Capitolul IV

APA

1. CONSIDERAŢII GENERALE

A devenit clasică subdiviziunea Pământului în „sfere”: atmosferă, biosferă, hidrosferă

şi litosferă. Fiecare dintre acestea poate fi considerată ca un singur rezervor, dar în
legătură şi condiţionare reciprocă cu celelalte.
Ca resursă naturală regenerabilă, vulnerabilă şi limitată, apa reprezintă un element
indispensabil pentru societate, materie primă pentru activităţi productive, sursă de energie
şi cale de transport, fiind un factor determinant în menţinerea echilibrului ecologic, pentru
existenţa vieţii şi înfăptuirea tuturor activităţilor umane 1
Ca însăşi existenţa de veche, legătura dintre om şi ape, traversând legende şi balade,
a dus la personificarea unor râuri, văzute ca nişte viteji cu temperament eroic, năvalnic,
răzbunător sau generos.
În faţa lor omul era nevolnic, temător sau în cel mai fericit caz contemplativ, mulându-
şi adeseori viaţa împotriva acestor temperamente debordante care stăpâneau binele sau
puteri.
Cea mai mare cantitate de apă existentă pe glob (97%) se află în oceane şi mări.
Calotele de gheaţă ale polilor conţin, ceva mai mult de 2% din totalul de apă, iar fluviile,
râurile, lacurile, pânzele subterane de apă şi atmosfera, abia 1%, procent infim care
constituie în mod obişnuit sursa aprovizionării cu apă a omului 2
Apa ca şi energia, reprezintă o componentă esenţială pentru viaţa şi îndeletnicirile
umane, lipsa ei putând deveni în multe zone ale lumii, un factor de limitare a creşterii
economice.
De-a lungul timpului, utilizarea apei a înregistrat o continuă intensificare şi
diversificare, trecându-se de la folosirea apei pentru băut, satisfacerea cerinţelor de igienă
şi a celorlalte nevoi gospodăreşti, a pescuitului, la navigaţie şi irigaţii, la folosirea ei în
numeroase procese tehnologice. Pe de altă parte, creşterea explozivă a populaţiei, gradul
înalt de urbanizare, precum şi apariţia unor industrii noi mari consumatoare de apă şi în
acelaşi timp producătoare de efecte adverse asupra apei şi a mediului înconjurător în
general, au determinat apariţia şi accentuarea fenomenului dublu, cunoscut sub
denumirea de „secătuire şi poluare a apelor” 3.
Calculele au demonstrat că la fiecare 15 ani, consumul de apă se dublează. Solicitările
crescânde de apă reclamă o nouă abordare a utilizării resurselor de apă dulce de care se
dispune pe glob.
Spre deosebire de celelalte resurse, apa solicitată în cantităţi apreciabile nu poate fi
transportată la distanţe mari faţă de sursă, trebuind să fie disponibilă pe plan local sau
regional.
Pentru a se putea asigura accesul tuturor oamenilor de pe Terra la resursele naturale
de apă, Adunarea Generală O.N.U. plecând de la constatarea că în ţările în curs de
dezvoltare trei persoane din cinci sunt lipsite de apă potabilă, a adoptat în anul 1990 o
rezoluţie prin care a proclamat intervalul 1980-1990, ca „deceniu internaţional al apei
potabile”.
Problema apei este grav complicată de cel puţin două cauze majore: lipsa completă
sau insuficienţa lucrărilor care să facă posibilă utilizarea în scopuri sociale şi economice a

