi atunci, Legea Divină cum funcţionează,
pe ce drepte criterii de unii-s bogaţi şi alţii săraci? Faptul de a fi bogat nu este
suficient pentru a fi trimis în iad după cum nici “calitatea” de a fi sărac nu te va
expedia în rai. Important mi se pare mie ce ai făcut cu viaţa ta. Sau, geniile
care au slujit ştiinţa aducând foloase omenirii, dar care nu au crezut în
Dumnezeu, cum vor fi judecate? Dar politicienii care apar în văzul lumii alături
de slujitorii bisericii, dar încalcă legile neamului? Asemenea întrebări sunt
incomode şi nu prea-şi găsesc răspuns.
O: - Bănuiesc că ai curaj să-ţi formulezi singur răspunsurile dacă ai
descoperit întrebările. De ce trebuie să cauţi explicaţii la persoane al căror
orizont nu te convinge? Doar pentru că lucrează într-un domeniu ce le atestă
pregătirea? Atestatele societăţii sunt simple hârtii. Parcă nu ştii câtă
mediocritate se ascunde după diplome şi investituri în toate domeniile! în loc
să te enervezi şi să-i judeci, continuă să cauţi şi bate-ţi capul să găseşti. Dacă
vi s-ar da mură-n gură tot ce vi s-ar năzări că cereţi, aţi deveni foarte comozi şi
aţi renunţa să mai gândiţi. De aceea Dumnezeu a trimis pe Pământ entităţi de
toate vârstele spirituale. Recunoşti că felul de a gândi al unuia nu te satisface?
Foarte bine! Nu te supăra pe el şi mergi mai departe până vei găsi unul mai
ştiutor ca tine care îţi va lămuri o parte din neclarităţi, niciodată toate. Păcatul
este să te opreşti când ai puterea de a continua urcuşul căutărilor.
R: - Totdeauna căutările sunt suitoare?
O: - Nu. Uneori cauţi într-un morman care ascunde o groapă. Trebuie să
sesizezi neconcordanţele şi semnele interioare sau exterioare care te
avertizează că eşti pe un drum greşit. De aceea spun că pe acest drum trebuie
să fii treaz. Când “dormi”, mergi cu naivitate înainte şi constaţi prin suferinţă
cât de profund ţi-a fost somnul.
R: - Ştiţi ce senzaţie am? Că am venit aici ca ziarist şi plec om într-un
sens nou, aş putea spune chiar renăscut.
O: - Eu aş zice că s-a ridicat un nou templu de lumină.
R: - Al cărui ctitor sunteţi.
O: - Templele de lumină sunt indestructibile.
R: - Pentru că sunt binecuvântate de Ctitorul însuşi.

TELEFONUL

Citeam ziarul atent la frânturile de informaţii ce puteau constitui


elementele unui adevăr niciodată dezvăluit în întregime. Învăţasem să dezbrac
textele de cuvintele de umplutură ce creau falsa impresie a unor ample
relatări. Era şi acest exerciţiu un soi de integrantă în jocul exterior al unei vieţi
colective lipsite de sens. Nu exista direcţie de dezvoltare, ci doar săgeţi ce
conduceau spre adâncul labirintului rătăcitor al minţii umane, hipnotizate de
promisiuni şi comentarii golite de orice înţeles. Aici se putea spune orice.
Fiecare alegea ce să creadă după criterii limitate de interese personale şi de o
putere de pătrundere tocită de rutina somnolenţei mentale. Creierul devenise
pentru mulţi o unealtă inutilă şi-şi îndreptaseră atenţia spre alte organe pe care
le exploatau activ spre procurarea plăcerilor de care depindea însăşi viaţa lor
de zi cu zi. Semnalele de alarmă veneau din toate părţile şi totuşi nimeni nu le
lua în seamă. La ce bun, nu'.' Oricum aveau o singură viaţă, după cum afirmau
preoţii şi cei ce vroiau să demoleze sensurile profunde ale Eternei învăţături a
Luminii, fapt ce justifica în ochii lor trăitul la întâmplare, indiferenţi la
consecinţele inerţiei şi comodităţii spirituale în care se complăceau.
Îmi dorisem c altfel de colaborare cu semenii, gândind că nemulţumirile
lor îi vor determina să caute cauzele care le atrăseseră şi soluţiile ieşirii din
criză. Tiparele mentale, bine fixate în ani de educaţie greşită şi propagandă
susţinută în direcţii contrare evoluţiei şi perfecţionării fiinţei umane, îi
împiedicau însă să gândească. Deveniseră robii unor programe ce se repetau
sistematic în toată mass-media astfel încât nimeni să nu se poată sustrage
modelelor propuse, unghiurilor de vedere abordate, criteriilor acceptate, scării
de valori impuse abil pe ici pe colo şi apoi răspândite pretutindeni ca unic
garant al succesului şi progresului.
Cumpăneam asupra cazurilor în care neputinţa atrăgea suferinţe şi
drame de proporţii şi mă uimea de fiecare dată nepăsarea cu care se trecea
peste tragedii şi se completau pe cont propriu biletele aducătoare de speranţa
unei fericiri exprimabilă în bani. Dacă toate aceste fonduri ar fi constituit
colecta pi blică destinată unor obiective economice sau socio-culturale, aş mai
fi sperat că în inimi mai există un grăunte de lumină. Dar dorinţa unui câştig
nemuncit şi goana cu care fiecare participa la formarea unui râu de bani ce se
vărsa în neştiute conturi externe mă făceau să mai aştept semnele trezirii prin
durere a naţiunii adormite cu vise plăsmuite de invizibili cotropitori. Era
prematur ajutorul pe care unii îl cereau în numele celor ce încă nu-şi meritau
numele de om.
Sufeream pentru ei, dar nu se numea ajutor acela de a transforma ţara
într-o Cetate a abundenţei la care nu contribuiseră cu nimic. Aveam de adunat
creierele gânditoare pentru a întocmi planul redresării, nu de umplut pieţele şi
buzunarele pentru hoţi şi leneşi. Spectacolul degradării umane mă dezgusta şi,
până nu asanam mocirla, nu intenţionam să aduc belşugul şi sănătatea. Puţini
credeau în apelurile mele, deşi le trimisesem în fiecare ţară, pe diferite căi. Îşi
doreau o salvare miraculoasă pe care s-o aştepte stând cu mâinile în sân. Nu
realizau sau refuzau să înţeleagă faptul că orice transformare are loc printr-un
proces activ şi conştient. Noile unde şi energii nu aveau să-i schimbe pe cei
care nu cooperau la procesul vindecării şi transformării interioare ce avea să
atragă transformarea societăţii. Dimpotrivă, efectul avea să fie dureros.
Mă întrebam câţi ani va trebui să mai repet aceleaşi lucruri. Chiar dintre
cei ce-mi citiseră mesajele, mulţi se aleseseră doar cu încântarea întrucât
continuaseră să rămână robi ai aceloraşi patimi. Fără o activitate ritmică şi
susţinută, creierul nu-şi poate distruge tiparele implementate de o societate
bolnavă. Fără a reveni la Legile Vieţii, este imposibil de ieşit din acest coşmar.
Fără credinţă, haosul va deveni distrugător înainte de a se mai putea face
ceva. Fără efortul individual al trezirii, întreaga colectivitate va suferi din cauza
somnului celor ce ar fi trebuit să vegheze asupra moştenirii spirituale pe care
fiecare o poartă în sine. Puterea vine din înţelepciune, dragoste şi unire între
fraţi. Unde sunt toate acestea? Dezbinarea, ura şi prostia şi-au dat mâna
pentru a dansa pe acest tărâm unde neatârnarea a dăinuit până când trădarea
a intervenit să strice bunele orânduieli.
Oamenii credeau într-o salvare venită din Cer fără să înţeleagă că
Salvatorul îi ajută doar să se salveze singuri. Starea de aşteptare pasivă devine
periculoasă pentru că fenomenele se agravează, afectând zone tot mai întinse.
Chiar şi rugăciunile devin insuficiente în condiţiile în care participarea voastră
la propria salvare se reduce la atât. Gândirea creatoare potenţată de o viaţă
spirituală autentică devine factorul principal al declanşării unor evenimente
menite a ridica făptura umană din îndelunga-i robie. Faptele voastre vă înalţă
atât în faţa propriilor ochi cât şi a lui Dumnezeu. Regăsiţi-vă demnitatea,
oameni!
Telefonul îmi întrerupse gândurile.
– Da!
– Aş dori să vorbesc cu dumneavoastră.
– In ce problemă?
– Greu de rezumat în câteva cuvinte. Voi începe totuşi cu o întrebare: mă
veţi ajuta dacă veţi constata că am greşit faţă de Dumnezeu?
– Este atât de grav? Oricum, rareori oamenii realizează cât de mult
greşesc faţă de Dumnezeu. Însăşi conştientizarea aceasta reprezintă un pas
important spre înţelegere şi corectare. Dar despre ce este vorba?
– Am fost la un pas de a mă sinucide. Chiar dacă m-am răzgândit,
consider că gândul netrebnic mă apasă acum ca o povară şi am nevoie de un
fel de dezlegare, de spovedanie şi iertare pentru ceea ce am nutrit în mintea
mea. Eu ştiu că păcatul minţii este la fel de grav cu fapta comisă. Ba chiar mai
periculos - pentru că, nefiind manifestat, este un potenţial malefic ce a pătruns
în subconştientul colectiv. Orice persoană deprimată ar putea atrage această
formă-gând, alimentată de toţi cei ce au ajuns la asemenea “soluţii disperate”.
Poate că respectiva fiinţă trece doar printr-o criză, dar gândul sinucigaş o va
determina să acţioneze, chiar dacă nu ar fi intenţionat, pentru că acesta a
căpătat putere şi poate lovi un psihic labil. Cu alte cuvinte, devenim criminali
involuntari. Când am realizat implicaţiile căderii mele, cât de mult propriile
tristeţi sau griji şi mânii îi afectează pe cei din jur, m-am înspăimântat. Mi-am
reanalizat viaţa şi am conştientizat că lenea mea a încurajat lenea colectivă,
ateismul meu a îngroşat rândurile ateilor, frământările mele au atras asupra
multora stări de nemulţumire şi angoasă, stresul meu a iritat pe mulţi ştiuţi şi
neştiuţi tovarăşi de suferinţă, prelungindu-le starea de joasă vibraţie,
lamentările mele au cristalizat realităţi pline de pesimism şi situaţii fără ieşire
pe termen nelimitat, prostia mea a îmbogăţit “tezaurul” prostiei colective din
care ne alimentăm în loc de a-l înlocui cu o vastă bibliotecă a cunoaşterii şi a
înţelepciunii... Vedeţi, tot ce am simţit şi gândit a contribuit la stagnarea
generală a vieţii colective pe un nivel jalnic pentru specia umană. Mi s-a dat
viaţa pentru a participa odată cu întregul la evoluţia omului, nu la distrugerea
sa. Când am văzut cum mi-am irosit darul şi cât sunt de răspunzător pentru
faptele, gândurile, vorbele, atitudinile şi intenţiile mele, am intrat în panică.
Abia acum poruncile lăsate le Iisus îşi dezvăluiau sensurile profunde. A trebuit
să reiau studiul învăţăturilor Sale într-o nouă lumină. Citeam cu alţi ochi
aceleaşi precepte pe care le tot auzisem în Biserică, dar care-şi revelau noi
înţelesuri pentru mine. Am vrut să discut şi cu alţii despre toate acestea, dar nu
a fost chip. Mi-au spus că eu complic lucrurile şi că mă îndepărtez de dogmă.
Or eu am priceput că Iisus ne-a arătat drumul în timp şi în profunzimea vieţii,
drumul spre noi înşine şi spre Dumnezeu. Avansând pe această cărare îngustă,
vechile înţelegeri ce se raportează ad literara la forma scrisă sau citită a
poruncilor se dizolvă, permiţând pătrunderea altor niveluri, mai subtile, posibilă
graţie purităţii sufletului şi perseverenţei căutătorului de Adevăr.
Azi, mulţi demolează ceea ce nu pot înţelege şi-i poţi identifica pe cei ce
nu au putut descifra tâlcurile legendelor şi miturilor, rămânând opaci la lumina
ce a călăuzit veacuri la rând pe cei ce au ştiut să bată la poarta Cunoaşterii.
Am priceput cum filtrele - sau Porţile - limitează accesul falşilor căutători la
câmpurile informaţionale superioare. Se poate discuta mult pe această temă.
Voi reveni însă la problema mea. Cum pot repara răul făcut? El nu a rămas
încremenit în timp, ca o eternă cauză ce va genera prin reacţii înlănţuite
acelaşi gen de efecte? Iar dacă timpul nu există, sau hai să zic altfel: dacă
transcend timpul, pot lucra asupra trecutului meu, schimbând ceva? Se poate
modifica o situaţie din planul atemporal în anumite direcţii ale timpului?
– Multe întrebări la care puteţi ajunge singur să răspundeţi. Dar intuiesc
punctul în care vă veţi poticni. Contradicţia este aparentă. Deci, din punct de
vedere al omului ce a greşit încălcând Legile, parţial conştient de efectul
păcatului său ce a afectat atâtea existenţe, iertarea nu poate fi echivalentă cu
uitarea - adică “stai liniştit şi nu mai greşi că totul se rezolvă”. Deja intervine
Conştiinţa ce dă semne de trezire şi care nu mai poate fi adormită cu
asemenea vorbe. Ea are nevoie să evalueze exact stricăciunile şi să te
îndemne să le repari. Or un asemenea proces deja reprezintă începutul
Drumului Căutării Adevărului. Sesizaţi, bănuiesc, că aflată în câmpul efectelor
doriţi să acţionaţi astfel încât să modificaţi cauza din trecut. Are loc o
inversiune. Efectele colective converg spre un punct ce devine cauza iar
vechea cauză - efectul. Lucrând asupra individului, treptat masele vor fi
influenţate şi invers, lucrând asupra maselor, fiecare individ va fi afectat.
Referitor la timp, planul mental sau universul psihic este atemporal. Timpul
este un concept. În concluzie, operând în plan mental, totul este afectat, pentru
că o cauză generează unde sferice, nu liniare. Putem deci acţiona în orice
punct cauzal, cu efecte care nu se pot înscrie într-un şir liniar, ci într-un câmp
sferic de unde de o anumită frecvenţă. O secvenţă liniară nu-i decât o rază sau
un raţionament de un anumit tip logic ce introduce artificial o variabilă
temporală care permite desfăşurarea sau descompunerea legii de acţiune în
paşi. Întrebarea concretă ce urmează firesc este: putem schimba trecutul? Da.
Noile dimensiuni ale gândirii, proiectează asupra trecutului noi înţelegeri ale
căror rădăcini sunt amintirile. Evaluate de la un alt nivel, ele reprezintă pentru
cercetător sursa ce a generat o realitate care s-a transformat calitativ. Orice
nouă etapă reia începutul la alt nivel de vibraţie, ceea ce echivalează cu
transformarea sa, ridicarea sa, crearea unui plan paralel. Am putea afirma că
orice nouă abordare a unei probleme creează în mod virtual o nouă realitate
paralelă. Planurile paralele au un fir călăuzitor ce le leagă - problema cauză-
efect. Practic sunt spirale cauză-efect. Este dificil să matematizez informaţia
fără ca la un moment dat să nu mă mai puteţi urmări. Vi se va părea că mă
contrazic. Lumea ideilor este greu de prins în cuvinte care să ofere un tablou
general inteligibil. Oamenii prind fire şi le torc în caiere raţionale distincte. Dar
totul se întrepătrunde în Univers şi este greu să urmăreşti un fir desprins de
ansamblu când toate interferă, potenţându-se reciproc.
Realitatea exterioară este doar o proiecţie a celei interioare.
Transformarea interioară, un nou mod de a gândi, noi frecvenţe ale undelor
psihice şi afective determină salturi ce echivalează cu transcenderea pe un
plan paralel, supus unor alte legi - mai corect unui alt mod, mai subtil, de
înţelegere a aceloraşi legi - care vor atrage noi experienţe, diferite de cele
anterioare. În conglomeratul planetar, indivizii şi grupările formate pe criterii
rasiale, spirituale, naţionale, de interese, etc. se supun unui spectru larg de
Legi şi practic trăiesc în planuri diferite care nu se afectează reciproc decât în
mică măsură. Chiar subconştientul colectiv nu influenţează în mod similar toate
nivelurile conştiinţei umane. Fiecare rezonează cu nivelul căruia îi aparţine şi
este sensibil la vibraţiile nivelurilor imediat inferior şi superior. De asemenea,
fiecare contribuie la ;nfiuenţarea tuturor celor aflaţi pe trei niveluri succesive.
Puteţi ajuta şi fi ajutaţi, puteţi ispiti şi fi ispitiţi.
– înseamnă că viaţa noastră este un act de mare responsabilitate. Cât de
mulţi, ştiuţi şi neştiuţi, depind de felul în care gândim şi trăim! Practic abia
acum înţeleg fenomenul apartenenţei la întreg. Suntem conectaţi prin toate
trăsăturile noastre la aspectele inferioare sau superioare ale speciei şi ale viului
în general. Multă vreme ne-am raportat îndeosebi la aspectele biologice ale
regnului uman. Cred că ne ridicăm pe o scară evolutivă în care începem să
luăm tot mai mult în calcul performanţele cerebrale şi aspectele energetice ale
vieţii. Dinspre materie ne îndreptăm spre structuri cognitive spirituale care
solicită un potenţial interior de care suntem încă inconştienţi şi cu care nu ştim
să operăm în această realitate.
– Vom transforma împreună realitatea, cunoscând Legile care permit
acest lucru, într-un sens armonios şi ascendent din punct de vedere evolutiv.
Vechile concepte sunt perimate şi ineficiente în contextul actual. Profunda
schimbare a vieţii planetare se va resimţi la toate nivelurile.
– Dar mă întorc la întrebarea mea: mă voi simţi iertat sau despovărat de
un trecut de care îmi este ruşine prin această schimbare?
– Dacă transformarea şi înălţarea au fost rodul unui efort conştient de
purificare, păcatul înţeles şi corectat rămâne simbol al ignoranţei sau al unei
trepte de imaturitate pe care o poţi accepta, trezit de durerea şi truda
renaşterii. Dacă cel ce-şi solicită iertarea a rămas acelaşi şi-şi caută o linişte
dăruită din exterior pentru a-şi amăgi Conştiinţa, procesul restaurării nu este
profund şi omul va fi afectat într-un alt mod de valul regenerator al vieţii noi.
Cu alte cuvinte, schimbarea va avea loc cu şocuri pentru cei rigizi şi comozi, şi
armonios şi paşnic pentru cei flexibili, puri, însetaţi de Adevăr şi perseverenţi.
– In sensul celor de mai sus, aş dori să vă întreb cât de vinovaţi sunt cei
ce L-au crucificat pe Iisus? Poate că este o întrebare cam îndrăzneaţă şi a ceie
să aflu cum funcţionează Judecata nu-mi este permis. În dorinţa mea de a-mi
corecta greşelile, sunt atentă la cei din jur şi-mi pun problema ca nu cumva să
comit noi păcate fără să-mi dau seama. Cât de vinovaţi sunt cei ce nici măcar
nu au auzit de fenomenele ce marchează intrarea într-o Nouă Eră, care nu ştiu
ce vi s-a întâmplat?
– Sigur că mulţi nu cunosc ce se întâmplă în propria inimă, în propria
familie, în propria ţară - cum să te superi, nu-i aşa, că nu ştiu ce se întâmplă în
lume? Unii ştiu tot ce se întâmplă pretutindeni, iar alţii habar nu au decât că au
datorii către stat şi patron. Ce vină au avut atunci cei ce s-au lăsat influenţaţi
de interese sau de glasuri din mulţime şi ce vină au cei de azi care au crezut ce
au scris ziarele? Ce vină au oamenii care nu gândesc? Ce vină au toţi cei ce-şi
bat joc de ei înşişi şi de fiinţa umană de pe poziţiile pe care le ocupă în ierarhia
societăţii? Ce vină au cei ce mint? Ce vină au toţi slujitorii Morţii şi ai
Războaielor? Ce vină au oamenii indolenţi? Orice nedreptate comisă este o
răzvrătire împotriva lui Dumnezeu. Orice om condamnat sau ucis pe nedrept
ori lăsat să moară este un simbol al supliciului la care a fost supus Iisus şi o
victimă a încălcării Legii. Nu este vorba de persoana mea, ci de miliardele de
fiinţe supuse unor programe involutive - contrare Legilor Universului - în mod
conştient, deliberat, sfidând Justiţia Divină. Fiecare făptură umană a avut şansa
ridicării, oriunde a trăit. Fiecare om a avut întotdeauna de ales între bine şi rău
şi de a dezvolta aspectele pozitive sau cele negative. Opţiunea a fost liberă.
Am mai spus că un mod frumos şi corect de a trăi te apropie de Dumnezeu.
Indolenţa, prostituţia, violenţa, minciuna, corupţia, trădarea, iresponsabilitatea,
lenea, intoleranţa, agresivitatea, ura, necredinţa, hoţia, laşitatea, compromisul
- aceasta este vina oamenilor ce şi-au adormit vigilenţa, L-au uitat pe
Dumnezeu şi nu au ştiut să iubească, ci doar să-şi hrănească egoismul, orgoliul
şi instinctele.
– Da, în acest sens pot înţelege limpede ce se cere de la oameni. Unii mi-
au spus că nu se simt vinovaţi pentru crucificarea de atunci, că sunt alţii şi
trăiesc în alt timp.
– Dar ei nu gândesc? Este vorba de crucificarea luminii, de uciderea unei
învăţături a Vieţii prin încălcarea Legilor Universale şi răstălmăcirea lor potrivit
unor interese ce au condus în timp la îngenuncherea omului şi transformarea
lui în rob, robot sau animal de poveri. Creştinismul nu înseamnă să-ţi umileşti
aproapele, ci să te ridici deasupra condiţiilor pe care ţi le impun unii sau alţii,
prin demnitate, credinţă şi smerenie, să lupţi ca Adevărul să triumfe şi tot ce-i
putred să piară. Dacă însă pentru unii Adevărul înseamnă propriile concepţii şi
interese pe care le impun prin ameninţări şi legi nedrepte, atunci acesta
trebuie demascat, înfruntat, demolat. Degeaba oamenii se plâng la Dumnezeu.
Ei înşişi trebuie să rezolve problemele ce li se dau. Dumnezeu, sau Legea, îi
ajută în demersurile lor justificate şi îi avertizează când rătăcesc drumul, dar ei
trebuie să înveţe să opteze şi să decidă, urmărind înfăptuirea idealurilor lor.
Supunerea de teama morţii a transformat curajul şi dârzenia în nevolnicie, frică
şi laşitate. Iisus a demonstrat că moartea nu există, deci înviind, toţi pot învia.
Nu trebuie să vă temeţi de moarte.
– Vă mai reţin un pic. În ceasul ultim al acestei lumi vă veţi arăta
mulţimii?
– Aşteptaţi ultimul ceas pentru a primi confirmarea voastră? Acel unic
moment vă convinge? Efortul anilor îndelungaţi în care v-am ajutat şi v-am
trimis învăţăturile Luminii, în care am susţinut planeta şi am corectat greşelile
voastre arătându-vă din nou drumul, minunile prin care prietenii mei v-au
deschis ochii spre o nouă realitate, prezenţa mea fizică şi dialogurile publicate
în toate colţurile lumii, împiedicarea atâtor masacre despre care nu aţi fost
informaţi şi a unor cutremure devastatoare, vizitele fiinţelor venite de pe alte
planete, nu înseamnă nimic? Numai acea hologramă pe norii cerului vă va
convinge? Cel de azi şi de atunci este acelaşi. De ce mă veţi crede atunci? De
spaimă? Şi dacă totul va fi brusc, cele trei zile de întuneric şi fenomenele
terestre, cărui Dumnezeu vă veţi ruga? Celui pe care L-aţi hulit?
Nu am nevoie de închinăciune, ci de încredere şi colaborare spre binele
întregii civilizaţii. Dacă tonul meu exigent a fost luat drept altceva, vina vă
aparţine. Dacă v-aţi obişnuit cu comoditatea şi laudele, viaţa însăşi vă va trezi
din toropeală. Despre toate acestea am tot vorbit. Învăţaţi să gândiţi şi multe
veţi înţelege. Explicaţiile sunt utile până la un punct. Experienţele prin care veţi
trece însă vă vor scutura şi veţi începe prin a vă pune întrebări, a căuta
răspunsuri şi a lupta pentru dreptul la VIAŢĂ, nu la moarte şi robie disimulate
după sloganuri ce nu mai conving pe nimeni.
Am închis telefonul şi am văzut cu ochiul minţii noua campanie
electorală. Cu ce se deosebea de celelalte? Cum de nu-şi dădeau seama că
parcurgeau aceeaşi secvenţă temporală pentru a câta oară? Când vor ieşi din
această buclă în care doar calendarul se schimba, dar timpul încetase să mai
curgă? Când mintea lor avea să se deschidă spre alt orizont? Când aveau de
gând să deschidă Poarta Timpului? Obositoare aşteptare...

COMOARA DIN ADÂNCURI

Salcia-şi coborâse ramurile unduitoare asupra lacului. Era imaginea


perfectă a unei fiinţe sensibile, aflate într-o stare de introspecţie. Uneori
plânsul este o stare interioară şi mulţi îşi plimba neştiuţi durerile prin lume.
Poate că adevăratele suferinţe umane nu sunt cele legate de pierderi materiale
şi nevoile subzistenţei, ci acelea determinate de interdicţia sau de
imposibilitatea de a-ţi manifesta neinhibat talentul sau de a-ţi exterioriza
întrebările...acele crize nedefinite care te macină în căutarea unui canal prin
care să iasă la suprafaţă pentru a primi un nume... acele tăceri zgomotoase în
care totul în tine se revoltă împotriva unei strâmbe ordini exterioare pe care ai
demola-o doar prin câteva propoziţii logice şi de bun-simţ... acele momente
explozive în care eşti forţat să accepţi un compromis sau o soluţie pe care ai
evitat-o cât ai putut, pentru a se autoimpune triumfătoare şi sprijinită de factori
potrivnici propriilor vreri... şi acele situaţii în care nu eşti înţeles şi acceptat, ci
judecat şi îndepărtat uşor de cei ce-ţi devin călăi printr-o cruzime inconştientă;
biată victimă iertătoare, tu-i înţelegi, dar ce folos, comunicarea s-a întrerupt ca
un pod prăbuşit sub greutatea pe care n-a putut-o duce sau când te sufocă
prezenţele agresive, nu prin relele intenţii, ci prin ceea ce sunt, banalităţi
vorbitoare, nervoase, irascibile, orgolioase şi sigure de ele... sau momentele
revelaţiilor ucigătoare, când afli ca acel în care ai crezut te-a înşelat sau te-a
trădat.. .deodată lumi întregi se surpă în mintea ta şi totul se goleşte de sens.
Tulburătoare întrebări sporesc haosul în care te zbaţi să-ţi afli liniştea pierdută
şi noile repere ale existenţei, jalonate de alte înţelegeri. Unde să găseşti un
ghid şi cine poate să-ţi umple de ce-urile cu răspunsuri molcomitoarc? Toţi par
rupţi de sensul existenţei, cristalizaţi în concepţii simple, clar delimitate şi pline
de ascuţişuri şi muchii. Nimic nu este rotunjit şi gata să se lege în explicaţii
care să te scoată la lumină. Orbecăi în beznă spre o ipotetică ieşire şi te loveşti
de necunoscutelc-ţi asperităţi.
Oare universul interior îl descoperi numai prin durere? Săli de frumuseţi şi
strălucitoare comori nu poţi găsi în această peşteră? Cum s-ar numi călăuza ce
tc poate plimba prin toate cotloanele sufletului tău? Există vreun om care ştie
toate aceste lucruri şi care te poate ajuta? Unde este?
Am auzit odată un copil spunând: „mă doare sufletul. Când te doare
sufletul mergi la doctor?” Este trist să auzi de pe buzele unui copil asemenea
întrebări. Ei s-au născut într-o lume bolnavă căreia i-au moştenit tarele. Doar
Dumnezeu este vindecătorul sufletelor, dar cine arc nevoie de leacurile Sale?
Cine crede în tratamentele Sale şi nu în pilulele magice şi în bisturiul de inox?
Sufletul este o noţiune complexă care închide în sine o lume ce
funcţionează după Legi bine definite. Un cercetător atestat în Ştiinţa sufletului
încă nu există în societatea contemporană, deşi sunt destui pe planetă,
necunoscuţi şi ncrecunoscuţi de nomenclatorul de profesii. Probabil că mulţi s-
ar amuza auzind de o asemenea profesie căreia nu i-ar vedea rostul. Un
psiholog, un medic şi un preot pot face faţă oricărei situaţii - ar susţine aceştia.
Desigur, şi un poliţist, un sociolog, un ziarist, un politician, un procuror şi un
securist. Totuşi, toată această armată de specialişti nu ar reuşi să trateze bolile
sufleteşti ale acestei lumi. Nici nu le-ar recunoaşte, de altfel. Sindrom de
neadaptare şi stres - ar declara privind omul chinuit de spasmele neputinţei de
a fi.
Atâţia sunt, nu-i aşa, şi-şi exprimă dezinvolt existenţa, exuberanţa,
prostia, decăderea, fără reticenţe. Ce te împiedică, omule, să fii bucuros ca ei
când singurătăţii tale i se propune o linie de prieteni prin televiziune, amor prin
televiziune sau prin telefon, achiziţii prin telefon sau computer? De ce nu ţipi
într-o discotecă pentru a acoperi instalaţia de sunete infernale şi a te face
auzit? De ce nu te îmbeţi să uiţi? Nimeni nu interzice căderea, e la îndemână.
Vrei sănătate mentală într-o lume nebună? Asta este mai greu. Nu garantez
succesul decât pentru cei ce vor trudi pentru a-şi spăla noroiul ce s-a solidificat
în cruste de prejudecăţi şi iluzii.
Să începem, aşadar. Crizele trebuie luate în serios şi nu potolite cu
sedative. Criza se înfruntă. Dacă vei fugi de ea, te va urmări, ţesând o plasă
dureroasă ce-ţi va paraliza procesele gândirii. Vei transforma totul într-o
obsesie din care cu greu vei ieşi. Deci, să pornim de la starea ta, durerile tale şi
cauzele lor depistate. Le vom analiza atent împreună, vom vedea cum ai fost tu
înaintea declanşării crizei, cum tc vezi acum şi ce crezi tu că ţi-ar face bine. Nu
te agăţa de dorinţa ta! O simplă neîmplinire te-a adus în asemenea hal? Dar ce
s-a întâmplat cu tine? Ai fost părăsită? Te-ai întrebat oare de ce? Nu, te rog să
nu o împroşti cu noroi pe cea care ţi l-a luat. Tu ce-ai făcut să-l ţii lângă tine?
Cum l-ai iubit? Povesteşte-mi despre frumoasa voastră poveste de dragoste şi
încearcă să-ţi aminteşti când a început să se destrame. Nu-mi spune despre el,
ci despre tine. Când ai început să te schimbi? Nu, nu poţi afirma că nu te-ai
schimbat în ani de zile. Fii sinceră şi recunoaşte că nu mai eşti cea de la
început.. .Bineînţeles că viaţa îţi aduce noi responsabilităţi, dar ce legătură au
ele cu sufletul tău care a uitat să dăruiască, să se bucure, să caute?...Nu ai
avut timp...Nu ai înţeles că timpul este viaţa însăşi9 Poţi fi fericit indiferent ce
faci. Oriunde ai fi îţi porţi fericirea cu tine, în suflet. Tu ai preferat să fii atentă
la aspectele negative ale vieţii tale. Dar viaţa nu poate fi negativă. Ea este o
afirmaţie, existenţa însăşi. Atitudinea ta a fost negativă faţă de tot ce te-a
înconjurat. Puteai să consideri serviciul un antrenament menit a-ţi desăvârşi
anumite calităţi, responsabilităţile casnice o artă creatoare, prezenţa soţului
bucuria împlinirii prin dragoste, oboseala un semnal de alarmă pentru faptul că
nu-ţi controlezi energiile şi undeva le risipeşti. Dumnezeu susţine viaţa. De tine
depinde ce faci cu darul tău.
Ai dori să nu mai suferi, ştiu. De fapt suferi din dragoste sau orgoliul tău
se simte lezat? Nu cumva posesivitatea ta se revoltă?
Vrei să-l aduci acasă cu plânsete şi ameninţări? Ce-ar fi să te înarmezi cu
un strop de luciditate şi să recunoşti ce ai ajuns? Dacă ai fi bărbat, te-ai
îndrăgosti de fiinţa pe care o priveşti acum în oglindă? Nu? Şi ce crezi că este
de făcut? Cosmetica şi croitoria nu vindecă prostia. Hai să jucăm un joc. Să
presupunem că soţul tău este orb (într-un fel, toţi sunt orbi). Deci aspectul
exterior devine secundar. Cum l-ai cuceri? Ce i-ai spune? Cum aţi comunica?
Cum aţi umple timpul pe care l-aţi petrece împreună? Ce i-ai dărui? Şi dacă tu
ai fi oarbă, ce ai cere bărbatului de lângă tine? Şi cum sunteţi surzi amândoi (la
figurat, evident), ce vă dăruiţi reciproc? Dar sunteţi sănătoşi... sau aţi fost. Ce
faceţi cu viaţa voastră? Cc aţi învăţat din ea şi ce aţi lăsat în urmă? Cum
participaţi la educaţia copiilor? Ce aţi inventat în anii căsniciei voastre? Ce idei
aţi avut şi ce noutăţi aţi adus în viaţa conjugală? Taci...Crezi că fericirea este
recompensa pentru osteneala de la serviciu şi din gospodărie? Ar putea fi şi o
asemenea împlinire dacă ţi-ai transforma activitatea într-un act creator. Ce să
creezi? Să te creezi pe tine însăţi. Eşti o plămadă ce poate suferi magnifice
prelucrări şi transformări. Atenţia, răbdarea, calmul, echilibrul, competenţa,
relaţiile armonioase cu colegii sau cu publicul determină un salt uriaş în
evoluţia ta. Informarea, ieşirea în natură, bucuria comunicării, arta - toate
acestea modelează sufletul şi mintea, renăscându-te. Ţine pasul cu timpul,
cunoaşte-te pe tine însuţi, descoperă-ţi copiii şi farmecul inocenţei şi deja eşti
alt om. Criza a trecut.
Sunt cuvinte simple ce ascund o ştiinţă deosebit de complexă. Nu este
important să reţinem termeni savanţi, ci să trăim frumos, experimentând viaţa.
Nu copiaţi modelele standard, “made în Occident”! Aflaţi cine sunteţi şi fiţi voi
înşivă!
A fi tu însuţi nu înseamnă a proiecta haosul interior în afară, dezlănţuind
atitudini necontrolate, ci a arăta cum gândeşti, ce simţi, ce ştii să faci frumos,
ce aspiraţii ai, ce doreşti să afli, în ce direcţie ai nevoie de sprijin sau crezi că te
poţi perfecţiona. Vei găsi prietenii de care ai nevoie. Superficialitatea unor
relaţii bazate pe fuga de cel din voi vă conduce spre cădere.
A-ţi asculta vocea sufletului este o artă. Este nevoie de linişte pentru a o
auzi. Oamenii se ascund de ei înşişi, temându-se să rămână singuri. Ei nu
acordă importanţă sufletului lor, deşi în fiecare acesta dă semnale de alarmă
înainte ca suferinţa să devină boală. Străbatem nepăsători ani din viaţă şi ne
credem puternici, până când crizele, depresiile, asteniile, dezechilibrele se
instalează şi ne amintesc de sufletul nostru.
Sufletul nu este numai sursa necazurilor noastre, ci şi a bucuriilor şi
împlinirilor noastre. În el vom găsi un adevărat tezaur din care ne vom culege
înţelepciunea în ceasurile nedumeririlor noastre.
Oamenii nu cunosc adevăratele comori ale vieţii. Trec zilnic pe lângă ele,
le ating şi le pierd pentru că nu ştiu să vadă. Bogăţiile zac în adâncul fiinţei
ocrotitoare a luminii, în timp ce bieţii cerşetori în limuzine le caută în afară,
zidindu-le în seifuri pieritoare. Bogaţii mor săraci şi săracii mor bogaţi fără să
ştie.
Încercaţi să descoperiţi zestrea pe care aţi moştenit-o prin naştere şi
sporiţi-o folosind-o. Ea nu-şi va dezvălui strălucirea şi magica putere decât
cercetând şi experimentând forţele miraculoase ce v-au fost date spre a
învinge şi a fi fericiţi. Fericirea se dobândeşte cu efort, cu credinţă, cu dragoste.
Prin violenţă, minciună sau lene nu veţi face altceva decât să deschideţi o altă
uşă a sufletului, dincolo de care sunt ascunse aspectele negative ale forţelor
interioare. Ele sunt paznicii comorii, pe care trebuie să-i învingeţi, să-i
îmblânziţi, să-i transformaţi, aducând pace în regatul interior, atâta vreme
sfâşiat de conflicte.
Spuneam că universul este psihic. Aş dori să înţelegeţi prin această
afirmaţie nu faptul că materia palpabilă din jur nu există, cât faptul că
realitatea lumii poate fi controlată prin forţe psihice. Ne îndreptăm spre o Eră în
care vom utiliza asemenea forţe pentru a pune bazele unei vieţi noi. Pentru ca
proiectul să devină posibil, vor fi necesari ani de trudă în care să învăţaţi să
utilizaţi undele cerebrale şi energiile sufletului, dar mai întâi vom începe
procesul vindecării sufleteşti. Este un proces laborios în care este nevoie să
cooperaţi. Tratamentele în care pacientul asistă pasiv la propria însănătoşire
sunt incomplete, ineficiente şi am putea spune că aparţin deja unui trecut pe
care ignoranţa şi-a pus amprenta. Scopul vindecării este refacerea armonioasă
şi totală a organismului uman, nu asigurarea de profituri industriei de
medicamente sau de salarii cadrelor medicale. Nu neg valoarea cunoştinţelor
medicale ale ultimului secol, ci doar afirm că o asemenea medicină este
incompletă şi ameliorează efectele, fără a trata cauzele. Omul întors din spital
este acelaşi, cu aceleaşi mutilări sufleteşti, cu aceleaşi blocaje energetice, cu
aceleaşi traume şi confuzii psihice, cu aceleaşi perturbări comportamentele
care afectează viaţa socială ambientală şi arealul ecologic în care trăieşte.
Este îngrijorător, deşi pentru mulţi poate constitui o aberaţie ceea ce vă
voi spune, gradul de poluare psihică pe care l-au atins zonele urbane.
Aglomerarea oraşelor şi problemele economice şi sociale cu care se confruntă
omenirea au condus la formarea unor focare de infecţie psihică ce emană
continuu energii malefice care contaminează întreaga masă. În inconştienţa lor,
oamenii perpetuează un mod de trăi care a devenit tot mai nociv. Stările de
nervozitate, teamă, depresie, însingurare, alienare, agresivitate, disperare sunt
generatoare de unde de joasă frecvenţă ce se propagă penetrând obstacolele
materiale şi perturbând echilibrul psihic al celor apropiaţi ori al mulţimii de
necunoscuţi a căror existenţă vă este indiferentă. Conştienţi sau nu, sunteţi
responsabili pentru multe gânduri pesimiste, fapte reprobabile, situaţii fără
perspective încurajate de felul vostru de a vă exprima nemulţumirile,
neputinţele, necredinţa şi slăbiciunea. Revin cu fiecare prilej asupra ideii de a
vă schimba modul de gândi pentru a favoriza încrederea, buna dispoziţie,
sănătatea psihică a populaţiei, optimismul, ideile creatoare, curajul, cutezanţa,
voinţa şi a proiecta o realitate aducătoare de împlinire şi fericire.
CONTROLAŢI-VĂ GÂNDURILE ŞI EMOŢIILE!
Eliberaţi în spaţiu undele luminoase ale gândirii creatoare şi ale emoţiilor
artistice, ale sentimentelor nobile şi pure! Respectaţi viaţa şi învăţaţi să iubiţi!
Toate acestea vă vor aduce bucuria şi pacea. Descoperiţi comoara din adâncul
fiinţei voastre şi dăruiţi generos vieţii ce aveţi mai bun în voi. Răsplata va
întrece orice aşteptare. Aflaţi taina comorii spirituale a neamului şi împrăştiaţi
lumina în lume! Planeta vă va binecuvânta cu daruri neasemuite şi Universul îşi
va deschide Porţile spre voi. Nu mai ezitaţi! începeţi cu sufletul vostru pe care
atâta timp l-aţi neglijat. Oare ce dureri îl apasă? Voi ştiţi?

SEMINARUL

Azi vă voi conduce spre laboratoarele Universităţii noastre. Suntem bine


dotaţi pentru că fondatorii săi intergalactici au participat cu cele mai
năstruşnice idei la crearea centrului nostru sferic de învăţământ. Încercaţi să
vă desprindeţi puţin de tiparele clasice de şcoală - adică acele clădiri cu săli
identice în care profesorii predau lecţii unor grupuri de elevi aşezaţi unii în
spatele celorlalţi, mai mult sau mai puţin interesaţi de subiectul de pe tablă.
Este vorba despre corpul planetar care, pentru Univers reprezintă o navă-
şcoală pregătită să primească cele mai diverse categorii de învăţăcei. Ca în
oricare centru de evoluţie şi perfecţionare, viaţa şi Creaţia reprezintă obiectele
de studiu. Partea frumoasă pe care a rezervat-o Creatorul elevilor Săi constă în
faptul că procesul învăţării este dinamic şi cât se poate de ingenios. El ştie că,
stând în bancă, repede te plictiseşti dacă nu-ţi lămureşti propriile nedumeriri, ci
pe ale celor ce au decis ce trebuie să cunoşti despre tot ce te înconjoară. De
aceea a transformat şcoala într-un joc fascinant care stimulează, în cadrul
fiecărei etape de pregătire individuală (pe care o numim viaţă sau reîncarnare),
dezvoltarea anumitor trăsături de caracter, forţe interioare, simţuri, abilităţi şi a
unei baze teoretice care se desprinde intuitiv din contextul extrem de
variatelor experienţe în care fiecare este implicat. Programul este înscris în
destin, iar destinul colectiv cuprinde teme în care grupuri mai mici sau mai
mari colaborează pentru a înfăptui proiecte comune ce transcend sfera
individuală de interese.
Să ne îndreptăm acum spre spaţiile de cercetare în care s-au organizat
colocvii şi seminare ce abordează diferite probleme. Am ales dintre acestea pe
cele legate de psihologia cuplului. Este o temă deosebit de interesantă. Dacă
veţi înconjura planeta, indiferent în ce punct vă veţi afla, veţi constata cât de
arzătoare şi spinoasă este problema dragostei ce leagă doi parteneri pentru o
perioadă din viaţă. Pretutindeni se experimentează diferite aspecte ale Legilor
Iubirii. Puţini însă s-au aventurat să le adune într-un Tratat. Practic, lirica
erotică şi arta au surprins esenţe fără nume, stări, manifestări, exteriorizări,
înţelegeri, dar în final nu s-au putut formula cu exactitate Legile Iubirii. Deşi
majoritatea cursanţilor trec prin cel puţin o experienţă care s-ar înscrie în
studiul acestei teme, puţini reuşesc să treacă examenul care atestă înţelegerea
intuitivă a lecţiei şi desăvârşirea calităţilor pe care le solicită programul-destin.
Deşi sunt cele mai frumoase experienţe din cadrul şcolii, s-a ajuns totuşi la
rezultate care nemulţumesc profesorii. Un fel de virus mental s-a răspândit în
întreaga Universitate şi elevii vieţii au devenit supuşii docili ai unor creiere
cibernetice care au transformat iubirea în instinct şi cunoaşterea în robie.
Pentru un timp scurt, aceste aspecte era necesar să fie studiate spre a oferi o
bază experimentală care să scoată în evidenţă confuziile şi capcanele în care
pot cădea cei ce nu au aprofundat Legile Vieţii. Se pare însă că molima s-a
întins şi suntem în situaţia de a intra în carantină. În clasele superioare
microbul nu a reuşit să pătrundă. Imunitatea pe care o conferă dragostea
autentică şi cunoaşterea au protejat elevii silitori. Acum ne aflăm într-un
moment critic şi m-am gândit că organizarea unui Seminar deschis pe
probleme de psihologia cuplului ar fi potrivit pentru a înlesni înţelegerea
fenomenului cu care ne confruntăm şi soluţionarea sa la nivel individual şi
global. În această ordine de idei am trimis invitaţii în toate colţurile lumii, către
cele mai diferite tipuri de cupluri, şi am pregătit un program de lucru care mi-a
luat ceva timp, pentru că a trebuit să revăd arhiva cosmică, să intru în tunelul
timpului şi să urmăresc istoria omenirii şi punctele cheie în care microbul s-a
putut dezvolta, să recurg la propria experienţă din această Şcoală şi din multe
altele pe care le-am absolvit, să discut puţin cu Domnul Rector şi să solicit
participarea Sa la întrunirea noastră.
Iată-mă, deci, în chip de secretar al Primului Seminar Internaţional de
Psihologie a Cuplului. Întrucât materialul este destinat tuturor elevilor vieţii, am
solicitat vorbitorilor abordarea unui nivel accesibil, lipsit de termeni abstracţi şi
teorii rupte de realitate, şi raportarea la cazuri concrete, fenomene de masă şi
soluţii aplicate care au adus rezultate satisfăcătoare.
Vă voi conduce în sala de teleconferinţe unde o întreagă instalaţie şi o
mulţime de ecrane ne menţin în legătură cu toţi cei ce vor participa sau vor
asista la Seminarul nostru.
Vă voi dezvălui una dintre surprizele pe care le veţi descoperi pe
parcursul discuţiilor, şi anume că laboratorul nostru special a realizat o legătură
atemporală prin care ne putem conecta la trecut, viitor sau la spaţiile virtuale
unde putem vizualiza variantele spre care au condus alegerile făcute în situaţii
limită. Incitant, nu-i aşa?
Şi acum mă îndrept spre locul de unde voi prezenta lucrările
Simpozionului. Nu am nevoie de microfon, pentru că am ales o sală cu o
acustică perfectă, obţinută cu ajutorul unor cunoştinţe simple ce datează de
mii de ani. Nu voi intra în amănunte întrucât ştiu că nimeni nu este interesat în
investiţii necostisitoare şi în tehnologia Noii Ere, ci doar în asigurarea
dependenţelor economice şi perpetuarea unor ramuri de vârf consumatoare de
combustibili şi care limitează libertatea , sănătatea şi durata de viaţă a
oamenilor.
P (Prezentator): - Stimaţi cititori şi auditori ai undelor telepatice,
deschidem azi lucrările Simpozionului cu tema Psihologia Cuplului. Am fi dorit
să transmitem dezbaterile în direct pe toate canalele mass-mediei. Ştim însă că
mulţi preferă alt gen de programe, considerând subiectul lipsit de interes, din
diferite motive. O parte dintre aceştia sunt chiar cei contaminaţi de virusul
mental despre care se va vorbi în cursul conferinţelor. Voi încerca să redau
rezumatele înregistrărilor şi să surprind ideile cele mai interesante care se vor
desprinde în cadrul secţiunilor. Ţin să vă aduc la cunoştinţă că în mijlocul
nostru se află Rectorul Universităţii Cosmice ca invitat de onoare şi, după cum
bănuiesc, probabil şi cel mai activ participant la discuţii. Sunt convinsă că îi veţi
recunoaşte intervenţia şi veţi avea la ce reflecta la închiderea Seminarului.
Ceea ce ne dorim şi vă dorim tuturor este să găsiţi cheile rezolvării problemelor
voastre şi să transformaţi viaţa de cuplu într-o poveste de dragoste fără sfârşit.
Consecinţele la scară planetară sunt uluitoare, vă asigur. Cercetările pe care le-
am efectuat în tunelul timpului au arătat că saltul evolutiv ar putea avea loc
fără şocuri şi viaţa ar deveni incredibil de frumoasă. Multe s-ar schimba dacă
am şti cu adevărat să iubim.
Am lângă mine un colaborator care s-a oferit să prezinte cadrul general
care a generat necesitatea acestei întruniri. Să-i dăm cuvântul.
C (Colaborator): - Codul evolutiv al speciei umane este, după cum se ştie,
activat pentru perioade limitate de timp în care se experimentează
manifestarea anumitor energii în Creaţie, fapt ce atrage diferite modificări în
corpurile subtile. Parcurgerea cu succes a unui program în întregime determină
un salt calitativ la un nivel la care se continuă studiul cu o altă secvenţă, tipică
unor noi structuri psihice ce se remodelează prin experienţe diferite de cele din
etapa anterioară. In cazul Terrei, putem afirma că această Şcoală a primit elevi
cu o zestre genetică uşor diferită, dar cu aceeaşi secvenţă evolutivă de
parcurs. Programul planetar a fost întocmit riguros astfel încât, prin reîncarnări
succesive, fiinţele să cunoască, prin rotaţie, în diferite conjuncturi de factori
istorici, geografici, spirituali şi psiho-comportamentali, Legile Vieţii la nivelul de
cod AX 203.* In termeni mai simpli, religiile autentice au lăsat civilizaţiilor ce s-
au succedat pe planetă Legile ce trebuiau experimentate până la atingerea
unui anumit grad de desăvârşire a fiinţei umane. În principiu, lupta contrariilor
a constituit tema esenţială a vieţii, al cărei studiu trebuia să conducă la starea
de armonie. Forma cea mai răspândită sub care oamenii aveau de cercetat
armonia contrariilor era Legea Iubirii, iar ca aspect particular al acesteia -
dragostea dintre bărbat
* Termen aleator cu echivalenţe reale în programele cosmice evolutive