1
Daniela Marinescu, op. cit., p. 121.
2
După calcule aproximative, în atmosferă există în permanenţă, numai puţin de 10.000 miliarde tone de vapori de apă -
în medie câte 200 de tone pentru fiecare hectar al globului pământesc.
Aproape 3/4 din suprafaţa totală a globului terestru, adică 365.982.450 km pătraţi este acoperit cu apă. Suprafaţa
„hidrică” a feţei pământului este de 2,54 ori mai mare decât cea „uscată”. Volumul total al apelor răspândite pe această
uriaşă suprafaţă este de aproximativ 1330 milioane km pătraţi.
3
Dumitra Popescu, Tendinţe privind colaborarea statelor î domeniul protecţiei cursurilor de apă internaţionale împotriva
poluării, în Studii şi cercetări juridice nr. 3/1986, p. 242.
întregului stoc de apă al fluviilor, râurilor, lacurilor şi apelor subterane, permiţând aducerea
apei la locul, în cantitatea şi la timpul necesar; poluarea crescândă a apelor, atât a celor
interioare, cât şi a celor maritime şi oceanice.
Apa este totuşi o resursă regenerabilă, cu mari variaţii în timp, regenerarea ei fiind
însă strâns legată de activitatea umană, de modul de abordare a folosirii acestei resurse.
Dacă apa este tratată ca un drept social al tuturor, care nu costă, aceasta duce la
risipirea sau la poluarea ei. Adăugând costuri pentru folosirea apei, se atrage atenţia
asupra faptului că apa este într-adevăr deosebit de valoroasă.

2. CLASIFICAREA APELOR

În literatura juridică s-au propus mai multe criterii de clasificare a apelor, în funcţie de
interesul manifestat de diferite ştiinţe4.
Din punct de vedere al protecţiei şi gospodăririi durabile a acestei resurse, precum şi a
biocenozelor pe care le conţine, interesează următoarele criterii de clasificare:
- din punct de vedere al administrării lor, apele se împart în ape internaţionale, ape
teritoriale şi ape naţionale.
Apele internaţionale sunt cele cu privire la care statul nostru este riveran cu alte state,
cele care intră sau trec prin graniţele ţării, precum şi cele cu privire la care interesele unor
state străine au fost recunoscute prin tratate şi convenţii internaţionale; apele teritoriale
(maritime interioare) sunt cele cuprinse în porţiunea de la ţărmul ţării noastre spre larg, a
căror întindere şi delimitare se stabilesc prin lege; apele naţionale sunt: fluviile, râurile,
canalele şi lacurile navigabile interioare, precum şi apele fluviilor şi râurilor de frontieră de
la malul român până la linia de frontieră stabilită prin tratate, acorduri şi convenţii
internaţionale.
- un alt criteriu de clasificare a apelor este după aşezarea lor. Distingem astfel, ape de
suprafaţă şi ape subterane.
- după destinaţia lor economică concretă, apele sunt: de folosinţă generală, ape
destinate agriculturii şi ape cu destinaţie specială.
În prima categorie, intră cele necesare satisfacerii nevoilor populaţiei, când apa (după
criteriile Economiei politice), apare ca obiect de consumaţie individuală; în cea de a doua
categorie intră apele folosite, în special, pentru irigaţii. Apa apare ca obiect al muncii.
Apele cu destinaţie specială sunt cele utilizate pentru navigaţie, plutărit, producerea
energiei electrice, pescuit, apa fiind considerată ca mijloc de producţie. În raport cu
această destinaţie concretă se poate stabili şi natura dreptului pe care o persoană fizică
sau juridică îl poate avea asupra apei.
În general, apele au mai multe destinaţii în acelaşi timp.
Din punct de vedere al reglementării pescuitului şi al protecţiei fondului piscicol, apele
naţionale şi cele teritoriale ale Mării Negre servesc pentru înmulţirea, creşterea şi pescuitul
peştelui, al mamiferelor acvatice, crustaceelor etc., precum şi pentru recoltarea produselor
acvatice şi se împart pe bazine piscicole. Bazinele piscicole pot fi naturale şi amenajate.

3. POLUAREA APEI, ÎN GENERAL

Viaţa pe pământ este dependentă de apă 5.

Existenţa apei în natură a fost comparată adesea cu sângele din corpul omenesc sau
cu seva unui copac care hrăneşte şi oxigenează toate celulele dar, poate şi dăuna atunci
când ea transportă substanţe poluante.
Împreună cu aspectul pur cantitativ, folosirea apei implică alterarea calităţilor sale
fundamentale - poluarea ei. Evitarea poluării apelor şi epurarea celor uzate presupun
operaţii deosebit de costisitoare care, alături de consumul propriu-zis, duc la creşterea
preţului apei.