şi femeie, care întruchipează cele două principii yang şi yin. Atracţia celor
două aspecte polare a fost punctul de plecare. Condiţia realizării armoniei o
constituia purificarea celor două fiinţe care, în virtutea dorinţei comune de
fericire si împlinire prin iubire, se puteau ajuta reciproc astfel încât să atingă
stări superioare de conştiinţă, sentimente profunde şi să genereze câmpuri de
înaltă frecvenţă ce ar fi atras însăşi transformarea interioară. Învingerea
bătrâneţii şi a morţii şi ridicarea nivelului spiritual al speciei umane.
Undeva, în timp, s-au infiltrat elemente conştiente care au falsificat sau
au ascuns Legile Iubirii, le-au încălcat şi au transformat planeta într-un câmp
de luptă. Lăsând deoparte pentru moment celelalte lecţii ale desăvârşirii, voi
înainta în direcţia relaţiei dintre soţi. Voi depăşi stadiul în care instinctul de
reproducere a asigurat perpetuarea speciei şi voi insista asupra relaţiei de
cuplu din momentul în care tinerii, de bunăvoie sau constrânşi de părinţi ori de
alte interese, s-au văzut în situaţia de a întemeia o familie.
Familia reprezintă unitatea armonioasă care stă la baza oricărei civilizaţii.
Cele două entităţi polare, prin convieţuire. Învaţă să-şi echilibreze aspectele
complementare care ies la iveală în cursul diverselor experienţe. Această
interdependenţă lipsită de constrângere, liberă, bazată pe sentimente profunde
şi idealuri comune, reprezintă un potenţial creator uriaş. Este dificil de descris
în cuvinte pacea, bucuria, extazul dragostei împlinite, stările înalte de graţie,
conştiinţă, creativitate şi transcendere în planuri spirituale superioare pe care
le generează contopirea perfectă a principiilor într-un întreg. Vorbesc, desigur,
de pe poziţia celui ce le-a experimentat. În cazul elevilor şcolii planetare,
studiile mele relevă faptul că practic nu s-a depăşit decât în cazuri izolate
stadiul ABC-ului iubirii. Azi asistăm la fenomenul destrămării familiei cauzat de
o serie de motivaţii care în esenţă se reduc la câteva aspecte şi anume: –
evoluţia civilizaţiei, deşi aş numi-o mai degrabă involuţie, a ridicat în prim plan
forţa fizică a bărbatului şi a trecut în plan secund contribuţia femeii la echilibrul
societăţii care a fost astfel marcată permanent de conflicte.
– delimitarea atribuţiilor partenerilor a dus la exacerbarea câtorva
aspecte psiho-comportamentale specifice celor două sexe, în detrimentul
multor alte forţe şi energii care au rămas milenii întregi nemanifestate,
determinând frustrări, neîmpliniri, conflicte interioare şi exterioare.
– neînţelegerea dimensiunii profund umane a iubirii a favorizat
transformarea acesteia într-o relaţie bazată pe atracţie fizică şi pasiune
necontrolată, tendinţe ce au încurajat natura instinctuală a actului sexual şi
reproducerea, fapt ce a atras creşterea demografică fără precedent, dincolo de
limitele siguranţei planetare, şi desfrâul. Toate acestea au condus la fenomene
de masă greu de controlat.
– neglijarea aspectului educativ - în sensul promovării respectului pentru
familie şi al cunoaşterii şi aplicării legilor ce stau la baza iubirii - a proliferat un
lanţ de fenomene sociale în care se amestecă ignoranţa, dispreţul, libertinajul,
superficialitatea, nepăsarea - atitudini afişate cu nonşalanţă, dar cu efecte
devastatoare în timp asupra sufletului mutilat de tendinţe contrare: cele
moştenite în virtutea programului evolutiv, interioare, şi cele încurajate de o
societate decăzută care întreţine haosul psiho-afectiv.
– supradimensionarea progresivă a atribuţiilor femeii şi transformarea ei
în obiect al plăcerii au determinat tendinţa de eliberare a acesteia de jugul
familial care a transformat-o într-un rob, privând-o de împlinirile de care orice
fiinţă umană are nevoie. Sacrificiul femeii a aruncat o povară karmică uriaşă
asupra bărbaţilor care au suferit cu precădere ororile războaielor ce ar fi putut
fi evitate dacă ar fi ştiut să-şi echilibreze forţa şi dinamismul şi să le orienteze
în direcţia autocunoaşterii, perfecţionării sau în activităţi creatoare.
– încălcarea legilor iubirii a atras lecţii punitive care au amânat progresul
şi treptat cercul temporal s-a închis odată cu orizontul spiritual ce trebuia să
reprezinte farul pe drumul activării întregului program evolutiv.
În situaţia actuală este dificil de stabilit nişte măsuri generale care să
remedieze situaţiile conflictuale particulare şi este greu de crezut că ar putea
exista un interes crescător pentru vindecarea familiei. Plecând de la motivaţiile
globale, s-a ajuns la fel şi fel de conflicte create artificial prin mentalitatea care
a cuprins masele, într-un mod perfid, instituţia familiei este demolată zilnic într-
o mulţime de moduri. Este aproape imposibil să le neutralizezi unul câte unul
când nu se doreşte acest lucru, nu există suficienţi specialişti recunoscuţi de
public şi nu avem acces la mass-media. Avem nevoie de ani să formăm
specialişti şi o mişcare de promovare a vieţii de familie.
P:- Acesta fiind contextul general al discuţiei, vom mai face un pas şi vom
apropia obiectivul de problemele cuplului din zilele noastre. Din acest moment
voi lăsa ca dezbaterile să alunece după cum vor don participanţii şi voi
interveni când se va simţi nevoia abordării unor alte aspecte sau alte unghiuri
de vedere. Să vedem, aşadar, ce determină destrămarea cuplurilor, care sunt
motivele de divorţ şi care sunt cele ce împiedică întemeierea familiilor.
VI (Vorbitor): - în esenţă, cuplurile actuale sunt asociaţii matrimoniale
bazate pe punerea în comun a bunurilor materiale şi satisfacerea necesităţilor
zis fiziologice. În aparenţă, majoritatea s-au întemeiat în baza sentimentului de
iubire. În realitate, puţini oameni pot iubi. Mulţi sunt deficitari la acest capitol
pentru că au fost concepuţi la întâmplare, au crescut lipsiţi de dragoste şi nu
au fost educaţi să recunoască vibraţia iubirii. De aceea, la vârsta la care forţele
generatoare de viaţă încep să se manifeste, transformările fiziologice profunde
se conturează într-un tablou psihologic ce se confundă cu iubirea. Sunt doar
stări trecătoare, emoţii şi sentimente ce trădează dezechilibre temporare
necontrolate. În această etapă, foarte puţini tineri ştiu ce-şi doresc, sunt
preocupaţi de autocunoaştere şi pot descoperi pe cel potrivit să le fie tovarăş
de drum. De aceea, căsătoriile încheiate în asemenea condiţii ţin până când
fiecare îşi stabilizează elementele principale care pot defini caracterul. Atunci
descoperă cu stupoare nepotrivirea de caracter. Se întâmplă adesea ca cei doi
să fie potriviţi din acest punct de vedere, dar să nu ştie convieţui armonios,
fiecare venind în întâmpinarea dorinţelor celuilalt şi contribuind la armonizarea
relaţiei. Se presupune că bărbaţii şi femeile, dacă se iubesc, se vor descurca în
viaţa de cuplu. Nu este chiar aşa. Condiţionările specifice cu care vin din
familie sau dintr-un trecut mai îndepărtat determină manifestarea unor
tendinţe care, în mod firesc, ar trebui eliminate sau corectate. Se întâmplă însă
ca acestea să devină sursa dezbinărilor şi conflictelor. Viaţa de cuplu permite
corectarea în doi a multor defecte personale. Din nefericire, acestea se
acutizează în confruntarea dintre cele două orgolii puse faţă in faţă. Cu cât
fiecare oferă mai puţin, paradoxal, pretenţiile cresc şi minciuna, ura, plictiseala
şi o viaţă sexuală transformată în datorie transformă viaţa de familie în dezgust
şi adulter. Este grotesc să constaţi cum două universuri psihice s-au
transformat în două marionete care iau masa împreună, privesc televizorul şi
fac sex. Aceasta este o moarte sufletească în doi. De fapt, fiecare este singur şi
străin pentru celălalt. S-au sinucis ori poate că s-au ucis reciproc prin ceea ce
au oferit. Numai o falsă iubire poate ajunge în acest punct. Dragostea
adevărată vindecă, înfloreşte, dăinuie, creează, înfrumuseţează,
perfecţionează, desăvârşeşte, înnobilează, spiritualizează. Distrugând fericirea
celui de lângă tine, îţi baţi joc de tine însuţi.
Instabilitatea sentimentelor, în loc de a trage un semnal de alarmă
privind dezechilibrul psiho-afectiv, a fost considerată un fenomen normal, şi
schimbarea partenerilor, în căutarea unei iubiri statornice, o dovadă a
emancipării şi a libertăţii de a încerca noi experienţe, cu motivaţia refacerii
vieţii. Ce nu s-a înţeles este că schimbarea ce poate atrage fericirea este cea
interioară. Aceasta îţi va deschide ochii şi-ţi va aduce în apropiere partenerul
potrivit. Schimbarea partenerului în condiţiile în care ai rămas acelaşi nu poate
aduce decât noi necazuri, menite a-ţi stimula efortul orientat spre atingerea
propriei desăvârşiri.
V2: - Un alt fenomen îngrijorător îl constituie viaţa sexuală începută prea
devreme şi schimbarea partenerilor. Tinerii nu realizează cât de nocive sunt
asemenea relaţii superficiale, bazate doar pe instinct. Libertinajul, încurajat în
mass-media şi privit cu toleranţă de generaţiile ce nu au putut oferi o educaţie
sănătoasă şi înţeleaptă urmaşilor, este o altă cauză care a determinat limitarea
căsătoriilor. Pare mai comod să nu ai obligaţii, pe de o parte, şi, pe de altă
parte, asigură un alt soi de confort care nu implică riscul de a te vedea legat de
o persoană şi copiii comuni pentru toată viaţa, fără putinţă de scăpare.
Concubinajele evită conflictele ce apar legate de bunurile materiale
deţinute în comun şi implicarea statului în eventualele procese de divorţ care
se pot realiza şi fără cheltuieli şi drumuri inutile. Mulţi preferă să ocolească
oficiul stării civile şi tribunalul, apţi să-şi rezolve singuri problemele. Este
situaţia celor ce privesc cu decenţă şi căsătoria şi recunoaşterea erorii. Mai
complicată este situaţia cu elevii noştri mai mici care au nevoie de mediatori
pentru a-şi rezolva neînţelegerile. Mă refer la cazurile de beţie,
iresponsabilitate, lene, violenţă, ură, viol, adulter, patimi scăpate de sub
control. Acestea sunt deja cazuri grave de boli sufleteşti care ar trebui tratate
cu atenţie, înainte ca asemenea indivizi să transforme viaţa familiei în coşmar.
Am să insist puţin asupra legăturilor temporare care se soldează cu
sarcini nedorite, boli şi consecinţe de care mulţi sunt inconştienţi.
Fiecare legătură intimă între un bărbat şi o femeie realizează şi o
legătură energetică şi karmică pe care cei doi vor trebui să o corecteze în
cursul vieţii. Conştientizarea naturii relaţiei şi armonizarea ei în sensul
transformării într-o relaţie de respect reciproc poate determina încheierea
socotelilor karmice.
V3: - Voi lua în discuţie cuplul obişnuit, în ca.c nu se ajunge la extreme,
dar în care se instaurează lipsa de comunicare, plictisul, neglijenţa,
absenteismul, însingurarea, depresiile şi anxietăţile. Mulţi dau vina, de regulă,
pe partener sau atribuie condiţiilor exterioare adâncirea dramei interioare. Aici
are loc o substituţie. Propriile neîmpliniri sunt proiectate asupra partenerului de
viaţă. Desigur, vina de a nu fi ştiut să iubească şi să menţină focul dragostei
aparţine amândurora. Acesta nu se întreţine cu reţete stas: buchete de flori,
sticle de şampanie şi o partidă de amor. Este o lungă călătorie interioară în doi,
într-un univers ce devine comun prin contopire. Comunicarea deschide porţile
celor două regate ce se unesc. Sentimentele reale de afecţiune, gingăşie,
blândeţe, tandreţe, purifică aurele şi le armonizează într-un câmp radiant ce
protejează cuplul de îndrăgostiţi. Drumul vieţii devine un basm ce se creează şi
se îmbogăţeşte când cei doi se sprijină cu răbdare şi devotament în efortul
desăvârşirii umane. Este un exerciţiu spiritual în doi, o temă de studiu pentru o
reîncarnare. Este stupid să transformi jocul dragostei într-un conflict perpetuu
şi-n reprize de reproş. Fiecare zi şi fiecare clipă trăită trebuie să fie o dăruire.
Aşa cum Soarele-şi dăruieşte zilnic lumina şi căldura, planeta OM îşi poate
revărsa frumuseţea, graţia, dragostea, lumina creatoare a gândirii oriunde s-ar
afla. Îmi este de neînţeles nefericirea pe care pământenii şi-o consolidează şi
savurează cu aer de martiri, în loc de a-şi dori activ împlinirea. Aceasta are
multiple aspecte şi, pentru a o atinge, începi să te cunoşti şi să te iubeşti pe
tine însuţi. Este un proces îndelungat în care nu finalul contează, cât drumul
plin de surprize şi întâmplări neprevăzute care stimulează resurse interioare
nebănuite. Viaţa în doi este un dar, o bucurie. Zâmbetul începutului nu trebuie
transformat într-un zâmbet amar, ci într-un triumf, o poveste de dragoste de
care să nu vă fie ruşine, o lecţie de viaţă care să îmbogăţească tezaurul
spiritual al neamului sau al rasei. Plânsetele şi lamentările nu-şi au rostul într-o
căsnicie încheiată de bunăvoie. Trebuie să-ţi cucereşti partenerul zilnic prin
farmecul şi calităţile tale. Viaţa se împrospătează deschizându-te noului,
informaţiei, experienţelor, comunicării, jocului, artei, bucuriei de a fi şi a
celebra existenţa, recunoscător lui Dumnezeu pentru fiecare şansă de a-ţi
manifesta prezenţa în Creaţie. Viaţa este un spectacol, o aventură cosmică, o
bibliotecă imensă plină de surprize pe care Născocitorul le-a aşternut în calea
căutătorilor de Adevăr. Pe parcursul studiului meu ca vizitator al acestei
planete, mi-a fost greu să înţeleg tendinţele sinucigaşe ale cuplurilor. Îmi părea
lipsită de sens, un act de nebunie şi iresponsabilitate, viaţa cuplurilor pe Terra.
Am realizat că este o boală colectivă dintre cele mai bizare. În expediţiile mele
nu am întâlnit asemenea ciudate maladii psihice. M-am angajat voluntar la
acest proiect de medicină spirituală şi am colaborat cu câteva cupluri dispuse
să experimenteze soluţiile noastre de vindecare. Cu ajutorul lor am descoperit
cauzele mai adânci ale dezastrului. A trebuit să mergem pe fir mult în urmă şi
să intrăm în tunelul timpului pentru a cerceta evoluţia acestei molime psihice
pe care am numit-o simplu: noniubirea Am aflat lucruri interesante despre
acest subiect. Civilizaţia actuală a fost precedată de altele care s-au ridicat şi
au căzut din motive mai mult sau mai puţin asemănătoare cu cele care au adus
societatea contemporană în pragul colapsului. Iubirea a existat dintotdeauna
pentru că viaţa însăşi este iubire. Când însă Legile Vieţii au început să fie
încălcate şi la cârma imperiilor s-au ridicat conducători din ce în ce mai puţin
iniţiaţi în tainele vieţii şi a căror putere se baza pe forţa armată şi pe fapte
distrugătoare, în mod inerent şi iubirea a fost întinată şi transformată în
dezmăţ. Ignoranţa şi necredinţa au deviat cursul evolutiv către o alunecoasă
prăbuşire înspre haosul psihic al neputinţei de a fi. Poţi fi când eşti sprijinit de
Lumină, Adevăr şi Iubire. Cu însăşi rădăcinile vieţii tăiate - adică legătura cu
Sursa generatoare de Viaţă - nu mai poţi fi, exista, fiinţa. Devii o umbră, nu un
om.
Observaţiile ne-au readus în prezent pentru a constata că materialismul
şi falsa spiritualitate ce creează iluzia libertăţii de a alege drumul vieţii au
ascuns esenţa. Au rămas cuvinte greu de explicat pentru cel ce nu a
experimentat viaţa trăită în Adevăr şi Lumină. Am verificat scripturile şi cărţile
sfinte pentru a vedea ce a dăinuit din tezaurul spiritual rămas pe planetă şi
dacă, având asemenea călăuze, se putea regăsi drumul pierdui. Am solicitat în
acest scop cooperarea unor entităţi dispuse să pornească, având memoria
blocată, în marea aventură a descoperirii comorii ascunse, adică a drumului
evolutiv ce duce la cunoaşterea Sinelui şi a experimentării Legilor Iubirii. Deşi
încă în curs de desfăşurare, această expediţie ştim că va fi încununată de
succes. Tot în tunelul timpului am prospectat viitorul şi am aflat cheile enigmei.
In continuare, problema care ne-a provocat la discuţii a fost - cum să folosim
rezultatele din viitor în prezent, fără a afecta experimentul ce nu trebuie
influenţat cu informaţii virtuale. El trebuie să se desfăşoare fără ajutor, altfel ar
fi un eşec. Noi vrem să vedem dacă porţile pot fi deschise cu cheile ce s-au
păstrat la îndemâna căutătorilor. In acelaşi timp însă, echipa noastră care
prelucrează rezultatele pregăteşte deja noi metodologii adecvate universului
psihic al pământenilor, nivelurilor actuale de înţelegere şi gradului de
cronicitate abolii.
V4: - Un alt aspect al psihologiei cuplului îl constituie gelozia şi
posesivitatea. Acestea ţin de maladia cuplului, pentru că o relaţie armonioasă
de dragoste, respect şi încredere reciprocă exclude asemenea manifestări ce
tensionează viaţa conjugală. Odată ce ai dorit să-ţi petreci restul vieţii alături
de un om pe care pretinzi că-l cunoşti şi-l iubeşti, este aberant să-l persecuţi cu
acuzaţii şi să-i restrângi libertatea de a fi cu pretenţii nejustificate. Îţi poţi
păstra partenerul aproape doar prin frumuseţea interioară, prin felul în care
exprimi viaţa, prin modul în care gândeşti, prin sentimentele reale şi profunde,
prin tandreţea mereu proaspătă şi atitudinea prietenoasă, afectuoasă şi plină
de înţelegere, prin comunicare şi noi experienţe împărtăşite. Restricţiile denotă
o relaţie imperfectă între doi parteneri dintre care unul domină şi celălalt este
cel dominat. De altfel întreaga societate este marcată de acest gen de relaţii
care atrag fenomene nedorite: concurenţă, invidie, rivalităţi, indiferenţă,
meschinării, egoism, orgoliu, tiranie, trufie, răutate, laşitate, minciună,
supunere, umilinţă, robie, suspiciune, neîncredere. Un om echilibrat va
întreţine relaţii armonioase cu cei din jur. Un om frustrat acasă va deveni un
tiran la serviciu pentru a-şi compensa nevoia de a se exprima care este
sistematic reprimată.
Aceste boli ale sufletului sunt contagioase. Oamenii nu-şi dau scama cum
fiecare, într-un fel sau altul, se comportă posesiv sau îşi maschează gelozia.
Însăşi opinia publică vede în orice conversaţie sau întâlnire între un bărbat şi o
femeie o idilă încheiată cu o scenă erotică. Comunicarea a devenit un fenomen
atât de rar comparativ cu actul sexual încât majoritatea remarcă mai degrabă
aspectul erotic decât împărtăşirea unor impresii culturale sau schimbul de
informaţii. Saturaţi de banalităţile înconjurătoare, ei nu mai au ce să-şi spună şi
consideră că şi restul semenilor suferă de aceeaşi sărăcie mentală,
ncrecunoscută de altfel, ci ascunsă după lamentări şi discuţii stupide ce se
repetă zi de zi. Evident că acest lanţ pe care-l creează pornind din planul psihic
spre cel real interdicţiile, acuzaţiile şi pretenţiile partenerului gelos şi posesiv
deranjează şi devine greu de suportat. Iubirea nu poate fi ţinută în lanţuri. De
aceea unul va tinde să se desprindă din legătura ce a creat răni în suflet.
Pe de altă parte, cauza care determină cel mai adesea asemenea
manifestări este nevoia nerecunoscută de dragoste. Insuficienţa acestui
sentiment pe parcursul copilăriei şi adolescenţei, când fiinţa în formare nu a
fost educată să iubească şi nu a fost binecuvântată de o atmosferă părintească
plină de afecţiune, determină acest gen de crize care exprimă neputinţa
sufletului de a-şi găsi echilibrul, frustrat de energiile vindecătoare şi aducătoare
de pace ale iubirii pe care indirect o va cerşi de la alţii. Unii doresc prin violenţă
şi un ton incisiv să-şi asigure hrana sufletului de care au atâta nevoie, alţii, în
neputinţa lor de a-şi cere dreptul la dragoste, îşi manifestă mutilarea
sufletească alunecând în patima alcoolului, a drogului sau a desfrâului ce aduc
uitarea sau furnizează substitute-surogat de iubire - amorul liber. Instabilitatea
afectivă, pe care o prezintă drept aptitudinea de a cuceri, este de asemenea o
boală şi tot o consecinţă a unei educaţii incorecte. Dar nici căsătoria legală nu
conferă certitudinea trăinicici sentimentelor. Deci nu oficiul stării civile sau
comisiile de împăciuire din cadrul tribunalelor vor eradica molima noniubirii,
întrucât nu statutul de funcţionar de stat sau cunoscător al dreptului civil
abilitează angajaţii în rezolvarea problemelor ce ţin de suflet. Teoretic, acestea
ţin de competenţa preoţilor, medicilor şi psihologilor. Practic, aceste categorii
de specialişti nu sunt pregătite să recunoască bolile sufletului şi să opereze cu
termeni precum: karma, legile iubirii, blocaje energetice, structuri afective din
corpul emoţional, să călătorească în timp sau să citească informaţia în ochii
celor ce au nevoie de ajutor. Omul se află pe ultimul plan pe lista de obiective a
societăţii. Este pregătit sumar să dezvolte o anumită capacitate de muncă şi să
aducă profit - precum un utilaj într-o uzină - şi este reparat superficial pentru a-
i se prelungi viaţa activă un număr de ani când dă semne de boală. Oricum nu
îngrijorează pe nimeni de ce toată populaţia este bolnavă încă de la vârste
fragede. Se poate înlocui uşor orice om care dispare. Dacă această grijă faţă de
om şi problemele sale nu este luată în serios la nivelurile de conducere ale
societăţii, în mod firesc viaţa este neglijată şi spre bază şi oamenii ajung să
caute anarhic soluţii pentru dramele lor. Or viaţa are Legi extrem de riguroase
care, respectate, aduc rezultatele scontate. Puţini însă le cunosc şi lc aplică.
Cei mulţi încă ridiculizează astfel de informaţii, încrezători în “valorile”
propagate de mass-media. Viaţa fără scop şi sens, doar pentru a culege plăceri
facile cu banii câştigaţi cu multă sudoare nu este specifică omului, ci robului
amăgit cu vise spre a-şi uita condiţia subumană în care este ţinut prin mijloace
perfide, dar vizibile pentru cel ce gândeşte.
P: - Mărturisesc că, vizionând filme, piese de teatru şi expoziţii, m-am
gândit deseori cum iubeau oamenii în trecut. Regizorii şi scenografii au
proiectat cu mintea lor o anumită imagine a istoriei, dar este ea reală? Cu ce
fel de probleme se confruntau altădată cuplurile pe meridianele globului? Cine
ne-ar putea spune?
V4: - Evident, doar un călător temporal sau un venerabil înţelept cu
memoria vieţilor anterioare activă, sau o entitate ce a frunzărit documentele
akashice. Timpul trecut se reflectă în cel prezent şi dacă veţi străbate cu ochiul
minţii meridianele globului terestru, veţi găsi cele mai diferite tipuri de cupluri
a căror descriere poate constitui însăşi istoria poveştilor de dragoste.
Sentimentele care leagă doi parteneri pot fi profunde sau superficiale şi natura
lor scoate la lumină imperfecţiunile celor doi care atrag întâmplările menite a
determina conştientizarea şi corectarea lor. Aflat pe trepte superioare de
conştiinţă, omul se confruntă cu aspecte de viaţă mai profunde sau mai subtile
care sunt greu de descoperit pentru cel neobişnuit să vadă cu ochii celui treaz
realitatea. Din afară, unele cupluri par mai fericite decât altele, iar criteriul
general al aprecierii îl constituie realizările de ordin material şi copiii. În
realitate, temele de studiu ale cuplurilor diferă pentru că fiecare cercetează
alte aspecte ale legilor iubirii, pornind de la date spirituale diferite. Am putea
atribui fiecărui cuplu o formulă în care intră mulţi termeni pe care îi voi înşira
într-o manieră simplă: slăbiciunile şi virtuţile partenerilor, temele individuale de
destin, legea iubirii de studiat, povara karmică individuală, legătura karmică
acumulată, influenţa karmei colective, misiune în viaţă, tendinţe de evoluţie,
condiţionări impuse, zestrea genetică, provocări stimulative, elemente de
graţie şi ajutor, şanse, examene-capcană, posibilităţi de redresare a unor
situaţii sui-generis... Doar cei conştienţi de importanţa Şcolii planetare pot
aborda asemenea probleme. Ceilalţi se lasă prinşi de vâltoarea simţurilor şi
mentalităţii generale, trăind viaţa haotic, la noroc. Nu este nevoie să expun
interdicţiile puse dragostei de-a lungul timpului. Şi azi se regăsesc pretutindeni
în egală măsură. Aş spune că ispitele au luat forme noi, moderne şi nimeni nu
consideră păcat a se lăsa sedus de un parfum sau un accesoriu vestimentar.
Cum poate dura o familie în care ţi-ai ales soţia după zâmbet, după forma
picioarelor sau remuneraţie?! Ce vei spune iubitului pe care l-ai ales doar
pentru că are maşină, haine de lux şi ştie să se distreze în discotecă?
Aprecierea omului se face după valoarea creierului, a felului în care ştie să
iubească şi a modului cum trăieşte. Calitatea omului se vede când dă de greu.
Atunci îi cunoşti caracterul. A-l transforma în tovarăş de viaţă pe cel pe care l-ai
cunoscut la un chef, cu care ai petrecut uşuratic o noapte de dragoste sau pe
care l-ai acceptat în absenţa altei companii agreabile este o dovadă de
imaturitate. Graba de a culege ceea ce tu însuţi nu poţi dărui duce la eşec.
P: - Eu cunosc aceste lucruri. Ştiu de asemenea că mulţi dintre cei ce le
aud se sperie cât de complicat pare totul şi preferă să evite asemenea discuţii.
Optează pentru aparenta libertate de a face ce vor. Ei nu-şi dau seama că în
realitate îşi leagă tot mai mult destinul cu fire nevăzute într-o soartă
implacabilă, fără grade de libertate. Ignoranţa îi fereşte de spaimă. Altfel s-ar
îngrozi să afle ce suferinţe (vindecătoare ale bolilor sufleteşti) şi-au atras prin
lenea de a desluşi rostul vieţii şi de a-şi corecta greşelile. Am să întreb acum
colectivul de cercetare ce măsuri de urgenţă se pot lua pentru a remedia
situaţia pe plan general.
V1: - Aş spune că pot participa la punerea în practică a planului de măsuri
toţi cei ce au înţeles problematica acestui Seminar, au suficientă experienţă în
armonizarea vieţii conjugale şi ştiu să iubească. Aceştia îi vor putea ajuta pe
cei din imediata apropiere cu sfaturi utile, oferite cu tact, înţelepciune şi
bunăvoinţă. Toţi au nevoie să înveţe să trăiască şi să iubească, indiferent de
vârstă, sex, rasă, religie, profesie, naţionalitate. Cea mai convingătoare însă
rămâne puterea exemplului personal. În prezenţa celor ce iubesc cu adevărat
te vei simţi întotdeauna bine, pentru că aceştia emit un câmp radiant benefic,
pentru că seninătatea, sănătatea, nobleţea, tinereţea şi frumuseţea sunt
vizibile şi incitante, pentru că te provoacă, fără să dorească, să le afli secretul
fericirii şi al luminii ce-şi pune amprenta pe tot ce înfăptuiesc. Dacă vă aflaţi în
posturi importante ale mass-mediei. cu putere de decizie, organizaţi emisiuni,
rubrici, manifestări la care să invitaţi astfel de oameni. Crainicii rămân simpli
actori, neprofesionişti în probleme de cuplu dacă nu au şi o îndelungată
practică spirituală, simple manechine ce se amuză prezentând concursuri
mediocre sau conciliind familii prin spectacole pline de sentimentalism şi
lacrimi. Arta de a lucra cu sufletul omenesc puţini o deţin şi, ca să ajungi să
utilizezi formulele vieţii, tu însuţi trebuie să fii un om viu, trezit din morţi sau
renăscut. Ştiinţa sufletului este riguroasă şi dificil de abordat pentru cel ce nu
se cunoaşte pe sine însuşi suficient. Societatea încă nu este dispusă să creeze
cadrul legal pentru exercitarea unor asemenea profesii destinate a ajuta
desăvârşirea fiinţei umane, promovând diletantismul în spatele emisiunilor cu
largă audienţă. Fenomenele sociale grave cu care se confruntă
contemporaneitatea sunt tratate cu indiferenţă şi o armată de funcţionari, în
schimb, numără, depun, transferă, calculează, ţin în evidenţă, contabilizează,
înmulţesc şi împart, adună şi scad “sfintele valori” ale acestei lumi: banii. Cui îi
pasă de mulţimea ignorantă şi ignorată care suferă, plânge, strigă, se revoltă,
trece prin crize, depresii, dureri, neputinţe pentru că nu există niciodată timp,
fonduri, bază materială, specialişti şi interes spre a-i rezolva problemele
UMANE? Mi s-a spus odată: “Educaţia trebuiau să o aibă până acum”. Şi cine le-
a făcut-o, este întrebarea mea? Părinţii nu, şcoala nu, biserica nu, instituţiile
publice nu. Deci, când va începe societatea să se ocupe de FERICIREA ŞI
ÎMPLINIREA OMULUI? Acesta este un proces complex şi profund, nu-l confundaţi
cu plăcerea de a mânca floricele în cinematograf, a acosta o prostituată de lux,
a urla într-o discotecă sau pe un stadion, a urmări emisiuni submediocre la TV,
a fi satisfăcut la telefonul erotic şi de filmele sexy de la miezul nopţii, a face
conversaţie la telefonul mobil, a participa la Bingo, a te îmbăta, a-ţi pierde
timpul fugind de tine însuţi. Trebuie să învăţăm din nou să trăim şi să ne dorim
să ne cunoaştem fiinţa. Aproape fiecare om a ajuns în locul nepotrivit vocaţiei
sale. nevoit de un concurs de împrejurări uşor de intuit. Dar vă întreb, mai ştiţi
ce v-ar plăcea să faceţi cu adevărat? Şi ce aţi făcut pentru a vă împlini visul?
Iar în visul vostru nu cumva dragostea ocupa şi ca un loc important? Când aţi
uitat de puterea ei transformatoare? Când aţi încetat să iubiţi? Oare acela nu a
fost momentul din care aţi început să muriţi?
Încă dragostea este un subiect evitat. Nu poate vorbi despre dragoste cel
ce nu mai ştie să iubească sau care nu cunoaşte cât de important este acest
sentiment, această forţă creatoare. Nu poate fi lăsat pe ultimul plan ceea ce
este esenţial, vital pentru fiinţa umană, pentru echilibrul şi desăvârşirea ei.
Este necesar să ne îndreptăm atenţia spre adevăratele valori ale vieţii,
vindecându-ne de uitare şi moarte. Să descoperim ce este spre binele nostru şi
ce anume ne frânează zborul spre înălţimi, în ce activităţi ne-am irosit timpul şi
energia vitală, şi să schimbăm din mers vechile obiceiuri şi atitudini. Efectele
se vor simţi şi întreaga viaţă va lua un curs nou, aducător de bucurii şi
împlinire. Oricât s-ar explica însă baza teoretică a dragostei, doar
experimentarea va dezvălui sensul profund al iubirii. Fiecare este dator faţă de
propriul suflet, de propria fericire, să caute cauzele eşecurilor şi să se
străduiască să-şi transforme infernul, conştientizat sau nu, în rai. Raiul este un
mod de a fi, de a gândi, de a trăi în armonie cu tine însuţi şi cu ceilalţi. O
analiză lucidă şi lipsită de prejudecăţi poate constitui punctul de pornire în
această aventură a Eu-lui, a propriei fiinţe ce-şi caută identitatea şi întregirea.
Nu vă menajaţi şi depăşiţi-vă subiectivitatea, abordându-vă problemele cu
calm, atenţie şi exigenţă. Încercaţi să abandonaţi tendinţa de a vă tot justifica
şi de a căuta mereu să aveţi dreptate. Puneţi-vă în situaţia celui de lângă voi şi
căutaţi să-i înţelegeţi nemulţumirile. Dăruiţi mai întâi şi veţi primi. Nu prctindeţi
înainte de a oferi. Şi când daţi, faceţi-o cu bucurie, cu afecţiune, cu blândeţe,
cu ingeniozitate, cu artă. Intreceţi-vă în a dărui, nu în a aştepta să primiţi.
Împărţiţi-vă treburile astfel încât să vă rămână timp pentru a petrece clipe
minunate în doi, în care să vă împărtăşiţi sentimentele, emoţiile, gândurile şi să
creaţi ceva frumos şi durabil. Fiecare poveste de dragoste trebuie să lase ceva
în urma sa, să rodească - nu în sensul procreării - ci al creaţiei. Stările înalte de
conştiinţă pe care le trăiesc cei ce se iubesc sunt deosebit de stimulante.
Împrospătat de o nouă lumină, fiecare va simţi nevoia de a o concretiza în
planul material. Adevăratele creaţii artistice sunt rodul unor astfel de
sentimente. Dorul de Absolut, căutarea neobosită a Adevărului, setea de
Lumină, chemarea înălţimilor Spiritului, iubirea nesfârşită de semeni sau de cel
în care te oglindeşti, căutându-ţi esenţa nepieritoare, toate acestea aduc daruri
binecuvântate omului. Este un drum ascendent ce duce spre inima Universului.
Sfâşiaţi de contradicţii, nemulţumiri şi suferinţe pe care singuri vi le provocaţi,
nu veţi mai şti niciodată că aţi rătăcit drumul şi nu veţi mai avea puterea să-l
găsiţi. Primul pas în mocirlă îi atrage şi pe ceilalţi. Este timpul salvării voastre.
Nu rămâneţi inerţi la chemarea Salvatorului! Timpul se contractă şi vă
constrânge la o opţiune. A venit vremea să vă salvaţi viaţa. Învingeţi moartea
prin bucuria de a trăi frumos şi înţelept, de a iubi şi a dărui ce aveţi mai bun în
voi. Ştiţi oare ce aveţi mai bun în voi? Oare nu aţi uitat? Nu vă gândiţi la tot ce
faceţi mecanic, din datorie, robotic, ci la componenta spirituală prin care sfinţiţi
faptele, vorbele şi gândurile voastre, la acea parte a sufletului care nu s-a
manifestat încă. Oare ce dar minunat ascundeţi şi nu vreţi să-l arătaţi?
Dumnezeu a pus în fiecare suflet o adevărată comoară. Aţi reuşit să deschideţi
sipetul pentru a da drumul în lume frumuseţii pe care o ţineţi legată în lanţuri?
Comoara sporeşte când este împărtăşită şi aduce o mulţime de bucurii. Aţi
dormit purtându-vă bogăţia neştiută prin lume şi v-aţi lăsat devoraţi de şerpii
îndoielilor, nesiguranţei şi pretenţiilor voastre. Vârfurile se cuceresc, nu se
aruncă în ele cu piatra. Împărăţia nu coboară în cel ce zace pe fundul mocirlei.
El trebuie să-şi găsească pmerea de a se ridica şi credinţa-l va ajuta să
găsească tărâmul fericirii sale.
P: - Aici, la secretariat au ajuns o mulţime de apeluri care ne solicită
ajutor pentru a rezolva complexele situaţii în care au ajuns diferite cupluri. Am
selectat câteva cazuri pe care le vom lua în discuţie pentru ca prezentarea
generală să fie înţeleasă prin exemplificări concrete. Un cuplu ne formulează
următoarele întrebări: “Dacă o viaţă întreagă ai crezut în anumite valori pe
care le-ai slujit cu credinţă, în detrimentul vieţii de familie, eşti vinovat de
această neglijenţă? Ce se mai poate îndrepta într-un an de viaţă? Nu este prea
târziu? Durerea de a şti că ai trăit acceptând false concepte pe care societatea
le-a inoculat în tine poate remedia ceva şi determina recuperarea timpului
pierdut? Ce vină avem că nu am cunoscut valorile spirituale ale vieţii? Avem
vreo vină că suntem mai mult atei? Poţi schimba printr-o simplă decizie
convingerile de o viaţă? Poţi sâ-l iubeşti pe cel pe care atâta vreme doar l-ai
respectat sau acceptat, considerând că romantismul trece odată cu înaintarea
în vârstă?”
V2: - Aceste întrebări reflectă drama omului aflat la răscrucea timpului, la
confluenţa Erelor. Este un prim pas ce marchează trecerea spre o altă
mentalitate. Poate că este cel mai dificil de făcut şi cel mai dureros. Deja
înseamnă curajul de a deschide uşa trecutului pentru a-l privi într-o nouă
lumină. Este o analiză pe care nu oricine se încumetă să o facă, temător de
concluzia dramatică la care ar putea ajunge. Viaţa este un fenomen care
antrenează în vârtejul ei multe forţe. Ca să le conştientizezi şi să ajungi să le
foloseşti creator îţi trebuie o minte deschisă şi curajul unui explorator. Stând în
fotoliu sau la birou, aventura nu-ţi va ieşi în cale pentru a te provoca. Ea îi
găseşte pe cei capabili să profite de o asemenea ocazie. Dar să nu fiu înţeles
greşit. Când spun aventură, mă refer la fel şi fel de întâmplări prin care
Cunoaşterea îţi dă târcoale, incitându-te şi invitându-te să cauţi experienţe din
care să înveţi, să afli, să percepi, să descoperi. Veţi spune că toate acestea nu
au legătură cu dragostea şi nici cu întrebările care s-au formulat. Încă nu
înţelegeţi poate, dar toate aspectele vieţii se leagă între ele. Cine ştie să
trăiască singur, va şti să trăiască şi în doi. Un om plictisit, cu orizont îngust,
care crede fără discernământ şi fără a verifica orice teorie, care se supune
lesne oricărui curent şi înghite orice prejudecată, va deveni repede o prezenţă
de care vă veţi lipsi uşor. Nimic nu este imposibil când vrei. Totuşi nu vă
amăgesc, nu este simplu. Chiar de ai dori, dacă zeci de ani nu ţi-ai utilizat
creierul, va fi d;ficil să-i ceri performanţe. Dacă viaţa de familie a decurs după
cunoscutele şabloane atâta vreme, greu veţi ieşi din tipare. Dacă nu aţi dat
curs curiozităţii sau impulsurilor afective ori creatoare niciodată, reprimând
nevoia de a dărui, cum veţi începe acum? Credeţi că un curs v-ar fi de folos?
Noi nu vă putem da idei pentru a vă învăţa cum să fiţi. Ar fi o greşeală. Am crea
noi modele care să lanseze o nouă modă şi o grămadă de copiatori. Noi am dori
să vă descoperiţi felul de a fi, particularităţile, unicitatea. Nu dorim să vă
privăm de bucuria pe care o veţi simţi regăsindu-vă spontaneitatea şi
naturaleţea. Nu este târziu să încerci să înţelegi şi să schimbi ceva în viaţa ta.
Trebuie doar să accepţi că asta cere puţin efort. Nu se poate obţine nimic în
viaţă doar dorind. Viaţa înseamnă dinamism, acţiune, transformare, înnoire.
Totul începe cu o decizie şi un act de voinţă. Restul va veni de la sine.
Imaginaţia şi creativitatea au un rol important în acest proces ce va declanşa o
serie de evenimente neaşteptate. De asemenea răbdarea şi calmul. Graba nu
aduce nimic bun. V-aţi tot grăbit atâţia ani să nu întârziaţi la serviciu, să nu
pierdeţi trenul, să nu rataţi meciul, să ajungeţi să luaţi masa, să prindeţi rând la
coadă, să nu se închidă magazinul, să apucaţi să luaţi bilete pentru concediu.
Şi unde aţi ajuns?
Poate că ar trebui să începeţi cu o meditaţie asupra propriei vieţi. Aţi
meritat toate bucuriile şi suferinţele? Ce schimbări au adus acestea în viziunea
asupra vieţii, a destinului, a părerii despre sine? De câte ori aţi avut curajul de
a vă analiza defectele şi calităţile? Ce corecţii aţi operat când aţi constatat că
aţi greşit? De câte ori i-aţi judecat pe cei din jur? Aţi învăţat ceva din
experienţele altora? De câte ori v-aţi propus să faceţi ordine în suflet şi în
minte? Oricum v-ar fi educat societatea, nu consideraţi că familia pe care aţi
întemeiat-o era în atribuţia voastră s-o armonizaţi şi s-o transformaţi într-o
oază de fericire? De ce credeţi că trebuie ca altcineva să păzească focul iubirii?
Aşa cum la tinereţe dragostea v-a dat aripi, curaj şi dorinţa de a fi împreună, nu
era firesc să depindă numai de voi modul în care veţi continua? De unde a
apărut plictiseala? Nu cumva golul interior a atras asemenea drame? Existenţa
îşi cere dreptul la viaţă. Nu aţi simţit niciodată asemenea chemări interioare?
Sentimentul datoriei a fost îndreptat doar spre exterior? Nu aţi simţit niciodată
ce datorii aveţi faţă de voi înşivă? V-ar fi mulţumit să aşteptaţi moartea cu
pastilele pe noptieră sau privind televizorul? Câte ceasuri petreceţi zilnic
gândind sau privind natura sau audiind un concert? Câte discuţii interesante
aveţi cu prietenii? De ce v-aţi închis cercul de cunoştinţe şi l-aţi redus la
invitaţii la masă sau la petreceri? Programe culturale comune aveţi? Ce mai
discută azi soţul şi soţia? Este jenant să reproduc conversaţiile conjugale care
se practică în familiile mai noi sau mai cu vechime.
Eu sunt uimit cât a putut regresa specia umană. Iubirea nu există. Există
doar contracte matrimoniale. Puţini sunt cei ce, înspăimântaţi de punctul în
care au ajuns şi de crizele pe care fi.care dintre cei doi le traversează, încearcă
să caute soluţii. Majoritatea se complac în aceste situaţii care le par normale,
cu atât mai mult cu cât constată că în jur toţi o duc la fel. Se agaţă de
telenovele sau cancanurile vedetelor, se amuză ascunzând adevărata dramă a
neputinţei de a iubi şi se distrează în timpul liber, fugind de ei înşişi şi de
singurătatea în care îşi pot găsi răspunsuri sau de sinceritatea cu care ar trebui
să provoace discuţiile în doi. De regulă acestea se transformă în certuri,
reproşuri şi imputări. Nu sunteţi obişnuiţi cu asemenea analize, înstrăinarea nu
mai poate fi transformată, de regulă, nici măcar într-o relaţie de prietenie.
Cuplurile promovează mai degrabă conflictul decât prietenia.
Dramatismul ia proporţii când cei doi au devenit două marionete. Atunci
deja este prea târziu. Este dificil să dai soluţii generale când, în ciuda
asemănărilor, cuplurile se confruntă cu probleme care se abordează diferit,
potrivit psihologiei celor doi. Se porneşte desigur de la portretul psihologic
individual înainte de a prescrie terapia adecvată. Dacă aţi şti să priviţi, viaţa
este cel mai competent terapeut. Ea atrage atenţia asupra erorilor prin
semnale de alarmă, te incită la schimbare şi înnoire, îţi încearcă forţele
punându-ţi în cale obstacolele de care ai nevoie pentru a te cunoaşte şi a te
autodepăşi, te amuză cu jocul captivant în care te prinde fără să-ţi dai seama.
Doar ea te învie prin toţi cei pe care ţi-i trimite spre a-ţi pune oglinda în faţă şi
a te determina să faci ceva retuşuri. Este extrem de cooperantă când începi să-
i cunoşti strategiile şi arsenalul de elemente vii şi vindecătoare. Nu există
ostilitate decât în cel ce se neagă pe sine. Şi de vei învăţa să te cunoşti, vei
constata că ai declanşat un uluitor proces de transformare atât în plan interior
cât şi exterior. Noi curenţi îţi străbat universul psihic, ţesând realitatea
înconjurătoare.
Ieşiţi din plasa în care aţi căzut acceptând stereotipurile sociale. Asta nu
înseamnă excentricitate, ci doar dorinţa de a te regăsi şi a-ţi demola
prejudecăţile pentru a crea noi relaţii, pe baze profund umane. Cât timp doar
interesele coordonează relaţiile, inevitabil se va ajunge la conflicte întrucât
societatea nu este atât de omogenă încât toţi să urmărească acelaşi obiectiv
care să transceandă egoismul şi individualismul.
De ce credeţi că cineva este dator să vă satisfacă pretenţiile? De câte ori
aţi comis voi înşivă asemenea acte dezinteresate spre binele comunităţii? Şi aţi
ştiut cum să veniţi în întâmpinarea dorinţelor sau necesităţilor celorlalţi?
Aceasta ar fi însemnat că sunteţi un bun observator al vieţii şi un psihoterapeut
înnăscut. Să vă fi călăuzit bunătatea, iubirea şi înţelepciunea paşii? N-aţi fi
ajuns la asemenea întrebări. Deprimarea pe care o emană întrebările pe care
le-am auzit mă duc cu gândul spre deziluzia pe care o încearcă acei ce-şi revăd
trecutul luminaţi de înţelegere. Este primul şoc cu care se confruntă în procesul
reevaluării amintirilor şi al unui contact real cu propria conştiinţă. Este dificil de
suportat şi mulţi se tem de cutremurai psihologic şi ideologic mai mult decât de
unul în plan fizic. În loc de a-şi reordona scara valorilor cu speranţa într-o
schimbare aducătoare de pace şi echilibru, preferă oglinzile strâmbe în care s-
au privit o viaţă. Puţini ştiu sau intuiesc că schimbarea oglinzilor poate revela şi
noi frumuseţi care se constituie într-un nou impuls de viaţă, o nouă chemare
adresată sufletului însetat de noi experienţe, trăiri, emoţii.
Refonnulaţi întrebările astfel încât ele să capete o tentă optimistă. Audiaţi
în continuare Seminarul, participaţi la workshop-uri şi găsiţi singuri răspunsurile
de care aveţi nevoie. Însăşi descoperirea lor va fi o realizare meritorie şi
rezultatul unor meditaţii care vor da roade în timp. Soluţiile primite pe loc.
concret, adesea nu sunt recunoscute ca fiind cele adecvate cazului în care vă
aflaţi. În schimb, aflarea lor prin efortul conjugat al cuplului va fi cu mult mai
valoroasă, chiar dacă efectele vor întârzia să apară.
P: - Am primit prin poşta electronică o scrisoare pe care o voi citi spre a
lansa o provocare participanţilor de pretutindeni la Seminarul nostru. Iată
conţinutul ei: “ Stimaţi prieteni, Suntem un cuplu fără probleme - în
accepţiunea care se dă azi unei asemenea afirmaţii. Cu alte cuvinte suntem
sănătoşi, avem de toate, muncim mult încât nu avem timp să ne vedem, iar
sâmbăta şi duminica ne permitem uneori să ieşim în natură De cele mai multe
ori însă ne rezolvăm treburile gospodăreşti neglijate în timpul săptămânii sau
preferăm să ne odihnim. Avem doi copii de care se ocupă mai mult bunicii şi
pentru care nu mai avem puterea şi răbdarea de a le acorda atenţia de care au
nevoie. Îi iubim cumva mai mult de la distanţă, asigurându-le material cele
necesare. Cei din jur apreciază că ne merge bine, că suntem ajutaţi şi că ne
descurcăm. Este o apreciere care nu ne orbeşte. Suntem conştienţi că ceva nu
mai poate merge mult timp în acest fel. Copiii au nevoie de părinţi, noi doi am
devenit străini, stresaţi, tracasaţi şi iritaţi în relaţia de cuplu, prea obosiţi
pentru orice efort. O vreme, parţial conştienţi de ceea ce se întâmplă cu noi şi
încotro ne împinge toboganul exterior, am sperat că multe se vor remedia din
mers. Cu timpul am ajuns la concluzia că este imposibil să te sustragi acestei
roţi care te îndepărtează tot mai mult de tine însuţi, de sufletul tău,
“normalizându-te” într-un sens mecanic care ne sperie. Ce am ajuns şi cum
putem opri tăvălugul ucigător? Depindem de bani şi pentru ei ne sacrificăm
viaţa. Ne trăim anii tinereţii şi maturităţii ca robi ai societăţii şi aşteptăm
bătrâneţea când vom deveni robi ai şabloanelor cărora ne-am conformat zeci
de ani. Este dramatic acest fenomen cu care se confruntă mulţi dintre noi, mai
mult sau mai puţin conştienţi. Chiar unii trăiesc situaţii cu mult mai dureroase.
Avem senzaţia că timpul nu ne mai ajunge. Oricât ne dorim să remediem lipsa
de comunicare, relaţiile intime sporadice ori absenteismul ca părinţi în viaţa
copiilor noştri, nu mai avem puterea fizică s-o facem. Efortul ne depăşeşte şi nu
o dată am avut senzaţia de a fi ajuns la un pas de clacare. Epuizarea se
instalează încet şi uzura nervoasă te face incapabil să mai ai altfel de reacţii
decât cele de indolenţă - ca răspuns de apărare al propriului organism.
Impunându-ne un plus de efort pentru a mai rezolva câte ceva din
interminabilele treburi pe care le-am abandona cu cea mai mare plăcere de ar
fi posibil, am ajuns la discuţii pe care nu ni le dorim.
Bunăvoinţă pentru a schimba ceva în viaţa noastră avem. Timp şi putere
nu mai avem. Realizăm cât de multe am visat când ne-am căsătorit şi cum am
ajuns exact ca şi cei pe care îi judecam cândva. Poate că timpurile s-au înăsprit
şi devalorizarea monedei naţionale, cu toate repercusiunile ei, ne atinge pe
toţi. Nu ne permitem să trăim dintr-un salariu. Acest sacrificiu moral al unei
întregi populaţii ce sens are? Se poate clădi ceva durabil prin suferinţa, durerea
şi înrobirea unei naţiuni? Ce vom obţine economic şi ce tribut vom plăti ca
popor? Bănuiesc că variaţiuni pe aceeaşi temă se petrec şi în alte ţări. Viţa
noastră geto-dacă mai poate da roade sau cineva are grijă să o usuce pentru a
invada pământul cu alte soiuri de răsaduri?
Tragedia cuplului şi a familiei în general este un semnal de alarmă că
viaţa însăşi este în pericol. Omul este evaluat doar ca un soi de cal-putere, ca
forţă de muncă ce este exploatată şi eliminată din procesul “creator de valori”
consumabile şi vandabile când cota de uzură nu mai asigură eficienţa dorită.
Ne doare ce se întâmplă cu noi şi cu semenii noştri. Puţini însă acceptă să
abordeze deschis această temă. S-au blindat involuntar într-o carapace
protectoare, care le limitează orizontul. Este un act de curaj să observi şi să
constaţi CE SE ÎNTÂMPLA.
Există soluţii de urgenţă pentru starea aceasta de criză?”
Aş spune că este impresionant acest apel umanitar mai puţin obişnuit.
Poate că încă mulţi sunt impresionaţi doar de mişcările seismice, inundaţii şi
incendii, manifestaţii sindicale de protest, accidente aviatice, boli incurabile,
abuzuri şi atrocităţi. Drama reală a omenirii ce moare, transformată într-un
furnicar de roboţi şi marionete, nu pare în viziunea unora să atingă proporţiile
unui cataclism. Elementele conştiente care avertizează catastrofa planetară
încă nu sunt luate în seamă. Chiar de ar admite o asemenea ipoteză,
iresponsabilitatea şi incapacitatea de a evalua adevărata dimensiune a
dezastrului i-ar face să-şi vadă în continuare de jocurile politice, indiferenţi la
apusul vieţii şi civilizaţiei.
Dar iată că cineva doreşte să răspundă scrisorii. Să-l auzim.
V4: - Viaţa înseamnă experimentare şi conştientizare, dinamism şi
transformare, o permanentă regenerare şi dezvoltare, or cadrul limitativ pe
care îl oferă societatea actuală aflaiă într-un stadiu avansat de descompunere
îi reduce rostul la valoarea lucrului mecanic produs în unitatea de timp,
exprimabil în conturi şi profituri ale unor persoane fizice. Privatizarea a urmărit
bunăstarea câtorva elemente sociale cu o conştiinţă îndoielnică, în detrimentul
celor mulţi ce şi-au acceptat şi votat statutul de democraţi, occidentali,
moderni, liberali, creştini, constatând în timp marea păcăleală. Şomerii, pe de o
parte, cât şi cei angajaţi în diferite slujbe nenormate pentru salarii ridicole sau
gigantice ajung treptat să realizeze că adevărata dramă a existenţei constă în
conştiinţa inutilităţii într-o lume care se dispensează uşor de orice fiinţă ce nu
poate produce bani, în faptul că în afara acestei datorii în muncă propria viaţă
nu are valoare, şi că aspiraţia spre împlinire prin exprimarea bucuriei de a trăi
este ţinută sub control prin limitarea timpului disponibil şi a puterii necesare
exercitării altui gen de eforturi şi activităţi creatoare şi prin întreţinerea
dependenţei de surse financiare pentru satisfacerea unor nevoi culturale,
spirituale, sportive, etc. Relaxarea este amânată pentru vârsta pensionării când
creierul, sufletul şi trupul nu mai pot răspunde dorinţelor nutrite la tinereţe.
Este prea târziu.
Primul simptom al dramei se percepe în familie unde crizele se adâncesc
şi se înteţesc şi, în timp ce cauza reală este ocolită, cei doi parteneri se acuză
reciproc de lipsă de solicitudine, de implicare, de responsabilitate şi de
afecţiune. De regulă, bărbaţii, acuzând oboseala şi extenuarea, îşi iau singuri
dreptul la relaxare şi odihnă. Mai conştiincioase, femeile fac eforturi
suplimentare pentru a rezolva în timpul rămas problemele casnice care le revin
potrivit convenţiilor generale ce omit faptul că şi ele au serviciu ce reclamă
deconectare. Copiii devin factor de stres şi sunt respinşi cu nervozitate pentru
că tata şi mama nu au timp şi vor să doarmă sau sunt obosiţi ori au treabă.
Şcoala şi, în cazul fericit, bunicii preiau educaţia lor care va suferi din cauza
faptului că o mulţime de factori psihologici şi pedagogici nu sunt cunoscuţi de
cei ce se ocupă de tânăra generaţie. Ignoraţi şi lipsiţi de afecţiune, care se
exprimă în salturi, aceştia vor deveni imperfectele şi irascibilele exemplare
umane incapabile să-şi rezolve problemele de familie.
Ce este de făcut? Fiecare caz în parte comportă alte sfaturi. Problema
pare generală, dar abordarea ei trebuie să ţină seama de specificul fiecărei
familii, de caracterele ce formează cuplul, de condiţiile în care se desfăşoară
drama şi factorii ce influenţează opţiunile de soluţionare. Uneori accepţi un
salariu mai mic, îţi restrângi cheltuielile şi câştigi timp. Depinde de tine când
cumpăneşti, ce pui în balanţă. Alteori este o chestiune de conştientizare a
problemei şi de felul în care muncim. Un control emoţional, psihic şi fizic
conduce la eficienţă, adică la randament sporit cu cheltuieli energetice minime.
Te poţi întoarce acasă puţin mai detaşat, mai echilibrat şi nu încărcat de
propriile nemulţumiri sau de nervii şefilor şi subalternilor.
Regimul alimentar şi relaxarea prin mişcare şi muzică, în reprize scurte,
pot spori aportul energetic şi echilibrul interior. Deseori, chiar prezenţa copiilor
şi conversaţia cu ei poate acţiona ca o încărcare energetică. Iubirea nu se
programează. Dăruind necondiţionat iubirea, ea se întoarce binefăcător asupra
voastră. O plimbare în natură asigură un somn liniştit. Analiza calmă,
ordonarea priorităţilor, înţelegerea sensului profund al întâmplărilor pe care le-
aţi atras solicită intuiţia, introspecţia, cunoaşterea de sine şi voinţa de a
învinge nişte limite personale. În dragoste nu există nu pot. Pentru acea oră -
cel puţin - din zi, în care puteţi comunica, exprima şi împărtăşi bucuriile iubirii,
merită ca întreaga zi să o ridicaţi la un alt nivel de perfecţiune care s-ar traduce
prin însăşi propria desăvârşire ce se pune ofrandă pe altarul templului luminii
pe care îl creează doi îndrăgostiţi.
Dragostea este verificată. Intensitatea şi longevitatea sentimentelor sunt
întotdeauna puse la încercare. Aşa funcţionează viaţa. Ajunşi în situaţii-limită
însă, cuplurile clachează, renunţă la sublima lor legătură deasupra căreia se
vor aşeza mereu alte priorităţi şi, împinşi de o nemulţumire cu rădăcini adânc
înfipte în sufletul lipsit de mana-i specifică, proiectează asupra exteriorului
neputinţa de a-şi menţine forţa dragostei. Şi încet, dragostea moare sugrumată
de treburi şi responsabilităţi exterioare în aparenţă. În realitate cei doi au
inversat scara valorilor şi au pus în vârful ei interese şi scopuri ce au scindat
cuplul într-o asociaţie particulară nonprofit care mai devreme sau mai târziu,
dacă nu se iau măsuri la timp, devine nocivă pentru cei doi parteneri.
Poate că mulţi s-au întrebat ce se ascunde după minunata nuntă ce
încheie basmele cu un final fericit şi în magica şi neînţeleasa frază “şi au trăit
fericiţi până la adânci bătrâneţi”. Este timpul să începem să scriem şi să
descifrăm pentru unii cea de-a doua parte a poveştii: viaţa cuplului.
Una dintre cheile succesului, ca să folosesc un termen actual, este ca
fiecare să se întrebe zilnic: “Azi ce am făcut pentru sufletul iubitului meu? Dar
pentru al meu? Şi ce am clădit frumos azi în templul dragostei noastre? Ce am
aflat despre noi şi ce ne-a apropiat? Ce am corectat în relaţia noastră?
Răspunsul poate veni încercând să asculţi vocea interioară. El nu va lua
întotdeauna forma cuvintelor. Va fi poate o stare de împlinire, de deschidere,
de recunoştinţă pentru celălalt sau pentru Existenţă. Ar putea fi un impuls
creator sau o dorinţă de autoexprimare prin cântec, dans, poezie, pictură,
sculptură. Atunci, copiii nu vor mai părea nişte poveri, ci chiar potirele ce se cer
umplute cu iubire. Preaplinul se va revărsa sau va constitui treapta ce vă va
proiecta în stări înalte de conştiinţă. Un asemenea mod de a trăi, atent la
lumea interioară şi exterioară şi vigilent ca paznic al focului iubirii, va aduce
înţelepciunea ce va îndruma mai departe drumul celor doi.
In loc de a aduce acuzaţii şi a vă justifica lamentările, luptaţi să apăraţi
darul ce vi s-a dat: iubirea. Nimeni nu este scutit de încercări ce iau forme
particulare în funcţie de gradul de evoluţie spirituală atins. Consideraţi
condiţiile exterioare drept provocări menite a vă încerca tăria sentimentelor.
Reflectaţi împreună, perfecţionaţi-vă şi găsiţi soluţiile pentru a ieşi din impas.
Ele există întotdeauna. Cauzele care vă orbesc, împiedicându-vă să le găsiţi,
sunt: lenea de a gândi, comoditatea, egoismul, indiferenţa, neglijenţa,
superficialitatea şi fuga de voi înşivă. Pentru mulţi pare mai la îndemână o
aventură extraconjugală fără obligaţii decât confruntarea cu problema care
prin amânarea abordării ei, creează complicaţii şi dureri ce acutizează criza.
Aceasta este modalitatea prin care iubirea atrage atenţia asupra-şi cuplului ce
a uitat jurământul de dragoste şi credinţă ce stă la baza căsătoriei. Orice
amânare a soluţionării problemei apărute se penalizează. De aceea, opţiunile
care apar în viaţa cuplului trebuie analizate temeinic, fără a omite aspectul
legat de modul în care alegerea va afecta armonia familiei. Nimeni nu este
dator să-ţi apere iubirea. Tu însuţi o vei face şi mai întotdeauna plusul de
fericire îşi are un preţ. Depinde de tine dacă eşti dispus să-l plăteşti.
Societatea perfectă, formată din fiinţe evoluate, funcţionează la alte
“standarde” şi protejează prin legi nescrise, dar respectate cu stricteţe,
iubirea. Ne aflăm însă într-o lume adormită, polarizată, conflictuală, în care
imperfecţiunile sociale au rol corector şi stimulativ în plan individual. Vă asigur
că dacă aţi avea tot ce vă trebuie, inclusiv timpul necesar propriei desăvârşiri,
s-ar instaura lenea şi plictisul, pentru că imaginaţia, puterea creatoare şi
dorinţa de a dărui nu au devenit forţe reale în voi. Este ceea ce se şi întâmplă
în multe familii care, atinse de golul spiritual şi informaţional, caută excitante şi
senzaţii tari sau dimpotrivă, anestezice pentru nevroze şi anxietăţi, în activităţi
şi obiceiuri improprii fiinţei umane. Aceia nu mai aspiră la nimic. Îşi aşteaptă
moartea în rutină şi plăceri mărunte, de suprafaţă, care nu au nimic comun cu
pasiunea de a căuta şi a găsi, a crea, a doborî limitele minţii umane sau a
transforma viaţa în arta de a trăi. Luptând pentru existenţă, pentru împlinire şi
satisfacerea unor idealuri nobile, multe forţe ies la suprafaţă şi multe slăbiciuni
se pot transforma în valoroase trăsături de caracter. Societatea, viaţa, destinul,
Dumnezeu însuşi te provoacă să arăţi ce poţi, de eşti un vrednic moştenitor al
comorii pe care o porţi în tine, incitându-te să descoperi singur fericirea ce este
atât de aproape. Pare neveridic ce spun, un discurs spiritual pentru oameni
fermecaţi de minuni, magie şi promisiunile împărăţiei creştine pe care nimeni
încă nu a găsit-o. Fără a crede şi a încerca, fără a persevera şi a înţelege,
bineînţeles că toate acestea par utopice, o nouă culpabilizare adusă oamenilor
care s-au cam săturat să înghită acuzaţii. Ei vor ca Judecata să-i găsească
merituoşi prin faptul că-s săraci, slabi de minte şi umili. Nu au înţeles că cei
bogaţi interior, având cugetul treaz şi demnitate sunt aleşii. De altfel chiar
descrişi astfel, ei sunt ridiculizaţi de mulţi pentru care Iisus nu există, iar
Dumnezeu demult nu prea a mai dat semne de viaţă.
Viaţa este un dar ce nu trebuie irosit, este un joc în care rişti, pierzi,
câştigi, ai şanse de redresare, eşuezi sau mori - adică eşti eliminat când ai
adunat prea multe cartonaşe galbene sau când ţi-ai îndeplinit rolul ori ţi-ai
făcut lecţiile pe care ţi le-ai propus. Desigur, startul pare inegal. Dar nu este o
cursă de rezistenţă sau de viteză. Este o piesă în care fiecare interpretează un
alt rol, o altă partitură ce solicită alte abilităţi. De aceea comparaţiile se fac
doar între situaţii echivalente în conjuncturi similare. Fiecare individ sau cuplu
are de descâlcit propria enigmă. Soluţia este apreciată când o descoperi singur
experimentând. Găsită în cărţi sau furnizată din exterior, nu vei fi capabil s-o
recunoşti şi s-o aplici, decât dacă deja face parte din tine, din memoria
experienţelor anterioare, sau dacă ai o anumită dexteritate în a recunoaşte şi a
aplica pildele de înţelepciune. Poate că autorul scrisorii ar fi trebuit să
menţioneze câteva din încercările soldate cu eşec pe care le-a testat până să
ajungă la asemenea concluzii.
Mila divină faţă de neputinţele umane a cam încurajat cerşetoria şi
oamenii au ajuns aproape să se mândrească cu durerile şi problemele lor. Este
o paradă de handicapaţi, de victime, de martiri, de amărâţi, de abandonaţi, de
înfometaţi, de bolnavi, de păcăliţi şi înşelaţi, de nemulţumiţi, de frustraţi, de
posedaţi şi deposedaţi. Este ruşinos pentru specia hominidă să constate cât de
vulnerabilă este şi că puterea ei stă în arme şi forţe coercitive, că nu a reuşit să
se înalţe în proporţie de masă şi că nu a învăţat încă să trăiască. Legea junglei
nu are aplicabilitate în regnul uman. Eşti puternic cu cât ajuţi mai mulţi să se
însănătoşească, să se ridice, să se înalţe, să se perfecţioneze şi să-şi exprime
creativitatea, frumosul din suflet, radiaţia spirituală. Prin ură nu s-a ajuns decât
la violenţă, indiferenţă, izolare, conflicte, boli, stagnare, involuţie şi menţinerea
unui ritm evolutiv sub nivelul minim necesar activării unei noi secvenţe înscrisă
în programul genetic al speciei. Oamenii au fost ajutaţi să-şi corecteze
abaterile, dar, dezinteresaţi de adevărata istorie, de cunoaşterea vieţii şi de
căutarea Adevărului, nu au acordat importanţă acestui sprijin care a venit sub
diferite forme: ca avânt cultural, curente spirituale, descoperiri ştiinţifice,
concepte filozofice, teste, contacte între rase, religii şi culturi de pe Terra,
contacte cu civilizaţii extraterestre, revelaţii, acces la informaţii din viitor şi din
trecut, etc. Şi-au impus voinţa şi setea de putere asupra celor mulţi, iar cei
puţini care cunoşteau adevărul au fost lichidaţi sau discreditaţi. Ignoranţa s-a
impus prin lege. Tot felul de regulamente şi norme au stabilit ce este bine şi
convenabil să se ştie de către cei mulţi astfel încât să nu se teamă cei puţini şi
sus-puşi. Cu toate acestea, sistemul informaţional actual permite unei mase tot
mai largi accesul la cele mai diverse cunoştinţe. Puţini însă se ostenesc să
caute, să trieze şi să discernă din amalgamul de ştiri şi informaţii strecurate în
cărţi, reviste, ziare, filme, expoziţii, emisiuni, întruniri, simpozioane, congrese,
pe cele ce se leagă într-un tot unitar ce capătă transparenţă, permiţând
prospectarea în adâncul Realităţii, dincolo de timp şi spaţiu.
Orizontul s-a restrâns la lupta pentru existenţă, fapt ce se reflectă în tot
ce emană această civilizaţie: ziare, filme, publicitate, spectacole, emisiuni.
Totul te îmbie spre achiziţii care să satisfacă plăcerea gustului, a sexului, a
exigenţelor cosmetice, a artei de a seduce şi a fi sedus. S-a dezvoltat o specie
în care creierul este subjugat de stomac şi sex, în care forţele vitale sunt
inhibate cu otrăvuri, în care setea de a cunoaşte este potolită cu minciuni,
ignoranţa este ridicată în rang şi cercetarea vieţii este subtil ridiculizată, în
care echilibrul este perturbat cu filme de groază, ştiri de război, noi virusuri,
experienţe nucleare, psihologice şi parapsihologice. V-aţi oferit să fiţi cobai
confraţilor voştri, nu unor exploratori astrali. Este uşor să dai vina pe alţii când
planurile sunt deconspirate şi dejucate, nu?
Se poate vorbi mult, în diferiţi termeni, despre “performanţele” rasei
umane pe Terra. Asta însă nu duce la nimic bun dacă nu se iau măsuri de
remediere. Reacţia de vexare nu foloseşte la altceva decât la prelungirea
propriei agonii şi irosirea şansei de a trece în etapa următoare de evoluţie
planetară. De aceea, solicit elementelor conştiente să nu amâne soluţionarea
problemelor personale care vor aduce multe schimbări favorabile în viaţa lor.
Fiecare om este important şi viaţa oricărei fiinţe este preţioasă. Dar voi înşivă
sunteţi datori să transformaţi eşecul în victorie, handicapurile în şanse,
înfrângerile în oportunităţi de conştientizare, tristeţile în bucurii, amărăciunile
în risc şi speranţe, credinţa în certitudine, ignoranţa în cunoaştere şi
înţelepciune, greşelile în iertare şi împăcare, oboseala în energie, golul
sufletesc în dragoste, singurătatea în bucuria de a fi în doi şi doi într-o fiinţă.

P: - După asemenea provocări şi idei, cred că ar fi binevenită o pauză


pentru ca totul să se sedimenteze, să se limpezească şi strategiile să se
cristalizeze. Sunt convinsă că unii vor continua discuţiile în cadru restrâns,
adâncind anumite aspecte ale temelor lansate în prima parte a Simpozionului.
Se vor face conexiuni, se vor relua anumite subiecte, se vor comenta metodele
psihologiei, ale artei, ale cărărilor iniţiatice, se vor compara rezultatele, se vor
face referiri la succesele înregistrate în practica tuturor celor care au tangenţă
cu tematica Seminarului nostru. Şi de ce nu am recunoaşte, cine nu a avut sau
nu se confruntă cu probleme în cuplu? Cine poate pretinde că ştie să iubească?
Şi dacă ştie, a atins acea culme a desăvârşirii în care cei doi ajung contopiţi
într-o conştiinţă unică ce transcende timpul şi spaţiul? Unde sunt acele două
lumini ce au devenit una? Vă las să meditaţi în linişte şi vom continua după
pauză.