4
Daniela Marinescu, op. cit., p. 122.
5
Daniela Marinescu, op. cit., p. 123-125.
 Poluarea apei nu este specifică unui continent sau altuia, ci este un fenomen de
răspândire generală. Ceea ce diferă este numai coeficientul de poluare.
Evoluţia fenomenelor de poluare a apei, schimbările care au loc cu privire la
diversificarea surselor de poluare şi gradul sporit de nocivitate a lor au condus la o evoluţie
în privinţa mijloacelor şi metodelor juridice de combatere a acestei „boli” a civilizaţiei
moderne6.
Conferinţa internaţională privind situaţia poluării apelor din Europa, care a avut loc la
Geneva, 1961, a definit poluarea apei ca fiind: „modificarea, directă sau indirectă, a
compoziţiei sau stării apelor unei surse oarecare, ca urmare a activităţii omului, în aşa
măsură încât ele devin mai puţin adecvate tuturor sau numai unora din utilizările pe care le
pot căpăta în stare naturală”. Ulterior, s-au făcut propuneri de completare a acestei
definiţii, cu precizări privind folosinţele afectate şi aspectele extraeconomice, degradarea
peisajului, stânjenirea pescuitului etc.
În înţelesul Legii apelor nr. 107/1996, actualizată, prin poluarea apelor se înţelege
„alterarea calităţilor fizice, chimice sau biologice ale acestora, peste o limită admisibilă
stabilită, inclusiv depăşirea nivelului natural de radioactivitate, produsă direct sau indirect
de activităţi umane, care fac ca apele să devină improprii pentru folosirea normală, în
scopurile în care această folosire era posibilă înainte de a interveni alterarea”.
Sursele care produc poluarea apelor de suprafaţă se pot împărţi în: surse de poluare
concentrate sau organizate, reprezentate de apele uzate orăşeneşti ce deversează
continuu sau ape uzate industriale, cu descărcare continuă sau intermitentă; surse de
poluare neorganizate, dispersate pe suprafaţa bazinului hidrografic al cursului de apă,
constituite din apele de precipitaţii care spală teritoriul localităţilor sau al drumurilor,
depozitele de reziduuri, terenurile agricole pe care s-au aplicat îngrăşăminte sau pesticide.
Pentru apele subterane, sursele de impurificare, provin în principal, din: impurificarea
cu ape saline, gaze sau hidrocarburi produse ca urmare a unor lucrări miniere sau de
foraje; impurificări produse de infiltraţiile de la suprafaţa solului a tuturor categoriilor de ape
care produc şi impurificarea dispersată a surselor superficiale; impurificări produse în
secţiunea de captare, datorită nerespectării zonei de protecţie sanitară sau a condiţiilor de
execuţie.
Poluarea apei este produsă de cel puţin cinci categorii de poluanţi: de natură fizică,
chimică, biologică, bacteriologică şi radioactivă, rezultaţi din diferite activităţi umane.
Principalii agenţi fizici cu rol în poluarea apelor sunt reprezentaţi, în mare parte, de
substanţele radioactive şi de apele termale, proveniţi din procesele de răcire tehnologică a
diferitelor agregate industriale. Sursele de contaminare radioactivă a apelor sunt
constituite din depunerile radioactive care ajung în apă o dată cu ploaia, apele folosite la
uzinele atomice, deşeurile atomice etc.
Poluarea termică apare în urma deversării în apă a lichidelor calde care au servit la
răcirea instalaţiilor industriale sau a centralelor termoelectrice ori atomo-electrice.
Poluarea chimică se produce prin infestarea cu plumb, mercur, azot, hidrocarburi,
detergenţi şi pesticide. În ultimul timp, se acordă o atenţie deosebită efectelor negative pe
care le au produsele chimice asupra mediului înconjurător, în general, şi asupra apelor în
special.
Din punct de vedere al persistenţei în apă, există poluanţi biodegradabili, care pot fi
metabolizaţi şi neutralizaţi de flora şi fauna acvatică, poluanţi nebiodegradabili, care se
menţin ca atare în ape, acumulându-se în timp şi poluanţi termici 7.