PAŞI PE NISIP

Valurile mângâiau ritmic ţărmul nisipos. Mişcarea lor unduitoare mă


vrăjea şi mă făcea să-mi uit gândurile. Dansul apei dantelate de spumă mă
atrăgea şi mă identificam cu lichidul albăstriu ce îmbrăţişa malul. Câte forţe
erau implicate în acest miraculos peisaj dinamic! Dacă stăteam neclintit,
simţeam şi vibraţia aerului şi oceanul de lumină ce scălda pământul, apa şi
aerul. De fapt era însuşi focul viu al existenţei ce unea elementele într-o
compoziţie unitară. Şi de ce nu, acolo era şi al cincilea element: IUBIREA care
echilibra ansamblul pe căi subtile printr-o interacţie de la nivel microscopic
până la magnitudini cosmice.
Cochiliile împestriţau plaja - urme ale unor vietăţi ce se bucuraseră
cândva de farmecul împărăţiei apelor. Erau darul mării adus nisipului. Şi nisipul
le primea cald, le găzduia o vreme şi le dăruia copiilor ce ştiau să se bucure de
jucăriile naturii, fermecaţi de frumuseţea lor. Adulţii îi priveau cu îngăduinţă,
preocupaţi de discuţiile lor la care nu puteau renunţa nici măcar preţ de câteva
mirifice clipe în care ar fi putut fi părtaşi la entuziasmul inocenţilor ce
descopereau lumea. Erau două lumi într-una: lumea de vis şi magie pe care
Creatorul a zămislit-o din propriul Sine şi lumea adulţilor - opacă la tot
miracolul vieţii şi deschisă doar propriilor emanaţii.
Câteva castele de nisip se uscau la soare. In curând aveau să redevină
pulbere cristalină, dar pentru câteva ceasuri au fost bucuria micilor arhitecţi şi
constructori pentru care efemerul poate produce atâta extaz. Mai departe
ţărmul devine stâncos. Pietrele atrag solitarii ce-şi spală privirile în albastrul
cerului şi al mării. Sunetul valurilor are efect liniştitor. Doar persoanele
irascibile se enervează într-un asemenea decor şi nu atât din cauza soarelui,
cât a propriei nelinişti şi agitaţii. Poate fi atât de calmant să fii singur cu marea
şi nisipul, făcând paşi spre farul îndepărtat sau spre o ţintă imaginară! Dar au
rămas puţine zone neafectate de poluarea umană care a invadat cu muzică
stridentă şi a asaltat cu cele mai diverse obiecte, băuturi alcoolice şi
răcoritoare valul de consumatori care, în absenţa coşurilor de gunoi şi a
educaţiei, au umplut plaja cu urmele trecerii lumii civilizate prin Lumea
Creaţiei. Cu greu găseşti un metru pătrat fără hârtii, sticle, sâmburi şi capace.
Unii gândesc că ar trebui ca altcineva să se ocupe de curăţenie. De ce nu ar fi
mai firesc ca toţi să aibă grijă să o întreţină?!
Depăşesc zona civilizată şi găsesc un colţ izolat fonic, un perimetru unde
microfoanele şi megafoanele nu violează spaţiul cu unde perturbatoare.
Puţine locuri nepoluate au mai rămas în lume! Le vizualizez cu ochiul
minţii şi mă întristez auzind plânsul planetei agresate de vacarm şi creaţii
groteşti. Mai este puţin şi vom schimba această lume. Dar acum e timpul să-şi
savureze victoria. Jubilează de fapt proclamarea morţii, accelerarea ei într-o
cursă nebună a sinuciderii colective. Ei au ales. Fiecare poate opri procesul
degradării umane. Dar nu o face. De ce să-şi rişte comoditatea ieşind din
rândul lumii?!
Intru în apă şi înot spre larg, pierzându-mă între valuri. Mă însoţesc doar
pescăruşii. Mă las cuprins de limpedea îmbrăţişare şi privesc cerul cu nesaţ. Un
curcubeu circular a înconjurat soarele într-un inel multicolor. Zâmbesc încântat
şi desfătat de privelişte. Adâncul creşte, apa este mai răcoroasă şi pare să-şi
schimbe culoarea. Îmi văd trupul prin transparenţa ei şi mă joc, echilibrându-mi
energiile. Câte efecte binefăcătoare are apa de mare! Ne vom ocupa şi de asta.
Multe sunt de făcut, dar puţini amatori de schimbare. Nu şi-ar abandona
obiceiurile şi tabieturile nici în ruptul capului! Cum să renunţe la dulcea şi
otrăvitoarea lene!
Mă întorc cu mişcări domoale şi-mi imaginez că sunt un delfin. Undeva
chiar văd unul şi ştiu că am putea comunica, dar nu e timpul să vorbesc nici
despre asta. Cine să creadă că personajele din basme, care cunosc graiul
păsărilor, animalelor sau plantelor, nu sunt fantezii de scriitor, ci realităţi ce
descriu capacitatea creierului de a empatiza cu alte forme de viaţă?!
Alunec uşor spre mal, ajutat de valuri, şi soarele mă învăluie cu razele-i
calde. Dăruiesc aerului picăturile de apă pe care le-am adus cu mine şi vântul
le culege în adierea-i uşoară. Întârzii puţin şi plec chemat de problemele-mi
nevăzute. Îmi las lucrurile pe bancheta din spate a maşinii şi pornesc la drum
înviorat de scurtul popas pe ţărm.
Las în urmă marea, litoralul transformat într-un fel de bâlci, şi alunec pe
şosea, strecurându-mă printre tirurile ce merg în convoi spre alte zone ale ţării.
Am timp suficient să ajung unde mi-am propus şi de aceea nu mă grăbesc.
Lanurile nu mai sunt ca altă dată. “Binefacerile” privatizării. Trec prin oraşe
asemănătoare şi cenuşii. Cine mai plantează pomi în zilele noastre? Aşteaptă
ca primăria să facă investiţii şi să plătească angajaţi pentru asemenea activităţi
urbanistice. Neplătit, nimeni nu mişcă un deget, să nu fie luat drept fraier. Din
punctul meu de vedere este o bucurie să mai poţi găsi ceva de lucru în natură
într-un oraş. Este o binecuvântare să îngrijeşti trandafirii din faţa blocului, să
transformi un teren viran într-o oază de verdeaţă, să umpli un panou publicitar
cu articole interesante care să popularizeze viaţa culturală a urbei, trezind
interesul tuturor categoriilor de trecători. Pretutindeni chioşcuri şi buticuri cu
produse conservate ori semipreparate, un triumf al industriei chimice, dar nu al
laboratorului naturii. Firme notariale în care tot ce dai sau primeşti se taxează,
se impozitează şi se consemnează în procese verbale în câteva exemplare.
Hârtiile ştampilate şi parafate atestă faptul că exişti, că ai aflat ce trebuie să
ştii, că ai sau n-ai, că eşti legat sau nu de alte fiinţe pe vecie prin relaţii de
rudenie, că eşti sau nu sănătos din punctul unuia sau altuia de vedere, că eşti
sau nu vinovat, după cum stabilesc cei ce cred că-şi pot judeca semenii...
Realitatea este legiferată prin cuvinte, de parcă fără ele ar înceta să existe.
Credem în puterea lor şi omitem să vedem, să auzim, să gândim, să simţim, să
discernem noi înşine cum stau lucrurile.
Traversez câteva sate şi intru într-un alt oraş. Vântul a împrăştiat hârtiile
şi dezordinea de sfârşit de lume îmi parc dezolantă. Tineri purtând însemnele
posturilor de televiziune şi ale jocurilor de noroc stau aliniaţi, aşteptând
candidaţii la îmbogăţire. Şi zilnic vin puzderie de naivi ce speră ca sumele
fabuloase să le schimbe viaţa. Nu ştiu că schimbarea reală vine din interiorul
fiinţei şi doar aceea aduce bogăţia autentică. Restul sunt speranţele unei
populaţii sărăcite sub nivelul decenţei, de a trăi asemeni cu cei care ne conduc
prin labirintul promisiunilor ce conduc spre faliment.
Ajung la o staţie de benzină şi-mi umplu rezervorul maşinii. Este curat în
acest perimetru. Merg însă câţiva kilometri pe şosea şi locurile de popas sunt
dezagreabile. Peste tot omul lasă urmele trecerii sale. Respingătoare au
devenit zonele publice de agrement. Mă plimb prin ţara nimănui şi ascult la
radio noile minciuni electorale. De parcă partidul contează! Omul gospodar
poate schimba multe. Dar ai nevoie de spirit de iniţiativă, ceva fonduri şi o
legislaţie care să-ţi permită să pui ideile în aplicare, nu să se oprească într-o
mapă a vreunui consilier sau ministru.
Semaforul mă opreşte câteva minute. Imediat răsar minore cu prunci în
braţe, mutilaţi artificial şi spălătorii de parbrize. Toţi cerşesc mila ta. Undeva în
spatele lor este o reţea ce colectează câştigurile şi administrează pedepsele.
Copiii ce să facă? învaţă rolul şi intră în scenă. Te privesc insistent şi realizezi
că nu-i poţi ajuta decât luându-i din acel mediu al dezumanizării pentru a
scoate oameni din ei. Nu este simplu, şi dacă nu este, facem statistici şi
aşteptăm organizaţiile internaţionale să ne înveţe cum să ne creştem copiii,
cum să-i vindem şi cum să facem curăţenie în parcuri.
Este o perioadă interesantă aceasta. În prejma alegerilor vezi ce-i duce
capul sau punga să propună. Totuşi, mai mult risipă de hârtie. NIMENI nu mai
inspiră încredere. Se va vota la întâmplare pentru că oricum va ieşi cine trebuie
să iasă şi pentru că, oricare ar fi aleşii, nu vor face decât ceea ce li se permite
să facă prin limitarea fondurilor alocate de buget. Cât despre aranjamentele de
culise, le vom afla în legislatura următoare când nu vor mai avea nici o
importanţă şi când se va arăta cât de corupţi erau unii şi noi nu ştiam. Îi
ironizăm în presă sau în spectacole umoristice, pentru că suntem liberi să nc
spunem păsul civilizat, fără ca asta să atragă scandaluri, anchete, dezvăluiri
importante şi schimbări, şi totul continuă: noi cu ochii la televizor, ei cu puterea
de a decide cum să-şi păstreze scaunele.
Trec printr-un oraş poluat. Aerul devine irespirabil. Închid repede
geamurile şi mă gândesc la trecătorii care-şi iau zilnic doza de otravă. Trec
decenii până când cineva semnalează pericolul. Atunci analizele sunt măsluite
pentru ca să nu se închidă fabrica noxele sunt declarate în limitele admise de
normele tehnologice şi oamenii continuă să-şi ia salariul din care o parte se va
duce pe medicamente, consultaţii medicale şi spitalizări. Viaţa şi sănătatea pot
să mai aştepte, nu? Fără bani însă ce să faci? Nu mai mănânci?
Statul sau pationii nu plătesc daune niciodată. Omul obişnuit însă
întotdeauna achită amenzi. Când medicii ucid din incompetenţă nu sunt
acuzaţi. Când judecătorii trimit după gratii oameni nevinovaţi, nu li se impută
intransigenţa de care dau dovadă când nu sunt siguri de verdict. Cei ce plătesc
cu ani din viaţă erorile funcţionarilor de stat sau ale conducătorilor fanatici nu
sunt despăgubiţi niciodată. Unde este dreptatea? Sau este şi ea obiect de
tranzacţii negociabile pentru cine îşi permite să-şi cumpere nevinovăţia?
Trec pe lângă un combinat părăsit. Imagine apocaliptică de sfârşit de
lume. Clădire sumbră, întunecată, cu braţe metalice ruginite şi ochiuri de
gemuri sparte. Este o pustietate înspăimântătoare. Oare aici chiar au muncit
oameni? Dar nu asta le-a cerut Dumnezeu sa facă Pământul a fost escavat şi
forat în milioane de locuri pentru a-i smulge bogăţiile. Ce au devenit ele? Astfel
de monştri, mamuţi de fier în porturile lumii, cimitire de maşini, urme ale
locului pe unde a trecut omul şi şi-a pus mâna sa creatoare.
Ies din oraş şi traversez un şir de sate aliniate de-a lungul şoselei. N-a
prea plouat pe aici de mult. Unele zone sunt inundate şi altele secetoase.
Curioasă circulaţia curenţilor de aer şi capriciile norilor, nu-i aşa9 Cireşele sunt
mici. Grâul nu s-a ridicat destul. Ţăranii sunt prudenţi şi nu-şi mai vând recolta
pe mai nimic. Nu se ştie ce vremuri vin O căruţă trasă de cai, o depăşesc şi
trebuie să aştept vacile sa traverseze strada. Zonă pitorească ce atrage
amatorii de agro-tunsm. Pentru ei asemenea episoade fac parte din insolit. S-ar
amuza, ar face fotografii şi şi-ar imagina că sunt în evul mediu.
Trec pe lâneă biserică şi văd alaiul unei nunţi. Sigur, oamenii se mai şi
căsătoresc. Bine ar fi să se iubească dar... Prefer să nu le văd viitorul. Chiuituri
şi veselie. Importantă este masa şi darul. Sărbătoarea spiritului s-a încheiat. Mi-
ar fi plăcut să poarte veşmintele portului popular. Au haine de ocazie de la oraş
şi nu prea le vin bine. Ei sunt mândri de ţinuta lor de sărbătoare.. .dar «mania
părerea mea că straiele acelea încărcate de flori şi simboluri, din pânză albă,
erau mult mai frumoase decât... Şi dansurile lor erau cândva altceva decât
această mişcare dezordonată a trupurilor înţepenite. Câtă sănătate aduceau
horele şi cântecele de dragoste şi bucurie' Privesc berzele ce şi-au Tăcut cuib
pe stâlpul de telegraf şi merg mai departe. Este o zonă de vis, un tărâm magic.
Mă întreb cum de nu a fost invadat de investitorii în care conducătorii şi-au pus
încrederea şi speranţa. E atâta verde şi atâta pace! Trec pnntr-un tunel format
din frunzişul coroanelor. Îmi doresc ca drumul sa nu se mai sfârşească. O
deschidere spre culmi împădurite şi văi. Inspir adânc şi las aerul să-mi
primenească plămânii. De-am trăi într-o asemenea zonă, ce sănătoşi şi frumoşi
am fi! Şi sufletele noastre ar fi mai luminoase şi gândurile mai limpezi!...Aş
decreta un an de linişte şi reechilibrare. Dar mulţi au ajuns dependenţi de
zgomot şi agitaţie şi devin nervoşi la o asemenea schimbare... o vreme...apoi
lucrurile s-ar îndrepta spre un alt făgaş.
Păstoritul... oi, ciobani şi câini... am auzit şi ironiile celor ce vad în
metafora unei singure turme şi a unui singur păstor motiv de amuzament sau o
ameninţare la securitatea naţiunilor. Era bine să-şi amintească şi ciclurile
mioritice în care s-a ajuns la dezbinare ură şi moarte din cauza celor ce s-au
temut să nu-şi piardă puterea de câte ori a apărut un om venit din stele pentru
a aduce lumina.
Mai am puţin şi voi ajunge. ÎI voi vedea pe bătrânul înţelept din Carpaţi ce
a străjuit sute de ani unul din stâlpii luminii sau poarta spre cer. Inima-mi saltă
de bucuria revederii. Ce dor îmi este de adevăraţii oameni!

POPASUL

Aveam de parcurs o distanţă mare de la o cabană la alta şi de aceea ne-


am decis să pornim de dimineaţă la drum. Nu ne permiteam sa facem pauze
pentru că riscam să ne prindă întunericul pe creastă Am analizat cu atenţie
traseul, am anticipat dificultăţile ce vor marca ritmul nostru de mers şi am
pornit. Era o excursie de mult visată în “creierii munţilor”, iar noi un grup de
prieteni care ne simţim bine de cate on suntem împreună. Şi nu rare sunt
ocaziile, pentru că am creat o altfel de familie: nu pe linie genealogică, ci pe
afinităţi şi idealuri comune. Avem propriul cod al familiei pe care l-am compus
împreună şi ne numim prieteni pentru că acest termen desemnează o legătură
frumoasă şi plină de responsabilitate ce se stabileşte între oameni pe baza unei
opţiuni şi a respectării unor principii pe care nu-ţi permiţi să le încâlci fără a-ţi
bate joc de tine. Relaţiile de fraternitate sunt, într-un fel, acelaşi lucru, dar
deseori termenul de trate sau sora a căpătat conotaţii străine de sensul pe care
l-am atribui noi unei asemenea legături sufleteşti. De aceea, pentru a nu crea
confuzii sau ocazii pentru ironii, ne considerăm prieteni.
Prietenia noastră a fost deseori încercată în cursul experienţelor pe care
le-am traversat de-a lungul anilor. Nu a fost uşor să descâlcim sensul ascuns al
întâmplărilor care ne-au provocat să ne manifestăm puterea caracterului cât şi
zonele ascunse ale sufletului sau ale psihicului nostru. Uneori crizele au fost
greu de depăşit şi cuvintele eliberatoare nu vroiau să iasă spre a limpezi
situaţiile limită. Alteori, bucuriile strecurau pe nesimţite stări de acalmie care
ne îmbătau şi uitam de idealul cu care pornisem la drum, de eforturi, căutări,
introspecţii, schimbări, conştientizări şi se iveau controverse când unul dintre
noi ne aplica un duş rece. În timp am devenit şi veghetorii grupului nostru.
Fiecare avea datoria de a întreţine armonia, dar şi urcuşul spiritual care nu se
rezuma doar la discuţii în fapt de seară. Oricare dintre noi, cu problemele sale,
era important şi, ştiind cât suntem de diferiţi, încercam să ne cunoaştem mai
bine, să ne acceptăm felul de a fi şi să ne ajutăm fără a crea tensiuni şi
conflicte. Cred că ne şi completăm bine. Fiecare are o calitate deosebit de utilă
familiei. Nici nu-mi dau seama cum am reuşit să ne adunăm. Numai Dumnezeu
ne putea face un asemenea dar. Ce poate fi mai preţios decât nişte prieteni
dragi sufletului tău, care să te ajute să te cunoşti mai bine, să ai încredere în
tine şi să nu te simţi singur şi inutil. Dacă mă gândesc bine, chiar pot spune că
este o minune ceea ce se întâmplă cu noi. Au fost ani în liceu sau în facultate
când mi-am dorit aşa ceva şi nu am găsit. Nici serviciul nu mi-a oferit prieteni
cu care să pot comunica; doar relaţii banale, conversaţii stereotipe, competiţie,
rivalitate şi disensiuni care mă dezgustau. Chiar şi în cercurile cu preocupări
spirituale se stabilesc relaţii superficiale, de altfel pline de zâmbete,
amabilitate, multe vorbe şi solicitudine. Dar lipseşte ceva profund. De fapt
nimeni nu are nevoie de nimeni, decât să fugă de propriile angoase, să se
asigure că nu greşeşte şi să capete certitudinea că va face numai fapte bune,
ajutându-şi semenii. La început este ceva deosebit de atrăgător în acea
atmosferă de meditaţie. Cu timpul realizezi că oamenii aceia visează, nu
meditează.

Cum poate medita cineva care nu-şi controlează mintea? Doar se


liniştesc pentru câteva ore, când mintea le este atrasă de un nou fdm, subiect.
Este o deschidere spre altceva. Totul este să nu te opreşti aici sau să te
mulţumeşti cu oferta. Fără efortul personal permanent, asemenea întruniri sau
cursuri rămân ineficiente. Important este nu să vorbeşti despre fenomene şi
stări de conştiinţă, ci să le experimentezi până le înţelegi, le intuieşti principiile
şi simbolurile, le descifrezi singur, le treci prin tine, nu repetând mecanic şi
autoconvingându-te asupra percepţiilor. Sunt mulţi care deja cred că citind sau
audiind diverse conferinţe şi cursuri pe termen scurt, au ajuns să atingă
dezideratele ce se obţin cu îndelungi strădanii. Iluziile spirituale sunt capcane
care înghit avid pe cei grăbiţi şi comozi, adepţii tehnicilor ce par să permită
saltul peste treptele desăvârşirii.
Aparent paradoxal, am constatat beneficiile pe care le aduce propriul
destin în evoluţia spirituală. Fugim după activităţi inedite, rupte de problemele
realităţii înconjurătoare şi omitem exact acele exerciţii sau încercări prin care
viaţa însăşi sau Dumnezeu ne pregăteşte sufletul spre a primi lumina. Nu
trebuie decât să încerci să fii perfect acolo unde eşti şi în acele îndeletniciri ce
apar a fi necesare în diferite momente. Ele antrenează o mulţime de calităţi pe
care ratăm să le dezvoltăm, plictisiţi de rutină. Dar răbdarea, atenţia,
concentrarea, relaxarea, eficienţa, controlul emoţional, bucuria de a te simţi
util, trăirea clipei, a prezentului, lucrul în echipă, comunicarea, stabilirea
relaţiilor armonioase cu semenii, învingerea slăbiciunilor (a nervozităţii,
invidiei, superficialităţii, iresponsabilităţii), capacitatea de a discerne, a lua
decizii, ajutorul necondiţionat, voinţa, perseverenţa, rezistenţa la efort şi stres,
obiectivitatea, discernământul, consecvenţa, corectarea erorilor, toate acestea
se obţin la serviciu, în procesul muncii şi al relaţiei cu cei din jur, nu prin tehnici
de meditaţie. Familia, de asemenea, oferă un nou câmp de investigare a
sufletului tău şi al celor dragi. Reuşeşti oare cu uşurinţă să menţii sentimentele
pe care le-ai avut cândva? Comunici cu copiii? Nu ai devenit un “părinte tipic”
sau un “soţ standard” de care celălalt ar divorţa cu uşurinţă de nu ar exista
ceva complicaţii legate de casă, maşină, copii şi “ce va zice lumea”? Ce
gânduri şi sentimente înnobilează ziua care trece? Cu ce fapte întâmpini apusul
soarelui? Cu ce grăunte de înţelepciune priveşti licărul stelelor înainte de
odihna nopţii?
Noi am tot dezbătut asemenea teme în nesfârşitele discuţii care ne
ţineau treji până în zori. Cu vremea, un fel de înţelegere profundă s-a instalat în
noi şi am trecut într-o etapă nonverbală. Încercam să empatizăm, să ne simţim
reciproc stările şi sentimentele, să ne intuim problemele sau opţiunile, să ne
fim sprijin printr-o prezenţă activă şi lipsită de multe cuvinte. Depăşisem etapa
în care obişnuiam să despicăm firul în patru, stârnind polemici în jurul
aparenţelor. Ne gândeam la planul mai subtil care susţine realitatea palpabilă
cu cele cinci simţuri. Acela se atinge prin explorări fără nume în Universul
nostru mental, printr-un fel de prelungire sau prezenţă a fiinţei noastre dincolo
de spaţiul tridimensional şi dincolo de timp. Este un fel de a fi în inima lucrurilor
şi în miezul evenimentelor, în tâlcul cuvintelor şi semnificaţia simbolurilor, într-
o lume ce se naşte şi moare pentru a se reînnoi odată cu visele, gândurile,
dorinţele şi aspiraţiile noastre, încercam să ne descoperim ritmul interior al
existenţei şi să-l armonizăm cu ciclurile anotimpurilor, cu sunetul muzicii, cu
libertatea dansului şi a mişcării, cu ambianţa tăcută a muntelui, cu liniştea
camerei în care-ţi contempli gândurile, emoţiile şi devenirea. Găseam de
cuviinţă să ne împărtăşim nedumeririle sau limpezirile. Multe atitudini ce ne
blocaseră percepţia corectă a realităţii dispăruseră în cursul strădaniei noastre
de a găsi răspunsuri pentru nenumăratele întrebări ce răsăreau în mintea
noastră stârnite de noi şi noi investigaţii asupra tainelor vieţii. Abandonasem
preocupările banale, nu în sensul de a ne rupe de lume, ar fi fost nefiresc, ci în
sensul de a limita timpul afectat acelor treburi pe care le puteam rezolva rapid
şi eficient. Doream să alocăm fiecare minut unor ţeluri mai înalte, care să dea
sens eforturilor şi să încununeze truda cercetărilor noastre. Odată cu Universul
exterior, ne regăseam pe noi.. .prea mult timp uitasem de sufletul nostru.
Acum ceva se deschidea în noi, un fel de poartă şi ne simţeam mai acasă. Încă
nu era finişul, nu putea fi. Dumnezeu a creat o scară de lumină ce se întinde în
infinit. Nu puteam pretinde că, urcând câteva trepte, am atins fericirea. Şi
totuşi ea exista. Se instala încet în noi şi în jurul nostru şi ne îndruma paşii spre
un nou început. Răspunsurile veneau pe căi nevăzute şi luau forme
surprinzătoare, subtile şi pline de frumuseţe. Aşa am descoperit Marele Joc. Cu
mintea liniştită, atenţi la tot şi cu discernământul în continuu antrenament, am
început să sesizăm Dialogul. Era real şi încântător. Fiecare dintre noi a fost
surprins când semnele ne-au provocat să demarăm Marea Căutare. Câte
capcane nu ne-au abătut din drum?! Eram furioşi când descopeream că ne-am
lăsat păcăliţi de propria viziune asupra realităţii, de naivitate, ignoranţă şi
orgoliu. Este greu să-ţi recunoşti limitele. Ne place tuturor să ştim că cineva
acolo sus ne iubeşte şi ne oferă daruri de dragi ce-i suntem când ne simţim
siguri pe credinţa noastră şi pe intenţia de a nu greşi, respectând mai degrabă
principiile noastre decât pe cele Universale pe care încă suntem departe de a
le înţelege şi aplica. Dar şi momentele în care realizam “schema tactică” prin
care fusesem tentaţi, ispitiţi să căutăm în pustiu, să irosim energia în direcţii
rătăcitoare, să ne simţim îmbătaţi de succes în mijlocul eşecului şi să ne îndoim
de realele noastre merite, au avut farmecul lor. Întâi te doare propria prostie,
apoi te străduieşti s-o accepţi în urma unor justificări de genul: “n-am ştiut,
cum era să bănuiesc că lucrurile nu stau chiar cum îmi închipuiam, aşa am
gândit atunci, am crezut că. am avut încredere în ei sau în ceea ce am simţit,
nimeni nu m-a învăţat cum să procedez în astfel de cazuri, dar nu este drept,
dar m-am rugat să fiu ajutat, de ce am ajuns aici, ce vină am dacă pentru
asemenea situaţii nu găseşti un ghid, pe cine era să întreb.” Reformulezi
termenii problemei, îi pui pe fiecare la locul potrivit şi vezi totul cu alţi ochi.
Da.. .era normal să se ajungă aici. Cu ce neuroni oi fi judecat? De ce am scăpat
din vedere faptul că...? Mi se păruse mie ceva putred în acel raţionament.
Atunci de ce m-am lăsat păcălit? Logica nu te conduce mereu la rezultate
corecte. Trebuie să-ţi pui multe întrebări înainte de a înghiţi momeala sau a fi
capabil s-o identifici. Dacă reuşeşti să o eviţi, bravo ţie, proba era sub nivelul
tău. Dacă te-a sedus, înseamnă că ceva ţi-a scăpat, ceva subtil care te
depăşeşte, sau că pur şi simplu ai fost neatent.
Când prietenia noastră nu era atât de strânsă, când nu ne cunoşteam
suficient şi nu aveam încredere unii în alţii, eşecurile erau frecvente şi ne
certam deseori, ne suspectam şi ne izolam, fiecare crezând în propriul adevăr
descoperit sau indus abil de Conducătorul Jocului. Când am început să ne dăm
seama în ce fel suntem încercaţi şi unde lovesc vorbele aparent inofensive şi
activităţile ce ne adormeau vigilenţa, a trebuit să înghiţim cu greu nodul din
gât apărut brusc în urma conştientizării tarelor noastre care ne-au făcut să ne
purtăm lamentabil. Îţi ia ceva timp să faci pace cu conştiinţa şi cu cei pe care i-
ai rănit prin neglijenţa ta şi indiferenţa la ceea ce au simţit cei din jurul tău.
Este dificil să-ţi vezi monstruozitatea... este greu să repari cu umilinţă ce ai
stricat, să accepţi că aveai o cu totul altă părere despre tine şi că acela pe care
l-ai judecat şi l-ai trădat nu ţi-a greşit cu nimic. Doar tu ai fost cel ispitit, cel ce
şi-a schimbat părerea fără temei, împins de suspiciune şi incitat de bârfe şi
invidii. Nu e uşor să suporţi nobleţea altuia, nu-i aşa?
În acele ocazii am aflat pe propria piele ce înseamnă obedienţa,
supunerea fără discernământ în faţa celui pe care-l investeşti cu atributele
puterii şi dreptăţii. Citisem de atâtea ori sfaturi legate de faptul de a gândi, a
analiza, a alege, a decide, a fi demn... În afara unor experienţe trăite, aceste
verbe îşi pierd sensul. Puşi însă în situaţia de a recurge la ele, am omis s-o
facem şi consecinţele neplăcute ne-au făcut să le pricepem forţa, adevărata
forţă a verbului.
În timp, după ce ne-am sudat ca grup de prieteni sau familie voluntară,
cum zic eu, probele au devenit mai complexe. Din exterior nimic nu transpărea
privitorului, martorului “obiectiv” - adică banal, obişnuit, cu ochii legaţi de
mirajul aparenţelor. Pentru noi însă devenea tot mai limpede că “un ceva
anume se coace”. Nu ai fi putut identifica exact ce poate fi, dar ştiai că flerul
funcţionează şi că nu te înşeli. Dificil era însă de anticipat unde va ataca
“factorul agresiv”. Nu avea cum să lovească în structura fortificată a
caracterului nostru, ci în punctele slabe de existenţa cărora luam cunoştinţă
abia când zidul nostru de prejudecăţi şi superficialitate se surpa sub povara
contradicţiilor şi paradoxurilor care ne luau prin surprindere, amncându-ne în
stări de iritare, deznădejde, blocaj mental, nedumerire şi tristeţe. Ajungeai
chiar să simţi pericolul şi erai tentat să fugi. Dar luciditatea îţi spunea că ego-ul
tău, orgoliul, prostia, balaurii din tine se tem. Tu nu ai ce pierde. Eşti un jucător
ce vei învăţa din noua rundă o nouă regulă a Jocului. Regulile de bază se
găsesc în scripturi. Cele subtile, însă, se intuiesc prin experimente. Ce-ţi
rămânea atunci de făcut? Munceai din răsputeri să te calmezi, apelai la toate
tehnicile cunoscute să-ţi poţi controla emoţia, să te detaşezi şi să participi
relaxat la secvenţa următoare. Stările de confuzie, exaltare sau deprimare te
împiedicau să percepi corect evenimentele şi, deformându-le, ajungeai la
concluzii aberante. Dar şi asta înţelegi după multe eşecuri descurajante.
Am fost mai mulţi la început şi ne-ar fi plăcut să rămânem împreună. Cei
care au plecat s-au grăbit să tragă concluzii înainte de a înţelege. Nerăbdarea
lor în a vedea numai partea spectaculoasă a drumului nostru i-a făcut să se
retragă. Pretenţia ca viaţa să intre în tiparele lor scoase din cărţi a constituit
obstacolul de care s-au lovit în confruntarea cu necunoscutul. Înfumurarea de a
crede că ştiu ce este bun şi ce este rău înainte de a-şi fi îndepărtat lentilele
iluziilor i-a indus în eroare. Scepticismul lor a fost alimentat de grămada de
argumente culese din stratul aparenţelor. De ar fi avut puterea să sape mai
adânc sau măcar să-şi menţină neştirbită încrederea în cei cărora le acordaseră
credit, ar fi putut înainta. Dar orgoliul şi-a scos coarnele şi a arătat de ce este în
stare. Păcat!
Ca în orice familie, unii sunt mai vârstnici, alţii mai tineri, atât din punct
de vedere biologic cât şi spiritual, ceea ce conferă avantaje şi dezavantaje.
Experienţa de viaţă şi puterea spiritului te pot ajuta, dar îţi atrag şi examene
mai dificile. Ignoranţa şi neputinţele caracteristice stadiilor mai tinere îţi aduc
privilegiul mângâierilor, dar şi complexe de inferioritate şi greşeli care îi
afectează pe cei dragi şi se întorc împotrivă-ţi. Dar în orice stadiu te-ai afla,
oricum înveţi dacă eşti dispus să analizezi ce se întâmplă cu tine şi cu cei pe
care zici că-i iubeşti.
Poate că v-am indus în eroare. Cabanele despre care vorbeam la început
sunt doar simboluri a două etape distincte, metastabile, care punctează drumul
spiritual. Ne-am propus să străbatem acest traseu împreună. Acesta se referă
la probele de grup pe care le vom traversa împreună, sau treptele iniţiale ale
integrării. În plan individual fiecare se găseşte într-un alt punct al urcuşului
cunoaşterii şi desăvârşirii. Ca grup însă, problemele se analizează uşor diferit.
Cum spuneam, încă nu suntem pregătiţi să nc confruntăm cu întunericul. Încă
suntem călăuziţi de semne şi marcaje ce ne indică traseul pe timp de ziuă, în
plină lumină solară. Nu avem puterea de a străbate cărările abrupte, bazându-
ne pe puterile noastre şi propria lumină. Cheia succesului pentru această
porţiune din Marele Drum este statornicia sentimentelor care ne leagă,
evaluarea corectă a stadiului în care ne aflăm, sinceritatea, solidaritatea,
curajul de a ne deschide, dorinţa de a ne înţelege şi a ne apăra idealurile şi
prietenia, încrederea şi seriozitatea. Vom vedea câţi vom ajunge la cabana
următoare. Ce mult m-aş bucura să fim toţi!
Pauze nu există, dar am decis să facem popas atunci când vom considera
că unii dau semne de oboseală şi-şi pierd puterile pe care le arătau la început.
Altfel, riscăm să constatăm că familia s-a destrămat şi că procesul reversibil nu
va mai fi posibil. Ea trebuie să se consolideze în momentele dificile şi este
datoria noastră să analizăm care au fost slăbiciunile ce au permis surparea
fundamentului. Analiza presupune însă o bază de date şi în absenţa lor, ne
minţim frumos, facem speculaţii, supoziţii şi rămânem cu un mare semn de
întrebare: oare când şi unde am greşit?
Poate că sunt un om singur şi prietenii despre care v-am vorbit sunt fiinţe
virtuale, care există doar în mintea mea. Acolo voi găsi mereu prietenii perfecţi
pe care mi-i doresc. Când spun perfecţi, spun perfectibili, dispuşi să se
corecteze şi gata oricând să demonstreze că le pasă de ceea ce se întâmplă cu
fiecare şi cu noi.
Poate că printre ei vă veţi recunoaşte şi veţi înţelege cât de mult mă
doare pierderea unui prieten şi mai ales nepăsarea cu care aţi permis ca acest
lucru să se întâmple.
Acum am făcut un popas. Vă invit să facem o retrospectivă a drumului
parcurs împreună şi să reevaluăm cu onestitate semnificaţia pe care o atribuim
cuvântului PRIETENIE.

CEASUL
Aveam pe atunci o altă identitate şi un alt chip. Trăiam în altă perioadă şi
în aceleaşi locuri pe unde mai hălăduisem şi în alte existenţe, îmi erau
familiare, dar timpul schimbase înfăţişarea ţinutului, iar oamenii erau diferiţi ca
mentalitate şi obiceiuri. Desigur, pământul, aerul şi pietrele păstrau amintirile
vremurilor trecute şi evenimentele puteau fi uşor reconstituite, dar nu-mi
doream să alunec în trecut, ci să-mi îndeplinesc misiunea pentru care
coborâsem din nou pe planetă. Luasem înfăţişarea unui călugăr pelerin care nu
trezea suspiciuni şi umblam mult în cursul zilei pentru a culege informaţiile de
care aveam nevoie pentru a-mi desfăşura planul. Războaiele împânzeau
Europa la tot pasul. Imperiul Otoman îşi întindea cuceririle, transformând noi
zone în paşalâcuri. Sângele curgea în valuri, săgeţile înnegurau cerul, săbii şi
iatagane se încrucişau, caii-şi purtau stăpânii spre moarte, luptele se reluau
după perioade de acalmie cu o sete sporită de pământ, bogăţie şi putere.
Localnicii se apărau de invazii pustiind drumurile şi otrăvind fântânile,
retrăgându-se în munţi şi atacând puhoaiele păgâne în trecători alese cu
dibăcie, pe traseul pe care îl indicau iscoadele. În alte cazuri înălţau o
rugăciune Cerului şi se avântau pe câmpul de bătălie, încrezători în Dumnezeu,
în soartă şi în Domnitor. Şi cu adevărat, nu de puţine ori Cel Invocat întorcea
victoria de partea celor puţini, credincioşi, cu dragoste de ţară şi cu inima
vitează, iar Domnitorii nu uitau ajutorul primit şi ridicau o mănăstire, să fie loc
de închinăciune şi de mulţumire Celui Preaputernic.
Oamenii au creat în timp o altă realitate, plecând de la propria
perspectivă asupra lumii. Credinţa a fost pe aceste meleaguri un mod de a trăi
care a săvârşit minuni în vremuri de restrişte, fapt consemnat şi de cronici
cunoscute sau care încă mai aşteaptă să fie scoase la lumină spre luare-
aminte. Istoria are rostul ei, nu este o ştiinţă moartă. Multe învăţăminte şi
învăţături se pot desprinde de veţi consulta moştenirea străbună, păstrată în
tainiţe de luminătorii neamului. Dar pentru mulţi, prezentul întrece în progres
trecutul şi aceştia omit să vadă cum gloria trecutului este călcată în picioare de
faptele abominabile ale prezentului. Câte chei zac ascunse în documentele
prăfuite aflate în depozitele muzeelor, pentru cercetarea cărora nu există
fonduri bugetare, şi ce sume se alocă în acţiuni cu finalităţi păguboase pentru
neam şi ţară! Dar cine să preţuiască înţelepciunea şi arta de a conduce? Numai
un veritabil conducător îşi va pleca privirea spre hârtia îngălbenită ce a
transmis povaţa strămoşilor şi va reflecta asupra strategiei potrivite poporului
pe care-l cârmuieşte. Cu tehnici de manipulare va săvârşi un mare păcat şi va
atrage urgia asupra celor lipsiţi de apărare. Dar cui să vorbeşti când nu au
urechi să audă?
În vremurile de care vă vorbeam, Domnitorii aveau zile când se retrăgeau
în mănăstiri sau în munţi, la schiturile sihaştrilor, pentru a cere ajutorul divin şi
sfat înţelept. Aflaseră prin durere că la greu mulţi te părăsesc şi te alegi doar
cu promisiuni, datorii şi vorbe goale. Ştiau ce moştenire aveau de apărat şi mai
ştiau că aveau puterea de a nu fi învinşi decât prin trădare. Azi, o simplă
rugăciune a celui ce încredinţează soarta neamului unor puteri străine este o
blasfemie. Independenţa nu este obiect de târguială, iar cine-şi acceptă
statutul de vasal sau rob merită să suporte consecinţele actelor pe care lc
semnează cu atâta uşurinţă.
Erorile au adus înfrângeri, înfrângerile umilinţă şi sărăcie, iar sărăcia
necredinţă, necredinţa a atras căderea şi supunerea, iar acestea uitarea. Cum
să readuci la suprafaţă într-un timp atât de scurt moştenirea spirituală a
neamului? Şi cine doreşte acest lucru: un popor demn, vertical, liber? Nu este
mai simplu să conduci o masă dezbinată şi supusă pe care s-o amăgeşti cu
promisiuni? Drumul neatârnării cere sacrificii la care nimeni nu este dispus,
renunţând la confort şi onoruri. Sacrificiile sunt pentru cei mulţi şi flămânzi, nu-i
aşa, în numele unui viitor pe care nu este sigur că îl vor mai apuca. Unii trăiesc
prezentul cu ademenitoarele sale oferte şi alţii se sacrifică inutil în numele unui
viitor ce se prefigurează mai întunecat decât doresc prognozele din cadrul
campaniei electorale să anunţe.
Mănăstirile de altădată erau centre de lumină. Locurile pe care erau
ridicate aşezămintele monahale erau alese cu grijă şi lungi ceasuri de meditaţie
şi rugăciune au sfinţit acele lăcaşuri. O tradiţie spirituală rămasă ermetică spre
a nu fi deformată de tendinţe profane s-a transmis din generaţie în generaţie
păzitorilor aleşi ai moştenirii ce datează dintr-un trecut şters din memoria
acestei civilizaţii. Ei au constituit elementul viu al continuităţii, puntea peste
apocalipse şi veriga ce a legat civilizaţiile ce s-au succedat în acest spaţiu. Pare
greu de admis o asemenea ipoteză. Măsluitorii istoriei, având ei înşişi accesul
la memoria rasei căreia îi aparţin blocată, vor fi primii care vor nega
posibilitatea existenţei unor creiere capabile să deţină un bagaj informaţional
superior oricărui computer şi totalităţii cunoştinţelor acumulate în ultimele
milenii pe Terra. Cum ar putea înţelege transferul de date ce se produce între
creierele a două entităţi evoluate, obişnuiţi să funcţioneze la parametri reduşi
pe care îi asigură educaţia actuală?
Dincolo de peisajele pline de frumuseţe şi locurile pline de graţie, dincolo
de bogăţiile pământului şi apelor există altceva încă nevăzut şi greu de
detectat cu tehnologia epocii. Este o structură energetică indestructibilă, un
edificiu fără corespondent în planul fizic, o matrice informaţională cu proprietăţi
greu de descris în cuvinte. Aici se găsesc culoarul de trecere spre lumi paralele,
baza de date a primilor colonişti ai Terrei, cheile întoarcerii la Sursă şi entităţile
veghetoare ce menţin această fortăreaţă departe de ochiul cel lacom şi inima
râvnitoare a celui ce nu cunoaşte Legile firii. Funcţionalitatea acestui spaţiu
este strâns legată de existenţa câmpului energetic adiacent şi de aceea multe
secvenţe istorice nu ar putea fi înţelese fără a ţine seama de matricea ce
susţine concretizarea dimensiunii materiale a interacţiilor psiho-energetice. În
spatele oricărui eveniment se modifică anumite câmpuri energetice, au loc
procese ce ţin de o fizică încă inabordabilă pământenilor, se armonizează sau
intră în disonanţă unde de frecvenţe diferite. Abordând din acest punct de
vedere viaţa, veţi descoperi Esenţa Legilor ce stau la baza ei. Depăşind prima
treaptă a iniţierii în tainele vieţii, ce presupune descoperirea şi respectarea
Legilor planului fizic, veţi putea trece în planul următor şi veţi afla secretele
transformării energiei în materie densă şi a dematerializării.
Mai sunt însă multe etape de parcurs înainte de a vi se oferi cheile unei
alte ştiinţe. Cum aţi proceda de aţi avea posibilitatea să vă împliniţi
instantaneu visele? Ce realitate aţi crea? Una bântuită de monştrii răzbunării şi
asfixiată de bogăţii inutile sufletului sau una adecvată dezvoltării creierului şi
împlinirii sufleteşti?
Există oameni care au puterea de a transforma realitatea aceasta în alta
plină de lumină. Dar cât timp semenii nu sunt pregătiţi să trăiască în lumină,
proiectul transformării se amână. Deşi atrăgătoare, o asemenea perspectivă,
deocamdată imaginară, ar avea consecinţe nefaste asupra celor ce nu caută
echilibrul, pacea, iubirea, armonia. De aceea este necesară conştientizarea
faptelor, vorbelor şi gândurilor noastre. Nu se poate sări peste acest început ce
condiţionează ascensiunea stărilor de conştiinţă sau permit înţelegerea prin noi
limbaje a fenomenelor vieţii. Nu este posibil să intrăm în Noua Eră cu blocaje
psiho-emoţionale ce limitează percepţia şi înţelegerea realităţii. Nimic din tot
ce aţi învăţat nu se rezumă doar la imaginile înconjurătoare şi treburi de rutină.
Şi cum aţi putea explora dimensiunile subtile ale Realităţii fără dezvoltarea
armonioasă a instrumentelor de investigare pe care cu toţi lc aveţi: creierul şi
corpurile ce vă învelesc spiritul? Ani întregi aţi perfecţionat instrumente şi
instalaţii, ignorând cel mai perfect instrument: omul. A venit vremea să ne
întoarcem acasă, la Sursa ce şi-a găsit sălaş în fiecare, şi să-I permitem să se
exprime prin noi. Pentru asta vom începe procesul de vindecare, de trezire şi
de renaştere spirituală. Nu mai amânaţi decizia de care depinde însăşi viaţa
voastră!
Şi totuşi, chiar dacă mulţi nu vor crede ceea ce vă spun, acei oameni ce
veghează graniţele interdimensionale au început să deschidă Porţile spre
Lumină. Este un fenomen ce ar putea fi descris în multe feluri. Prefer să n-o fac
însă pentru a nu stimula nebunia căutătorilor de minuni. Cei ce vor trăi astfel
de evenimente vor înţelege la ce mă refer. Am constatat câte confuzii au creat
explicaţiile date amatorilor de cunoaştere care nu aveau un fundament solid
din punct de vedere al vieţii spirituale autentice. Orice model conduce la
deformări de percepţie şi înţelegere. De aceea numai experienţa şi efortul
căutării limpezesc gândirea şi înlesnesc pătrunderea sensurilor profunde ale
vieţii şi transcenderea treptelor ce conduc la eliberare.
Îmi dorisem atunci ca viitorul, devenit azi prezent, să arate altfel. Ar fi
fost posibil dacă trădarea nu ar fi adus nori negri asupra neamului. Cine mai
ştie azi cât de importante sunt faptele fiecărui cetăţean şi cât de mult
afectează soarta întregului?! Cât timp îşi menţin poziţia pe un scaun ce aduce
beneficii materiale, refuză să creadă în Dumnezeu şi dreptate şi au impresia
că-şi pot ascunde fărădelegile în spatele declaraţiilor mincinoase, nu vor
înţelege cât rău atrag asupra ţării, prelungind o suferinţă care se transformă în
înfrângere. Cui foloseşte o naţie sărăcită şi îngenuncheată de neputinţă?
Acesta a fost obiectivul legislaturilor democrate ce s-au succedat până în
prezent? în acest caz. ce reprezintă această triumfătoare reuşită? Cum justifică
eşecurile ce au distais economia, datoriile crescătoare care nu au îmbunătăţit
nici un sector al vieţii şi pauperizarea unui procent majoritar al populaţiei?
Privatizarea nu este un scop în sine, ci un mijloc de a le încredinţa celor
competenţi un sector de activitate spre a-l îmbunătăţi, or nu competenţa a
câştigat, ci hoţia, interesele meschine şi afacerile necurate care au umplut
anumite buzunare şi au sabotat economia. Munca a devenit sclavie pentru unii
şi un deziderat pentru mulţi ce au fost împinşi spre lene, sărăcie şi un acut
sentiment al inutilităţii. Au fost batjocoriţi şi dorinţei de dreptate şi solicitării de
a li se satisface nişte drepturi li s-a răspuns în forţă. Statul şi justiţia nu sunt
capabile să asigure respectarea Legilor ţării. Care legi? veţi spune. Niciodată nu
câştigă poporul şi niciodată pagubele nu sunt plătite de Bănci, corporaţii,
patroni sau stat. Totdeauna contribuabilul este penalizat. Şi cine să facă
dreptate?
S-a pornit cu piciorul stâng într-o aventură de standardizare a vieţii după
modele occidentale, omiţând elementul cheie: omul.
Este necesar să reclădim baza fără de care societatea nu are şanse să
supravieţuiască, adică factorul uman care trebuie să întrunească nişte condiţii:
cinste, corectitudine, dorinţă de perfecţionare, respect reciproc, dragoste de
semeni şi de neam, hărnicie, altfel nici un primar şi nici un guvern nu vor putea
împlini promisiunile. Fără oameni dispuşi să se schimbe şi fără conducători
înţelepţi, criza actuală va atrage dezastrul. Nici nu este greu de imaginat ce
prefigurează statisticile şi actuala situaţie economică. Şi totuşi, mulţi încă mai
cred în cuvinte demonetizate: partide, democraţie, economie de piaţă, alegeri
libere, campanie electorală, reformă, privatizare, ajutor financiar, împrumut
FMI, integrare în NATO, profit, programe, investiţii, etc. Pentru aceştia
următoarea legislatură va clarifica, în sfârşit, cum se fac jocurile în politică şi că
interesul nu-l constituie bunăstarea generală şi fericirea oamenilor, ci afacerile
personale şi secătuirea ţării. Vor fi scump plătite naivitatea şi somnul acestor
ani în care gândind şi acţionând, fiind vigilenţi, cercetând noile fenomene
economice, politice, financiare şi sociale cu atenţie şi crezând în Dumnezeu, aţi
fi putut ajunge la alte rezultate, însă a crede în Dumnezeu nu presupune a sta
cu braţele încrucişate şi a înşira rugăciuni de sănătate săptămânal. Înseamnă a
căuta Adevărul, a respecta Legile Creaţiei, a-ţi desăvârşi calităţile umane, a
nutri idealuri nobile, a-ţi ajuta aproapele, a lupta şi a învinge, a trudi şi a reuşi.
Toate problemele cu care v-aţi confruntat aveau soluţii. Dar nu le-aţi căutat
gândind. Aţi acceptat capcanele care vi s-au întins cu abilitate şi aţi căzut în
ele. Poate că această dureroasă lecţie vă va trezi. Ieşind în stradă, vă
manifestaţi neputinţa. Când veţi observa atent ce se întâmplă, veţi descoperi
cauzele evenimentelor pe care le trăiţi şi veţi intui căile de rezolvare pentru
toate problemele. Indolenţa şi indiferenţa au atras o situaţie menită a vă
scutura şi a determina o cotitură în viaţă. Reluaţi învăţăturile care vă arată
drumul ieşirii din criză! Oamenii slabi se lamentează sau caută uitarea, cei
adevăraţi nu se dau bătuţi. Nu uitaţi, însă, că esenţa soluţiilor este de natură
spirituală. GÂNDIŢI când optaţi şi decideţi!

Mă întorc în timp la ceasul când am poposit în mănăstirea unde voievodul


se retrăsese pentru a cumpăni soarta ţării. Nu ştia că paşii ni se vor intersecta
în porticul pavat cu lespezi de piatră. Meditase îndelung asupra veştilor de
război primite şi analizase cu sfetnicul de taină variantele ce se întrezăreau
precum şi posibilităţile de evitare a unei confruntări nedorite. Totuşi, vremurile
tulburi nu lăsau pacea să se aştearnă peste pământ şi suflete. Ţările vecine-şi
pierduseră şi ele liniştea şi luptele nu mai conteneau.
“De ce, Doamne, atâta vărsare de sânge? De ce atâţia bărbaţi trebuie să
piară apărând acest pământ? De ce vrăjmaşii au uitat de lege şi de datini? De
ce nu ştiu de Dumnezeu? De ce trebuie să ucidem pentru a nc apăra? Cum să
fim blânzi cu cei ce nu ne lasă să trăim unde ne-am născut şi ne iau femeile şi
copiii? Cu ce am greşit în faţa Ta de ne-am atras o asemenea soartă? Ce i-ar
putea determina să renunţe la sângeroasele porniri de cotropire? Cum să oprim
puhoiul ce nc ameninţă cu moartea? Şi nu de moarte ne temem, Doamne, o ştii
prea bine. Dar ne-am născut să dăinuim aici şi să veghem asupra moştenirii
neamului până când va veni vremea ieşirii din uitare. Nu putem ceda acest
pământ. Există o lege care ne obligă să ne apărăm ţara şi viţa nobilă. Nu avem
dreptul de a ieşi de pe scena istorici fără a nc fi îndeplinit menirea. Totuşi,
situaţia în care ne găsim este cumplită. Atâtea războaie e-au secătuit puterile.
An de an o luăm de la capăt. Când vor sfârşi toate acestea? M-ai trimis.
Doamne, aici doar pentru a-mi încerca vitejia? Oamenii au nevoie de tihnă
pentru a-şi cultiva pământul, a-şi cerceta sufletul, a-şi creşte copiii şi a iubi.
Bărbaţii nu mai apucă să se maturizeze. Mor pe câmpul de bătălie. Eu ştiu că
viaţa în robie nu are rost şi că plătim libertatea cu propriul sânge. Dar cât
sânge trebuie să mai curgă? Când se vor sătura otomanii de cotropiri şi jefuiri?
Ce-i mână an de an încoace? Doamne, nc-ai creat pe toţi. Avem atâtea de
învăţat în această viaţă. Cum am transformat totul în confruntare, război,
minciună, diplomaţie, pândă, uneltiri şi porniri hulpave? S-a stins lumina din
oameni sau nici nu a fost aprinsă încă? Şi cine o va aprinde când noi ne luptăm
pe viaţă şi pe moarte? Un sultan este un conducător de oameni. Au el nu a aflat
că viaţa trebuie apărată şi că fără un motiv bine întemeiat nu-ţi poţi trimite
supuşii la măcel fără a-ţi atrage năpasta pentru veacuri de existenţă? Cum
judecă aceste seminţii cu care nu poţi duce tratative? Şi ce vină au ienicerii şi
spahii care-şi ascultă stăpânul ales de Allah? Suntem prinşi cu toţi într-un joc
fără putinţă de scăpare? Cât de mult aş voi să-ţi înţeleg Căile şi Voia! Am obosit
de atâtea lupte. Cât le voi mai ţine piept? Aş putea măcar să asigur urmaşilor
vremuri de pace? întotdeauna vor exista cotropitori şi cotropiţi? Ce-i îndeamnă
să-şi părăsească ţinuturile unde le-a fost dat să trăiască? Merită să ucizi pentru
un pumn de aur? Tihna sufletului când o vor cunoaşte?
Am nevoie de aliaţi de nădejde, de oşteni, de arme, de cai, de puterea de
a mai duce un război cu o armată slăbită. Doamne, dă-mi o rază de speranţă
căci puterile mă părăsesc şi îndoielile mă sfâşie!”
I-aş fi putut răspunde atunci că lecţiile istoriei se derulează în timp şi că
neamurile au de trecut prin mai multe încercări menite a duce la trezirea
conştiinţei, că indivizii pot depăşi nivelul mediu de evoluţie, dar la nivel colectiv
procesul este mai lent şi mai complex, că aici se vor mai perinda multe spirite
luminoase care vor apăra tezaurul spiritual moştenit şi că uitarea este doar un
factor de protecţie ce permite celor puternici să reziste în condiţiile dure ale
unor conjuncturi pe care, cu mintea limpezită de lumină, nu le-ar putea îndura.
Era necesar ca aceştia să trăiască asemeni celor mulţi, transmiţându-şi tainic
forţa vitală şi înţelepciunea de la o generaţie la alta. Credinţa şi curăţenia
sufletului avea să-i apere în vremuri tulburi.
O asemenea înţelegere nu l-ar fi ajutat însă în acele momente de
cumpănă. Avea nevoie de un sfat şi susţinere psihică, astfel încât am găsit o
modalitate prin care să-i transmit poveţele, inspirându-i îndelunga meditaţie
din ceasul cel de taină.
“Eşti Domnitor, nu om înfrânt. Tu nu ai voie să plângi şi nici să-ţi ceri
răgaz când ţara are nevoie de un conducător destoinic. Poţi gândi şi găsi
soluţii, iar vitejia-ţi va fi susţinută de două forţe uriaşe: credinţa şi dragostea de
neam. Locul tău nu este să şezi pe tron, ci să insufli curaj celor ce au fost aleşi
să păzească Poarta Europei.
Nu căta la vredniciile altora, căci Dumnezeu veghează şi viitorimea va
culege roadele acestui aprig prezent. Îndeamnă-ţi supuşii la credinţă şi oastea-
ţi mică va face minuni susţinută din Inalturi. Nimeni nu poate învinge spiritul
liber şi doar firile slabe şi laşe pierd războaiele vieţii. Gândeşte-ţi bine
strategia! Ai o mare responsabilitate. Oricât de greu ţi-ar fi, nu tc îndoi de
victorie! îndoiala c tare perfidă. Ea este duşmanul real, nu cel pe care-l vei
avea în faţă. Orice bătălie se câştigă mai întâi în cuget. Şovăielile se plătesc
scump. Nu gândi ca simplii muritori! Chiar de sufletul tânjeşte după o altfel de
viaţă şi tristeţea te încolţeşte, aminteşte-ţi că vrerile tale nu sunt şi ale celor
mulţi. Tu ai cerut să vii să-i ajuţi şi aceste întâmplări crâncene vor modela
sufletele mai tinere. Este obositor şi pare lipsit de sens, dar ei au nevoie de
aceste experienţe în care vor învăţa multe lecţii. Şi nu mă refer numai la oştenii
tăi. Duşmanii au nevoie de pilde. Greu se formează caracterul şi lung este
procesul zidirii templului. Nu eşti prima oară printre ei şi vei reveni de câte ori
va fi nevoie. Nu te înspăimânta acceptându-ţi neputinţa trecătoare şi firească!
Lasă amarul să curgă şi revino-ţi! Eu sunt aici. Întotdeauna am fost cu cel ce a
crezut în Mine. Ridică-te şi împlineştc-ţi datoria! înţelepciunea-ţi va găsi
răspuns frământărilor tale de vei chibzui în tihnă şi vei acţiona cu vitejie.
Războiul pe care-l duci este drept, de apărare şi chiar de aceste justificări nu-ţi
sunt pe plac, înţelege că nu poţi proceda în copilăria omenirii cu metodele
viitorului. Evoluţia are treptele ei peste care nu poţi sări. Tu ai intrat în trecut,
dar nu poţi aduce prezentul în viitor refuzându-i ororile. Poţi doar aplica Legile
firii la condiţiile în care trăieşti.”
Împăcat cu soarta aparent potrivnică şi luminat de înţelegere, avea să
câştige războaiele de care depindea neatârnarea ţării.
Au trecut secole în care multe alte întâmplări şi evenimente locale sau
mondiale au deschis mintea umană spre alte orizonturi. Ce s-a pierdut este
conştiinţa apartenenţei la un neam demn şi neînfrânt, iar consecinţele se pot
simţi cu prisosinţă. Chiar dacă războaiele au luat forme noi, credinţa, dragostea
de neam şi înţelepciunea rămân arme de temut şi de neînvins. Dar au fost
uitate.
Figurează doar în cronicile străvechi pe care nimeni nu le mai cercetează.
Confruntării între oştiri i-a luat locul războiul economic, informaţional,
psihologic şi parapsihologic şi iscusinţa minţii a înlocuit măiestria încrucişării
armelor. Chiar dacă nu se mai varsă sânge, noi suferinţe împing omul pe
drumul autocunoaşterii şi al căutării Adevărului. Ne îndreptăm spre o înţelegere
mai profundă a Realităţii. Căutarea va fi încununată de succes doar când setea
de cunoaştere şi dorul de Dumnezeu vă vor mâna paşii. Drumul este lung şi
plin de surprize şi pentru fiecare vine ceasul trezirii, ceasul când întrebările te
încolţesc, trimiţându-te în acel pelerinaj în care ai şansa unui sfat de taină cu
Dumnezeu.

COROANA REGALĂ

Palatul era împodobit de sărbătoare. Înscăunarea noului rege avea să


aibă loc peste câteva momente. Sala tronului era deja plină de curteni şi
oaspeţi de vază veniţi de peste mări şi zări. Nu întotdeauna asemenea
ceremonii erau celebrate cu atâta fast şi poate că nici regele însuşi nu ar fi
dorit să acorde o asemenea importanţă evenimentului dacă încoronarea nu ar
fi constituit şi un bun prilej de a-şi cunoaşte vecinii şi prietenii. Împrejurările
ciudate în care predecesorul său se stinsese din viaţă îl puseseră pe gânduri şi,
înainte ca taberele ce se puteau bănui în umbră să dezlănţuie o nouă strategie
de a pune mâna pe putere, se decisese să adune laolaltă toate figurile distinse
din regat şi din afară pentru ca sufletul său să le citească în inimi. Avea sfetnici
de taină pe care-i ascunsese privirilor pentru a nu-i expune în caz de primejdie.
Ei aveau multe de dăruit poporului şi nu era bine să-şi piardă limpezimea
cugetului în intrigile ce se înteţiseră în ultima vreme la curte. În alte vremuri,
astfel de oameni erau consultaţi în ceasuri de urgie şi sfatul lor înţelept, cules
din lumina îndelungilor rugi şi căutări, era respectat cu sfinţenie. Acum era
nevoie de prezenţa lor în preajma tânărului rege ce trebuia susţinut în
demersurile sale înnoitoare.
Grupuri de bărbaţi şi femei din înalta nobilime discutau, evitând
subiectele ce ar fi atras atenţia. Se spuneau banalităţi cu aer aristocrat şi se
schimbau priviri pline de subînţelesuri.
Intrarea moştenitorului tronului întrerupse şoaptele şi adunarea îşi
întâmpină suveranul potrivit ceremonialului cunoscut. Totul se petrecu după
datină. Urmă o întrunire cu oaspeţii veniţi de departe, apoi una cu nobilii şi în
cele din urmă petrecerea ce încununa ziua festivă.
Târziu în noapte, tânărul rege şi sfetnicul de taină se întâlniră în camera
secretă ce se învecina cu apartamentul regal pentru evaluarea situaţiei. Poate
că mulţi conducători şi-ar fi continuat sărbătoarea înscăunării zile în şir. Dar
pentru cei ce ştiu să vadă, vremurile nu permiteau asemenea însomniri de
cuget. Chipurile erau atât de transparente pentru domnitor încât eticheta şi
zâmbetul nu puteau ascunde metehnele firii. Acest dar sau poate răsplată a
anilor de îndelungi străduinţe pe cărările spiritului, pe care le urmase neştiut de
nimeni, avea acum să-şi arate puterea. Nu trebuia însă ca nimeni să-i cunoască
harul şi orice vicleşug al celor potrivnici noilor orânduieli pe care voia să le
aducă se cerea dejucat cu multă abilitate astfel încât să nu se bănuiască ştiinţa
după care conducătorul veghea sufletele şi hotarele.
Îşi privi o clipă chipul în oglindă gânditor şi-şi zise: “Coroana de aur după
care sunt recunoscut... De ce nu suntem recunoscuţi toţi după cununile de
lumină pe care le purtăm?! Această aristocraţie s-ar prăbuşi strivită de
întunecimea ce-o învăluie. Cum să conduci sprijinindu-te pe cei în care nu ai
încredere? Toţi doresc onoruri şi favoruri. Cui îi pasă de cei conduşi pe care
trebuie să-i slujească? Din aceia aş găsi destui destoinici cu care am face multe
lucruri bune. Dar nu au sânge nobil - vor obiecta iluştrii mei colaboratori. Cc
poţi clădi într-un regat, sprijinit de orbirea unora cărora nu le pasă decât de
propria avere? Adevărata aristocraţie a luminii nu este recunoscută şi şi-a
stabilit reşedinţa în sânul naturii şi-n case modeste. Putea-voi s-o aduc la
cârma ţării fără să mă împiedic de opoziţia şi mârşăviile înavuţiţilor al căror
sânge demult a ajuns venin? Toate titlurile lor nu pot înlocui lumina care s-a
stins în ei. Această ierarhie este construită pe ceva fals, pe propriile lor
convingeri şi evaluări scornite de interese meschine. Care dintre ei şi-a dovedit
nobleţea spiritului? Se joacă de-a viaţa, urzind şi învrăjbind, jalnice personaje
negative! Cât vom mai învârti această roată a istoriei şi cum să curmăm iluzia?
Nu aceasta este viaţa care ni s-a dat. Cine să deschidă inimile oamenilor dacă
cei puşi să o facă au devenit războinici şi neguţători? Doamne, oare ce aştepţi
de la mine? Pot eu răsturna această strâmtă ordine ce s-a instaurat de atâta
amar de vreme? Ar fi o revoluţie colosală. Dar sunt singur. Nici nu mă vor
înţelege, nici nu mă vor crede. Toţi cer, nimeni nu se oferă voluntar să
trudească la înălţarea omului. Le este comod să facă lucruri ştiute. Sunt eu CEL
VENIT SĂ SCHIMBE TOT din temelii sau doar pregătesc drumul CELUI CARE VA
VENI?”
Îşi scoase coroana atât de râvnită de unii şi de alţii şi se întoarse spre
lăcaşul în care exista dispozitivul ce deschidea uşa spre culoarul secret. Acesta
ducea spre locul pe care numai regii iniţiaţi îl cunoşteau. De fapt se ajungea
într-un tunel care ieşea în afara palatului, într-o zonă ascunsă vederii. De acolo,
un drumeag îngust, greu vizibil, ducea la adăpostul pustnicului.
Avea răgaz o noapte pentru a cerceta viitorul alături de bătrânul sihastru.
Ştia că domnia nu-i va fi ferită de primejdii şi că numai Cerul îl poate ajuta să-şi
împlinească menirea, dar avea nevoie de câteva elemente ajutătoare pentru a-
şi întocmi planul. Făcuse deja şi suficiente observaţii care, împreună cu
sfaturile ce vor urma, puteau folosi la adaptarea acestuia condiţiilor specifice în
care avea să acţioneze.
Îşi dorea să reuşească să facă marea schimbare, dar nu era sigur că
momentul istoric permitea o asemenea profundă transformare. Intuia piedicile,
opoziţia nobililor, neînţelegerea maselor, tendinţele conservatoare ce încearcă
să oprească timpul, propria singurătate în mijlocul lupilor decişi să-şi menţină
averea şi puterea, opreliştile exterioare şi alianţele temporare ce se vor crea
spre a-i sta împotrivă. Nimeni nu-şi mai propusese asemenea proiecte sau
poate că doar vremea nu fusese prielnică înfăptuirii lor. Destinul unui regat sau
neam se întinde de-a lungul a secole şi milenii de existenţă. Conducătorii
vizionari devansează timpul, dar nu pot grăbi procesul complex al evoluţiei
masei, ca ansamblu de interacţiuni umane bazate pe un anumit grad de
dezvoltare spirituală.
Iuţi pasul şi în curând luna îl întâmpină luminându-i cărarea
binecunoscută. Pe aici nu umblau decât animalele sălbatice. Oamenii îşi
ridicaseră aşezările mai înspre poalele muntelui.
Pustnicul îl aştepta cu opaiţul aprins. El însuşi cercetase harta cerului şi
chibzuise îndelung asupra situaţiei în care se afla ţara. Marile schimbări sunt
anunţate de conjuncturile astrale favorabile, dar nu pot fi realizate peste
noapte. Orice proces transformator are etapele sale ce nu pot fi sărite, ci doar
anticipate şi pregătite. Situaţia generală nu părea prielnică la prima vedere.
Totuşi, cu puţin curaj şi multă înţelepciune, se puteau face primii paşi ai ieşirii
din criză. Este drept însă că nu oricine ar fi fost capabil de asemenea înnoiri.
Vestitorii marilor prefaceri sunt caractere puternice, spirite înainte-mergătoare,
luminate şi ajutate în proiectele lor îndrăzneţe. Nu este uşor să transformi
inerţia într-un impuls de viaţă regeneratoare. Întâi se cern elementele capabile
să participe activ la acest proces ce deseori cere jertfe şi sacrificii. Urmează o
perioadă de luptă cu elementele retrograde, marcată de echilibre instabile, dar
mai cu seamă de crize aducătoare de tulburări şi suferinţe. Este un haos
mascat de o aparentă stare de normalitate în care numai cei ce ştiu să vadă
percep crepusculul şi semnele schimbării. Perioada de tranziţie este greu de
condus astfel încât să nu prelungeşti agonia sfârşitului de lume şi nici să te
pripeşti în a impune legi noi unor minţi obişnuite cu limite vechi. Numai
oamenii destinaţi şi pregătiţi în acest scop puteau cârmui poporul spre noi
ţărmuri de pace şi împlinire. A rostui treburile între hotare presupune a
cunoaşte bine viaţa ce ţi s-a dat în grijă sub toate formele ei de manifestare.
Împins de ambiţii şi de orgoliul de a fi acolo sus unde nu ţi-e locul, povara
responsabilităţilor va fi covârşitoare şi coroana mult prea grea pentru un cap în
care lumina gândirii s-a stins. Multă dragoste de oameni trebuie să aibă un
rege pentru a-şi merita locul. Cel mânat de interese nedemne de numele de
om nu va fi capabil decât să grăbească destrămarea ordinii strâmbe în care
fiinţa umană a fost uitată în socotelile mai marilor vremii. Desigur, pentru a
realiza măreţele idealuri, orice calcul trebuie să aibă în vedere nevoile şi
năzuinţele poporului. Ignorând marea masă care cuprinde o mulţime de făpturi
cu un potenţial creator uriaş, se ajunge la sărăcia spirituală şi slăbirea forţei de
apărare a ţării, împovăraţi de datorii şi încărcaţi de dureri şi suferinţe, cei mulţi
încep să cadă în umilinţă şi neputinţă. Nu mai au puterea să lupte pentru a-şi
redobândi dreptul firesc la viaţă şi sunt înfrânţi într-o bătălie nedusă. Pentru ca
cei sus-puşi să-şi poarte războaiele cu arme sau mai subtile, cei mulţi plătesc
cu viaţa, neştiind de cele mai multe ori pentru ce au trăit şi au murit. Setea de
cucerire nu aparţine maselor, ci doar câtorva indivizi înnobilaţi prin titluri şi
avere, ce nu-şi mai ostoiesc setea de măreţie şi glorie. Sute de ani de conflicte
nu au învăţat contemporaneitatea cum să evite vărsarea de sânge şi
înşelătoria şi că, indiferent de avere, mori ca orice om şi nu eşti scutit de boli şi
suferinţe.
Ajuns în pragul grotei, se opri să-şi tragă răsuflarea şi înaintă pe culoarele
întortocheate ale peşterii. Cunoştea bine drumul şi ştia că lăcaşul sacru era
ocrotit împotriva celor nepoftiţi. Bătrânul deja îi simţise apropierea şi îl
întâmpină cu privirca-i senină: – Bun venit, tinere Domn. Binecuvântată să-ţi fie
Domnia şi plină de lumină! Dar ia loc şi hai să nu zăbovim, că multe avem de
discutat şi acum cântă cocoşii. Spune-mi, ce ai văzut azi pe chipurile celor ce
au asistat la ceremonie?
– Au încercat să-şi arate bucuria aşa cum şi-o manifestă cei cu sânge
albastru. Nu mă cunosc prea bine şi au fost prevăzători în a-şi exprima clar
părerile. Vroiau să miroasă cumva cam de unde bate vântul. Mă întreb, chiar
nu se ştie ce pregătire am?
– Nu. Am avut grijă ca pe la curte să se lanseze zvonuri atât de
contradictorii pe seama ta încât unii să creadă că te-ai distrat prin străinătate,
iar alţii că ai fost la învăţătură. S-a mai spus cumva că ai avea un spirit
aventurier şi că nici luptele nu ţi-ar displăcea. Aşa se explică prudenţa lor. Asta
ne dă puţin răgaz pentru a organiza treburile. Altfel, ai fi fost încolţit de iscoade
şi ameninţat de tentativele ucigaşe ale clanului căruia i-ai stricat socotelile prin
apariţia ta. Te vor provoca pentru a vedea ce intenţii ai şi vor comite multe
nelegiuiri spre a-ţi cântări toleranţa şi intransigenţa. Vei fi pus în situaţia de a
trece cu vederea mârşăviile sau de a le pedepsi drastic. Chiar te vor atrage abil
în curse menite a-ţi păta conştiinţa. In asemenea împrejurări nu este loc pentru
compromisuri. Calea-ţi este presărată cu multe primejdii pe care le vei învinge
prin credinţă şi soluţii de lumină. Cât timp conştiinţa îţi este curată, nu ai de ce
te teme. Totuşi, fii prevăzător şi nu te avânta înainte de a-ţi verifica oamenii.
Nu-ţi dezvălui planurile, pentru a nu fi dejucate. Lasă-i să înţeleagă singuri ce
faci. Asta va cere ceva timp, vreme în care le poţi cerceta inimile şi cugetul.
Reacţiile îi vor trăda.
– Mda! Dar nu pot amâna mult schimbarea legilor. Poporul suferă şi viaţa
trebuie să renască. Este nevoie de primenire. Bucuria de mult nu a mai înălţat
cântec de slavă şi recunoştinţă către Dumnezeu. Ceea ce văd este deşănţare,
minciună, lene, sete de înavuţire pe de o parte şi durere, sărăcie, tristeţe şi
nevoi pe de alta. Pământul nu mai rabdă asemenea discrepanţe. Noi nu slujim
moartea, ci ni s-a dat viaţă ca să slujim Viaţa şi Legile Sale. Trebuie să stârpim
viermii şi mi s-a dat sceptrul ca să fac dreptate.
– Este adevărat ce spui, Măria Ta, dar nu te pripi. Orice act necugetat
atrage consecinţe aspre pentru ţară. Eşti pus în frunte să fii o lumină.
Înţelepciunea cere să procedezi cu tact şi la momentul potrivit. Mânia strică
adesea bunele orânduieli. Nu lua decizii când durerea te cuprinde sau când
îndoiala te încolţeşte. Retrage-te atunci şi intră în Templu pentru a găsi sfat în
linişte şi pace. Valurile minţii atrag naufragiul.
Şi am să-ţi mai spun ceva. Nu-ţi permite hodina. Ceasurile de tihnă ale
unui rege sunt numărate. Sunt clipe. Nu lăsa să te cuprindă nici oboseala, nici
dulcea ispitire a plăcerilor trecătoare. Ele hrănesc slăbiciunile. Te-am învăţat
să-ţi fortifici rezistenţa, voinţa şi să te relaxezi din mers. Vigilenţa va fi scutierul
tău credincios. Cât timp vei domni, vei veghea asupra ţării neîncetat. Oricât ai
iubi oamenii, acordă-le credit, dar nu şi încredere. Firea umană este
nestatornică şi se lasă uşor ispitită. Fii tu ispititorul pentru a-i încerca şi a
descoperi trădătorii. Ei sunt bârnele putrede din temelia casei.
– Oare nu-mi va fi dat să am parte de viată personală, de dragoste şi o
familie cu prunci? Nu mă va roade dorul după traiul simplu şi liber?
– Nu am spus asta. Îţi este dat să ai o însoţitoare pe măsură. Vezi însă s-o
recunoşti. Frumuseţea femeii a ascuns adesea mult venin. Priveşte în sufletul ei
când alegi, pentru a nu-ţi transforma destinul în suferinţă. Multe firi puternice
au căzut pentru că au fost vulnerabile la capitolul dragoste. Noi am mai vorbit
despre puterea ei arzătoare şi efectele pe care le are asupra celui nepregătit să
dăruiască şi să primească iubirea. Fii echilibrat şi nu lăsa sentimentele să-ţi
umbrească dreapta judecată. Dacă vei şti s-o preţuieşti cum se cuvine, îţi va fi
un tovarăş de nădejde. Nu o scuti de povara problemelor tale. Îţi va alina
suferinţele şi, cu o intuiţie pe care o va ascunde de ochii lumii, îţi va da sfaturi
pline de înţelepciune. Ea însăşi a fost pregătită pentru a fi regină. Acest lucru te
surprinde şi nu l-ai ştiut până azi. Nu am vrut să te împing spre visare, ci să-ţi
concentrezi atenţia asupra instruirii tale. O regină secondează regele, de cele
mai multe ori din umbră, şi adesea faptele ei rămân necunoscute posterităţii.
Ea însă lucrează cot la cot cu regele, ocupându-se de aspectele spirituale,
culturale, ştiinţifice şi sociale. Responsabilităţile ei sunt uriaşe şi se
concretizează în felul în care oamenii trăiesc. Însufleţită de dragostea de
oameni, ea semnalează regelui acele nevoi ale poporului care cer legi noi. O
ţară cârmuită numai de bărbaţi va atinge un anumit dezechilibru care va face
ca anumite forţe să fie încurajate în detrimentul altora. Aşa cum un copil are
nevoie şi de mamă şi de tată, un norod are nevoie de o cârmuire care să
împletească aspectele yin şi yang ale vieţii. Cercetează istoria şi din această
perspectivă şi vei înţelege efectul tendinţelor care s-au manifestat de-a lungul
vremii. Preţuieşte cum se cuvine darul ce îţi este destinat. Nu transforma Soţia
doar în mama copiilor tăi. Ea cunoaşte aceste lucruri şi şi-a acceptat drumul
dificil al conducătorilor. Puţini ştiu că a fi conducător înseamnă măreţie şi
responsabilitate, nu puterea şi gloria bogăţiei materiale. Cei ce râvnesc palate
nu au înţeles că doar cei ce şi-au înălţat templul propriu de lumină merită să
ocupe tronul. De altfel tot istoria ne arată ce au lăsat în urmă. Iar dacă
hrisoavele zac colbuite în unghere în care nimeni nu mai caută şi istoria se
învaţă studiind reflectările strâmbelor oglinzi, nu e de mirare câte fapte au fost
uitate şi deformate. Poţi intui ce fel de conducători a avut o ţară după felul cum
trăieşte poporul şi după nivelul de evoluţie spirituală atins.
Ei, dar este timpul să ne despărţim pentru a ajunge grabnic la palat.
Dumnezeu să-ţi lumineze domnia şi să coboare Pacea Sa asupra neamului!
Mulţumi îndrumătorului său spiritual ce-i veghease copilăria şi
adolescenţa şi plecă grăbit, cu inima plină de speranţă. Ştia că trebuie să
învingă şi cu ajutorul Celui Mult Iubit totul este posibil.

LECŢIE

Îmi propusesem să mă ocup puţin şi de copii. Lăsaţi în seama unei


educaţii îndoielnice, aveau să devină o generaţie asemănătoare celei
precedente, care urma să creeze aceleaşi probleme, perpetuându-le. Mulţi
dintre ei sunt bolnavi, purtând cu inocenţă păcatele părinţilor şi surâzând în
ciuda durerilor sau atrocităţilor la care sunt supuşi. Alţii au devenit oglinzi fidele
ale celor ce lc-au dat naştere, irascibili, nervoşi, plini de pretenţii. Dacă cei mari
nu ştiu să dăruiască ce au mai bun în ci, ci doar o grijă lipsită de afecţiune,
înţelegere şi înţelepciune, de ce ar fi mai calzi cei mici şi dornici să comunice?
Trebuie să ştii să te apropii de sufletul lor şi să cunoşti limba lor.
Sună curios, nu-i aşa, să vorbeşti despre limba copiilor? Poate că nici nu
aţi auzit de aşa ceva. Doar toţi vorbim aceeaşi limbă şi nimeni nu a inventariat
lexicul uzual al oamenilor. Poate că s-ar speria să descopere cât de limitat este
Universul individual dacă acesta se exprimă în atât de puţine cuvinte şi
metafore. Limbajul copiilor, mult redus ca vocabular, este în schimb deosebit
de plastic, de viu prin încărcătura sa emoţională şi asociaţiile inedite de idei şi
imagini pe care le realizează. Copiii sunt curioşi şi de aceea buni observatori.
Atenţi la tot ce-i înconjoară, însetaţi de cunoaştere - şi toţi ştiu cât de insolite
sunt de ce-urile lor - spontani, fireşti şi fermecători prin bucuria pe care o
exprimă când descoperă sau creează, reuşesc deseori să încurce adulţii al
căror câmp de investigaţie s-a redus la măruntele griji cotidiene. Este firesc ca
aceştia din urmă să fie respinşi de cei cărora au încercat doar să Ie asigure
creşterea biologică.
Un copil se hrăneşte nu doar cu alimente, ci şi cu multă dragoste,
exprimabilă în joc, comunicare, educaţie, implicare. Fără a te raporta la
potenţialul lor uriaş de a acumula cunoştinţe şi a-şi însuşi deprinderi şi la
limitele lor fireşti care nu pot fi doborâte cu abstractizări sau ironii, nu vei reuşi
să intri în lumea lor plină de candoare şi lumină.
Gândiţi-vă că redeveniţi copilul care aţi fost sau identificaţi-vă cu cel din
faţa voastră şi recunoaşteţi aşteptările acestuia, nu rămâneţi rigid pe o poziţie
din care daţi ordine spre a nu fi deranjat. Comoditatea neimplicării în
problemele copiilor se plăteşte scump şi mult prea târziu realizaţi ce aţi făcut
din copilul ce vi s-a dat în grijă. Mutilarea sufletească de cele mai multe ori se
manifestă atunci când eşecurile vieţii încep să avertizeze omul că a rătăcit
drumul. Dar cum să-l regăsească pe cel bun când instrumentul apt să-l
identifice nu mai funcţionează?
Un copil este o floare ce creşte nu doar având pământ şi apă, ci şi
lumină. Lumina o reprezintă educaţia spirituală, educaţia gândirii, iubirea care
îl înconjoară şi îl protejează şi care se exprimă într-o mulţime de forme. Lipsit
de această hrană, el nu poate deveni om. Va fi un robot. Creierul îşi va limita
activitatea la operaţii simple, sufletul nu-şi va putea exprima frumuseţea în
acte creatoare şi în relaţiile cu semenii, echilibrul său va fi perturbat de orice
experienţă de viaţă şi va eşua într-o bătrâneţe care, în loc să încununeze cu
Înţelepciune un destin, va fi semnul şi suma păcatelor unei vieţi ratate, sfârşite
în neputinţă.
NU ESTE SUFICIENT SĂ HRĂNIŢI COPIII ŞI SĂ-I TRIMITEŢI LA ŞCOALĂ!
IUBIŢI-I! Apropiaţi-vă de sufletul lor şi călăuziţi-i pe drumul devenirii. Dar pentru
asta curăţaţi-vă de noroiul patimilor, de indolenţă, de nepăsare, de aerul vostru
de atotştiutori. Nu ştiţi decât foarte puţin din ce aţi învăţat în şcoală. Acolo aţi
studiat litere moarte, dar nu ce este viaţa. Nu ştiţi nimic despre viaţă. Ce aţi
aflat prin efortul propriu de a căuta, a înţelege şi a aplica? Aţi îndeplinit nişte
roluri banale în care v-aţi irosit toată energia. Dar când aţi trăit bucuria, pacea,
dragostea, împlinirea? Le-aţi atins măcar pentru o memorabilă clipă? Sau nici
măcar nu mai tânjiţi spre asemenea idealuri?! V-aţi simţit fericit când aţi avut
masa plină şi bani în buzunar. Oare tot ce se dobândeşte fără bani nu mai are
valoare? Doar estimarea în dolari, mărci, euro, barili conferă valoare? Cât de
şubredă şi efemeră poate fi o lume ridicată pe puterea banului! Este suficient
să lc anulezi simbolul valoric şi vei vedea cum totul se prăbuşeşte. Fără acest
convertor, ar părea că nimic nu mai funcţionează. De fapt totul începe acolo
unde puterea banului sfârşeşte. Abia atunci, desprinşi de o mulţime de
dependenţe, descoperiţi că nu aţi trăit cu adevărat niciodată şi că, orbiţi de
fascinaţia obiectelor inutile şi de plăcerea obiceiurilor ce v-au afectat sănătatea
şi longevitatea, aţi uitat de acele bucurii ce i-au fost hărăzite omului spre a-i
lumina drumul spre împlinire. Nu mai ştiţi să iubiţi, să dăruiţi, să speraţi, să
zâmbiţi, să vedeţi frumuseţea înconjurătoare, să învingeţi obstacolele cu
demnitate, curaj, nobleţe, credinţă, înţelepciune, să intraţi în jocul vieţii
conştienţi de darurile pe care Dumnezeu le-a pus în fiecare suflet. Încă aţi mai
putea să vă limpeziţi privirea, să aprindeţi licărul gândirii în ochi, să fiţi însetaţi
de cunoaştere şi, inocenţi precum copiii şi îndrăgostiţi ca adolescenţii, să
rezolvaţi problemele, să fiţi eroi demascând minciuna, să fiţi prieteni
armonizând relaţiile interumane, să fiţi părinţi care formează oameni.
Am vorbit adesea cu copiii şi am aflat lucruri deosebit de interesante
despre universul lor psihic. Cei mai mulţi au reţineri faţă de părinţii lor şi rareori
îşi mărturisesc gândurile mai intime sau îşi exteriorizează nemulţumirile. Sunt
inhibaţi de stereotipiilc de care se lovesc şi remarcă cu multă sensibilitate
limitele şi defectele adulţilor. Distanţa dintre părinţi şi copii este cauzată în
majoritatea cazurilor de atitudinea celor mari, prea ocupaţi cu problemele lor
pentru a mai avea timp şi de ale celor mici (şi mă refer la probleme sufleteşti,
nu la procurarea de hrană, rechizite şi alimente), cât şi de lipsa lor de tact şi de
blândeţe în relaţiile cu aceştia din urmă. De altfel nici nu-i interesează
asemenea subiecte, reducându-şi rolul educativ la a se asigura că, veniţi de la
şcoală, mănâncă şi îşi fac lecţiile. Doar că roboţii docili pe care îi vor au propria
personalitate şi un suflet dornic de a fi iubit şi înţeles. Revolta lor împotriva
acestor relaţii de familie imperfecte ia forme multiple şi greu veţi recunoaşte în
spatele refuzului de a învăţa, tristeţii, nervozităţii, agresivităţii, aerelor de
independenţă sau lipsei poftei de mâncare, cauzele reale ce determină
tulburările de comportament. Întrebaţi fiind, poate că vor recunoaşte sau nu ce
îi nemulţumeşte, dar un fin observator va realiza că numai familia este
răspunzătoare pentru tarele copiilor.
A-i acuza pe cei mari pentru greşelile lor, ar însemna să cădem într-o
extremă. De aceea le vom acorda anumite circumstanţe atenuante şi anume:
felul în care au fost educaţi ei înşişi şi faptul că nicăieri nu au învăţat cum se
educă copiii, metodele ce se cer pe parcursul dezvoltării lor psiho-somatice şi
problemele cărora trebuie să le facă faţă cu mult tact, dragoste şi simţ
pedagogic. Totuşi, când pretinzi că iubeşti fiinţa de lângă tine, încerci intuitiv
mai multe căi şi cauţi soluţia armonizării, nu extrapolezi propria experienţă de
viaţă, impunând juniorului un model adesea depăşit, uneori chiar marcat de
erori şi limite de înţelegere ale cerinţelor propriului destin, şi devenit plicticos
prin repetare. Prin ceea ce eşti devii admirat poate chiar copiat o vreme, şi nu
prin ceea ce pretinzi sau felul în care te prezinţi în cuvinte.
Ca părinte şi pedagog (aici includ profesorii, învăţătorii, educatorii,
psihologii, medicii şi preoţii), ai datoria de a desăvârşi relaţia cu cei pe care îi
înveţi câte ceva despre viaţă şi de a te instrui şi a te dezvolta permanent.
Există preocupări în domeniu şi mulţi s-au aplecat asupra cercetării relaţiilor
intcrumane şi perfecţionării lor. De fapt orice fel de contact sau relaţie poate fi
abordată: relaţia cu părinţii, cu colegii, cu prietenii, cu natura, cu Dumnezeu,
cu boala, cu cei ce te ajută, cu tine însuţi, etc. Trebuie doar să vrei să te
cunoşti, să te dezvolţi armonios şi să fii fericit oriunde te-ai afla. Pare dificil într-
o lume plină de conflicte, dar nu imposibil. Un om transformat creează în jurul
său un câmp benefic şi treptat este capabil prin undele pe care le generează
să-i ajute pe cei din jur să-şi schimbe stările de mânie, agresivitate sau
depresie, să susţină energetic pe cei bolnavi, să insufle optimism, speranţă şi
încredere, să grăbească evoluţia celor cu care vine în contact.
Transformarea este însă un proces profund şi de durată. Nu-l confundaţi
cu o stare temporară de bună dispoziţie şi satisfacţie. Factorii care determină
transformarea sunt experienţele vieţii trăite conştient, analizate şi urmate de
corectări şi schimbări în modul de gândire, atitudini şi comportament, în efortul
susţinut îndreptat spre autodesăvârşire, lărgirea orizontului spiritual, cultural şi
ştiinţific şi aplicarea cunoştinţelor acumulate. Rezultatele nu întârzie să apară
şi mulţi deja s-au convins de beneficiile renunţării la comoditate şi la atâtea
obiceiuri nocive în care s-au complăcut lungi perioade de timp din inerţie sau
doar pentru a fugi de ei înşişi.
Rezistenţa la valul înnoitor al curenţilor spirituali ce străbat planeta
începe să se manifeste prin acutizarea bolilor, crize, anxietăţi şi depresii
nervoase, sinucideri, sentimentul că timpul aleargă, clima se joacă, ceva nu
mai este ca înainte şi este greu de explicat ce se întâmplă, un fel de aşteptare
a ceva ce parcă pluteşte în aer, o nepăsare faţă de multe din problemele ce şi-
au pierdut interesul, goana după câştiguri ce dispar demonstrând efemeritatea
bogăţiilor materiale, etc. Le veţi recunoaşte şi poate veţi realiza că procesul
alchimic planetar a început. Efervescenţa politică a ultimilor ani a devenit
evanescentă şi în dezamăgirea lor, alegătorii au ales mai degrabă omul decât
partidul sau şi-au manifestat clar refuzul de a participa la un joc în care, oricare
ar fi câştigătorul, cei mulţi vor pierde.
Dar să ne întoarcem la copii, la cei pe care numindu-i viitorul nostru, cei
ce mâine se vor ocupa de protecţia bătrâneţii celor ce azi sunt maturi şi
responsabili, îi educăm în acelaşi spirit robotizant, obedient şi lipsit de
umanism şi de iniţiativă. Viitorul nu poate fi altfel decât prezentul şi trecutul
când acelaşi sistem de valori este transmis de la o generaţie la alta. Cum s-ar
putea schimba când mentalitatea este aceeaşi? Numai o schimbare în modul
de gândire în prezent, pe toate treptele ierarhiei sociale şi în sânul tuturor
generaţiilor ce convieţuiesc, poate genera viitorul pe care mulţi îl visează: un
timp al dreptăţii, demnităţii şi spiritualităţii. Însăşi ştiinţa a ajuns în impas
pentru că s-a văzut unde duce ştiinţa fără conştiinţă. Doar un salt în nivelul de
conştiinţă va permite accesul la o ştiinţă care nu poate fi abordată cu trufia
acestui secol şi cu limitele de înţelegere determinate de gradul scăzut de
activare a creierului. Inhibând prin sistemul educaţional dezvoltarea activităţii
cerebrale, este imposibil ca anii maturităţii să aducă performanţa unui
“instrument” devenit neperformant. Stopând imaginaţia copiilor şi canalizând-o
după norme şi normative în direcţii înguste, la vârsta tinereţii şi maturităţii ei
nu vor putea crea, ci doar reproduce ceea ce au învăţat: imaginea artificială a
lumii. Cum să plăsmuieşti când visele îţi sunt transformate în directive de viaţă
aducătoare de profit şi distracţie? De ce permiteţi vehicularea sloganurilor şi
reclamelor ce stimulează dorinţa de câştig nemuncit, senzualitatea, pofte
nefireşti pentru alcool, cafea, tutun şi produse alimentare pline de substanţe
toxice, irosirea timpului în activităţi inutile ca fani, microbişti, participanţi la
concursuri stupide şi amatori de relaţii erotice întâmplătoare? Chiar a pierit
orice urmă de interes pentru ştiinţă, artă, natură şi activităţi menite a stimula
creativitatea, menţinerea sănătăţii şi vitalităţii, comunicarea, împlinirea? Câţi
ani pierdeţi fără a realiza toate acestea decât când bolile dau semnale de
alarmă?! Atunci cereţi milă şi îndurare şi prelungirea unei vieţi care demult s-a
transformat în moarte, pierzându-şi rostul. Dacă o zi nu vă aduce pe buze o
mulţumire către Dumnezeu, un licăr de înţelegere în privire, un strop de
bucurie şi un grăunte de înţelepciune, atunci este o zi pierdută. De voi depinde
să descoperiţi darurile cu care vă întâmpină fiecare răsărit de soare. Opaci la
frumos şi armonie, vă irosiţi forţa vitală sporovăind ceasuri întregi când aţi
putea direcţiona energia spre a acumula noi cunoştinţe şi impresii sau spre a fi
mai eficienţi în munca pentru care sunteţi retribuiţi, ori frământându-vă şi
îngrijorându-vă în loc de a analiza problemele şi a încerca să lc soluţionaţi.
Totul depinde de felul în care gândiţi şi cât de mult vă preţuiţi viaţa. Aparent,
fiecare-şi apără viaţa potrivit instinctului de supravieţuire. In realitate vă bateţi
joc de ea şi dacă vă veţi privi cu atenţie în oglindă, masca de pe chip, forma
trupului, vitalitatea şi creativitatea vă vor spune ce fel de om sunteţi. Şi este
acest om un părinte potrivit copilului său? Oare nu are nimic de schimbat
pentru a ajuta vlăstarul pe care l-a adus pe lume să devină om? Eu cred că
doar învăţând continuu şi perfecţionându-vă aveţi dreptul de a educa pruncii.
Altfel sunteţi cei ce le distrug viitorul.
Iubiţi-vă copiii şi arătaţi-lc acest lucru firesc, cu naturaleţe, nici
răsfăţându-i, nici obligându-i să facă acele lucruri care nu le plac sau nu le sunt
de folos. Implicaţi-vă în problemele lor şi explicaţi-le acele lucruri pe care nu le
înţeleg. Întrebarea este: voi, părinţii, când aveţi nelămuriri, căutaţi
răspunsurile? Sau le cereţi lor ceea ce nici voi nu ştiţi? Când aţi încetat să mai
căutaţi şi de ce? Pentru că televizorul şi ziarele v-au saturat cu ceea cea au
considerat câţiva redactori, crainici, reporteri şi jurnalişti că este bine să ştiţi?
Şi la ce v-a folosit? Câte aţi aflat de la absolvirea liceului sau facultăţii? Credeţi
că numai serviciul vă justifică existenţa? NU! întrebarea este, repet, CE AŢI
FĂCUT CU VIAŢA VOASTRĂ? Ce aţi făcut pentru a fi fericiţi? Cât aţi căutat
fericirea? La ce a ajuns să se rezume aceasta? Ce aţi făcut cu dragostea
voastră? Când s-a stins focul şi ce a mai rămas din el? Care sunt realele
sentimente care vă mai leagă de cel de lângă voi? Ce reprezintă copiii pentru
voi? Cc aţi învăţat de la ei şi de dragul lor. pentru a vă simţi mai aproape? în ce
constă educaţia pe care o oferiţi copiilor? Ce aţi remarcat deosebit în alte
familii privind relaţia dintre soţi şi dintre părinţi şi copii? Cum aţi dori să fie
copiii voştri? Cum aţi fi dorit să fie părinţii voştri? Ce nu v-a plăcut în educaţia
primită în familie? Dar în şcoală? Cum v-ar plăcea să fie profesorii copiilor
voştri? Cc le reproşaţi? Dar vouă ce vă reproşaţi? Cum aţi descrie rolul
părinţilor în educaţia copiilor între 0-7, 8-12, 13-18 ani? Dar după 18 ani, ce
responsabilităţi credeţi că mai aveţi faţă de copii? Vă mulţumeşte relaţia cu
copiii voştri căsătoriţi? De ce? Vă iubiţi ginerele sau nora? Şi cum decurge
această relaţie? Cum îl (o) apreciaţi? Vă deranjează educaţia acestuia sau
faptul că nu aduce prea mulţi bani în casă? Pretindeţi cumva ca ginerele (nora)
să vă asculte sfaturile? Dar ştiţi cum să i le daţi? V-aţi făcut iubit(ă) sau
apreciat(ă) prin calităţile pe care lc aveţi? V-aţi jenat vreodată în faţa cuscrilor
sau copiilor căsătoriţi de lacunele pe care le aveţi ce decurg din lipsa de
educaţie? V-aţi corectat sau v-aţi justificat că aţi prins alte timpuri? Credeţi că a
găti şi “a ţine o casă” este suficient pentru o femeie? Consideraţi că serviciul şi
televizorul vă justifică existenţa ca bărbat? Ce element esenţial lipseşte
familiilor de azi? Cc a însemnat divorţul în viaţa voastră? în ce constă diferenţa
dintre viaţa de familist şi cea de celibatar? Tânjiţi după o familie sau după
singurătate şi de ce? Cum v-aţi dori să se desfăşoare viaţa în familie? Ce
schimbări aţi făcut din dorinţa de a aduce armonia în cămin? Consideraţi că v-
aţi cucerit soţul (soţia) pentru totdeauna? Cum aţi reuşit? Calităţile prezente vă
fac iubit(ă) sau cele din tinereţe? Cum aţi devenit în timp? Descrieţi-vă
devenirea sau căderea. Ce vă împiedică să începeţi marea schimbare? Ştiţi la
ce se referă?
Atât pentru azi. După ce voi verifica temele şi voi constata privindu-vă
cât aţi lucrat la această temă, vom trece la următoarea lecţie.

DORINŢA

Încerc de multă vreme să-mi arăt dorinţa de a începe construirea


centrului spiritual al României. Încă nu s-a înţeles clar ce presupune acest
proiect. Aş dori să lămuresc puţin amatorii de minuni de tip SF sau cu caracter
mistic că un centru spiritual este un loc geografic unde se desfăşoară o
anumită lucrare, potrivit unui Plan bine pus la punct, care nu este coordonat
din acest spaţiu sau de persoane neavizate ori nepregătite pentru acest scop.
Deci, genul de activităţi iniţiate de anumiţi doritori de bine care nu ştiu ce
trebuie făcut şi cum este necesar să se procedeze reprezintă modul în care au
înţeles informaţiile culese din diferite publicaţii care au stârnit confuzii.
Desigur, cunoştinţele spirituale care s-au răspândit pretutindeni în lume,
pe lângă dezvăluirea unor secrete multă vreme ocultate, au adus şi multe
noutăţi care au caracter mai degrabă ştiinţific decât religios. Ele au stârnit
curiozitatea unora şi au provocat atitudini de negare a însăşi evidenţei din
partea altora.
Într-o primă etapă a contactului cu ştiinţa Noii Ere au apărut multe erori,
inerente de altfel. Pe măsura înţelegerii, experimentării şi aprofundării lor,
limpezirile au reuşit să structureze informaţiile în abordări distincte prin
modalitatea de investigare. Practic, gradul de evoluţie spirituală a căutătorului,
orizontul cultural-ştiinţific şi deschiderea spre nou au ierarhizat pe niveluri pe
toţi cei dispuşi să cerceteze Noile învăţături despre Om, Viaţă şi Univers. Erorile
şi aproximările au rezultat din neînţelegeri sau blocaje energetice. Filtrul
mental a fost cel ce a prelucrat sau deformat informaţia. Folosind acelaşi fond
de cuvinte, diferiţii translatori ai mesajelor le-au transmis, în consecinţă, cu
anumite limite de fidelitate sau lăsând posibilităţi de interpretare celor aflaţi în
etape superioare de studiu.
Dar ceea ce nu s-a înţeles încă este faptul că nu este suficient să te
informezi dacă nu ai un fir călăuzitor, dacă nu începi cu începutul şi nu aplici
sfaturile simple de viaţă şi sănătate cu care debutează o viaţă autentic
spirituală. Nu simpozioanele şi conferinţele sunt cheia transformării, ci felul în
care trăiţi, gândiţi şi experimentaţi Legile Vieţii ce au fost întotdeauna la
îndemână, ascunse în proverbe, basme, scripturi şi în tot ce există în natură.
Este impresionant să asculţi diverşi lectori, dar numai puritatea sufletească
abilitează un om să devină călăuză. Flexibilitatea şi claritatea minţii, de
asemenea, sunt foarte importante pentru cei ce doresc să-şi ajute semenii.
Deci nu pot să nu remarc “nebunia” pe care au creat-o viziunile şi interpretarea
greşită a mesajelor acolo unde naivitatea şi nivelul redus de înţelegere şi-au
dat mâna. Nu vă grăbiţi! Aveţi răbdare şi veţi pătrunde tâlcul multor
evenimente la timpul potrivit. Deschideţi ochii şi priviţi ce se întâmplă. Abia
după ce vă veţi scutura de orbire veţi vedea, după cum atunci când veţi şti să
ascultaţi, veţi auzi.
Procesul trezirii conştiinţei este deosebit de complex şi nu se identifică cu
a afla noi cunoştinţe, ci cu a deveni conştient de propria fiinţă, de nevoile sale,
de durerile şi bucuriile sufletului, de imbolduri şi inhibiţii, de aspiraţii şi
neputinţe, de greşeli şi căi de rezolvare a conflictelor interioare şi exterioare,
de ratări şi oportunităţi ce permit spiritului să se exprime, lăsând câmp deschis
explorării şi corectării. Doar cel ce se cunoaşte pe sine îşi poate ajuta semenul
pe drumul iniţierii în tainele vieţii. Sfaturile ignoranţilor şi teoreticienilor sunt
inutile. Experienţa vie, trăită şi înţeleasă, nu povestită, arc valoare. Este destul
de dificil să acumulezi rapid experienţă. Asta presupune a parcurge mai multe
tipuri de întâmplări care stimulează puterea de adaptare, de a lua decizii, a
acţiona, a suporta consecinţele de cele mai multe ori dureroase ale propriei
ignorante şi ale limitelor de percepţie clară a situaţiilor traversate, a rezista
unor condiţii potrivnice care lovesc în egoismul şi comoditatea ta şi a nu fi
ajutat în tot acest timp decât de credinţă şi bunul-simţ interior, a îndura tăcut
nedreptăţi şi ostilităţi şi a lupta pentru adevăr fără a te lăsa acaparat de
negativul ce te înconjoară, toate acestea într-un timp relativ scurt, dar
echivalent prin intensitate mai multor vieţi la un loc. Puţini rezistă la asemenea
încercări. De aceea spun că este simplu să pretinzi grade de iniţiere pentru
care ai învăţat ca pentru examenele şcolare cu care te-ai obişnuit. Doar viaţa
validează calitatea omului. Tăria caracterului şi forţa înţelepciunii sunt
adevăratele puteri, nu harurile obţinute prin antrenament, dacă acesta nu este
susţinut de o bază spirituală autentică.
Aminteam de centrul spiritual nu atât ca lăcaş de învăţământ, cât ca
cetate a oamenilor puri. a celor ce respectă Legile Universului şi ale planetei, a
celor ce ştiu să trăiască armonios, ajutându-sc reciproc. Cândva, pe acest
teritoriu a existat un astfel de foc de spiritualitate ce radia din sufletele celor ce
formau un neam unit. În timp, negativul şi-a întins tentaculele în întreaga lume
şi dezbinarea a permis ca şi acest tărâm să fie pângărit. A repara erorile
trecutului şi a trezi acea genă de neînfricare în faţa morţii, de dor de Dumnezeu
şi de dragoste de semeni şi de ţară reprezintă modalitatea prin care centrul
poate fi activat. Acesta nu este un proces paranormal sau care necesită multe
vorbe, ci mai degrabă gânduri şi fapte pline de înţelepciune şi iubire. Desigur,
sper că se înţelege că Planul renaşterii cuprinde întreaga planetă, iar
fraternitatea include toţi locuitorii Terrei dispuşi să participe la primenirea vieţii
şi transformarea omului. M-am adresat cu precădere românilor pentru că mă
aflu printre voi, pentru că aştept mai mult de la voi şi pentru că este timpul să
vă treziţi.
Trezirea presupune parcurgerea unor etape de conştientizare care
solicită forţele sufletului şi mai puţin forţele fizice sau intelectuale. Este un
proces uneori dureros, alteori neasemuit în frumuseţea, bucuria, pacea şi
împlinirea pe care le aduce la suprafaţă. Somnul a limitat infinitele posibilităţi
ale sufletului de a-şi exprima puterea creatoare în plan fizic. Reduşi la activităţi
programate şi repetate, aţi devenit roboţi în care sentimentele au fost inhibate
şi aţi uitat să trăiţi şi să iubiţi. Neiubind, aţi acceptat modele de viaţă străine de
arhetipul creat de Dumnezeu. V-aţi transformat în slujitorii nonvieţii şi aţi
stagnat, închizându-vă într-un cerc temporal din care nu v-aţi mai putut elibera.
Aţi reluat aceleaşi lecţii, nefiind capabili să le depăşiţi. De aceea vă spun că
istoria deţine cheile ieşirii din capcana timpului. Dar istoria se cercetează cu
mintea limpede şi călăuziţi de lumina spiritului. De pe poziţii rigide şi subiective
veţi descoperi doar fapte trecute care nu-şi vor dezvălui tâlcul decât celui
înarmat cu credinţă şi sete de Adevăr.
Cum să putem merge mai departe dacă nu ştim unde ne aflăm? Să
privim atent în jur şi să încercăm să vedem acele stări de fapt care nu sunt
pomenite nicăieri în mass-media, să descoperim cauzele reale şi nu cele
aparente care au determinat efectele dezastruoase în plan economic, politic,
financiar, social şi spiritual, să dibuim instrumentele sau armele care s-au
folosit spre a înceţoşa mintea şi a controla psihicul uman. Să cercetăm
performanţele ştiinţei şi tehnologiei, dar şi anevoioasele cărări ale spiritului
care nc vor orienta opţiunile înspre pragurile evoluţiei, nu înspre abisurile
conştiinţei. Treptat ochii se vor limpezi, sufletul se va scutura de crustele de
piatră şi credinţa va călăuzi căutătorii spre LUMINĂ.
Experimentaţi dragostea, descoperiţi-vă sensibilitatea, manifestaţi-vă
talentul, exprimaţi-vă sentimentele nobile şi bucuraţi-vă mai mult de darul
VIEŢII, trăind intens, profund, atent, conştient, frumos, curat, armonios! Acest
mod de A FI vă va remodela, scoţând la iveală aspectele necunoscute ale fiinţei
voastre. Veţi simţi propria transformare şi veţi constata schimbările exterioare
pe care aceasta le-a atras. Nu vă temeţi! Aveţi curaj să începeţi o nouă viaţă!
Planeta este un câmp psihic în care puteţi experimenta cele mai cutezătoare şi
înălţătoare provocări (atribute) ale spiritului. Sunteţi creatori şi viaţa
înconjurătoare este rodul gândurilor, intenţiilor, vorbelor, convingerilor şi
acţiunilor voastre. Recreaţi realitatea fizică pornind din planul psihic! Renunţaţi
la atitudinile negative şi abordaţi punctele de vedere optimiste, îndrăzneţe,
novatoare, bazate pe cunoştinţele spirituale şi ştiinţifice.
Informaţi-vă şi prelucraţi amalgamul de informaţii ce vă parvin pe
canalele mass-medici. Nu vă rezumaţi la a frunzări ziarele superficial, la a
viziona filmele indiferenţi la rolul lor educativ, la a bârfi în loc de a comenta
aspectele vieţii care vă afectează pe toţi deopotrivă şi a găsi soluţii potrivite, la
a irosi timpul în loc de a utiliza variatele surse de documentare spre a vă
îmbogăţi cunoştinţele! Adaptaţi-vă unui timp al informaţiei care se schimbă cu
o viteză uluitoare. Recvaluaţi-vă cunoştinţele şi renunţaţi la cele perimate. Nu
abandonaţi drumul cunoaşterii din simplul motiv că nu înţelegeţi! Veţi găsi
oamenii sau materialele care vă vor lămuri dacă veţi dori cu adevărat acest
lucru.
Nu rămâneţi inerţi când revoluţia spirituală a cuprins planeta! Lăsaţi-vă
antrenaţi de noii curenţi spirituali şi întâmpinaţi noul cu entuziasm! Lăsaţi în
urmă durerile şi suferinţele şi descoperiţi forţa de a trăi frumos. Toate aceste
îndemnuri vor rodi o realitate care depinde în mare măsură de credinţa şi
puterea voastră creatoare. Voi sunteţi plăsmuitorii şi constructorii acestei lumi.
Schimbarea modulul de a gândi şi a trăi reprezintă cheia transformării întregii
vieţi planetare. Voi sunteţi cei ce deţin puterea asupra vieţii şi a morţii şi voi
alegeţi destinul planetar. Voi atrageţi vitregiile naturii şi voi puteţi fi
vindecătorii întregului sistem de viaţă care vă susţine.
Folosirea greşită a forţelor cu care aţi fost înzestraţi a condus la
distrugere, suferinţă şi moarte. Nu Dumnezeu v-a pedepsit pentru a vă impune
propriile dorinţe. De-aţi fi cercetat cu atenţie Legile Sale. le-aţi fi putut folosi ca
instrumente preţioase pe drumul evoluţiei şi desăvârşirii. Aţi irosit ani în care,
repetând aceleaşi erori, aţi prelungit durerile ce însoţesc întotdeauna
ignoranţa. Aţi ales drumul lung şi lent al trezirii, refuzându-l pe cel scurt şi
luminos al iubirii pe care vi l-a arătat Iisus.
Azi procesul ridicării nivelului de conştiinţă va antrena tot mai mulţi
oameni şi viaţa se va schimba pretutindeni. Semnele înnoitoare abundă pe
toate meridianele şi doar limitele orizontului cultural-ştiinţific şi spiritual vă
împiedică să le vedeţi. Coexistă însă şi forţele distrugerii pe care le puteţi uşor
recunoaşte. Deschideţi ochii şi priviţi .locul Vieţii atenţi la Regulile sale! Când
vă implicaţi, nu vă aruncaţi în voia hazardului! Optaţi conştienţi de ţelul suprem
al vieţii pe care l-aţi neglijat atâta timp: îndumnezeirea, cunoaşterea Sinelui, a
Esenţei din care sunteţi plămădiţi.
Dumnezeu este în voi.

PARFUM DE TEI

Înfloriseră teii şi parfumul lor învăluia trecătorii, încetinindu-le paşii.


Rămâneau la umbra lor câteva clipe, inspirând adânc, şi îşi continuau drumul
înseninaţi de un zâmbet. Strada toată devenise un culoar de trecere spre altă
lume. Pacea se aşternea în sufletele celor osteniţi de trudă şi dureri şi, călăuziţi
de noua stare de linişte, oamenii reveneau la treburile cotidiene animaţi de o
forţă subtilă ce se cuibărise în inimă. Nu păreau conştienţi de vraja florilor
galbene ce creşteau undeva sus, spre tăria cerului, şi repede uitau de darul lor
minunat. Dar chiar dacă oamenii ignoră darurile naturii, ele continuă să se
reverse asupra lor şi să-şi înfăptuiască lucrarea ce lc-a fost încredinţată de
Dumnezeu.
Sigur, oamenii nu cunosc aceste lucruri nevăzute ce se desfăşoară în
propria împărăţie şi în afara ei, dar nici nu le acordă prea mare importanţă
când află despre existenţa lor. Par atât de mărunte şi nesemnificative în
comparaţie cu demisia unui ministru, examenul de capacitate, creşterea
salariilor parlamentarilor sau grindina ce s-a abătut peste case, grădini şi
ogoare. Şi acestea sunt importante dacă le analizezi cu luciditate şi descoperi
cauzele reale ale fenomenelor naturii sau anticipezi consecinţele în plan social
ale unei guvernări defectuoase. Dar la şcoală nu se învaţă cum să faci
conexiuni între evenimente, să-ţi dezvolţi intuiţia sau să utilizezi simbolurile
înconjurătoare pentru a găsi răspunsurile la întrebările ce te frământă. Acolo
afli tot ce nu te interesează şi nici nu-ţi foloseşte mai târziu. Dovada o
constituie insuccesele înregistrate în toate planurile vieţii, în ciuda faptului că
ai diplomă de bacalaureat, licenţă sau studii temeinice ia şcoala de partid.
Dacă toată populaţia ar fi solicitată să susţină din nou bacalaureatul, câţi l-ar
mai trece? Dar nici nu împiedică pe cineva să trăiască lipsa acestor cunoştinţe.
Atunci care ar fi acele cunoştinţe absolut necesare vieţii care, odată înţelese,
să-ţi transforme viaţa într-un triumf, o victorie ce s-ar traduce în fericire,
împlinire şi bucuria de A FI? Un sondaj de opinie nu ne-ar fi de prea mare folos
întrucât nimeni nu-şi imaginează un alt mod de existenţă şi educaţie decât cel
pe care l-a moştenit şi l-a transmis mai departe, în lipsa unei alternative mai
atrăgătoare - dar aprobată de stat şi atotputernicele ministere.
Se pare că este absolut necesar ca toţi să credem şi să ne însuşim
aceleaşi convingeri care au atras declinul societăţii. Doar astfel vom fi siguri că
omul nu mai are nici o şansă să se răzvrătească împotriva unei ordini artificiale
care i-a atras decăderea. Şi odată căzut, este uşor de supus şi de ţinut sub
control.
In Marea Diversitate Cosmică, pe fiecare planetă se experimentează noi
şi noi legi, moduri de existenţă, teme de cercetare şi investigare a acestei
inepuizabile energii inteligente care se numeşte VIATĂ.
De ce oare pe Terra totul a înţepenit într-un sistem rigid? De ce oare
Şcolile particulare sunt acreditate numai dacă practică acelaşi sistem de
învăţământ? De ce oare un curriculum vitac este valoros numai dacă ai absolvit
cursuri standard? Mie mi s-ar părea mai valoros un candidat autodidact sau
care. urmărindu-şi pasiunile şi curiozităţile şi descoperindu-şi talentul, a învăţat
de la acei oameni pe care i-a preţuit ceea ce a simţit nevoia să cunoască spre
a-şi împlini visele şi astfel, destinul. În acest sens. timpul ar fi ocupat mai
eficient, fiind dedicat unui studiu autentic, pentru a şti. nu pentru a avea o
medie, a promova clasă după clasă, pentru ca într-un interviu inopinat luat de
vreun reporter al televiziunii să arăţi că totul a fost zadarnic: nu ai rămas cu
nimic. Se pierd timp, bani şi energie cu învăţământul paralel - meditaţiile care
reiau aceleaşi elemente parcurse la şcoală. În aceeaşi manieră. Ce rost are
atunci prezenţa la cursuri dacă elevul parcurge în particular aceeaşi materie?
De ce nu se exploatează timpul mai eficient? De ce nu există discipline noi care
să atragă elevii şi să-i pregătească pentru viaţă? Sunt convins că mulţi părinţi
ar putea sta la catedră cu mai mult folos decât o fac o mare parte dintre
cadrele didactice. Din nefericire, rigiditatea şi stricteţea regulilor din Ministerul
Educaţiei nu permit experimentarea a noi formule pedagogice. Probabil că
mulţi profesori s-ar simţi ameninţaţi de asemenea înnoiri. Şi pentru că am ajuns
aici, aş adresa câteva întrebări tuturor celor care sunt implicaţi în actul
pedagogic. Cum v-aţi pregătit pentru cariera de profesor? Ce discipline
adiacente celei pe care o predaţi aţi studiat? Ce examene de medicină,
psihologie, creativitate, ştiinţa comunicării, pedagogie, ştiinţă spirituală,
sociologie, aţi promovat? Cum v-aţi perfecţionat de-a lungul timpului şi ce
cursuri suplimentare aţi urmat? Ce progrese aţi înregistrat în propria
desăvârşire şi ce modele de viaţă reprezentaţi pentru tânăra generaţie? Cum
lucraţi pentru a vă controla nervii, frustrările, prostia, plictiseala, lipsa de
imaginaţie? Cât timp alocaţi îmbogăţirii cunoştinţelor generale şi de
specialitate şi de câte ori aţi încercat noi metode de predare şi verificare a
cunoştinţelor? La cât timp restructuraţi materia şi ce aţi adus nou în fiecare an
de practică la catedră? Cât aţi avut curaj să vă abateţi de la programă spre
binele elevilor? Cât aţi luptat pentru a împrospăta atmosfera anilor de studiu
printr-o implicare mai profundă în relaţia profesor-elevi-părinţi? în ce constau
rezultatele cu care vă mândriţi? Dacă nu ar fi notele, cum aţi reuşi să captaţi
interesul copiilor? Simţiţi ce impact aveţi asupra copiilor? Intuiţi cum sunteţi
văzut de ci? Aţi avea curaj să ascultaţi caracterizările lor? Ştiţi ce-şi doresc
elevii? îi cunoaşteţi cu adevărat? Atitudinea lor v-a dat vreodată de gândit? Aţi
încercat să vă corectaţi? Dacă ani de zile aţi rămas acelaşi profesor mediocru
care parcurge programa conform graficului, nu consideraţi că stagnarea
personală nu constituie un bun exemplu pentru elevi? Ca om, ce calităţi aveţi
şi ce fel de model reprezentaţi pentru elevi? Colaborarea cu părinţii vă ajută în
plan personal sau se reduce la şedinţele semestriale? Nu credeţi că,
deschizându-vă comunicării aţi avea mai mulţi prieteni, surse de informare mai
variate, noi experienţe de viaţă şi posibilitatea de a extinde actul pedagogic
dincolo de băncile din clasă? Credeţi că aţi descoperit arta de a fi profesor?
Dacă vi s-ar aloca fonduri şi răspunderi nelimitate, cum ar arăta Şcoala
viitorului pe care o propuneţi? Ce loc ocupă în viaţa personală şi profesională
iubirea? Ştiţi să uniţi o clasă astfel încât să transformaţi elevii în prieteni? V-a
preocupat vreodată o asemenea idee? Apreciaţi în vreun fel elevii cu rezultate
slabe la învăţătură? V-a preocupat situaţia lor? Ce aţi aflat despre ei şi cum aţi
încercat să-i ajutaţi? Aţi înlesnit prietenia între părinţii copiilor? Aţi încercat să
găsiţi soluţii pentru elevii cu probleme psiho-afective, tulburări de
comportament, probleme de natură materială sau probleme de sănătate? V-a
interesat dacă elevii au posibilităţi materiale pentru a face faţă solicitărilor
şcolii? Aţi refuzat vreodată cadourile părinţilor? Vi s-au părut “atenţii” meritate?
Aţi încercat să atenuaţi conflictele dintre elevi sau dintre elevi şi profesori? Aţi
fost vreodată respins de elevi? S-a întâmplat vreodată ca părinţii să ceară
schimbarea dumneavoastră, nemulţumiţi de competenţa sau metodele
pedagogice utilizate? Ce ştiţi despre personalitatea elevilor dumneavoastră? Aţi
ajutat vreunul să-şi descopere calităţile, talentele sau să-şi învingă teama,
inhibiţia, timiditatea ori complexele? Există elevi care vă solicită prezenţa în
recreaţie sau după ore? Aveţi foşti elevi care v-au devenit colegi sau prieteni?
Consideraţi că aveţi vreo responsabilitate în formarea personalităţii copiilor şi
adolescenţilor? Cum se traduce în fapte aceasta? Ce aţi admirat la profesorii pe
care i-aţi avut în liceu sau facultate? Ce aţi îmbunătăţit fiind la catedră? Dacă
disciplina pe care o predaţi ar fi facultativă, câţi elevi aţi avea? Aceştia v-ar
asculta pentru că este interesantă materia sau pentru că harul pedagogic şi
omul care sunteţi îi atrag?
Întrebările pot continua. Le puteţi formula dumneavoastră înşivă. Mai
importante sunt însă răspunsurile şi semnificaţia lor. Ele vor contura chipul
dascălului care, înainte de a-şi cere drepturile salariale printr-o grevă, ar trebui
să se contemple în oglindă pentru a purta un sever dialog cu propria conştiinţă.
Învăţământul trece printr-o criză profundă. Este în interesul tuturor ca
Şcoala să devină un autentic Focar de cultură şi spiritualitate pentru toate
vârstele sufletului.