6
Una dintre cele mai vechi dispoziţii care interzice poluarea apei se găseşte în Codul Suediei ca rumeguşul de lemn să
nu stăvilească cursul de apă şi să nu fie dus de apă pe câmpii şi terenuri agricole. În ţara noastră, printre reglementările
mai vechi referitoare la protecţia apei, putem cita: Legea nr. 9/1973 privind protecţia mediului, Legea apelor nr. 8/1974,
Legea nr. 12/1974 privind pescuitul şi piscicultura etc.
7
Poluanţii mediului acvatic au mai fost clasificaţi şi în funcţie de efectele şi de geneza acestora, în: a) compuşi de
poluare primară, care se pot degrada chimic sau biologic, în produşi finali netoxici, se pot transforma în compuşi
rezistenţi; b) compuşi ai poluării secundare, stabili în apă, rezistenţi la procesele ulterioare de degradare care pot afecta
comportarea altor poluanţi în apă, fiind greu de controlat, c) compuşi ai poluării terţiare, de regulă rezultaţi din poluarea
primară şi secundară, care se acumulează în ecosisteme sub o formă relativ stabilă, fără disponibilitate biologică.
 S-a remarcat faptul, că în ultimii 15 ani, ca rezultat al impactului antropic, numărul de
poluanţi identificaţi în apă a crescut vertiginos. Astfel, dacă la nivelul anilor 1960-1965,
analizele fizico-chimice se limitau la cca. 50-75 de indicatori, în prezent, pentru o
caracterizare numai a poluării organice se au în vedere cca. 300 de indicatori 8.
În concluzie, se poate spune că o apă poate fi poluată nu numai atunci când pe ea
pluteşte petrolul, este colorată neplăcut sau este rău mirositoare, ci şi atunci când, deşi
aparent bună, conţine fie şi într-o cantitate scăzută, substanţe toxice.