ÎNCERCAREA

Planul prevedea ca drumul să-i fie presărat cu multe încercări. Fiecare îşi
avea rostul ei şi până acum le trecuse pe toate. Concluziile, însă, trebuia să le
tragă singură. Avea doar două elemente ajutătoare: conştiinţa şi credinţa. Nici
un alt sprijin nu ar fi putut ţine locul acestora. Dificultatea consta în faptul că
nu avea dreptul să cunoască rezultatele examenelor, ceea ce menţinea starea
de nelinişte şi confuzie în care trebuia să-şi găsească reperele nevăzute. Ceaţa
aceasta era greu de traversat fără călăuză, cu atât mai mult cu cât voci de
pretutindeni trasau direcţii spre niciunde. Cum ai fi putut defini un drum prin
nonspaţiul existenţei? însuşi timpul părea să curgă în ambele sensuri şi să se
dilate sau să se contracte după voie. Mintea şi deciziile ei te proiectează înainte
sau înapoi, în stratul adecvat psihicului tău. A struni mintea nu este chiar greu
când ştii ce ai de făcut. Dar când nu ştii şi mai ales când eşti conştient că
există un cronometru care îţi înregistrează ezitările, eşti forţat să acţionezi,
atent la semnele ce-ţi dau de veste încotro te îndrepţi, pentru a lua măsuri la
timp.
“De ce ne trimiţi pe planetă atât de neputincioşi? Pot trăi ca ei, desigur,
dar am altceva de făcut. Altfel, pot spune că am venit să asist ca spectator la o
dramă istorică în direct. Nu este un spectacol pe gustul meu ca să fi cerut
paşaport spre trecut pentru acest timp şi spaţiu. Este clar că am ceva de
îndeplinit. Dar ce anume? Numai în filme vezi eroi care le ştiu pe toate... Măcar
de mai întâlneam câţiva cu care să mă consult. Dar ce am găsit până acum...
mai bine mă descurc singură. În fond, fiecare este liber să acţioneze cum
crede. Ţi se respectă opţiunile. Numai că eşti supus Legilor şi, dacă nu-ţi
analizezi bine deciziile, poţi fi eliminat rapid din joc. Nu o face nimeni altcineva
decât gravitatea faptelor tale. Dar mai sunt şi alţi factori aici. În primul rând
destinul care te cam încorsetează. Greu te eliberezi din această carapace. Apoi
sunt tot felul de forţe care acţionează pentru a te proteja sau a te distruge lent,
dar sigur. Îţi ia ceva ani şi traversezi experienţe dureroase până te lămureşti
cum stau lucrurile, înjur, toţi tc privesc ca pe o fiinţă binecuvântată de parcă
Dumnezeu te-a luat în braţe şi te plimbă prin împărăţia Sa. Ce ştiu ei în ce fel
“îşi plimbă” Dumnezeu copiii mai mari?! Când apucă să vadă un strop din
exigenţa lui Dumnezeu, se sperie şi dispar care încotro. Blând şi dulce le pare
multora chipul divin şi minunate darurile Sale. Nu apucă să guste şi din partea
amară şi trudnică a efortului. Se plictisesc înainte de a ajunge acolo sau
consideră că doar adversarul lui Dumnezeu te pune la treabă. Dumnezeu te
invită la petreceri de Crăciun şi Paşti.
Le-am tot spus aceste lucruri şi m-au contrazis sau mi-au întors spatele
de parcă aş fi delirat, cuprinsă de febră. Au început să-mi dea sfaturi şi să mă
dojenească sau să mă compătimească pentru nebunia mea, uitând prea
multele cuvinte de dragoste cu care mă întâmpinaseră înainte de a mă
cunoaşte. Capcanele se întindeau în faţa lor şi le ignorau din miopie. Uneori nici
nu era nevoie de încercări. Cădeau în plasa propriilor limite. Îmi părea rău. Aş fi
vrut să-i ajut, dar nici măcar nu întindeau mâna după ajutor, temători să nu
greşească. Frica îi arunca în noi situaţii cu mult mai încurcate, pe care se
eschivau să le comenteze.
Acestea reprezintă un gen de oameni şi întâmplări din care am învăţat
multe despre suflet, caracter şi psihicul uman.
Mai dificile sunt acele probe nevăzute cu care te confrunţi în singurătatea
atât de invidiată. Oricât de mare ţi-ar fi credinţa, simţi că, vorbindu-ţi într-o
mulţime de feluri, Dumnezeu de fapt tace şi-ţi urmăreşte alegerile. Rămân în
urmă binele şi răul, iar simbolurile sunt greu de descifrat. O, ce mult ţi-ar
plăcea să ai parte de revelaţii clarificatoare şi credibile! Dar nu vin. Te rogi, în
speranţa unei fărâme de răspuns, şi constaţi că ţi se cere să gândeşti, nu să te
tânguieşti sau să ceri luminarea. Bineînţeles că ai aflat de la toţi şi din toate
scrierile spirituale că Dumnezeu este în tine şi-ţi repeţi EU SUNT... dar
problemele rămân. Deci peste ce am sărit? Simt cu adevărat cât de EU SUNT
sunt eu? Atunci de ce nu ştiu tot şi nu sunt peste tot? De la a citi aceste cuvinte
până la a le conştientiza sau a le descoperi sensul profund printr-o tainică şi
binecuvântată stare de graţie e cale lungă.
Pacea vine greu şi se aşterne pentru puţine clipe peste sufletul
zbuciumat de neînţelegeri şi căutări. O cauţi cu sete, dar fuge de tine. Cum poţi
sta liniştit când ai atâtea de aflat despre lumea în care trăieşti şi despre tine
însuţi? Este un soi de echilibru pe care încerci să-l menţii, dar pacea nu se lasă
atinsă. Cineva are grijă să pună paie pe foc sau să te arunce în furtună când ţi-
e tihna mai dulce. Visezi să trăieşti senin precum maeştrii, desăvârşindu-ţi arta
alchimică în pustnicia ta, când valul lumii vine să te scoată din peştera-ţi de
vise. La luptă cu alţi balauri! Ce contează că tu i-ai învins?! Sari în ajutorul celor
care şi-au hrănit balaurii până când aceştia i-au atacat fără milă. Explici din
mers ce au de făcut pentru a se pune pe picioare şi te străduieşti să diminuezi
puterea monştrilor sufleteşti. Trebuie să înveţe ei înşişi să-şi ţină sub control
împărăţia.
Te întorci ostenit, analizezi noile experienţe, punctezi stângăciile şi revii
la ale tale ce-ţi par cât casa. Întorci problema care te sâcâie pe toate feţele, o
derulezi ca pe un ghem, căutând în urmă când a început, anticipând
consecinţele posibilelor opţiuni, şi o reiei până devine absurdă. Vrei să o
abandonezi, pentru că nu pare să aibă o implicaţie reală imediată, dar cineva
are grijă s-o readucă sub lupă iar şi iar până ce nervii cedează. Totuşi, nu este
o probă ce urmăreşte calmul. Este altceva ce nu se lasă prins în cuvinte. Nu
este nici ispită pentru că nu este genul de slăbiciune la care să mă simt
vulnerabilă. Să fie naivitatea? Nu, nici asta. S-ar fi spulberat de mult. Revine cu
obstinaţie, ritmic precum picătura chinezească. Şi sapă, tot mai adânc, până ce
încep să simt ceva nou... uneori e durere, alteori bucurie, speranţă... Încă nu
este clar. Chestiunea aceasta nu se abordează cu mintea, ci cu sufletul. Dar noi
nu prea ştim să lucrăm cu forţele sufletului. Încep să mă apropii de graiul lui
Dumnezeu care ne vorbeşte prin sentimente. Aici însă puterea cuvintelor
încetează. Trecem în alt registru de unde, folosim un alt limbaj. Sunt stări pe
care le percep. A le defini înseamnă a le deforma. Ce simt? Greu de spus.
Important este că am început să simt. Problema îşi dezvăluie dimensiunile
profunde. Într-un fel este un indicator al sensibilităţii ce urcă o nouă octavă.
Iubesc altfel. Dar asta nu se învaţă cu sfaturi, ci doar cu credinţă. Îmi imaginam
rezolvarea problemei în termeni intelectuali, dar ea a deschis porţile inimii
mele. Acolo este o comoară imensă ce se cere explorată. Acum abia începe
călătoria interioară ce are ca ghid iubirea.
Dar de ce am uitat toate aceste lucruri? Cum am putut să uit că iubesc?”
“Şi cum ai fi trăit în această lume plină de ură şi indiferenţă cu iubirea
ta?”
“Dar atâtea spirite luminate au trăit printre oameni iubind.” “Iubirea este
o forţă uriaşă cu o mare putere de transformare.

Dar trebuie să ştii s-o foloseşti. Altfel distrugi totul înjur. Prin urmare, ai
cunoscut toate aspectele ei şi ai ajuns să simţi această forţă în tine. Poate-mi
vei spune că eşti conştientă că ai mai trăit sentimentul dragostei, că te-a durut
sau ţi-a adus momente de împlinire, că ai suferit şi te-ai bucurat, că ai
descoperit cum îţi dă aripi, potenţând proiecte creatoare. Nu ai avut însă
sentimentul a ceea ce eşti cu adevărat. Pe un fond de ignoranţă, dragostea
aduce dezechilibru. Nu-şi menţine intensitatea şi se stinge când vine furtuna.
Fortificată de credinţă şi lumină, poţi doborî orice obstacol înarmată doar cu
dragoste pentru Adevăr. Este un drum dificil la capătul căruia vei descoperi
Cine Eşti”.
“Eu sunt. Cine Sunt? Dumnezeu într-una din formele Sale limitate de
manifestare. Am aflat de pretutindeni acest lucru. Eu şi Tatăl Una suntem. Sunt
om. Sunt o conştiinţă cosmică ce a ales să experimenteze anumite Legi ale
Universului în acest spaţiu dens. Sunt o fiinţă creatoare ce-şi descoperă drumul
spre Sursă, suind spirala evoluţiei sau acceptând puterea timpului. Ce mai am
de aflat? Că sunt omniprezentă şi pot savura oricând splendorile Creaţiei. Că
pot fi orice, oricine, oriunde şi oricând. Trebuie doar să-mi amintesc, să-mi
deblochez memoria. Aici mai am de lucrat. Încă nu prea ştiu cum să caut cifrul.
Odată găsit, presupun că voi şti cum să-l folosesc.”
“Ştii şi asta. De altfel eşti pe dramul cel bun, lucru de care eşti
conştientă!”
“Poate că nu anticipez cât de lung este acesta. Uneori mi se pare că nu
am făcut decât doi paşi de la Start şi timpul mă presează să mă grăbesc. Dacă
fac abstracţie de el, toate sunt unde şi când este necesar, chemate de forţe din
Jocul Universal. Trebuie să fii cu toate simţurile treze şi cu neuronii în funcţiune
când alegi. Altfel nu poţi aprecia limpede problema. De fapt problemele. Ele se
succed şi prezintă grade sporite de dificultate. Tu mă înţelegi. Dar pentru mulţi
pare cam metaforic limbajul meu. Ei ştiu doar că nu vor să greşească. De parcă
cineva vrea! Ignoranţa şi comoditatea aduc eşecurile. Efortul de a gândi şi a
acţiona aduce întotdeauna o soluţie sau un nou indiciu. Dar oamenii nu asta
caută, ci doar asigurări că sunt minunaţi, perfecţi şi că totul merge de la sine.
Dumnezeu învârte Roata Vieţii, iar ei se ţin bine de spiţele ei, savurând
confortul siguranţei în stagnare. Ei nu ştiu că stagnare nu există, ci doar
evoluţie sau involuţie.”
“Ai dreptate. Ai să-i ajuţi să iasă din acest cerc temporal, creând
împreună o nouă realitate. Cei ce au pornit pe acest drum au putut observa
deja cât de multe s-au schimbat în ei şi în jurul lor. Fiecare este Creatorul
microclimatului în care trăieşte şi de fiecare depinde ca totul să se transforme
sau să rămână aşa cum este - deşi această ultimă variantă este imposibilă
pentru că va atrage schimbări dureroase. Dacă oamenii ar analiza mai atent ce
se întâmplă în lume sau chiar în imediata lor vecinătate şi ar opta pentru o
schimbare de mentalitate, rezultatul ar fi spectaculos, peste aşteptările cele
mai optimiste. Dar amânarea deciziilor şi punerii lor în practică frânează
procesul Renaşterii Vieţii. Vorbesc despre o ştiinţă ce poate fi verificată de
oricine fără nici un fel de tehnologie. Nu este misticism sau manipulare cum
încă se mai străduiesc să afirme cei ce se opun curenţilor spirituali ce au
înconjurat planeta. Viaţa îşi cere dreptul de a fi, a exista, a se manifesta. Nu
mai poate fi menţinută în cavouri de beton, cu chimicale şi psihoze ce au
transformat Terra într-un spital. Este timpul să aplicăm Legile Vieţii. Prea multă
vreme au fost ignorate.”
“Şi fiecare civilizaţie va lua totul de la capăt şi va cădea în aceleaşi
capcane?”
“De ei depinde ce vor alege. Noi doar le-am arătat drumul. Nu putem
decide în locul lor.”
“Este cumplit să asişti la această dramă a neputinţei umane. De fapt
consecinţele sunt dramatice, cât despre neputinţe - ele sunt imaginare. În
realitate toţi se pot trezi dacă ar dori acest lucru. Cel mai mare păcat este să-şi
accepte situaţia aparent fără ieşire, fără a încerca să schimbe ceva în viaţa lor.
Orice act responsabil, demn şi lucid îşi va arăta roadele. Desigur, în disperarea
lor, mulţi îşi îndreaptă ochii spre Dumnezeu. Dar a venit vremea să colaborăm
cu Dumnezeu după alte principii, nu plătindu-i cu lumânări şi slujbe
intervenţiile miraculoase în viaţa plină de nevoi şi suferinţe pe care noi înşine le
creăm. Altfel, degeaba vorbim despre credinţă. Credinţa ne ajută pe noi să ne
rezolvăm problemele, nu pe Dumnezeu să ni le soluţioneze. Dacă am fi mai
atenţi la gândurile, vorbele şi faptele noastre, am intui şi cauza necazurilor şi
calea de ieşire din labirint.”
“Ai găsit mulţi dispuşi să prindă firul Ariadnei?”
“Am găsit un labirint amenajat după placul fiecăruia. De ce şi-ar mai dori
să părăsească zonele de confort? Cât despre rătăciţi, mai degrabă caută
popasuri decât ieşirea.”
“Aşa este. Aşteaptă momentul de graţie care să le aducă mântuirea
colectivă instantaneu. Nu realizează că toţi alimentează sistemul cu propriile
convingeri şi opţiuni. Fiecare zi şi fiecare oră ar trebui să fie valorificate. Noua
mentalitate presupune efort şi înţelegere, renunţarea la obiceiurile nocive şi
transpunerea în viaţă a acestor concepte, adevăruri, Legi. Verificarea lor în
plan personal şi unirea oamenilor de pe întreaga planetă în jurul unor idealuri
nobile vor aduce salvarea neaşteptată, nu actele de agresiune, falsele tratate
de pace, competiţia, goana după avere şi putere sau distrugerea echilibrului
ecologic. Nu vom permite salvarea celor care au condus destinul omenirii spre
dezastru dacă nu vor înţelege că familia planetară trebuie ajutată, nu o mână
de fiinţe egoiste care nu au înţeles încă scopul vieţii. Cu toate acestea, repet,
fiecare a pus o cărămidă la edificiul acestei civilizaţii tehnologice în care spiritul
uman a fost închis. De aceea, consider ca un pas spre conştientizare decizia
fiecăruia de a demola o gândire ce a frânat evoluţia şi de a construi o casă a
păcii, bucuriei şi iubirii pe o bază trainică formată din Adevăr şi Lumină.”
“Pare simplu când auzi, mai dificil când să aplici. Când eşti şomer, ai doi-
trei copii, restanţe la întreţinere, instalaţiile stricate, soţul bolnav sau de cele
mai multe ori beat (tot bolnav se numeşte), ai rămas fără bani şi eventual mai
ai datorii sau vecini violenţi ori bolnavi în grijă, este cam greu să fii optimist.”
“Tocmai de aceea vorbeam de unire. In loc să ne poticnim în
imperfecţiunile Justiţiei care tărăgănează procesele şi nu oferă soluţii practice
problemelor omeneşti, ci doar cadrul legal în care ele de regulă nu se
finalizează prin rezolvare, cel mai simplu ar fi să acţionăm după Legea omeniei.
Până sponsorizezi un azil sau construieşti cu fonduri de la buget un orfelinat
pentru copiii de care nimănui nu-i pasă, până fac primarii curăţenie în centrele
urbane şi rurale, este mai eficient să ajuţi cu ce ai, ca să scoţi din nevoi o
familie, să tratezi un bolnav, să meditezi un elev, să oferi haine unui sărac, să
repari gratuit un acoperiş ori tâmplăria unui vecin, să iei în excursie nişte
adolescenţi fără posibilităţi, să primeşti la ţară pe timpul verii orăşeni nevoiaşi
sau copii ce nu au bani de tabere, să oferi cărţi, casete sau materiale
documentare unui însetat de cunoaştere, să faci curat într-un parc, să
transformi în grădină pământul din faţa blocului, să acorzi consultanţă pe
probleme economice, tehnice sau de legislaţie celor din jur fără a percepe taxe
usturătoare, să supraveghezi copiii vecinei care trebuie să meargă la serviciu
când tu eşti pensionară, sau să-ţi pui talentul în slujba comunităţii fără a
transforma asta într-un ciubuc. Fiecare poate deveni un sprijin pentru semeni.
În acest mod s-ar realiza multe economii şi dragostea ar crea adevărate
minuni. Familia omenirii s-ar suda prin sentimente alese şi ajutor concret. Dacă
însă vă veţi condiţiona ajutorul, evaluându-l în bani, nimic frumos nu se poate
crea. Concurenţa şi lăcomia vor adânci prăpastia căscată între oamenii care
sunt deopotrivă fii ai aceluiaşi Dumnezeu. O lume mai bună îşi poate începe
existenţa chiar acum, cu primul surâs arătat clienţilor, cu blândeţea şi răbdarea
cu care îngrijeşti pacienţii sau muribunzii, cu calmul cu care asculţi confesiunea
celui ce traversează o criză, cu pâinea pe care o dai cerşetorului, cu contribuţia
pe care ţi-o permiţi pentru a se realiza un proiect util comunităţii, cu
renunţarea la drogurile variate ce ţi-au otrăvit viaţa, cu mâna întinsă celui
căzut...
Sunt o mulţime de idei care, puse în aplicare, ar schimba faţa lumii. Poţi
plăti cursurile de perfecţionare ale unui vecin, poţi rezolva problemele
cosmetice ale unei vecine, poţi coase o fustă sau dărui un palton când acesta
îţi prisoseşte, poţi achita costul unei tabere cu o tematică anume, adunând
oameni din diferite colţuri ale ţării la discuţii interesante care să soluţioneze
problemele unui sector de activitate, poţi sponsoriza traducerea şi publicarea
unor cărţi, poţi acorda o zi sau două pe săptămână consultaţii psihologice sau
medicale gratuit, poţi ridica o clădire cu multiple funcţionalităţi, unde oamenii
de toate vârstele să se întâlnească pentru a-şi spori cunoştinţele în anumite
domenii şi unde profesorii să lucreze voluntar, poţi curăţa resturile afişelor
electorale cu chipurile celor ce au promis să ne asigure curăţenia sporind, de
fapt, mizeria.
Emisiunile banale care ţintuiesc în faţa televizorului pe toţi cei care s-au
plictisit de adevărata viaţă ce presupune Adevăr, pace, dragoste, cunoaştere şi
perfecţionare, nu merită sponsorizare. Dacă tot există fonduri disponibile,
atunci trimiteţi-le unde este nevoie. Ne putem lipsi de multe dintre
“binefacerile” pe care ni le oferă cei ce ar putea contribui la ridicarea nivelului
cultural, ştiinţific şi spiritual al maselor. Câte locuri de muncă s-ar crea numai
cu fondurile ce se strâng prin jocurile de noroc! Dar cui îi pasă că tinerii au
ajuns să emigreze sau să se imbecilizeze pentru că nu există locuri potrivite
pregătirii lor în această societate?! Chiar se gândeşte cineva încotro se
îndreaptă noua generaţie şi cum cea aptă să salveze ţara a fost scoasă din
scenă, lăsând loc parveniţilor? Ce au realizat investitorii străini? RUINA. De ce
nu se spune acest lucru? DE FRICĂ.
FRICA nu a construit niciodată nimic durabil. Doar CURAJUL, DEMNITATEA
şi ONOAREA au făcut cinste neamului şi l-au ridicat spre culmi glorioase.”
“între cădere şi iniţiere. Este o punte pe care puţini păşesc. Realizez că,
fără a privi în urmă, nu voi putea merge înainte. Dragostea de oameni nu mă
va lăsa. E greu însă s-o iei iar şi iar de la capăt şi, când speri în sfârşit că ai
găsit prieteni, să constaţi că ţi-au întors spatele din simplul motiv că au uitat să
gândească cu capul lor. Este de fapt o molimă ce are leac. Acesta este compus
din câteva verbe: A OBSERVA, A ANALIZA, A CONŞTIENTIZA, A ÎNŢELEGE, A
CĂUTA, A ACŢIONA, A IUBI, A CREDE. Toate acestea duc spre A FI. Altfel,
continuând pe vechiul drum creat din iluzii, ţinta spre care ne îndreptăm este A
NU FI.”
“Ar fi bine să nu te opreşti din drumul tău. A ajuta semenii să se
trezească face parte din el. Cât despre Regulile Jocului, le vei descoperi şi le vei
lăsa aici când noi vom pleca spre planeta noastră. Deocamdată, reintră în rol şi
continuă-ţi munca. Nu tc aştepta ca altcineva să-ţi înţeleagă efortul sau
durerea. Au alte năzuinţe şi dorinţe care le înceţoşează privirile. Mai au până ce
vor începe să vadă. Pentru asta vor trebui să folosească cheile pe care le-am
lăsat.”
“Mda! Ştiam şi eu toate astea. Credeam că mai prind un fir. M-aş fi mirat
să primesc răspunsurile clare pe care alţii le-au recepţionat. Nu sunt invidioasă.
Mă bucur că am prieteni minunaţi şi, chiar dacă ei nu mă cunosc, prin cărţile
sau viaţa lor m-au ajutat să înţeleg multe. Mă ţine în formă căutarea asta.
Drept să spun, cred că am ajuns să-mi găsesc singură răspunsurile. Nici nu ştiu
dacă mi-ar plăcea ca ele să sosească înainte de a lc căuta şi a încerca să le
descopăr în simbolurile înconjurătoare. Jocul şi-ar pierde farmecul. Ziceam-şi eu
aşa... Parcă poţi să-i reproşezi ceva Rectorului! Imediat devine Actor şi Regizor
şi Eu Sunt şi trebuie să fii abil să-i faci faţă. Rundele au devenit mai scurte şi
amăgitoare. De fapt amăgitoare sunt mereu, dar dacă faci pauză, uiţi. De fapt
o cheie tot mi-a dat. Am dibuit-o. Dacă stau însă să mă gândesc, o
descoperisem deja. E doar o subtilă confirmare. Confirmările sunt farurile
navigatorilor... Da. Am foarte multe la care să mă gândesc. Să le iau pe rând...
Problema este că în tot dialogul acesta a fost şi o încercare ce justifică titlul. Şi
cred că o ştiu. Pot să mai amân răspunsul.”

VORBE DE DUH

Intrarea era păzită de doi străjeri moderni înarmaţi şi dotaţi cu telefoane


mobile. Însăşi prezenţa lor arăta faptul că în clădire accesul nu este permis
oricui. Placa modestă de pe zidul exterior lăsa să se înţeleagă obiectul de
activitate şi numele firmei, dar dimensiunea edificiului şi serviciul de pază lăsau
loc de îndoială asupra naturii reale a afacerilor ce se desfăşurau la cele zece
niveluri ale construcţiei. Poate că mulţi nu s-au întrebat niciodată cu ce fonduri
s-au ridicat asemenea sedii, bucuroşi de aspectul lor occidental ce a schimbat
faţa urbei. Alţii, mai atenţi la informaţiile economico-financiare din mass-media,
au înţeles că la asemenea întrebări nu se răspunde şi au început să efectueze
calcule pe cont propriu, animaţi nu atât de propria curiozitate, cât de dorinţa
de a descoperi cauzele crizei cu care se confruntă ţara şi de a găsi soluţiile
depăşirii acesteia. Chestiunea devenise strigătoare la Cer, dar se pare că
Dumnezeu decisese să lase în seama oamenilor rezolvarea problemelor pe
care ei înşişi le-au creat. El a lăsat oamenilor întotdeauna cheile evoluţiei. Dar
cum aceştia erau dibaci meşteşugari, le-au transformat în chei ale involuţiei.
Ştiind că şi de astă-dată transmisese în cele mai diferite moduri avertismente şi
mesaje care ofereau cât se poate de clar soluţii pentru situaţia planetară şi
zonală, adecvate fiecărui neam, S-a decis să aştepte reacţia mult iubitelor şi
credincioaselor fiinţe.
Suferea privind bolile şi sărăcia, foametea şi mizeria, disperarea unora,
indolenţa şi opulenţa altora, familiile fără acoperiş, masele de indivizi
disponibilizări peste noapte, locurile de muncă productive desfiinţate în mod
misterios, comerţul agresiv, nociv şi poluant, afacerile obscure, descoperirile
ştiinţifice inspirate nepuse în practică, experimentele diabolice asupra
psihicului uman, minciunile sfruntate din toate mijloacele de informare
(manipulare) în masă şi discursurile demagogice ale celor ce se îmbulzeau să
conducă prăpădul mai departe, asiguraţi pentru veşnicie cu conturi fabuloase.
“Cui îi pasă de semeni şi de natură? Nimănui. Parcă am nimerit în Iad.
Tocmai venisem să le pun că nu există, să nu creadă în asemenea scenarii ale
slujitorilor bisericii care vor să-i ţină sub teroare şi să le explic cum
funcţionează Universul psihic. Constat însă că oamenii sunt harnici. Ideea lor au
materializat-o şi iată-Mă în Iad. Acum cer ajutor. Mă întreb cui. Unde le-a fost
capul în aceşti ani? La filme şi distracţii în timp ce sub nasul lor s-a ţesut un
păienjeniş din care este greu să mai scape acum dacă vor refuza în continuare
să gândească. Pare o observaţie tardivă. Dar nu o fac prima oară. Am repetat
de multe ori că VIAŢA ARE ÎN CENTRUL EI OMUL ŞI NATURA, NU BANUL. Constat
cu stupoare că nicăieri nu se iau în calcul nevoile umane, ci numai sume,
credite, capitaluri, buget, împrumuturi, speculaţii bancare, jocuri ce sporesc
investiţiile unora şi paguba altora, spălări de bani, trafic de mărfuri vandabile
pe piaţa neagră, scurgeri de fonduri valutare, acoperiri stupide pentru jaf şi
escrocherie, toate sub oblăduirea oarbei şi coruptibilei noastre justiţii.
Par ridicol să vorbesc despre nevoia fiecărui om de pe planetă de a se
hrăni, a se îmbrăca, a se adăposti, a se instrui, a beneficia de un loc de muncă
potrivit aptitudinilor sale şi a opta liber pentru modul în care doreşte să
trăiască, având acces la informaţie şi cultură. Bănuiesc că este dificil de înţeles
acest lucru simplu şi pare mai lesne de crezut că Dumnezeu a vrut ca unii să se
scalde în opulenţă în timp ce alţii sunt împinşi forţat spre dezumanizare. Am
considerat o vreme că ignoranţa este cauza măsurilor ce au dus la polarizarea
societăţii. Constat însă că este rea-voinţă, frică, lene, comoditate şi necredinţă.
De altfel mi-am oferit deschis ajutorul pentru a îndrepta lucrurile spre un alt
făgaş. Dar şi-au astupat urechile la apelul Meu, iar Mie Mi-au închis gura o
vreme, pentru că interesele personale puse în joc erau prea mari ca să mai
asculte un biet nebun ce pretinde că a venit să salveze planeta. Cum puteau
vedea moartea ei accelerată de “măreţele descoperiri ale secolului”?
O lume nebună ce va dispărea... Universul însuşi nu mai suportă ura,
lăcomia, egoismul, viciile, violenţa, minciuna, căderea creaţiei divine sub
nivelul minim necesar evoluţiei. Aud de pretutindeni veşti îmbucurătoare cum
că lumea este salvată. Privesc înjur tinerii drogaţi, străzile îmbâcsite,
bodyguarzi înarmaţi, hoţi de toate categoriile - de la cei de buzunare la cei de
avuţii naţionale şi internaţionale, oameni fără ocupaţie vânând câştiguri, femei
vânzându-şi trupul, traficanţi de arme, droguri şi carne, cerşetori, figuri
schimonosite de boli şi alimente otrăvite şi zâmbitoarele şi prosperele chipuri
ale celor ce conduc bâlciul deşertăciunilor... Grotesc şi absurd. Orice urmă de
bun-simţ şi raţiune a dispărut. Viaţa colectivă, interesele naţiunii, grija faţă de
om şi natură nu preocupă pe nimeni. Orizontul cultural s-a redus dramatic, fapt
ce a şi permis manipularea cetăţenilor. Ce poţi găsi de altfel în ziare decât:
violuri, crime, jafuri, accidente, furturi şi reclame?! Starea de anxietate se
menţine aducând în faţa publicului cititor orori, nu atât pentru a le analiza
cauzele reale şi soluţiile ce se pot lua pentru diminuarea efectelor, cât pentru a
impresiona, a ne lăsa cu gura căscată în faţa unor cadavre mutilate, atunci
când nu suntem invitaţi să ne extaziem în faţa anatomiei feminine pe care este
firesc ca toţi s-o cunoască deja. Dar obsesiile se cultivă insistent, până ce omul
uită că există şi cărţi de citit, concerte de audiat, munţi de urcat şi enigme
cosmice de dezlegat. Este anesteziat şi dirijat cu profesionalism înspre direcţii
confuze ce nu duc nicăieri!
Ceea ce Mă intrigă este cum toate aceste fenomene sociale şi
economico-financiare atât de evidente nu determină acţiuni concrete.
Indiferenţa şi delăsarea conduc inevitabil la agravarea situaţiei, făcând extrem
de dificilă redresarea, fapt de altfel bine cunoscut de cei ce trag sforile. Cei
mulţi şi păcăliţi în cele mai diverse moduri cu greu vor mai putea fi ţinuţi în frâu
cu ameninţări sau justificări de neputinţă. Dacă s-ar dori cu adevărat salvarea
oamenilor şi a ţării, şi nu conservarea ori sporirea averilor unui număr limitat
de conducători autoaleşi, ar ieşi la iveală şi fondurile necesare şi ideile. Dar
politica este arta demagogiei, nu arta conducerii. Unii plâng de foame, iar cei
responsabili pentru destinele compatrioţilor gândesc cum să stingă revolta
flămânzilor, nu cum să le rezolve problemele.
Aţi ajuns sclavi la voi acasă. Cereţi un loc de muncă, un acoperiş, ziua de
lucru de opt ore, un salariu sau o pensie decentă, impozite mai mici... Cui le
cereţi când de voi depinde să vă îmbunătăţiţi viaţa? Celor pe care i-aţi votat în
absenţa unor candidaţi de încredere, nealiniaţi nici unui partid? La ce vă
foloseşte examenul de capacitate sau bacalaureatul când nu reuşiţi să faceţi
calcule simple care să arate valoarea reală a mărfurilor, profiturile pe care le
scot “respectabilii” oameni de afaceri prin tot felul de maşinaţiuni pe seama
bieţilor clienţi, cum acoperă sistemul de impozite de câteva ori valoarea
locuinţelor achiziţionate sau cât de gratuite sunt în realitate învăţământul şi
asistenţa medicală? Cui serveşte diploma care atestă că sunteţi cetăţeni cu
studii dacă nimeni nu are nevoie de voi şi nimănui nu-i pasă că aveţi copii şi nu
aveţi unde locui? Credeţi că în afară de un ridicat din umeri veţi obţine ceva de
la oficiul stării civile ce v-a promis ocrotirea? Cel mult vi se vor lua copiii spre a
fi încredinţaţi unui orfelinat aflat într-o stare jalnică sau spre a fi vânduţi. Voi nu
contaţi decât dacă, tineri fiind şi în absenţa locurilor de muncă, oferiţi printr-o
minune sute de milioane pentru a achiziţiona un apartament. Este simplu. Nu
ştiu cum de nu s-au gândit tinerii să-şi cumpere casă, aşteptând statul să le
rezolve ridicolele probleme. Ei nu ştiu că statul nu pierde niciodată. El are
dreptul să încalce Legile prin întreaga maşinărie a instituţiilor care-l slujesc.
Oamenii, în schimb, nu. Ei vor plăti şi greşelile funcţionarilor statali, fără a cere
despăgubiri.
Este minunat pe Pământ... Mă plimb printre semeni aşteptând clipa când
vor dori un dialog deschis, bazat pe sinceritate. Eu am răbdare. Mă întreb cât
vor mai rezista ei şi când vor începe SA GÂNDEASCĂ şi SĂ ACŢIONEZE. Cum îşi
vor justifica cei sus-puşi deciziile ce au “modernizat şi occidentalizat” ţara,
transformând-o dintr-o ţară fără datorii, cu locuri de muncă şi locuinţe pentru
fiecare, într-o ţară a mizeriei, sărăciei şi a datoriilor crescânde?! Cine o mai
face cunoscută în lume în afară de sportivi şi puţinii artişti care au posibilitatea
să emigreze? Cum reacţionează europenii intrând pe un teritoriu cu oraşe în
care gunoaiele zac pe stradă, zidurile, vitrinele şi stâlpii sunt tapetaţi cu resturi
de afişe, unde gările şi căile ferate sunt împânzite de ambalaje şi resturi
amestecate? Am intrat în Europa prin acte ale căror condiţii nu au fost aduse la
cunoştinţa noastră niciodată. Am uitat însă că civilizaţia presupune respectarea
unor norme elementare de bun-simţ şi educaţie.
Ştiu! Mă veţi întrerupe cu proteste. Nu mai suportaţi acest gen de
observaţii. Doriţi ajutor. Vă întreb ce fel de ajutor? în stilul în care vi-l oferă
partenerii externi? Numiţi acesta ajutor sau dependenţă? Probabil aţi uitat ce
înseamnă independenţa, pentru că atunci când aţi avut-o, nu aţi ştiut ce să
faceţi cu ea. Nu, eu nu vă ofer peşte pentru a vă face dependenţi de mine şi a
deveni clienţii mei permanenţi. Eu vă învăţ să prindeţi peşte şi nu voi pescui în
locul vostru. S-ar putea ca unora să nu le convină acest neamestec, acuzându-
Mă de neputinţă. Lc voi spune că Eu doar reflect propria lor neputinţă de care
trebuie să se scuture; funcţionez ca o oglindă în care se vede Adevărul. Alţii se
vor bucura o vreme că-şi pot continua nederanjaţi afacerile mascate de aura
politică în care s-au înveşmântat. Nimeni nu se întreabă cu ce capital au putut
demara asemenea afaceri unii dintre cei care au trăit în aceeaşi ţară în care
veniturile erau limitate şi averile declarate. A face speculă şi a dezvolta o
ramură economică sunt lucruri diferite. A câştiga procente din valoarea
obiectului tranzacţiei, din dobânzi şi speculaţii bancare, din umflarea artificială
a preţului de cost, din scumpiri nejustificate, nu onorează pe nimeni.
Dimpotrivă. Mi-e milă de cei ce şi-au consolidat puterea pe nefericirea altora.
Viaţa nu este o luptă pentru existenţă, cum greşit s-a înţeles. Aceasta
caracterizează lumea animală. Pentru oameni, viaţa înseamnă evoluţie,
cunoaştere, desăvârşire, procesul conştientizării a Ceea ce Eşti cu Adevărat. Şi
dacă în fiecare Dumnezeu a pus scânteia divină, de ce aţi ajuns să credeţi că
liberul arbitru vă permite să fiţi indiferenţi şi laşi la suferinţa aproapelui? Când
veţi înţelege că ţara va prospera când fiecăruia îi va fi bine şi neamul va
progresa când toţi veţi fi uniţi şi nu veţi mai face diferenţieri?
Într-o zi vă veţi întoarce la Mine. Pentru unii va fi frumos, pentru alţii va fi
prea târziu. Pentru a descoperi fericirea, nu trebuie să faceţi altceva decât să
fiţi OAMENI.”