4. REGIMUL JURIDIC AL APELOR ÎN ROMÂNIA

Prima lege specială în domeniul apelor a fost adoptată la 27 iunie 1924, Legea
regimului apelor, care a concretizat unele dispoziţii în domeniu ale Constituţiei din anul
1923, declarând bunuri publice toate apele ce pot produce forţă motrice, ca şi cele ce pot fi
utilizate în interes obştesc şi reglementând folosirea şi amenajarea lor 9.
După cel de al doilea război mondial, regimul juridic al apelor a fost reglementat de
Legea apelor nr. 8/1974, Legea nr. 5/1989 privind gospodărirea raţională, protecţia şi
asigurarea calităţii apelor, precum şi de alte prevederi legale, în completare.
În prezent, regimul juridic de folosinţă, conservare şi protecţie a apelor este stabilit prin
Legea apelor nr. 107/1996, actualizată, precum şi printr-o serie de reglementări care o
completează.
a) Administrarea şi folosinţa apelor 10. Potrivit art. 136 alin. 3 din Constituţie, apele cu
potenţial energetic valorificabil şi cele ce pot fi folosite în interes public, plajele, marea
teritorială împreună cu resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental
fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice, dreptul de proprietate asupra lor fiind, în
principiu, inalienabil, insesizabil şi imprescriptibil.
În completarea legii fundamentale, art. 3 din Legea apelor nr. 107/1996, actualizată,
prevede că aparţin domeniului public al statului, apele de suprafaţă cu albiile lor minore cu
lungimi mai mari de 5 km şi cu bazine hidrografice ce depăşesc 10 km pătraţi, malurile şi
cuvetele lacurilor, apele subterane, apele maritime interioare, faleza şi plaja mării, cu
bogăţiile lor naturale şi potenţialul energetic valorificabil, marea teritorială şi fundul apelor
maritime.
Apele minore cu lungimi mai mici de 5 km şi cu bazine hidrografice ce nu depăşesc 10
km pătraţi, pe care apele nu curg permanent, aparţin deţinătorilor cu orice titlu ai
terenurilor pe care se formează sau curg. Proprietarii acestor albii sunt obligaţi să
folosească apele conform condiţiilor generale de folosire a apei în bazinul respectiv.
Insulele care nu sunt în legătură cu terenurile cu mal la nivelul mediu al apei, aparţin
proprietarului albiei apei.
Dacă terenurile cu mal sunt inundate pe durată de minimum 3 ani la nivelul mediu al
apei, ca urmare a unor influenţe naturale, atunci proprietatea asupra albiei apei se extinde
şi asupra suprafeţelor inundate.
În ceea ce priveşte apele de izvor, conform art. 579 C.civ., cel ce este proprietarul
terenului este şi proprietarul izvorului, deoarece izvorul face parte integrantă din fond. În
acest sens, legea prevede că „cel ce are un izvor pe proprietatea sa poate face orice
întrebuinţare cu dânsul, fără însă a vătăma dreptul ce proprietarul fondului inferior care
este dobândit sau prin vreun titlu sau prin prescripţie asupra acestui izvor”,
8
A. Varduca, Hidrochimie şi poluarea chimică a apelor, Ed. Tempus, H.G.A., Bucureşti, 1997, p. 119.
9
Daniela Marinescu, op. cit., p. 126-130.
10
Resursele de apă ale României sunt constituite din apele de suprafaţă (râuri interioare, lacuri naturale sau artificiale,
fluviul Dunărea) şi din apele subterane. Resursele de apă terestre ale râurilor şi lacurilor interioare sunt evaluate la cca.
40 milioane metri cubi/an, din care în regim natural de scurgere sunt utilizabile numai 5 milioane metri cubi/an.
Din resursele teoretice ale Dunării, României îi revin 85 mld. metri cubi/an, posibilitatea de utilizare a acestora fiind
limitată, dat fiind caracterul navigabil al fluviului, doar cu 30 mld. metri cubi/an contribuie la formarea stocului de apă
utilizabil pentru consumatori.
Cele 3450 de lacuri naturale, cate se găsesc în România, înmagazinează 2 mld. metri cubi/an, din care aproximativ 400
milioane metri cubi sunt apă dulce.
 De la prevederea art. 579 C.civ., există două excepţii: 1. proprietarul fondului vecin a
dobândit un drept asupra izvorului; 2. apa izvorului este necesară locuitorilor unei localităţi
rurale. În acest ultim caz, suntem în prezenţa unei restricţii aduse dreptului de proprietate.
Proprietarul terenului poate opri apa izvorului, poate desfiinţa izvorul sau să-i schimbe
cursul.
Din momentul în care apa trece pe terenul vecin, apa izvorului devine prin accesiune,
proprietatea titularului acestui fond.
Indiferent de forma de proprietate, stabilirea regimului de folosire a resurselor de apă,
este un drept exclusiv al Guvernului, exercitat prin autoritatea publică centrală în domeniul
apelor, cu excepţia apelor geotermale.
Apele din domeniul public de interes naţional se dau în administrare Administraţiei
Naţionale „Apele Române” de către Ministerul Apelor şi Protecţiei Mediului.
Bunurile din domeniul public local, constituite din: lacurile care nu sunt declarate de
interes public naţional, digurile de apărare împotriva inundaţiilor, care nu se constituie într-
o linie continuă de apărare, consolidările şi apărările de maluri şi lucrările de dirijare trec,
prin hotărâre a Guvernului, în administrarea beneficiarilor care sunt deserviţi de acestea 11.