MOMENTE DE VIS

Trupul rămăsese inert de luni de zile. Timpul trecea fără a aduce


ameliorări în ciuda tratamentelor efectuate. Doctorii îl încurajau neconvingător,
spunând că un organism tânăr are toate şansele să se refacă.
Boala debutase cu o stare de apatie, lipsă de interes pentru viaţa
înconjurătoare şi slăbiciune. Treptat, forţele îl părăsiseră, muşchii se atrofiaseră
şi o stare de ameţeală îl cuprindea ori de câte ori încerca să rămână mai mult
în poziţie verticală. Diagnosticul era confuz, ca şi prescripţiile medicale ce
urmăreau înlăturarea efectelor.
Cauza care transformase un adolescent într-un paralitic rămânea
necunoscută şi nici nu prezenta interes pentru gândirea contemporană.
Familia se simţea distrusă, iar prietenii începură a-şi rări vizitele,
umplându-şi timpul cu alte activităţi. Văzându-i starea neputincioşi în faţa
situaţiei, le rămăsese gândul de a nu-l obosi mai tare cu prezenţa lor.
Oricât ar părea de curios, nimeni nu se gândea la suferinţa psihică a
bolnavului. Toată atenţia era îndreptată spre a asigura ritmicitatea medicaţiei,
alimentaţia şi igiena acestuia. În ochii tuturor, deşi luptau în felul lor pentru
viaţă, tânărul se transformase într-un corp fără conştiinţă căruia era necesar să
i se întreţină funcţiile vitale.
În ultima vreme, dezamăgită de limitele ştiinţei medicale, mama luase
calea bisericilor şi zăbovea înlăcrimată în faţa altarului, cerând sănătate pentru
fiul ei. Tatăl, parcursese şi el câteva etape în care trecuse de la stupoare la
disperare şi resemnare. Nu realiza ce se mai putea face.
Au existat şi propuneri costisitoare în speranţa unui ajutor eficient în
străinătate. Dar posibilităţile financiare nu le permiteau asemenea demersuri
cu rezultate îndoielnice. Învăţaseră şi ei că medicii şi tehnologia lor ce se joacă
de-a amputatul şi transplantul nu pot oferi garanţii şi că de cele mai multe ori
ei experimentează în necunoştinţă de cauză. Dumnezeu era ultima salvare.
În acest timp, Bogdan îşi redusese universul la camera în care zăcea şi
gândurile, altădată îndreptate spre viitor, examene şi competiţii sportive, se
ancoraseră în prezent şi palpau subiecte filozofice. La început refuzase să-şi
accepte boala şi făcuse crize de furie care se terminau cu lacrimi. Nu putea
înţelege cum te poţi îmbolnăvi, tânăr fiind, fără a fi accidentat sau contaminat
de vreun virus necruţător. Puţina anatomie pe care o cunoştea refuza să
răspundă întrebărilor sale. Ceruse celor din jur cărţi ca să se poată documenta
pentru a înţelege ce procese se desfăşoară în propriul corp. Pusese cap la cap
tot felul de simptome în căutarea unui diagnostic, dar nimic nu părea să se
lege şi nici prospectele medicamentelor nu-l lămureau asupra fenomenelor ce
se petreceau sub efectul lor. Simţea doar că starea era staţionară, într-un
punct în care rămânea în continuare imobilizat.
După un timp începu să-şi privească trupul ca pe ceva ce nu îi aparţinea
cu adevărat. Era un instrument devenit nefuncţional, dar care nu se confunda
cu acel ceva care gândea şi care putea face abstracţie de nemişcarea acestuia.
Chiar limitarea mişcării îi ascuţise simţurile. Ocupaţiile anterioare îl făcuseră
imun la sunetele înconjurătoare, la luminozitatea schimbătoare a zilei, la
formele ciclice ale lunii şi clipirea stelelor, la expresia ochilor celor cu care
vorbea şi la inflexiunile vocii ce trădau o gamă largă de sentimente şi emoţii, la
forma mâinilor oamenilor şi la mersul lor apăsat sau înţepenit de neputinţe, la
râsul copiilor ce se jucau în curtea blocului, la florile de la fereastră pe care
numai mama le îngrijea, la ciripitul păsărilor în zori şi la apus, la zgomotele
străzii ce trădau activitatea semenilor, la gesturile căţelului care îi devenise cel
mai bun prieten.
Chiar începuse să-l irite vorba multă şi prefera să intre în stări de
meditaţie care-l făceau să viseze. Adormea adeseori pe parcursul zilei; treptat,
somnul deveni o bucurie pentru că visele aveau în ele ceva enigmatic ce se
cerea descifrat. Erau... neobişnuite. De când se ştia nu mai visase atât de mult
şi atât de ciudat. Auzise şi el că grijile şi obsesiile determină natura viselor, însă
era sigur că toate astea nu aveau legătură cu situaţia lui. I se părea că intră
într-o altă lume în care era sănătos şi participa la cele mai năstruşnice
întâmplări. Acestea nu aveau nimic comun cu viaţa sa într-un trup lipsit de
putere. Să fi scos subconştientul la iveală dorinţe nemărturisite şi amintiri din
alte timpuri, trecute sau viitoare? Lecturile sale să-şi fi pus amprenta pe tot ce
visa cu atâta claritate şi coerenţă? Oare existau tălmăcitori de vise care să-l
ajute să înţeleagă cea de-a doua lui viaţă? Simţea că exista alternativ în două
planuri paralele în care totul continua perfect. Îşi păstra intactă amintirea
viselor şi se convingea pe măsură ce timpul curgea că trăieşte două vieţi. Chiar
viaţa considerată reală trecuse în plan secund, iar cea onirică părea mai reală
decât materia însăşi.
Dincolo era un tânăr sănătos şi locuia pe altă planetă. Se numea CORES
2, iar el Nindomentum. Tânăr arăta de fapt, însă ştia că avea o vârstă înaintată
şi era respectat pentru cunoaşterea sa. Navigase prin întreaga galaxie şi
îmbogăţise ştiinţa planetară cu o mulţime de teorii îndrăzneţe şi aplicaţiile lor
minunate. Acolo ştiinţa nu se baza atât pe realizări tehnice, cât pe acele
descoperiri menite a desăvârşi fiinţa umană şi a o armoniza cu întregul.
Oamenii erau frumoşi şi luminoşi, iar natura o perfectă armonie între diferitele
forme de viaţă. Comunicarea avea loc pe niveluri de conştiinţă, iar preocupările
şi, în general, felul lor de a trăi erau greu de descris. Se integra acolo între cei
dragi lui, având memoria celui ce era şi revenea în viaţa terestră îmbogăţit de
amintiri şi gânduri ce trebuiau traduse într-un alt limbaj. Acum realiza pasiunea
pe care o avusese de mic pentru stele şi nave zburătoare şi setea cu care citea
literatura de anticipaţie. În ea găsise mult din adevărul pe care îl trăia în
dimensiunea paralelă. Totuşi, nu visele erau o reflectare a lecturilor sale, ci
acestea din urmă fuseseră inspirate de locuitorii stelelor.
Viaţa devenise fascinantă. Ceasurile de trezie le petrecea prelucrând
mesajul viselor. Deşi ele nu reprezentau scene simbolice, ci viaţa însăşi la o
altă dimensiune a conştiinţei sale, derularea vieţii în paralel pe două planuri
trebuia să aibă o semnificaţie. I se părea extrem de dificil să găsească
echivalenţe între acolo şi aici. Ar fi trebuit să creeze un fel de dicţionar de
locuţiuni verbale care să aproximeze pe înţelesul pământenilor noţiunile
coresanilor. Dar nu părea să dea rezultate. Îşi amintea experienţele din voiajele
sale astrale pe planete cu nivel apropiat de evoluţie de al terranilor şi realiza că
diferenţa între felul de viaţă al celor două civilizaţii era mult prea mare pentru a
fi diminuată prin simple explicaţii. Nu poţi înţelege ce nu ai trăit şi verificat
îndelung până ce ai ajuns să stăpâneşti şi să controlezi anumite forţe,
respectând Legile Universului. Or aici semenii nu păreau preocupaţi de
autocunoaştere şi dezvoltare, ci doar de a câştiga bani şi a se distra. Păreau
prinşi într-o capcană din care nu puteau ieşi, deşi era atât de simplu! îşi tot
analiza scurta viaţă terestră şi toate informaţiile acumulate în subconştient
pentru a-şi putea descrie propria personalitate şi a găsi cheile ce zăceau în
trupul ce-l ţinea ancorat în această realitate. Era lesne de înţeles că boala-i
fusese programată prin destin şi nimeni altcineva decât el însuşi nu va reuşi să
aducă vindecarea. Ce medic şi ce terapeut ar fi avut acces la cauza reală ce-i
adusese această pauză? Acum îşi considera boala ca o vacanţă care îi permitea
călătorii prin Univers şi invers - o perioadă de activitate extrem de importantă
faţă de care examenele pe care ar fi trebuit să le pregătească păreau banale şi
inutile. E drept că aici ai crezare dacă ai diplome, nu dacă ŞTII. Va vedea mai
târziu cum îşi va întocmi rolul prin care să devină cunoscut fără a fi respins.
Deocamdată visele aveau un fir călăuzitor şi trebuia să mediteze asupra lor. La
început, ieşirile şi intrările în corp au fost supravegheate de prietenii săi
neîntrupaţi. Mai târziu a reuşit să repete procesul cu multă uşurinţă şi să-şi
dirijeze zborul sau prezenţa înspre acele planuri în care avea nevoie să se
documenteze pentru a găsi răspuns întrebărilor sale. Se deschideau mai multe
căi de explorare şi trebuia să lucreze sistematic. Îşi întocmise un plan care să
urmărească mai multe aspecte, pornind de la viaţa în plan personal, colectiv şi
ajungând la civilizaţia planetară. Tema era vastă şi uşor de cuprins cu
conştiinţa lui Nindomentum, dar, când încerca să transpună totul în termeni la
nivelul cunoştinţelor celor apropiaţi, se simţea copleşit. Un mileniu nu i-ar fi
ajuns să exprime în mod comprehensibil această cunoaştere. Şi asta nu ţinea
de limitele puterilor sale fizice. Înţelegea că oamenii nu erau pregătiţi pentru a
se confrunta cu aceste elemente de viitor. Era dezamăgit de concluzie, dar nu
putea sta totuşi degeaba. Îşi spuse că ar putea începe cu experienţe mai
simple pentru a testa receptivitatea celor din preajmă şi a-şi adapta strategia
în funcţie de reacţiile lor. Şi primul subiect care nu-şi putea ascunde
îngrijorarea de câte ori intra în cameră era mama sa. Cu ea va trebui să
înceapă procesul vindecării spirituale, chiar dacă din afară nu s-ar fi văzut
decât o conversaţie între o mamă disperată şi copilul ei condamnat probabil la
o moarte prematură.
Ridicat în capul oaselor şi plin de entuziasm, o întâmpină zâmbind, îşi mai
echilibrase el energiile astfel încât să facă faţă efortului ce se întrezărea pentru
o lungă perioadă, dar ştia că o vreme tocmai boala sa îi va aduce în preajmă pe
cei de care avea nevoie pentru a-şi începe lucrarea. Dacă ar fi fost sănătos,
poate că mulţi nu i-ar fi luat în seamă “capriciile”, dar aşa, nu-i puteau refuza
satisfacerea dorinţelor, neştiind că efortul era în folosul lor şi nu al lui Bogdan.
– Ce faci. Dane? Te-ai trezit? Ai dormit bine?
– Da, mamă. Am avut un vis frumos şi încă sunt sub impresia lui. Tu ce
faci? Te descurci?
– Ei, cum să nu mă descurc? Hai mai bine şi povesteşte-mi visul, că
demult nu am mai stat noi de vorbă, iar eu nu prea visez noaptea, dorm
buştean.
– Să vezi! Se făcea că plecasem cu o navă spaţială pe altă planetă, cu
oameni luminoşi şi foarte frumoşi. Totul părea făcut acolo din pietre scumpe
strălucitoare. Erau nişte culori cum nu am mai văzut vreodată. Poate că ochiul
nostru nu percepe încă aceste frecvenţe. De aceea nici nu pot să le dau un
nume. Ce mi se părea curios era că fiinţele acelea de lumină aveau aripi şi
zburau. Probabil că aşa arată îngerii... Nostim era că, ieşind din navă, am
început şi eu să plutesc pentru că şi eu aveam aripi. Era o senzaţie formidabilă.
Ei, ce-i cu tine? De ce plângi?
Este frumos.
– Mamă, ştiu ce crezi acum. Îţi imaginezi că am primit vreun semn că voi
muri. Te rog, crede-mă că nu este un vis mistic şi nu te mai teme pentru mine
din superstiţie. Ştii bine că de mic am fost pasionat de SF şi mi-am dorit să fie
adevărate lucrurile minunate pe care le citeam. Se pare că visul s-a împlinit.
– Dar cu ce preţ?
Îi scăpase şi nu mai putea drege gafa. Orice om sănătos consideră că nu
este bine să vorbeşti unui bolnav despre nenorocirea pe care o aduce situaţia
sa în familie. Îşi muşcă buzele să nu plângă, dar Bogdan, percepând exact
situaţia, consideră că era momentul potrivit unei deschideri. Ascunsul după
degete ar fi creat o atmosferă cam neplăcută în casă şi, după luni de suferinţă
şi singurătate, simţea că venise vremea deşteptării sale.
– Părerea mea este că nimic nu-i întâmplător pe lumea asta şi dacă
Dumnezeu mi-a dat această boală, o fi având El nişte socoteli pe care încă nu
le înţelegem, iar dacă totul vine de la El, înseamnă că merită preţul.
– Ei, mamă, dar nu este uşor. Măcar să fi terminat şi tu şcoala.
– Asta-i! Ce importanţă are că nu am terminat-o? Problema era aceeaşi.
Dacă ai fi spus “măcar să fi simţit şi tu ce înseamnă dragostea”, te-aş fi înţeles.
Crezi că nu am aflat în unsprezece ani cum este şcoala ca experienţă de viaţă,
ca să o regret în al doisprezecelea?
– Da, bine, dar erai şi tu cu colegii acum, sărbătoreai majoratul.
– Ce faci? Plângi că destinul meu nu se înscrie în tipar? Cine ţi-a spus ţie
că toţi oamenii sunt la fel? Ar fi foarte plictisitor dacă toţi ar spune aceleaşi
vorbe, ar face aceleaşi lucruri, s-ar enerva din aceleaşi motive, s-ar distra în
acelaşi mod indicat prin canalele RTV. De altfel cam asta se şi întâmplă. Doar
că “unii sunt mai egali decât alţii”.
– Şi ce îmbunătăţire aduce faptul că unii sunt bolnavi, unii sunt analfabeţi
sau că unele destine sunt ratate?
– Poate că aduce. Ratările sunt efectul slăbiciunii sau a unei conjuncturi
ce trebuie înţeleasă şi depăşită. In plus invită semenii la a-şi schimba modul de
a gândi şi a-i ajuta cu înţelepciune pe cei aflaţi în nevoie. Este uşor să pari
grozav că eşti bogat şi ai de toate. Grozav vei fi când nu-ţi vei uita aproapele şi
nu vei putea dormi până când nu vei găsi cel puţin o soluţie pentru a-l ridica
din mocirlă.
– Ai început să vorbeşti frumos, dar n-ai apucat tu să ştii ce înseamnă
viaţa. Entuziasmul tineresc nu este suficient pentru a schimba ordinea
lucrurilor. Şi noi am sperat că vom face o lume mai bună când eram ca tine şi
am ajuns să nu ne deosebim de bunici prea tare. Ba parcă am mai pierdut
ceva. Ei mai aveau credinţa în Dumnezeu. Noi, cu timpurile pe care le-am trăit,
am pierdut-o şi pe aceea. Acum încercăm să o regăsim, dar mai degrabă o
privim ca pe un refugiu decât ca un element esenţial al vieţii.
– Ce e mamă? Nu reuşeşti să te împaci cu Dumnezeu?
– Am fost şi eu la biserică şi m-am rugat, dar...
– Dar tot nu poţi să-I ierţi că a putut să-ţi facă una ca asta.
II privi cu ochi miraţi. Era şi nu mai era Bogdan. Dar se simţea
extraordinar în preajma lui. Parcă el era părintele şi ea copilul neajutorat. De
unde căpătase această putere? în primele clipe se dojenise că-şi dăduse prea
lesne drumul la gură, dar acum îi părea bine că o făcuse. Se simţea eliberată.
Nici după spovedanie nu avusese această senzaţie de despovărare.
Descoperea că mila cu care se apropiase de el de când debutase boala şi
evitarea discuţiilor deschise în familie creaseră o tensiune greu de suportat. La
serviciu îşi mai descărca sufletul în faţa colegelor, dar se alesese cu o
compătimire care îi făcea mai mult rău. Îşi propusese să lupte pe cont propriu,
însă nu prea ştia cum. Această revenire însă o luase prin surprindere şi realiza
că va avea un aliat chiar în fiul ei. Acum putea lupta, putea încerca tot felul de
metode la care chibzuise în taină după ce le descoperise, căutând leacuri şi
tratamente.
– Tu ai reuşit?
– Câte nu ne iartă El şi noi să ne supărăm doar pentru că nu înţelegem?!
Asta este prostie. Să căutăm şi să descoperim rostul întâmplărilor care nu sunt
deloc întâmplătoare! Eu am reuşit să iau totul ca pe o provocare. Dumnezeu ne
invită la o partidă a cărei miză este sănătatea mea, în aparenţă. Dar nu se ştie
ce surprize ne rezervă jocul. Există planuri cu mult mai importante decât
mobilitatea mea. Cea mai mare izbândă însă se situează în sfera spirituală, iar
dacă tot vorbim de mobilitate, ce-ar fi să ne referim la cea mentală? Cât am
cap să gândesc, am mai mult decât un stripter sau un playboy.
– Bogdane, nu te recunosc... Eşti schimbat.
– Asemenea incidente, de regulă, ascund o metamorfoză. Totul este s-o
accepţi şi s-o laşi să se desfăşoare, intuindu-i etapele. Şi eu te văd cu alţi ochi.
Am ieşit din relaţia şablon mamă-fiu. Sentimentele-mi sunt mai profunde şi nu
te mai pot trata ca înainte. Acum vorbim ca doi adulţi şi mă interesează ce
simţi şi ce gândeşti, cu alte cuvinte, am descoperit brusc că mă preocupă
psihologia. Totul este să nu te sperii de ce va mai urma şi să-mi acorzi
încredere. Nu mai sunt puştiul dintr-a XII-a D. Sunt conştient de asta... Mm, fii
atentă, vine tata. Să nu-l iei prea tare. El este mai vulnerabil la capitolul boli.
Cam aşa sunt bărbaţii.
– S-a întâmplat ceva? Nu ştiam unde eşti... Ce faci tată, te-ai trezit? Nu
voiam să te deranjez.
– Cred că am dormit pentru un cincinal. M-am decis să mă trezesc. Tu ce
mai faci?
– Păi, cum ştii. Cu treaba. Nici la uzină nu merg treburile cum trebuie. Iar
ni se cere să facem disponibilizări. Oamenii au prins zvonul şi sunt furioşi. Azi
au vrut să sechestreze conducerea. Dar alţii trag sforile aici. Pe de altă parte au
şi muncitorii dreptate. Ei aşteaptă de la ingineri, directori şi contabilitate soluţii,
nu declaraţii de neputinţă. Aceştia spun că schema este încărcată şi că sunt
mulţi care nu prea ştiu să muncească şi ocupă posturile degeaba. Este un
conflict care se repetă cu mici variaţiuni cam peste tot unde fabricile au mers
bine şi au avut export. Rentabilizarea se putea face folosind alte pârghii, nu
conducând disimulat întreprinderea spre faliment. Şi cum toate şi-au schimbat
numele, este greu să mai dai de urmă vechilor fabrici cunoscute pe piaţa
externă. Mă întreb dacă vom ieşi vreodată din haosul acesta.
“Ce-mi veni să spun toate astea? Bietul băiat, cred că numai veştile
proaste îi mai lipseau acum.”
De fapt el însuşi se mira de atitudinea părinţilor. Era pentru prima oară
când se deschideau astfel în faţa lui. Chiar părea că se simt foarte bine
expunându-i problemele lor ca unui adult. După lungile-i luni de suferinţă,
constata că şi ei se schimbaseră. Scoşi din tiparele lor de părinţi preocupaţi de
lecţii şi hrană, în sfârşit se putea COMUNICA. Erau trei fiinţe legate prin destin,
care se confruntau cu diferite probleme de viaţă. Adunaţi unul lângă altul şi
deschizându-şi inima, se crea o ciudată stare de bine, de pace, de siguranţă şi
echilibru. Un fel de rigiditate se topise şi naturaleţea pe care o descopereau în
acest mod firesc de a fi, pe care o abandonaseră intrând în rolurile de rutină pe
care le jucaseră ani de zile, le readuse zâmbetul pe buze.
– Tu cum te mai simţi, băiete? Ne-am făcut griji pentru tine.
– Ştiu. M-am mai schimbat un pic. Am avut tot timpul să reflectez asupra
vieţii şi să devin filozof. Altfel... cred că parcă am mai prins puteri. Nu pot
umbla, dar mi-au trecut ameţelile. Mă gândeam să încep să fac ceva.
– Ce anume? Te putem ajuta cu ceva?
– Ar exista nişte variante. Poate mi-aţi putea da nişte sfaturi. Să zicem că
aş putea termina liceul la fără frecvenţă cumva, deşi, până veţi obţine voi tot
felul de aprobări, s-ar putea să nu-mi mai doresc acest lucru. Nu că nu aş
putea. Îmi pare chiar prea uşor. Dar mă gândeam la ceva mai potrivit situaţiei
în care mă găsesc. Pentru început aş dori să mai scot capul în lume, cu alte
cuvinte să mai văd ce se întâmplă în ţară şi pe mapamond. De aceea, v-aş ruga
să-mi aduceţi aici televizorul să mă informez puţin şi să găsim cumva o idee să
instalăm aici computerul astfel încât să pot lucra la el.
– Ce ne ceri este o nimica toată. Mă gândesc cum să-ţi fie ţie mai uşor şi
până diseară restructurăm camera. Dar nici nu îndrăznesc să te întreb: te simţi
chiar atât de bine?
– Cred că am trecut un prag critic atât din punct de vedere psihic, cât şi
fizic. Este posibil să se stabilizeze pentru o vreme această stare. Ce-mi doresc
din partea voastră este să nu mă priviţi ca pe un handicapat. Voi încerca să nu
devin o povară.
– Nu vorbi aşa. Eşti unicul nostru copil.
– Mamă, ştiu ce spun şi vreau să mă credeţi că vă înţeleg situaţia. Vă
promit că nu voi fi un bolnav dificil. De fapt nici nu mă consider bolnav, mai
degrabă într-un concediu prelungit care are un rost. Îl vom descoperi împreună.
– Nici nu ştii cât mă bucur să te aud vorbind aşa. Probabil că te vei
maturiza mai devreme decât colegii tăi. Nu ar strica să vorbeşti din când în
când şi cu ei. Bănuiesc că-i vei face tu cumva să nu te părăsească. Totdeauna
ai fost cel mai bun. Poate vei recupera în cele din urmă şi-ţi vei da
bacalaureatul.
– Poate... deşi mă încearcă altfel de dorinţe. Încă nu mi-am pus planul la
punct.
– Uite ce este. Deja ne-ai făcut o bucurie pe ziua de azi. Noi ne şi apucăm
de treabă. Îţi vom lua şi un telefon mobil ca să-ţi fie mai uşor şi vom discuta
după ce mă voi gândi cum să schimbăm mobila în cameră. Te-am putea muta
în sufragerie, dar bănuim că preferi să te izolezi în biroul tău.
– Aşa este. Dincolo e spaţiul comun unde ne vin musafirii.
– Te-am obosit destul. Mă duc să fac o prăjitură, ce zici?
– Se aprobă.
Îi privi zâmbind şi începu să se simtă bine în pielea sa în noua ipostază.
Chiar era mai interesantă decât aceea de elev premiant, probabil viitor student
şi ulterior vânzător de bilete la Bingo National Liberty. Vroia să dea un sens
vieţii prin propria opţiune, nu împins de tarele unei societăţi imperfecte în care
cel ce gândeşte este marginalizat.
“Deci au sesizat şi ei schimbarea. Nu mai am minte de optsprezece ani,
ci de opt sute de ani, însă nu le pot arăta asta încă. Dar cel mai încântător este
fenomenul deschiderii. Oare au realizat că nu mei erau ei, cei obişnuiţi? Erau
atât de diferiţi. Păi dacă asta se întâmplă, într-adevăr ar trebui să-mi chem
prietenii, bunicii şi voi mai vedea cine pică... doctorul de familie, vreun
profesor, deşi nu are rost să mai cheltuie ai mei cu meditaţiile. Pot învăţa într-o
lună toată materia. Dar ce să fac cu ea? Prefer să devin autodidact şi să studiez
ce-mi place. Ce să fac cu ştiinţa lor depăşită? Pe de altă parte, dacă nu ai
diplomă, poţi să fii şi geniu că nu se uită nimeni la tine. Doar e fapt cunoscut că
acei ce au un coeficient prea mare de inteligenţă sunt respinşi de societate. E
şi acesta un handicap: acela de a nu fi mediocru. De-ar fi numai inteligenţa!
Câţi “parametri” ai existenţei umane sunt ignoraţi! Este mult de lucru, în ciuda
atâtor disponibilizări. Oamenii nu ştiu cât de importantă este activitatea
creatoare şi efortul autocunoaşterii. De-ar crede, cât timp ar valorifica în loc să-
l irosească în mod stupid?! Cine să le spună toate astea? Oricum nu este
suficient doar să spui. Mai este ceva şi în asta constă arta pe care o port în
mine. Fără lumină, orice teorie devine discurs intelectual sec, lipsit de viaţă.
Acum cred că voi pleca puţin în lumea viselor unde am lăsat ceva
neterminat. Cât timp ai mei au de lucru, mă voi repezi puţin în “peştera
fermecată”.
Ieşi rapid din corp şi se proiectă cu puterea gândului în Munţii Sfinţi.
Acolo era un lăcaş neumblat unde trăia de secole o femeie ce păzise comoara
neamului. Trebuia să-i ceară permisiunea de a intra în camera tezaurului
pentru a cerceta puţin istoria adevărată a pământului pe care se născuse şi
obiectele sacre ce conţineau simbolurile spirituale ale trecutului. Nu ar fi putut
aduce elemente ale ştiinţei viitorului fără a înţelege rădăcinile prezentului.
Hoinări puţin prin împrejurimi, dar nici un reper nu părea să indice pe
unde s-ar afla intrarea.
“Gândeam că-i mai simplu. Oare nu mi s-a spus bine adresa? Sau am fost
eu naiv să cred că voi găsi marcaje? Trebuie s-o iau sistematic. De unde să
încep însă? Dacă aş zbura, mi-ar fi mai uşor. Numai că nu mai merge. Nu este
ca pe Cores 2. Am greşit “decolarea”? Unde am ajuns?”
– Dar ce-i cu tine prin pustietatea asta, luminate crăişor, că n-a mai
călcat pe aici picior de om din tinereţea mea, şi mi se pare c-a trecut o veşnicie
de atunci.
– Ziua bună, măicuţă. Cred că m-am cam rătăcit. Căutam “peştera
fermecată”, dar nu prea ştiu încotro s-o iau ca să o găsesc.
– Mulţi au căutat-o de-a lungul timpului, visând la bogăţia ei, dar nu le-a
fost dat să ajungă în interior. Şi azi mai vin unii pe aici încercând să străpungă
barajele acestui tărâm nevăzut. Dar nu au lumină în suflet şi ochii lor nu pot
vedea ce se află chiar în faţa lor. Poate că vei reuşi tu, dar trebuie să treci nişte
probe şi asta-ţi va lungi călătoria.
Şi bătrâna dispăru...
– Ei, unde eşti? Nu pleca! Nu m-ai lămurit ce am de făcut. Nu mi-ai dat
nici un indiciu.
Dar nimeni nu-i răspunse.
“Asta înseamnă că mi-a spus tot ce am nevoie să ştiu pentru moment.
Să-mi aduc aminte ca să nu uit când trec dincolo. Deocamdată nu are rost să
zăbovesc. Plec şi mă întorc mai târziu cu câteva răspunsuri.”
Deschise ochii la timp, pentru că tatăl său venea să-i prezinte proiectul
de reorganizare a camerei. Dinspre bucătărie se răspândea o aromă plăcută de
prăjituri calde.
– Uite Bogdane cum m-am gândit să facem. Mutăm patul lângă perete şi
aici punem biroul cu calculatorul. Televizorul îl vei vedea din pat, iar la
fereastră se va putea umbla uşor. Tu ce zici?
– Cred că este perfect. Singura problemă va fi cu datul jos din pat, dar
văd că te-ai gândit la cea mai avantajoasă soluţie. Va trebui să fac câteva
exerciţii pentru a ajunge la birou.
– Vrei să ne apucăm de treabă?
– Credeţi că vă descurcaţi?
– Eu te întreb pe tine dacă te putem muta dincolo până mişcăm mobila.
– Atunci, hai s-o facem.
– Eşti sigur că nu te vor obosi mai tare aparatele acestea?
– Nu. Mă vor stimula să gândesc şi să fac ceva eforturi.
– Bine. S-o iau altfel. Eforturile nu-ţi vor face oare rău?
– Tată, este dorinţa mea. Mă simt mai bine şi sunt sigur că într-o zi îmi voi
reveni. Condiţia însănătoşirii mele însă este activitatea, nu imobilitatea, aşa
cum pentru mulţi bolnavi schimbarea atitudinii, a modului de a fi, a
alimentaţiei, a profesiei poate constitui condiţia care trebuie îndeplinită pentru
ca tratamentul să aibă efect. Pare ciudat, dar nu este. Ciudat numesc oamenii
ceea ce nu înţeleg.
– Poate trebuia totuşi să cerem şi părerea medicului, nu crezi?
– Nu. Nu are ce să-mi facă şi oricum îmi imaginez ce-mi va spune. Dacă
era după ei. probabil că urma să mor demult sau să rămân handicapat pe
viată, or eu intenţionez să trăiesc mai mult. Nu că mi-ar fi teamă de moarte,
dar am destulă treabă pentru viaţa asta şi încă nici nu am început.
– Să nu te lasi înfrânt. Am să fiu cu tine.
Zâmbi, privindu-şi tatăl. Niciodată nu-l văzuse astfel. Se simţea într-
adevăr iubit. Au fost mereu mândri de rezultatele lui. totuşi abia acum se
surpase acel zid care împiedică adevărata comunicare între părinţi si copii. Era
un altfel de încredere care i se acorda. Era privit deja ca om în prima sa
confruntare cu viaţa. Erau egali, fiinţe umane legate de un destin plin de
încercări. Ştia deja că nu-l vor părăsi. Mai mult, îl vor sprijini în proiectele sale
îndrăzneţe în care avea să-i implice.
– Sunt gata.
Până la achiziţionarea unui scaun cu rotile, era destul de dificil să fie
mutat. De fapt. demult nu mai fusese mişcat din patul său. Era îngrijit după
metodele din spital. Acum. revenirea lui parţială cerea găsirea unor soluţii
pentru a se putea deplasa pe distanţele mici din apartament. Pe moment îl
aşezară pe un scaun şi această banală postură părea deja un triumf. II mutară
apoi cu totul în sufragerie şi cei doi părinţi se apucară de treabă.
Ii auzea trebăluind de zor şi pentru prima oară le percepea bucuria de a
se simţi utili, satisfăcându-i o dorinţă care nu era un capriciu. El însuşi se
simţea diferit de cel de acum câteva luni. Privi pe geam la cei din stradă...
trecuseră trei anotimpuri. Cine era oare mai bolnav, se întreba, el sau ei, cei
mulţi ce acceptaseră acest mod de a trăi care le limita zborul conştiinţei?
Savură un timp spectacolul străzii ce-i evoca amintiri dintr-un trecut care
aparţinea unei alte fiinţe, de care se despărţise demult. Elevul Bogdan M. făcea
parte din viaţa sa anterioară. Era limitarea, masca, rolul celui real. Totuşi, nu
era încă perfect echilibrat. Cele două aspectări ale spiritului său încă nu se
armonizau într-o unică personalitate. Trebuia să lucreze pentru realizarea unei
continuităţi în plan conştient între cele două niveluri de conştiinţă, lucru nu
tocmai simplu. Într-adevăr, dacă ar fi trebuit să mai meargă la şcoală sau la
facultate, ar fi irosit timp preţios. Dar dacă societatea altfel nu-ţi recunoaşte
potenţialul creator, poate că va obţine şi diplomele pe care să le prezinte
neîncrezătorilor ce l-ar fi putut acuza de halucinaţii. Ce curios! De fapt ei au
nevoie de atestatele tale, nu tu. Pentru tine este important CINE EŞTI, CE ŞTII
DESPRE TINE, DESPRE VIAŢĂ ŞI CE ŞTII SĂ CREEZI. Acesta este paşaportul spre
nivelul următor al evoluţiei tale, saltul din timp în eternitate.
Dar avea nişte enigme pe care trebuia să le dezlege. Intrase într-o
dimensiune cu alte reguli decât cele de acasă. De astă dată visul era simbolic.
Căutase un loc în care se păstrau anumite informaţii de care avea mare nevoie.
Se părea că accesul era interzis. Bătrâna deţinea codul de acces. Ca să-l
dobândeşti, trebuia să treci prin filtrul probelor ce verificau dacă stăpâneai
forţele, energiile, vibraţiile care-ţi permiteau percepţia corectă a informaţiilor
pe care le doreai. Intrând în rezonanţă cu vibraţia barajelor, treceai de ele şi
puteai vedea peştera. Deci, condiţia era să-ţi ridici nivelul de vibraţie. Asta se
obţine prin purificare sau activarea acelor virtuţi care te înalţă la statutul de
OM.
Acum pricep. Pe Cores am fost cu corpul meu de lumină. Acolo,
evenimentele trăite îmi erau foarte limpezi şi-mi sunt şi acum, doar că nu le pot
exprima în cuvinte. Este imposibil. Când am plecat să caut peştera, eram în
corpul astral şi în spaţiul în care am intrat, pentru planul conştient, totul are
caracter simbolic. Trebuie să-mi adaptez psihicul pentru mai multe limbaje şi
tipuri de câmpuri ce produc fenomene distincte. Să nu uit pe ce nivel mă situez
şi cui mă adresez. Probabil că va trebui să refac drumul dinspre materie spre
spirit cu puteri limitate. Pot spune că voi lucra în două planuri paralele. Voi
încerca să adaptez lumina cunoaşterii la nivelul terranilor cu partea mea cea
înţeleaptă şi voi căuta Adevărul şi mă voi strădui să fiu OM cu structura psihică
a lui Bogdan. E destul de complicat. Sunt profesor şi elev, actor şi personaj,
jucător şi piesă în acelaşi timp. Cele două aspecte ale personalităţii mele nu
trebuie însă să mă dezechilibreze. Nici nu au cum. Mai degrabă contactul cu
ceilalţi mă va obosi. Îmi trebuie multă răbdare. De aceea aveam nevoie de
informaţiile din peşteră, pentru a evita erorile trecutului şi a trece în revistă
formele sub care Adevărul li s-a relevat şi cum a fost recepţionat. Acum el
trebuie adaptat la un alt nivel de înţelegere sau la o altă conjunctură istorică şi
astrală. Să-l exprimi la nivelul pe care l-ar accepta înseamnă să-l deformezi. Să-
l faci accesibil înseamnă ca ei înşişi să se schimbe. Dacă l-aş formula în
termenii Ştiinţei Noii Ere, îl vor respinge... Va trebui să revin pentru a trece
probele. Numai că nu este momentul potrivit. Pot să mai amân puţin. Poate voi
vedea ceva interesant la televizor în seara aceasta... Totuşi nu pot monopoliza
computerul şi televizorul. Trebuie să ne împăcăm toţi trei. De acum vom sta
mult împreună, ceea ce nu se prea întâmplă celor de vârsta mea. Dar este
bine. Astfel ne vom cunoaşte mai bine şi ne vom ajuta reciproc.”
– Bogdane, vino să vezi ce am făcut! strigă mama înainte să-şi dea
seama ce spune.
– Vin acum! răspunse şi el, fără urmă de ironie.
Inspectă camera din prag. după care îşi reluă locul în pat, într-o nouă
poziţie, ajutat de ambii părinţi.
– Este bine. Vă mulţumesc. Haideţi să sărbătorim evenimentul cu prăjituri
şi poate nc deconectăm cu un film. Sunteţi invitaţii mei.
Petrecură o seară plăcută împreună. Mai rămase puţin în faţa micului
ecran, dai plictisit de stridenţa emisiunilor de divertisment, de agresivitatea
scenelor din filmele de acţiune, de discuţiile lamentabile pe teme ce ar fi putut
fi altfel abordate. Îl închise.
''Intoxicaţie. Cred că într-o lună mă lămuresc. Îl returnez. Păstrez radioul
pentru bruma de ştiri, ziarele vor completa cât de cât informaţiile şi caşul mă
va delecta cu muzică. Brr... ce senzaţie mi-a lăsat! Ieşit din hibernare, văd
lumea cu alţi ochi şi nu este uşor de suportat. Rămâne să văd cum va fi cu
colegii... Este şocant. Mă simt protejat în această cameră de ceea ce se
întâmplă cu oamenii. Dacă aş fi nevoit să-i văd zilnic cum se sinucid, ar fi
cumplit. Mulţumesc, Doamne, pentru darul Tău! Ştii Tu întotdeauna ce este mai
bine pentru noi.
Acum e timpul să mă întorc dincolo.”
Se proiectă din nou în spaţiul paralel, atent la surprizele cu care acesta
avea să-l întâmpine. Munţii se ridicau semeţi în faţa sa. De la poale păreau
uriaşi şi greu de urcat. Problema nu era însă a urcuşului, ci a faptului că desişul
pădurii nu lăsa să se vadă nici un loc de trecere. Erau înconjuraţi de un zid
verde viu ce nu permitea nici măcar unui animal să se strecoare printre tulpini.
“Iată-mă la prima încercare. De unde să încep când nu prind capătul
firului din labirint? Trebuie să chibzuiesc folosindu-mi cele două memorii.
Partea neplăcută este că una e prea limitată şi neobişnuită cu enigmele, iar
cealaltă, atât de savantă că te paralizează şi devine o piedică a gândirii simple
şi spaţio-temporal dependente. Trebuie să fac distincţie între ele astfel încât să
ajung la vibraţia primului prag. Frecvenţele inferioare, ca şi cele superioare,
sunt ineficiente din două puncte de vedere: în primul caz nu elucidează
problema psihică, iar în al doilea ar putea spulbera spaţiul acesta care are
rostul său. Trebuie să-mi blochez a doua memorie. Probele sunt adresate
primei memorii, în timp ce cea de a doua va analiza noile mele înţelegeri şi-mi
va da ajutor sub formă de impulsuri, senzaţii, intuiţii.
Să reduc totul la o problemă care are câteva cunoscute şi mai multe
necunoscute. Ca să formulez ecuaţia, trebuie să le definesc. Deci marca
necunoscută, y sau f(x), adică peştera, se găseşte în acest munte. Muntele, pe
care nu am de gând să-l înconjur pe la poale, în general simbolizează
cunoaşterea. Cunoaşterea presupune înţelegere şi înţelepciune. Înţelepciunea
se dobândeşte pe măsură ce înţelegi. Este un fel de a şti = a afla + a înţelege
+ a intui sensurile profunde a ceea ce ai trăit şi ai analizat. Poate complic
lucrurile, dar mi se pare clar că înălţimea va fi o măsură a nivelului atins. Dar
nici aceasta nu este doar o cotă sau o altitudine. Reprezintă o sumă de calităţi
sau forţe interioare care te slujesc la nevoie. Măiestria pe care o dovedeşti în a
le utiliza arată cât de desăvârşit eşti. In mare, am priceput cum stau lucrurile.
Acum să vedem prima treaptă ce-mi dezvăluie... cred că o secvenţă din
“Frumoasa din pădurea adormită”... Hm! Bariera asta vegetală este o proiecţie
a limitelor fizice şi mentale cu care pleci la drum. Recunoscându-lc, dai dovadă
de umilinţă. A nu renunţa la obiectiv, denotă credinţă, curaj şi tenacitate.
Sunt patru calităţi care se probează într-o primă conjunctură. Este posibil ca
acestea să fie din nou încercate în situaţii cu mult mai dificile... Deci, teoria o
cunosc. Ce este de făcut? Să încerc să procedez ca prinţul din poveste?
Bine. Pornesc spre negura cea falnică şi verde...Aş! Nici un ac nu poate
trece prin frunzişul acesta. Să mă apuc să defrişez cu sabia-mi bătăioasă? Cred
că aş îmbătrâni la poalele muntelui... Înseamnă că am uitat ceva. Deci sunt
oprit să fac un lucru care oricum este inutil, pentru că se va întoarce împotriva
mea... mm! Zidul acesta este viu. Prin urmare trebuie să existe o formă de
comunicare cu viaţa. Da, comunicare, dar nu supunere prin forţă. Deci “să nu
ucizi”, adică să iubeşti tot ce este viu. Degeaba ai credinţă în izbânda ta dacă
te mână furia şi încâlci legile, dacă nu eşti înţelept şi plin de iubire. Am să
rog această maiestuoasă şi tainică pădure să-mi permită să intru în împărăţia
ei, călăuzindu-mi paşii spre înălţimi.”
Ramurile începură să foşnească uşor şi lăsară loc băiatului să treacă. Pc
măsură ce avansa, pădurea devenea mai luminoasă, cu poieni însorite şi pline
de flori. Şi merse el ce merse, zi de vară până-n seară, dar părea că pădurea nu
avea sfârşit. De urcuş nici nu putea fi vorbă.
“Uf! Ceva nu este în regulă. Cred că m-am rătăcit. Undeva am pierdut
firul călăuzitor. Doar dacă nu cumva am scăpat din vedere alte semne
trebuincioase. Deci, pădurea cea stufoasă este opacă la lumină precum mintea
umană îmbâcsită din copilărie cu fel şi fel de cunoştinţe şi raţionamente. Când
începi să faci ceva ordine în gânduri şi în viaţă, apare lumina şi drumul se
conturează clar o vreme. Când o perioadă suspect de lungă peisajul nu se
schimbă, este clar că ai omis să corectezi ceva sau să iei aminte la altceva...
Am trecut prin pădure grăbit să ajung. Dar se spune “festina lente”. Urmăreşti
scopul, dar nu devii fanatic. Rămâi cu uleiul în lingură, dar admiri şi splendorile
palatului. Nu era suficient să cruţ natura de sabia-mi vitează ca să dovedesc
că o iubesc. Trebuia să am ochi s-o văd. s-o admir, s-o cercetez... să-i miros
florile, să savurez nectarul de aur al albinelor, să păşesc desculţ în rouă şi să
mă las învăluit de vânt, să privesc răsăritul Soarelui scăldându-mă în lumina sa,
să ascult ciripitul păsărilor, să urmăresc veveriţele ascunzându-se între ramuri,
să mă împrietenesc cu urşii, să mă întâlnesc cu regina furnicilor. Dar am fost
surd, orb şi insensibil. N-am dansat în ploaie, nu am urmărit zborul fluturilor, nu
m-am întrecut cu norii, n-am vorbit cu pădurea întrebând-o ce face iarna când
se simte părăsită, nu am luat în braţe copacii lipindu-mă de trunchiul lor, nu am
numărat stelele şi nu am pândit luna până se rotunjea, nu am gustat din
roadele tufişurilor cu mure şi zmeură, nu m-am ospătat cu ciuperci... Ce,
Doamne, am făcut? Am mers ca la maraton sau ca soldatul care mărşăluieşte
în deşert. Numai că aici e viaţă... Conştientizarea este însă doar primul pas.
Trebuie să mă corectez. Am de trăit toate acestea pentru a învăţa să mă bucur
laolaltă cu întregul. Este un mod de a fi, de a exista, de a fi recunoscător Vieţii
pentru darurile sale. Până nu-mi redobândesc această naturaleţe şi nu învăţ să
fiu prezent în ceea ce fac, observând cu atenţie ce mă înconjoară, nu pot
merge mai departe. Nu voi înţelege ce pierd dacă nu trăiesc astfel. Nu este
suficient să pricep teoria. Îi voi pătrunde profunzimile doar experimentând.
Viaţa cere implicare. Este limpede. Proba asta nu am luat-o din prima. Voi mai
călători plin de entuziasm şi menţinându-mi credinţa vie, indiferent cât va ţine
acest drum în care voi învăţa să stăpânesc natura, desluşindu-i tainele şi
protejând-o, în timp ce ea mă va îmblânzi şi mă va învăţa să văd frumosul
pretutindeni, sporindu-mi totodată vitejia şi încrederea în mine. Aşadar, am să
inspir adânc, mă voi îmbăta cu parfumul florilor şi voi porni cu ochii deschişi la
drum”.
Prima geană de lumină a zorilor îi atinse obrazul şi o rază de soare prinse
a se juca în părul lui Bogdan. Rămase nemişcat o vreme, reamintindu-şi visul şi
analizându-l, după care miji ochii şi începu să-şi privească odaia. “Dar greu
somn ai mai dormit. Îşi zise. Chiar că am fost pe lumea cealaltă. Dacă aş
povesti cuiva călătoria mea interioară - pentru că astralul este o lume a
emoţiilor - ar spune că am luat-o razna sau că am halucinaţii. Numai sedative
nu am luat încă, altfel pot deschide o farmacie cu ce am pe aici. Părinţii or fi
plecat? Cât o fi ceasul? A, da! Nu-l mai localizam. Nu cred. Se mişcă încet să nu
mă deranjeze, dar simt mirosul de cafea. Cred că sunt în bucătărie. Mi-ar trebui
un sistem de semnalizare să ştie când pot veni. Oricum apar ca să vadă cum
mă simt, dar o fac discret... Mi-a plăcut visul. Mă întreb cât voi hoinări până la
etapa următoare. Dacă stau însă să mă gândesc, nedumerirea mea nu are
sens. Acolo timp nu există. Trebuie doar să trăiesc acele stări. Şi mai este ceva.
Ceea ce învăţ în starea de vis, care e oricum o stare mai înaltă de conştiinţă,
trebuie aplicat şi în lumea fizică. Altfel nu voi putea exprima în astral aceste
calităţi care mă vor promova în stadiul următor. De fapt, toate acestea trebuie
să mi le amintesc, pentru că într-un fel eu le ştiu. Ce curios! Este ca şi cum
învăţ din nou nişte lecţii, de astă-dată prin autolimitare. In acelaşi timp este şi
invers, dinspre ignoranţă spre cunoaştere. E tare bizar procesul acesta.
Probabil că nu exist doar în două puncte ale scării nivelurilor de conştiinţă. Este
posibil să exist pe toate simultan şi trebuie doar să le accesez. Cu alte cuvinte,
în timp ce eu stau în pat şi judec, celelalte corpuri ale melc trăiesc realităţi
paralele în zone de vibraţii cu frecvenţe diferite şi evident mai înalte.. .nu
neapărat. Intrarea în aceste spaţii virtuale presupune a-ţi modifica nivelul de
vibraţie potrivit domeniului de valori în care se înscriu frecvenţele lor
caracteristice. Încă nu îmi este clară călătoria în timp, dar probabil că voi afla.”
– Bună dimineaţa, Dane! Te-ai trezit de mult?
– Nu chiar. Dar plutesc încă între vis şi realitate. Am senzaţia că în vis fac
o altfel de şcoală şi când mă trezesc, trebuie să repet totul până nu uit. Altfel
se duce, visul rămâne în subconştient şi nu te ajută prea mult dacă eşti cuplat
pe mental.
– Ai început să vorbeşti altfel. Nu sunt sigură că înţeleg tot ce spui... Ţie
îţi este limpede sau te simţi ca după febră şi-ţi pare confuz totul? Eşti sigur că
nu delirezi?
“Ce m-a apucat să-i spun asta? Dar ea nu-şi dă seama că nici un bolnav
care delirează nu va putea fi obiectiv cu sine şi n-ar recunoaşte ce i se
întâmplă?! Pur şi simplu i-a scăpat.”
– Mamă, ştiu ce vorbesc, dar dacă nu ai înţeles, am să-ţi explic pe
îndelete. Acum însă cred că eşti grăbită să-mi pregăteşti micul dejun şi să pleci
la serviciu. Bunica la ce oră vine?
– Ca de obicei, la ora opt. Nu ai prea văzut-o, nu-i aşa?
– Am dormit mult în aceste luni şi aproape tot ce s-a petrecut în jurul meu
îmi este confuz. Mai clară îmi este lumea în care am fost cât timp aici eram
cufundat în somn. De puţine zile m-am reancorat în lumea fizică... Poate
diseară îmi voi chema prietenii. Ce zici?
– Ar fi minunat. Acum te pup şi zbor. Te va ajuta bunica. Vorbeşte şi cu
ea. A fost tare îngrijorată pentru tine. Dacă ai şti cât s-a rugat pentru sănătatea
ta!
– Bine. O zi bună! Spune-i şi lui tata să treacă pe aici.
– Aici sunt. Cum să plec fără să ştiu cum o duci?! După toate emoţiile pe
care le-am avut, aproape că ne temem să nu recidiveze faza aceea...
– Ţi-am spus că ŞTIU că mă voi face bine, dar nu imediat. Nu m-aţi crezut.
Vă tot îndoiţi şi vă temeţi. Mergi liniştit la treabă, tată, şi vezi ce faci cu fabrica
aceea. Eu cred că există o soluţie.
“Acum constat un alt efect. Nu se pot opri să nu spună ce gândesc. Oare
ei îşi dau seama? în alte condiţii nu-ţi arăţi îngrijorările în faţa bolnavului. Dar ei
parcă vor să se descarce de toată tensiunea acumulată în acest timp. Poate că
este mai bine aşa. Acum trebuie să-i întăresc cu. Nici ei nu au nervi de oţel. Îmi
dau seama prin ce au trecut. S-o văd şi pe bunica. Înţeleg că ea m-a îngrijit. Ai
mei nu-şi permiteau să lase serviciul, deşi bănuiesc că şi-au petrecut concediul,
pe rând, la căpătâiul meu şi umblând prin spitale. Vorbeam de lup şi cine
deschide uşa?”
– Sărut mâna, bunico!
– Ce faci, puiule?! Dar mai mult nu reuşi să spună că o podidiră lacrimile.
– îţi place cum am aranjat pe aici?
– Stai, mamă, că nici nu am apucat să văd bine. M-ai luat repede de la
uşă şi acum trebuie să-mi revin.
– Ei, gata. Eu îţi fac surprize plăcute şi tu plângi? O să fie bine, ai să vezi.
– Stai, Dănuţ, să-mi iau pastilele, că tare m-ai emoţionat şi-mi sare
tensiunea. Vin imediat să te ajut să te speli şi-ţi pregătesc după aceea micul
dejun. Ai vreo preferinţă?
– Uite ce este, nu pleci deocamdată nicăieri. Lasă-mă să te privesc şi nc-
om linişti amândoi... nu-i aşa că îţi este mai bine?
– Aşa este. Dar ia povesteşte-mi, cum s-a întâmplat minunea?
– Minune? Voi mă percepeaţi chiar atât de bolnav? Dar cu eram
conştient. De fapt nici nu ştiu cum să-ţi explic. Nu-mi amintesc ce am făcut aici,
dar am fost în alte lumi, cu mult mai frumoase decât s-ar putea descrie
vreodată în cuvinte... Probabil că pentru voi eram mai mult mort decât viu.
Bănuiesc că nu v-a fost uşor. Şi tu m-ai îngrijit atâta amar de vreme, iar eu nu
am nici un fel de amintire a acestei perioade... Spune-mi ce s-a mai întâmplat
cât am fost “dus”?
– Ai fost în vreo trei spitale... Ai stat în comă... Nimeni nu ştia să spună ce
ai. Te-au menţinut în viaţă, dar nouă ne spuneau că şansele sunt tot mai
scăzute. Schimbau tratamentul, îţi reveneai câteva orc şi iar intrai în comă.
Mama şi tata dormeau mai mult pe la spital. N-ai văzut ce au slăbit? Eu m-am
dus şi la o clarvizionară să văd dacă pot afla cum te putem ajuta. Mi-a spus că
ai să-ţi revii treptat, dar nu mai aveam curajul să cred. Speram doar.
– Şi colegii mei au mai trecut pe aici?
– Da, mai ales o fată tare plăcută... Diana. Cu ca am stat mai mult de
vorbă. Nici ei nu ştiau cum să-ţi fie de folos. Au adus flori, ţi-au pus muzică, s-
au rugat pentru tine. Îi lăsam să-ţi vorbească. Ne agăţăm de orice speranţă...
– Dragii de voi... Cum s-a întâmplat minunea nu ştiu să-ţi spun. Ce înţeleg
însă este că aşa mi-a fost destinul. Boala ca şi însănătoşirea au venit la fel de
enigmatic. Are Dumnezeu socotelile Lui, nu? Poate că într-o zi vom prinde
rostul întâmplărilor pe care le trăim acum. Ceva însă s-a întâmplat cu mine...
nu mai sunt acelaşi. Nu boala în sine şi suferinţa m-au schimbat însă, ci viaţa
de dincolo, ceea ce este acolo şi tot ce am făcut în acele lumi nu numai acum,
dar şi înainte de a mă naşte. Aparent sunt un tânăr în pragul vieţii. În realitate
sunt nemuritor şi tare bătrân.

– Oi fi obosit, mamă...
– Bunico, tu ai înţeles ce ţi-am spus. Te faci că nu pricepi. Dar spune-mi,
te-a sunat mama aseară?
– D'apăi cum putea să nu-mi dea de veste?! Mm... stai că mai vroiam să-
ţi spun ceva. Te-am visat azi noapte într-o poiană cu flori aşa de frumoase! Erai
singur şi te gândeai la ceva.
– Cred că ai adormit gândindu-te la mine. Chiar am fost în acea poiană.
– Ei, bată-te norocul! Ca să vezi cum am visat noi la fel. Începură să râdă
şi în scurt timp bunica se apucă de treabă, ajutându-l să se spele şi să se
schimbe, după care plecă să pregătească micul dejun.
– Mulţumesc, bunico. Bei ceaiul cu mine?
– Dar mai încape vorbă? Poate îmi spui şi mie cum e dincolo, căci nu se
ştie niciodată când vine ceasul. Măcar să fiu pregătită.
– O să-ţi povestesc. Toate la vremea lor... Poate îmi spui şi tu mie ce ţi-a
mai spus Diana.
Diana... da, îi plăcuse această colegă mai mult decât altele, dar fusese
destul de timid pentru a încerca să fie mai apropiaţi. Era deşteaptă şi nu se
mulţumea cu ceea ce învăţa la şcoală. Avea o curiozitate greu de satisfăcut.
Făcuseră schimb de cărţi, comentau împreună spectacolele de teatru sau
cinema, dansaseră la câteva petreceri şi mai ştia că practica artele marţiale.
Avea multă personalitate. Era diferită de restul colegelor. Chiar îi făcea plăcere
s-o vadă, deşi aceasta nu este o ipostază în care să te simţi confortabil în
preajma celor dragi. Din fericire, aşa-zisa boală îl lecuise de timiditatea şi
stângăcia pe care le manifestase în relaţiile cu cei din jur.
– Gata mi-s. Eu am mâncat de dimineaţă. Tu însă ţine seama că trebuie
să te întremezi şi să nu laşi nimic în farfurie.
– De dragul tău am să fiu din nou copil şi promit să mănânc tot. Dar
prefer să vorbim altfel. Îmi ziceai de Diana...
– O, draga de ea. S-a tot învârtit pe aici şi nu ştia cum să ne fie mai de
ajutor. Când făcea piaţa, când te veghea pe tine, când mă ajuta la bucătărie.
Cât ai fost în spital, multe zile şi le-a petrecut lângă tine. I-a fermecat pe toţi pe
acolo şi i-a zăpăcit cu întrebările. Umbla prin biblioteci, se documenta pe
Internet şi mai venea cu noi idei. Nouă ne este foarte dragă. Într-o vreme
începuse să deseneze. Te privea şi făcea nişte schiţe foarte ciudate. La început
nici nu a vrut să ni le arate. Noi am insistat din curiozitate şi am rămas uimiţi.
In toate eraţi împreună printre stele, în nave, pe planete pe care le picta în
nişte culori de ziceai că toate-s din lumină. Voi înşivă aveaţi alte chipuri. Cu
toate acestea, fără să ne explice ce vede ea, am ştiut toţi că aceia sunteţi voi.
Mă şi mir cum de nu a apărut până acum. Cred că este perioada tezelor şi au
mult de învăţat. Dar nu lasă ea să treacă trei zile fără să vină pe aici. N-am
întrebat-o pe mama dacă nu i-a spus şi ei vestea cea bună.
– Măi, măi, ce echipă aţi făcut! Multe s-au mai întâmplat în absenţa mea.
Trebuie să recuperez şi să mă informez asupra tuturor evenimentelor la care
am fost prezent şi am lipsit totodată.
– Noi ne gândeam să te ferim de şocuri şi emoţii şi de fapt noi am fost cei
luaţi prin surprindere de revenirea ta. Şi mai zicem că avem credinţă când ne
îndoim la tot pasul.
– Toţi am învăţat câte ceva din toate astea.
– Acum spune-mi şi tu mie: ai văzut îngerii? Diana numai între îngeri te
vedea.
– îm, cum să zic? într-un fel da, în altul nu. Ceea ce oamenii numesc
îngeri sunt fiinţe de lumină cu mult mai evoluate decât pământenii. Puţini însă
se pot lăuda că i-au văzut aşa cum sunt în mod real. Ceea ce ei au perceput a
fost reprezentarea mentală a unor fenomene luminoase intraductibile în
limbajul nostru sau însăşi proiecţia lor adecvată structurii psihicului nostru.
– Bogdane, mamă, mă ameţeşti. Nu poţi spune cumva mai simplu, pe
înţelesul meu?
– Păi, îi poţi numi şi astfel. Am fost tot timpul cu ei şi am zburat printre
stele.
– înseamnă că Diana a văzut sau a recepţionat de la tine imagini, pentru
că nu puteai vorbi. Voi sunteţi paranormali.
– Măi, Miss Marple. Tu vrei să dezlegi toate misterele?
– Da. Dar nu mă ocup de crime. În ziua de azi enigmele sunt ştiinţifice, iar
noi, oamenii, folosim altă terminologie: miracole, minuni, fenomene
paranormale. Cu alte cuvinte, în tot acest timp cât din punctul nostru de
vedere te zbăteai între viaţă şi moarte tu trăiai în altă parte. Deci nu există
moarte... Totuşi, de unde să ştiu că nu era un vis frumos?
– Eu nu am cum să-ţi demonstrez deocamdată. Îţi pot cere doar să mă
crezi, dar este la latitudinea ta să o faci sau nu. Eu ştiu că tot ce am trăit
dincolo este real pentru că mi-am amintit cine sunt eu în acea lume şi că de
zeci de mii de ani am cutreierat galaxia de la un capăt la celălalt. Dar dacă aş
spune cuiva aceste lucruri, desigur că m-ar considera nebun. În schimb, de aş
întreba candid ce mai este pe la şcoală, aş părea normal. Or mie mi se pare
ridicol să mai studiez nişte noţiuni empirice care aparţin unei societăţi
primitive. Realizezi drama existenţei mele? Totuşi nu o consider astfel atâta
timp cât ştiu că eu am dorit să explorez Terra şi să contribui la evoluţia
locuitorilor ei. Vei spune că sufăr de scindare de personalitate. Într-un fel este o
disociere între două planuri paralele. Dar nu este nebunie întrucât le controlez
perfect. În curând voi deveni un handicapat genial sau un înţelept. Voi vedea
ce voi alege să fiu, creându-mi un rol credibil mulţimii... Ţi-am spus adevărul.
Nu-l voi mai spune însă nimănui. Prea puţini sunt pregătiţi să înţeleagă. Pentru
toţi voi fi Bogdan cel care printr-o minune şi-a revenit.
– Este într-adevăr greu de crezut tot ce spui tu. Se pare că ţie ţi-s limpezi
toate acestea pe când pe noi ne contrariază tot ce nu intră în sfera noastră de
preocupări. Este bine că realizezi situaţia în care te afli, deşi bănuiesc că nu-ţi
va fi uşor. Poate că nu vom reuşi să te înţelegem întotdeauna şi comunicarea
va deveni tot mai dificilă între noi. Nouă ni se pare mai simplu să te vedem ca
pe un copil bun şi ascultător. Numai că banalele noastre sfaturi nu se mai
potrivesc noii tale structuri psihice şi ţi-am părea ridicoli de câte ori am încerca
să-ţi arătăm viitorul pe care ţi—1 putem oferi noi şi societatea cu “inepuizabila
sa grijă” pentru cei aflaţi în suferinţă. Mai degrabă preferă un geniu mort decât
un caz de ajutor social pentru un tânăr fără diplomă de bacalaureat, chiar dacă
acesta ar deţine secretele ieşirii din criză şi a rezolvării tuturor problemelor
omenirii. Pe cei ce conduc nu îi interesează indivizii şi poporul, ci doar banii şi
puterea, înconjuraţi însă de marionete hapsâne şi avide de gloria nimicniciei,
nu au şanse să supravieţuiască acestui timp al şocantelor schimbări. Ei nu au
adus schimbarea, dar aceasta va veni cu siguranţă şi, văzându-te, realizez că
voi sunteţi cei ce veţi înfăptui-o, pentru că aveţi ceva în voi fără asemănare în
lumea noastră: LUMINA.
– De-ai şti cât mă bucur să te redescopăr, bunico! Privesc în urmă si
realizez că noi doi nu ne-am cunoscut cu adevărat. Mi-ai umplut copilăria cu
basme minunate şi răspunsuri enigmatice la multele mele întrebări, dar abia
acum îţi pot vedea lumina... Este mângâietor să ştiu că nu sunt singur. Nu mă
aşteptam nici cu să te aud vorbind astfel. Poate că Dumnezeu ţi-a inspirat
aceste vorbe sau poate însuşi spiritul tău viu şi veşnic cercetător a intuit
adevărul. Sunt convins că voi avea în tine un aliat de nădejde. Pe parcurs vom
mai vedea ce este de făcut. Fii sigură că te voi consulta.
– Dane. uite cum facem acum. Eu aş vrea să văd ce este de făcut pe aici
ca să termin treaba până vin cei mari de la serviciu. Spune-mi te pot ajuta cu
ceva?
– Dacă poţi, ajută-mă, te rog, să mă ridic şi să mă mut la masă. Vreau să
lucrez la computer. Printre picături mai poţi să vii să vezi ce fac. Poate voi dori
din nou să mă mut sau să dorm. Este prima mea dimineaţă activă fizic după
perioada obscură.
Îşi verifică mesajele sosite pe e-mail, navigă puţin Internetul, căutând
anumite subiecte care îl interesau, îşi notă câteva informaţii şi nu apucă să-l
închidă când se auzi soneria. Încercă să se reaşeze în pat, sprijinindu-se cu
toată forţa în mâini, dar efortul era prea mare, iar pe picioare nu se putea ţine
încă. Rămase pe scaun în aşteptarea bunicii, gândindu-se la o soluţie pentru a
reuşi mişcarea fără ajutor.
– Bună dimineaţa, om renăscut! Bine ai revenit printre noi! Din prag,
Diana îi zâmbea senină. Şi ea se schimbase. E drept că o privea cu alţi ochi,
totuşi nu reuşea să înţeleagă ce anume îi părea altfel. În ciuda oboselii ce i se
aşternuse pe faţă, parcă înflorise. Dintr-o dată îi păru atât de frumoasă de
parcă venise dintr-un vis... Vechea timiditate îl cuprinse din nou şi brusc se
simţi doar un adolescent îndrăgostit ce nu-şi mai putea dezlipi ochii de la
minunata făptură din cadrul uşii. Şi ce ar fi putut să-i spună?! Această clipă
magică şi neaşteptată nu avea nevoie de cuvinte. Comunicarea se realiza pe
frecvenţe nedetectabile de cel ce nu a iubit niciodată.
– Bine te-am regăsit, zână bună! Din ce poveste ai coborât în realitatea-
mi crudă?
– Ei voinicule, dacă ai uitat-o, ţi-o voi reaminti. Fac parte din povestea cu
copiii cuminţi care merg la şcoală, învaţă bine şi se pregătesc pentru facultate
spre a ajunge şomeri. Ferice de tine că ai intrat în grevă. Cred că sufletul tău s-
a opus unei astfel de perspective şi ai plecat într-o lungă călătorie spre lumi
mai înţelepte. Dar până una alta îndură-te de medicul secund ce ţi-a vegheat
trupul cât ai fost până hăt departe şi spune-mi cum te mai simţi de când ai
aterizat pe aste plaiuri.
Tonul vesel, optimist şi incitant spulberă timiditatea şi-i răspunse firesc,
ca unui vechi prieten: – Străin de tot şi toate. Trebuie să recurg la amintirile
stocate în memorie pentru a-mi regăsi ceva din vechea personalitate. Am
nevoie de puţin timp să mă reacomodez şi să-mi însuşesc de ochii lumii
necesităţile unui tânăr de 18 ani. Tu, cum te descurci?
– Mi-a fost dor de tine şi de discuţiile noastre. Aş fi rămas cu un cui serios
împotriva vieţii de-ai fi fost luat dintre noi.
– Nu vorbi aşa. Oricum ar fi fost, în mod sigur există un rost în toate. Nu
se pune problema ca cel bun să trăiască mult şi cel rău să fie trimis pe lumea
cealaltă. Depinde ce şi-a propus fiecare când a coborât pe planetă. Un rol sau o
lecţie nu este mai valoroasă dacă durează mult timp. Sunt alte criterii după
care se apreciază. Şi ca să te împac, te anunţ că intenţionez să rămân aici cel
puţin 200-300 de ani. Depinde ce curs iau evenimentele. Voi decide mai târziu
când va fi timpul să plec.
– Bogdane... tu, nu mai eşti tu... eşti altul sau altfel. Simt ceva din acea
prezenţă care mi-a inspirat desenele. Bănuiesc că ai vorbit cu bunica... sau nu
ţi-a spus?
– Spune-mi tu şi arată-mi ce ai văzut cât am fost dus.
– Acum nu am blocul de desen la mine. Am venit direct de la şcoală. Dar
ţi !e voi arăta mâine. Avem timp destul să vorbim... Nici nu ştiu cu ce să încep.
Hai s-o luăm sistematic. Ce intenţii ai cu şcoala?
– Nu ştiu încă. Nu mi se pare important s-o termin. Sau poate că da, dar
nu atât pentru mine, cât pentru a da un exemplu colegilor şi profesorilor. De
fapt, nici exemplu nu este termenul potrivit. Efortul meu va mobiliza multe
forţe care vor dori să mă ajute. Ajutându-mă pe mine. se vor ajuta pe ei înşişi.
– Şi tu vei juca teatru pentru noi?
– Orice aş face, într-un fel va fi teatru. Pe de altă parte, va fi un joc pe
viu, real, în care mă voi implica total. Va rămâne întotdeauna însă. o parte din
mine, să-i zicem supraconştientă, care va fi martorul întâmplărilor prin care voi
trece şi care le va evalua cu altă măsură. Mă întreb încă dacă nu mă grăbesc
spunându-vă toate astea. V-am luat cam repede, dar nu-mi place să mă prefac.
Simt însă că va trebui s-o fac.
– Am să te acopăr cu. Voi fi intermediarul între tine şi lume. Voi învăţa în
preajma ta câte ceva despre tine şi ce reprezintă mesajul de viaţă pe care îl
aduci şi îl voi traduce pentru cei mulţi.
– Hei, de unde ai scos toate astea?
– Ţi-am spus că nu am dormit... adică nu ţi-am spus... de fapt am fost
foarte aproape de tine. Nu-ţi aminteşti?
– Nu. Eu nu am fost aici.
– Ştiu. Te-am văzut cumva. Nu ştiu să-ţi explic cum. Ştiam sau mi se
arăta. Poate-ţi vei da seama din desene ce am înţeles eu. Nu ştiu dacă ele
descriu realităţi sau simbolurile unor realităţi prea abstracte pentru mintea
noastră.
– Cred că boala mea sau toate întâmplările care s-au succedat în acest
timp ne-au schimbat pe amândoi şi ne-au făcut să trecem nişte praguri mai
importante decât orice examen. Mă bucur să te cunosc astfel. Nu mai eşti o
colegă, ci o prietenă în sensul cel mai nobil al cuvântului. Am aflat ce ai făcut
pentru mine şi vreau să-ţi mulţumesc.
– Eu ar trebui să-ţi mulţumesc că exişti. Datorită ţie m-am schimbat şi
cine ştie câţi se vor mai transforma în preajma ta?!
– Spune-mi ce mai fac ceilalţi.
– Toţi şi-au umplut programul cu meditaţiile. Învaţă şi în rest... cum îi ştii.
Într-o vreme au venit să te vadă, dar coma ta i-a cam speriat şi s-au gândit că
nu au cum să te ajute. Nimeni nu ne dădea nici o speranţă... Şi domnul
diriginte a fost la spital. A mai trecut şi pe aici. Sunt sigură că va reveni să
discute cu tine. Este un tip de treabă... Şi în clasă s-a discutat de multe ori
despre tine.
– în ce termeni?
– Ne-am rugat cu toţi pentru sănătatea ta. Toţi profesorii au întrebat de
tine. Nu am crezut că va dura atât. La început, când a debutat boala, îţi
aduceam lecţiile... mai târziu am realizat că nu avea rost şi că poate că erai
condamnat. Câţiva au venit cu ideea să-ţi vorbim. Mai auziseră sau citiseră că
bolnavul, chiar în stare de inconştienţă, aude sau chiar vede ce se întâmplă şi
s-au gândit că, în cazul în care pleci ar fi bine să te pregătească pentru lumea
de dincolo, convinşi fiind că moarte nu există şi că mult din ceea ce am învăţat
noi la religie nu putea fi potrivit pentru unul ca tine. Doar întotdeauna ai fost
considerat savantul şi filozoful clasei.
– Mă emoţionează să aud toate astea. Poate că de dragul vostru merita
să mă întorc. Totuşi, nu am cum să vin la şcoală până terminaţi, încă nu pot
umbla şi nu ştiu dacă, indiferent cât aş reproduce de bine întreaga materie,
cineva va fi dispus să treacă peste regulamente pentru a-mi aproba susţinerea
examenelor care să-mi permită înscrierea la probele de bacalaureat. Liceu la
tară frecvenţă nu există şi nu are rost să prelungesc şcoala cu doi ani pentru o
diplomă cu care nu am ce face.
– Vorbeai totuşi de rolul pe care îl vei juca în această viaţă.
– Este adevărat, dar eu voi face regulile. Nu am nevoie de mila sau
aprobările nimănui ca să arăt ce ştiu să fac. Am alte proiecte deocamdată. Nu
consider o licenţă marea izbândă a vieţii mele. Adevăratele examene ale vieţii
sunt mult mai subtile şi mai dificile şi, după cum cred că ai observat, sunt în
plină confruntare cu primul. Dincolo de slăbiciunea fizică se ascund multe alte
aspecte care-ţi atestă tăria de caracter şi forţa spiritului. Prefer să mă
concentrez asupra acestora.
– Nu te pot contrazice. Întotdeauna mi s-a părut că eşti singurul dintre noi
care ştii ce vrei. Noi parcă nu avem busolă. Toţi au grijă să ne ofere busole
artizanale care ne rătăcesc.
– Aşa m-ai văzut tu? Timiditatea mea nu ai remarcat-o?
– Timiditatea?! Tu ai fost mereu sigur de tine şi în general ai încercat să
ne uneşti şi să ne dai încredere în noi. Nu erai şeful clasei?
– Mă străduiam şi eu. Încercam să dau viaţă viselor mele. Mă mir că nu ai
observat...
– Dane, eu întotdeauna te-am considerat prietenul meu. Este drept că
fiecare are propria sa imagine despre ceea ce este prietenia.
– Da... numai că la vârsta noastră prietenia se transformă în prima iubire.
Am citit şi eu că uneori ţine, dar de cele mai multe ori nu... Ţi s-a întâmplat să
te îndrăgosteşti?
– Nu se vede?
– Ar trebui? După ce semne să mă uit?
– Te joci sau... chiar nu îţi dai seama?
Rămase descumpănit. Cc ar fi trebuit să înţeleagă? Era orb? Ce se mai
schimbase în absenţa sa? Prea multe de-a valma pentru o minte omenească! Şi
despre această viaţă ştia atât de puţin! Curios! Oricât de evoluat îi era spiritul,
limitarea aducea un fel de ceaţă peste vasta-i memorie şi-l determina să
trăiască viaţa cu surprizele ei, asemeni celor din jur. Viaţa personală era un
experiment creator care-şi avea propriile condiţionări. Încă nu deţinea toate
cheile propriului destin. Probabil nici nu le va primi, ci le va dobândi învingând
fel de fel de obstacole şi dezlegând enigmele firii. Pentru moment, însă, se afla
într-o situaţie deosebit de complexă care îi solicita şi inima şi creierul. Era
destul că reuşise să depăşească perioada critică ce ar fi putut fi descrisă ca
însăşi învingerea morţii, ca acum să se simtă asaltat de o mulţime de probleme
din mai multe planuri. Nici nu apucase să reflecteze la probele din vis, când
descoperise noi provocări în plan fizic.
“Despre ce vorbea Diana? Era îndrăgostită? De cine? Când s-au petrecut
atâtea evenimente? Este frumos să trăieşti iubirea... În fond fiecare are drumul
său. În timp ce unii se zbat între viaţă şi moarte, alţii se împart între şcoală şi
dragoste, luptând cu sentimentele care sunt puternice la vârsta noastră, în
timp ce unii se antrenează pentru mari competiţii sportive, alţii creează în
singurătate, în timp ce unii dansează, alţii plâng prin orfelinate sau în canale, în
timp ce unii ucid, o mulţime de femei aduc pe lume, prin durere, viaţa... Oare
mă va iubi şi pe mine cineva? Şi dacă voi rămâne imobilizat toată viaţa? încă
nu am reflectat la toate consecinţele acestei boli. Voi reuşi mereu să fiu tare?
îmi va fi greu când îmi voi vedea colegii căsătorindu-se sau plimbându-şi copiii.
Oare cât voi rămâne astfel?... Dar despre ce vorbeam? A, da. Ar trebui să mă
bucur pentru fericirea ei sau cum ar trebui să mă comport? S-o întreb mai
multe sau să fiu discret? Dragostea este frumoasă în filme şi fiecare tânjeşte
după acea stare care se pare că se pierde cu timpul... Ce fac? Teorie? Sunt
gelos sau mă deranjează brusc conştientizarea ideii că acesta ar putea fi preţul
“geniului” meu adus din alte lumi? Aş fi vrut să mă iubească pe mine? Ce fată
are nevoie de un iubit bolnav? Aş fi un egoist să pretind aşa ceva... ce m-a
apucat? Vreau să rămân singur.” Simţi o mână în palma sa şi doi ochi verzi
privindu-l atent.
– Ce se întâmplă cu tine?
– De ce? Cred că mi-a zburat gândul...
– îţi vorbeam despre sentimentele melc...
– Nu ştiu ce pot să-ţi spun. Eu... nu ştiu cum este...
– Tu nu ai auzit ce ţi-am spus.
– Ba da. Că eşti îndrăgostită. Să te întreb cum este?
– Nu. Aş fi vrut să te bucuri şi să-mi spui ce simţi tu pentru mine.
– Poftim?

– Te-am obosit probabil. Mai bine plec. Te pot ajuta cu ceva?