Administraţia Naţională „Apele Române” a fost înfiinţată în scopul administrării,
păstrării integrităţii şi al protecţiei patrimoniului public de interes naţional care constituie
infrastructura Sistemului naţional de gospodărire a apelor şi pentru gospodărirea durabilă
a resurselor de apă, care reprezintă monopol natural de interes strategic.
Administraţia Naţională are ca principal obiect de activitate: a) aplicarea strategiei şi
politicii naţionale în domeniul gospodăririi cantitative şi calitative a resurselor de apă,
precum şi a programului naţional de implementare a prevederilor legislaţiei armonizate cu
directivele Uniunii Europene, în domeniul gospodăririi durabile a resurselor de apă; b)
administrarea şi exploatarea infrastructurii Sistemului naţional de gospodărire a apelor; c)
gestionarea şi valorificarea resurselor de apă de suprafaţă şi subterane cu potenţialele lor
naturale şi a fondului naţional de date în domeniu (art. 3 alin. 1).
Potrivit art. 10 din Legea nr. 82/1993 privind constituirea Rezervaţiei Biosferei „Delta
Dunării”, suprafeţele terestre şi acvatice ce intră în compunerea Rezervaţiei, împreună cu
resursele pe care le generează, fac parte, în afara excepţiilor prevăzute de lege, din
domeniul public de interes naţional şi sunt în administrarea directă a Administraţiei
Rezervaţiei „Delta Dunării”.
Folosinţa apelor de suprafaţă şi subterane poate fi liberă pentru băut, adăpat, udat,
spălat şi alte trebuinţe gospodăreşti, dacă pentru acestea din urmă nu se folosesc instalaţii
sau se folosesc instalaţii de capacitate mică, destinate exclusiv satisfacerii nevoilor
gospodăreşti proprii, cu respectarea normelor sanitare de protecţie a calităţii apelor şi pe
bază de autorizaţie eliberată, potrivit legii, de organul de gospodărire a apelor competent, în
cazul alimentărilor cu apă potabilă şi industrială, irigaţii, producerea energiei electrice,
pescuit, plutărit, flotaj, stuficultură, navigaţie etc.
Folosirea autorizată include şi evacuarea, după utilizare, în resursele de apă, de ape
uzate, ape din descărcări ori drenaje, ape de mină sau zăcământ.
În cazul în care debitele de apă nu pot fi asigurate tuturor folosinţelor, legea stabileşte
o serie de priorităţi. Astfel, satisfacerea cerinţelor de apă ale populaţiei are prioritate faţă
de folosirea apei în alte scopuri. De asemenea, au prioritate, faţă de alte folosinţe,
alimentarea cu apă pentru animale, refacerea rezervei intangibile de apă după incendii,
precum şi debitele necesare menţinerii echilibrului ecologic al habitatelor acvatice.
Se interzice restrângerea utilizării apei potabile pentru populaţie în folosul altor
activităţi.
Apa potabilă distribuită în mod organizat în centrele populate, poate fi utilizată şi în alte
scopuri, după ce s-a asigurat satisfacerea integrală a cerinţelor populaţiei, animalelor şi
ale unor activităţi ce necesită apă de această calitate.
În folosinţa apei se pot aplica restricţii temporare, atunci când din cauza secetei sau a
altor calamităţi naturale, debitele de apă autorizate nu pot fi asigurate tuturor utilizatorilor.
11
Conform OUG nr. 107/2002, actualizată
Aceste restricţii se stabilesc prin planuri speciale, elaborate de Administraţia Naţională
„Apele Române”, după consultarea utilizatorilor autorizaţi, cu avizul autorităţii publice
centrale în domeniul apelor şi aprobarea Comitetului de bazin. Aceste planuri se aduc la
cunoştinţa publicului12.
b) Gospodărirea durabilă a apelor. Capitolul I al Legii apelor nr. 107/1996, actualizată,
stabileşte principiile, politica şi obiectivele generale ale gospodăririi apelor, care urmăresc:
- refacerea şi menţinerea integrităţii chimice, fizice şi biologice a resurselor de apă;
- conservarea şi protejarea ecosistemelor acvatice;
- asigurarea, cu prioritate, a alimentării cu apă potabilă a populaţiei şi a salubrităţii
publice;
- valorificarea complexă a apelor ca resursă economică şi repartiţia raţională şi
echilibrată a acestei rezerve, cu considerarea protecţiei şi dezvoltării folosinţei piscicole;
- apărarea împotriva inundaţiilor şi a altor fenomene hidro-meteorologice periculoase;
- satisfacerea cerinţelor de apă ale agriculturii şi sporturilor nautice ca şi ale oricăror
activităţi umane;
- valorificarea potenţialului piscicol al apelor de suprafaţă.
În conformitate cu prevederile Legii apelor, Ministerul Apelor şi Protecţiei Mediului este
autorizat să elaboreze strategia şi politica naţională în domeniul gospodăririi apelor, să
stabilească regimul de folosire a resurselor de apă, indiferent de forma de proprietate, să
organizeze şi să desfăşoare pe bazine hidrografice activitatea de gospodărire unitară,
raţională şi complexă a apelor şi să asigure coordonarea şi controlul reglementărilor legale
în acest domeniu.
Obiectivul general al strategiei în domeniul gospodăririi apelor îl constituie
gospodărirea raţională a resurselor de apă şi protecţia acestora împotriva epuizării şi
poluării, în interdependenţă cu principiile protecţiei mediului şi asigurării unei dezvoltări
durabile.