– De ce să pleci? Stai! M-ai zăpăcit complet... Vrei să spui că...
– Exact! Vreau să spun că te iubesc.
– Tu te-ai îndrăgostit de un mort sau de propriul devotament. Nu
confunda compasiunea ta cu dragostea. Nu mă lovi cu asemenea declaraţii. S-
ar putea să deschizi răni nevindecabile. Sunt vulnerabil.
– Credeam că... speram, mai degrabă, că vei reacţiona altfel. Poate că m-
am grăbit să-ţi spun, dar acest secret îl ţin demult în mine. Fiind atâta timp
aproape, am căpătat curaj. Mă simt foarte legată de tine. Nu vreau să te
impresionez, ci doar să-ţi mărturisesc dragostea mea. Nu mai puteam să mă
ascund.
– Eşti curajoasă... şi foarte frumoasă.
Ameţeala luă o altă formă de manifestare. Era prea mult pentru o zi de la
renaştere. Nici nu ştia ce să facă.
“Ce aş face dacă aş fi sănătos şi “normal”? Nu e bine. Ce simt cu
adevărat? Este prea frumos să fie adevărat şi prea greu de acceptat. Nu este
corect...”
– Te rog, poţi s-o chemi pe bunica să mă ajute? Vreau să mă întind.
– Te ajut eu. Uite cum facem: sprijină-te de umărul meu cu o mână şi cu
cealaltă de masă.
– Nu mă pot ţine pe picioare, zise înghiţind în sec.
– Atunci procedăm altfel. Îţi împing scaunul lângă pat şi te ajut să te muţi.
Este mai simplu aşa. Te poţi descurca acum?
– Să încerc. Încă nu mi-am perfecţionat tehnica... Îmi poţi ridica
picioarele?
– Sigur că da... Îmi dai voie să ţi le masez puţin?
– Dacă nu doare şi nu gâdilă.
– Dane, nu-i nevoie să fii ursuz. Prefer să fii deschis faţă de mine aşa cum
am fost şi eu faţă de tine. N-am venit cu poveşti înduioşătoare. Vroiam să ştii
însă de la mine adevărul, înainte de a-ţi pune întrebări sau a auzi alte opinii.
– Sunt şi eu confuz. Uneori mă simt mai bătrân decât Pământul, iar alteori
retrăiesc viaţa aceasta... acum pendulez între disperare şi bucuria pe care o
aduce iubirea în viaţa mea. Aş vrea să nu mă implic, dar nu pot. Orice
experienţă ne este dată s-o “gustăm” şi să-i descoperim tâlcul sau esenţa.
Cred că mi-ar fi greu să rostesc acele cuvinte cu aceeaşi convingere ca şi tine...
Ţi-am spus că sunt timid... dintr-un anumit punct de vedere pot spune că habar
nu am ce se întâmplă cu mine. Trăiesc o metamorfoză pe mai multe planuri. In
fiecare se întâmplă ceva şi intensitatea emoţiilor şi natura lor diferită mă fac să
le percep simultan într-un acum covârşitor prin multitudinea de evenimente...
Am început să vorbesc altfel. Nu este bine... Vino lângă mine şi lasă-mă să-ţi
simt prezenţa...
Îşi ridică degetele cu gingăşie spre obrazul fetei şi începu s-o mângâie
uşor. Încet buzele se apropiară în primul sărut ce deschidea porţile dragostei.
Prezentul îşi cerea drepturile, alungând din gânduri proiectele de viitor.
– Am să-ţi fiu mereu aproape. Te voi ajuta în tot ce vei decide să faci.
Doar te rog să mă ţii la curent cu ideile tale, pentru a te înţelege. Acum trebuie
să fug. Mă duc la antrenament şi apoi mă apuc de învăţat.
– îţi mulţumesc, zână bună, că mi-ai înseninat zilele. Ai grijă de tine!
O mai sărută o dată şi o privi zâmbind.
– Spune-i bunicii că m-am culcat. Am s-o chem când mă voi trezi. Mă simt
fericit şi obosit.
O petrecu cu privirea atent la sunetele din hol şi adormi fără vise. Când
se trezi, începu să recapituleze noutăţile zilei, retrăind mental conversaţiile
avute. Dar toate se topeau în acea nouă senzaţie pe care i-o dădea amintirea
primului sărut. Se bucura de germenii iubirii ce-i aduceau noi forţe de viaţă, dar
însuşi gândul i se chircea de durere când reflecta în ce condiţii avusese loc
această revelaţie.
“Ea nu are nici o vină pentru a suferi alături de mine. Este soarta mea. Nu
este drept s-o împărtăşim. Şi-ar putea găsi un alt prieten care să o însoţească
pretutindeni în plan fizic sau în lumea ideilor. De ce m-a ales pe mine? Pentru
că eram cel mai bun la învăţătură? Nu este un criteriu. Aşa se nasc fanii. Toată
lumea iubeşte vedetele. Şi câte suflete minunate trăiesc în anonimat fără ca
orbii să le descopere! Din câte îmi amintesc, o plăceau destui pe Diana. Vorbea
cu toţi la fel încât nu ai fi bănuit pe cine îndrăgeşte. Poate că aş fi suspectat-o
de prefăcătorie, dar ceea ce mi-a spus bunica mă face s-o cred. Puţine ar fi
avut un asemenea curaj şi dârzenie. Probabil că voi mai afla ce a făcut pentru
mine de la cei din jur. După cum o ştiu, nu obişnuieşte să se laude. Nici când a
ieşit campioană noi nu am ştiut nimic. Am aflat din ziare. Şi de-ar fi numai
sportul. Se implică în toate cu discernământ, bun-simţ şi devotament... Cc
simplu şi direct mi-a spus că mă iubeşte! Să speri aproape un an şi să crezi în
vindecare, când toţi înjur se îndoiesc... toate acestea spun multe despre
caracterul unui om. Nici ea nu este un om obişnuit, o elevă tocilară sau cu
gândul la discoteci şi distracţii. Este deja un om matur cu calităţi deosebite şi
din păcate atât de rare. Să fiu iubit de o asemenea fiinţă este dar de la
Dumnezeu în momentele cele mai crunte ale existenţei mele. Desigur, nu ştiu
câte vor mai urma, dar mă raportez la scurta-mi viaţă şi înţelepciunea pe care
o port în mine... O nouă variabilă în ecuaţia mea. Nu era şi aşa totul complicat
ca să mi se întâmple şi asta?! Este şi bine, este şi dureros. Poate că nu ştiu să
mă bucur de ceea ce mi s-a dat. Cred că în curând voi exploda de atâtea
probleme. Trebuie să stabilesc o ordine de priorităţi... De parcă poţi pune
dragostea să aştepte la rând când deja te-a săgetat... Totul se compensează pe
lumea asta. Unde este bucurie este şi durere, unde este slăbiciune este şi forţă,
unde totul pare pierdut este şi speranţă, unde este cunoaştere apare şi
neputinţă... cât de ciudat se împletesc! Este bine când poţi accepta totul şi poţi
să te împaci cu destinul şi aparenta nedreptate. Când înţelegi însă ce se
ascunde dincolo de potrivniciile vieţii şi primeşti senin provocarea, viaţa începe
cu adevărat să-şi arate frumuseţea şi să te împodobească cu daruri. Devii erou,
impresionând prin fapte îndrăzneţe sau creaţii ce se ridică deasupra nivelului
cultural, ştiinţific sau spiritual al epocii în care trăieşti. Oricine poate atinge
asemenea idealuri. Depinde spre ce tinde şi cum îşi dezvoltă voinţa. Viaţa te
încearcă şi-ţi oferă nenumărate şanse să te ridici şi să izbuteşti să te înalţi, să
pleci din această lume diferit de cel ce ai venit... Trebuie să depăşesc criza ce
se anunţă. Ori accept cu toată inima tot ce mi se întâmplă, ori ajungem să ne
chinuim amândoi. Nu are rost să mă torturez cu gândul că are dreptul la un
altfel de fericire. Ea a ales şi nu a fost , se pare, un moft. Ştia bine ce face.
Acum trece printr-o perioadă dificilă. Examenele se apropie şi bănuiesc că i-am
răpit mult timp involuntar. Ar fi crud s-o rănesc. Nu îi pot ignora sentimentele.
Pe de altă parte şi eu mă aflu într-o situaţie nu tocmai de invidiat. Am nevoie
de echilibru. Cred că dragostea este un balsam atunci când nu faci socoteli de
perspectivă. Deocamdată este importantă starea aceasta care ne dă forţă,
curaj, încredere şi bucurie. Sunt încântat să descopăr ce prietenă... sau iubită
am. Am 18 ani şi sunt îndrăgostit. Cum de nu mi-am dat seama mai demult?
Poate că doar nu am conştientizat sau nu am îndrăznit să recunosc sau nu am
ştiut ce mi se întâmplă. Vreau să fie frumos, chiar dacă Dumnezeu ne încearcă
într-un mod cam dur sentimentele. Poate că de la noi are pretenţii. In clasă se
mai legaseră nişte prietenii între băieţii sau fetele de la noi cu unii de la alte
clase. Din câte îmi amintesc însă nu prea ţineau. Erau atât de superficiale! Mai
tot timpul apăreau conflicte, bârfe, suspiciuni. Poate că suntem prea copilăroşi.
În loc să fim ajutaţi să armonizăm asemenea relaţii, de obicei suntem ironizaţi
sau ni se interzic întâlnirile. Ceva nu este în regulă în viaţa noastră de
adolescenţi. Avem atâtea necunoscute în pragul tinereţii şi toţi ne sâcâie cu
învăţătura. Nimeni nu ne arată perspectivele reale ale anilor de studii. Cc
urmează? Munca necalificată, un mariaj nereuşit din cauza lipsurilor, stresului
şi a faptului că nu ştim să iubim, copiii pe care habar nu avem să-i creştem
pentru că la rândul nostru suntem copii, nemulţumirile şi discuţiile în
contradictoriu cu părinţii, colegii şi, în general, cu cealaltă generaţie pe care
instinctiv o respingem pentru că nu ne-a fost model şi nu ne-a spus adevărul.
Apoi ipocrizia va continua până vom deveni noi înşine monştri de lene, prostie
şi laşitate. Vom privi filme cu oameni de acţiune, stând cu berea în faţa micului
ecran şi ne vom ironiza nevestele, privind fotomodelele de pe coperţile
revistelor de modă. Grotescă perspectivă! Mai bine mor decât să trăiesc o
asemenea viaţă. La urma urmei ea depinde în mare măsură de mine. Nu
trebuie să-mi permit să cad. Capul îmi funcţionează, doar picioarele s-au
răzvrătit. Poate că au refuzat să mă poarte pe drumul ratării şi au ales o cărare
nouă. Voi vedea unde duce.
Ce-ar fi să mai fac o încercare dincolo? Astralul va reflecta noua mea
stare psihică şi prin simbolurile sale mă va ajuta cu ceva indicii să-mi corectez
imperfecţiunile şi să-mi conştientizez lipsurile. Cât este ceasul? Da, am timp.
Dau o fugă şi mă întorc. E ca privitul în oglindă, doar că acolo simţi ceea ce eşti
cu adevărat. Da şi nu... Mă confrunt cu problemele personajului fizic, cu ecuaţia
sa de viaţă, nu ale esenţei care a ajuns în alt stadiu de evoluţie. De fapt
experimentez limitările diferitelor niveluri, încercând să le dizolv şi să străpung
astfel straturile spaţiului pentru a deveni unul cu întregul. Mai am destul... Abia
am început. Dacă voi reuşi, vor veni şi alţii după mine.”
Pădurea îl întâmpină însorită şi plină de viaţă. Se simţea îmbătat de
culoare, parfum şi o muzică ce izvora de pretutindeni. Rămase mut de uimire.
Cum de nu văzuse până acum minunăţiile naturii? Fusese orb? Unde-i fusese
sufletul? Fiecare floare îi vorbea, fiecare piatră... zborul păsărilor, lumina
soarelui cernută de frunzişul copacilor... toate dintr-o dată glăsuiau vorbind
despre povestea Creaţiei şi rostul fiecărei făpturi în marca armonie cosmică.
'Am fost şi nu am fost aici. Am dormit mult... sunt germen de lumină
gânditoare ce încolţesc hrănindu-mă cu lumină. Am străpuns zidul materiei,
deschizând ochii spre împărăţia Luminii. Sunt ghiocelul ieşit din pământ şi
zăpadă spre Soare. Este magnifică forţa, bucuria şi pacea pe care le simt în
mine. Pornesc la drum în paşi de dans spre a-mi exprima recunoştinţa pentru
că exist şi fericirea de a fi. Iată o căsuţă! Ceva s-a schimbat. Ce o fi înăuntru
oare?”
Se apropie iuţind pasul. Pe prispa bojdeucii şedea o fată slută ce torcea
un caier de lână. Părea absorbită de munca sa. Era o imagine ruptă dintr-un
basm şi desprinsă din timp. Se opri pentru câteva clipe să contemple imaginea-
simbol şi să-şi găsească atitudinea potrivită noii secvenţe a jocului ce avea să-l
ducă la peştera fermecată.
“Se pare că nu am găsit-o chiar pe frumoasa din pădurea adormită şi nici
ca nu pare că doarme. De fapt nici nu o căutam, dar dacă tot mi-a ieşit în
drum, înseamnă că nu este întâmplătoare această întâlnire. Mă voi lămuri eu
cumva după ce mai culeg câteva elemente. Trebuie să mă implic puţin în
această poveste şi apoi mă orientez.”
– Bună ziua, fată dragă. Spune-mi, te rog, ştii tu cumva unde se găseşte
peştera fermecată?
– Bine ai venit, Făt-Frumos! De când te aştept să mă dezlegi de blestem.
Numai după aceea vei putea găsi ceea ce cauţi.
– Eu nu-ţi înţeleg vorbele. Poţi vorbi mai desluşit?
– După cum ţi-am spus, locul acesta a fost blestemat de o bătrână tare
vicleană. Toţi cei ce păşesc aici cad pradă uitării şi nu-şi mai amintesc pentru
ce au pornit la drum. Nici eu nu mai ştiu cine sunt, de unde vin şi încotro mă
duc. Mă simt ţintuită locului în aşteptarea celui ce ne va izbăvi. Este singurul
lucru pe care mi-l amintesc şi pentru tine singurul indiciu pe care ţi-l pot da. Nu
te apropia prea tare pentru a nu te învălui şi pe tine uitarea. Mai bine te du de
caută apa vie care să ne trezească amintirile, dorurile şi ţelul.
– Dar sunteţi mai mulţi?
– O, nu te lua după aparenţe, nobile prinţ! Sunt foarte mulţi aici, dar
pentru că te afli în ţara somnului aducător de moarte, tu nu-i poţi vedea. Ei se
pot arăta sau nu, după cum doresc. Este atât de grea povara blestemului pe
care îl împărţim încât preferă să nu-şi mai vadă reciproc suferinţa şi s-au făcut
nevăzuţi. Dar nu mai zăbovi, că de îndată ce va veni bătrâna, te va ademeni şi
pe tine.
– Şi unde este izvorul cu apă vie?
Dar fata deja dispăruse şi tărâmul se transformase într-un cimitir.
Sunetul telefonului îl readuse în planul fizic. Bunica vorbea probabil cu
mama. Din dialog reieşea că ziua de azi fusese diferită de cele anterioare şi că
pesemne revenirea băiatului de astă-dată avea să dureze şi să aducă progresiv
însănătoşirea.
Revenit în camera sa, nu-i rămânea decât ca, printre picături, să rezolve
noua enigmă. Numai că gândul la Diana părea mai puternic şi mai atrăgător.
“în curând voi începe să visez cu ochii deschişi. Visez fiind treaz şi
acţionez dormind. Planurile glisează şi se contopesc, exprimând în diferite
moduri aceeaşi eternă Realitate. Un tărâm sau altul este proiectat de propriul
univers psihic. În acesta, Eul tău te conduce pe cărări întortocheate spre
origine, indicându-ţi drumul spre stările înalte ale fiinţării prin fel şi fel de
simboluri. Ţara somnului este însăşi această planetă unde am poposit. Aici
nimeni nu-şi mai aminteşte originea divină, faptul că sunt OAMENI şi că drumul
spre Centru presupune trezirea Conştiinţei şi manifestarea potenţialului
creator. Starea noastră de a fi a încetat de mult să se mai manifeste sub forma
unei existenţe rodnice. Am preferat moartea şi nefiinţa şi am transformat
veşnicia în fir de timp ce nc-a legat de glie. Pustiul minţii ne-a sluţit chipul şi
am ajuns temători în faţa forţelor cosmice pe care trebuia să le stăpânim. Nici
o cotoroanţă vicleană nu poate învinge spiritul temerar şi dornic de cunoaştere.
Ascuţişul gândirii va tăia capul năpârcii ce a înceţoşat mintea umană. Izvorul cu
apă vie este în noi. Îl cauţi în afară când nu eşti conştient de comoara pe care o
porţi. Când realizezi că vocea sufletului este însăşi vocea vieţii ce glăsuieşte
prin tine, tu devii salvatorul celor învinşi.”
– Te-ai trezit?
– Da, bunico. Încă mai am nevoie de somn. Îmi este creierul solicitat în
atâtea direcţii încât trebuia să-mi refac forţele. Poate că am luat-o cam tare şi
am obosit. Acum mi-c bine. Va mai dura însă până voi reuşi să-mi fac un
program. Tu ai terminat treaba?
– Am. Să-mi spui când ţi-e foame să-ţi aduc prânzul.
– Ce-a zis mama?
– A întrebat de tine şi mi-a spus că va întârzia pentru că are o şedinţă.
Dar tu nu-mi spui nimic?
– Despre?

– Ghici!
– Se putea să scap de întrebări? Păi, ce să-ţi spun?! Parcă tu nu vezi.
– Eu văd că ai început să roşeşti şi la paloarea ta îţi stă bine.
– Nu începeţi cu glume din astea care ne închid faţă de voi. Luaţi lucrurile
aşa cum sunt şi trataţi-ne cu seriozitate.
– Nu am vrut să te tachinez.
– Oricum, nu vreau să te superi pe mine, dar mă deranjează glumele
făcute pe scama sentimentelor noastre. Lasă-mă să-mi dau seama singur ce se
întâmplă cu mine şi cu noi, neinfluenţat de păreri exterioare. Când voi şti,
poate că voi vorbi mai mult despre asta. Deocamdată sunt un bolnav fără
perspective strălucite care să atragă admiraţia vreunei fete. Poate că nici ea
nu-şi dă seama că nu va rezista mult în acest ritm şi nu vreau s-o transform în
soră medicală. Nu aş dori să sufere şi nici eu nu doresc să mă agăţ de speranţe
care într-o zi mi-ar putea aduce dureri insuportabile pe lângă care cele actuale
par minore.
– Ţi-e teamă să te implici. Numai că fata asta nu este superficială. Ştie ce
vrea şi la ce se înhamă. Puţine ca ea am văzut în viaţa mea.
– Tu ce vrei acum? Să mă gândesc deja la însurătoare? Lasă-mă să
trăiesc emoţiile şi sentimentele vârstei mele şi să preţuiesc prietenia cum simt
cu.
– Bogdane, tu nu eşti copilul care ai fost. Vorbesc cu cel din tine şi nu-l
zoresc în nici un fel. Te maturizezi mai repede decât ceilalţi şi-i departe de
mine gândul de a te tachina. Bineînţeles că nu te grăbesc. Vroiam doar să-ţi
atrag atenţia să nu o respingi într-o criză de furie pentru neputinţa ta actuală
sau din generozitatea de a-i dori fericirea alături de altul. Diana te iubeşte şi,
indiferent ce va fi mai târziu, nu strica din teamă acest ceva frumos ce se
înfiripă între voi. Aţi suferi amândoi. Acest gen de răni se vindecă tare greu.
Poate că încă nu realizezi ce sprijin uriaş şi ce forţă reprezintă dragostea în
viaţa unui om. Nu te închide! Te asigur că nimeni nu va râde de voi şi nici nu
vom face un complot spre a vă arunca pe unul în braţele celuilalt.

– Şi totuşi, nu crezi că este prematur să vorbim despre asta?


– Şi când ai dori să discutăm deschis? Timiditatea crezi că este o virtute?
Este o slăbiciune. Vreau să fii tu însuţi şi să ai curaj să recunoşti ce simţi sau ce
doreşti cu adevărat, fără să te simţi stânjenit. Cândva tinerii se căsătoreau la
vârste mai fragede, dar erau mai pregătiţi pentru viaţă. Acum se căsătoresc
târziu, după ce-şi termină studiile, dar tot copii sunt. Tu eşti un soi care s-a
copt mai repede şi mi se pare firesc să punem cărţile pe faţă. Ţi-ar fi greu să
joci teatru pentru noi şi, după cum cred că deja ai constatat, deşi este şocant,
tuturor ne placi aşa cum eşti, iar noua ta personalitate ne provoacă să nu fim
stupizi. Contează pe noi şi nu ne exclude din gândurile talc. Ne vom strădui să-
ţi înţelegem stările şi căutările şi să te ajutăm. Altfel vom deveni infirmieri
banali, iar tu un bolnav ursuz şi capricios. Intuiesc că avem rolul nostru în viaţa
ta şi pentru început m-am gândit să-ţi deschid ochii asupra unor fenomene pe
care nu ai suficientă experienţă să le înţelegi şi nici să decizi în cunoştinţă de
cauză. Nu voi cădea în greşeala de a te dădăci, spunându-ţi ce să faci. Îţi voi da
doar câteva elemente în plus atunci când vei analiza diferite situaţii şi vei
decide. Experienţa este importantă când trăieşti viaţa lucid. Crcde-mă!
– Ai dreptate! Este bine că mi-ai spus toate acestea. Să nu mă menajaţi.
Vreau să fim deschişi şi sinceri. Oricât de greu ar fi de înţeles şi oricât de
dureros de acceptat, adevărul trebuie spus. Cel puţin pentru cei dispuşi să-l
primească.
– în concluzie, ai grijă de Diana şi nu o răni. Ia aminte că nu-ţi cer să-i
porţi recunoştinţă doar. Îţi atrag atenţia că este sensibilă şi deşteaptă. Nu o
amăgi şi nu o dezamăgi. Pentru noi, ea face parte din familie. Nu ne vom
amesteca în treburile voastre, dar unele lucruri pentru noi sunt mai limpezi
decât pentru voi. Oricare dintre noi va fi bucuros să vă ajute şi nu pentru a
încuraja o relaţie pentru amărâtul meu de nepot, ci pentru că vă meritaţi unul
pe altul. Adulţii fac deseori greşeli din inconştienţa în care trăiesc şi optează.
Voi sunteţi altfel şi vă dorim din tot sufletul să ajungeţi mai departe decât noi.
Este suficient ca un cuplu să deschidă drumul. Apoi vor veni şi restul. Vraja se
va rupe.
“Într-adevăr, vraja uitării se va risipi.”
– Eşti formidabilă. Cum de nu te-am descoperit până acum?
– Dumnezeu veghează şi toate se fac la timpul potrivit.
– Aşa este... Nu ştiu ce să-ţi spun. Am fost luat prin surprindere aşa cum
probabil şi eu la rândul meu v-am surprins pe voi. Simt că o iubesc demult sau
poate dintotdeauna, dar nu mi-am dat seama decât azi că admiraţia mea
pentru ea avea un substrat mai profund. Ea mi-a dat curaj să cred în dragoste.
Este atât de firească în tot ce face încât mă mir că nu are un cârd de admiratori
în jurul ei. Dar este modestă şi serioasă. Dacă ea mi-a spus că mă iubeşte,
înseamnă că ştie ce spune. Ea nu aruncă vorbele în vânt. Este un om de
încredere.
Soneria le întrerupse convorbirea. Vocea tatălui său răsună în hol şi în
două minute acesta apăru în cameră.
– Ce faci, băiete? Te-ai săturat de aparate?
– Nici nu ştiu când a trecut ziua. Am avut un program plin şi o grămadă
de discuţii din care nu am reconstituit nici măcar o zecime din întâmplările
petrecute în perioada obscură a vieţii mele aşa încât, te rog, mai povesteşte-mi
tu ce ţi s-a părut mai interesant sau demn de semnalat din ce ai simţit sau
văzut în toată această vreme.
– Cred că pentru noi a fost cam cenuşiu. Doctorii, spitalele, serviciul,
disperarea, învoirile, insomniile, căderile... Ne-am susţinut toţi patru însă şi
asta a fost extraordinar. Cred că şi Dumnezeu ne-a întărit. Altfel demult
clacam.
– Şi cine era aş patrulea, Rex?
– Nu. Cu el am fost cinci. Diana. Nu ţi-a spus bunica?
– Am şi vorbit cu ea.
– Este o fată minunată.
– Este. Mă întreb cum sunt părinţii ei. Ce-or fi zis văzând că nu prea dă pe
acasă?
– I-am cunoscut mai îndeaproape. La început au fost înţelegători, apoi s-
au alarmat, dar nu au putut s-o oprească. După o vreme s-au obişnuit. Nu aş
putea anticipa însă următoarele lor reacţii.
– M-ar fi mirat să nu fie o piedică pe undeva. Prea mergeau toate uns.
– Ce vrei să spui?
– Direct? Cred că ne-am îndrăgostit unul de celălalt... şi nu de acum. Să
zicem că acum ne-am mărturisit cumva sentimentele.
– Asta nu este rău. Ai grijă însă să nu-i răpeşti prea mult din timpul ei. Se
apropie examenele şi la necaz oamenii găsesc mereu câte un ţap ispăşitor în
caz de eşec. Doar dacă nu cumva te-ai hotărât s-o ajuţi şi să înveţi cu ea.
– Să învăţ materia de dragul ei? La urma urmei, de ce nu? O voi asculta
şi-i voi verifica cunoştinţele. Vom fi împreună şi mă voi simţi util.
– Dacă va dori şi ea. Poate că părinţii ei preferă un meditator care să nu
le răpească prea mult fiica.
– Aha! înţeleg. Până termină examenele este mai prudent să nu
zăbovească prea mult pe aici. Romeo şi Julieta anului 2000. E bine că mi-ai
arătat un alt aspect al iubirii ce se confruntă cu opinia publică, prejudecăţile
părinţilor şi neîncrederea lor în copiii pe care i-au educat. Mai sunt şi alte
probleme?
– Poate că da, poate că nu. Nu ştiu ce se întâmplă în familia ei. Ea este
discretă, dar cred că anumite lucruri nu merg bine acolo.
– Vom vedea pe parcurs. Să nu agravăm situaţia. Bănuiesc că ştie ea ce
face. Deocamdată trebuie să procedăm cu tact.
– Spune-mi... nu. Hai să luăm masa împreună şi vom mai vorbi. Bine?
– Perfect.
O altă zi se încheia în calendarul renaşterii sale. Viaţa cea nouă era
deosebit de solicitantă. Somnul ultimelor luni fu înlocuit de o activitate intensă
şi emoţii variate. Fiecare ceas aducea informaţii şi provocări ce creau noi
întrebări şi răspunsuri care îi stimulau eforturile în mai multe direcţii. În final
toate contribuiau la rapida-i desăvârşire ce nu putea trece neobservată de cei
apropiaţi. El însuşi îi incita pe cei din jur, invitându-i la introspecţii, analize,
reevaluări şi explorări în vastul ocean al vieţii.
Într-o zi veni în vizită şi dirigintele clasei în care era singurul absent.
Discuţia începuse într-o manieră previzibilă şi continuase cu mult peste
aşteptări. Încă îl urmărea chipul răvăşit al profesorului la plecare. El însuşi
rămăsese uimit de ideile care se îmbulziseră să îmbrace formă sonoră în acel
dialog elev-profesor ce se transformase pe parcursul discuţiei într-un dialog
Maestru-discipol. Se mira şi el de cursul pe care îl luase conversaţia ce se voise
iniţial a fi un fel de tatonare şi încurajare.
– Situaţia fiind staţionară, te-ai gândit ce poţi face în continuare?
– Eu, da. Dar vă întreb pe dumneavoastră ce mă sfătuiţi.
– Cel mai simplu ar fi să-ţi amâni anul medical şi până la toamnă poate
vei reuşi să ajungi la şcoală cu un scaun cu rotile.
– Există precedente în analele şcolare?
– Nu ştiu, dar cred că se poate aranja la nivel de conducere să fii scutit de
educaţie fizică şi să poţi urma cursurile la zi.
– V-aţi pus vreodată întrebarea cât de mult îmi doresc să urmez aceste
cursuri? Nu intenţionez să vă atac sau să mă consideraţi impertinent, dar ce
rost au ele? Ca să fiu mai clar, aş dori să vă spun că mă simt în stare să
parcurg toată programa de clasa a XII-a într-o lună şi să mă prezint la
examenul de bacalaureat. Vă întreb, mă veţi susţine? Ce sens are să irosesc un
an? De ce nu aş încheia liceul odată cu colegii mei?
– Asta nu se poate. Ai lipsit prea mult şi nu ai cum dovedi că ai putut
asimila materia într-un timp atât de scurt.
– Ba da. Prezentându-mă la fiecare disciplină în parte pentru a fi examinat
din întreaga materie. În fond carnetul de elev evaluează cunoştinţele, nu
prezenţa. Cu sau fără profesor, manualele sau programa rămân aceleaşi. Deci?
– Dar nu ţi se poate încheia situaţia şcolară fără note.
– Pe mine nu mă interesează notele. Pe dumneavoastră vă interesează.
Ce vă împiedică să-mi puneţi câte o notă pentru fiecare lecţie sau capitol?
– Tot nu se poate... Sistemul nostru funcţionează altfel.
– De ce? Nu aveţi autonomie sau vă lipseşte curajul de a lua o decizie în
Consiliul profesoral pentru o situaţie de excepţie? Sunt cazuri în lume când
elemente dotate au reuşit să termine facultatea la vârsta la care unii absolvesc
liceul. De ce nu este posibil şi la noi într-un mod legal? Este pusă la îndoială
puterea de decizie a unui întreg corp didactic sau vi se pare o sfidare din
partea mea să pretind să termin şcoala când mă simt pregătit s-o fac? Pot
susţine aceste verificări cu martori sau alături de colegii mei. Aveţi curaj să-mi
susţineţi demersul?
– Bănuiesc că multe lacune în sistemul nostru educaţional ar ieşi la iveală
cu o asemenea ocazie.
– Şi asta deranjează pe cineva? Nu dorim să ne perfecţionăm continuu?
Sau asta ni se spune nouă ca motto pentru o viaţă care dezminte valabilitatea
acestuia, în timp ce profesorii devin tot mai depăşiţi de timp şi evenimente?
– De ce eşti caustic? Doar pentru că te afli în această situaţie?
– Nu. Pentru că această situaţie mi-a arătat că şcoala nu m-a pregătit
pentru viaţă. Nu ştiu de fapt pentru ce m-a pregătit. Stau şi mă gândesc la ce-
mi foloseşte tot ce am aflat în unsprezece ani de zile. De fapt cunosc răspunsul.
Aş fi curios cam cum ne vedeţi dumneavoastră pe noi şi ce credeţi că ne-aţi
dăruit cu adevărat util. În ce fel ne-aţi modelat sufletul şi creierul cu arta
pedagogică pe care o stăpâniţi? Mai concret, ce bănuiţi că am învăţat de la
dumneavoastră?
– Insinuezi că nu aţi învăţat nimic în patru ani despre limba şi literatura
română?
– Limba şi literatura română o puteam învăţa şi citind singur romanele,
scriitorii preferaţi sau comentariile criticilor de specialitate. Probabil că voi citi
şi în continuare pentru că îmi place literatura universală. Ce alte sfaturi îmi
oferiţi pentru situaţia în care mă găsesc? Credeţi că în afară de faptul că am
fost cel mai bun elev din clasă mai ştiţi ceva despre mine? Vă rog să nu
pomeniţi despre responsabilitatea familiei în ceea ce priveşte educaţia mea. Vă
întreb instituţia şcolară plină de pedagogi cum m-a ajutat să mă cunosc şi să
mă înving? Viaţa nu este reprezentată de examene orale sau scrise. Este ceva
cu mult mai complex, care îţi solicită multe forţe, nu doar memoria. Altfel,
marile teme ale literaturii puteau constitui punctul de plecare pentru
dezbaterea multiplelor situaţii în care te poate atrage viaţa sau destinul. Am fi
rămas cu anumite înţelegeri utile pentru viitorul nostru. De ce nu ne-aţi vorbit
niciodată despre acestea? Doar pentru că nu sunt trecute în programă? Dar
există vreundeva o programă care să cuprindă problemele de viaţă cu care se
confruntă copiii sau adolescenţii? Ştiţi bine că majoritatea familiilor sunt
imperfecte. Dar acest lucru nu vă interesează. Singura grijă a profesorilor este
să încheie situaţia şcolară şi să înregistreze absenţele în catalog. Nimeni nu se
întreabă ce suferinţe se ascund în cel care nu mai are chef să înveţe. De ce nu
ne-aţi vorbit despre faptul că, indiferent cum vom învăţa, şansele sunt de
partea celor cu familii înstărite şi că, după cheltuieli împovărătoare, mulţi vom
constata că facultatea nu foloseşte nimănui. De ce aţi refuzat să discutaţi cu
noi cât de strâmbă este lumea şi politica guvernării ei? De ce nu aţi recunoscut
că o mulţime de informaţii sunt depăşite şi că multe minciuni se ascund în
istoria pe care o tocim? Nu ştim să identificăm arborii din parc, dar învăţăm
stupide denumiri pe care le uităm a doua zi. Ştim cu toţii că majoritatea învaţă
pentru note. Apoi câteva săptămâni pot lipsi... Este o ipocrizie generală. Sunt
mulţi dintre noi care de atâta memorat nu mai ştiu gândi cu capul lor, nu au
opinii personale şi se exprimă cu dificultate. V-aţi dorit să ne cunoaşteţi aşa
cum suntem şi să ne ajutaţi să ne deschidem şi să avem încredere în noi şi unii
în alţii? Ne-am jucat împreună rolurile mecanice şi în rest nu v-a interesat cât
de uniţi suntem şi ce ne separă, ce personalităţi avem ori ce carenţe. Noi
credeam în capacitatea adulţilor de a ne înţelege, dar se pare că în mod tacit
cei mari apelau la toleranţa şi înţelegerea noastră. Aţi avea curaj să primiţi
caracterizările pe care vi le fac elevii? Aş vrea să văd chipurile dascălilor noştri
la confruntarea cu oglinda.
Ar trebui să fiu recunoscător tuturor celor care m-au scos la tablă, mi-au
corectat tezele şi mi-au dat teme pentru acasă. Cu riscul de a vă răni şi a-mi
schimba imaginea în ochii dumneavoastră, nu o voi face. Voi trage un semnal
de alarmă pentru învăţământul românesc. Reforma este artizanală. Trebuie să
cooperăm profesori, părinţi şi elevi pentru a înfăptui renaşterea unui
învăţământ care să formeze OAMENI. Statisticile sunt alarmante. Chiar nimănui
nu-i pasă? Soluţiile sunt la îndemână şi fiecare, pe plan local, poate aduce
îmbunătăţiri de ordin calitativ, nu cantitativ. Nu pot înţelege indiferenţa faţă de
ceea ce se întâmplă cu generaţia noastră. Toată lumea se supune unui regim
ce conduce spre dezastru. Haideţi să ne implicăm cu toţii în rezolvarea acestei
probleme! Cei ce au încercat schimbarea şi-au arătat limitele de înţelegere a
adevăratei tragedii. Cum puteţi dormi când lucrurile merg prost? înţeleg că
salariile sunt simbolice. Dar şi părinţii elevilor suferă în egală măsură, iar
consecinţele le suportăm noi, cei neglijaţi. Să începem cu un sondaj de opinie,
să ne adunăm şi să discutăm proiectele, să facem şedinţe de creativitate, să
cercetăm tradiţia şi să lăsăm Occidentul deocamdată, că ne-a adus numai
toxine alimentare, fonice şi informaţionale. Bunul-simţ românesc a dispărut.
Idealul american de a face bani este străin neamului nostru. Noi vrem să fim
OAMENI şi OAMENI fiind, vom găsi soluţii problemelor noastre. Unde învăţăm
cum putem să ne împlinim visele şi să plăsmuim o altă realitate? Ne spune
cineva cum să ne controlăm emoţiile, cum să ne conştientizăm sentimentele şi
să le recunoaştem, cum să facem ordine în gânduri şi să luăm decizii corecte?
Vom afla greşind, plătind şi prelungind haosul în care se zbate omenirea de
prea mult timp? Câte probleme sociale ne înconjoară şi închidem ochii să nu le
vedem?! Noi suntem prea mici pentru a ne implica, iar voi prea neputincioşi
pentru a le rezolva altfel decât cu un ridicat din umeri. Justificarea tuturor este
lipsa de bani. De ce bani ai nevoie ca să fii curat, să ajuţi un om sau să
gândeşti pentru a nu vinde pe doi bani o fabrică renumită pe piaţa externă? Un
sistem economic e pe cale să se prăbuşească, iar noi asistăm impasibili la
continuarea jafului căruia i se spune reformă. Privim jocurile electorale orbi la
aranjamentele de culise, cu speranţa că se va întâmpla vreo minune genetică
şi vreun lup se va transforma în păstor luminos. Naivitatea se curmă cu durere
dacă vigilenţa a fost înăbuşită sistematic cu promisiuni deşarte şi dulci plăceri.

De ce trebuie să irosim ani din viaţă când ne putem făuri de acum


viitorul? Pentru că ne împiedicaţi să ne afirmăm crezurile, scoţând în evidenţă
refulările noastre şi trecând în plan secund ideile îndrăzneţe. Noi nu vrem să
dăm pe nimeni la o parte, ci să lucrăm în echipă. Dar cineva îşi bagă coada şi
dezbină etniile, generaţiile, sexele şi grupările cu preocupări diferite. Toţi
suntem părţi dintr-un întreg care nu va funcţiona cât timp rotiţele s-au oprit
sau se rotesc după legi proprii. Îmi doresc să ne pese unuia de celălalt şi aşa
cum eu voi încerca să-i ajut pe alţii, sper ca şi alţii să mă sprijine şi să nu-mi
pună beţe în roate, transformând un examen de importanţă minoră pentru
proiectele mele într-un obiectiv de netrecut. Nu mă puteţi convinge că
bacalaureatul trebuie tratat cu mai multă seriozitate decât este cazul. Vă voi
demonstra că îl voi lua chiar dacă veţi refuza să-mi acordaţi diploma din cauza
absenţelor. Stupiditatea legilor nu frapează pe nimeni. Ne lăsăm ghidaţi de
prostie în loc de a semnala şi corecta erorile sesizate la timp, printr-un simplu
act de gândire şi decizie.
Am fost şeful clasei întotdeauna. Desigur asta nu ţine loc de licenţă, dar
aş dori să organizez un cabinet de consultanţă psihologică în şcoală la care să
vină şi elevii şi profesorii care au probleme în plan personal. Visez ca în viitor
toţi să vină cu drag la şcoală şi să plece îmbogăţiţi şi înnobilaţi de spiritualitate
şi cultură. Cine ne împiedică să facem acest experiment? Cândva în şcoli
funcţionau cercuri. Într-o formulă nouă şi îmbunătăţită, nu văd de ce nu ar
exista şi azi. Dacă profesorii nu fac faţă programului extraşcolar, putem aduce
specialişti din altă parte. Chiar dintre părinţi putem solicita pe aceia cu harul de
a lucra cu copiii şi de a le insufla dorinţa de cunoaştere şi autodesăvârşire.
Dacă însă vom ţine cu dinţii de weekend-urile noastre în care şcoala să fie
închisă, comoditatea îşi va pune amprenta pe mintea noastră, iar sufletul
monstruos va urâţi lumea. Trebuie să ieşim din această lume mecanică. Stă în
puterea noastră să transformăm tărâmul morţii în spaţiul vieţii, cetatea
luminii... Poate că nu aţi înţeles tot ce v-am spus. Daţi-ne o şansă să încercăm
şi atunci veţi realiza diferenţa între a fi şi a nu fi.
Profesorul îl urmărise tăcut. Se mira şi el cum de nu îl întrerupsese. Parcă
o vrajă îl cuprinsese şi ascultase cu atenţie fiecare cuvânt şi fiecare inflexiune a
vocii elevului său favorit. Ştia că are dreptate. Într-un fel, simţise întotdeauna
cum stau lucrurile, dar niciodată nu se conturaseră cu atâta claritate. De fapt
era atât de simplu. Era o chestiune de curaj - curajul de a fi tu însuţi şi de a-ţi
pune în practică ideile cu orice risc. Riscul real ar fi fost acela de a perpetua
minciuna şi a promova generaţii de absolvenţi înfrânţi din start de un sistem
depăşit de însăşi cerinţele vieţii. Ce putea spune? îl putea sprijini sau se
declara învins de timpuriu - pentru că mai avea mulţi ani până la pensionare.
Ar fi putut să-şi depăşească mediocritatea, transformând profesia în har şi artă,
sau ar fi putut să-şi aplece umerii în faţa sorţii, uitându-şi năzuinţele tinereţii.
Când avusese loc hidoasa transformare? Când se topise elanul şi entuziasmul
cu care venise la catedră? Cum ajunsese asemeni celor pe care îi criticase ca
elev şi, ulterior, ca tovarăş de breaslă? în ce preschimbase nobila menire? Şi
băiatul acesta cum reuşise să-i răscolească ungherele conştiinţei? Nu era
asemeni colegilor săi. Nu avusese niciodată astfel de discuţii cu elevii. De fapt,
profesorii nu le permiteau să-şi exprime opiniile, iar elevii ştiau că nu le sunt
luate în serios părerile critice. Mulţi nici nu realizează însă că şcoala ar putea
deveni un loc în care să vii cu bucurie, curiozitate, dorinţă de a cunoaşte şi de a
afla CINE EŞTI CU ADEVĂRAT. Nimeni nu i-a făcut să vadă astfel şcoala. Pentru
elevi datoria s-a preschimbat în apatie şi o rezistenţă faţă de toate obligaţiile
impuse. Câtă energie se iroseşte când faci lucruri care nu-ţi plac şi ce
sentiment de împlinire îţi umple fiinţa când te poţi exprima liber şi creator în
domeniul care te atrage! A te înhăma la restructurarea unei activităţi ce a
ajuns rutină cere răbdare, tenacitate, voinţă şi credinţă. Dar nu este imposibil.
Criza actuală a evidenţiat necesitatea unei înnoiri. De unde să aşteptăm
schimbarea? De la un minister înţepenit care mai mult a creat probleme prin
rigiditatea sa? Nu recompensele ministerului sunt importante, ci faptul de a
pregăti oameni capabili să lupte şi să învingă. Scepticismul, îndoiala şi teama
nu au produs nimic bun. dimpotrivă, au distrus cărările de lumină ce au
încercat uneori să ni se arate.

– De când te preocupă pe tine aceste probleme, Bogdane?


– De când m-am trezit din morţi am conştientizat faptul că am purtat
întotdeauna în mine asemenea idei. Acum au ieşit la suprafaţă şi nu-mi mai
dau pace.
– Nu te recunosc.
– Ar trebui să fiu acelaşi? Am trecut prin moarte şi cine a primit acest
botez se scutură de naivitate şi se trezeşte. Nu am cum să mai fiu acelaşi. Mie
îmi par ridicole poticnirile oamenilor în obstacole de cele mai multe ori
imaginare, pe care le proiectează cu mintea lor. Gândirea umană ar fi trebuit
de multă vreme să atingă altfel de culmi, dar se pare că există nişte interese
potrivnice şi cei mai mulţi au acceptat cu uşurinţă limitele ce le-au fost
impuse... Aceasta nu este viaţă. Este un mecanism de ucis sufletele, care
funcţionează până ce nimic nu va mai fi... Nu are cum să fie. Ceea ce se
întâmplă este crimă organizată şi sinucidere în masă. Plânge sufletul neamului
când vede ţara înţelepţilor şi vitejilor de altă dată ce a ajuns. Să cerşim la porţi
străine când ne aflăm pe un tezaur?
– Cum de ai aflat tu toate astea? Cei de-o seamă cu tine ascultă muzică
rock, se joacă la calculator sau ies cu rolele.
– Renunţând la aceste preocupări din diferite motive. Eu aleg ce să fac şi
cum să-mi petrec timpul. Instruindu-mă, nu mă supun manipulării ce se
practică spre a distruge viitorul naţiunii. Doar nu vreţi să mă apuc să
colecţionez ambalaje şi să consult reviste pentru un nivel submediocru de
cultură şi lipsite de decenţă. Eu nu am obsesii, ci opţiuni. Orizontul meu este
mai vast decât cel pe care ni-l oferă mass-media. Eu sunt om-fiinţă gânditoare,
nu o marionetă care joacă după programe psihotronice implementate prin cele
mai moderne tehnici de manipulare. Era bine să aflăm mai mulţi ce se întâmplă
pe glob, dar secretele sunt bine păzite prin însăşi ignoranţa în care suntem
menţinuţi. Respectând regulamente şi programe ce ne limitează câmpul de
investigaţie şi hipnotizaţi de dorinţe nefireşti, inoculate asiduu în subconştient,
nu avem cum depăşi stadiul de roboţi. Este ruşinos pentru specia umană să
aspire la standardizare şi robotizare, când fiecare este unic şi menit a-şi
exprima potenţialul creator.
– Bogdan, tu nu mai eşti acelaşi. Eşti o fiinţă surprinzătoare.
– în fiecare dintre noi există un astfel de germen de lumină. De ce să
trăim în bezna conştiinţei şi să nu exprimăm lumina?
– Ai dreptate... numai că procesul declanşării luminii este anevoios. Nu
poate avea loc peste noapte.
– Dacă vom dormi şi ne vom complace în laşitate, nu vom apuca să
vedem vreodată unde duce trezirea conştiinţei neamului. Nimic nu se poate
fără efort. Eu mă întreb când vom începe procesul. Dumnezeu ne ajută, dar nu
ne va rezolva problemele evolutive pe care noi trebuie să le depăşim. Fiecare,
acolo unde este, trebuie să lucreze la propria umanizare prin dezrobotizare.
– Mi-ai dat de gândit. Am nevoie să reiau aceste chestiuni în linişte. Am
să revin după ce voi reflecta la cele discutate. Locul tău nu este aici, ci între
oameni. Trebuie să te ajutăm cumva. Ai multe de spus lumii şi destule de
schimbat în noi. Cred că mai multă nevoie avem noi de tine decât tu de noi. În
câteva zile voi apărea cu nişte răspunsuri... Te las acum să te odihneşti şi-ţi
mulţumesc. Un duş rece la momentul potrivit este cel mai grăitor semn că
Dumnezeu nu ne uită. Noi uităm de El şi-I întoarcem spatele, mulţumindu-ne cu
imaginea Sa deformată... Pe curând şi sănătate!
“încă un om care, stropit cu apa vie, va părăsi ţinutul uitării. Ce curios!
De îndată ce enigma din vis mă îndeamnă la desluşire, prezentându-mi
simbolic şi cheia, planul fizic mă invită să trăiesc esenţa sub o formă concretă
care-mi va amprenta sufletul, pregătindu-mă pentru pasul următor. Poate că a
venit timpul să mai fac o incursiune în lumea astrală, acolo unde însuşi
subconştientul meu îmi arată ce am de făcut. Ghidul este în noi. Trebuie doar
să-i intuim mesajele-răspuns la probleme noastre.”
Intrat în lumea de vis, se trezi într-un labirint format din oglinzi.
“Astea cum au apărut? Se pare că nici muntele nu este chiar real. Este o
structură virtuală ascendentă ce presupune mai multe trepte iniţiatice. Trebuie
să intru în labirint înainte de a trage concluzii... Cum or fi făcute oglinzile
acestea de fiecare-mi reflectă alt chip?
Nu sunt două la fel. Mă întreb dacă eu ştiu cu adevărat cum arăt în
realitate. Care se apropie mai mult de original? Eu nu mă recunosc în ele...
Dacă dispar, imaginea dispare şi ea. Deci eu sunt şi nu sunt eu. Dar de ce sunt
atât de multe? Uite, aici sunt ca un copil, numai că am depăşit vârsta copilăriei.
Să fie trecutul meu sau simbolul prezentului raportat la ţelul destinului meu?
Dincolo surprind o mişcare de pendulare. Ciudat. Eu nu mă mişc. Am atitudini
oscilante? Parcă-s cărţile din Tarot. Nu pot recunoaşte toate aceste chipuri. Ce
semnificaţie poate avea acest cavaler în armură, de pildă? Ce fel de lupte am
de dus? Sau poate chiar am intrat într-un război în care viaţa va învinge
moartea... Şi o oglindă tainică, întunecată. Nu mă văd nicicum. Probabil
aceasta este a Eului nevăzut. Poate că, paradoxal, din mijlocul întunericului
trebuie să ţâşnească şi lumina care sfâşie vălul enigmelor. Dar sunt abia la
începutul drumului. Încă nu m-am confruntat cu abisul. Experienţa mea de
viaţă şi moarte se rezumă la scindarea între două lumi. Încă nu am descoperit
negativul din mine pe care să-l înving cu panea pozitivă. Un lung drum mă
aşteaptă... De unde această grimasă de durere? E viitorul meu? Putea-voi să-l
înfrunt? Ar trebui să ştiu ce mă aşteaptă sau, aflând, îmi voi refuza soarta? Aici
toate sunt simultane. Depinde încotro îmi întorc privirea. Deduc că timpul nu
există. Atenţia mea îndreptată într-o anumită direcţie creează timpul. Dar toate
aceste eun coexistă. Sunt ochiuri de geam prin care percep frânturi din mersul
lumii. Va trebui să reunesc aceste imagini într-una singură, de fapt să-mi adun
eurile într-o conştiinţă unitară şi integratoare ce transcende timpul şiragului de
clipe. Sunt prins în labirint şi îmi contemplu neputinţele şi secvenţele de
existenţă. Va trebui să alipesc frânturile de oglindire într-una care să le
cuprindă pe toate. Ce voi afla din toate astea? Cine suni eu? Sau cum trece
lumea prin mine? Poate că imaginile sunt simbolurile reacţiilor mele la impactul
cu alte câmpuri energetice. Deci eu sunt rezultatul unor complexe interacţii
între unde de diferite frecvenţe. Aidoma atomului, mă comport ca un coipuscul
sau ca un câmp de unde. Sunt şi nu surit. Ce sunt? Nimicul mişcător sau acea
neclintire întregitoare de dineoio de tot şi toate? Poţi delimita din acest tot care
sunt eu şi care tu când pretutindeni coexistăm? Aici ne regăsim toţi. Acelaşi
UNU e în toţi şi lumea toată este în UNU, adică în fiecare. Labirintul acesta este
zona revelaţiei. O poţi părăsi prin transcendere ori te poţi întoarce de unde ai
plecat cu solia răspunsului... Sau poţi juca, după cum este nevoie, unul dintre
rolurile ce se confundă cu chipurile din oglinzi... Dar ce se întâmplă? Oglinzile s-
au transformat în oameni...”
Telefonul îl readuse brusc în camera în care deja se aşternuse umbra
serii.
– Da!
– Bogdan? Ce surpriză! Nu mă aşteptam să dau de tine. Sorin la telefon.
Am vorbit cu Diana şi ne-a spus că putem să te vizităn. Când ne primeşti?
– Oricând sunteţi bineveniţi. Doar să-mi spuneţi, ca să fie cineva pe acasă
să vă deschidă. Mâine este bine?
– Este perfect. Fiind sâmbătă, ne este mai uşor să ne potrivim programul.
Cred că bănuieşti că suntem mai mulţi.
– Este minunat. Atunci la zece este bine?
– OK. Mă bucur mult să te aud... Pe mâine!
– Salut.
Colegii. Nu-i mai văzuse de mult. Era greu de spus dacă îi lipsiseră sau
nu. Ruptura care apare la absolvirea liceului fusese puţin devansată. De fapt
viaţa îţi aduce în preajmă fel şi fel de oameni după care te separă de ei. Se
obişnuise cu gândurile sale, călătoriile astrale, discuţiile cu părinţii şi vizitele
Dianei. Îl interesa lumea exterioară, dar izolarea îi adusese alte preocupări şi
alt ritm de viaţă. Ieşit din atmosfera liceului, se detaşase de grijile tipice unui
elev din anul terminal. Totuşi, îi era drag să-i revadă. Ar fi avut atât de multe să
le spună, dar nu era momentul potrivit. Avea el însuşi destule de pus la punct
înainte de a lansa provocări şi proiecte. Pentru început, însă, era binevenită
această întâlnire. Ştia că ceva va fi altfel decât de obicei şi anticipa durerea pe
care o va resimţi pentru cei rămaşi în urmă. Drumul spiritual şi şcoala
materialistă erau două lucruri diferite, iar noul său mod de a gândi cu greu ar fi
putut fi înţeles de cei pe care viaţa încă nu-i trezise.
Nu oricine poate suporta acelaşi gen de şocuri. Unii cad şi extrem de
puţini se ridică... Nu era timp însă pentru asemenea subiecte. Trebuia să pară
ca ei, deşi ştia că nu-i va fi uşor să se prefacă. Cine ştie însă ce socoteli are
Dumnezeu? Are El stilul Lui de a face minuni lucrând prin oameni.
Un ciocănit discret îi întrerupse gândurile şi o voce dragă umplu camera.
– Am venit să te aduc pe aste tărâmuri. Cunosc câteva persoane care au
nevoie de tine aici aşa încât “coboară-n jos, Luceafăr blând.”
– Ei, ce veşti îmi aduci de pe unde hoinăreşti?
– Ţi-am adus cărţi de citit, salutări şi pupături de la colegi, o casetă cu un
film grozav pe care aş dori să-l comentăm, reviste interesante, o îngheţată şi
câteva desene noi. Nu ştiu să-ţi spun cum se întâmplă. Pur şi simplu îmi vine să
desenez şi mă minunez şi eu ce fac. Poate mă lămureşti tu ce reprezintă.
– Este ciudat, într-adevăr. Tu îmi desenezi visele. Cum poţi să le
reproduci atât de fidel? Nu-mi amintesc să fi fost cu mine în acele lumi.
– Nici eu nu am amintiri. Este un fel de inspiraţie.
– Să fie un fel de telepatie? Sau poate că suntem legaţi cumva... Nu ştiu
să exprim clar ceea ce-mi este confuz. Poate că suntem o singură fiinţă în două
corpuri şi anumite zone obscure conştientului nostru sunt comune.
– Nu am mai auzit o asemenea teorie. Mai degrabă că mentalul colectiv
înregistrează gândurile noastre şi putem rezona într-un fel cu anumite forme-
gând pe care le captăm. Totuşi, de mult vroiam să-ţi spun că de când te-am
cunoscut, am simţit cumva că eşti o parte din mine sau că sunt o parte din
tine. Este greu de descris această senzaţie. M-am abţinut să-ţi stau prin
preajmă, dar sufletul meu te vroia alături. Boala ta a creat o durere cumplită în
mine şi am luptat din răsputeri să-mi menţin echilibrul şi să-mi mobilizez forţele
pentru a te putea ajuta. Cred că nu aş putea trăi fără să te văd, să te aud, să te
ating sau să-ţi simt prezenţa. Nu pot exista separat pentru că nu sunt întreagă.
In acest context este firesc să ne completăm reciproc şi să-ţi fiu aproape şi aici
şi în vis.
– Câte emoţii şi stări psihice ne sunt neclare şi nimeni nu ne poate da
răspunsuri?! Trebuie ca noi înşine să le găsim. Este dificil să deschidem porţile
sufletului când am fost învăţaţi să le ţinem închise, devenind fani ai
calculatoarelor şi televizorului şi robi pe viaţă muncii care ne-a robotizat şi ne-a
făcut veşnic datori către stat. De când te naşti primeşti un certificat ce nu-ţi
atestă atât nevoile existenţiale, cât datoriile către stat şi societate. Fiecare
sugar este dator pentru întreţinere, lumină şi terenul pe care îşi are locuinţa. In
schimb statul îşi încalcă propriile legi şi ignoră nevoile celor ce nu au cum să se
întreţină, minori fiind. Degeaba îi arăţi la TV dacă nu faci ceva pentru ei...
Poate că noi doi vom descoperi un alt fel de a iubi şi vom înţelege
subtilele legături ce se stabilesc între suflete. Este atâta indiferenţă în lume! O
simţi din nepăsarea faţă de viaţă, din tonul sec al vocii, din privirile opace, din
egoismul în care îşi cheltuiesc averile şi din felul în care se rănesc. Dar toţi
suntem vulnerabili şi nefericirea ne atinge pe toţi când nu ştim să iubim. Uneori
mă întreb ce am făcut să primesc un asemenea dar. Îmi spun că m-am
maturizat mai repede şi Dumnezeu mi-a stabilit mai devreme sesiunea de
examene, iar acestea nu sunt simple deloc. Nu studiezi bibliografia şi te
prezinţi la verificare, dând drumul dischetei din computer. Trebuie să identifici
natura probei şi să vii cu soluţii originale. Creaţia nu funcţionează în sistemul
copiatoarelor xerox. Fiecare individ este unicat, iar obstacolele-i sunt pregătite
pe măsură.
– Mda... Am uitat să-ţi spun. Colegii vor să-ţi facă o vizită.
– Ştiu. Am vorbit cu Sorin. Frumos din partea lor. A rămas pentru mâine la
zece. Vii şi tu cu ei?
– Nu cred că pot să ajung la zece. Voi veni mai târziu.
– Tu cum îi mai percepi?
– Mi-s dragi, dar dacă aştepţi părerea mea, sunt tare copilăroşi pentru
nişte fiinţe majore. Din punctul meu de vedere, nu vârsta îţi certifică
maturitatea, ci cât de pregătit eşti să înfrunţi viaţa. Asta nu înseamnă curajul
de a pleca în gaşcă la mare, a dansa o noapte întreagă la o petrecere, a
schimba prietenele sau a toci de zor. Nimic din toate astea. Este vorba să ştii
ce vrei, să ai încredere în tine, să lupţi pentru crezurile tale, să iubeşti semenii,
să fii capabil să te întreţii şi să realizezi că ai multe încă de învăţat. Eşti abia un
ucenic şi încă nu ai gustat amarul durerii sau lacrimile sărate ale deziluziilor.
Ah...sar de la una la alta. II ştii pe Adi. Este într-o situaţie financiară
critică şi ar vrea să-şi continue studiile. Nu ai putea să-l ajuţi puţin? Cred că
vrea să dea la matematică. Ce zici?
– Aş putea. Trebuie să-mi reintru în formă, să-mi reiau culegerile şi să
trec prin materia de anul acesta. Până la urmă, cine ştie, poate dau bacul cu
voi.
– Vorbeşti serios? Crezi că se poate?
– Am vorbit cu domnul diriginte şi vreau să văd care va fi rezultatul
demersurilor dumnealui.
– Ar fi extraordinar. Pentru noi toţi ai fi un exemplu de voinţă. Deci de
asta au apărut manualele acestea lângă tine.
– Cam aşa. Dacă-mi aduci şi tu caietele de notiţe, în scurt timp aş putea
să susţin probele de verificare la toate materiile.
– Bineînţeles că ţi le voi aduce. Mă întreb însă dacă-ţi vor aproba cererea.
– Dar mă cunosc. Am învăţat şapte ani în acest liceu şi am apucat să
frecventez câteva săptămâni din clasa a XII-a... Vom vedea.
– Eşti un caz din multe puncte de vedere: medical, juridic, pedagogic şi
social.
– Intenţionez să-mi rezolv problemele prin propriile merite, fără pile sau
proptele... Hai să lăsăm puţin problemele. Ţi-am pregătit o casetă. Vrei s-o
asculţi?
– Vrei s-o ascultăm împreună sau s-o iau acasă?
– Ia-o acasă Acum aş vrea să te sărut şi să te trimit la învăţat. După
plecarea Dianei, rămase puţin pe gânduri şi se apucă de citit. Târziu de tot
stinse lampa şi atunci observă că trecuse miezul nopţii. Mai avu timp să
recapituleze evenimentele zilei şi intră încet în lumea visului.
Lumea îşi pierduse contururile. Erau culori, dar nu corpuri luminoase. Era
mişcare, dar nu rectilinie, ci pulsatorie. Ce vedea era lipsit de consistenţă şi
refuza să se concretizeze în imagini cu corespondent în realitatea fizică.
Interesant era că acest soi de abur perfect transparent, colorat şi pulsatoriu
crea în el o gamă de senzaţii extrem de variată. Corpul emoţional vibra la
atingerea undelor înconjurătoare precum o harpă. Nu mai era dependent de
organele de simţ şi de mintea ce prelucra informaţiile, traducându-le în
impresii. Nu avea ce fapte, gânduri sau vorbe să judece. Trăia cu tot corpul şi
deosebit de intens o mulţime de senzaţii cărora ceva din el le atribuia nume
cunoscute din viaţa fizică. De fapt nici nu avea corp. Era intuit ca o prezenţă
dinspre exterior şi senzaţiile îi defineau existenţa. De parcă exista un exterior
când el era nelimitat. De n-ar fi fost aceste senzaţii cum ar fi ştiut că există şi
cum s-ar fi autodefinit? Interacţiile îi confirmau fiinţarea. În absenţa lor, el ce ar
fi fost? Dincolo de senzaţie ce se află şi cum se percepe? Să experimentezi
emoţii şi sentimente în starea pură, nedeclanşate de întâmplări de viaţă... ce
abstractă şi intensă e lumea energiilor! Şi de le-aş da un nume, ce ar deveni
această lume? Aş asocia vibraţiile sonore celorlalte, mai subtile, şi astfel aş
închide în cântece aceste “stări”. Cum să le prind de note? Oare ce au simţit
marii muzicieni când au compus simfoniile lor? De parcă ar trebui să prindem
totul în cuvinte. Audiezi un concert şi simţi... Ar trebui şi în lumea fizică să fim
mai atenţi la interacţiile noastre cu universul înconjurător. Uitând să observăm,
ne-am limitat percepţiile. Cât de sensibili am fi fost la frumuseţea
înconjurătoare! Ce trepte de înţelegere intuitivă am fi urcat! Noi ne-am legat
viaţa de imagini şi concepte. Este atât de puţin! O mare parte din noi a rămas
inertă pentru că am uitat s-o folosim. Cât de mult s-a îngustat orizontul nostru!
în loc să trecem dincolo de frontierele cunoaşterii prin propriile puteri, am tot
tras frontierele mai aproape de vârful nasului! Cât e grădina, atât este şi
interesul...
Tehnologia ne-a abătut de pe drumul evoluţiei noastre. Performanţele
fiinţei umane nu le depăşesc pe ale unui robot. Aici descopăr universul interior
şi infinitele posibilităţi de investigare pe care le permite atât de complexa
creaţie numită OM. Poţi spune planeta OM. Câte câmpuri ne definesc şi ce
proprietăţi au! Pe ce scală să le curprinzi şi să le cuantifici? De-am şti să le
folosim, nu am avea nevoie de avioane, telefoane, computere şi toate câte
compun banala noastră existenţă. Este covârşitor să realizezi ce eşti... Dar oare
această conştientizare nu poate avea loc şi în lumea materiei? Ne împiedică
atât de mult costumul material să ne extindem conştiinţa dincolo de
mecanismele care ne-au înlănţuit libertatea? Cum am putea să ne deschidem
către univers? Când mintea se opreşte, ce alte resorturi ale fiinţei se urnesc?
Cum să le arăt ce este aici când totul se experimentează pe cont propriu? Mi-e
locul pretutindeni. De ce să nc zăvorâm în case minuscule de piatră? Drumul
nostru ne duce printre stele. Dumnezeu ne-a dăruit întreaga Creaţie şi ne-a
menit să fim veşnic călători...
Zgomotele citadine ale dimineţii îl treziră devreme. “Doamne, am visat
ceva, dar nu-mi amintesc ce. Unde am fost? Nu am plecat conştient şi nu ştiu
unde am ajuns. Am pierdut vreun reper în drumul meu spre peşteră? Este
posibil să fie altceva. Şcoala de dincolo te plimbă prin etajele Universităţii
cosmice, lăsând înscrise lecţiile în subconştient... Ba parcă îmi amintesc. Erau
perdele, unele în spatele celorlalte... văluri şi straturi pe care le îndepărtam,
înaintând spre enigma pe care voiam s-o dezleg. Fiecare perdea avea altă
culoare şi altă textură. Le percepeam parfumul, supleţea, atingerea... Trebuie
să reflectez la traducerea acestui vis. Simbolurile moderne ascund realităţi
indescriptibile în cuvinte. Poate le voi intui semnificaţia raportându-mă la
trăirile din lumea mea...
Dar deocamdată am alte urgenţe. Până luăm masa şi vin colegii am timp
să mă uit puţin prin manuale. Cu care să încep?”
Pe la ora zece începură să apară. Până la ora unsprezece camera
devenise neîncăpătoare. Se aşezaseră pe unde găsiseră loc şi se puseră pe
vorbit. Îi povestiră noutăţile de prin şcoală, nostimadele de la petrecerile de
majorat, comentau ultimele jocuri de pe calculator şi rezultatele campionatului
de fotbal, dar se jenau să-l întrebe direct de proiectele sale. Omiteau discuţia
despre boală, neobişnuiţi cu abordarea subiectelor delicate. Veniseră să
înveselească atmosfera şi să aducă un ton optimist. Dar această veselie îl
întrista. Erau copii care la vârsta majoratului ar fi trebuit să fie altfel. Omul din
ei încă dormea sau deja fusese adormit de sistemul ce satura creierul cu
informaţii, nelăsând loc pentru întrebări şi îndoieli. De ce ar fi totul aşa cum ni
se spune şi nu altfel? Cine stabileşte adevărul? O comisie de specialişti sau acei
iniţiaţi care au depăşit limitele impuse spiritului? Cum să-i întrerupă din
această conversaţie spumoasă care nu ducea nicăieri şi nu lăsa nimic în urmă?
De ce se temeau să-i pună întrebări? Uite, Simona vrea să dea la medicină. De
ce tace? Nu are nimic personal să-i spună? Sufletul lor unde se ascunsese?
Spoiala asta de voioşie îl irita. Parcă erau la grădiniţă. Pe cine păcăleau? Pe el
sau doar pe ei înşişi? Chiar nu observa că el nu participă la această petrecere?
Nu-l vedeau cât de diferit era? Trebuia să curme această iluzie că totul este
bine. Nu era bine. Chiar dacă el avea să se descurce cumva, ei păreau
neajutoraţi. Se decise să intervină pentru a schimba cursul discuţiei.
– Dar fetele de ce sunt aşa tăcute? Vă doare sufletul să mă vedeţi astfel
sau v-aţi îndrăgostit? Voi nu aveţi nimic de spus?
– Te ţii de glume?
– Deloc. Nu văd nimic nepotrivit în a iubi la optsprezece ani.
– Atâta le-ar trebui alor mei să audă. M-ar încuia în casă să învăţ ca să
nu-mi umble mintea la prostii.
– Şi tu consideri la fel? Ce-ai face dacă ţi s-ar întâmpla minunea? Crezi că
ai putea opri sentimentele cu un manual de franceză?
– Drept să spun, încă nu prea ştiu cum este. Nu prea mă lasă ei să ies.
– Bine, dar din şcoală nu ţi-ai făcut prieteni?
– Ai măi Dane, doar mă ştii cum sunt!
– Cum Roxana?
– Mă faci să mă simt prost.
– De ce? Doar am copilărit împreună. Credeam că suntem mai mult decât
colegi, prieteni. Vreau să ştiu ce vi s-a mai întâmplat şi ce gânduri sau
nemulţumiri aveţi. Nu-mi turnaţi mie baliverne, că nu-s handicapat. Spuneţi-mi
ce-am pierdut în aceste luni de zile: filme, cărţi, teatre, excursii, tabere,
expoziţii, competiţii, evenimente din viaţa voastră, descoperiri ştiinţifice,
noutăţi de pe Internet, cu ce i-aţi mai provocat pe profesori, ce aţi mai
organizat împreună, ce surprize v-aţi făcut la majorat şi ce urări îmi faceţi mie,
chiar dacă au trecut câteva săptămâni de când a fost ziua mea?
– Tu chiar vrei să le ştim pe toate? Când să avem timp de distracţii când
suntem prinşi între şcoală, lecţii şi meditaţii?
– Voi credeţi că am picat din Lună şi nu ştiu că sunteţi în clasa a XII-a?
Nu-mi serviţi banalităţi! în afară de şcoală nu mai încape loc de altceva? Măcar
cu bicicleta mai ieşiţi? La aer mai staţi? Un baschet mai jucaţi? Trece viaţa pe
lângă voi şi nu apucaţi să vedeţi Soarele.
– Eşti bun de lider sindical. Lupţi pentru dreptul elevilor la timp liber.
– Nu asta era problema. Voi sunteţi problema. Aş vrea să vă cunosc mai
bine frământările, aspiraţiile, tristeţile, neputinţele... vreau să fim prieteni. Nu
suport superficialitatea, or relaţiile dintre noi sunt superficiale. Este un timp cu
care nu ne mai întâlnim. Dar noi putem rămâne prieteni o viaţă dacă vom fi
sinceri, deschişi şi vom dori să comunicăm, nu să sporovăim vrute şi nevrute.
De ce nu mă întrebaţi ce mai fac sau ce intenţii am? Vă e frică să nu plâng?
Când m-aţi văzut plângând? Vă e jenă? De ce? Aceasta este situaţia, iar
destinele nu sunt toate la fel. Nu vă interesează? Atunci este trist. Credeam că
v-a fost dor de mine, nu doar că m-aţi compătimit. Poate că nu mai este timp
să ne cunoaştem mai bine. Totuşi, de noi depinde să ne apropiem, să ne
ajutăm şi să mergem mai departe împreună. Nu vreau să vă prefaceţi, ci să fiţi
voi înşivă, iar dacă încă nu ştiţi cum sunteţi, să încercaţi să descoperiţi. Nu fiţi
anoşti, elemente de turmă! Fiecare are ceva minunat în sine care se cere
exprimat spre binele tuturor. Poate că sunteţi stresaţi sau aveţi probleme
acasă, cu prietenul sau prietena voastră. Nu credeţi că de noi depinde să le
găsim rezolvarea? Nimeni nu va râde de nimeni, vă asigur. De ce să nu ne
ajutăm? împreună putem găsi soluţiile astfel încât fiecare să se apropie cu un
pas de fericire. Viaţa ne încearcă, pe unul într-un fel, pe altul în mod diferit, dar
când ştii că ai cui mărturisi şi pe cine te sprijini la nevoie, nu te mai simţi singur
şi părăsit. Eu nu cer milă, ci prietenia voastră. M-am decis să susţin bacul cu
voi, chiar dacă nu mi se va aproba cererea. Vreau să demonstrez că atunci
când dreptatea este de partea ta, poţi reuşi. Şi chiar dacă cineva nu-mi va
acorda diploma din simplul motiv că prezenţa mea nu a satisfăcut haremurile
legii, eu nu voi repeta anul. Aceasta este promoţia mea şi cu ea îmi voi încheia
copilăria şi adolescenţa. Mă consider deja un tânăr intrat dincolo de poarta
vieţii. Am refle tat îndelung la viaţa mea şi a semenilor în general şi am
descoperit ce îmi doresc cu adevărat. Vă mai fac o mărturisire. Sunt îndrăgostit
şi nu concep viaţa mea departe de Diana. A fost în tot acest timp lângă mine şi
îi mulţumesc pentru lecţia de devotament şi iubire pe care mi-a dat-o. Noi
simţim că am trecut un prag al maturităţii prin durere şi am dori ca şi voi să vă
bucuraţi de darurile pe care vi le dă Dumnezeu când dovediţi că le meritaţi.
Este frumoasă inocenţa, dar viaţa nu este chiar un parc de distracţii şi cu cât
veţi fi mai conştienţi de ţelul vostru, cu atât veţi fi mai feriţi de necazuri.
Adi, am înţeles că vrei să dai la matematică şi nu-ţi permiţi un meditator
care să-ţi verifice cunoştinţele. Mai cunoaşte cineva din clasă situaţia ta?
– Nu.
– De ce?
– Nu am spus nimănui acest lucru.
– Şi cum crezi că poate cineva să te ajute dacă nu ştie că ai nevoie de
ajutor. “Cere şi ţi se va da.” Eu mă ofer să lucrăm împreună la matematică. Aş
dori să ştiu ce probleme mai sunt şi să încercăm împreună să le rezolvăm. Ştiţi
exact ce vă doriţi? Drumul pe care l-aţi ales este opţiunea voastră sau a
părinţilor? Mai aveţi timp să vă răzgândiţi. Nu vă rataţi viaţa doar pentru că vă
e lene să vă gândiţi ce vă doriţi cu adevărat! Tu, Costin, la ce dai?
– La ASE.
– Pentru că îţi place să urmăreşti traseul banilor sau pentru că încă mai
este nevoie de contabili? Tu erai pasionat de filozofie.
– Ai mei au spus că din asta nu se poate trăi.
– Şi te-ai gândit că au dreptate, nu?
– Vezi şi tu ce timpuri trăim.
– Credeţi că vremurile acestea de ignoranţă vor ţine o veşnicie? Vor ţine
cât ne supunem lor. Când le vom transforma cu gândurile şi acţiunile noastre,
vă veţi da seama de ce forţă dispunem şi nu o veţi mai lăsa să zacă nefolosită.
Nu renunţaţi la idealurile voastre! Poate că înainte de a filozofa, trebuie să te
loveşti de pragmatismul vieţii pentru a căpăta expe “ienţă şi a nu te rupe de
cruda realitate. Poate fi şi aşa. Nu te transforma însă într-un contabil şi în
timpul liber. Hrăneşte-ţi pasiunile spiritului.
– Dane, ce te-a apucat aşa, să ne ţii speech-uri? Toată lumea ne vorbeşte
de viitorul nostru pe care noi azi îl clădim şi ei mâine îl demolează. M-am
săturat de subiectul ăsta. Mă stresează.
– Şi ce ai dori tu să discutăm?
– Uite, am putea vorbi despre o excursie după ce terminăm. Plecăm cu
câteva maşini şi ne oprim undeva în natură.
– Lasă visele, că nu mă veţi duce voi în braţe. Înainte de a termina liceul
ne apucă pe toţi melancolia şi după afişarea rezultatelor fuge care încotro. Să
nu ne amăgim cu iluzii.
– Dane, ce ai devenit aşa de serios? Tu nu mai ai simţul umorului?
– Al umorului da. Să zicem însă că m-am transformat într-un om matur şi
tolerez copilăria şi inocenţa, dar nu naivitatea şi infantilismul. Doresc să vă
scutur puţin, nu făcându-vă morală, cum vi se pare vouă, ci încercând să vă
arăt un alt fel de a fi. Încă nu mă puteţi înţelege şi, din câte văd, nici nu sunteţi
curioşi să aflaţi cum am traversat această experienţă. Poate vi se pare prea
trist şi vă indispune. Îmi pare rău că mă trataţi astfel. Mi-ar fi plăcut să ştiu că
vă pasă ce simt sau ce gândesc. Dar voi aţi vrut să vă asiguraţi că sunt bine şi
că nu voi muri curând. A plecat “tocilarul clasei”, nu? Niciodată nu aţi înţeles că
nu am tocit pentru a ieşi în evidenţă sau a mă lua la întrecere cu cineva, ci
doar mi-a fost simplu să reţin. Poate că voi aveţi alte calităţi pe care eu nu le
am. Nu trebuie să rănim pe nimeni cu calificative sau porecle răutăcioase.
Dimpotrivă, ne putem pune unii pe alţii în valoare. Nu ar fi minunat? împreună
am forma o echipă ce poate mişca munţii, nu credeţi? Şi de ce nu am face-o?
Nu intenţionez să vă răpesc timpul... doar să-i dăm valoare. Aş vrea să fac
primul pas pentru transformarea colegialităţii în prietenie. Cu cât mai mulţi
oameni vor deveni prieteni, cu atât va fi mai bine pe Pământ. Egoismul a adus
ruina şi singurătatea.
– în principiu zici tu bine ce zici, dar nu-i chiar simplu.
– De ce? Au intrat zilele în sac?
– Nu. Dar poate mai avem şi alte preocupări. Mai vrem să ieşim şi noi cu
o fată...
– Şi cine te împiedică? Foarte bine atâta timp cât o respecţi şi puteţi
comunica. Sunt lucruri fireşti. Doar nu crezi că ne vom purta ca puştii de
doisprezece ani. Important este ca orice faci să nu fie la noroc, ci rezultat al
opţiunii tale. Iar când iubeşti, nu-ţi pune limite. Trăieşte cu toată fiinţa acest
sentiment.
– Şi când eşti refuzat, ce faci?
– îţi accepţi eşecul cu demnitate sau încerci să tc lămureşti ce anume din
atitudinea ta deranjează sau respinge şi tc corectezi.
– Dar de ce? Eu sunt aşa cum sunt.
– Poate că nu eşti aşa cum vrei să pari. Te temi să-ţi arăţi sensibilitatea şi
afişezi un aer provocator şi uşor arogant care nici nu-ţi stă bine, nici nu-ţi
foloseşte. De ce ai impresia că fetele se îndrăgostesc numai de cei îndrăzneţi?
îndrăzneala constă în a fi tu însuţi, a nu te preface şi a te accepta aşa cum eşti.
Nu este nevoie să copiezi pe nimeni. Fiecare are propria personalitate. Ţi-ar
conveni să fii nevoit mereu să joci teatru doar pentru că fata pe care o placi a
îndrăgit această maimuţăreală? De ce fugi de tine şi ce anume te-a determinat
s-o faci?
– Nu ştiu. Poate că auzind mereu spunându-mi-se că-s prost, am început
să fac pe deşteptul, ceea ce este o prostie.

– Din câte ştiu, Simona, vrei să urmezi psihologia. Eu vreau să te întreb:


tu înveţi doar manualul sau încerci să observi şi oamenii? I-ai putea caracteriza
pe colegii noştri?
– îi cunosc de destulă vreme şi cred că aş fi subiectivă.
– Oare? Eu cred că nu-i cunoşti deloc şi nu ştii mai nimic despre ei. Ce-ar
fi să încercăm să ne descriem unii pe alţii aşa cum ne vedem? Am descoperi
lucruri noi despre noi înşine şi oglindirea ar fi deosebit de instructivă. Aveţi
acest curaj?
– Şi la ce ar folosi?
– Sorina, lasă zeflemeaua şi implică-te! Sau te temi de imaginea pe care
ar reflecta-o cioburile de oglindă? Eşti frumoasă şi ai putea fi şi plăcută, dar eşti
cam înfumurată. Ştii, frumuseţea trece, dar prostia rămâne.
– Nu ţi se parc că faci pe tăticul cu noi?
– Ba da. Un tătic mai înţelegător şi mai din generaţia noastră, dar şi mai
exigent. Ce te deranjează? Invitaţia la perfecţiune? De nu ai bârfi atât, azi ai
avea şi tu un prieten şi ai fi mai blândă. Nu văd de ce-ţi faci un titlu de glorie
din a ţine colegii la distanţă cu răutăţi.
– Acum ne iei Ia rând?
– Te simţi cu musca pe căciulă?
– Nu, dar nu crezi că forţezi nota?
– Şi tu vei lucra cu oamenii. Din câte îmi amintesc vrei să devii avocat.
Pentru ce pledezi? Pentru superficialitate? Câte conflicte apar între oameni
pentru că nu ştiu să comunice şi nu se cunosc cu adevărat?! Tu vrei să le tai
această posibilitate de a deschide ochii? De ce luciditatea trebuie să vină în
urma unui eşec? înţeleg că în lumea dreptăţii trebuie să găseşti soluţii pentru
împăcare, reabilitare şi înţelegere, nu să scoţi vinovaţi pentru greşeli mărunte
şi să-ţi încasezi comisionul pentru a scoate basma curată un mafiot ce apare în
VIP deghizat în înger. Timpul se grăbeşte şi dacă noi nu ne grăbim, vom ajunge
precum colegii noştri mai mari care au avut plăcerea să-şi descopere
inutilitatea în această lume moartă. Este deosebit de important să fim uniţi şi
să ne urmăm crezurile. Dar mai întâi, trebuie să ne trezim. Va urma un val de
schimbări radicale pe Pământ. Nu vă lăsaţi îngropaţi de concepte depăşite.
Informaţi-vă şi ţineţi pasul cu timpul înnoirilor. Acordaţi-mi încredere, chiar
dacă azi v-am şocat cu aerul meu sfătos. Învăţaţi să fiţi serioşi în activităţile în
care vă implicaţi, dar şi să vă bucuraţi de toate întâmplările vieţii... Şi acum am
o surpriză pentru voi.
Scoase aparatul de fotografiat, făcu câteva poze, mama aduse tortul de
ciocolată şi apoi vizionară împreună un film pe care îl analizară până târziu.
După plecarea lor comentă cu părinţii impresiile şi se apucă de studiu. La
sfârşitul zilei era deja încărcat cu o nouă problemă: cum să-şi ajute colegii?
Dacă nu erau dispuşi să facă un mic efort, avea să-i înghită strâmba societate
cu legile care uniformizează personalităţile, impunându-le vise standard. Era
dureroasă constatarea pe care o făcuse şi nu era încă sigur că aceştia
recepţionaseră corect mesajul său plin de dragoste. El nu se agăţa de cei
sănătoşi fizic spre a le deveni o povară. Le întindea mâna spre a-i ajuta ca ei
înşişi să-şi vindece sufletul atins deja de nebunia lumii.
Între timp, părinţii găsiseră un medic ce practica acupunctura şi îi
propuseră să înceapă şedinţele de tratament. Deschis oricărei şanse de
vindecare, acceptă experienţa terapeutică. Întâlnirea cu medicul fu o
adevărată revelaţie. Îl studiase cu atenţie şi apoi, impresionat de căldura,
calmul şi încrederea pe care le degaja, începu să-l iscodească. Şedinţele se
prelungeau cu discuţii spirituale şi iniţiere în tainele medicinii tradiţionale. Un
nou câmp de investigare se deschidea în faţa sa. Zilele-i păreau prea scurte
pentru toate câte îşi propunea să facă în neostoita-i sete de cunoaştere şi din
dorinţa de a-şi dărui iubirea. La discuţiile lor participa deseori şi Diana care ar fi
dorit la rându-i să contribuie la însănătoşirea lui Bogdan. În scurt timp, medicul
deveni un prieten al familiei şi întâlnirile lor nu se mai centrau doar pe subiecte
de medicină. La rândul său, Bogdan, deşi se simţea mai bine, ştia că
imobilizarea picioarelor va mai dura o perioadă. Îşi acceptase însă destinul şi
încerca să-şi transforme încercarea într-un triumf al gândirii asupra materiei.
Şcoala astrală continua şi ea. Universul noii sale existenţe se dilatase şi
se diversificase. Treptele urcuşului îl duceau spre noi porţi ale cunoaşterii şi
conştientizării Sinelui. Cu toate acestea, peştera fermecată părea să rămână
ascunsă vederii sale. Parcursese spaţii interioare şi exterioare, dezlegase
enigme, ajunsese acolo unde nici gândul omului nu pătrunsese... şi totuşi
nimeni nu-i spusese unde se găseşte comoara. Odată se întâmplase ceva tare
ciudat: într-una dintre călătoriile sale întâlnise un bătrân falnic, cu părul şi
barba ninse de ani, cu straiul alb şi ochii precum cerul limpede. Avuseseră
atunci o discuţie lungă şi plină de tâlcuri pe care încă nici nu le dezlegase pe
toate. In fiecare zi trudea să mai prindă din înţelesurile pe care acela le
strecurase în vorbele-i pline de înţelepciune. Nu era un mod obişnuit de a vorbi.
La prima vedere părea a se exprima într-un mod arhaic şi lipsit de concreteţe,
umplându-şi limbajul cu metafore şi înflorituri. Mai târziu realizase densitatea
informaţiei şi esenţializarea ei, prinsă-n frumuseţea imaginilor sugerate,
muzicalitatea frazelor şi aparentul lor ermetism ce dezvăluia profunzimile de
dincolo de cuvinte ale existenţei.
De data aceasta aterizase pe munte. Era senin şi culmile îl îndemnau la
drumeţie. Se afla pe acoperişul lumii şi brusc se simţi cuprins de o stare de
beatitudine şi un dor de zbor. Se simţea liber şi fericit. Solitudinea se
transformă într-o stare de fuziune cu un nemărginit întreg... Şi atunci, dintr-o
dată, realiză că nu mai este singur. În faţa sa apăruse Bătrânul.
– Ce-i cu tine pe aste meleaguri, spirit călător? îl întrebase acesta.
– Sondez necuprinsul firii în căutarea unor răspunsuri.
– Tu ştii dinainte de a întreba răspunsurile pe care le cauţi.
– Da... şi nu. Am două memorii. Una ştie, dar nu mi-e de folos aici, iar cea
care caută nu poate recunoaşte încă adevărul. Cum le-aş putea uni încât să
înţeleg şi să ştiu?
– Când vei afla, vei fi găsit deja ce cauţi.
– Deci cheile le aduce doar căutarea.
– S-o numim reformulare, reabordare, reorientare, reorganizare a
aceleiaşi baze de date într-un sistem, după noi criterii de investigare. Ţine
seama că te afli în Universul psihic.
– Poate că tocmai asta mă inhibă. Realizez că instrumentul meu cerebral
funcţionează doar cu câteva linii care nu pot atinge anumite performanţe ale
gândirii abstracte.
– Ai o viaţă de nemuritor spre a-l perfecţiona.
– Oarecum. În lumea mea sunt capabil de altfel de înalte înţelegeri. Aici
mă simt limitat şi împiedicat să-mi exercit fiinţarea umană prin gândirea
profundă şi creatoare. Trebuie să reiau nişte etape pe care le-am parcurs
demult în îndelungata-mi existenţă.
– Ai ales această experienţă şi doar depăşindu-i obstacolele îi vei putea
ajuta pe cei ce-şi doresc eliberarea dintr-o realitate creată de mintea primitivă
şi neexersată.
– Da... aşa e cum spui tu. Trebuie să găsesc drumul spre Peştera
fermecată.
– Ţi se pare că încă nu l-ai găsit?
– Deocamdată sufăr un proces de transformare.
– Nu crezi că este acelaşi lucru?
– Mm... dacă mă gândesc mai bine, da. Curios cum ne înlănţuie atribuirea
unui sens unic cuvintelor. Dacă le-am accepta bogata semantică, oare ne-am
mai înţelege unii cu alţii?
– Doi înţelepţi se înţeleg între ei. Dacă sensibilitatea şi orizontul ţi-s
limitate, nu vei pătrunde în straturile adânci ale cuvintelor. Conlocutorii, de
regulă, îşi recunosc reciproc nivelul de înţelegere şi stabilesc comunicarea la
nivelul comun, banal, obişnuit. A vorbi aceeaşi limbă presupune o receptivitate
nuanţată şi flexibilă a ideilor de ambele părţi. Limbajul în sine este un cod sau
un set de unde purtătoare ale celor mai complexe şi diverse informaţii. El doar
provoacă înţelegerea, nu o poate aduce prin cuvinte. Înţelegerea este procesul
ascuns dincolo de cuvinte, în spaţiul psihic în care are loc prelucrarea,
abstractizarea, trăirea, esenţializarea, rafinarea ideii. Atunci se aşterne tăcerea
sau pacea. Îţi voi spune ceva: mintea este o arenă în care ideile sunt în conflict,
se nasc sau mor. Fiecare îşi cere dreptul la existenţă şi se cere hrănită. La care
vei renunţa pentru a dizolva conflictele? Cum vei proceda? Dacă le-ai alimentat
multă vreme, ele devin un fel de demoni care te subjugă... Şi acum găseşte
echivalentul acestei lumi ideatice în planul fizic. Redu tot ce vezi la idei şi
stabileşte raportul între acestea. Cum vei rezolva problema? - CE?
Dar bătrânul dispăruse. Trebuia să se întoarcă pentru a relua pe îndelete
experienţa şi problema pe care o primise spre rezolvare.
“Deci: orice noţiune din mintea mea este cristalizată în materie. Zic
război - şi ştiu deja câte feluri de războaie se duc în lume, zic foame şi ştiu că
milioane de fiinţe experimentează foamea, zic muzică şi văd pământul plin de
sunetele emise de voci, instrumente, orchestre şi aparate emiţătoare de unde
sonore, zic culoare şi văd cum a pictat Dumnezeu natura şi cum oamenii au
reuşit să prepare pigmenţii izvorâţi din lumina albă, zic sport şi toate mişcările
trupurilor ce se antrenează le văd pe terenuri şi în săli, zic politică şi vizualizez
interminabile discuţii fără rost care nu rezolvă problemele omenirii.... Unele
cuvinte nu mă interesează. De aceea ele nu fac parte din realitatea mea
apropiată, ci mai degrabă din a altora. Dacă am scoate anumite cuvinte din uz,
pentru că nu ne interesează, probabil că şi materia sau elementele reale
asociate vor dispărea. Iar dacă am crea noi cuvinte şi le-am însufleţi, ele ar
schimba decorul înconjurător, provocând alt gen de evenimente - ca rezultat al
interacţiilor ce se stabilesc între acestea şi cuvintele învelite în materia
înconjurătoare. Numai apariţia cuvântului televizor ce schimbări a operat în
lume!
Ce pot înţelege de aici? Să iau un exemplu, cuvântul pace. Dicţionarul
oferă cinci semnificaţii diferite. Dintre acestea, mentalul colectiv a absorbit şi
alimentat selectiv doar pe acela de încetare (temporară, zic eu) a unui conflict
armat între state. De fapt noi nu ştim ce mai înseamnă pacea sufletului
împăcat cu sine şi cu Dumnezeu, pacea ce se aşterne când înţelegi taina de
dincolo de cuvinte, pacea sau tihna omului ce a trudit şi a izbutit, pacea în care
se creează noul, pacea fără traducere care ar însemna cumva armonia cu
spaţiul în care trăieşti, ce te propulsează pe nivelul următor... In lumea mea
acest cuvânt a dispărut demult, pentru că şi opusul său a dispărut: nonpacea.
Noi avem alte noţiuni şi stări.
Dar nu le mai definim, limitându-le. Le trăim la diferite intensităţi şi le
transmitem cu exactitate. Noi empatizăm sau sintonizăm. Asta ar fi posibil şi
aici dacă ar fi tăcuţi şi atenţi. Dar ei vorbesc foarte mult. Orice limbaj nonverbal
este respins sau greu înţeles. Poate că înainte de a crea, trebuie să oprim
zgomotul. Abia atunci vom începe să comunicăm. Noi am ţesut o lume din
cuvinte. Cum s-o schimbi? Oamenii înnebunesc dacă nu vorbesc. Cel puţin asta
pretind ei. De fapt risipesc energii colosale, epuizându-şi stocul zilnic căruia i-ar
putea da o altă valoare. Pierzi energie şi sporovăind despre lucruri lipsite de
importanţă şi ascultându-le, şi mai ales când acestea au un conţinut agresiv.
Nimeni nu contorizează agresivitatea canalelor de radio-televiziune, a
monitoarelor, a presei şi a vacarmului de pretutindeni. Cuvântul scris sau rostit
tot forţă este. Bine este să alegi cu grijă forţele cu care lucrezi pentru că ceea
ce emiţi vei primi. Totul se întoarce şi te recreează. Dar poţi alege între cuvinte
ori sentimente frumoase şi emoţii negative sau gânduri malefice. A lucra în
plan individual este dificil însă. Înseamnă să-mi asum o responsabilitate pe
termen lung şi fără sorţi prea mari de izbândă. Ar trebui să mă ridic la nivelul
mentalului colectiv. Într-un fel sau altul toţi suntem prinşi în această reţea
neuronală colectivă. Doar că accesul la informaţie nu este lesne de obţinut în
mod conştient. Ştiu că sunt multe planete unde locuitorii pot realiza acest lucru
trăind pe două niveluri de conştiinţă. Dar acolo este armonie. În haosul acesta
recepţia este paralizată de paraziţii gândirii malefice...mm, nu neapărat. Dacă
stau liniştit şi concentrat asupra unei probleme, voi primi răspunsul corect.
Depinde şi de mine... Oare... oare nu cumva Bătrânul era Spiritul Neamului?
Nu-mi putea spune pentru început altceva decât ce reprezintă el şi, simbolic
vorbind, asta este: un bătrân înţelept. Deci, un fel de conştiinţă colectivă, o
entitate cu sau fără trup care ne integrează şi coordonează conştiinţele,
subordonată spiritului rasei sau al civilizaţiei planetare. Am nevoie de el, dar nu
numai de el. Oricum, se pare că semnele sunt îmbucurătoare: mă apropii. Cred
că mă apropii de ceea ce trebuie să fiu sau să-mi amintesc. Eu sunt peştera,
dar comoara se percepe cu nivelul de vibraţie corespunzător conştiinţei
planetare. Îhâm!
Totuşi, mulţi învăţători nu au ajuns atât de departe pentru a lăsa în urmă
cărări de lumină. Oare? Fiecare a ajuns unde a putut şi a lăsat atât cât a reuşit
el însuşi să înţeleagă. Vremurile se schimbă şi trebuie readaptată esenţa şi
îmbogăţite învelişurile ei în contextul vibraţiilor Noii Ere. Asta nu o poate face
oricine. Desigur ar putea doar Acela, dar va acţiona prin oameni, pentru că este
foarte mult de muncit. El coordonează şi inspiră totul, dar fizic vor acţiona mulţi
în acest sens. Doamne, cum să susţin bacalaureatul la istorie, repetându-le ce
vor ei să audă? De ce nu m-ar asculta ei pe mine când le voi depăna adevărata
istorie planetară? E oare cineva dispus să asculte câte am de spus? De ce oare
nu sunt curioşi?”
“Asta este şi întrebarea mea, Nindomentum. De ce nu sunt oamenii
însetaţi de cunoaştere când am venit să le aduc atâtea daruri spirituale şi
ştiinţifice?”
“Ooo! Nu se poate... Unde am intrat? Pe ce fir? Sunt pe fir cu Dumnezeu!
De fapt, ne reîntâlnim, nu-i aşa, în altă piesă?!”
“Desigur. Te-am urmărit să văd ce vei face dacă-ţi voi lua puterea de a
merge.”
“Ştii bine că nu mi-aş fi oprit activitatea cerebrală.”
“în situaţii similare unii au căzut sau nu s-au putut adapta vieţii pe
niveluri paralele.”
“îi înţeleg. Nici eu nu aş putea spune cum s-a întâmplat totul şi cum de
reuşesc să cuprind atâtea fără să le încurc. De fapt ştiu. Dar trebuie să mă
raportez la posibilităţile lor. Am enorm de muncit.”
“Aşa este. De aceea m-am gândit să fac o mică minune.”
“Nu am cerut-o.”
“Tocmai de aceea. Ridică-te, OMULE, şi mergi!”
În următoarele minute telefonul zbârnâi în multe direcţii, ducând vestea
minunată tuturor celor apropiaţi, în timp ce un tânăr de optsprezece ani îşi
mângâia blând bunica.

COLŢUL CU AMINTIRI

Realitatea concretă devine banală şi pustiitoare dacă o iei prea în serios.


Sigur, te atrage în cursele şi capcanele ei, dar nu trebuie să te implici prea
tare. Totdeauna există o posibilitate de ieşire din impas. Pur şi simplu o tratezi
ca pe un joc al minţii şi te sustragi, faci o pauză, reflectezi, priveşti totul ca şi
cum personajul care te reprezintă ţi-ar fi străin, îi vezi calităţile şi slăbiciunile, îl
încurajezi şi-i proiectezi o altă traiectorie în zborul său printre idei şi
evenimente, şi îţi recapeţi echilibrul şi siguranţa. Astfel, o mare parte din
intensitatea trăirilor negative se reduce şi depăşeşti hopul. Chiar şi emoţiile
pozitive prelungite nu sunt indicate dacă ajung să te orbească sau să-ţi
oprească drumul la un popas convenabil. Asta nu înseamnă să devii insensibil.
Dimpotrivă. Este doar faptul de a nu te lăsa copleşit de propriile emoţii. Mai
degrabă cu ele ajungi în conflict decât cu o situaţie exterioară, mai bine zis,
lupţi cu efectele scăpând din vedere cauzele. Cât timp oamenii se vor zbate în
lumea efectelor, omiţând cauzele fenomenelor, operând asupra primelor şi
ignorând sursa lor, vor lupta cu morile de vânt, cu elemente indestructibile
atâta timp cât ele vor fi generate continuu. Gândirea cauzală însă nu a fost
promovată nicăieri, găsindu-se că este mai simplu să menţii jocul sub control,
lăsând oamenii să se agite zadarnic şi să-şi accepte iluzoria neputinţă.

Ce poţi face pentru a schimba realitatea?


Mai întâi descoper-o. Nu ştii mai nimic despre tot ce te înconjoară. Dacă
aş fi elevul tău şi te-aş încolţi cu “de ce-uri”, ai constata rapid că nu ştii să-mi
răspunzi, ai deveni iritat şi mi-ai cere să te las în pace în loc de a spune simplu:
“Nu ştiu. Nu m-am gândit niciodată pentru că nu m-a interesat. Mi s-a dat ce
trebuie să ştiu pentru a trăi în această lume şi n-am mai avut curiozităţi. Acum
mă deranjează să constat cât sunt de stupid şi prefer să mă eschivez,
spunându-ţi să încetezi cu aiurelile tale.”
Deci, priveşte atent în jur. Poţi vedea pretutindeni partea frumoasă a
lucrurilor. Reuşeşti? încă eşti subjugat prejudecăţilor tale şi unui mod de a
gândi critic, agresiv, plin de lamentări care creează o realitate cenuşie ca însăşi
mintea ta. Doar tu vezi astfel lumea. Ea este altfel şi, dacă vei dori s-o cunoşti,
va trebui să renunţi la vechea viziune asupra ei. Există dreptate, lege,
frumuseţe, putere, glorie, libertate, pace, bucurie, iubire. Probabil că dioptriile
tale nu-ţi permit să le sesizezi. Te-ai putea antrena şi ai putea ajunge să înlături
vălul cernit al lumii, descoperind ceea ce întotdeauna a fost în faţa ta. Bănuiesc
că nu prea ştii în ce ar consta acest antrenament. Îţi voi repeta.
Învaţă să priveşti natura, oamenii, obiectele sau propriile gânduri.
Învaţă să asculţi atent sunetul ploii, al paşilor, vocile semenilor, vorbele
lor, cântecul păsărilor, glasul tăcerii sau chiar pe tine însuţi. Câte vorbe fără
rost risipeşti, construindu-ţi capcana?!
Învaţă să simţi atingerea petalelor, a mâinilor iubitei, a apei, a vântului,
a soarelui.
Învaţă să percepi parfumul florilor, al casei, al toamnei, al pădurii, ai
locurilor încărcate de istorie.
Învaţă să savurezi gustul fructelor, al mierii, al apei de izvor, al pâinii
calde, al laptelui proaspăt.
Învaţă să-ţi conştientizezi tristeţea, iubirea, singurătatea, bucuria,
pacea, dorinţa, liniştea, murmurul sufletului dornic să dăruiască, durerea,
împlinirea.
Învaţă să dansezi, să păşeşti hotărât, fără teamă, încrezător în forţele
tale, să mergi plin de graţie, senin, fericit, să-ţi simţi trupul uşor, eliberat de
griji, gata de zbor.
Învaţă să te iubeşti, să-ţi identifici greşelile, să le analizezi, să te ierţi şi
să nu le mai repeţi, să nu te mai răneşti grăbindu-te să te arunci în vâltoare
când nu eşti suficient de puternic s-o faci, să te accepţi aşa cum eşti şi să
înţelegi că eşti mult mai frumos şi mai bun decât poţi demonstra - trebuie doar
să te descoperi şi să arăţi acest lucru.
După ce vei reuşi să faci toate astea, lumea-ţi va părea alta. De fapt, nu
ea se va fi schimbat, ci tu însuţi. Vei găsi că-n lume sunt ascunse multe alte
lumi pe care le vei descoperi pe măsură ce tu însuţi vei fi mai aproape de Cel
ce eşti cu adevărat, de Centru. Te vei întreba atunci cum este, de fapt,
Realitatea. Există realităţi succesive sau închise unele în altele? Ori ele sunt
rodul prelucrărilor mentale? Şi care este Ultima Realitate, ce nu depinde de
mintea subiectivă, roabă conceptelor limitate, adică sieşi? Dar cum poţi
cunoaşte Realitatea fără a cunoaşte mecanismele minţii? Nu ar trebui să începi
cu tine?
“Omule, cunoaşte-te pe tine însuţi!” Altfel totul este iluzia propriului
univers psihic.
Cum să intri în hăţişurile minţii tale?
Să zicem că ar fi bine să începi cu câteva exerciţii simple. De exemplu,
obişnuieşte-te să pui zilnic cât mai multe întrebări. Le poţi adresa celor din jur,
ţie însuţi sau le poţi lansa în spaţiu, către mentalul colectiv. Ai grijă însă să
urmăreşti atent răspunsurile. Altfel nu-ţi va fi de nici un folos. Cu fiecare zi,
extinde-ţi gama de preocupări şi investigaţiile tale îţi vor lărgi orizontul
cunoaşterii, ceea ce-ţi va inspira noi întrebări şi curiozităţi. Care va fi efectul?
Pe lângă îmbogăţirea cunoştinţelor, vei constata că au dispărut din tine
anumite griji, angoase, anxietăţi, nemulţumiri, pe care le hrăneai cu lenea ta.
Cu alte cuvinte, ai făcut puţină lumină, alungând păianjenii din creier. Procesul
este îndelungat, practic devine o funcţie permanentă, deci nu te opri! Vei mai
constata că, vrând să te faci înţeles, nu te exprimi limpede şi deseori eşti
confuz. Dacă vei vorbi cu oameni deştepţi, te vor face să conştientizezi acest
lucru. Vei mai vedea că nu ai răbdare să cauţi să te lămureşti pentru că nu eşti
prea dornic nici să înveţi, că mentalul colectiv, aparent, nu-ţi va răspunde, deşi,
dacă ai fi atent, ai descoperi că el îţi răspunde fie prin simboluri, prin oameni,
prin mesaje ce-ţi vor parveni pe diferite căi sau obligându-te să atingi acea
stare de receptivitate a răspunsului ce vine chiar prin tine. Pare greu la început
pentru că nu eşti obişnuit cu acest mod de a fi. Mintea ta demult nu mai
lucrează. Conexiunile tale neuronale au încetat când ai renunţat să mai
gândeşti, supunându-te din comoditate. Funcţionezi cu o singură linie din
centrala creierului tău şi oboseşti când o suprasoliciţi. Dar nu trebuie să recurgi
mereu la aceeaşi linie. Vei descoperi noi circuite care pot fi activate prin
schimbarea ariei de preocupări, prin practicarea unor exerciţii mentale variate,
printr-un nou mod de a fi şi de a-ţi exprima existenţa. Treptat vei realiza
performanţe care te vor surprinde. Vei şti fără să întrebi, adică vei intui. Vei
privi sau vei auzi ori vei atinge şi simultan vei şti. Aceeaşi informaţie se
accesează pe mai multe căi. Cum de le-ai blocat pe toate? Spectrul de impresii
prelucrabile pe scoarţa cerebrală determină natura şi dimensiunile realităţii sau
ale universului tău. Când zi de zi urmăreşti preţurile, reclamele şi emisiunile
sportive, e greu de crezut că vei înţelege fenomenele naturii, mecanismele
psihice sau principiile tehnologiei de vârf în electronică. Doar o minte exersată
poate furniza conexiuni şi interpretări originale elementelor analizate. Oare cât
de mult îţi educi mintea? Nu cumva te laşi în seama ei? Nu ai remarcat în ce
capcane ai intrat pentru că nu ai ştiut s-o struneşti? Nu... pentru că nu te-a
preocupat să afli ceva despre tine, despre sufletul tău, despre corpul tău,
despre ceea ce eşti. Ai aflat la şcoală că eşti un ansamblu organic format din
ţesuturi specializate şi ai acceptat ideea că eşti un biorobot programabil prin
educaţie. Dumnezeu a fost scos în afara Legii şi a Universului. Totul a fost
întâmplare miraculoasă evolutivă, mutaţii şi generaţii spontane. Au trebuit să
vină extratereştrii pentru a înţelege că lucrurile nu stau chiar aşa. Oricum,
programul ce ţi s-a implementat nu putea fi distrus cu asemenea informaţii, nu-
i aşa? Făcea parte din tine şi îl apărai cu propria fiinţă. Dar la ce ţi-a folosit? Să
atingi o bătrâneţe senilă ori dependentă de medicamente? Este minunat să afli,
să înţelegi, să descoperi, să observi, să intuieşti, să investighezi Creaţia cu
instrumentul ce ţi-a fost dat. În ce l-ai transformat, omule? într-un sac mobil şi
avid de plăcere?
Tu ai uitat că eşti lumină şi totul în jurul tău este lumină. Corpul tău poate
fi strălucitor şi apt de performanţe inimaginabile. Cine crezi că va face toate
acestea dacă nu tu însuţi? Recreându-te pe tine însuţi, recreezi realitatea
înconjurătoare. Vei deschide porţi spre viitor, vei atrage alţi curenţi
informaţionali, dragostea se va aspecta prin noi forme de manifestare, trupul îţi
va fi suplu, iar spiritul va explora Universul fără telescoape şi sateliţi. De ce nu
alegi să experimentezi această vastă Realitate? Nu te opri la calculul coşniţei,
bârfele politice, democraţia americană şi termenele de achitare a
nenumăratelor taxe şi impozite. Vei afla astfel şi cum ai fost păcălit tu, om, să
devii marionetă. Nu-ţi va plăcea şi te vei speria de adevărul ce se va revela cu
brutalitate, deschizându-ţi ochii spre lumină. Atunci va trebui să fii tare. După
primul şoc, însă, nu vei mai fi acelaşi, iar când vei înţelege CINE EŞTI CU
ADEVĂRAT şi CE SE ÎNTÂMPLĂ ÎN JURUL TĂU, vei şti ce ai de făcut. Începe prin a
face curat în colţul cu amintiri!

INTERVIU IMAGINAR

Azi voi fi reporter. Voi lua un interviu celui mai solicitat şi controversat
OM. Chiar dacă mulţi vor trata cu scepticism un proiect atât de ambiţios,
şansele de reuşită sunt independente de asemenea atitudini. Cum am ajuns la
o asemenea idee? Pur şi simplu gândind la ceea ce cred eu despre Dumnezeu,
la ceea ce s-a scris despre El, la felul în care este venerat, acceptat sau respins
şi la ceea ce se poate afla despre El într-o viaţă, căutându-L.
În felul meu, L-am întâlnit deja şi multe căi spre cunoaştere mi s-au
deschis. Alţii au avut parte de altfel de experienţe şi le-am împărtăşit bucuria
descoperirilor sau revelaţiilor. Cei mai habotnici au absolutizat măsluitele
scripturi şi L-au bătut în cuie într-un timp şi într-un spaţiu din care nu I-au mai
permis să evadeze. Dumnezeul lor este o amintire. Pentru mine este o prezenţă
continuă ce-şi dezvăluie treptat multiplele-I aspecte. Nu mi-am propus să
schimb convingerile cuiva dacă acestea i-au adus fericirea, împlinirea şi un salt
pe scara evoluţiei spirituale. M-am gândit că Dumnezeu este accesibil şi că, aşa
cum mi-a răspuns mie pentru că am crezut în existenţa Sa, poate răspunde
oricui, cu condiţia să nu înceapă verificările în manieră magică, transformându-l
pe Creator într-un umil slujbaş care satisface capriciile stăpânului. Fără a-I
recunoaşte înţelepciunea şi dreptul de a ne îndruma şi a ne corecta greşelile cu
metodele pe care le găseşte cu cuviinţă, nu ne putem bucura de ştiinţa,
puterea, iubirea şi pacea Sa. Cum dau de greu, mulţi îi aduc imputări şi-I fac
reproşuri, uitând că nu Dumnezeu a greşit, ci ei înşişi. Viaţa nu este doar
distracţie. Este o continuă activitate de cercetare, experimentare şi creaţie.
Cine nu înţelege aceste lucruri va fi dezamăgit.
Din dialogurile mele anterioare am constatat că Dumnezeu aşteaptă de
la oameni întrebări al căror răspuns să le fie util în viaţă şi pe care l-au căutat
reflectând îndelung asupra problemelor lor. Numai astfel vor fi capabili să
aprecieze soluţiile primite. Înţelege curiozităţile lor, dar ar dori ca ei înşişi să şi
le satisfacă, pentru că răspunsurile ne înconjoară, iar discernământul şi
înţelepciunea ne fac să le recunoaştem indiferent sub ce formă vin. Ceea ce El
însuşi nu înţelege este lipsa de interes a oamenilor pentru a afla tainele vieţii şi
ale morţii şi opacitatea lor la explicaţiile celor ce le-au descifrat. Desigur,
fiecare îşi doreşte accesul personal la Dumnezeu. Acesta este posibil. Pe de o
parte, Dumnezeu lucrează prin oameni şi canalul prin care-şi transmite veştile
este viaţa însăşi. Pe de altă parte, dacă ceea ce cauţi încă nu ai găsit, în ciuda
eforturilor tale, va găsi El modalitatea prin care revelaţia să aibă loc. Ştiu că
mesagerii aflaţi pe Pământ primesc mesaje clare, în cuvinte lipsite de
ambiguităţi, ca şi cum Dumnezeu ar fi UN OM care vorbeşte la telefon. Desigur,
totul este posibil. Ceea ce refuză, însă, cei mulţi să înţeleagă este că astfel de
fiinţe, în ciuda unor destine aparent banale, ascund spirite evoluate care au
acceptat misiunea de a transpune mesajul christic pe un anumit nivel,
caracteristic unei părţi a populaţiei planetare. De asemenea există şi interese
potrivnice răspândirii adevărului. Astfel au apărut falşi proroci ce difuzează
mesaje otrăvite, concepute după modelul celor autentice, dar cu deformări
voite ce urmăresc să creeze confuzie şi conflicte. Pentru o fiinţă vigilentă, sunt
uşor de identificat mistificările.
Mă gândisem să pregătesc un set de întrebări care să reprezinte sfera de
interese a cititorilor. Cititorii, însă, au foarte multe întrebări şi de regulă învaţă
să-şi găsească răspunsurile. Să mă refer la nedumeririle celor ce nu citesc nu
ar avea rost, ar însemna să mă întorc mult în urmă şi să repet ceea ce este
conţinut în cărţile anterioare. Oricum aceştia nu se vor informa dacă nu sunt
obişnuiţi s-o facă, iar dacă vor începe într-o bună zi, abecedare spirituale există
pretutindeni.
Dar nu acestea au fost principalele motive pentru care am renunţat la un
plan. În cazul meu, Dumnezeu mi-a dat lecţii de spontaneitate şi naturaleţe,
transformând fiecare conversaţie într-un dialog adaptat stării mele emoţionale,
puterii mele de percepţie, profunzimii atinse în abordarea subiectelor de
interes şi de cele mai multe ori unui scop pe care trebuia să-l intuiesc în
spatele răspunsurilor ample sau concise şi mai ales a întrebărilor pe care El mi
le punea, determinându-mă să intru mai adânc în universul fiinţei mele. Poate
că de aceea am fost contrariată când am văzut cât de clar răspunde prietenilor
de pe alte meridiane... apoi am înţeles.
Eu îi cerusem cu ani în urmă să-I devin discipol. Or calea discipolului este
mai dificilă. Fiecare etapă îşi are rigorile sale şi nu ai dreptul să-ţi arăţi
nemulţumirea, ci să accepţi metodele Maestrului căruia i-ai acordat încrederea
ta şi i-ai încredinţat, într-un fel, viaţa ta. Este un drum fără întoarcere dacă eşti
corect şi consecvent convingerilor tale. Mă bucur pentru fiecare om care îl
întâlneşte pe Dumnezeu în drumurile, gândurile sau visele sale. Este Prietenul
perfect de care ai nevoie. Dacă însă vrei să mergi mai departe cu El, îi vei
vedea şi aspectul aspru, exigent, de care mulţi se tem. Este o formă de iubire
arzătoare care te purifică şi care este greu de îndurat. Fără a parcurge această
lungă şi dureroasă etapă, însă, nu ai cum înţelege ce urmează. Mulţi au vrut să
o sară şi s-au crezut ştiutori în materie de spiritualitate, dar poticnirile lor se
văd şi înţelegerea le-a fost blocată de propriile limite intelectuale şi de
slăbiciunile pe care nu le-au transformat. Un adevărat discipol are nevoie de
răbdare şi discernământ pe tot parcursul evoluţiei sale, or aceste calităţi se
cultivă şi se încearcă în multe moduri. Fără verificări repetate şi variate, nu-ţi
poţi conştientiza progresul şi forţele pe care le-ai dezvoltat în tine, iar acestea
nu sunt programate la dată şi oră fixă, ci te iau prin surprindere, uneori chiar în
cele mai nepotrivite momente. Atunci poţi demonstra cu adevărat de ce eşti în
stare şi ce anume doarme încă în tine. Aşa înveţi să fii cu simţurile treze, adică
vigilent. Ţi-e dor de acel Dumnezeu-Tătic iubitor şi blând care iartă tot, dar
începi tu însuţi să nu-ţi mai ierţi scăpările şi prostia. Ai dori să fie prietenul cu
care să stai la taifas în ceas de seară, dar ştii că sub acrul destins se ascunde o
intenţie pe care ai vrea s-o dibuieşti înainte de a cădea în plasă şi că glasul
ameninţător uneori nu vrea să-ţi arate decă cât eşti de vulnerabil sau instabil
când cineva ridică vocea. Câţi s-au supus “imperativelor sale dorinţe” fără să-şi
dea seama că El aştepta de la ei o ripostă demnă, nu trădarea prietenilor... dar
toate au rămas în urmă. O nouă serie o va lua de la capăt, făcând aceleaşi
greşeli. Câteodată mă gândesc că Dumnezeu nu este deloc de invidiat.
Desfăşoară cea mai ingrată muncă: netezirea asperităţilor umane sau spălarea
păcatelor care nu e doar un ritual de o oră, ci un proces de durată, dureros şi
dificil. I-a lăsat pe studenţii Săi din clasele superioare să predea cursurile
frumoase. De aceea, cei ce încă nu au înţeles cum stau lucrurile sunt tentaţi să
se sustragă experienţelor Rectorului, substituindu-L cu învăţăceii Săi mai
avansaţi.
Multe confuzii apar pe drum şi ceaţa se risipeşte doar printr-o atenţie
sporită şi o activitate cerebrală continuă. La acestea se adaugă percepţiile şi
iubirea care au puterea de a limpezi multe neclarităţi.
De fapt vroiam doar să spun că interviul se va crea singur sau veţi intui
Cine îl direcţionează. Să lăsăm aşadar ca totul să se întâmple.
R(Reportcrul): - Aş dori să vă rog să-mi acordaţi un interviu pentru cititorii
cărţii noastre. Cred că au anumite nelămuriri şi o astfel de discuţie ar putea fi
binevenită. Ca mesager am aşternut pe hârtie acele informaţii care mi s-au
transmis. In calitate de reporter şi inspirându-mă din scrisorile primite, aş putea
ridica anumite probleme cu care o mare parte dintre oameni se confruntă. M-aş
bucura să le pot fi de folos în acest fel.
P (Prietenul): - Hai să fim noi înşine şi să abandonăm acest ton oficial şi
artificial. Ieşi din rol şi fii prietena mea, iar eu voi fi Prietenul tău. Astfel vei
renunţa la inhibiţii şi vom avea o conversaţie relaxată din care fiecare va putea
să-şi extragă ce-i va fi de folos.
R: - Bine... Oamenii L-au perceput pe Dumnezeu în multe feluri şi fiecare
avea oarecum dreptate. Mi se pare dificil acum să impui o concepţie unitară
despre Dumnezeu când există o atât de mare diversitate de opinii. Chiar Ţi-ai
propus să uneşti religiile? îmi pare o misiune imposibilă.
P: - Am venit pentru a uni oamenii, nu religiile. Religiile sunt reflectări în
oglinzi strâmbe ale unor frânturi de adevăr. Nu intenţionez să mă joc cu aceste
iluzii. De fiecare dată când am venit, am adus Adevărul, dar puţini l-au înţeles.
Ceea ce au înţeles oamenii este tot o răstălmăcire. Este zadarnic şi inutil să tot
învârtim cuvinte, concepte, doctrine şi dogme când totul se poate rezuma la A
IUBI, A CĂUTA ADEVĂRUL şi A CREDE.
R: - Aceste lucruri simple sunt evitate cu obstinaţie. De ce? Pentru că
oamenii nu s-ar mai teme de nimic, decât de a nu-L mânia pe Dumnezeu (adică
de a nu încălca Legile Universale), pentru că iubindu-se, ar fi uniţi, puternici şi
de neînvins, pentru că ştiind, nu ar mai putea fi înşelaţi şi crezând, nu ar mai
recunoaşte decât un Conducător, Dumnezeu, Spiritul Universal. Astfel de
oameni par periculoşi pentru cei ce doresc să domine omenirea prin forţa
armelor şi minciună. De aceea au impus religii-surogat şi penibile restricţii ce
asmut popoarele unele împotriva celorlalte.
P: - Toate acestea Eu deja le-am spus şi repetat în diferite moduri. Nu voi
mai relua. Am constatat că mulţi îmi răspund “dar ştiu toate astea, se susţin
aceleaşi idei” şi fug după noi doctrine şi noi mângâietori şi vânzători de iluzii ce
se joacă savant cu energiile. A şti înseamnă a fi descoperit tu însuţi un adevăr
prin experimentare şi a face ca acesta să devină parte din tine, exprimându-l
prin felul în care trăieşti şi gândeşti. Dacă te rezumi la a vorbi despre iubire,
credinţă şi adevăr, eşti în afara lor. Când vei trăi în credinţă, iubire şi adevăr, fii
sigur că vei începe să rodeşti înţelepciune şi acest lucru se va vedea.
R: - Prima reacţie cu care m-am întâlnit a fost “ce ne facem cu oamenii
care nu înţeleg ce se întâmplă şi nu se informează? Cum îi putem ajuta?”
P: - Lăudabilă grijă faţă de aproapele căruia vrei să-i impui fragilele talc
noi concepte de viaţă nedigerate şi neasimilate! Cum îl poţi schimba pe celălalt
când tu însuţi nu te-ai transformat? Acesta este un proces laborios care nu se
petrece într-o noapte sau într-o săptămână. Ideile nu se împrumută şi cel de
lângă tine nu va adera la noile tale preocupări dacă nu se va simţi atras de
noile tale calităţi pe care ar trebui să le exprimi. Degeaba îţi chemi soţul la nu
ştiu ce întruniri dacă el nu se va simţi iubit, respectat şi nu va remarca acel
ceva care să-l convingă. Nu cu poveşti şi fapte bune gen pomeni şi vindecări îl
vei atrage, ci cu demnitatea ta, răbdarea, seriozitatea în abordarea chestiunilor
legate de familie, implicare în problemele sale, delicateţe în a-i atinge rănile
sufletului spre a le vindeca, înţelegere, tact, corectarea atitudinilor care I-au
îndepărtat de tine. Mergi în urmă şi vezi când aţi început să nu vă mai
înţelegeţi şi descoperă-ţi partea de vină. Lucrează asupra caracterului tău, nu-l
dădăci şi nu-l neglija pe cel de alături pentru că L-ai descoperit pe Dumnezeu
într-o sală de conferinţe sau într-o carte! Dacă pleci de acasă cu prietenii
descoperiţi peste noapte, despre care nu ştii nimic decât că sunt plăcuţi când
este bine, este firesc să trezeşti suspiciuni celui de lângă tine. Poate că nu este
pregătit să înţeleagă, dar nici nu-l poţi abandona. Îţi contrazici propriile
concepţii pe care le vehiculezi cu mândrie. Familia este locul unde poţi
experimenta toate Legile Cosmice. Viaţa în doi este plină de surprize când
dragostea este sentimentul care stă la baza ei. Altfel, devine un iad peste care
pui poleiala pseudospiritualităţii ce nu face altceva decât să te facă să fugi de
tine însuţi. Încetaţi să vă mai minţiţi! începeţi efortul autocunoaşterii şi nu mai
închideţi ochii la propriile lipsuri! Puţini sunt aceia care pot să vi le arate. Vă
puteţi orienta însă după reacţiile celor din jur şi familia este oglinda a ceea ce
sunteţi.
R: - Am constatat că acei ce au dorit să Te cunoască şi să Te ajute au
ajuns egoişti şi Te-au monopolizat. Este o reacţie pe care nu o înţeleg. De ce nu
realizează că ai venit pentru toţi, că mulţi alţii au nevoie de Tine şi că există
destui care muncesc pentru a împlini Marele Plan fără să Te vadă, animaţi de
iubire şi credinţă? De ce au ajuns atât de siguri că a fi fizic lângă Tine este
suficient pentru a-şi dovedi credinţa? Oare de admiraţia lor aveai nevoie? Ce au
realizat în toată această vreme? De ce devin atât de critici şi închişi când ar fi
firesc să devină iubitori, deschişi, exemple pentru ceilalţi? De ce uită aspiraţiile
iniţiale şi orgoliul lor creşte?
P: - Eu ştiu că tu cunoşti răspunsul. Voi vorbi însă pentru cei ce îşi pun
aceste întrebări. Dumnezeu funcţionează ca o oglindă amplificatoare. Orice
defect iese la iveală pentru că, acolo unde este Adevăr, impurităţile nu pot fi
ascunse. Oamenii însă sunt orbi. Ei nu văd ce se întâmplă. Nu sesizează
procesul care se desfăşoară spre a provoca balaurii şi a-i face să-şi demaşte
prezenţa. Au stări de inconfort, observă destul de confuz ce se petrece cu
ceilalţi, dar niciodată cu ei înşişi. Este ca şi cum ar trebui să înlături câteva
straturi de tină de pe ochi pentru a începe să zărească. Deşi sunt critici, de fapt
nu înţeleg nimic. Trebuie să ai răbdare, să creezi situaţii noi, în care ei să
înveţe să vadă, sau oportunităţi şocante, pentru a mai da câte un văl la o
parte. Eşti dezamăgit de o prietenie cu un astfel de om. Este prea fanatic
pentru a avea încredere în el. Vei putea să te bizui pe el când va începe să
gândească. Cât timp se supune, copiază sau nu-şi depăşeşte programele care
i-au condus deciziile, nu prea ai şanse să te faci înţeles.
R: - Este trist... Credeam că prezenţa Ta transformă oamenii.
P: - Efortul lor îi transformă. Eu doar le arăt ce sunt ei, ce au ajuns şi ce
pot deveni. Ei aleg încotro se îndreaptă. Prezenţa lui Iisus nu a împiedicat nici
crima, nici trădarea, nici invidia să se manifeste. Dimpotrivă, au izbucnit cu
forţă, arătând posterităţii contrastul între OM şi om. Crezi că astăzi este altfel?
Este la fel.
R: - Mă întreb cum, dacă şi când va reuşi omenirea să depăşească acest
stadiu primitiv pe care ei îl numesc societate civilizată.
P: - Mai întâi întreabă-te dacă doresc acest lucru şi ca să-l dorească,
trebuie să conştientizeze unde au ajuns şi să recunoască adevărul. Altfel, multe
vorbe se vor rosti, totul va fi mai rău şi ce urmează am mai spus.
R: - Există diferite materiale potrivit cărora extratereştrii ne oferă ajutorul
în depăşirea crizei ce se manifestă la sfârşitul acestei epoci de fier. Procesul
pare simplu şi promisiunile sunt încurajatoare, ca şi cum totul se va transforma
brusc la un moment dat. Pare o intrare spectaculoasă în Noua Eră, cea atât de
controversată. Să fie totul atât de uşor? Atunci tot ce ai afirmat pare depăşit de
posibilităţile acestora. Tu ceri efort şi muncă. Ei doar meditaţii sublime care nu
au legătură cu realitatea noastră. Este ca un îndemn la visare.
P: - Aminteşte-ţi că orice mesaj are nişte particularităţi: nu uita cui se
adresează şi cine l-a recepţionat. Astfel vei înţelege rostul fiecăruia şi-ţi vei
clasa informaţiile pe niveluri. Multe fenomene pot fi posibile dacă sunt corect
recepţionate şi oamenii sunt pregătiţi să le întâmpine. Când spun însă oameni,
mă refer la cei ce s-au trezit. Nu poţi transforma un om mort în unul viu printr-o
minune. Îl poţi ajuta pe cel care a început deja procesul trezirii. Nu doresc să
isc confuzii. Nu mă refer la readucerea spiritului în trup, ci la moartea în sens
de inerţie manifestată în procesele vieţii ce ţin de aspectele psiho-somatice ale
fiinţei umane. Sunt mulţi indicatori care atestă moartea omului şi
transformarea sa ireversibilă în biorobot. După milenii de manipulare este dificil
de scos la lumină fiinţa vie. S-a identificat cu programul şi carcasa pieritoare.
Câţi lucrători ar fi necesari pentru a vindeca şase miliarde de suflete? Cu toate
acestea, crezi că Dumnezeu a observat în ultimul ceas dezastrul de pe planetă?
Este a treia apocalipsă şi a acordat o ultimă şansă pământenilor. Problema este
că nu se ia în serios această şansă şi nici ce presupune riscul de a o ignora. Ei
nu pot concepe că viaţa răspunde agresiunii cu agresiune, suprimând
elementele perturbatoare ale echilibrului. Acest sistem de autoreglare are loc
la toate nivelurile întregului. După aceleaşi principii funcţionează şi sistemul
imunitar, nu? în fine, dacă un număr de oameni suficient de mare va lucra în
sensul autotransformării, nivelul de vibraţie atins poate determina accelerarea
procesului de trezire la nivel global, caz în care perspectivele sunt diferite.
Totuşi suntem departe de acel număr ce ar schimba deznodământul omenirii la
cumpăna timpului... Dar încă pentru mulţi aceste noţiuni sunt de neînţeles şi, în
loc de a încerca să se lămurească, preferă să le nege vehement.
R: - Amatorii de previziuni şi prorociri vor date concrete. Dacă ele sunt
depăşite fără ca evenimentele prezise să aibă loc, te şterg de pe lista lor cu
vizionari autentici.
P: - Asta pentru că ei gândesc în termeni temporali. Funcţiile lor sunt f(t),
în timp ce noi venim din afara timpului şi gândim în altfel de variabile f(x,y,z...)
ceea ce este greu de echivalat. Este un fel de proiecţie a unei funcţii
multidimensionale într-un plan tridimensional în care s-a introdus timpul ca o
coordonată aleatoare ce ţine de percepţia umană. Înţelegi?
R: -Da. Numai că oamenii nu vor explicaţii. Cer ca tu să ştii tot ce
aşteaptă ei de la tine.
P: - Eu ştiu. Dar oare pot ei crede şi pot e