5. MĂSURI LEGALE PRIVIND GOSPODĂRIREA INTEGRATĂ A ZONEI

COSTIERE13

a) Obiective şi principii. Reglementarea dată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului

nr. 202/2002, actualizată, privind gospodărirea integrată a zonei costiere, are ca scop 14:
- stabilirea zonei costiere şi a măsurilor ce se impun pentru asigurarea integrităţii
acesteia;
- garantarea utilizării publice a zonei costiere româneşti, cu excepţia situaţiilor privind
siguranţa naţională;
- reglementarea utilizării durabile a zonei costiere, pe baza principiilor care să asigure
protecţia mediului, a peisajului, moştenirii culturale istorice şi arheologice;
- reconstrucţia şi conservarea zonei costiere prin adoptarea măsurilor adecvate;
- integrarea în cadrul zonei costiere a politicilor de mediu în politicile sectoriale privind
agricultura şi silvicultura, energia, resursele minerale, industria, turismul, pescuitul şi
acvacultura, transporturile şi dezvoltarea zonelor locuite, precum şi a politicilor de
gospodărire a apelor;
- asigurarea accesului publicului la informaţie şi a participării acestuia la luarea
deciziilor în domeniul gospodăririi integrate a zonei costiere româneşti (art. 2).
Protecţia zonei costiere presupune apărarea integrităţii şi a scopurilor generale de
utilizare ale acesteia, conservarea trăsăturilor şi elementelor sale naturale şi prevenirea

12
Planificarea folosirii resurselor de apă în perioada de secetă are la bază documentaţia privind semnalarea situaţiilor de
restricţii şi planul de restricţii propriu-zis.
13
În conformitate cu O.U.G. nr. 202 din 18.12.2002, actualizată privind gospodărirea integrată a zonei costiere, publicată
în M. Of. nr. 965 din 28.12.2002, zona costieră reprezintă spaţiul geografic situat la contactul mării cu uscatul, incluzând
apele de coastă de suprafaţă şi subterane şi terenurile adiacente, inclusiv apele de suprafaţă şi subterane aferente
acestora, puternic intercondiţionate şi în imediata apropiere a liniei ţărmului, insule şi lacuri sărate.
14
Daniela Marinescu, op. cit., p. 137-138.
efectelor negative generate de lucrările şi instalaţiile existente sau care urmează a fi
executate.
Potrivit legii (art. 5 alin.1), gospodărirea integrată a zonei costiere şi dezvoltarea sa
durabilă se bazează pe respectarea unor principii generale ale dreptului mediului,
adaptate particularităţilor acestei zone, precum şi a unor principii specifice aplicabile în
domeniu.
Principiile generale sunt:
a) principiul dezvoltării durabile: gospodărirea integrată a zonei costiere astfel încât să
satisfacă atât necesităţile generaţiilor prezente, cât şi ale celor viitoare, toate cu
garantarea menţinerii caracteristicilor ecologice esenţiale şi a diversităţii biologice,
peisagistice şi culturale;
b) principiul prevenirii: activităţile economice din zona costieră se vor desfăşura numai
în baza unui act tehnico-juridic emis de autorităţile competente, în condiţiile prevăzute de
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului, în scopul împiedicării degradării condiţiilor
ambientale, bunurile naturale, a ecosistemelor şi a condiţiilor de viaţă a locuitorilor;
c) principiul precauţiei: în lipsa certitudinilor ştiinţifice, autorităţile competente vor
interzice sau vor autoriza temporar, activităţile care ar putea avea drept consecinţă
producerea de pagube majore sau ireversibile în zonele de coastă;
d) principiul previziunii: previziunea trebuie făcută avându-se în vedere în special
schimbările şi tendinţele pe termen scurt şi lung în materie de meteorologie şi
oceanografie;
e) principiul restaurării: bunurile naturale degradate vor face obiectul unei restabiliri şi
restaurări în vederea regenerării ecosistemelor naturale;
f) principiul „poluatorul plăteşte”: degradările mediului din zona costieră fac obiectul
unor remedieri din partea celor care le-au cauzat;
g) principiul utilizării celor mai bune tehnici disponibile şi a celor mai bune practici în
domeniul mediului, pentru atingerea unui nivel general ridicat de protecţie a mediului în
zona costieră;
h) principiul asigurării accesului publicului la informaţia de mediu şi a participării la
luarea deciziilor;
i) principiul cooperării internaţionale pentru a asigura gestionarea şi protecţia zonei
costiere.

ApA

CHESTIONARUL NR. 4
1. Cea mai mare cantitate de apă se află:
a) în oceane şi mări;
b) în calotele de gheaţă ale polilor;
c) în fluviile, râurile, lacurile, pânzele subterane de apă şi în atmosferă.
2. Din punct de vedere al administrării lor apele se împart în:
a) ape internaţionale;
b) ape teritoriale;
c) ape naţionale.
3. După destinaţia lor economică concretă, apele sunt:
a) de folosinţă generală;
b) destinate agriculturii;
c) cu destinaţie specială.
4. Conferinţa internaţională privind poluarea apelor din Europa, Geneva 1961, a definit poluarea apei ca fiind:
a) modificarea directă sau indirectă a compoziţiei sau stării apelor unei surse oarecare;
b) schimbarea calităţii apei prin intervenţia anului sub o formă sau alta;
c) alterarea calităţilor fizice, chimice sau biologice ale acesteia.
5. Sursele care produc poluarea apelor de suprafaţă se pot împărţi în:
a) surse de poluare concentrate sau organizate;
b) surse de poluare neorganizate, dispersate pe suprafaţa bazinului hidrografic;
c) surse nepoluante dispersate.
6. Poluarea apei este produsă de:
a) poluanţi de natură fizică;
b) poluanţi de natură radioactivă;
c) poluanţi de natură gastrologică.
7. Poluarea termică apare:
a) în urma deversării în apă a lichidelor calde care au servit la răcirea instalaţiilor industriale;
b) prin infestarea cu plumb, mercur, azot şi hidrocarburi;
c) prin deversarea în apă a poluanţilor biodegradabili care pot fi metabolizaţi şi neutralizaţi de flora şi fauna acvatică.
8. O apă poate fi poluată:
a) când pe ea pluteşte petrolul;
b) când este colorată neplăcut sau rău mirositoare;
c) când, deşi aparent bună, conţine fie şi într-o cantitate scăzută, substanţe toxice.
9. Administraţia naţională “Apele Române” are ca obiect de activitate:
a) aplicarea strategiei şi politicii naţionale în domeniul gospodăririi cantitative şi calitative a resurselor de apă;
b) administrarea şi exploatarea infrastructurii sistemului naţional de gospodărire a apelor;
c) verificarea modului în care sunt folosite resursele de apă ale ţării noastre.
10. Gospodărirea durabilă a apelor, urmăreşte:
a) refacerea şi menţionarea integrităţii chimice, fizice şi biologice a resurselor de apă;
b) conservarea şi protejarea ecosistemelor acvatice;
c) asigurarea, cu prioritate, a alimentării cu apă potabilă a populaţiei.

CHESTIONAR NR. 4
1. a; 2. a, b, c; 3. a, b, c; 4. a; 5. a, b; 6. a, b; 7. a; 8. a, b, c; 9. a, b; 10. a, b, c.